NORME CONVENTIONALEPRIVIND PROTECTIA PE TIMP

DE CONFLICT ARMAT

Introducere :

Tipul de conflict armat cel mai des întâlnit în societatea contemporană este conflictul armat neinternaţional. Aceasta înseamnă că ostilităţile se duc între forţele guvernamentale, grupurile organizate sau armate non-statale sau membrii acestor grupuri.

Dreptul internaţional umanitar oferă cadrul normativ în raport cu care ar trebui să fie evaluat comportamentul părţilor în conflictele armate interne. Aceste dispoziţii, care sunt numite „consideraţii elementare de umanitate” au fost completate de alte dispoziţii cuprinse în diverse tratate, dar şi de prevederile dreptului internaţional umanitar cutumiar.

Cele mai multe conflicte armate de astăzi au caracter neinternaţional. Aceste conflicte sunt guvernate de teamă sau ameninţare, de distrugere sau suferinţă extremă, de atacuri deliberate împotriva civililor, de distrugerea de proprietăţi civile şi de jafuri, de deplasarea forţată a populaţiei, de utilizarea civililor ca scuturi umane, de distrugerea infrastructurii vitale pentru populaţia civilă, de violuri şi alte forme de violenţă.

Dezvoltarea legilor este doar primul pas pentru a asigura protecţia celor care nu iau parte la ostilităţi, inclusiv civili, sau cei care nu mai iau parte, inclusiv răniţi şi bolnavi ce provin din forţele armate şi grupuri armate. Adevărata provocare a fost întotdeauna de a face aceste reguli cunoscute şi mai ales de a crea siguranţa că acestea vor fi aplicate

1

Cap. 1NOTIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL RAZBOIULUI SI DREPTUL

CONFLICTELOR ARMATE.

Dreptul internaţional umanitar sau conflictelor armate reprezintă ansamblul normelor de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi fără caracter internaţional.

Dreptul internaţional umanitar sau al conflictelor armate , în înţelesul prezentat anterior, se divide în două ramuri de bază:

a) Dreptul conflictelor armate (dreptul războiului propriu-zis). Se mai numeşte şi Dreptul de la Haga, datorită faptului că principalele reguli sunt cuprinse în convenţiile adoptate la conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907 şi în Convenţia privind protecţia bunurilor culturale din 1954, adoptată tot la Haga (însoţită de un regulament de aplicare şi un protocol) . La aceste instrumente se mai adaugă şi:

Protocol referitor la prohibiţia întrebuinţării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similar şi a mijloacelor bacteriologice – Geneva, 17 iunie 1925;

Convenţia privind neutralitatea maritimă – Havana, 20 februarie 1928;Tratat privind protecţia instituţiilor artistice şi ştiinţifice şi a monumentelor

istorice (Pactul Roerich) – Washington, 15 aprilie 1935;Tratatul de la Londra, partea a IV-a (proces verbal privind regulile

războiului submarin, 22 aprilie 1930) – Londra, 6 noiembrie 1936;Tratat cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare şi alte arme de

distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor – 11 februarie 1971;

Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor – 10 aprilie 1972;

Convenţia asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile – 10 octombrie 1976;

Convenţie asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare, însoţită de patru protocoale şi o rezoluţie , 10 octombrie 1980;

Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea acestora, 13 septembrie 1992 (în vigoare din 29 aprilie 1997); Convenţia pentru interzicerea folosirii, stocării, producţiei şi transferului de mine antipersonal şi pentru distrugerea lor, Ottawa, 1997 (în vigoare din 01 martie 1999).

De la apariţia statelor, omenirea a fost preocupată să limiteze prin diferite modalităţi rigorile războiului şi să protejeze victimele acestuia. Un tânăr om de afaceri elveţian, Henry Dunant, prezent la acest eveniment, constată că mii de soldaţi răniţi sunt abandonaţi fără îngrijire. Aici se naşte ideea formării unei societăţi care să contribuie cât mai eficient la protejarea militarilor răniţi în conflictele armate. Astfel, în anul 1863, Henry Dunant, împreună cu un mic grup de genevezi, înfiinţează Comitetul Internaţional de Ajutorare a Răniţilor, viitorul

2

Comitet Internaţional al Crucii Roşii, care va juca un rol hotărâtor în dezvoltarea dreptului internaţional umanitar . Aceştia reuşesc să convingă guvernul elveţian să organizeze o conferinţă internaţională, în anul 1864, la Geneva, la care au participat 12 state.

Rezultatul acestei conferinţe marchează naşterea dreptului internaţional umanitar, respectiv adoptarea şi semnarea în acelaşi an a primei convenţii de drept umanitar – “Convenţia pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din forţele armate în campanie” . Acest tratat de 10 articole răstoarnă convingerea de până atunci că războiul şi dreptul sunt două contrarii ireconciliabile şi susţine, dimpotrivă, că dreptul poate acţiona chiar şi în război şi poate reglementa, în unele domenii comportamentul combatanţilor. De aici înainte, personalul sanitar şi religios, ambulanţele, spitalele vor fi recunoscute ca neutre şi protejate şi respectate de către beligeranţi. De asemenea, răniţii şi bolnavii vor fi adăpostiţi şi îngrijiţi, indiferent cărui beligerant îi aparţin. Este adoptat şi semnul distinctiv, de protecţie, al crucii roşii pe fond alb .

În anul 1899 , la prima conferinţă de pace de la Haga, principiile convenţiei din 1864 au fost adaptate la războiul maritim, adoptându-se o a doua convenţie de drept umanitar, pentru protejarea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare. Această convenţie a fost reafirmată şi dezvoltată în anul 1906.Tot la Haga, în anul 1907 , la cea de-a doua conferinţă de pace, a IV-a convenţie definea categoriile de combatanţi care au dreptul la statutul de prizonier de război şi care beneficiază de un tratament specific pe toată durata captivităţii lor. În 1929, la Geneva, sunt dezvoltate şi reafirmate primele două convenţii (cele din 1864 şi din 1907) şi este adoptată o nouă convenţie cu privire la tratamentul prizonierilor de război.

Cel de-al doilea război mondial, fundamental deosebit de războaiele precedente prin mutaţiile profunde în metodele şi mijloacele de luptă, numărul victimelor, a declanşat intense eforturi din partea statelor, din partea CICR în mod deosebit pentru revizuirea convenţiilor umanitare. Astfel, în anul 1949 s-au desfăşurat la Geneva lucrările conferinţei diplomatice pentru elaborarea convenţiilor internaţionale destinate să protejeze victimele de război, la care au participat 63 de state, între care şi România. Conferinţa a avut ca rezultat adoptarea celor 4 convenţii care sunt valabile în prezent şi la care, ulterior, au aderat aproape toate statele .

După 1949, au avut loc în lume numeroase alte conflicte armate care au demonstrat că instrumentele de protecţie a victimelor, îndeosebi populaţia civilă, nu sunt suficiente, ivindu-se necesitatea elaborării şi adoptării unor noi reguli, în conformitate cu realităţile existente. Astfel, în perioada 1974 – 1977 a avut loc la Geneva o conferinţă diplomatică pentru a discuta două proiecte de protocoale adiţionale la convenţiile de la Geneva di 1949. Cele 102 state reprezentate la această conferinţă au adoptat:- Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate internaţionale;- Protocolul adiţional II la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate fără caracter internaţional.În prezent, la aceste protocoale adiţionale au aderat majoritatea statelor .

3

În concluzie, putem afirma că cele mai importante reguli au fost adoptate în perioada postbelică, dreptul internaţional umanitar înregistrând un progres clar în raport cu normele anterioare. Totuşi, nu putem discuta de un real progres în raport cu realităţile prezente, cu faptul că există încă diferite categorii de potenţiale victime de război, că dreptul internaţional umanitar are un caracter lacunar. Mai mult decât atât, în numeroasele conflicte armate din ultimii ani (conflictul din Golf, din ex-Iugoslavia, Afganistan, din unele foste state sovietice) mai ales imperfecţiunii modalităţilor de tragere la răspundere a celor vinovaţi. Statele, CICR sunt preocupate în continuare de reglementarea situaţiilor neacoperite prin instrumentele aplicabile în prezent şi fac eforturi mari pentru ca dreptul umanitar să reprezinte realmente un mijloc de protecţie a tuturor victimelor.

Dreptul de a recurge la război pentru rezolvarea diferendelor dintre state a constituit o regulă de bază a dreptului internaţional până la jumătatea secolului al XIX-lea, care încep să se afirme o serie de principii de drept internaţional. Încercări de limitare a recurgerii la forţă şi de soluţionare paşnică a diferendelor au apărut din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar fără prea mari influenţe în practica relaţiilor dintre state. Acţiuni mai clare privind ilegalizarea războiului au loc abia în perioada interbelică, pentru că primul război mondial, cu consecinţele sale catastrofale, a avut ca efect schimbarea radicală a concepţiei statelor cu privire la dreptul de a recurge la război. Astfel, în anul 1923, Tratatul de asistenţă mutuală elaborat de Comisia a treia a Adunării Ligii Naţiunilor a calificat războiul de agresiune ca fiind o crimă internaţională. De asemenea Adunarea Ligii Naţiunilor adoptă un Protocol pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, declarând războiul de agresiune ca o crimă internaţională.

În anul 1927, într-o Declaraţie a Adunării Ligii a Naţiunilor se preciza că “orice război de agresiune este şi rămâne interzis … toate statele membre sunt obligate să se conformeze acestei Declaraţii”.

Un moment crucial în evoluţia dreptului internaţional o are semnarea la 27 august 1928 a “Tratatului general de renunţare la război”, tratat care condamna războiul, cerând statelor să apeleze numai la modalităţi paşnice de rezolvare a diferendelor. Cu alte cuvinte, războiul de agresiune este scos în afara legii iar dreptul internaţional nu mai recunoaşte decât o singură situaţie legală – starea de pace. Totuşi, după intrarea în vigoare a tratatului, războiul mai rămâne posibil în caz de legitimă apărare, pentru a face faţă obligaţiilor cuprinse în Pactul Societăţilor Naţiunilor şi în caz de rupere a angajamentelor de către unul sau mai multe state semnatare. După cel; de-al doilea război mondial, un obiectiv fundamental al statelor a fost acela de a exclude definitiv războiul din viaţa internaţională.

Astfel, Carta ONU impune statelor obligaţia de a se “abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”.

Acest principiu a fost reluat ulterior în numeroase documente internaţionale, reafirmat şi dezvoltat. Carta ONU, în acelaşi timp, permite folosirea forţei armate pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă, pentru sancţionarea unui agresor şi pentru exercitarea dreptului la autodeterminare.

4

În concluzie, reglementarea internaţională actuală interzice războiul de agresiune în mod expres, considerându-l ca cea mai gravă crimă internaţională, implicit o violare a scopurilor şi principiilor Cartei ONU. Prima consecinţă este aceea că statele nu mai dispun de “jus ad bellum” (dreptul de a face război) şi nici de “facultas bellandi” (calitatea de beligerant), pentru că cel care recurge primul la forţă armată este considerat agresor şi nu beligerant. Iată de ce, chiar noţiunea de “război” este din ce în ce mai rar utilizată în dreptul internaţional, înlocuindu-se cu noţiunea de “conflict armat”. După 1945, în convenţiile adoptate se foloseşte această noţiune care răspunde mai bine realităţilor contemporane şi normelor juridice internaţionale în domeniu, având în vedere că violenţa se manifestă încă între relaţiile dintre state.

5

1.1Dreptul razboiului.

Istoria comunităţii umane a fost caracterizată în tot decursul ei de violenţa armată care a fost legată de caracterul violent al omului, ca fiinţă istorică.

Istoria avansează pe ruinele civilizaţiilor şi pe cadavrele inocenţilor - spunea un filosof contemporan - iar statele se edifică prin violenţă şi se menţin prin forţă, devenind instituţie, camuflaj al unei violenţe ce nu mai poate fi percepută nici măcar de către cei ce o suportă, căci prin violenţă îşi regăseşte propria umanitate, se umanizează, violenţa cicatrizând rănile pe care le-a produs1. Războiul a constituit, de-a lungul timpului, o parte semnificativă a istoriei, acesta fiind mijlocul principal de rezolvare a litigiilor dintre state pe calea armelor.

În decursul timpului, s-au încercat explicaţii asupra acestui mod de abordare a diferendelor, cum ar fi: „pricina dreaptă a pornirii unui război nu poate fi decât o faptă nedreaptă”2; „cauza războiului este răutatea oamenilor”3; „războiul este o luptă pentru existenţă” (teoria darwinismului social); „războiul este o necesitate de a ţine sub control numărul populaţiei” (teoria Multhusiană).

Alţi gânditori afirmau că: războiul ar fi un fenomen normal, mulţumită căruia s-ar menţine sănătatea morală a poporului; pacea nu este decât o scurtă pauză între două războaie, suferinţele războiului uitându-se repede în timpul păcii; Islamul vedea lumea ca o confruntare între forţe contrarii, această luptă fiind redată ca un război între musulmani şi necredincioşi sau că originile Europei au fost forjate pe nicovala războiului.

Istoricul român, Constantin Kiriţescu afirma că astfel de idei sunt false, ele fiind respinse de conştiinţa morală a omenirii şi neconfirmate de evoluţia istorică, totuşi, el face distincţie între războaiele nedrepte, de cucerire şi războaiele justificate, de apărare.

Este de înţeles că izbucnirea războiului nu are o singură cauză, la baza acestuia pot fi motivaţii multiple, de la fanatismul religios până la agresivitatea înnăscută a speciei umane şi promovarea intereselor statale, fără a se face legătura cu banditismul, tâlhăria etc., războiul provocat de oameni, folosind mijloacele violenţei armate organizate.

Evoluţia războaielor, indiferent de modul de purtare, a fost legată, nemijlocit, de evoluţia generală a societăţii omeneşti, iar consecinţele, diferite pe parcursul istoriei.

Alvin şi Heidi Toffler4 disting trei moduri de folosire a violenţei armate organizate şi anume:

-perioada generată de revoluţia agricolă, care a declanşat constituirea statelor antice şi, implicit, ciocniri sângeroase între acestea;

-schimbările generate de revoluţia industrială care au dus la apariţia armelor de foc şi a armelor de distrugere în masă;

-apariţia războiului epocii informaţionale care a creat, pe lângă războiul de tip industrial, unul invizibil.1 Cf. Raymond Aron, Istoria şi dialectica violenţei, Ed. Babel, Bucureşti, 1995, p. 259.2 Cf. Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 221.3 Cf. Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 419.4 Cf. Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi. Supravieţuire în zorii secolului XXI, Ed. Antet, 1995, p. 46-101.

6

Chiar dacă armele pot funcţiona cu precizie, arată Toffler, reducând pagubele colaterale la minimum, acestea pot funcţiona defectuos, iar erorile mortale vor continua atâta vreme cât vor exista războaie.

Încercările de a defini războiul s-au finalizat cu concluzia că acesta are ca esenţă utilizarea mijloacelor violenţei armate. Fenomenul în sine rămâne deosebit de complex, fapt pentru care în jurul conceptului s-au creat adevărate ramuri de cercetare (arta războiului, politica militară, sociologia războiului, istoria artei militare, etc.), inclusiv dreptul războiului.

Una din dimensiunile fundamentale ale oricărui război este încadrarea acestuia în reglementările juridice ale epocii.

Studiile şi cercetările întreprinse de istorici, specialişti militari, psihologi, economişti, sociologi au stabilit necesitatea normelor juridice referitoare la război, norme al căror ansamblu formează dreptul războiului5.

Pornind de la realitatea că războiul este un fenomen curent al raporturilor dintre state - şi că dreptul internaţional trebuie să normeze această stare, acesta a fost denumit chiar un „drept al războiului”, privit prin prisma unui sens subiectiv şi a unuia obiectiv. Astfel, în înţelesul subiectiv, dreptul războiului reprezintă facultatea statelor de a reglementa raporturile dintre ele prin utilizarea mijloacelor violenţei armate. Stau mărturie considerente, legate de recurgerea la război, ca: un drept, un act licit derivat din suveranitate; o procedură legală de soluţionare a diferendelor dintre state; războiul este o procedură legitimă, ultimul mijloc la care statele să recurgă în rezolvarea disputelor şi să-şi asigure realizarea drepturilor lor.

Între dreptul războiului şi dreptul conflictelor armate există multe similitudini, în sensul că ambele reglementează statutul combatanţilor, modalităţile de începere şi de încheiere a ostilităţilor, afirmându-se chiar că dreptul conflictelor armate înlocuieşte, în condiţiile mutaţiilor semnificative ce au avut loc în dreptul internaţional general, dar şi a evoluţiei mediului internaţional de securitate, dreptul războiului.

Obiectivul conflictelor armate este acela dea produce fie schimbări revoluţionare o ordinii existente, fie impunerea respectării sau executării normelor de drept existente Aşa cum am arătat anterior, ius ad bellum, are ca obiect să fie recunoscut dreptul la război şi în acelaş timp să reglementeze limitele folosirii forţei armate, iar ius in bello reglementează cadrul normativ care trebiuie aplicat în desfăşurarea operaţiilor militare. Între ius ad bellum şi ius in bello, deşi distincte, există o legătură, în sensul că primul urmăreşte înlăturarea războiului iar al doilea are ca scop limitarea efectelor războiului.

Termenul apare din ce în ce mai frecvent în special la începutul secolului al XX-lea când Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională definea războiul ruso-polonez din 1920-1921, ca fiind un „un conflict armat” (în cauza Wimbledon, 1923). Termenul este consacrat în Convenţiile de la Geneva din 1949 şi este folosit şi în Convenţia de la Haga privind protecţia bunurilor cultural în caz de conflict armat, iar din dorinţa de a cuprinde în reglementările stabilite o sferă cât mai largă de situaţii, termenul de conflict armat este folosit şi în cele două Protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva 5 Cf. Prof.univ.dr. Ion Dragoman, Drept internaţional umanitar, Ed. Fundaţia Andrei Şaguna, Constanţa, 1999, p. 9.

7

din 1949 adoptate în 1977. Sunt opinii care consideră depăşit conceptul de „drept al războiului” total depăşit deoarece odată cu adoptarea Cartei O.N.U. războiul a fost scos în afara legii.

Dreptul conflictelor armate este acea ramură a dreptului interneţional public care reuneşte ansamblul normelor care reglementază conduita pe care părţile beligerante trebuie s-o aibă în desfăşurarea unei operaţii militare. Protocolul I la convenţiile de la Geneva din 1949 la art. 2 lit.b arată că: „prin expresia << regulile dreptului internaţional aplicabile în conflictele armate>> se înţeleg regulile enunţate în acordurile internaţionale la care participă Parţile în conflict ca şi principiile şi regulile de drept internaţional general recunoscute care sunt aplicabile conflictelor armate”.

Se afirmă că războiul se desfăsoara dupa propriile reguli, violenţa fiind de fapt esenţa sa. Contradicţia dintre scopul războiului ( obţinerea victoriei folosind mijloace distructive ) şi restricţiile juridice este numai aparentă: interzicând violenţele şi distrugeriie inutile, încercând să limiteze manifestarea instinctelor distrugătoare exisiente în om, normele juridice ale dreptului războiului se constituie într-un „ paravan al umanităţii în faţa provocărilor sângeroase”, lăsând totuşi militarilor opţiunea căilor de urmat pentru obţinera victoriei. În doctrina de specialitate se precizează că subiectele dreptului conflictelor armate sunt statul (atât în calitate de agresor cât şi de victimă), organizaţiile de eliberare naţională precum şi organizaţiile (organizmele) internaţionale cu competenţe în organizarea, pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor multinaţionale. De asemenea consider că pot fi subiecte ale dreptului conflictelor armate şi forţele militare puse la dispoziţia Consiliului de Securitate al O.N.U de statele membre, care desfăşoară operaţii militare sub mandat ONU. Consider că normele dreptului conflictelor armatei sunt aplicabile şi în cazul forţelor militare constituite în coaliţii, chiar dacă nu execută operaţii militare sub mandat O.N.U. ( Irak), sau nu sunt semnatare a Convenţiilor de la Geneva sau a Protocoalelor adiţionale (SUA). Coaliţiile astfel constituite consider că sunt subiecte ale dreptului conflictelor armate.

1.2 Dreprul conflictelor armate

8

Dreptul conflictelor armate - reprezintă ansamblul de reguli, enunţate în acordurile internaţionale la care participă părţile la conflict, precum şi principiile şi regulile de drept internaţional, generalmente recunoscute ca aplicabile în conflictele armate6.

Acest tip de drept tinde să confere efectivitate, încă de la apariţia dreptului la autodeterminarea popoarelor, să apere popoarele împotriva dominaţiei coloniale şi a regimurilor rasiste, iar statelor să lupte împotriva ocupaţiei străine.

Înlocuirea termenului de dreptul războiului cu dreptul conflictelor armate a fost determinată de numărul victimelor de distrugerile de bunuri culturale, de atitudinea faţă de populaţia civilă, de acţiunile şi represaliile îndreptate contra unor persoane şi bunuri protejate în cea mai devastatoare conflagraţie mondială din istoria umanităţii.

Comunitatea internaţională a acţionat prompt, ca asemenea situaţii, extrem de grave, să nu se mai repete, declanşând un proces pentru reafirmarea pe noi coordonate a dreptului internaţional cu aplicabilitate în conflictele armate.

Izvoarele regulilor care obiectivează, în conflictul armat, principiile acţiunii militare legale folosite ca mijloc de pedeapsă protectivă împotriva agresorului sunt tratatele şi convenţiile internaţionale care privesc conduita beligeranţilor, adoptate în organizaţiile comunităţii internaţionale şi la care statul român este parte.

Tipul de conflict armat cel mai des întâlnit în societatea contemporană este conflictul armat neinternaţional. Aceasta înseamnă că ostilităţile se duc, pe de o parte, între forţele guvernamentale şi, pe de altă parte, grupurile organizate sau armate non-statale sau membrii acestor grupuri.

Aceste conflicte se caracterizează, de obicei, printr-o brutalitate extremă. Dreptul internaţional umanitar oferă cadrul normativ în raport cu care ar trebui să fie evaluat comportamentul părţilor în conflictele armate interne. Începând din anul 1949, statele au convenit prin articolul 3 comun celor 4 Convenţii de la Geneva, să respecte anumite standarde minime în astfel de conflicte.

Statele în relaţiile dintre ele, se conduc după anumite norme de conduită, stabilite prin consens, prin acordul lor de voinţă. Modul de exprimare, suportul material al acestor norme alcătuiesc, în accepţiune juridică, conceptul de izvoare ale dreptului internaţional. Teoria izvoarelor dreptului internaţional a fost influenţată de prevederile art. 38 alin 1 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care prevede că : „Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi sînt supuse, va aplica:

a) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;

b) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;

c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

6 Cf. Dr. Ionel Cloşcă, Dicţionar de drept internaţional public, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 125.

9

d) sub rezerva dispoziţiilor Articolului 59, hotărîrile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.”

Prevederile acestui articol nu au menirea de a soluţiona problema izvoarelor dreptului internaţional şi cu atât mai mult a dreptului conflictelor armate, dar pot fi luate în considerare ca izvoare tradiţionale ale dreptului conflictelor armate cutuma şi tratatul iar ca miljloace auxiliare de determinare a dreptului actele interne ale diverselor state (normele de aplicare ale diveselor acte normative interne, regulamentele, instrucţiunile şi manuale militare) şi lucrări de specialitate în domeniul dreptului conflictelor armate (manualele Institutului de Drept Internaţional, comentariile C.I.C.R cu privire la convenţiile internaţionale, lucrări de specialitate al Societăţii Internaţionale de Drept Militar şi Dreptul Războiului, ale Institutului Internaţional de Drept Umanitar de la San Remo ş.a.).

Dreptul conflictelor armate are ca obiect relaţiile dintre state şi alte subiecte ale dreptului conflictelor armate ca urmare a existenţei unui conflict armat. Având în vedere izvoarele dreptului conflictelor armate, prezentate mai sus, doctrina 131 a evidenţiat patru tipuri de conflicte armate:

a) Conflictele armate internţionale între state, guvernate de Convenţiile de la Haga şi evidenţiate şi în art. 2 (comun) a celor patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, pprecum şi în art. 1 (3) din Protocolul I din 1977;

b) Războaiele de eliberare de sub dominaţia colonială, a ocupaţiei străine şi războaiele împotriva regimurilor rasiste, prevăzute în art.1, paragraful 4 din Protocolul I din 1977.

c) Conflictele armate neinternţionale, stipulate de art. 3 (comun) a celor patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949;

d) Conflictele armate neinternaţionale, aşa cum sunt prevăzute în art. 1 din Protocolul II de la Geneva din 1977;

În sfera dreptului conflictelor armate nu intră formele de violenţă armată cum ar fi tulburări ale ordinii publice, stările de urgenţă şi de necesitate, revoluţiile şi insurecţiile care sunt contrare ordinii de drept, precum şi tensiunile interne sau alte forme de dezordini. Totuşi, consider că formele de conflicte armate care conduc la disoluţiile statale, războiul contra terorismului internaţional, sau alte tipuri de conflicte unde Consiliul de Securitate O.N.U. a considerat că se impune intervenţia forţelor militare aflate sub mandatul său, sunt conflicte armate care cad sub incidenţa dreptului conflictelor armate.

Cap. 2

10

REGLEMENTARI JURIDICE INTERNATIONALE PRIVIND CONFLICTELE ARMATE

Dreptul internaţional umanitar este aplicabil tuturor conflictelor, atât internaţionale cât şi neinternaţionale şi indiferent de sursa conflictului. De asemenea, se aplică situaţiilor de ocupaţie care rezultă din conflicte armate.

Toate Convenţiile de la Geneva cuprind reglementări privind tratamentul uman al persoanelor fără apărare. Aceştia vor trebui îngrijiţi şi trataţi cu umanitate de către partea în conflict care îi va avea în puterea sa, fără nici o distincţie cu caracter defavorabil, bazată pe sex, rasă, naţionalitate, religie, opinii politice sau orice alt criteriu analog. Potrivit art.75 din Protocolul adiţional I, toate persoanele care sunt în puterea unei părţi în conflict vor fi tratate cu umanitate în orice împrejurare. Acest articol cuprinde o serie de interdicţii cu privire la “atingerile aduse vieţii, sănătăţii şi bunăstării fizice şi mentale a persoanelor, în special moartea” sau interdicţii cu privire la tortură. Tortura este interzisă prin dreptul de la Geneva şi este considerată crimă de război.

Prevederile dreptului internaţional umanitar referitoare la tratamentul prizonierilor de război, ca şi a altor persoane reţinute în legătură cu acţiunile de război, au o dublă provenienţă: unele rezultă din legile şi cutumele ducerii războiului, având corespondenţe în antichitate, iar altele din declaraţia Universală a Drepturilor Omului, completată de rezoluţii şi protocoale emise de diferite comisii şi organisme ale ONU: un exemplu ar fi Convenţia împotriva torturii, adoptată prin Rezoluţia nr. 30/1999 a Comitetului ONU împotriva torturii. Convenţia a III-a de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război detaliază regimul juridic aplicabil acestora. Prizonierii de război sunt membrii forţelor armate ale unei părţi dintr-un conflict armat internaţional care au căzut în mâinile părţii adverse. Drepturile prizonierilor ce decurg din calitatea lor de combatanti se referă la posibilitatea de a purta uniforma şi insemnele de grad şi armă pe timpul prizoneratului, de a li se respecta de către comanda lagărelor sau campamentelor demnitatea militară reprezentată de gradele şi funcţiile deţinute înainte de capturare, de a se accepta ca în relaţiile şi comportamentul reciproc dintre prizoneri să se aplice regulamentele valabile în armatele de care aparţin. De asemenea, ofiţerii nu pot fi puşi la muncă silită sau la efectuarea de aşa zise corvezi. Locurile de concentrare a prizonierilor nu se numesc locuri de detenţie, ei nefiind vinovaţi de infracţiuni sau alte fapte pedepsite de lege prin privare de libertate, ci lagăre sau tabere. În spiritul onoarei şi demnităţii militare, legile războiului de la Haga şi Geneva lasă să se înţelegă şi o anume toleranţă faţă de încercările de evadare ale prizonierilor, de altfel, în regulamentele militare ale tuturor armatelor şi în teoria militară se prevede datoria militarului căzut în prizonierat (capturat) de a face tot posibilul să evadeze şi să revină în rândurile armatei căreia îi aparţine.

Nerespectarea acestor prevederi referitoare la tratamentul prizonierilor şi prin extensie a civililor, a populaţiei neparticipante la acţiuni de luptă, în general, poate face obiectul cercetării de către Curţi de Război sau Curţi şi Tribunale Penale Internaţionale pentru crime de război, cum sunt tribunalele speciale pentru fosta Iugoslavie, pentru Kosovo, pentru Rwanda (în Africa), Curtea Penală Internaţională (CPI) înfiinţată sub egida Adunării Generale şi Consiliului de

11

Securitate ONU prin Tratatul de la Roma din 1988, care a început să funcţioneze în 2003, la care România a aderat.

2.1 Situatii conflictuale ce se pot produce in plan intern si international

12

Printre principalele caracteristici ale situaţiilor zonale,regionale şi internaţionale generatoare de crize se situează şiurmătoarele: apariţia şi proliferarea unor tendinţe de revizuire afrontierelor; criza resurselor; accelerarea traficului ilegal de mărfurişi proliferarea contrabandei; emigraţia spre ţările dezvoltate şi stabile;apariţia reţelelor transfrontaliere ale traficului de droguri, prostituţiei şi crimei organizate; înmulţirea societăţilor fantomă transnaţionale care finanţează crima organizată şi terorismul; apariţia şi înmulţireaunor baze disparate (sau sucursale ale altora care se află, de regulă, înţările dezvoltate) ale terorismului internaţional; proliferarea diferendeloretnice; războaiele de secesiune etc.

Aceste stări au cel puţin două tipuri de determinări. Ele sunt, pede o parte, o urmare a acţiunii unor cauze interne (politice, sociale, economice), care îşi află originea în nevoia de schimbare, adică în legea negării, în legea dezvoltării sociale, şi, pe de altă parte, un efect al unor cauze induse sau produse de factori destabilizanţi, de grupuri de interese interne, zonale, internaţionale etc.

De cele mai multe ori, aceste cauze interne şi externe, obiective şi subiective, necesare şi întâmplătoare – unele, intrinseci fenomenului economico-social, altele exterioare acestuia –, voluntariste şi, adesea, arbitrare, se îmbină şi se combină într-un complex de determinări care-l pun pe cercetător (şi, implicit, pe decident) în faţa unei realităţi aproape imposibil de decelat, de analizat şi de evaluat. Dacă, totuşi, cercetătorul are posibilitatea să revină asupra fenomenului şi, în cele din urmă, să ajungă la identificarea adevăratelor cauze, factorii de decizie politică şi militară nu au această posibilitate.

Adesea, sub imperiul acţiunii eficiente şi la presiunea opiniei publice, ei sunt nevoiţi să ia hotărâri grave, bazate pe date sumare, pe proiecţii subiective şi, uneori, chiar pe simple intuiţii, care pot face mult răuevoluţiei ulterioare a evenimentelor, chiar dacă există iluzia că, măcar pentru moment, situaţia s-ar afla sub control.

Din acest motiv, există tendinţa de a se trece repede peste realităţi, sub pretextul că, în cazul unor crize care se pot transforma în războaie sângeroase şi de lungă durată, este mai bine să fie tăiat dintr-odată nodul gordian, prevenindu-se astfel parlamentările interminabile, scenele de culise şi aranjamentele de tot felul, care n-au lipsit niciodată din arsenalul războiului psihologic şi informaţional, omniprezent pe mapamond înainte de antichitatea lui Sun Tzî, şi până azi, decât să se aştepte argumentarea ştiinţifică prealabilă a fiecărei acţiuni. Acesta este, în general, modelul american de acţiune, care a dus la soluţionarea rapidă a crizelor, dar care a avut şi efecte secundare extrem de dureroase şi de tragice pentru Statele Unite ale Americii. Pentru că violenţa generează violenţă. Situaţiile de criză se accelerează în stările de haos.

Focarele care contribuie la prelungirea mai mult decât este necesar a stării de haos, sau care o folosesc la maximum (dacă n-o pot prelungi, pentru că, totuşi, această stare are determinări obiective), prin provocarea sau stimularea unor crize politice, economice, sociale şi chiar militare, sunt numeroase şi, de regulă, n-au patrie.

Cele mai multe dintre ele se află în lumea interlopă, în cea a reţelelor mafiote, a traficanţilor de droguri etc., dar şi în cea a unor cercuri ale marii finanţe,

13

ale marilor grupuri de interese, în cea a economiei internaţionale subterane, în zona extremismului politic şi etnic, precum şi în cea a fundamentalismului religios.

Modalităţile de acţiune ale acestor cercuri sunt foarte diversificate, aparent disparate, şi într-un sistem aleator, mozaicat. Analiza atentă a crizelor care au avut loc de la încheierea războiului rece reliefează câteva trăsături importante ale acestora care au făcut ca situaţia strategică cel puţin în Orientul Mijlociu, în Orientul Apropiat, în Balcani, în Caucaz, în Indonezia, la graniţa dintre India şi Pakistan, în Caşmir (în general, în Asia de Sud şi în Asia de Sud-Est), dar şi în unele zone din America Latină, să fie instabilă, conflictuală şi chiar periculoasă. Dacă, la acestea se adaugă şi atacurile teroriste ale ETA, în Spania, şi IRA, în Marea Britanie, cele teroriste asupra Statelor Unite ale Americii, efectuate la 11 septembrie 2001 şi, în continuare, în afara acestuia, cele efectuate în Turcia, în Spania şi în Rusia şi în alte părţi asupra unor obiective de importanţă strategică sau, pur şi simplu, asupra populaţiei, avem o imagine concludentă asupra ariei de răspândire a acestora şi asamblării lor în planul finalităţii, al efectelor.

Aceste trăsături sunt: proliferarea stării de haos şi, pe fondul restricţiilor financiare şi dificultăţilor economice, finanţarea subterană a unui sistem de insecuritate internaţională din ce în ce mai complicat şi mai greu de contracarat; constituirea şi consolidarea reţelelor crimei organizate şi terorismului internaţional cu noduri de dirijare în punctele invulnerabile şi module de acţiune în punctelecheie; folosirea de către anumite cercuri de interese a prevederilor legislaţiei internaţionale cu privire la drepturile omului şi la drepturile minorităţilor pentru a-şi asigura propria libertate de acţiune şi a realiza un adevărat „dispozitiv ofensiv strategic” modulat pe punctele vulnerabile ale planetei (ale statelor care au posibilitatea să controleze şi să limiteze libertatea de acţiune a reţelelor economice şi financiare subterane şi a agenturilor acestora); proliferarea, prin sistemul corupţiei, a unor filosofii revanşarde, a unei filosofii a răzbunării, care a dat naştere unui terorism primitiv, răzbunător, fundamentalist, care nu se află numai în dimensiunea extremismului islamic, ci şi în cea a altor cercuri extremiste, de sorginte politică, etnică sau religioasă; crearea impresiei că ne apropiem de un conflict intercivilizaţional, de un război al civilizaţiilor; criza de falie.

Principalele crize post-război rece, cu efect în planul relaţiilor internaţionale şi în cel al mediului internaţional de securitate au fost următoarele: criza hidrocarburilor, care a dus la războiul din Golf; criza profundă a Africii, care întreţine războaiele din Somalia, din Angola (războiului diamantelor şi al petrolului), din Rwanda, din Congo, din Eritreea etc.; criza etnică şi secesionistă din Balcani, care a reliefat o recrudescenţă fără precedent a terorismului militar (armat) (UCK şi Armata de Eliberare din Macedonia sunt expresii clasice ale acestui tip de terorism, ca şi IRA şi ETA); criza separatistă din Cecenia (pe care Moscova o consideră teroristă, datorită faptului că gherilele cecene sunt ilegale) şi acţiunile grupurilor teroriste cecene asupra capitalei Rusiei, altor oraşe din Federaţie şi asupra populaţiei; criza din Orientul Apropiat (războiul dintre armata israeliană şi palestinieni).

În concluzie, multiplicarea terorismului răzbunător şi, în parte, a celui religios, fundamentalist, nu este numai o cauză, ci şi un rezultat al procesului de globalizare şi stării de haos şi, în acest sens, un instrument deosebit de eficace

14

pentru obţinerea unor efecte bine calculate, care, la prima vedere, scapă analizei. Este vorba, între altele, de canalizarea energiilor unor mari puteri şi ale comunităţii internaţionale într-o direcţie voită, în folosul acelor cercuri care folosesc astfel de acţiuni, întrucât au interese globale sau regionale puternice.

O altă concluzie care se desprinde de aici este aceea a pericolului unui terorism generalizat, care ar menţine o perpetuă situaţie de criză (trecerea de la o criză la alta, de exemplu, de la cea economică la cea informaţională, la cea a culturii etc.), făcând imposibilă realizarea unei noi ordini mondiale sau canalizând procesul de constituire a acesteia într-o direcţie dorită de anumite cercuri, de anumiţi actori.

2.2 Inceperea si incetarea ostilitatilor

15

Inceperea ostilita ţilor Începerea ostilităţilor reprezintă trecerea de la starea de pace la starea de

beligeranţă care presupune marcarea strictă a momentului când se produce, întrucât de atunci încep să curgă efectele juridice în ceea ce priveşte părţile beligerante sau alte subiecte de drept internaţional.

Principiul avertizării prealabile are origini adânci în istorie şi marchează spiritul de loialitate, diferenţa dintre acţiunile militare duse de forţele armate oficiale ale unui stat şi atrocităţile comise de bande înarmate. În plus, logica declarării războiului era legată de nevoia de legitimare a acestuia, dar şi de a menţiona relaţiile paşnice cu cei care nu participau la război (principiul avertismentului unilateral şi public).

Până în secolul nostru, regula avertizării prealabile era o normă cutumiară în dreptul războiului, iar în dreptul ginţilor se considera că, fără o avertizare prealabilă, un război era considerat ca un act de brigandaj7.

Cu timpul, declararea războiului a trebuit să fie adusă şi la cunoştinţa populaţiei prin „pblicaţiuni de război”, pentru ca aceştia să contribuie personal sau prin bunurile lor la desfăşurarea războiului.

Prima dorinţă de convenţionalizare a avertizării prealabile s-a produs în cadrul Conferinţei de Pace de la Haga (1907), când prin Convenţia a III-a privitoare la începerea ostilităţilor, semnată de 44 de state, la 18 octombrie 1904 şi intrată în vigoare la 26 ianuarie 1910: „părţile contractante recunosc că ostilităţile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declaraţii de război motivate, fie aceea a unui ultimatum cu declaraţie de război condiţionată”8.

Potrivit celei de-a III-a Convenţii de la Haga (1907) privitor la începerea ostilităţilor, Părţile au convenit, pentru securitatea relaţiilor paşnice, următoarele:

-ostilităţile nu trebuie să înceapă fără o înştiinţare prealabilă;-starea de război trebuie notificată fără întârziere Puterilor neutre, care se

va putea face chiar pe cale telegrafică;-Puterea, care doreşte să adere la această Convenţie, notifică prin scris

intenţia sa trimiţând actul de adeziune ce se va depune la arhivele guvernului (guvernul Olandei a fost desemnat să se îngrijească de documentele de ratificare);

Documentul nominalizat precum şi doctrina dreptului internaţional umanitar fixează, in mod expres, două forme in care se realizează evaluativ avertismentul prealabil in privinţa inceperii acţiunilor militare şi care contribuie la adaptarea de aici incolo a mediului social şi a cadrului politic general la trebuinţele de război. Aceste forme sunt:• declaraţia de război motivată;• ultimatumul cu declaraţie de război condiţionată.

Majoritatea cercetătorilor in domeniu susţin că declaraţia de război motivată dezlănţuie efecte imediate, că acţiunile militare violente pot incepe in orice moment după notificare.Declaraţia aceasta marchează, juris temporis, data la care s-a instituit starea de război, iar ultimatumul, este o somaţie formulată in termeni neindoielnici, adresată

7 Brigandaj = tâlhărie la drumul mare.8 Cf. Convenţia a III-a privitoare la începerea ostilităţilor (Haga, 18 octombrie 1907), art. 1.

16

de un stat altui stat prin care se formulează condiţiile ce trebuie indeplinite de acesta intr-o anumită perioadă de timp, in caz contrar starea de război intre ele urmand a se naşte automat.

Dreptul războiului, reglementând începerea ostilităţilor, în baza principiului avertizării prealabile neechivoce, prevăzut în cea de-a III-a Convenţia de la Haga (1907), stabileşte ca modalităţi juridice ultimatumul şi declaraţia de război.

Ultimatumul9 reprezintă actul prin care un stat prezintă altui stat condiţiile irevocabile şi hotărâtoare ce trebuie să fie satisfăcute într-un termen scurt sub ameninţarea că, în caz contrar, nu va mai duce negocieri, ci va lua măsurile dictate de împrejurări.

Ultimatumul, de regulă, cuprinde o propunere de lichidare a conflictului considerată, de statul care o adresează, ca ultima şi irevocabila sa poziţie asupra problemei litigioase.

El poate dura 24-72 de ore, perioadă în care condiţiile propuse trebuie îndeplinite, după care, în caz contrar, sancţiunile pot fi aplicate.

Din momentul instituirii stării de beligeranţă sunt produse un şir de mutaţii in relaţiile sociale, economice şi politice dintre statele aflate deja pe picior de război. Aceste mutaţii sunt condiţionate intru totul de efectele generate de starea de război.

Starea de beligeranţă dintre părţile conflictului armat inseamnă:1) ruperea sau suspendarea firească şi totală a relaţiilor diplomatice şi consulare, care duc după sine la retragerea in mod obligator şi a agenţilor diplomatici, şi a consulilor, distrugerea arhivelor dacă nu e posibilă evacuarea sau lăsarea imediată a acestora intru păstrare unui stat protector;2) afectarea acordurilor şi tratatelor internaţionale incheiate intre părţile intrate in conflict, a căror aplicare, de obicei, ori se anulează, ori se suspendă şi toate acestea fără a produce vreun effect negativ asupra tratatelor organizaţiilor internaţionale sau a acelora de drept umanitar;3) lovirea proprietăţii statului inamic, (depozitele de arme, mijloacele de transport, magaziile, aprovizionările şi orice proprietate mobilă a statului care prin natura ei serveşte operaţiunilor de război). Excepţii fac numai acele obiecte care nu pot servi scopurilor de război.

Inceperea ostilităţilor militare dictează şi alte schimbări de efect, direcţionand prevăzător tratarea persoanelor, in dependenţă de faptul in ce teritoriu se află şi cărui stat aparţin. Situaţia naţionalilor aflaţi in propriul teritoriu este determinată de reglementările interne speciale, ei fiind impărţiţi in două categorii: beligeranţi şi non-beligeranţi (combatanţi şi necombatanţi). Supuşii statelor aliate, neutre sau prietene, ca persoane străine beneficiază de statutul premergător stăriide război cu anumite limitări şi restricţii. Cea mai gravă se dovedeşte a fi insă situaţia naţionalilor unui stat inamic aflaţi pe teritoriul statului vrăjmaş sau in propriul teritoriu deja ocupat de duşman.

Conform tradiţiei aceste persoane beneficiază de anumite garanţii oferite de reglementările din domeniu şi de normele juridice ale dreptului internaţional umanitar. Situaţia lor dificilă şi tratarea specifică nu chiar favorabilă nu poate fi intotdeauna lichidată prin intermediul aplicării expulzării in ţara de origine, 9 Cf. George Velicu, Dreptul asigurării apărării naţionale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2002, p. 159-160.

17

deoarece momentul poate genera intărirea capacităţii de luptă a adversarului, poate duce la divulgarea secretelor de stat etc.

Pentru prima dată problema protejării acestei categorii de persoane a fost abordată după primul război mondial, elaborandu-se un Proiect de convenţie in această privinţă. După studiere, documentul a fost pus in ordinea de zi abia la cea de a XV-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii, care şi-a desfăşurat lucrările in oraşul Tokio in 1934. Intrunirea unei noi Conferinţe in vederea adoptării acestor norme a fost stopată de inceputul celui de-al doilea război mondial933.

Reglementări cat de cat adecvate in acest domeniu au fost instituite prin adoptarea Convenţiei de la Geneva „Cu privire la protecţia persoanelor civile pe timp de război” de la 12 august 1949. In privinţa problemei ce ne interesează acest document stabileşte că „Orice persoană protejată, care ar dori să părăsească teritoriul la inceputul sau in cursul unui conflict, va avea dreptul să o facă,dacă plecarea sa nu contravine intereselor naţionale ale statului. Asupra cererii sale de a părăsi teritoriul se va hotări după o procedură ordinară, iar hotărarea va trebui să fie dată cat mai repede cu putinţă. Persoana autorizată să părăsească teritoriul va putea să-şi ia banii necesari de drum şi să ia cu sine o cantitate suficientă de obiecte de uz personal.

Persoanele cărora li s-a refuzat permisiunea de a părăsi teritoriul vor avea dreptul să obţină ca un tribunal sau un colegiu administrativ competent, creat in acest scop de către Puterea deţinătoare, să reconsidere acest refuz intr-un termen cat mai scurt”. Plecările autorizate trebuie efectuate „in condiţii satisfăcătoare de securitate, igienă, salubritate şi alimentare”. Dacă persoanei de altă naţionalitate ii este refuzată cererea de a părăsi teritoriul statului inamic, apoi in privinţa acesteia pot fi aplicate un şir de măsuri de control, dintre care cele mai severe sunt stabilirea domiciliului forţat şi internarea.

Totalitatea prevederilor nominalizate au reuşit, mai mult sau mai puţin, lichidarea anumitor goluri existente in cadrul dreptului internaţional umanitar.Inceperea ostilităţilor militare este capabilă, de asemenea, să provoace şi unele schimbări in sfera relaţiilor dintre cetăţenii statelor inamice care deveneau intoleranţi faţă de „străini”, reieşind din măsura in care naţiunile nu se văd unele pe altele in plan interstatal. De cele mai multe ori, aceste schimbări iau forma interzicerii relaţiilor comerciale, anulării contractelor incheiate după inceperea diferendului şi cea a suspendării contractelor premergătoare stării de conflict.

Încetarea ostilităţilorEste foarte importantă problema datei la care încetează starea de beligeranţă,

dată de la care se produc o serie de efecte juridice. Nu există reguli general-aplicabile cu privire la această dată. Din practica statelor rezultă două momente distincte:- momentul încetării ostilităţilor; elemente:- încetarea luptelor între forţele armate;

18

- pauza până la încheierea păcii.- momentul încetării stării de beligeranţă (din acest moment încetează dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate).

Modalităţi de încetare a ostilităţilor. (prin instrumente scrise, prin acord tacit, debellatio):1. Prin instrumente scrise- cel mai utilizat procedeu; - în forma sa clasică, presupune două faze: - încheierea acordurilor militare;- preliminariile păcii (un fel de tratat provizoriu de pace);- cele mai utilizate instrumente scrise:- actul de capitulare – predarea negociată a forţelor armate…- obligaţia de respectare a condiţiilor convenite;- obligaţia de respectare a regulilor onoarei militare;- armistiţiul:- suspendare temporară şi convenţională a ostilităţilor (întreruperea operaţiilor de război prin acord mutual; cu termen sau fără terme…)- tipuri:- armistiţii locale – caracter limitat, lipsit de semnificaţie politică…;- armistiţii generale:- convenţii încheiate pe o durată mai lungă, prin care se suspendă ostilităţile active, de regulă, pe întregul teatru de război;- este supus regulilor tratatelor internaţionale…- juridic, este un acord militar, încheiat de comandanţii militari, cu consimţământul guvernelor;- supraveghere – prin comisii mixte;- efecte:- încetarea tuturor ostilităţilor;- nu produce efecte asupra stării de război…- regimul de ocupaţie va fi reglementat numai la încheierea păcii;- efecte numai asupra regimului prizonierilor – vor fi repatriaţi;- capitularea necondiţionată – este numai aparent un acord convenţional; în realitate este un act unilateral…2. Încetarea ostilităţilor prin acord tacit- simplă încetare a luptelor (încetarea lui animus bellandi);- lipsa unui acord foemal;- tehnica:- una din părţi face o declaraţie unilaterală de încetare a luptelor;- şi prin acte interne – legi, decrete etc.- dacă cealaltă parte nu adoptă o oziţie contrară, înseamnă că ostilităţile au încetat;- inconveniente…3. Debellatio- actul prin care statul învingător în război îşi instituie autoritatea în întregime asupra statului învins;- statul învins dispare…

19

- în prezent - nu mai este un mijloc licit de terminare a războiului;- se interzice statelor să facă război prin care să cucerească teritorii străine – desfiinţarea “dreptului învingătorului” şi a “anexării teritoriale”.

Restabilirea păciiÎn trecut, restabilirea păcii era precedată de o fază intermediară – preliminariile păcii:- tratat de pace provizoriu sau un acord de principiu – ţineau loc şi de acord de armistiţiu (şi invers…);Tratatul de pace este instrumentul juridic care pune capăt oficial stării de beligeranţă, stabilind exact data de la care efectele juridice ale războiului încetează (nu toate conflictele armate au încetat prin tratate de pace…). Conţinut:- frontiere;- restabilirea tratatelor suspendate;- restituirea bunurilor private rechiziţionate;- reparaţia daunelor provocate;- garanţii de executare;- clauze militare;- în tratatele mai vechi – absolvirea de răspundere a celor vinovaţi de declanşarea şi ducrerea războiului (clauza amnistiei) – nepermisă după cel de-al II-lea război mondial.

2.3 Statutul combatantilor

Pentru acurateţea înţelegerii termenilor, considerăm necesar să prezentăm, sumar, noţiunile de beligerant şi de combatant, evitând, astfel, eventualele confuzii ce s-ar putea crea în rândul persoanelor mai puţin avizate în domeniu.

20

Beligerant este titular al dreptului (stat, naţiune) de a purta un conflict armat sau statul, naţiunea care se află în stare de război.

Combatant este persoana care în timp de conflict armat participă la ostilităţi sau persoana care ia parte la luptă.

Este vizibilă diferenţa dintre cei doi termeni în sensul că, în primul caz, este vorba de titular de drept, iar în al doilea caz, despre persoană; singura apropiere este aceea că ambele noţiuni au legătură cu conflictul armat.

Combatanţii sunt de două categorii, şi anume: combatanţi legali şi combatanţi ilegali.

Combatanţii legali sunt categoria de luptători care sunt autorizaţi de dreptul conflictelor armate să comită acte de ostilitate şi care poartă armele la vedere.

Combatanţii ilegali sunt persoane ce reprezintă instrumentul statului beligerant care, în timpul conflictului armat, deţinând arme (care nu sunt la vedere), comit acte de violenţă împotriva adversarului şi, deşi participă la ostilităţi, nu beneficiază de statutul de prizonier de război şi, în consecinţă, va fi judecat şi condamnat de puterea captoare.

Persoanele autorizate să comită acte de ostilitateSingurele persoane autorizate juridic să comită acte de ostilitate împotriva

adversarului sunt combatanţii legali care se bucură de protecţia dreptului conflictelor armate10.

Nevoia de protecţie derivă din faptul că această categorie de persoane pot fi cel mai uşor victime ale războiului şi, fiind în centrul luptelor pentru care sunt autorizate să le poarte, pot fi ucise, rănite sau pot cădea prizonieri în mâinile adversarului care ar putea trece la răzbunări, în cazul că nu ar exista reglementări11.

Este înţeles faptul că războiul se duce între state, nu între indivizi, ceea ce disculpă, în faţa oricărei instanţe, pe combatantul cu statut legal care comite împotriva adversarului, în timp de război, acte de violenţă soldate cu morţi sau distrugeri, fapte ce, în alte condiţii, sunt considerate cauze penale. Chiar dacă, în urma faptelor lui, un combatant legal este capturat de adversar, el beneficiază de statutul de prizonier de război.

În mod tradiţional, Convenţiile de la Haga din 1907 au stabilit că în categoria persoanelor autorizate să participe la ostilităţi intră:

-persoanele care fac parte din forţele armate;

-persoanele care fac parte din miliţii şi corpuri de voluntari12;

10 Cf. Anexei la Convenţia privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru (Haga, 1907) - Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului terestru, Cap. III art. 3.11 Ibidem, Cap. IV art. 4-20.12 Cf. Regulamentului privitor la legile şi obiceiurile războiului terestru (Haga, 1907), art. 1 - „ miliţiile şi corpurile de voluntari, pentru a beneficia de legile, drepturile şi datoriile războiului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- de a avea în capul lor o persoană răspunzătoare pentru subordonaţii ei;- de a avea un semn distinctiv fix şi uşor de recunoscut de la distanţă;- de a purta armele pe faţă; - de a se conforma, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului.

21

-populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia, în mod spontan, armele pentru a lupta cu trupele năvălitoare fără să fi avut vreme să se organizeze, dacă poartă armele pe faţă şi dacă respectă legile şi obiceiurile războiului.

În definirea generală faţă de art. 43 din Protocolul adiţional I (1977) la Convenţia de la Geneva (1949) - „forţele armate ale unei Părţi în conflict se compun din forţele, toate grupurile şi toate unităţile armate şi organizate ce sunt puse sub comandă, care răspund de conduita subordonaţilor săi faţă de această Putere, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de către Partea adversă”.

„Aceste forţe armate trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure, în special, regulile de drept internaţional, aplicabile în conflictele armate”.

În categoria forţelor armate pot intra, deci, atât combatanţi, cât şi necombatanţi, şi care au statut legal, beneficiind de protecţia oferită de Convenţia a III-a de la Geneva (1949).

a) Combatanţii sunt persoane care pot lua parte direct la ostilităţi prin participare, cu o funcţie indispensabilă la utilizarea unei arme sau a unui sistem de armament.

Pentru intaia dată noţiunea de combatant a fost definită in articolul 1 din Regulamentulanexă la Convenţia de la Haga (II) „Cu privire la Respectarea legilor şi obiceiurilor războiului terestru” din 29 iulie 1899. In 1907 această convenţie este revizuită, acordandu-i-se denumirea de Convenţia (IV) „Cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru”.

Regulamentul nominalizat pomeneşte şi categoriile de persoane care insoţesc armatele in calitate de necombatanţi, dar cărora in cazul luării in prizonierat li se asigură acelaşi tratament precum combatanţilor. Aici se includ: reprezentanţii serviciilor administrative ale armatei; reprezentanţii justiţiei militare; corespondenţii de presă; intendenţa etc.

Un şir de mutaţii pe tăramul recunoaşterii calităţii de combatant are loc după adoptarea Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949. In cadrul Convenţiei (III) „Cu privire la tratamentul prizonierilor de război” intalnim reglementări ce lărgesc simţitor sfera persoanelor beligerante.

Combatanţii se clasifică în :- combatanţi legali ( persoane autorizate sa execute actiuni militare)- combatanti ilegaliIn pct. A din articolul 4 al acestei convenţii in calitate de combatanţi sunt

recunoscuţi:1. Membrii forţelor armate ale unei Părţi in conflict, precum şi membrii

miliţiilor şi corpurilorde voluntari făcand parte din aceste forţe armate;

2. Membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv acei din mişcările de rezistenţă organizate, aparţinand unei Părţi in conflict şi acţionand in afara sau in interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiţia că aceste miliţii sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mişcări de rezistenţă organizate, să indeplinească următoarele condiţii:

22

a) să aibă in fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonaţii săi;b) să aibă un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă;c) să poarte armele in mod deschis sau la vedere;d) să se conformeze, in operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului;

3. Membrii forţelor armate regulate, care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de Puterea deţinătoare;

4. Persoanele care urmează forţele armate, fără a face parte direct din ele (necombatanti), cum sunt membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii, membrii unităţilor de lucru sau ai serviciilor insărcinate cu bunăstarea forţelor armate, cu condiţia ca ele să fi primit autorizaţia forţelor armate pe care le intovărăşesc, acestea trebuind să le elibereze in acest scop un bilet de identitate…;

5. Membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajelor aviaţiei civile ale Părţilor in conflict, care nu beneficiază de un tratament mai favorabil in virtutea altor dispoziţii de drept internaţional;

6. Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele in mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul de a se constitui in forţe armate regulate, dacă ea poartă armele in mod deschis sau la vedere şi dacă respectă legile şi obiceiurile războiului terestru.

Punctul B al aceluiaşi articol 4 mai adaugă, in plus, că „vor beneficia, de asemenea, de tratamentul rezervat prizonierilor de război” şi:

1. Persoanele aparţinand sau care au aparţinut forţelor armate ale ţării ocupate dacă, din cauza acestei apartenenţe, Puterea ocupantă consideră necesar să procedeze la internarea lor – chiar dacă iniţial le eliberase in timp ce ostilităţile se desfăşurau in afara teritoriului pe care ea il ocupă – mai ales după o incercare neizbutită a acestor persoane de a se alătura forţelor armate de care aparţin şi care sunt angajate in luptă sau cand nu ascultă de somaţia ce le-a fost făcută, inscopul internării;

2. Persoanele aparţinand uneia din categoriile enumerate in prezentul articol, pe care Puterile neutre sau nebeligerante le-au primit pe teritoriul lor şi pe care trebuie să le interneze in baza dreptului internaţional, fără a aduce prejudiciu oricărui tratament mai favorabil pe care aceste Puteri ar socoti că trebuie să-l acorde şi cu excepţia dispoziţiilor articolelor 8, 10, 15, 30, alineatul 5, 58 pană la 67 inclusiv, 92, 126 şi, in cazul in care există relaţii diplomatice intre Părţile in conflict şi Puterea neutră sau nebeligerantă interesată, dispoziţii care privesc Puterea protectoare.

Dacă astfel de relaţii diplomatice există, Părţile in conflict de care depind aceste persoane vor fi autorizate să exercite faţă de ele funcţiile acordate Puterilor protectoare prin prezenta Convenţie, fără prejudiciul funcţiilor pe care aceste Părţi le exercită in mod normal, in conformitate cu obiceiurile şi tratatele diplomatice şi consulare.

Cea din urmă definire a noţiunii de combatant este intalnită in articolul 43 (Forţele armate) din Protocolul adiţional nr. I (1977) „Referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale”. Acesta perfecţionează, desăvarşeşte şi completează lista persoanelor care pot fi considerate combatanţi indicand că:

23

1. Forţele armate ale unei Părţi in conflict se compun din toate forţele, toate grupurile şi toate unităţile armate şi organizate care sunt puse sub comandă, care răspund de conduita subordonaţilor săi faţă de această parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de către partea adversă. Aceste forţe armate vor trebui să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure, in special, respectarea regulilor de drept internaţional aplicabile la conflictele armate;

2. Membrii forţelor armate ale unei Părţi la conflict (alţii decat personalul sanitar şi religios prevăzut in articolul 33 al celei de a III-a Convenţii) sunt combatanţi, adică au dreptul de a participa direct la ostilităţi;

3. Partea la un conflict, care incorporează in forţele sale armate o organizaţie paramilitară sau un serviciu armat insărcinat cu menţinerea ordinii, trebuie să notifice aceasta celorlalte Părţi la conflict.

Pentru ca persoanelor nominalizate să li se recunoască statutul de combatant este necesară respectarea următoarelor lucruri:1. să acţioneze in cadrul unei colectivităţi;2. colectivitatea in care acţionează să fie organizată pe principii militare;3. să se afle in subordinea unui comandament responsabil care să exercite un control efectiv asupra membrilor orgnizaţiei;4. organizaţia să aparţină unei Părţi la conflict;5. să fie supusă unui regim de disciplină internă.

Mercenarii.Practica mercenariatului este foarte veche, ea cunoscând o

perioadă de înflorire în Evul Mediu în special în Europa, şi o nouă recrudescenţă în ultimele decenii, îndeosebi în cadrul conflictelor armate de pe continentul african, în anii ’60 ai secolului trecut, dar şi în alte zone ale lumii.

Definiţia mercenarului este dată pentru prima oară în cuprinsul art. 47 al Protocolului I de la Geneva din 1977. În esenţă, este considerată mercenar persoana care, fără a fi cetăţean al vreunei părţi în conflict, este în mod special recrutată pentru a lupta într-un conflict armat şi ia parte la ostilităţi esenţialmente pentru a obţine o remuneraţie materială net superioară celei care este promisă sau plătită combatanţilor.

Mercenarul nu are dreptul la statutul de combatant şi nici la cel de prizonier de război. În situaţia în care este capturat, împotriva lui se poate angaja răspunderea penală atât pentru faptul de a fi luat parte la ostilităţi, cât şi pentru actele de violenţă armată pe care le-a comis până în acel moment în cadrul ostilităţilor, care au în totalitate un caracter ilegal.În baza Convenţiei internaţionale împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor, din 1989, statele părţi s-au angajat să nu efectueze actele menţionate, să le reprime penal prin legislaţia lor internă şi să colaboreze în acest sens cu alte state.

24

Faptul că luptătorul acaparat de către statul inamic nu este cetăţean al statului in ale cărui forţe armate a luptat, nu atrage după sine, in mod obligator, lipsirea de statutul de prizonier dacă el face faţă cerinţelor stabilite in vederea obţinerii acestui statut. Articolul 17 al Convenţiei de la Haga (V) „Cu privire la drepturile şi indatoririle statelor şi puterilor neutre” (18 octombrie 1907) exclude in genere delimitarea intre persoanele luate in prizonierat in baza criteriului cetăţeniei. Articolul 4 al Convenţiei de la Geneva (III) „Cu privire la tratamentul prizonierilor de război” (12 august 1949) şi articolele 43-44 ale Protocolului adiţional nr. I „Referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale” (1977) de asemenea, nu fac delimitarea pe care o urmărim.

Această regulă, insă, are o anumită excepţie prevăzută in articolul 47 alin. I din Protocolul adiţional nr. I, care-i permite statului acaparator de a refuza recunoaşterea statutului de combatant şi respectiv de prizonier de război mercenarilor luaţi in captivitate. Norma, totuşi, nu poartă un caracter imperativ, deoarece statul acaparator nu poate fi obligat să-i lipsească pe mercenari de statutul la care ei pretind.

In dreptul internaţional umanitar, noţiunea de mercenar este legată de prezenţa semnelor puse in articolul 47, alin. II din Protocolul amintit mai sus unde scrie că: „Prin termenul de mercenar se inţelege orice persoană:

1) care este special recrutată in ţară sau in străinătate pentru a lupta intr-un conflict armat;

2) care, in fapt, ia parte direct la ostilităţi;3) care ia parte la ostilităţi in special in vederea obţinerii unui avantaj

personal şi căreia ii este efectiv promisă, de către o Parte la conflict sau in numele ei, o remuneraţie superioară aceleia promise sau plătite combatanţilor avand un grad şi o funcţie analoagă in forţele armate ale acestei Părţi;

4) care nu este nici resortisant al unei Părţi la conflict şi nici rezident al teritoriului controlat de o Parte la conflict;

5) care nu este membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict;6) care nu a fost trimisă de către un stat, altul decat o parte la conflict, in

misiune oficială ca membru al forţelor armate ale statului respectiv”. Deci, o persoană implicată in acţiuni militare poate fi recunoscută drept mercenar doar carezultat al intrunirii obligatorii a tuturor elementelor indicate.

Doctrina dreptului internaţional umanitar mai cuprinde constitutiv şi un şir de elemente care, luate impreună, caracterizează noţiunea de mercenar. La acestea se referă:

1) caracterul privat al angajamentului;2) elementul de extranietate; 3) participarea directă şi efectivă la ostilităţi, 4) incorporarea in forţele armate; 5) mobilul944.Actualmente, unele din trăsăturile mercenariatului indicate in articolul 47,

alin. II, din istoricul Protocol pomenit deja, se dovedesc a fi insuficiente şi neadaptate la realitate datorită faptului că:1) este foarte greu a dovedi caracterul special al recrutării, deoarece acţiunile efectuate in această direcţie poartă un caracter secret, iar cea mai mare parte a

25

probelor ce se referă la acest moment se află dincolo de frontierele statului care efectuează cercetările;2) lipseşte definirea noţiunii „avantaj personal” şi deci şi cristalizarea obiectivelor urmărite de mercenari;3) de cele mai multe ori, mercenarul nu obţine o remuneraţie superioară aceleia plătite combatanţilor naţionali de acelaşi grad şi care indeplinesc aceleaşi funcţii, fiind obligat să accepte „condiţii egale” din cauza crizei economice sau a stării de şomaj;4) inscrierea sau includerea oficială a mercenarului in cadrul forţelor armate ar duce automat la dispariţia statutului de care dispune; 5) practic este imposibil de a dovedi faptul primirii de către mercenar a unei sume de bani mărite, aceste informaţii fiind secrete şi nereflectate in vreun document.

In aşa fel, am reuşit să demonstrăm in linii generale ineficienţa actualului mecanism de combatere a implicării mercenarilor in conflictele militare, şi prezenţa lacunelor in definirea noţiunii de „mercenar”.Reglementările din domeniu exclud acordarea statutului de mercenar persoanelor puse la dispoziţia unei părţi beligerante de către statele aliate sau prietene, de organizaţiile internaţionale.

Nu se acordă acelaşi statut consilierilor militari străini, cetăţenilor unei părţi la conflict precum şi rezidenţilor de pe un teritoriu ocupat. Astfel, conform articolului 47, alin. II, pct. f, din Protocolul adiţional nr. I, nu poate fi considerat mercenar cel care a fost trimis de către un stat, altul decat o parte la conflict, in misiune oficială ca membru al forţelor armate ale statului respectiv.

Spionii.Procurarea de informaţii asupra inamicului şi a teritoriului

acestuiaîn timp de război este o activitate în principiu licită a membrilor forţelor armate ale părţilor aflate în conflict. Regulamentul la cea de a IV-a Convenţie de la Haga (art.29) prevede în mod expres că: „Nu poate fi socotit spion decât individulcare, lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună ori încearcă să adune informaţii în zona de operaţii a unui beligerant, cu intenţia de a le comunica părţii adverse”. Ca atare, militarii care pătrund în zona de operaţii a inamicului cu intenţia de a culege informaţii în contul armatei de care aparţin nu sunt consideraţi spioni dacă acţionează pe faţă ca militari. Protocolul I de la Geneva din 1977 extinde în spaţiu sfera de acţiune luată în considerare, de la zona de operaţii aunui beligerant la întregul teritoriu controlat de partea adversă, indiferent dacă pe acesta se desfăşoară sau nu operaţii militare. Dacă un combatant comite acte de spionaj acţionând în uniformă sau într-o ţinută care îl distinge de necombatanţi, el nu poate fi tratat ca spion şi, dacă este prins, trebuie să beneficieze de statutul de prizonier. În cazul în care el acţionează, însă, fără a se distinge de necombatanţi şi este prins asupra faptului îşi pierde

26

dreptul la statutul de prizonier de război şi poate fi urmărit penal de către puterea deţinătoare, potrivit legii sale proprii, spionajul neconstituind o crimă de război, ci una de drept comun. Dacă, însă, un combatant, cercetaş inamic, este capturat după ce s-a alăturat trupelor de care aparţine, el nu va putea fi tratat ca spion şi trebuie să beneficieze de statutul de prizonier de război.

Pentru intaia dată in dreptul internaţional umanitar noţiunea de „spion” este intalnită in Regulamentul-anexă la cea de-a IV-a Convenţie de la Haga din 18 octombrie 1907 „Cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru”. Articolul 29 al acestui document prevede că: „spion poate fi considerat individul care, lucrand pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună ori incearcă să adune informaţii in zone de operaţii ale unui stat beligerant cu intenţia de a le comunica părţii adverse”. Conform acestei definiţii, activitatea de spion se caracterizează prin prezenţa următoarelor trei elemente:• clandestinitatea;• pretextul fals;• intenţia de a comunica informaţiile adunate părţii inamice.

Noi reglementări pe terenul sancţionării activităţii de spionaj apar in urma adoptării Protocolului adiţional nr. I, care in articolul 46 conţine următoarele prevederi referitor la problema vizată:1. In pofida oricărei alte dispoziţii din Convenţii sau din prezentul Protocol, un membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict care cade in mainile unei părţi adverse atunci cand se dedă la activităţi de spionaj, nu are dreptul la statutul de prizonier de război şi poate fi tratat ca spion;2. Un membru al forţelor armate ale unei Părţi in conflict care culege sau caută să culeagă, in folosul acestei părţi, informaţii in teritoriul controlat de către o parte adversă nu va fi considerat că se dedă unor activităţi de spionaj dacă, făcand aceasta, este imbrăcat in uniforma forţelor sale armate;3. Un membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict, care este rezident al unui teritoriu ocupat de către o parte adversă şi care culege sau caută să culeagă, in folosul părţii de care depinde, informaţii de interes militar in acest teritoriu, nu va fi considerat ca dedandu-se unor activităţi de spionaj, in cazul in care, făcand aceasta, nu acţionează sub pretexte inşelătoare sau intr-un mod deliberat clandestin. In plus, acest rezident nu pierde dreptul la statutul de prizonier de război şi nu poate fi tratat ca spion decat in cazul unic in care este capturat atunci cand se dedă la activităţi de spionaj;4. Un membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict, care nu este rezident al unui teritoriu ocupat de către o parte adversă şi care s-a dedat la activităţi de spionaj in acest teritoriu, nu-şi pierde dreptul la statutul de prizonier de război şi nu poate fi tratat ca spion decat in cazul unic in care este capturat inainte de a se fi reintors la forţele armate de care aparţine.Activitatea de spionaj efectuată in timpul acţiunilor militare de către civili nu are ca efect recunoaşterea acestora drept combatanţi sau, mai mult ca atat, oferirea statutului de prizonier de război. Persoana antrenată in asemenea activitate poate fi

27

arestată, anchetată, dar cu respectarea normelor ce ţin de domeniul drepturilor omului şi a garanţiilor fixate in articolul 75 al Protocolului adiţional nr. I. Mai mult chiar: dacă activitatea de spionaj este efectuată in terenul ocupat, apoi spionul-persoană civilă beneficiază şi de garanţiile oferite de articolele 60-78 ale Convenţiei de la Geneva (IV) din 12 august 1949 „Cu privire la protecţia persoanelor civile in timp de război”.

Cap. 3

PROTECTIA VICTIMELOR, PRIZONIERILOR SI A BUNURILOR PE TIMPUL CONFLICTELOR ARMATE

în anul 1949 s-au desfăşurat la Geneva lucrările conferinţei diplomatice pentru elaborarea convenţiilor internaţionale destinate să protejeze victimele de război, la care au participat 63 de state, între care şi România. Conferinţa a avut ca rezultat adoptarea celor 4 convenţii care sunt valabile în prezent şi la care, ulterior, au aderat aproape toate statele. Aceste convenţii sunt:

1. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie.

2. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare.

3. Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război.4. Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război.După 1949, au avut loc în lume numeroase alte conflicte armate care au

demonstrat că instrumentele de protecţie a victimelor, îndeosebi populaţia civilă, nu sunt suficiente, ivindu-se necesitatea elaborării şi adoptării unor noi reguli, în conformitate cu realităţile existente. Astfel, în perioada 1974 – 1977 a avut loc la Geneva o conferinţă diplomatică pentru a discuta două proiecte de protocoale adiţionale la convenţiile de la Geneva di 1949. Cele 102 state reprezentate la această conferinţă au adoptat:

- Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate internaţionale;

- Protocolul adiţional II la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate fără caracter internaţional.

În prezent, la aceste protocoale adiţionale au aderat majoritatea statelor. În concluzie, putem afirma că cele mai importante reguli au fost adoptate în

perioada postbelică, dreptul internaţional umanitar înregistrând un progres clar în raport cu normele anterioare.

28

3.1 Protectia victimelor conflictelor armate

Prin victimă de război, în sensul prezentei lucrări, se înţelege persoana care suportă urmările războiului, categorie în care se includ răniţii, bolnavii, naufragiaţii, precum şi familiile persoanelor dispărute sau decedate.

Conform Protocolului adiţional I 1997, prin termenii de răniţi şi bolnavi se înţeleg „persoanele, militari sau civili, care, ca urmare a unui traumatism, a unei incapacităţi sau a altor tulburări fizice sau mentale au nevoie de îngrijiri medicale şi care se abţin de la orice acte ostile”.

Naufragiaţii sunt „persoanele, militari sau civili, care se află într-o situaţie periculoasă pe mare sau în alte ape, ca urmare a nenorocirii care-i loveşte sau care loveşte nava sau aeronava ce-i transportă şi care se abţin de la orice acte de ostilitate”. Prin termenul naufragiu trebuie înţeleasă orice situaţie de acest gen, indiferent de împrejurările în care s-a produs, inclusiv amerizarea forţată sau căderea în mare.

În scopul protejării acestei categorii de persoane, atât Convenţia a I-a, cât şi Convenţia a II-a de la Geneva 1949 prevăd:

-Părţile în conflict vor lua, fără întârziere, toate măsurile posibile pentru a căuta şi ridica răniţii şi bolnavii. Când este posibil, vor fi încheiate aranjamente locale între Părţile în conflict pentru evacuarea sau schimbul răniţilor şi bolnavilor dintr-o zonă asediată sau încercuită, şi pentru trecerea personalului sanitar şi religios şi a materialului sanitar destinat acestei zone;

-de câte ori împrejurările permit, se va conveni asupra unui armistiţiu, unei întreruperi a focului pentru a îngădui ridicarea, schimbul şi transportul răniţilor lăsaţi pe câmpul de luptă.

O altă prevedere importantă a acestor instrumente juridice este identificarea răniţilor, bolnavilor şi morţilor Părţii adverse, căzuţi sub puterea sa.

În acest sens, informaţiile obţinute se referă la:-indicarea Puterii de care aceştia depind;-numărul matricol;-numele de familie, prenumele, data naşterii;-orice alte informaţii figurând pe biletul sau placa de identitate;-data şi locul capturării sau decesului;-informaţii privitoare la răni, boală sau la cauza decesului.

29

În cel mai scurt timp, informaţiile de mai sus vor fi comunicate biroului de informaţii13 care le va transmite Puterii de care depind aceste persoane, prin intermediul Puterii Protectoare şi alAgenţiei Centrale a Prizonierilor de Război.

Pe aceeaşi cale, vor fi adunate, transmise şi comunicate: actele şi lista de deces valabile, jumătate din placa de identitate, testamente şi alte documente de familie, sume de bani şi orice obiecte de valoare materială sau afectivă găsite asupra morţilor, într-un pachet sigilat însoţit de o declaraţie privind identificarea posesorului şi de un inventar cu cele cuprinse în acesta.

În ceea ce priveşte protecţia, tratamentul şi îngrijirea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, după ce au fost găsiţi, Convenţia a II-a de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare 1949 arată că:

-membrii forţelor armate şi persoanele civile care vor fi găsite pe mare şi vor fi răniţi, bolnavi sau naufragiaţi, vor trebui să fie respectaţi şi protejaţi în toate împrejurările;

-vor fi trataţi cu omenie de Partea în conflict care îi va avea sub puterea sa, fără nicio deosebire cu caracter discriminatoriu;

-este complet interzisă orice atingere la viaţa şi persoana lor şi, între altele, de a-i omorî sau a-i extermina, de a-i supune la tortură, de a face asupra lor experienţe biologice, de a-i lăsa cu premeditare fără ajutor medical sau fără îngrijiri, sau de a-i expune la riscuri de contaminare sau de infecţie, create în acest scop;

-numai motivele de urgenţă vor îngădui o prioritate în ordinea îngrijirilor;

-femeile vor fi tratate cu toată consideraţia specială datorată sexului lor; -orice vas de război al unei Puteri beligerante va putea cere predarea

răniţilor, bolnavilor sau naufragiaţilor, aflaţi la bordul vaselor-spital militare sau ale societăţilor de ajutor sau particulare, oricare ar fi naţionalitatea lor, cu condiţia ca starea sănătăţii lor să permită predarea, iar vasul de război să deţină instalaţiile pentru a asigura un tratament satisfăcător;

-răniţii, bolnavii şi naufragiaţii unui beligerant, căzuţi sub puterea celuilalt beligerant, vor fi prizonieri, acesta stabilind dacă trebuie să-i reţină, să-i îndrepte spre un port al ţării sale, spre un port neutru sau spre un port al adversarului (cu condiţia să poată să servească în timpul duratei războiului). Cei care vor fi debarcaţi într-un port neutru, vor fi reţinuţi de aceasta, dacă dreptul internaţional o cere, astfel încât ei să nu poată lua parte din nou la operaţiunile de război. Puterea de care aparţin răniţii, bolnavii sau naufragiaţii vor suporta cheltuielile de spitalizare şi de internare.

Protocolul adiţional I 1977 la articolul 11 prevede, extinzând abordările Convenţiei a II-a de la Geneva 1949, sănătatea şi integritatea fizică sau mintală a persoanelor aflate în mâinile Puterii adverse sau internate, deţinute sau orice altă

13 Cf. Convenţiei a III-a de la Geneva 1949 privitoare la tratamentul prizonieirlor de război: „de la începutul conflictului şi în toate cazurile de ocupaţie, fiecare dintra Puterile în conflict va constitui un birou de informaţii pentru prizonierii de război care se găsesc sub puterea sa”. Puterile neutre sau nebeligerante care vor fi primit pe teritoriul lor persoane aparţinând categoriei persoane scoase din luptă prin boală, rănire, detenţiune sau alte cauze, vor proceda la fel cu privire la acestea.

30

privare de libertate nu trebuie să fie compromise prin niciun act şi prin nicio omisiune nejustificată.

Sunt, în special, interzise: mutilările fizice; experienţele medicale sau ştiinţifice; prevalările de ţesuturi sau organe pentru transplanturi, cu excepţia cazurilor când aceste acte sunt justificate. Se poate face derogare atunci când se impun donări de sânge sau de piele destinată grefelor, cu condiţia ca acestea să fie voluntare (se impune controlul donatorului şi al primitorului din punctul de vedere al compatibilităţii).

Persoanele prezentate mai sus au dreptul să refuze orice intervenţie chirurgicală, situaţie în care personalul sanitar trebuie să ia o declaraţie semnată sau recunoscută de pacient.

Plecând de la premisa că unităţile forţelor armate nu oferă întotdeauna condiţiile necesare pentru tratarea răniţilor, bolnavilor sau naufragiaţilor, Protocolul adiţional I 1977 prevede rolul populaţiei civile şi al societăţilor de asistenţă, precum şi al statelor neutre.

În acest sens, Protocolul, la articolele 17-20 prevede următoarele:-populaţia civilă trebuie să respecte răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, chiar

dacă aparţin Părţii adverse şi să nu exercite asupra lor niciun act de violenţă;-populaţia civilă şi societăţile de asistenţă vor fi autorizate, chiar în

regiunile invadate sau ocupate, să adune răniţii, bolnavii sau naufragiaţii şi să le acorde îngrijiri, chiar din proprie iniţiativă;

-Părţile la conflict pot face apel la populaţie şi la societăţile de asistenţă pentru a aduna victimele de război şi a le acorda îngrijiri, precum şi pentru a căuta morţii şi a le preciza locul unde se găsesc. Cei care răspund la apel vor beneficia de protecţia Părţilor;

-statele neutre şi alte state nebeligerante vor aplica prevederile Protocolului privind persoanele protejate care pot fi primite sau internate pe teritoriul lor, ca şi morţii aparţinând Părţilor la conflict pe care îi va strânge;

-represaliile asupra persoanelor protejate sunt interzise.Interesul şi preocuparea statelor de a acorda răniţilor, bolnavilor şi

naufragiaţilor care sunt victime ale războiului un tratament preferenţial este de remarcat din cele 127 de articole ale Convenţiilor I şi a II-a de la Geneva 1949 şi cele 27 de articole din Protocolul adiţional I 1977 care respectate fiind asigură o îmbunătăţire a sorţii acestora.

O atenţie deosebită acordă, atât Convenţiile de la Geneva 1949, cât mai ales Protocolul adiţional I 1977 privitor la persoanele dispărute şi rămăşiţelor morţilor, pornind de la dreptul familiilor de a cunoaşte soarta membrilor lor, consacrând acestui aspect articolele 32-34 care prevăd, în principal, următoarele:

a) privitor la persoanele dispărute:- în toate împrejurările şi cel mai târziu începând cu sfârşitul ostilităţilor,

fiecare Parte la conflict trebuie să caute persoanele a căror dispariţie a fost semnalată de o Parte adversă care trebuie să comunice toate informaţiile utile pentru a facilita cercetările:

-fiecare Parte trebuie:

31

-să înregistreze informaţiile despre persoanele care au fost deţinute, închise sau ţinute în captivitate mai mult de două săptămâni, ca urmare a ostilităţilor sau a unei ocupaţii, sau care au decedat în timpul detenţiei.

-să faciliteze căutarea acestor persoane şi să înregistreze informaţiile despre ele, dacă ele au decedat în alte împrejurări;-informaţiile se transmit fie direct, fie prin Puterea Protectoare la Agenţia

Comitetului Internaţional al Crucii Roşii;-Părţile se vor strădui să se înţeleagă asupra aranjamentelor care să permită

echipelor de căutarea să identifice şi să ridice morţii din zonele câmpului de luptă, iar personalul respectiv să fie respectat şi protejat.

b) privitor la persoanele decedate:-rămăşiţele persoanelor care au decedat pe timpul conflictului sau în

detenţie, vor trebui să fie respectate, iar mormintele acestora să fie respectate, întreţinute şi marcate;

-imediat ce relaţiile dintre Părţile adverse o permit, Părţile pe teritoriul cărora sunt situate morminte vor încheia acorduri pentru:

-facilitarea accesului la morminte a familiilor decedaţilor şi a reprezentanţilor serviciilor oficiale de înregistrare a acestora;

-asigurarea în permanenţă a protecţiei şi întreţinerii acestor morminte;

-facilitarea reîntoarcerii în ţara de origine a rămăşiţelor persoanelor decedate şi a obiectivelor lor personale, la cererea ţării sau a familiei, cu condiţia ca această ţară să nu se opună;-dacă ţara de origine nu este dispusă, ca pe cheltuiala sa, să întreţină aceste

morminte, Partea pe teritoriul căreia se găseşte mormântul poate să se ofere să faciliteze întoarcerea rămăşiţelor în ţara de origine sau dacă în termen de cinci ani oferta nu este acceptată, aceasta va putea exhuma rămăşiţele numai în caz de necesitate sanitară şi de anchetă sau pe motive de interes public şi să trateze rămăşiţele cu respect. Partea este obligată să informeze ţara de origine despre intenţia de exhumare şi să precizeze locul prevăzut pentru noua înhumare.

32

3.2 Protectia prizonierilor de razboi

Ideea fundamentală a sistemului de protecţie instituit prin Convenţia din 12 august 1949 şi reiterată prin Protocolul I din 1977 este aceea că prizonieratul nu constituie o acţiune represivă, ci o măsură de precauţie faţă de combatantul inamic dezarmat, care se află sub autoritatea sa şi răspunde de tratamentul ce i-l aplică.

Această idee este consacrată în articolul 12 din Conveţia din 1949, conform căruia „Prizonierii de război trebuie să fie trataţi tot timpul cu omenie”.

În acest sens, convenţia stabileşte următorul sistem de protecţie:-viaţa prizonierilor trebuie să fie cruţată;-persoana şi demnitatea acestora trebuie respectate şi protejate;-se interzice supunerea prizonierilor la torturi, pedepse crude şi

degradante, la experienţe medicale nereclamate de starea sănătăţii lor;-obligaţia de a contribui la atenuarea suferinţelor cauzate de război,

precum şi pe aceea de a nu expune prizonierii unor violenţe şi insulte din partea populaţiei locale şi curiozităţii publice;

-să li se asigure asistenţă şi îngrijire, fără nicio discriminare de rasă, naţionalitate, religie, opinie politică;

-femeile vor fi tratate cu toată consideraţia datorată sexului lor.Dispoziţiile convenţiei se aplică tuturor prizonierilor de război din

momentul capturării până la eliberare şi repatriere.Pentru a se înlătura unele posibile abuzuri în ce priveşte lipsirea

prizonierilor de avantajele acestui statut, ei nu vor putea să renunţe în niciun caz, nici total, nici parţial la drepturile pe care le asigură convenţia sau acordurile speciale. Această regulă se bazează pe două idei:

a) fiind în captivitate, voinţa lor poate fi uşor influenţată prin presiuni şi măsuri coercitive;

b) că drepturile prevăzute în Convenţie, deşi se răsfrâng asupra prizonierilor, sunt drepturi ale statelor beligerante şi nu ale beneficiarilor.

În ceea ce priveşte răspunderea statului faţă de prizonierii pe care-i deţine, Convenţia prevedea că „Independent de responsabilităţile individuale care pot exista, puterea deţinătoare este responsabilă de tratamentul ce se aplică prizonierilor” şi „orice acte sau o misiune ilicită din partea puterii deţinătoare,

33

antrenând moartea sau punând în pericol grav sănătatea prizonierilor” sunt interzise şi vor fi considerate drept infracţiuni grave la Convenţie, ceea ce echivalează cu crime de război.

CaptivitateaMăsurile specifice de protecţie în captivitate, prevăzute de Convenţia a III-

a de la Geneva 1949 sunt:a) Înregistrarea Imediat ce a fost capturat pe teatrul de război, prizonierul este predat

superiorilor şi condus spre un loc de adunare unde este supus, imediat, unor formalităţi de înregistrare.

Interogatoriul care are loc cu acesta nu se face decât asupra identificării, informaţiile pe care este obligat să le dea prizonierul cu această ocazie sunt limitate la indicarea numelui şi prenumelui, data de naştere, gradul şi numărul matricol purtate în armată sau o indicaţie echivalentă.

Convenţia interzice orice constrângere fizică sau morală pentru a obţine date referitoare la situaţia armatei sale. Prizonierul care refuză să răspundă nu poate fi ameninţat, nici insultat, nici expus la dezavantaje de orice natură.

Prizonierii au dreptul să-şi oprească în posesie:-efectele şi obiectele de uz personal;-caschetele metalice şi măştile de gaz;-orice obiecte care servesc de îmbrăcăminte, hrană şi protecţie personală;-actele de identitate, însemnele gradului, decoraţiile şi obiectele cu

valoare personală sau sentimentală.Sumele de bani sau alte obiecte de valoare nu pot fi ridicate decât din

ordinul unui ofiţer şi numai după ce s-a emis o chitanţă sau s-a consemnat într-un registru. Toate acestea vor fi restituite prizonierului la eliberarea sa din captivitate.

b) InternareaDupă capturare, prizonierii vor fi evacuaţi, cât mai curând posibil, şi

cazaţi în lagăre situate în afara zonei de luptă, în regiuni cu climat sănătos, ţinându-se seama de regiunile climaterice din care provin.

Ei vor fi grupaţi după naţionalitate, iar lagărele de internare trebuie să fie dotate cu adăposturi contra bombardamentelor.

Locurile de deţinere, precum şi clădirile sau baracamentele trebuie să ofere toate garanţiile de igienă şi de salubritate.

Regimul prizonierilor are, oarecum, caracterul de domiciliu forţat în limitele căruia ei au o anumită libertate de mişcare, libertate prevăzută în regulamentele municipale sau de garnizoană. La acest capital se înscriu prevederile ce se referă la nevoile intelectuale, culturale şi sportive.

c) Condiţiile de hrană şi îmbrăcămintePrizonierii au dreptul la:-raţia zilnică alimentară satisfăcătoare calitativ şi ca variaţie pentru a le

menţine o bună stare de sănătate şi a împiedica pierderi în greutate;-apa potabilă să fie furnizată în cantităţi suficiente;-folosirea tutunului;

34

-îmbrăcăminte, încălţăminte şi lenjerie.d) Igienă şi îngrijire medicalăPrizonierilor de război li se vor asigura instalaţii conforme regulilor de

igienă şi care vor fi menţinute în permanenţă în stare de curăţenie, săpun şi apă în cantitate suficientă, timpul necesar pentru spălarea zilincă şi pentru spălatul rufelor lor.

Fiecare lagăr va poseda o infirmerie, iar dacă este cazul, se vor stabili localuri rezervate bolnavilor cu maladii contagioase sau mintale.

Prizonierii atinşi de o boală care necesită spitalizate sau intervenţie chirurgicală vor fi admişi în orice formaţie sanitară sau civilă în măsură a-i trata.

Înlesniri speciale se vor acorda invalizilor, în special orbilor.Toate cheltuielile privind tratamentul şi aparatura vor fi suportate de

puterea deţinătoare.e) Disciplina interioară în lagărFiecare lagăr de prizonieri va fi pus sub autoritatea directă a unui ofiţer

responsabil din forţele armate regulate ale puterii deţinătoare care va aplica convenţia sub directul control al guvernului său.

Această regulă prezintă importanţă pentru că stabileşte nu numai responsabilitatea ofiţerului comandant al lagărului respectiv pentru violarea prevederilor convenţiei, ci şi responsabilitatea guvernului pentru actele ofiţerului respectiv.

Ordinele, regulamentele şi avertismentele vor fi comunicate prizonierilor într-o limbă pe care o înţeleg, aceleaşi reguli fiind valabile şi la interogatoriu.

f) Reguli privind prizonierii ofiţeriLa începerea ostilităţilor, beligeranţii îşi vor comunica reciproc titlurile

şi gradele în uz în armatele lor pentru a asigura egalitatea de tratament între ofiţerii de grad echivalent.

Ei vor fi trataţi cu toată consideraţia gradului şi vârstei lor. Pentru deservirea lagărelor de ofiţeri, vor fi detaşaţi soldaţi prizonieri ai aceleiaşi armate.

g) Munca prizonierilor În timpul primului război mondial şi celei de-a doua conflagraţii mondiale,

s-au comis abuzuri, folosindu-se prizonierii numai cu caracter militar sau în legătură cu operaţiunile de război (fabrici de armament, construcţii de fortificaţii, transport de muniţii).

Pornind de la această situaţie, Convenţia a III-a din 12 august 1949 a reglementat în detaliu această problemă, în articolele 49-57, cu principalele dispoziţii.

Cu excepţia ofiţerilor şi a persoanelor asimilate, ceilalţi prizonieri valizi vor putea fi folosiţi la efectuarea diferitelormunic, ţinând seama de vârstă, sex, grad, precum şi de pregătirea şi aptitudinile lor fizice.

Subofiţerii nu vor putea fi supuşi decât activităţii de supraveghere.În afara muncilor legate de amenajarea sau întreţinerea lagărului,

prizonierii nu vor fi supuşi decât la munci agricole, în industriile extractive şi prelucrătoare (cu excepţia metalurgiei, mecanicii şi chimiei, a lucrărilor publice şi

35

lucrări de construcţie cu caracter militar sau cu destinaţie militară), transporturi sau administraţie, servicii casnice şi servicii publice.

În niciun caz, prizonierii nu trebuie forţaţi să lucreze în ramuri cu caracter direct militar, cum ar fi fabricile de armament şi muniţie, în atelierele de confecţii militare, la lucrările de tranşee, la transportul materialelor destinate unităţilor combatante şi nu pot fi folosiţi la lucrări insalubre, periculoase sau contrare demnităţii.

Prizonierilor li se va asigura beneficiul dispoziţiilor aplicabile lucărilor de aceeaşi categorie după legislaţia Puterii deţinătoare, în ce priveşte protecţia muncii şi a regulamentelor privind securitatea muncitorilor. Prizonierii vor beneficia în fiecare săptămână de o zi de repaus.

h) Resursele băneşti ale prizonierilorPrizonierilor li se recunoaşte dreptul de a dispune de unele sume băneşti,

care provin:-dintr-un avans din solda lunară vărsată de Puterea deţinătoare în funcţie

de gradul acestuia;-din sumele pe care prizonierii le-au avut asupra lor în momentul în care au

căzut în puterea inamicului;-din suplimentul de soldă trimis de statul de care depind prizonierii;-din indemnizaţiile de muncă plătite de autorităţile statului deţinător;-din sumele pe care prizonierii le vor primi, individual sau colectiv, de la

rude sau de la diverse societăţi de caritate.La începutul ostilităţilor, Puterea deţinătoare va fixa suma maximă de bani

lichizi pe care prizonierii de război de diferite grade vor fi autorizaţi să o poarte asupra lor.

Restul de bani reţinuţi de la prizonieri, precum şi depunerile ulterioare vor fi înregistrate în contul prizonierilor. Soldurile creditoare le vor fi restituite la sfârşitul captivităţii.

i) Relaţiile prizonierilor cu exteriorulConvenţia prevede următoarele facilităţi şi posibilităţi pentru prizonieri, pe

timpul captivităţii:-să facă cumpărături sau de a primi servicii, contra cost, în afara lagărului;-de a comunica cu familiile şi cu Agenţia centrală de inormaţii asupra

prizonierilor;-să fie autorizaţi pentru a primi pachete cu alimente, îmbrăcăminte,

medicamente sau materiale recreative care le vor fi transmise cu chitanţă;-să transmită telegrame contra plată, în caz de urgenţă;-să-şi instituie reprezentanţe, alcătuite din oameni de încredere, de aceeaşi

naţionalitate şi având aceleaşi uzanţe cu ei, care să-i reprezinte în faţa autorităţilor militare şi a puterilor protectoare.

Fiecare stat beligerant va fixa numărul de cărţi poştale „tip” pe care prizonierii de diferite categorii sunt autorizaţi de a le expedia lunar şi va notifica acest lucru şi celuilalt beligerant.

Cenzura corespondenţei trebuie făcută cât mai urgent posibil şi nu va fi reţinută sau întârziată pe considerente de indisciplină, iar interdicţia corespondenţei

36

determinată de considerente politice sau militare nu trebuie să aibă decât un caracter temporar.

j) Sancţiuni penale şi disciplinareLegile şi regulamentele Puterii deţinătoare se extind şi asupra prizonierilor

de război.În principiu, infracţiunile la aceste legi şi regulamente sunt de

competenţa tribunalelor militare, cu excepţia situaţiilor când legislaţia Puterii deţinătoare prevede judecarea membrilor forţelor lor armate de tribunalele civile.

Prizonierilor nu li se vor putea aplica alte pedepse decât acelea prevăzute pentru fapte similare comise de militarii proprii.

Convenţia prevede o succesiune de reglementări menite, pe de o parte, de a asigura protecţia prizonierilor, iar pe de altă parte, de a le ameliora soarta, astfel:

-nu li se vor putea aplica pedepse colective pentru acte individuale;-pedepsele corporale, încarcerarea în localuri neiluminate natural, precum

şi orice formă de cruzime sunt interzise cu desăvârşire;-cei pedepsiţi pentru tentativă de evadare vor putea fi supuşi unui regim de

supraveghere specială;-vor executa pedepsele în localuri separate, după grade;-prizonierul sancţionat cu o pedeapsă disciplinară şi care se găseşte în

condiţiile prevăzute pentru repatriere, nu va putea fi reţinut pentru faptul că nu şi-a efectuat pedeapsa;

-prizonierul care a reuşit să evadeze şi s-a reintegrat în forţele armate în cazul în care este prins a doua oară, nu va fi pasibil de nicio pedeapsă pentru evadarea anterioară.

În cazul urmăririi penale, prizonierii pot fi excluşi şi de la repatriere, până la executarea padepsei. Lista celor reţinuţi pentru astfel de motive va fi comunicată celuilalt beligerant.

Pedepsele disciplinare aplicate prizonierilor sunt:-arestul - cea mai severă pedeapsă (nu poate depăşi 30 de zile),-amenda - sancţiune ipotetică, dacă se ţine seama de slabele resurse

financiare ale acestora (cel mult 50% din avansul de soldă şi al indemnizaţiei de muncă);

-suprimarea avantajelor acordate peste prevederile Convenţiei;-corvezi - până la 3 ore pe zi (de la aceasta sunt exceptaţi ofiţerii).Pedepsele disciplinare nu pot fi pronunţate decât de către un ofiţer

împuternicit cu puteri disciplinare, având calitatea de comandant de lagăr sau de detaşament sau de ofiţerul care-l înlocuieşte.

Prizonierii pot fi eliberaţi pe „cuvânt de onoare” că nu vor mai relua armele în cursul aceluiaşi război, în cazul în care legislaţia internă a statului permite aceasta. Prizonierul are dreptul de a primi sau de a refuza aceasta. Însă odată acceptată, este obligat să-şi respecte angajamentul.

k) Urmăriri judiciareCâteva articole ale Convenţiei se referă la procedura ce trebuie urmată în

aczul judecării prizonierilor de război pentru fapte contrare normelor dreptului internaţional sau legilor, regulamentelor, ordinelor statului deţinător, la garanţiile care trebuie să asigure o judecată echitabilă.

37

În cazul deschiderii unei proceduri judiciare, Puterea deţinătoare va avertiza cât mai curând posibil, puterea protectoare transmiţându-i următoarele indicaţii:

-starea actuală şi gradul prizonierului;-locul unde se află şi dispoziţiile legale aplicabile;-tribunalul care va judeca cazul, data deschiderii dezbaterii.Puterea deţinătoare este obligată:-să-i pună la dispoziţie un interpret;-să-i asigure exercitarea dreptului de apărare;-să-l informeze asupra drepturilor sale;-să asigure prezenţa reprezentanţilor Puterii protectoare la dezbateri;-să-şi exercite dreptul de recurs împotriva sentinţei pronunţate împotriva

sa.În cazul pronunţării pedepsei cu moartea, ea se va notifica şi puterii

protectoare pentru ca aceasta la rândul său să transmită armatei în care a servit prizonieul. Executarea nu trebuie să aibă loc la mai puţin de şase luni de la primirea comunicării de către Puterea protectoare.

9.3.4. Încetarea captivităţiia) Repatrierea sau spitalizarea în ţări neutre în timpul ostilităţilorLa începutul conflictului în fiecare parte beligerantă se vor crea comisii

medicale mixte, compuse din trei membri, din care doi aparţin unor ţări neutre, iar al treilea este desemnat de Puterea deţinătoare.

Aceste comisii au misiunea de a examina prizonierii răniţi sau bolnavi şi a lua toate măsurile utile faţă de ei, inclusiv repatrierea sau spitalizarea în ţări neutre.

Persoanele grav rănite sau bolnave pot fi repatriate în cursul ostilităţilor de îndată ce vor fi în stare să suporte transportul sau spitalizarea într-un stat neutru, în scopul de a li se asigura o îngrijire mai bună sau de a uşura puterea deţinătoare de sarcina tratamentului.

Criteriul de repatriere directă sau de spitalizare în state neutre este acela al invalidităţii lor fizice şi intelectuale.

b) Eliberarea şi repatrierea la sfârşitul ostilităţilorRestul prizonierilor vor fi eliberaţi şi repatriaţi în ţările lor imediat după

încetarea ostilităţilor active. Această regulă constituie un element nou, întrucât Convenţia din 1929 prevede eliberarea prizionierilor după încheierea păcii.

Această prevedere este motivată de faptul că durata între încetarea ostilităţilor active şi încheierea păcii este foarte lungă şi ar prelungi, nejustificat de mult, starea de captivitate.

Au fost situaţii când pacea nu s-a mai încheiat.Interpretarea expresiei, în cel mai scurt termen după încetarea ostilităţilor

active a dat naştere la o serie de controverse:-unii consideră că eliberarea prematură a prizonierilor ar risca să întărească

potenţialul adversarului;-alţii consideră că nici prelungirea nejustificată a captivităţii nu ar putea fi

acceptată, optând pentru termene variind între 6 luni şi doi ani de la încetarea ostilităţilor.

38

c) Decesul prizonierilorPrizonierii decedaţi în timpul captivităţii vor fi îngropaţi în mod onorabil.Mormintele vor purta toate indicaţiile necesare, iar certificatele de deces

vor fi trimise Puterii protectoare şi Agenţiei centrale de informaţii pentru prizonierii de război.

Testamentele prizonierilor de război vor fi supuse aceloraşi condiţii cu cele ale militarilor din armatele naţionale, iar obiectele personale, valorile, corespondenţa, soldele, semnele de identitate etc., le vor trimite statelor interesate.

3.3 Protectia populatiei si a bunurilor civile

Pană la sfarşitul celui de-al doilea război mondial, dreptul internaţional umanitar nu asigura in mod practic, populaţiei civile o protecţie eficientă in caz de conflict armat din motivul că ea nu era implicată sau afectată direct.Totuşi primele reguli cu caracter general sunt stipulate in Declaraţia de la Sankt Petersburg din 11 decembrie 1868, care prevedea: „statele trebuie să aibă un singur scop legitim de slăbire a forţelor militare ale inamicului ”, unde poate fi interpretat ca populaţia civilă să se afle la adăpost de efectele directe ale războiului.

Aşadar, violenţa armată nu trebuie folosită decat impotriva celui care o foloseşte, fiind unul din principiile de bază. Populaţia civilă este alcătuită din persoane care nu participă direct la ostilităţile militare şi implicit impotriva sa nu este ingăduit nici un act de război.Noi reglementări apar in secolul XX in care se interzice de a ataca sau bombarda prin orice mod oraşele, satele, locuinţele sau clădirile care nu sunt apărate.947

Acestea au fost primele şi singurele norme ce reglementau protecţia populaţiei civile pană după cel de-al doilea război mondial. Perioada anilor 1939-1945 a demonstrat totala ineficienţă a acestor norme948.Problema protecţiei populaţiei civile a ridicat-o CICR949 care a adresat o notă cu propunerea ca Societatea Naţiunilor să se preocupe de problemele referitoare la război şi in special de mijloacele de-al face mai uman. In acest sens, la cea de-a X-a Conferinţă a CICR, inscrie principiul care “interzice abuzurile autorităţilor de ocupaţie impotriva populaţiei civile, deportarea lor in masă, luarea de ostatici, precum şi orice tratament neomenos”.

După izbucnirea celui de-al doilea război mondial CICR a adresat tuturor statelor un appel solemn, cerandu-le să confirme imunitatea generală a populaţiei civile şi să definească obiectivele militare, să renunţe la bombardamente nediscriminant şi să se abţină de la represalii, insă, formal aprobat de 14 state, nu a fost aplicat.O incercare de abordare a protecţiei populaţiei civile s-a inscris in 1946 prin Statutul Tribunalului militar internaţional de la Nurnberg. O serie de acte inumane enumerate interziceau asasinatele, exterminarea in masă, supunerea la sclavie, deportările, persecuţiile pentru motive politice, rasiale şi religioase ş.a.

39

La 9 decembrie 1948 se adoptă „Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid”,care extinde actele comise atat pe timp de pace, cat şi pe timp de război. In 1949, la Conferinţa diplomatică de la Geneva, a fost adoptată cea de-a IV-a Convenţie relativă privind protecţia persoanelor civile in timp de război.

După materia pe care o reglementează, dispoziţiile convenţiei se divizează in două mari grupe:1) norme menite să protejeze persoanele civile impotriva abuzurilor puterii de ocupaţieasemănătoare celor petrecute in cursul celui de-al doilea război mondial;2) norme care protejează persoanele civile impotriva anumitor efecte ale războiului. Prima grupă de norme este guvernată de principiile privitoare la tratamentul străinilor in timp de pace.

In orice caz, li se vor garanta următoarele drepturi:• vor putea primi ajutoarele individuale sau colective, tratament medical şi spitalizare in egalămăsură cu cetăţenii statului respectiv;• li se va acorda dreptul să practice cultul lor şi asistenţa spirituală a preoţilor cultului lor;• vor fi scoşi in afara oricărui pericol din zonele sau regiunile unde sunt acţiuni militare;• copiii şi femeile vor fi in special protejaţi impotriva oricărei atingeri a onoarei lor, mai ales contra violului, constrangerii la prostituţie şi la orice atentat la pudoare;• copiii sub cincisprezece ani, femeile insărcinate şi mamele cu copii pană la 7 ani vor beneficia de o protecţie in aceeaşi măsură ca şi cetăţenii statului interesat.Cea de-a doua categorie de norme inscriu crearea de zone şi localităţi sanitare şi de securitate şi zone neutralizate.

După adoptarea prezentei Convenţii s-au produs anumite efecte juridice in problema protecţiei populaţiei civile pe timp de război; ea reprezintă primul instrument inspirat din geneza războaielor care consacră protecţia persoanelor civile vulnerabile la acţiunile militare. Normele in cauză au fost elaborate ca să protejeze persoanele civile, dar nu populaţia in intregul ei, impotriva abuzurilor puterii deţinătoare prin pericole cauzate de bombardamentele aeriene, de noile mijloace şi metode de luptă, apărute in arsenalul statelor etc. Practica conflictelor ulterioare a demonstrat totuşi neaplicarea unor norme ale convenţiei cu privire la crearea de zone şi localităţi sanitare, precum şi zone neutre.

Protecţia populaţiei civile trebuie să pornească de la situaţiile in care se pot afla acestea, precum şi de la natura pericolelor care o pandeşte şi anume:1. Cand populaţia şi persoanele civile sunt direct expuse operaţiunilor militare pe teritoriul naţional de care aparţin prin bombardamente sau atacuri etc.2. Cand teritoriul naţional este ocupat de trupele inamice şi este supus abuzurilor din partea autorităţilor de ocupaţie prin deportări, internări, luări de ostatici, rele tratamente, represalii ş.a.3. La inceputul ostilităţilor, pe teritoriul inamic autorităţile desfăşoară acţiuni de represalii impotriva turiştilor, rezidenţilor, persoanelor aflate in misiuni, refugiaţilor sau apatrizilor etc.

40

Dacă o persoană se bucură de protecţia prezentei Convenţii, dar este bănuită legitim de unele activităţi ce aduc daune securităţii statului, persoana nu va putea să beneficieze de drepturile convenţiei.In cazul in care o persoană protejată prin Convenţie, este deţinută ca spion sau sabotor impotriva Puterii ocupante, acea persoană va putea să fie lipsită de drepturile de comunicare, prevăzute de Convenţie.Va inceta aplicarea Convenţiei la un an de la incheierea generală a operaţiunilor militare, iar in cazul eliberării, repatrierii stabilirea va avea loc după aceste termene. De la inceputul unui conflict, Părţile beligerante şi cele interesate vor putea incheia intre ele acorduri pentru recunoaşterea zonelor şi a localităţilor pe care le-ar stabili, in acest scop CICR, sunt invitate să-şi ofere bunele lor oficii pentru a inlesni stabilirea acestor zone.

In urma stabilirii zonelor, Părţile vor dispune să pună la adăpost de pericolele luptelor, fără nici o distincţie, următoarele persoane:• răniţi şi bolnavi, combatanţi sau necombatanţi;• persoanele civile care nu participă la ostilităţi şi nu prestează nici o muncă cu caracter militar in aceste zone.Spitalele civile organizate pentru acordarea de ingrijiri medicale răniţilor, bolnavilor, infirmilor, bătranilor şi altor categorii de persoane vor beneficia de un document care atestă caracterul lor de spital civil. Ele vor fi marcate, dacă sunt autorizate de stat, prin emblema prevăzută de Convenţia II ca in cazul imbunătăţirii soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate in campanie, ele vor fi perfect vizibile forţelor inamice, in vederea indepărtării posibilităţii oricărei acţiuni agresive.

Intreg personalul spitalelor civile956, inclusiv personalul destinat căutării, ridicării, transportării şi ingrijirii răniţilor şi bolnavilor civili va fi respectat şi protejat. Toate mijloacele de transport vor fi protejate şi respectate conform prevederilor Convenţiei, ce sunt utilizate de spitalele civile, aceste transporturi vor fi indrumate cat mai repede posibil, iar statul care autorizează libera lor trecere va avea dreptul să fixeze condiţiile tehnice in care trecerea va fi autorizată.Persoanele civile aflate pe teritoriul unei Părţi in conflict, vor putea primi sau trimite membrilor familiilor lor, oriunde s-ar găsi, veşti cu caracter strict familial.Părţile in conflict vor uşura cercetările intreprinse de membrii familiilor lor dispersate de război pentru a relua relaţiile unii cu alţii şi, dacă e posibil, să se intalnească.

Inovaţia principală a Convenţiei o constituie faptul că in structura dreptului internaţional umanitar aduce o serie de definiţii ale conceptelor fundamentale ca elemente indispensabile şi eficiente protecţiei.In acest sens CICR a pregătit două proiecte de protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949; unul privind protecţia victimelor in conflictele armate internaţionale şi altul-in cele neinternaţionale.După dezbaterile desfăşurate in patru sesiuni anuale la 8 iunie 1977, a fost adoptat Protocolul I care in titlul IV stabileşte statutul actual al protecţiei populaţiei civile.Distincţia intre persoanele care participă direct la ostilităţi şi cele care nu iau parte nemijlocit la acestea constituie principiul de bază al dreptului internaţional umanitar.

41

Datorită acestui fapt s-a propus astfel să se excludă din categoria de „populaţie civilă” persoanele care participă direct la ostilităţi, iar expresia „participare directă la ostilităţi”, acţiune distinctă de „efortul de război”, presupune comiterea unui act de război, care loveşte in mod concret potenţialul militar al inamicului.

Prin definiţie este considerată civilă orice persoană care nu face parte din forţele armate şi care nu participă direct la ostilităţi. In categoria de “civili” sunt incluse toate persoanele aflate pe teritoriul părţilor in conflict şi nu fac parte din forţele armate, fără a se ţine cont de naţionalitatea acestora. Se mizează pe caracterul lor inofensiv şi, in cazul apariţiei vreunui dubiu, toate persoanele aflate pe teritoriul părţilor in conflict sunt recunoscute civile.

Un alt principiu de bază in protecţia populaţiei civile il constituie „interzicerea atacării acesteia”. Termenul de “atac” inseamnă “a incepe o luptă”, “a da primele lovituri”, insă in Protocolul adiţional I al Convenţiei III are un sens mai larg, ingloband toate acţiunile care ar putea afecta populaţia civilă atat pe cale ofensivă cat şi defensivă. Combatanţii sunt obligaţi să se diferenţieze de populaţia civilă atunci cand iau parte la un atac sau la o operaţiune militară preliminară unui atac. Protocolul adiţional de la Geneva din 1977 a lăsat neelucidate o serie de concepte utilizate cum ar fi: operaţiuni militare, ostilităţi, acte de violenţă ş.a., toate avand legături cu protecţia ce se doreşte asigurată populaţiei civile.

Persoanele protejate au dreptul in toate imprejurările la respectarea onoarei, a drepturilor familiale, convingerilor şi practicii religioase, tratare cu omenie şi protejare contra oricărui act de violenţă sau de intimidare, contra insultelor şi curiozităţii publice.Conferinţa diplomatică de la Geneva, aplicabilă in conflictele armate, prevede in mod expres o normă cutumiară, conform căreia civilii inofensivi trebuie să beneficieze de o protecţie generală contra pericolelor ostilităţilor.

Protocolul adiţional privind „Protecţia populaţiei civile” (art. 51 din Protocol), consacră printre cele mai importante dispoziţii următoarele:1. Populaţia civilă şi persoanele civile se bucură de o protecţie generală contra pericolelor ce reies din operaţiile militare, care vor trebui să fie respectate in toate imprejurările.2. Sunt interzise atacurile sau actele de ameninţare cu violenţă ale căror scop principal este de a răspandi teroarea printre populaţia civilă.3. Persoanele civile se bucură de protecţia acordată, dar cu excepţia cazurilor in care participă direct la ostilităţi şi numai pe durata acestei participări.4. Sunt interzise: atacurile fără descriminare prin care se inţeleg:a) atacuri care nu sunt indreptate impotriva unui obiectiv militar determinat;b) atacuri cu mijloace şi metode de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate după cum le prescrie Protocolul adiţional I şi care, in consecinţă, sunt capabile să lovească fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil.5. Vor fi considerate atacuri fără discriminare, următoarele tipuri:a) bombardarea prin orice metodă sau mijloace utilizate, care consideră ca obiectiv military unic un anumit număr de obiective militare distanţate şi distincte, situate

42

in orice zonă, conţinand o concentrare de persoane civile sau bunuri cu caracter civil;b) atacuri, prin care se poate incidental cauza rănirea sau pierderi de vieţi omeneşti in randul populaţiei civile, pagube de bunuri cu caracter civil in raport cu avantajul militar concret aşteptat.6. Acţiuni de represalii sunt interzise impotriva populaţiei civile sau persoanelor civile.7. Prezenţa sau mişcările populaţiei sau persoanelor civile nu pot fi utilizate in scop de a pune la adăpost anumite puncte sau zone de operaţiune militară, sau să pună obiectivele militare la adăpost de atacuri, sau să se acopere, să favorizeze ori să afecteze operaţiunile militare.La randul lor, forţele militare nu trebuie să dirijeze mişcările populaţiei sau persoanelor civile in scopurile sus-menţionate.

In acest sens, Părţile la conflict armat vor lua măsuri de precauţie impotriva efectelor atacurilor ce pot surveni:a) se vor strădui să indepărteze din vecinătatea obiectivelor militare populaţia şi persoanele civile, precum şi bunurile cu caracter civil ce sunt supuse autorităţii lor;b) vor evita amplasarea obiectivelor militare in interiorul sau in apropierea zonelor dens populate;c) vor lua toate măsurile de protecţie ce sunt necesare pentru a proteja impotriva pericolelor ce rezultă din operaţiile militare ce sunt supuse autorităţii lor.

Conflictele armate au pus cu acuitate şi problema protecţiei unor categorii de persoane din randul populaţiei şi persoanelor civile.O primă categorie sunt persoanele civile care exercită o funcţie umanitară ca: membrii personalului sanitar civil, membrii personalului protecţiei civile, ai protecţiei bunurilor culturale şi alte persoane care au anumite relaţii de activitate profesională.A doua categorie sunt persoanele civile, datorită situaţiei lor speciale: varsta inaintată sau copiii, sexul, starea fizică sau mintală etc.Scopul acestor reglementări nu este de a inlătura definitiv aceste pericole, fapt absolut imposibil, ci de a reduce la minimum riscurile ce se pot răsfrange asupra acestor categorii.

Se bucură de o protecţie generală contra pericolelor ce rezultă din „operaţiunile militare” in sensul articolului 51 paragraful 1 din Protocol anumite categorii din randul populaţiei civile.

Conceptul de „operaţiune militară” nu este definit in dreptul internaţional umanitar, deşi aproape toate convenţiile care reglementează această materie fac referire la el. Pericolele care ameninţă populaţia civilă, ca urmare a desfăşurării operaţiunilor militare, sunt multiple, mai ales dacă ţinem seama de faptul că in anumite operaţiuni, atacurile celor trei forţe armate - terestră, aeriană şi navală - sunt combinate. Măsurile concrete de protecţie pe care trebuie să le ia atat partea care atacă, cat şi cea care se apără, sunt următoarele:1. Să identifice cu exactitate obiectivele militare pe care doreşte să le atingă. O asemenea indatorire impune responsabilităţi deosebite pentru combatanţii militari, care trebuie să-şi instruiască trupele in acest scop.

43

2. Să folosească numai mijloace şi metode de atac strict necesare pentru distrugerea obiectivelor militare alese. Această normă are un sens dublu atat pentru atacator, care reduce cheltuielile pentru armament şi muniţii cat şi pentru partea atacată - o limitare a pierderilor şi distrugerilor obiectivelor militare. In consecinţă, părţile trebuie să aibă drept scop in urma acestor măsuri, reducerea la minimum a pierderilor de vieţi omeneşti.3. Să nu intreprindă un atac in cazul in care ar ajunge la concluzia că acesta ar putea să producă incidental pierderi de vieţi omeneşti in randul populaţiei sau persoanelor civile. Sunt interzise numai atacurile intenţionate indreptate impotriva populaţiei civile, iar cele incidentale nu vizează această indatorire. Dar obligaţia de a intrerupe un atac cand ar putea produce incidental pierderi de vieţi omeneşti le aparţine atat celor care pregătesc atacul (comandanţii), cat şi celor ce-l execută (soldaţii). In diverse cazuri este posibil să apară elemente noi in timpul lansăriiatacului, in care trebuie să inceteze atacul sau să nu-l declanşeze.4. Să avertizeze in timp util populaţia civilă inainte de declanşarea atacului. Uneori un asemenea avertisment prealabil ar putea compromite un atac, mai ales unul aerian, de aceea această indatorire a fost circumstanţiată, „afară de cazul in care circumstanţele nu permit aceasta”, iar respectarea ei are efecte benefice, care permite evacuarea sau adăpostirea populaţiei civile sau declararea unor „oraşe deschise”. Avertismentul nu interzice „şireteniile de război”, cu condiţia de a nu inşela populaţia sau persoanele civile pentru a le lipsi de protecţie.5. De a alege, dintre toate obiectivele militare, pe acelea care vor aduce aceleaşi avantaje militare cu cel mai redus grad de pericol pentru populaţia civilă şi bunurile cu caracter civil. Intr-un sistem de obiective militare se pot ataca numai anumite elemente ale lui care duc la paralizarea acestuia.6. In acţiunile militare navale sau aeriene, să ia aceleaşi măsuri de precauţie pentru protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil.

Statutul persoanelor civile, aflate in perioada de conflict armat, in puterea părţii adverse a fost stabilit printr-un şir de reglementări internaţionale967 care, cum s-a constatat din păcate, prevederile acestor instrumente n-au fost luate in considerare in cazul mai multor conflicte recente.Intru evitarea acestor situaţii, Conferinţa diplomatică de la Geneva a urmărit să completeze normele enunţate in 1949. Astfel, in Protocolul I au fost adăugate două secţiuni noi, in capitolul IV secţiunea a II-a intitulată: „Ajutoare in favoarea populaţiei civile” şi secţiunea a III-a „Tratamentul persoanelor aflate in puterea unei părţi la conflict”. Puterea ocupantă va asigura, de asemenea, in intreaga măsură, in afara obligaţiilor enumerate in articolului 55 al Convenţiei a IV-a, fără nici o diferenţiere cu caracter defavorabil, furnizarea de imbrăcăminte, aşternuturi, mijloace de adăpostire şi alte furnituri esenţiale supravieţuirii populaţiei civile pe teritoriul ocupat.

Va beneficia de ajutor populaţia civilă aflată sub controlul inamicului pe un teritoriu ocupat, care este insuficient aprovizionată, fără nici o diferenţiere cu caracter defavorabil, respectand condiţiile acestor acţiuni de asistenţă. Li se vor acorda prioritate la distribuirea de colete cu ajutoare copiilor, femeilor insărcinate,mamelor care alăptează copii. Părţile vor autoriza şi facilita trecerea rapidă şi fără pierderi a tuturor trimiterilor; să condiţioneze această autorizare condiţiei ca

44

distribuirea asistenţei să fie efectuată sub controlul la faţa locului a unei puteri protectoare.

Personalul care participă la acţiunile de ajutorare va trebui să aibă agrementul părţii pe teritoriul căreia işi exercită activitatea sa, neputand fi limitat sau restrans decat in caz de necesitate, cu condiţia să nu-şi depăşească misiunile şi să ţină seama de exigenţele securităţii teritoriului respectiv.

In concluzie, aceste amendamente in asistenţa populaţiei civile din teritoriile ocupate s-au extins benefic asupra intregii populaţii, s-au adăugat noi indatoriri in sarcina părţilor la conflict,acordandu-se o protecţie expresă personalului care participă la acţiunile de ajutorare. In categoria persoanelor foarte vulnerabile in caz de conflict armat femeile şi copiii deţin un loc prioritar.

Protocolul de la Geneva consacră trei reguli speciale femeilor aflate in puterea inamicului sau pe un teritoriu ocupat.1. Femeile vor fi protejate in special impotriva violului, constrangerii la prostituţie şi a oricărei forme de atentat la pudoare.2. Cu prioritate absolută vor fi examinate cazurile in care sunt femei insărcinate şi mame cu copii mici, care depind de acestea, ce sunt arestate, deţinute sau internate in legătură cu conflictul armat.3. Femeile insărcinate sau mamele cu copii, ce depind de ele, vor fi exonerate de o pedeapsă cu moartea pentru o infracţiune comisă in legătură cu conflictul armat. O astfel de condamnare la moarte nu va fi executată.

Protecţia copiilor in Protocol are un caracter mai complex, mai larg, decat a fost reglementată in Convenţia a IV-a, prin următoarele reguli sau principii de reglementare:1. Copiii vor trebui să beneficieze de un regim special şi să fie protejaţi impotriva oricărei forme de atentat la pudoare, li se vor acorda ingrijiri şi ajutor dacă au nevoe, ţinand cont de varsta lor sau orice alt motiv.2. Copiii sub 15 ani sub nici o formă nu vor fi implicaţi să participe la ostilităţile militare sau să fie recrutaţi sau inrolaţi in forţele armate.3. In cazurile in care părţile la conflictul armat inrolează copii sub 15 ani devin prizonieri de război, aceştea vor continua să beneficieze de protecţia specială acordată.4. Dacă copiii sunt arestaţi, deţinuţi sau internaţi in legătură cu conflictul armat, vor fi puşi sub pază in localuri separate de adulţi cu excepţia cazului in care copii sunt cazaţi ca unităţi familiale.5. Copiilor care au săvarşit o infracţiune in legătură cu conflictul armat şi sunt condamnaţi la moarte, nu li se aplică pedeapsa dacă nu aveau 18 ani in momentul comiterii infracţiunii.

Este interzisă evacuarea către o ţară străină a copiilor, cu excepţia cazurilor in care acest lucru este necesar pentru protejarea lor de pericolele sau efectele acţiunilor militare sau de tratamentul medical şi numai cu consimţămantul in scris al reprezentanţilor lor legali, dacă aceasta este posibil. In cazul copiilor evacuaţi, autorităţile ţării gazdă vor perfecta pentru fiecare copil o fişă insoţită de fotografii pe care o vor trimite Agenţiei Centrale de Depistare a Comitetului Internaţional alCrucii Roşii.

45

Localităţile neapărate nu pot fi făcute obiectul unor atacuri in conflictele armate. Autorităţile vor putea să declare drept localitate neapărată orice loc populat, care se află in apropierea sau in interiorul unei zone in care forţele armate sunt in contact şi care este deschis ocupaţiei şi trebuie să indeplinească următoarele condiţii:a) să fie evacuate toate materialele militare şi armamentul impreună cu forţele armate;b) instabilităţile să nu fie utilizate in scopuri ostile ;c) să nu se intreprindă nici o activitate in sprijinul operaţiunilor militare.

Forţele care răman să menţină ordinea publică nu vor fi contra condiţiilor de protecţie. Declaraţia făcută părţii adverse trebuie să determine şi să indice limitele localităţii neapărate; o dată primită declaraţia, trebuie să se confirme primirea şi localitatea să fie tratată ca una neapărată. Chiar dacă n-au fost respectate toate condiţiile enumerate mai sus, populaţia civilă şi tot restul de persoane civile vor beneficia de protecţia regulilor dreptului internaţional umanitar.

Protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat.

Istoria culturii universale a cunoscut frecvente cazuri de discriminare faţă de unele culturi naţionale, care datorită unor imprejurări mai puţin favorabile, nu şi-au putut afirma peste hotare valorile lor. In unele cazuri, asistăm la transferul ilicit de bunuri culturale, fapt ce a constituit una din cauzele principale ale sărăciei patrimoniului cultural al ţărilor din care provin aceste bunuri şi nu in ultimul rand, la distrugerea iresponsabilă a unor bunuri de o valoare inestimabilă in situaţiide conflict armat.

Pe plan internaţional a fost realizat şi se află intr-un proces de perfecţionare un sistem de protecţie juridică, constand din norme, organizaţii, organisme şi mecanisme menite să reglementeze relaţiile culturale in scopul contracarării pericolelor ce pot fi supuse bunurile culturale. De-a lungul anilor s-a adoptat un şir de Convenţii cu valoare universală, menite să reglementeze colaborarea internaţională. Totodată, in cadrul UNESCO au fost elaborate o serie de recomandări privind protecţia bunurilor culturale şi naturale. Astfel, Convenţia privind protecţia bunurilor culturale1010 in caz de conflict armat divizează bunurile culturale in trei grupe, după genul bunurilor protejate:a) prima categorie o constituie bunurile mobile sau imobile, care prezintă o mare importanţă pentru patrimoniul cultural al popoarelor; cum sunt: monumente de arhitectură, de artă, istorice, religioase sau laice, terenurile arheologice, grupurile de construcţii ce prezintă un interes istoric, artistic sau arheologic, precum şi colecţiile de cărţi ştiinţifice, arhive sau reproducerea acestor bunuri enumerate mai sus;b) edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau de a expune bunurile culturale mobile prezentate in prima categorie, cum sunt: muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive, precum şi adăposturile destinate să protejeze in caz de conflict armat bunurile culturale mobile;c) centrele in cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale, prevăzute la alineatele precedente, denumite „centre monumentale”.

46

Părţile contractante se obligă să pregătească in timp de pace ocrotirea bunurilor culturale de pe propriul lor teritoriu impotriva oricăror acţiuni posibile ale unui conflict armat. Locurile şi bunurile supuse protecţiei nu vor fi utilizate in scopul care le-ar putea expune distrugerii sau deteriorării in caz de conflict armat sau orice act ostil. In cazul de ocupare a unui teritoriu, forţele de ocupaţie vor depune toate eforturile să asigure autorităţilor locale naţionale paza şi păstrarea bunurilor culturale, iar dacă autorităţile naţionale a bunurilor culturale nu pot asigura această protecţie, in urma unui anunţ prealabil, vor asigura protecţia.

Spre deosebire de reglementările din 1907, care vizau bunurile culturale sub un dublu criteriu, al distincţiei şi al naturii, Convenţia din 1954 le protejează numai in raport de un singur criteriu, şi anume, după importanţa lor pentru patrimoniul popoarelor. Experţii au constatat că din această enumerare lipsesc stilurile de o frumuseţe naturală, drept motiv pentru care UNESCO in 1972 adoptă o asemenea Convenţie specială.

Războiul va fi purtat veghind la protejarea mediului natural impotriva daunelor intinse de durată şi grave; protecţia include interdicţia de a utiliza metode şi mijloace de luptă care pot să compromită ca urmare sănătatea sau supravieţuirea populaţiei. Orice represalii impotriva bunurilor culturale şi impotriva mediului natural sunt interzise. Bunurile culturale, conform dispoziţiei convenţiei, pot fi identificate cu un semn distinctiv, in acest scop părţile se obligă să prevadă in regulamentele sau instrucţiunile pentru uzul trupelor lor, dispoziţii care să asigure respectarea din timp de pace, un spirit de respect faţă de cultură şi debunurile culturale ale tuturor popoarelor. Nu sunt protejate nici localurile de cult, chiar dacă prezintă o importanţă deosebită, intrucat ele lipsesc din enumerare.

Pot beneficia de o protecţie specială un număr restrans de adăposturi destinate să protejeze bunuri culturale mobile in caz de conflict armat, centre monumentale de o importanţă foarte mare.

Aceste adăposturi trebuie să intrunească următoarele condiţii:a) să se găsească la o distanţă suficientă de un mare centru industrial sau de orice alt obiect militar important ce prezintă un pericol iminent (de exemplu: un aerodrom, o staţie de radiodi- fuziune, un stabiliment ce are drept scop apărarea naţională, un port, o staţie de cale ferată de o anumită importanţă sau de o cale de comunicaţie);b) să nu fie folosite in scopuri militare.

Orice adăpost acordat bunurilor culturale mobile poate fi pus sub protecţie specială, indiferent de locul de amplasare, dacă datorită construcţiei sale nu poate fi afectat de consecinţele sau efectele acţiunilor militare. Un centru monumental este considerat că este utilizat in scopuri militare şi nu va beneficia de protecţie in cazurile in care el este folosit pentru deplasări de personal sau de mijloace militare, activităţi legate direct de operaţiile militare, de cantonare a personaluluimilitar sau de producerea materialelor de război.

In cazul in care un bun cultural supus unei protecţii speciale este situat in apropierea unor obiective militare, părţile işi asumă obligaţia de a nu folosi obiectivul in scopurile militare, dacă este vorba de un port, staţie de cale ferată sau aerodrom, devierea traficului de bunuri sau forţe militare trebuie prevăzută incă din

47

timp de pace. Protecţia specială se efectuează prin inscrierea lor in „Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială”.

Inscrierea in Registru poate fi făcută numai in conformitate cu regulamentul de aplicare şi cu dispoziţiile Convenţiei. Responsabil de inregistrare este Directorul general al ONU pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură care va emite copii, pentru părţile implicate in conflictul armat şi secretarului general al ONU. Părţile se obligă să asigure imunitatea bunurilor culturale ce au fost supuse unei protecţiispeciale de orice act de ostilitate faţă de ele şi cu excepţia cazurilor de utilizare a acestor bunuri sau a imprejurimilor lor in scopuri militare, iar in cazul in care sunt violate aceste obligaţii, partea adversă la conflict, va face o somaţie prealabilă de a se pune capăt acestor incălcări intr-un termen rezonabil, după care este eliberată, atat timp cat această violare se menţine, de obligaţia ei de a respecta imunitatea bunului cultural.

Retragerea imunităţii se face numai in cazuri excepţionale, determinate de necesităţile militare de neinlăturat. Hotărarea de retragere a imunităţii va fi notificată părţii beligerante şi comisarului general pentru bunurile culturale cu suficient timp inainte sau in timpul cel mai scurt cu putinţă.Bunurile culturale supuse protecţiei speciale vor beneficia şi ele de o semnalizare şi control cu caracter internaţional conform regulamentului de aplicare a convenţiei. Ori de cate ori va fi necesar, bunurile culturale mobile vor fi transportate şi, la cerere, vor fi supuse unei protecţii speciale, iar transportarea se va face sub supravegherea internaţională şi părţile se vor abţine de la orice acte de ostilitate faţă de un transport supus protecţiei.

Dacă transferul este justificat, va fi desemnat un grup de inspectori care va verifica date din cerere şi va insoţi transportul pană la locul de destinaţie.In cazul in care transportarea bunurilor culturale se face către o altă ţară, transportul va fi supus şi următoarelor dispoziţii, cu excepţia celor prevăzute in articolul 12 al Convenţiei şi articolul 17 al Regulamentului de aplicare:a) bunurile culturale aflate pe teritoriul unui stat, altul decat cel naţional, acesta din urmă se va considera depozitarul lor şi va asigura o protecţie ca şi pentru propriile sale bunuri culturale;b) bunurile vor fi inapoiate numai după incetarea conflictului, dar nu mai tarziu de 6 luni de la data depunerii cererii statului proprietar al bunurilor culturale;c) la transportarea succesivă şi in perioada depozitării, bunurilor culturale pe teritoriul altui stat, vor fi la adăpost de orice măsură de confiscare in care părţile nu vor dispune de ele.

Depozitarul, cu consimţămantul prealabil al depunătorului, dacă este posibil, poate să transporte bunurile culturale intr-o ţară neutră sau terţă, respectand condiţiile prevăzute de Regulamentul de aplicare, iar statul terţ trebuie să menţioneze acordul favorabil asupra transportului ce se indreaptă către el.Nu se va considera a fi o insuşire ilegală a bunurilor culturale dacă partea beligerantă, care se află pe un teritoriu ocupat, le transportă dintr-o zonă in alta, şi are certificat in scris privind necesitatea acestei transportări.

Personalului antrenat in protecţia bunurilor culturale, care cade in mainile Părţii adverse, va trebui să i se permită continuarea exercitării funcţiilor sale. Persoanele nu pot fi private fără nici un motiv de drepturile sale legitime ce decurg

48

din Convenţie. In urma dezmembrării fostului imperiu sovietic, unde au apărut conflicte armate pe motivul naţionalismului, religiei sau politicii, s-a pus problema protecţiei victimelor conflictelor militare şi, in primul rand, a populaţiei civile din zonele in care se desfăşoară acţiunile militare.

Prin aceasta statele şi-au confirmat obligaţiile lor care decurg din normele internaţionale cu privire la drepturile omului. Părţile au facut trimitere la principiile umanitare şi normele Convenţiilor de la Geneva din 1949. Referitor la protecţia victimelor de război şi Protocoalele adiţionale la Convenţii, părţile s-au obligat să colaboreze in baza acordurilor bilaterale, pentru a lua măsuri de preintampinare a incălcării drepturilor omului şi normelor dreptului umanitar, in acele regiuni in care apar conflicte militare.

Părţile care nu participă, sau aderă la normele umanitare internaţionale, vor intreprinde acţiuni de urgentare a procesului in realizarea acestor acorduri. De asemenea, şi-au asumat obligaţiunea de a aduce legislaţia naţională in conformitate cu normele şi principiile dreptului internaţional umanitar al conflictelor armate. Vor adopta şi normele naţionale ce garantează apărarea socială şi repararea pagubelor materiale persoanelor care au suferit in urma conflictelormilitare. Totodată işi vor acorda ajutorul reciproc in scopul apărării drepturilor personale şi materiale a victimelor conflictelor militare.

Părţile acordului au stabilit principiul adoptării măsurilor neamanate in privinţa apărării persoanelor lipsite ilegal de libertate in legătură cu starea de beligeranţă, independent de aceea dacă sunt internate sau reţinute.In acelaşi fel trebuie intreprinse şi măsurile pentru repatrierea prizonierilor militari şi eliberarea necondiţionată a ostaticilor. In acest scop este necesar a fi curmată orişice acţiune, care incalcă dreptul internaţional umanitar, de aceea fiecare Parte va intreprinde măsuri eficiente in urmărirea penală şi pedepsirea persoanelor care au organizat, săvarşit sau ordonat să se săvarşească acţiuni, calificate drept crime de război sau infracţiuni contra omenirii conform dreptului internaţional penal sau legislaţiei naţionale.

49

3.4 Mijloace si metode de lupta interzise

Utilizarea anumitor mijloace şi metode de luptă în timpul conflictelor armate, în condiţiile tehnice date ale unei anumite epoci, este impusă în primul rând de necesităţile militare, de legităţile specifice luptei armate. De-a lungul istoriei, însă, necesităţilor militare li s-au opus exigenţele umanitare, care au circumscris treptat în termeni juridici folosirea armamentelor, ca şi conduita combatanţilor, impunând reguli a căror respectare a devenit imperativă pentru părţile în conflict.

Folosirea unor mijloace şi metode de luptă a devenit în acest fel contrară principiilor fundamentale ale dreptului umanitar aplicabil în perioada de conflict armat care protejează victimele războiului. Unul din aceste principii este cel al limitării dreptului părţilor la conflictul armat în ce priveşte alegerea mijloacelor şi metodelor folosite pentru scoaterea din luptă a adversarului.

Principiul a fost formulat pentru prima oară prin „Declaraţia de la Sankt Petersburg” din 1868, care cuprindea în preambulul său menţiunea că singurul scop legitim al statelor în timp de război este slăbirea forţelor armate ale inamicului şi, ca urmare, este suficient să se scoată în afara luptei un număr cât mai mare de oameni, scopul fiind depăşit dacă se folosesc „arme care ar agrava în mod inutil suferinţele oamenilor scoşi din luptă sau ar face moartea lor inevitabilă”.147Principiul a fost ulterior formulat cu caracter normativ în Regulamentul anexă la Convenţia de la Haga din 1907 şi preluat de Protocolul I de la Geneva din 1977, care prevede în art.35 că „în orice conflict armat dreptul părţilor la conflict de a alege metodele sau mijloacele de război nu este nelimitat”.

Din principiul enunţat rezultă trei direcţii principale de interzicere sau limitare a folosirii unor mijloace şi metode de luptă şi anume:- mijloacele şi metodele de luptă care datorită naturii lor sau modului de utilizare au un caracter nediscriminatoriu, neputând face o distincţie netă între obiectivele militare şi cele civile, ca şi între combatanţi şi civili, sunt interzise (Protocolul I/1977, art.57);- este interzis a se folosi arme, proiectile şi materii, ca şi metode de război de natură a cauza suferinţe inutile sau a produce inevitabil moartea (Protocolul I/1977, art.35);- este interzisă folosirea metodelor sau mijloacelor de război care sunt concepute pentru a cauza sau de la care se poate aştepta că ar cauza daune întinse, durabile şi grave mediului natural (Protocolul I/1977, art.35) 148.

50

Mijloacele sau metodele de luptă care datorită efectelor pe care le produc atunci când sunt folosite încalcă principiul enunţat, fie într-una sau alta din direcţiile menţionate, fie cumulativ, sunt ilegale, iar utilizarea lor constituie o încălcare a normelor dreptului internaţional.

Categorii de arme şi metode de război interzise

Arme şi metode de război nediscriminatoriiInterzicerea sau limitarea folosirii unor arme sau metode de război care au

un caracter nediscriminator, deci care lovesc dincolo de acele obiective permise unui atac armat şi prin aceasta nu fac posibilă sau afectează într-o măsură importantă protejarea categoriilor de persoane şi bunuri care nu constituie obiective militare, este un principiu cutumiar, cuprins apoi în diverse instrumente juridice internaţionale.

Protocolul I din 1977 de la Geneva formulează principiul în art.48, în cadrul căruia se stipulează că, pentru a asigura respectul şi protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil, părţile la conflict trebuie în orice moment să facă distincţie între populaţia civilă şi obiectivele militare şi, în consecinţă, să nu-şi dirijeze operaţiunile lor decât contra obiectivelor militare, art.51 al respectivului Protocol precizând apoi că atacurile fără discriminare sunt interzise. Principiul nediscriminării instituie o dublă interdicţie, de a folosi arme cu caracter nediscriminator şi de a lansa atacuri fără discriminare, deci de a folosi metode de război cu caracter nediscriminator, având în vedere că unele arme au un caracter nediscriminator prin însuşi modul lor de funcţionare, iar în marea lor majoritate armele, oricare ar fi acestea, pot avea efecte nediscriminatorii numai sauîndeosebi prin modul în care sunt utilizate.

Arme nediscriminatorii pot fi considerate armele bacteriologice (biologice), armele chimice, minele marine de contact neancorate, capcanele, care iau aspectul unor obiecte inofensive, anumite utilizări ale armelor incendiare şi ale otrăvurilor, ca şi armele nucleare.

Arme şi metode de război care produc suferinţe inutileInterzicerea armelor care agravează inutil suferinţele oamenilor scoşi din

luptă sau fac inevitabilă moartea acestora, formulată în Declaraţia de la Petersburg din 1868, consacra o practică mai îndelungată a conflictelor armate de a se interzice anumite categorii de arme sau metode de luptă care, datorită suferinţelor pe care le antrenau, erau considerate crude sau barbare. Interdicţia figurează şi în Convenţiile de la Haga din 1899 şi din 1907, precum şi în Protocolul I din 1977, acesta din urmă stipulând în art.35 că „este interzis a se folosi arme, proiectile şi materii, precum şi metode de război de natură a cauza un rău superfluu”.

Prin cauzarea unui rău superfluu se înţeleg atât producerea inevitabilă a morţii, cât şi suferinţele inutile pentru participanţii la conflictul armat, efecte ce

51

trec dincolo de scopul războiului, care este şi trebuie să rămână acela de a scoate inamicul din luptă şi nu de a-l nimici sau a-i produce suferinţe inutile. În baza acestui principiu au fost interzise, în mod expres, maimulte categorii de arme şi de proiectile.

Mijloace şi metode de război ecologicReglementările din domeniul mijloacelor de ducere a unui război ecologic

sunt de dată mai recentă. Bombardamentele masive care au avut loc în diferitele războaie regionale consecutive celui de al doilea război mondial, în special în acelea desfăşurate pe scară largă, cum sunt cele din Coreea sau Vietnam, în cadrul cărora s-au lansat pe suprafeţe întinse cantităţi uriaşe de bombe explozive, de substanţe incendiare sau defoliante, au produs modificări deosebit de grave asuprasolului, a vegetaţiei, a regimului apelor şi aerului în zonele respective, distrugeri masive ale pădurilor şi recoltelor, dintre care unele nu vor putea fi îndreptate niciodată.

Problema a fost abordată sub un dublu aspect: al protecţiei mediului natural ca atare împotriva mijloacelor şi metodelor de război care-i pot produce daune deosebite şi al protecţiei populaţiei civile faţă de efectele utilizării eventuale a unor mijloace şi metode de război de această natura. Protocolul I de la Geneva din 1977 interzice să se utilizeze metode şi mijloace de război care sunt concepute să cauzeze sau de la care se poate aştepta să cauzeze daune întinse, durabile şi grave mediului natural, intervenind în structura şi dinamica acestuia prin producerea de cutremure, avalanşe, alunecări de terenuri, răsturnarea echilibrului ecologic, schimbarea vremii, a condiţiilor atmosferice, a climatului, a stării stratului de ozon, a curenţilor oceanici etc. Interdicţia menţionată este prevăzută şi într-o convenţie specială din 1976 – „Convenţia cu privire la interzicerea utilizării în scopurimilitare sau în orice alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural” – din care rezultă în esenţă că fiecare parte contractantă îşi asumă obligaţia de a nu utiliza în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile tehnicile de modificare a mediului cu efecte larg răspândite, de lungă durată sau grave, ca mijloace de distrugere şi de a nu aduce pe această cale daune altui stat, precum şi de a se abţine de la orice activitate de încurajare sau sprijinire a unor acţiuni de acest gen.

Arme interzise prin convenţii speciale

Interzicerea de principiu a unor categorii de mijloace şi metode de luptă este completată în dreptul internaţional de interdicţia expresă a utilizării anumitor categorii de arme sau a unor metode care, prin efectul lor, contravin acestor principii, având caracter fie de arme sau metode care produc inevitabil moartea ori suferinţe inutile, care nu fac distincţie între obiectivele militare şi cele civile sau care produc mediului înconjurător distrugeri grave, întinse şi durabile, fie de armecare produc asemenea urmări cumulate.

Dreptul internaţional contemporan cuprinde numeroase asemenea reglementări. În continuare vor fi menţionate doar armele interzise şi convenţiile internaţionale în baza cărora s-au formulat interdicţii sau limitări ale utilizării unor arme.

52

Arme şi metode de război nediscriminatoriiInterzicerea sau limitarea folosirii unor arme sau metode de război care au un

caracter nediscriminator, deci care lovesc dincolo de acele obiective permise unui atac armat şi prin aceasta nu fac posibilă sau afectează într-o măsură importantă protejarea categoriilor de persoane şi bunuri care nu constituie obiective militare, este un principiu cutumiar, cuprins apoi în diverse instrumente juridice internaţionale.

Protocolul I din 1977 de la Geneva formulează principiul în art.48, în cadrul căruia se stipulează că, pentru a asigura respectul şi protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil, părţile la conflict trebuie în orice moment să facă distincţie între populaţia civilă şi obiectivele militare şi, în consecinţă, să nu-şi dirijeze operaţiunile lor decât contra obiectivelor militare, art.51 al respectivului Protocol precizând apoi că atacurile fără discriminare sunt interzise.

Principiul nediscriminării instituie o dublă interdicţie, de a folosi arme cu caracter nediscriminator şi de a lansa atacuri fără discriminare, deci de a folosi metode de război cu caracter nediscriminator, având în vedere că unele arme au un caracter nediscriminator prin însuşi modul lor de funcţionare, iar în marea lor majoritate armele, oricare ar fi acestea, pot avea efecte nediscriminatorii numai sau îndeosebi prin modul în care sunt utilizate.

Arme nediscriminatorii pot fi considerate armele bacteriologice (biologice), armele chimice, minele marine de contact neancorate, capcanele, care iau aspectul unor obiecte inofensive, anumite utilizări ale armelor incendiare şi ale otrăvurilor, ca şi armele nucleare.

Proiectilele de mic calibru„Protocolul de la Sankt Petersburg” din 1868 interzice folosirea în luptă a

proiectilelor cu o greutate mai mică de 400 gr. care explodează în corpul uman sau sunt încărcate cu substanţe fulminante ori inflamabile. Nu s-a reuşit, însă, interzicerea tuturor proiectelor de mic calibru, deşi asupra acestei probleme s-au concentrat eforturi îndelungate şi s-au efectuat studii aprofundate ce dovedesc incompatibilitatea lor cu principiile de drept umanitar privind folosirea unor arme, cauza fiind interesul pe care acestea îl prezintă pentru unele state, dată fiind eficacitatea lor deosebită.

Proiectele de mic calibru se caracterizează prin aceea că, basculând imediat după impact, transferă corpului uman o energie considerabilă şi ca urmare cauzează răniri deosebit de crude sau moartea inevitabilă a victimei.

Gloanţele „dum-dum”Printr-o Declaraţie de la Haga din 1899 a fost interzisă folosirea de gloanţe

care se desfac sau se turtesc uşor în corpul omenesc, aşa cum sunt gloanţele cu înveliş tare, care nu ar acoperi în întregime miezul glonţului sau care ar fi prevăzute cu striaţii, asemenea gloanţe desfăcându-se în părţi componente şi producând efecte asemănătoare unei explozii în corpul omenesc.

Gazele asfixiante, toxice sau similare şi alte arme chimice53

Printr-o Declaraţie adoptată la Haga în 1899, se interzicea folosirea de proiectile care au drept scop unic răspândirea de gaze asfixiante sau vătămătoare, iar interdicţia generală a folosirii gazelor asfixiante sau toxice s-a făcut prin „Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice” adoptat la Geneva în 1925. Armele chimice au fost interzise de „Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării, stocării şi folosirii armelor chimice şi asupra distrugerii lor”, semnată la Paris în 1993, prin care statele părţi se angajează ca niciodată şi în nici o împrejurare să nu cerceteze, să nu producă, să nu dobândească, să stocheze, să păstreze sau să transfere arme chimice, să nu facă pregătire militară cu acestea şi să le distrugă pe cele existente, precum şi să nu folosească niciodată şi în nici o împrejurare armele chimice.

Armele bacteriologice (biologice)Folosirea armelor de acest gen a fost interzisă o dată cu substanţele chimice

prin Protocolul din1925, iar în 1972 a fost semnată „Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor”, care constituie primul document internaţional convenţional prin care se prevede eliminarea din arsenalele statelor a unei întregi categorii de arme. Statele părţi se obligă prin convenţie ca niciodată, în nici o împrejurare, să nu pună la punct, să nu producă, să nu stocheze, să nu dobândească şi să nu deţină în orice mod agenţi microbieni sau alţi agenţi biologici ori toxine, precum şi arme, echipament auxiliar şi mijloace de transportare la ţintă având drept scop folosirea cu caracter ostil sau în conflicte armate a unor asemenea agenţi sau toxine, precum şi să distrugă ori să convertească în scopuri paşnice substanţele sau materialele de acest gen pe care le-au deţinut anterior.

Otrăvurile şi armele otrăviteInterzicerea folosirii otrăvurilor şi a armelor otrăvite în timpul războiului de

către beligeranţi constituie una din cele mai vechi norme cu caracter cutumiar din dreptul conflictelor armate. În dreptul modern interzicerea expresă a otrăvurilor şi armelor otrăvite s-a făcut prin Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907.

Minele şi torpilele, capcanele şi alte asemenea dispozitivePrin Convenţia a VIII-a de la Haga din 1907 este interzis de a se amplasa

mine automatice de contact neamarate (nelegate), dacă acestea nu sunt construite în aşa fel încât să devină inofensive cel mult după ce acela care le-a aşezat le-a pierdut controlul şi mine automatice de contact amarate, dacă acestea nu devin inofensive după ce li s-au rupt legăturile de fixare (ancorare). De asemenea, este interzisă folosirea de torpile care nu ar deveni inofensive în cazul în care nu şi-au atins ţinta.

Prin capcane se înţeleg dispozitive cu aparenţă de obiecte portative inofensive ori care se pot ataşa de alte obiecte fixe sau mobile, concepute şi construite pentru a conţine o încărcătură explozivă şi care produc o detonaţie când sunt deplasate sau la apropierea de ele. În 1996 Protocolul amendat II, care

54

înlocuia Protocolul II la Convenţia din 1980, aducea noi restricţii în utilizarea minelor terestre, în mod deosebit a minelor antipersonale concepute special pentru a ucide oamenii şi care au fost utilizate masiv în ultimele decenii în zonele de conflict.

Interzicerea totală a minelor antipersonal s-a făcut prin „Convenţia privind interzicerea folosirii, stocării, producerii şi transferului minelor antipersonal şi distrugerea lor”, încheiată la Ottawa (Canada) în 1997.

Armele cu laserInterzicerea acestor arme s-a făcut prin Protocolul IV, anexă la Convenţia

din 1980, dar ulterior acesteia, care a fost semnat la Viena în 1995, adăugându-se celor 3 protocoale semnate o dată cu Convenţia în 1980. Potrivit acestui protocol sunt interzise utilizarea şi transferul armelor cu laser concepute în mod special pentru a orbi definitiv şi se instituie obligaţia statelor de a lua toate măsurile de precauţiune posibile spre a se evita ca alte sisteme de arme cu laser, folosite împotriva unor obiective militare, să nu provoace orbirea persoanelor.

Armele incendiareProtocolul III asupra interzicerii sau limitării folosirii armelor incendiare,

adiţional la Convenţia de la Geneva din 1980 referitoare la interzicerea sau limitarea utilizării unor arme clasice, interzice folosirea în orice împrejurare împotriva populaţiei civile, a civililor izolaţi şi a bunurilor cu caracter civil, a unor asemenea arme. Protocolul nu cuprinde nici o interdicţie în ce priveşte folosirea armelor incendiare împotriva combatanţilor.

Armele nucleareDreptul internaţional pozitiv nu cuprinde o interdicţie expresă printr-un

tratat internaţional special, cu caracter de universalitate, a utilizării în caz de război a armelor nucleare, având în vedere importanţa uriaşă politico-strategică a deţinerii unor asemenea arme. Există doar unele tratate colaterale privind armele nucleare, care interzic sau limitează anumite activităţi legate de folosirea sau utilizarea acestora şi anume: de a efectua experienţe nucleare în atmosferă, la suprafaţa solului, sub apă şi în spaţiul cosmic (dar nu şi în subteran), prin Tratatul din 1963, interzicerea totală a experienţelor nucleare făcându-se printr-un tratat din 1996; de a experimenta, a utiliza, a fabrica, a produce, a achiziţiona, a primi, a depozita, a instala, a monta şi, în general, de a poseda asemenea arme în unele zone geografice(America Latină, Pacificul de Sud, Antarctica); de a plasa arme nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul acestora (Tratat din 1971); de a plasa pe o orbită în jurul Lunii obiecte purtătoare de arme nucleare sau de a utiliza astfel de arme pe suprafaţa sau în solul Lunii (Acordul care guvernează activitatea statelor pe Lună şi pe celelalte corpuri cereşti, din 1979); răspândirea armelor nucleare(tratat din 1968 referitor la neproliferarea acestora).

În lumina principiilor şi normelor de drept internaţional în general şi de drept internaţional umanitar în special utilizarea armelor nucleare într-un conflict armat trebuie să fie, însă, considerată ca fiind interzisă. Raportându-ne strict la principiile dreptului umanitar, utilizarea unor asemenea arme produce, fără

55

îndoială, moartea inevitabilă a persoanelor şi moartea lentă a celor care nu au fost ucise pe loc, sufe rinţe inutile dincolo de orice necesitate militară conformă cu scopul războiului, distrugerea nedescriminatorie atât a obiectivelor militare, cât şi a celor civile, inclusiv a populaţiei civile, precum şi daune grave, întinse şi durabile mediului natural

Concluzii

Fiind una dintre temele cele mai largi abordate pe plan international - problema drepturilor omului - a fost si se mentine în centrul preocuparilor statelor, ca si al unor importante organisme si reuniuni internationale, devenind în prezent un subiect foarte des întâlnit atât în lucrarile de specialitate, cât si în dezbaterile publice.

Acum, la început de secol si de mileniu, omenirea reflecteaza asupra sigurantei fiintei umane si se întreaba daca aceasta creatie rationala a naturii, este mai bine protejata decât în trecut. Comunitatea internationala este astazi mai mult decât oricând preocupata de promovarea cât mai larga a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internationala în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complex de aparare, pe diferite cai legale a drepturilor omului în variate domenii si de asigurare cât mai deplina a transpunerii în practica a acestora, inclusiv prin sanctionarea încalcarilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele. Acest interes manifestat fata de problematica drepturilor omului nu se datoreaza numai preocuparii fata de necesitatea promovarii si garantarii drepturilor si libertatilor inerente fiintei umane, ci el apare ca urmare a faptului ca de multe ori "ignorarea, uitarea sau dispretul fata de OM" au dus la situatii conflictuale de natura a pune în pericol climatul de pace, stabilitate si securitate, astfel cum acesta, din nefericire, se înregistreaza astazi pe mapamond.

Putem conchide astfel ca problematica drepturilor omului tina în mod esential de relatiile dintre om si mediul social, care este în permanenta evolutie (conflicte armate, dezvoltarea tehnologiei, globalizarea, diferentele culturale, saracia, terorismul, coruptia).

Drepturile omului au devenit una dintre ideile centrale ale vremii, care tinde a fi acceptata de toate statele lumii, dincolo de diferentele istorice, culturale, economice.

Însa simpla consacrare a drepturilor omului nu este suficienta pentru asigurarea finalitatii acestora. De aceea au fost concepute si puse în aplicare sisteme de garantare ce tind sa protejeze, la nivel international, fiinta umana în orice împrejurare: în timp de pace sau în perioada de conflict armat, ori situatii de dezastre naturale sau tehnologice.

56

Astfel, pe lânga mecanismele comunitatii internationale, în unele state au fost constituite unele structuri de asistenta judiciara si sociala care contribuie la protejarea drepturilor omului pe plan national. Asadar, în cazul barourilor de avocati din unele state a fost constituita o comisie care se preocupa în special de protectia drepturilor omului în chestiuni juridice, în altele se acorda asistenta juridica gratuita persoanelor care nu dispun de resurse financiare. De asemenea au fost create comitete si asociatii ale drepturilor omului, care sfatuiesc guvernele asupra problemelor drepturilor omului sau asupra modalitatilor de a integra standardele internationale de protectie în legislatie sau în practica. În România, un asemenea rol este detinut de Asociatia Româna de Drept Umanitar.

Un alt factor ce sfideaza drepturile omului sunt conflictele armate, izbucnite pe Terra ce fac zeci de milioane de victime, degradeaza mediul natural, putând provoca catastrofe ecologice. Au existat situatii în care forta si amenintarea cu forta au fost folosite pentru impunerea respectarii drepturilor omului. Aceste actiuni se sprijina pe faptul ca printre orientarile de baza impuse de normele dreptului international se numara si combaterea si reprimarea încalcarilor masive si flagrante ale drepturilor omului.

Data fiind amploarea pe care a dobândit-o actiunea de promovare si respectare a drepturilor omului ca urmare a convingerii generalizate ca acestea influenteaza pozitiv toate sectoarele vietii sociale, asistam la desprinderea din dreptul international public a unor ramuri noi ce genereaza acest domeniu, cum ar fi: dreptul drepturilor omului, Dreptul international umanitar cu subramura sa în plina evolutie, Dreptul umanitar al mediului, Dreptul international al refugiatilor si, nu în ultimul rând Dreptul international al dezvoltarii umane, toate tinând a fi reunite într-un concept nou DREPT UMAN, destinat sa guverneze o cultura umana universala

57