Magna Charta Libertatum

Magna Carta Libertatum (sau Marea Cartă a Libertăţilor) este documentul emis în 1215 în Anglia, în timpul domniei regelui Ioan Fără De Ţară. Prin această Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui şi, prin aceasta, eliminarea abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanţii săi, precum şi garantarea unui număr de drepturi pentru toţi cetăţenii.

Emiterea Magnei Carta Libertatum

Sfătuiţi de Langton, arhiepiscopul de Canterbury,[1] o parte dintre nobilii englezi formează o confederaţie cu scopul de a obţine reemiterea cartei din timpul lui Henric al II-lea,[2] tatăl regelui.

6 ianuarie 1215. Nobilii se prezintă în faţa regelui Ioan, cu ocazia jurământului de vasalitate depus de acesta faţă de Scaunul Pontifical, şi îi prezintă o petiţie ĩn care îşi susţin cererile. Acesta cere răgaz de gândire până la sărbătorile de Paşte iar confederaţii acceptă. În lunile care urmează, fiecare tabără îşi trimite emisarii pentru a obţine sprijinul Papei,[3] adevăratul suveran al Angliei. Acesta hotărăşte să ĩl sprijine pe rege şi cere clericilor englezi să le refuze răsculaţilor sprijinul. Clerul englez nu respinge ordinul papal dar tergiversează foarte mult punerea sa în aplicare. Unii clerici ajung sǎ se alieze cu nobilii.[4]

27 aprilie 1215. Nobilii revin la data indicată de rege şi ĩi prezintă din nou acestuia cere-rile lor. Regele îşi dǎ seama că, dacă semnează Carta, rolul său va deveni unul decorativ, aşa că refuză negocierile. Confederaţii încep imediat insurecţia atacând castelul din Northamptom[5] şi ocupând Bedfordul. La 10 iunie 1215 confederaţii pun stăpânire pe Londra, după negocieri intense cu notabilităţile oraşului.

15 iunie 1215. Rămas aproape fără sprijin, regele semnează şi aplică Marele Sigiliu pe Cartă la Runnymede. Copii ale documentului sunt trimise ĩn ĩntreaga Anglie, atât funcţionarilor regali de rang superior cât şi vârfurilor ierarhiei Bisericii Catolice.