Capitolul 7Ocuparea forţei de muncă şi şomajul

7.1. Cererea şi oferta de muncă

Datorită obiectului său specific, piaţa muncii deţine un loc deosebit de important în cadrul ansamblului pieţelor. Aici se întâlnesc cererea cu oferta de muncă şi se formează salariul. Tot aici se stabilesc o serie de măsuri pentru asigurarea protecţiei sociale a factorului muncă. Regulile de funcţionare sunt aceleaşi, dar alături de factorii economici, intervin şi factori de ordin demografic, care influenţează în primul rând oferta de muncă.

Piaţa muncii este cea mai reglementată dintre toate pieţele, urmărindu-se asigurarea protecţiei salariaţilor, competiţia loială între ofertanţi prin intermediul sindicatelor şi al relaţiilor dintre acestea şi întreprinderi, organizaţiile patronale şi stat. Reglementările trebuie realizate astfel încât să asigure o mai mare flexibilitate a pieţei şi încurajarea competitiei loiale, ca premisă pentru creşterea activităţii economice. Toate acestea se răsfrâng asupra nivelului de trai al populaţiei.

Prin intermediul pieţei muncii, datorită confruntării dintre cererea şi oferta de muncă, se realizează o alocare a resurselor de muncă pe activităţi şi domenii, în concordanţă cu cererea, în condiţii de eficienţă cât mai ridicată.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată şi vine din partea firmelor, iar oferta reprezintă munca pe care o pot depune membrii societăţii. Atât cererea, cât şi oferta de muncă se formează în condiţiile unui anumit nivel al salariului, iar modificarea lor influenţează mărimea salariului.

Munca fiind unul dintre factorii de producţie, cererea de muncă este o cerere derivată din cererea de bunuri la a căror producere participă. La nivel macroeconomic, este puternic influenţată de volumul producţiei naţionale - direct proporţional - şi de productivitatea medie a muncii - invers proporţional. Alături de aceşti factori mai acţionează structura activităţii economice, ritmul introducerii progresului tehnic şi ritmul în care se realizează creşterea economică.

Oferta este puternic infulenţată de factorii demografici, de sistemul de educaţie şi formare profesională, de tipul muncii etc.

Piaţa muncii funcţionează în condiţiile cele mai bune atunci când raportul dintre cerere şi ofertă este mai aproape de situaţia de echilibru. Pentru aceasta, firmele trebuie să se ocupe de realizarea unei corelaţii juste între salarii şi productivitatea muncii, să caute modalităţi de reducere a costurilor materiale, care să nu exercite presiuni asupra preţurilor, iar guvernele să pună în practică o serie de măsuri pentru combaterea dezechilibrelor pe această piaţă, dar şi pentru reducerea inflaţiei şi corelarea preţurilor şi salariilor cu cele de pe pieţele externe.

Dacă se reprezintă grafic cererea şi oferta de muncă, pe abscisă se înscrie cantitatea de muncă (L), iar pe ordonată salariul (S):

3

La intersecţia curbelor cererii şi ofertei se află punctul de echilibru, care determină cantitatea de muncă utilizată la echilibru, LE şi nivelul salariului de echilibru, SE.

Dacă pe piaţă se impun exigenţe în plus privind calificarea pentru un anumit segment al forţei de muncă, pentru acesta oferta va scădea, având drept consecinţă reducerea cantităţii de muncă utlizată la LE1 şi creşterea salariului la SE1, dar şi deplasarea unei părţi din acest segment, formată din cei care nu îndeplinesc noile cerinţe către alte segmente înrudite, unde oferta va creşte determinând creşterea cantităţii de muncă utilizată la LE2, dar şi reducerea nivelului salariului la SE2.

Atunci când scade cererea de muncă datorită reducerii volumului activităţii economice sau a altor factori, cantitatea de muncă utilizată scade, în paralel cu reducerea salariului:

4

L

L

L

0

0

0

S

S

S

Cererea de muncă

C

C

Oferta de muncă

O0

O2

E

E0

E2

LE

LE1

LE0

SE

SE1

SE0

O1

O0

E1

E0

LE0

LE2

SE0

SE2

În situaţia în care salariul este rigid la scădere sau statul impune un nivel minim la salariului se ajunge în situaţia unei oferte de muncă nesatisfăcute, adică şomaj.

Creşterea sau reducerea şomajului depind şi de puterea de nogociere a reprezentanţilor celor angajaţi. S-a observat că, în cazul în care sindicatele au fost mai bine organizaţe şi mai puţin fărâmiţate, şomajul nu a atins cote la fel de mari ca şi în celelalte. În plus, măsurile de politică economică monetară şi fiscală întreprinse de stat în vederea reducerii inflaţiei au condus de cele mai multe ori la creşterea şomajului. 7.2. Tipuri de şomaj şi indicatori utilizaţi pentru măsurarea acestuia

Şomajul este un dezechilibru macroeconomic şi reprezintă1 "o stare (latură) negativă a economiei, caracterizată într-un dezechilibru important al pieţei muncii, prin care oferta de forţă de muncă (sau cererea de locuri de muncă) este mai mare decât cererea de forţă de muncă din partea agenţilor economici (sau oferta de locuri de muncă)". Acest fenomen afectează o parte din populaţia activă disponibilă.

Şomajul poate fi privit şi ca rezultat al dezechilibrului de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, întrucât cererea de muncă este o cerere derivată. În situaţia unui deficit de ofertă pe piaţa bunurilor, se va manifesta în paralel o reducere a cererii de muncă.

Problema şomajului este legată strâns şi de tipul de concurenţă imperfectă care se manifestă pe piaţa muncii, prin modalitatea în care reprezentanţii cererii şi ofertei au puterea de a influenţa situaţia de pe piaţă.

În teoria economică problema şomajului a fost privită diferit de reprezentanţii clasicismului, respectiv ai keynesismului.

J. M. Keynes a fost preocupat în mod deosebit de studierea şomajului, aducând elemente noi în descrierea şi explicarea acestuia. În opinia sa, şomajul nu este numai “voluntar”, aşa cum rezultă din teoriile clasice şi neoclasice, ci şi “involuntar”.

Cauzele care duc la restrângerea numărului locurilor de muncă pot ţine atât de faptul că muncitorii refuză să lucreze dacă salariul primit li se pare nesatisfăcător în raport cu cu aspiraţiile proprii şi dificultatea muncii prestate - şomajul voluntar -, dar şi de faptul că, în situaţia inversă, nivelul prea ridicat al salariilor impus pe piaţă de sindicate determină firmele să reducă cererea de muncă pentru a nu creşte excesiv costurile salariale - şomajul involuntar.

J. M. Keynes susţine că dacă libera iniţiativă este asigurată astfel încât să nu se producă excese, aceasta are efecte benefice, deoarece va duce la o creştere continuă a eficienţei economice, iar statul trebuie să intervină doar pentru a corela înclinaţiile marginale spre consum, economii şi

1Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003

5

L 0

S

C0

O

E1

LE1

SE0

C1

E0

LE0

SE1

investiţii, ca “singurul mijloc prin care se poate evita distrugerea formelor economice existente”2. De asemenea, sesizează importanţa separării analizei la nivel microeconomic şi macroeconomic, orientându-se asupra acestuia din urmă, deoarece, în opinia sa, numai astfel se pot descoperi cauzele care afectează negativ valoarea venitului naţional şi modul de dirijare a unităţilor economice. Pe această bază, pot fi luate măsuri pentru înlăturarea factorilor destabilizatori, prin acţiuni întemeiate pe legile economiei de piaţă, ale cererii şi ofertei şi încercând evitarea crizelor de proporţii.

La originea fluctuaţiilor din cadrul sistemului economiei de piaţă se află investiţiile şi eficienţa marginală a capitalului, iar măsurile luate de stat pentru corectarea dezechilibrelor trebuie orientate mai ales în această direcţie.

În modelul keynesian, preţurile, deci şi salariile, nu sunt flexibile pe termen scurt, deci nu se poate asigura revenirea la starea de echilibru prin modificarea sistemului de preţuri, mecanism descris în teoria neoclasică a echilibrului general. Prin urmare, ajustarea se face prin intermediul variaţiei cantităţilor pe fiecare dintre cele trei pieţe, variabilele de bază ale sistemului fiind considerate producţia şi nivelul de ocupare.

Pe piaţa muncii, producţia este funcţie numai de nivelul ocupării Y = f (N), ca şi la clasici, deoarece capitalul se consideră constant pe termen scurt, iar cererea de muncă depinde de nivelul salariului real. În modelul keynesian, nu este definită o funcţie a ofertei de muncă depinzând de nivelul salariului real, ca în teoria clasică şi neoclasică, deoarece În situaţia variaţiei salariului real, nu se poate descrie clar comportamentul celor care îşi oferă forţa de muncă. Se apreciază, însă, că nivelul salariului (W) depinde şi de volumul ocupării: W = W0 + W(N). J. M. Keynes nu consideră neapărat necesară îndeplinirea condiţiei de echilibru pe piaţa muncii, susţinând că este posibil să se realizeze echilibrul general chiar dacă piaţa muncii se află în dezechilibru, funcţionând în stare de subutilizare a forţei de muncă.

Economiile şi investiţiile globale sunt net deosebite de cele individuale, din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Atât cererea cât şi oferta globale sunt funcţii de nivelul de ocupare. Se defineşte preţul global de ofertă (Z) ca fiind acel volum al încasărilor scontate de firmă astfel încât aceasta să poată angaja un anumit număr de muncitori (N), iar Z = f(N) este funcţia ofertei globale. Dacă pentru un anumit număr de persoane angajate “N”, firmele vor încasa mai mult decât s-au aşteptat “Z”, ele vor fi stimulate să producă mai mult şi să crească numărul angajaţilor, chiar dacă cresc şi costurile de producţie, până când vor atinge acel nivel al lui “N” pentru care cererea va fi egală cu oferta, deci până când se va stabili echilibrul pe piaţă. Pentru a se justifica un anumit nivel al lui “N” căruia îi corespunde o cerere de consum inferioară ofertei, trebuie să existe un nivel mai ridicat al investiţiilor, care să acopere acest deficit de cerere, adică să absoarbă surplusul de ofertă peste nivelul cererii de consum. Rezultă că, la un anumit nivel al înclinaţiei marginale spre consum, nivelul de echilibru al ocupării depinde de volumul investiţiilor curente, care pot modifica cererea globală astfel încât să o regleze la nivelul ofertei globale. La rândul său, volumul investiţiilor depinde de înclinaţia spre investiţii, care variază în funcţie de raportul dintre rata dobânzii şi eficienţa marginală a capitalului, iar nivelul ratei dobânzii este puternic influenţat de înclinaţia agenţilor economici spre lichiditate. O analiză completă a echilibrului pe piaţa muncii presupune abordarea sa din mai multe puncte de vedere:3 "a) echilibrul funcţional, care defineşte zona de compatibilitate a ocupării fortei de muncă şi creşterii productivităţii muncii în condiţii strict determinate de producţie; b) echilibrul structural, care exprimă modul de distribuire a forţei de muncă pe sectoare, ramuri, activităţi, profesii, calificări, pe teritorii etc. în condiţii date ale nivelului producţiei, tehnicii şi productivităţii muncii; c) echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de muncă, condiţionat şi acesta de nivelul producţiei şi al productivităţii".

Şomajul presupune persistenţa pe piaţa muncii a unei oferte superioare cererii, ceea ce înseamnă că există inclusiv situaţia în care cresc ambele, dar creşterea ofertei este mai mare decât cea a cererii. 2 J. M. Keynes, “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 19703 Gh. Răboacă, “Ocuparea deplină şi folosirea eficientă a forţei de muncă”, Institutul Central de Cercetări Economice, Bucureşti, 1988

6

Cele mai des întâlnite tipuri de şomaj, în funcţie de cauze, sunt:- conjunctural sau ciclic, ca urmare a reducerii activităţii economice în timpul crizelor

economice sau în perioadele în care se apar anumite conjuncturi nefavorabile, care afectează nivelul ocupării;

- structural, dacă se modifică structura activităţii economice în funcţie de modificarea nevoilor sau a altor factori, noua structură nefiind pe deplin corespunzătoare ofertei de muncă; acest tip de şomaj este în creştere când creşte viteza de schimbare a structurii cererii sau când scade viteza cu care forta de muncă se adaptează la schimbare;

- tehnologic, când este introdus progresul tehnic, iar factorul de producţie muncă este înlocuit parţial cu factorul de producţie capital;

- tehnic, de scurtă durată, rezultat din întreruperea activităţii ca urmare a unor disfuncţionalităţi temporare în procesele tehnice de producţie;

- tranziţional, în situaţia în care reprezentanţii ofertei de muncă sunt în căutarea unui loc de muncă ce necesită aceeaşi calificare, dar în care există condiţii mai bune sau a primului loc de muncă; se consideră că acest tip de şomaj ar persista chiar dacă producţia naţională s-ar afla la nivelul potenţial, maxim;

- sezonier, care afectează în special anumite ramuri ale economiei naţionale (agricultura, construcţiile, unele ramuri ale industriei, turismul), cauzat de factorii naturali.

Alături de şomajul total, există şi cel parţial în care locul de muncă nu se pierde, dar se reduce durata muncii, ceea ce atrage după sine şi reducerea veniturilor salariale.

Indicatori utilizaţi pentru analiza şomajului: - nivelul absolut, care reprezintă numărul de şomeri (S), adică persoanele care se înscriu în

limitele vârstei de muncă, caută un loc de muncă şi sunt disponibile imediat;- rata şomajului, este un indicator relativ, exprimat în procente, în care se compară nivelul

absolut cu populaţia activă disponibilă (PA), respectiv cu populaţia ocupată (PO); deoarece indicatorul bază de raportare diferă, rezultatele obţinute cu ajutorul celor două formule sunt diferite:

RS

PA1 100 * şi RS

PO2 100 * ;

rezultatul primei formule este întotdeauna subunitar (sau mai mic decât 100 %) deoarece numărul şomerilor este inclus în PA; în general şi rezultatul celei de-a doua formule să fie subunitar, deşi între cele două variabile nu există nici o relaţie de incluziune, dar în mod normal, în orice ţară ar trebui ca numărul de şomeri să nu depăşească numărul persoanelor angajate; pe piaţa muncii se consideră că o rată a şomajului între 4 - 6 % arată o stare de echilibru;

-durata şomajului, definită ca perioada în care persoana se află într-o formă sau alta de şomaj;

- intensitatea şomajului, conform căreia şomajul se divide în total sau parţial;- structura şomajului, care presupune gruparea şomerilor în funcţie de diefrite criterii socio -

economice, demografice sau de altă natură; s-a constatat că şomajul este mai ridicat în rândul femeilor, al tinerilor - pentru care rata şomajului este în medie de aproximativ trei ori mai mare decât pentru alte grupe de vârstă.

M. Friedman defineşte rata naturală a şomajului drept rata şomajului înregistrată pe o piaţă a muncii aflată în echilibru, care s edatorează în întregime şomajului voluntar.

În general, şomajul manifestă o tendinţă de creştere în perioadele de recesiune şi o tendinţă de reducere în perioadele de boom. De asemenea, în condiţiile intensificărilor fluxurilor economice internaţionale, nu trebuie neglijat efectul pe care îl exercită asupra resurselor de muncă interne concurenţa de pe piaţa internaţională a muncii.

În ţara noastră, rata şomajului a fost in perioada de tranziţie mai scăzută decât în majoritatea ţărilor europene, cu toate că la începutul anilor '90 fenomenul părea să se agraveze semnificativ. Ca tendinţe, s-a observat în mod constant o pondere mai mare a femeilor în total şomeri şi o rată mai

7

mare a şomajului pentru populaţia tânără. Aproximativ jumătate din şomeri au fost tineri sub 30 de ani. De asemenea, în economia românească s-au manifestat numeroase disfuncţionalităţi pe piaţa muncii, în special legate de politica salarială, care a urmărit protejarea populaţiei împotriva efectelor inflaţiei, dar a avut consecinţe negative asuopra cererii agregate, aceasta fiind excedentară faţă de ofertă în majoritatea anilor perioadei de tranziţie. În plus, se constată o reducere a gradului de şcolarizare, care va avea efecte pe termen lung asupra ofertei de muncă. Programul de aderare la U.E. din anul 2000 prevedea reglementarea juridică a concedierilor colective, promovarea unor măsuri privind ocuparea forţei de muncă, flexibilizarea, respectiv echilibrarea pieţei muncii, crearea unui cadru instituţional adecvat pentru măsurile de reformă şi asigurarea unui cadru unitar de aplicare a legislaţiei în domeniu.

Indiferent de formele sale, şomajul este unul dintre dezechilibrele economice grave, care trebuie să constituie una dintre priorităţile tuturor guvernelor. "Din experienţa de până acum, se conturează concluzii interesante, care privesc neîncrederea în reţete miracol, cât şi necesitatea respectării unor corelaţii necesare între creşterea economică, productivitatea muncii, utilizarea forţei de muncă, durata muncii, creşterea salariilor şi dinamica preţurilor."4

7.3. Ajutorul de şomaj. Măsuri pentru combaterea şomajului

Una dintre problemele la care statul trebuie să găsească răspuns este asigurarea protecţiei sociale, acordarea ajutorului de şomaj. Acesta este un venit minim asigurat şomerilor, care se acordă pe perioade fixe, stabilite prin lege, diferite pe ţări şi perioade. Este calculat ca pondere faţă de salariu, care în general variază între 30 - 50 % şi care poartă denumirea de raport de înlocuire. Fondurile din care statul acordă aceste ajutoare sunt obţinute de la salariaţi şi din veniturile întreprinderilor. În ţara noastră, 1/5 provin de la salariaţi şi 4/5 de la întreprinderi.

Măsurile pentru reducerea şomajului se referă la o serie de aspecte şi vizează în principal: calificarea superioară, recalificarea, reconversia profesională; acordarea de către stat a unor facilităţi pentru înfiinţarea unor firme; creşterea investiţiilor în domenii deficitare; reglementarea migraţiei forţei de muncă; reducerea duratei vieţii active; angajarea pe timp parţial sau cu orar atipic. Problema cea mai importantă rămâne, însă, realizarea în fapt a creşterii economice, care asigură creşterea gradului de ocupare şi a nivelului de trai.

Aplicarea unor măsuri de creştere a veniturilor agenţilor economici, vizând creşterea cererii şi a gradului de ocupare, poate avea ca efect, o creştere a inflaţiei. În consecinţă, sunt mai sigure măsurile referitoare la oferta de muncă.

Ca orice fenomen negativ, şomajul presupune şi existenţa unor costuri, între care cele mai importante sunt legate de pierderea unei cantităţi din producţia care ar fi putut fi realizată prin neutilizarea unei părţi a resurselor de muncă, cerşterea sumelor pe care statul trebuie să le aloce pentru acordarea ajutorului de şomaj şi costurile individuale, suportate de cei care nu găsesc un loc de muncă.

Relaţia dintre şomaj şi PNB este descrisă de "legea Okun": în perioadele în care şomajul creşte, PNB are tendinţa de scădere. Modificarea concretă a producţiei ca răspuns la modificarea şomajului se poate determina cu ajutorul formulei5:

Q Q

Q

* = 2,5 (U - U*)

în care Q este nivelul producţiei naţionale obţinută în anul de calcul (PNB); Q* este nivelul producţiei naţionale (PNB) potenţiale, U rata şomajului înregistrată în anul respectiv, iar U* rata şoamjului corespunzătoare ocupării depline. Raportul din stânga semnului egal arată, de fapt,

4Gh. Creoiu, V. Cornescu, I. Bucur, “Economie”, Editura All Beck, Bucureti, 2003 5 I. Bucur, “Bazele macroeconomiei”, Editura Economic, Bucureti, 1999

8

modificarea procentuală a producţiei naţionale, care este de 2,5 ori mai mare decât modificarea ratei şomajului.

Şomajul6 "creşte inegalitatea, întrucât şomerii pierd mai mult decât cei angajaţi. Şomajul erodează capitalul uman. Şi, în final, implică costuri psihice. Oamenii simt nevoia să fie utili".

6 R. Lipsey, K. A. Chrystal, “Economia pozitivă”, Editura Economică, Bucureşti, 1999

9