manual macroeconomie

410

Click here to load reader

Transcript of manual macroeconomie

Page 1: manual macroeconomie

UNIVERSITATEA „BABEŞ – BOLYAI” CLUJ – NAPOCA

FACULTATEA DE BUSINESS

Vorzsak Magdalena

Toader Valentin

MACROECONOMIE

Cluj – Napoca, 2004

Page 2: manual macroeconomie

Partea I

Protagonişti, indicatori şi teorii

macroeconomice

2

Page 3: manual macroeconomie

Indicatori macroeconomici

Unitatea I: Corelaţiile macroeconomice de bază

Unitatea II: Sistemul conturilor naţionale

3

Page 4: manual macroeconomie
Page 5: manual macroeconomie

UNITATEA 1

Corelaţiile macroeconomice fundamentale

Obiective

a face cunoştinţă cu sectoarele macroeconomiei;

a descrie procesele care au loc pe pieţele macroeconomice;

a defini consumul intermediar (productiv) şi consumul final;

a studia sursele de utilizare a venitului;

a defini rolul statului şi a exteriorului în procesele de venit;

a descrie circuitul macroeconomic şi principalele corelaţii dintre sectoare.

*

* *

La prima vedere poate părea că economiile naţionale – deoarece funcţionează

în condiţii deosebite – pot fi analizate numai având în vedere posibilităţile şi

constrângerile lor concrete. Există însă o serie de elemente comune, adică asemenea

factori de producţie, protagonişti economici şi instituţii, care se regăsesc în toate

economiile naţionale. Tehnologiile aplicate pot fi diferite, dar unele dintre ele se

utilizează peste tot; banii – în privinţa aspectului exterior, al valorii, al denumirii etc.

sunt diferiţi, dar în orice economie modernă schimbul se realizează prin intermediul

lor. Toate acestea fac posibilă modelarea macroeconomică, adică descrierea şi studiul

corelaţiilor fundamentale mai mult sau mai puţin caracteristice oricărui sistem

economic.

Orice sistem economic se poate descrie cu ajutorul unui model. Sistemul

economic din ţările dezvoltate este, în general, denumit ca fiind o economie mixtă sau

o economie de piaţă mixtă. Această denumire face referire la faptul că puterea

organizatorică principală a legăturilor economice o reprezintă piaţa, dar paralel cu ea,

statul ia parte la viaţa economică a naţiunii ca factor economic de sine stătător,

modificând esenţial procesele de producţie şi de venit ce iau naştere în urma

mecanismelor de piaţă.

Page 6: manual macroeconomie

În cadrul unei asemenea economii de piaţă mixte, în procesele economice

joacă un rol determinant anumiţi protagonişti şi anumite instituţii.

1.1. Protagoniştii macroeconomici

Într-o economie naţională, fiecare cetăţean este concomitent şi un protagonist

economic. Dar modelarea ar fi de neconceput dacă am analiza separat fiecare

cetăţean, fiecare întreprindere. Este deci necesară o grupare a lor, având în vedere

unele caracteristici ale acestora, ajungând astfel la sectoare economice.

Tot astfel, şi legăturile care iau naştere între agenţii economici sunt foarte

ramificate, indivizii şi grupele lor sunt legaţi de instituţii economice multiple şi, prin

intermediul acestora, între ei iau naştere relaţii multiforme. Rolul decisiv în

funcţionarea economiilor mixte o au instituţiile de piaţă, care stau deci în centrul

modelului macroeconomic.

1.1.1. Sectoarele economiei

Microeconomia ne-a arătat că unităţile economice se deosebesc prin natura

activităţii pe care o desfăşoară: întreprinderile produc bunurile, iar menajele le

consumă.

Totalitatea unităţilor economice care îndeplinesc acelaşi rol în procesul

economic formează un sector economic.

La nivel de economie naţională putem delimita cinci sectoare de bază: sectorul

întreprinderilor, sectorul menajelor, sectorul public (de stat), sistemul bancar şi

sectorul exterior (restul lumii). Aceste sectoare sunt protagoniştii modelului ce descrie

economia naţională (macromodel).

Cu conceptul de sector economic, agenţii economici se pot aborda sub formă

sintetică, agregată. La analiza comportamentului sectoarelor şi a legăturilor dintre ele

facem abstracţie de legăturile intrasectoriale, de fluxurile de bunuri şi de bani dintre

agregatele economice de acelaşi tip.

Comportamentul a câte unui sector se identifică cu comportamentul general

caracteristic unităţilor economice ce-l compun, fără a lua în seamă diferenţele ce

există între ele.

Pagina 48 din 272

Page 7: manual macroeconomie

Sectorul întreprinderilor (E) este totalitatea acelor unităţi economice care

produc mărfuri (bunuri şi servicii) cu scopul valorificării pe piaţă. Ele îşi acoperă

cheltuielile din încasările astfel rezultate. Scopul activităţii lor este obţinerea de profit.

Conform acestei definiţii, în modelul nostru macroeconomic exclusiv sectorul

întreprinderilor desfăşoară o activitate de producţie.

Sectorul menajelor (M) este totalitatea acelor actori economici care au ca scop

principal să-şi satisfacă cât mai deplin nevoile, adică consumul. Pentru a-şi putea

satisface nevoile, menajele trebuie să obţină venituri. Acest lucru se realizează în

schimbul serviciilor factorilor de producţie pe care le oferă sferei întreprinderilor (în

principal, muncă).

Sfera menajelor se compune din două părţi:

menaje private, în cadrul cărora are loc consumul bunurilor

(serviciilor) procurate de pe piaţă şi, deci, reproducţia forţei de muncă;

organizaţii non profit, în cadrul cărora are loc consumul public al

menajelor, care contribuie nemijlocit (prin intermediul pieţei) la

cheltuielile acestor organizaţii sau aceste cheltuieli sunt acoperite din

surse publice. Aici intră, de exemplu, unităţile de cult, organizaţiile

sociale, uniunile culturale etc.

Delimitarea de mai sus nu este deloc riguroasă şi univocă. De sfera

întreprinderilor aparţin şi acei consumatori care desfăşoară o activitate de producţie

(de exemplu, construiesc), respectiv acele organizaţii care fac rost de un venit în urma

utilizării factorilor de producţie. De exemplu, o organizaţie socială se comportă ca un

menaj, când îşi finanţează activitatea din cotizaţii, dar şi ca o întreprindere, când

încasează un venit din vânzarea sau închirierea unor factori de producţie aflaţi în

proprietatea ei. Ca urmare, adoptăm acel principiu metodologic conform căruia

delimitarea celor două sectoare se bazează prioritar nu pe deosebirile organizatorice,

ci pe funcţia economică.

Sfera întreprinderilor şi sfera menajelor formează împreună sectorul privat. În

afara sectorului privat şi statul desfăşoară o activitate economică, îndeplinind funcţii

pe care sfera privată nu doreşte sau nu reuşeşte să le rezolve: asigurarea

învăţământului şi ocrotirii sănătăţii la nivel naţional, conducerea întregii societăţii,

apărarea naţională etc. Ca urmare, statul este un protagonist macroeconomic

independent.

Pagina 49 din 272

Page 8: manual macroeconomie

În sfera publică (A) intră instituţiile care asigură rezolvarea problemelor de

nivel naţional, care nu satisfac nevoile prin intermediul pieţei şi care-şi acoperă

cheltuielile din impozite şi alte încasări publice. Aici intră toate serviciile

guvernamentale, ministerele, armata, poliţia, justiţia, primăria, şcolile, spitalele,

muzeele etc.

În modelul nostru macroeconomic, sistemul bancar (SB) este un protagonist

aparte, având sarcina de a asigura cantitatea de bani necesară funcţionării economiei.

Economiile naţionale moderne se leagă prin tot mai multe fire de alte

economii naţionale: îşi valorifică o parte din producţie în restul lumii, importă bunuri

pentru a îmbunătăţi structura consumului intern etc. Ca urmare, restul lumii devine un

protagonist important în modelul economic.

Sectorul exterior (Ext) include acele persoane fizice şi juridice care nu sunt

rezidenţii permanenţi ai ţării date, respectiv nu se încadrează în procesele economice

interne ale economiei date.

Dacă modelul macroeconomic face abstracţie de sectorul exterior, el descrie

funcţionarea economiei închise (cu trei protagonişti), iar când îl integrează, descrie

funcţionarea economiei deschise (cu patru protagonişti).

1.1.2. Scena relaţiilor dintre protagoniştii economici - pieţele

Cele cinci sectoare delimitate mai sus intră în relaţii sub diferite forme, în

principal prin intermediul relaţiilor de piaţă (vânzare – cumpărare). În interesul

modelării proceselor economice şi pieţele sunt tratate sub formă agregată, fiind

delimitate în funcţie de modalitatea în care are loc vânzarea – cumpărarea, de obiectul

operaţiunilor de piaţă. Din punctul de vedere al circuitului economic, deosebim cinci

tipuri de mărfuri: bunurile de consum, bunurile capital, banii, capitalul şi forţa de

muncă. Însă, în privinţa felului în care are loc vânzarea – cumpărarea este suficient să

deosebim doar patru pieţe, deoarece vânzarea - cumpărarea bunurilor de consum şi a

bunurilor capital are loc în mod similar.

Bineînţeles, pe lângă analiza funcţionării celor patru pieţe parţiale, este

necesar să se analizeze şi funcţionarea de ansamblu a acestora (a pieţei agregate).

Pe piaţa mărfurilor (bunurilor) se schimbă bunurile şi serviciile, aici apare

deci cererea şi oferta de bunuri (de consum şi capital). Bunurile de consum satisfac

Pagina 50 din 272

Page 9: manual macroeconomie

nevoile menajelor (consum final), iar bunurile capital (de investiţie) satisfac nevoile

sectorului întreprinderilor, fiind utilizate pentru producţia altor bunuri sau servicii

(consum intermediar).

Piaţa monetară descrie, în principal, legăturile dintre sistemul bancar şi

celelalte sectoare economice, urmărind realizarea echilibrului dintre masa monetară

creată de sistemul bancar şi cererea de bani a protagoniştilor economici.

Pe piaţa de capital agenţii economici fac rost de banii necesari pentru

investiţii, pe seama surselor economisite temporar de alţi agenţi economici. În

modelul nostru, piaţa de capital apare sub forma titlurilor (a hârtiilor de valoare). Pe

piaţa capitalului, alături de sistemul bancar, funcţionează şi alte instituţii speciale (de

exemplu, bursa de mărfuri şi valori), care facilitează circulaţia eficientă a hârtiilor de

valoare.

Piaţa muncii intermediază vânzarea – cumpărarea forţei de muncă, ca principal

factor de producţie. Conţinutul forţei de muncă nu este identic cu cel al muncii. Forţa

de muncă reprezintă capacitatea indivizilor de a presta servicii de muncă, pe când

munca este un factor de producţie, reprezentând utilizarea capacităţii forţei de muncă

în procesul de producţie. Ofertantul de muncă dispune doar de capacitatea de a

muncii, dar munca devine o resursă de producţie doar împreună cu ceilalţi factori de

producţie. Pe parcursul vânzării – cumpărării pe piaţă, vânzătorul (forţa de muncă) şi

cumpărătorul (angajatorul) încheie un contract, prin care vânzătorul se obligă să

presteze servicii de muncă (prin utilizarea capacităţii sale de muncă) contra unui

salariu. Vânzarea – cumpărarea se referă la forţa de muncă, dar realizarea contractului

se referă deja la muncă. Unitatea de măsura a forţei de muncă şi a muncii este ora de

muncă.

Pieţele parţiale sunt într-o interdependenţă strânsă: fluxurile monetare sunt

echivalentul valoric al fluxurilor de mărfuri, cererea factorilor de producţie (bunuri

capital şi forţă de muncă) este strâns legată de posibilităţile de vânzare de pe piaţa

mărfurilor etc. Ca urmare, pieţele parţiale îşi determină reciproc fluxurile.

Interdependenţele dintre ele pot fi înţelese numai dacă cunoaştem legităţile proprii

fiecărei pieţe parţiale. De aceea, după analiza funcţionării pieţelor parţiale, ne vom

reîntoarce la piaţa mărfurilor, pentru a analiza influenţele celorlalte pieţe. În această

etapă de analiză, piaţa mărfurilor va fi denumită piaţă agregată.

Pagina 51 din 272

Page 10: manual macroeconomie

Cererea de pe piaţa mărfurilor care evoluează ca urmare a influenţelor

simultane ale tuturor pieţelor parţiale va fi cererea agregată, iar oferta de pe piaţa

mărfurilor care oglindeşte mişcarea fiecărei pieţe parţiale va fi oferta agregată.

Această piaţă agregată are caracter teoretic, deşi procesele care au loc şi

cantităţile care se determină acolo sunt reale.

A realiza o analiză macroeconomică în aceste condiţii, înseamnă a studia cum

se comportă protagoniştii economici definiţi mai sus în condiţiile de piaţă date şi cum

se repercutează comportamentul lor asupra acestor condiţii de piaţă.

Cu cele arătate mai sus, am formulat deja câteva caracteristici importante ale

macroeconomiei:

1. Macroeconomia se preocupă de un număr redus de protagonişti

agregaţi. Atenţia economiştilor se îndreaptă nu asupra proceselor

specifice ce au loc în interiorul diferitelor sectoare, ci asupra

interdependenţelor dintre sectoare.

2. În macroeconomie, piaţa nu este ceva dat odată pentru totdeauna şi

imobil, situaţia ei se modifică permanent sub influenţa interacţiunilor

dintre sectoare şi aceste modificări incită protagoniştii economici

permanent la noi acţiuni.

1.2. Producţie, venituri, cheltuieli

1.2.1. Output şi venit

Dacă analizăm relaţiile de piaţă ca relaţii între sectoare, atunci unele noţiuni

din microeconomie trebuie să fie revizuite. Ceea ce pe piaţa unui producător a unui

produs se poate determina univoc şi este cuantificabil, la nivelul economiei naţionale

apare deja ca o problemă complicată. Cum să măsurăm, de exemplu, outputul

sectorului întreprinderilor, având în vedere multitudinea de produse de natură diferită

din care se compune? La fel, ceea ce pentru o firmă este univoc o cheltuială, la nivelul

sectorului întreprinderilor poate dispare complet, deoarece pentru o întreprindere este

o cheltuială, în timp ce pentru alta este o încasare. Impozitele plătite statului reduc

venitul unor protagonişti, dar concomitent măresc venitul altor protagonişti (sub

forma transferurilor, de exemplu). Un rol specific revine şi economisirii: din punctul

Pagina 52 din 272

Page 11: manual macroeconomie

de vedere al menajelor, economiile reprezintă un venit neconsumat, pe când la nivelul

economiei devin sursa cererii de investiţie.

Având în vedere cele de mai sus, rezultă că la nivel de economie naţională

trebuie să folosim o serie de noţiuni ce nu apar în microeconomie, respectiv trebuie să

clarificăm unele probleme de cuantificare.

Outputul naţional reprezintă totalitatea produselor create şi a serviciilor

prestate în cadrul economiei într-o perioadă determinată (de obicei 1 an). El reprezintă

o mulţime de produse/servicii, compusă din elemente eterogene: locuinţe, costume,

televizoare reparate, producţia de vinuri, servicii de taximetrie etc. Mărimea efectivă,

reală a outputului naţional se poate determina doar dacă utilizăm unităţi de măsură

naturale, fizice. În acest caz, obţinem outputul naţional real. Este însă foarte dificil să

facem un asemenea calcul, fiind vorba de produse de natură diferită.

Dacă înmulţim fiecare unitate de produs/serviciu cu preţul monetar în vigoare

şi totalizăm valorile monetare astfel obţinute, putem omogeniza mulţimea mărfurilor

ce compun outputul naţional.

Outputul naţional nominal reprezintă valoarea totală (cantitate x preţ) a

produselor create şi a serviciilor prestate în decursul unei perioade (1 an).

Ca urmare, analiza proceselor macroeconomice este de neconceput fără

utilizarea unei asemenea unităţi de măsură care face posibilă totalizarea unor mărfuri

de natură diferită. Această unitate de măsură comună este moneda (banii).

Banii – într-o primă aproximare – reprezintă orice lucru care serveşte ca

unitate generală de contabilizare, ca instrument de plată general şi ca instrument de

tezaurizare în cadrul economiei naţionale. Cantitatea de bani ce se află în circulaţie în

economie la un moment dat reprezintă masa monetară (M – money).

Preţurile exprimate în bani fac posibilă totalizarea cantităţilor de produse

diferite, fie că este vorba de cerere, fie de ofertă. Însă măsurarea bănească denaturează

modificările reale ale producţiei: dacă preţurile cresc, dar cantitatea produsă e

constantă, outputul naţional nominal creşte. Dar este totuşi posibilă şi determinarea

valorii reale a producţiei, dacă outputul naţional nominal se împarte la preţul mediu,

adică cu nivelul general al preţurilor. Astfel obţinem mărimea outputului real,

exprimată în bani.

Media aritmetică ponderată (cu cantităţile de produse şi de servicii) a

preţurilor produselor şi serviciilor se numeşte nivelul general al preţurilor (P – Price).

Calculul lui P nu este uşor, deoarece este vorba de o masă foarte mare de mărfuri.

Pagina 53 din 272

Page 12: manual macroeconomie

Suma preţurilor produselor create este (pi – preţul unitar al produsului i, Qi –

cantitatea produsă din produsul i), iar nivelul general al preţurilor va fi: .

Nivelul general al preţurilor este totuşi o categorie teoretică, deoarece în

realitate, doar întâmplător poate exista o marfă al cărei preţ să coincidă cu P. Nivelul

general al preţurilor reprezintă, de fapt, cantitatea de bani ce revine pe o unitate

abstractă de bun din totalul bunurilor produse în economie într-o perioadă dată. Cu

ajutorul P putem determina şi valoarea unei unităţi monetare, adică puterea de

cumpărare a banilor: dacă masa monetară aflată în circulaţie se împarte la P, atunci

găsim valoarea reală a acestei mase monetare.

Valoarea reală a masei monetare exprimă cantitatea de bunuri ce se poate

cumpăra cu ajutorul masei monetare date. Reciproca ei este puterea de cumpărare a

banilor, care arată cantitatea de bun abstract ce poate fi cumpărată cu o unitate

monetară.

În analiza proceselor macroeconomice, de cele mai multe ori, nu nivelul

general al preţurilor, ci modificarea acestuia joacă un rol mai important. Dacă, de

exemplu, vrem să ştim cum se modifică outputul naţional în anul dat, atunci nu este

necesar să cunoaştem P, fiind suficient să cunoaştem modificarea acestuia. Cu alte

cuvinte, cunoscând modificarea outputului naţional nominal şi modificarea nivelului

general al preţurilor, putem determina modificarea outputului naţional real.

În măsurarea modificărilor outputului naţional nominal şi real, mărimea

absolută a nivelului general al preţurilor nu are nici un rol; în acest calcul se utilizează

doar modificarea procentuală a acestuia. Nu are importanţă dacă preţul a crescut de la

100 la 120 sau de la 200 la 240, important este că trebuie să se plătească cu 20% mai

mult pentru produsul dat.

Modificarea procentuală a nivelului general al preţurilor se numeşte indicele

preţurilor. Acesta se determină împărţind valoarea totală a bunurilor la un moment

dat, cu valoarea totală a aceloraşi bunuri dintr-un moment anterior.

unde:

- cantitatea din bunul i în momentul t

Pagina 54 din 272

Page 13: manual macroeconomie

- preţul bunului i în momentul t

Acum putem defini mai precis noţiunea de output real. Outputul real se

măsoară prin suma preţurilor bunurilor produse, dacă producţia se totalizează cu

ajutorul banilor cu o putere de cumpărare nemodificată (constantă).

În cazul măsurării bunurilor care nu se valorifică pe piaţă, deci care nu au preţ

(de exemplu: serviciile oferite de instituţiile de stat) se recurge la valoarea factorilor

utilizaţi pentru producerea lor sau la preţul unor servicii similare valorificate pe piaţă.

Întrebarea este ce intră în outputul naţional? La început facem abstracţie de

restul lumii, considerând o economie închisă.

O soluţie foarte simplă ar fi să însumăm la preţ constant toate produsele şi

serviciile create (oferite) de întreprinderi. Dar outputul real astfel obţinut nu ar fi egal

cu realizările efective ale economiei, deoarece include unele înregistrări repetate. De

obicei, materiile prime trec prin faze succesive de prelucrare. În producţia fiecărei

faze de prelucrare este prezentă şi valoarea materiei prime, deşi aceasta măreşte

realizarea economiei doar o singură dată. Bunurile care în perioada dată sunt

consumate productiv, formează consumul intermediar. Valoarea lor nu măreşte

realizările economiei. Ca urmare, în calculul outputului naţional real trebuie să avem

în vedere numai produsele finale, adică bunurile şi serviciile care în perioada dată nu

se mai prelucrează, ci se consumă ca atare (consumul final).

Performanţa unei economii se măsoară prin nivelul la care reuşeşte să

satisfacă nevoile membrilor ei. Ca urmare, outputul naţional se măsoară prin masa

produselor destinate consumului final sau utilizării finale. În acest scop, din outputul

naţional total se scade valoarea consumurilor intermediare (productive). Din întreaga

producţie a diferitelor faze de fabricaţie ne interesează deci numai valoarea adăugată.

Din nou putem acum preciza definiţia noţiunii de output naţional real.

Outputul real reprezintă valoarea reală a produselor (şi serviciilor) finale

create (prestate) într-o economie într-o perioadă dată. Se notează cu Y (Yield).

Această mărime se numeşte în statistică produs intern brut (PIB) (sau GDP – Gross

Domestic Product). Această mulţime de mărfuri este oferită pentru schimb

intersectorial, fiind utilizată de protagoniştii economici în scopul consumului final.

Consumul final nu coincide cu consumul menajelor. O parte din produsele

create se folosesc de sfera întreprinderilor pentru acumulare (înlocuirea sau lărgirea

stocului de capital), iar o altă parte este cumpărată de sectorul (sfera) public(ă). Deci,

Pagina 55 din 272

Page 14: manual macroeconomie

masa de produse disponibilă pentru consumul final se compune din bunuri de consum

şi bunuri de investiţie, respectiv din produsele pe care sectorul public doreşte să le

achiziţioneze.

Din cele de mai sus rezultă că şi outputul naţional, prin definiţie, coincide cu

cantitatea de bunuri oferită de sectorul întreprinderilor, deoarece numai aici are loc

producţia.

Dar oferta nu este în mod necesar egală cu cantitatea de bunuri valorificate.

Outputul naţional include şi modificarea stocurilor sectorului întreprinderilor. Dacă

aceste stocuri sunt mai mari decât cele dorite, atunci sectorul întreprinderilor nu a

reuşit să valorifice cantitatea de produse planificată a fi vândută. Un output dat

(ofertă) poate însemna sau cerere excedentară sau ofertă excedentară.

Privind din alt unghi, outputul naţional este izvorul (sursa) tuturor veniturilor

din economie: aceasta este suma venitului ce se poate împărţi între protagoniştii

economici.

La nivelul economiei naţionale, valoarea totală a outputului destinat

consumului final coincide cu venitul întregii economii.

Protagoniştii economici pot obţine venituri pe baza proprietăţii factorilor de

producţie. Ca urmare, deosebim venituri diferite, în funcţie de natura factorilor

deţinuţi în proprietate: salarii, dobândă, rentă şi profit.

Acest venit este sursa cheltuielilor sectoriale: din acest venit menajele

cumpără bunuri de consum, întreprinderile fac investiţii, guvernul îşi acoperă

cheltuielile.

Într-o economie închisă, venitul total coincide în mod necesar cu mărimea

cheltuielilor totale. Dar cheltuielile nu devin nemijlocit cerere la fiecare protagonist,

deoarece o parte din venit se poate economisi. Prin intermediul pieţei monetare şi a

pieţei titlurilor, aceste economii reprezintă sursa investiţiilor.

Cheltuielile protagoniştilor economici, utilizarea venitului, coincide în ultimă

instanţă cu cererea totală de pe piaţa bunurilor.

Sintetizând cele de mai sus: outputul naţional pe termen scurt (1 an) reprezintă

masa de produse disponibilă pentru utilizare finală, care coincide cu mărimea ofertei

(totale) naţionale. Mărimea outputului coincide cu venitul macroeconomic, care este

sursa cheltuielilor. Utilizarea venitului, în final, conduce la o cerere identică cu

venitul.

Output = Ofertă totală = Venit = Utilizare finală = Cerere totală

Pagina 56 din 272

Page 15: manual macroeconomie

Constatarea de mai sus necesită o analiză în continuare. Trebuie să studiem

mai profund crearea, distribuirea şi utilizarea venitului, să definim elementele cererii

totale şi să arătăm legătura dintre venit şi cerere.

1.2.2. Sursa venitului şi utilizarea sa

Am văzut deja că outputul este izvorul venitului, fiind de valoare egală cu

acesta. Dar analiza anterioară s-a referit doar la o economie închisă. Să vedem acum

rolul sectorului exterior.

1.2.2.1. Rolul sectorului exterior în formarea venitului

Sectorul exterior, pe de o parte, cumpără o parte din produsele autohtone

(export), pe de altă parte, măreşte cantitatea de produse ce se poate cumpăra în

economie, pe baza importului. Contravaloarea produselor exportate este parte

componentă a venitului autohton, pe când valoarea importului reduce acest venit. Ca

urmare, mărimea venitului intern poate fi diferită de valoarea produselor create în

economie, datorită fluxurilor dinspre şi spre sectorul exterior.

Venitul din export (EX – Export) reprezintă contravaloarea produselor

autohtone vândute pe pieţele din exterior. Venitul din import (IM – Import) reprezintă

venitul partenerilor externi realizat pe pieţele autohtone, care părăseşte economia

naţională şi este încasat de restul lumii. Deci, o parte din venitul creat în interior

provine din export, respectiv contravaloarea importului părăseşte economia. Ca

urmare, utilizarea internă nu mai corespunde cu cantitatea produsă în ţară, deoarece se

utilizează şi produse importate, iar produsele exportate nu se mai utilizează intern.

Venitul realizat de rezidenţi, adică venitul naţional se modifică astfel:

Y = utilizare internă + export - import

Pagina 57 din 272

Page 16: manual macroeconomie

1.2.2.2. Factorii de producţie şi veniturile lor

Cine dispune de venitul total realizat, adică cine deţine contravaloarea

produselor create în economie? La prima vedere, răspunsul pare simplu:

întreprinderile dispun de întreaga încasare, deoarece ele valorifică produsele

(serviciile) create. Numai că întreprinderile nu utilizează în întregime aceste încasări,

fiind nevoite să plătească contravaloarea factorilor de producţie utilizaţi. În ultimă

instanţă, proprietarii factorilor de producţie sunt menajele. Salariul, dobânda,

dividendele etc. revin deci menajelor. Profitul întreprinderilor, dacă nu se foloseşte

pentru investire, reprezintă tot venitul menajelor. Există un singur venit care nu

ajunge la menaje – acumularea întreprinderilor, adică economiile acestora.

În modelul nostru macroeconomic, utilizăm aceeaşi ipoteză de simplificare ca

şi în microeconomie: pentru producţie se utilizează doar doi factori: capital şi muncă.

Ca urmare, şi venitul factorilor va lua două forme: salarii şi dobândă pentru capital. O

altă simplificare constă în faptul că gruparea proprietăţii capitalului are loc într-o

singură formă: proprietarii de capital bănesc îşi cedează resursele sectorului

întreprinderilor doar sub forma cumpărării de obligaţiuni.

Munca necesară pentru procesul de producţie stă la dispoziţie în sectorul

menajelor. Crearea, reproducerea şi “întreţinerea” acesteia are loc tot în acest sector.

Menţinerea capacităţii de muncă se realizează, în principal, prin consum, care are loc

în sectorul menajelor.

Venitul rezultat din muncă este salariul, care are o formă nominală şi una

reală. Salariul nominal (bănesc) este suma de bani plătită pentru unitatea de muncă

(W – Wage), iar salariul real reprezintă cantitatea de bunuri ce se poate cumpăra cu

această sumă de bani, calculându-se ca raport între salariul nominal şi nivelul general

al preţurilor . Suma salariilor totale plătite în cadrul economiei se obţine

înmulţind numărul celor ocupaţi cu salariul nominal mediu.

Crearea bunurilor capital necesare pentru procesul de producţie are loc în

procesul de producţie ce se desfăşoară în cadrul sectorului întreprinderilor. La un

moment dat, economia dispune deja de un anumit stoc de capital, care face posibilă

producţia.

Pagina 58 din 272

Page 17: manual macroeconomie

Stocul de capital al economiei naţionale (K – Kapital) cuprinde totalitatea

maşinilor, utilajelor, clădirilor, echipamentelor etc. care asigură condiţiile materiale

ale producţiei.

Venitul proprietarilor de capital este dobânda, în sensul că ei avansează iniţial

banii necesari pentru achiziţionarea bunurilor capital. Capitalul lor bănesc ajunge la

întreprinderi prin intermediul cumpărării de hârtii de valoare. Proprietarul hârtiei de

valoare primeşte venitul rezultat de pe urma utilizării capitalului împrumutat, care în

economia de piaţă îmbracă forma de dobândă.

Stocul de capital disponibil într-o perioadă dată necesită, ca şi munca, o

reproducere continuă. Înlocuirea capitalului uzat se asigură în sectorul

întreprinderilor, prin faptul că o parte din bunurile produse iau forma bunurilor

capital.

Investiţia este acea activitate, care vizează crearea şi achiziţionarea bunurilor

capital. Cererea de investiţie este cererea totală de bunuri capital necesare în procesul

producţiei (I – Investment). O parte din investiţie serveşte la înlocuirea bunurilor

capital uzate în procesul de producţie, adică la menţinerea valorii şi funcţionalităţii

stocului de capital. Aceasta este investiţia de înlocuire (egală cu amortizarea).

Activitatea de investiţie care are ca rezultat creşterea stocului de capital este investiţia

de lărgire (sau investiţia netă). Astfel, investiţia totală (investiţia brută) a unei

perioade va fi suma investiţiei de înlocuire (= Am) şi a investiţiei de lărgire (=

investiţia netă): .

Orice activitate de investiţie este o utilizare finală.

Amortizarea (egală cu uzura stocului de capital) nu poate deveni însă venit al

proprietarilor de capital (menajelor), deoarece nu ei asigură înlocuirea bunurilor

capital uzate. Ca urmare, amortizarea este venitul sferei întreprinderilor şi din acest

venit se finanţează înlocuirea. Din punctul de vedere al unei întreprinderi, amortizarea

poate fi şi o sursă de economisire, deoarece sumele amortizate nu se cheltuiesc

imediat pentru cumpărarea de noi bunuri capital. Fondul de amortizare necheltuit

momentan de o întreprindere, poate fi împrumutat altei întreprinderi, care tocmai îşi

înlocuieşte capitalul uzat. Dacă însă avem în vedere întregul sector al întreprinderilor,

întreaga amortizare este cheltuială pentru înlocuire, deoarece numai aşa poate rămâne

stabilă mărimea stocului de capital.

Pagina 59 din 272

Page 18: manual macroeconomie

Partea venitului creat în economie care depăşeşte valoarea înlocuirii devine

venit al proprietarilor de capital, deci sursă de venit pentru menaje.

Dacă din venitul brut scădem amortizarea, găsim venitul net, care în statistică

se numeşte produs intern net (PIN) sau NDP (Net Domestic Product).

Venitul net cuprinde suma salariilor, a dobânzilor şi a dividendelor plătite

proprietarilor şi a profiturilor. Profitul reprezintă venitul întreprinzătorilor.

Conducerea întreprinderilor poate decide să folosească o parte din profit

pentru investiţii de lărgire. În acest caz, transformă o parte din venitul net în

economisire, ceea ce are acelaşi efect ca şi cum economisirea ar fi fost realizată de

sfera menajelor. Din această cauză, în modelul nostru macroeconomic vom face

abstracţie de investiţiile de lărgire realizate din sursele interne ale întreprinderilor.

1.2.2.3. Rolul sectorului public în procesele de venit

Pot utiliza menajele în mod liber întregul venit net? Numai în cazul în care alte

sectoare nu beneficiază de venitul factorilor. Dar acest lucru nu este posibil, deoarece

sectorul public nu desfăşoară activitate de producţie, nu vinde factori de producţie,

deci nu-şi poate acoperi cheltuielile numai pe seama venitului net realizat de sectorul

menajelor, prin intermediul impozitelor încasate de la sectorul privat. Impozitele

reduc deci venitul disponibil al menajelor.

Impozitul (T – Tax) reprezintă acel venit al statului pe care, pe baza legilor în

vigoare, îl sustrage de la sectorul privat, respectiv de la sectorul exterior, fără nici un

contraserviciu.

În schimbul impozitului încasat, statul nu oferă în mod nemijlocit nici un

serviciu, deci impozitarea nu are loc pe baza unor relaţii de piaţă.

Statul îşi poate mări încasările şi din alte plăţi obligatorii, cum ar fi, de

exemplu, diferite taxe (ca CASS, TVA, taxe vamale), al căror efect asupra sectorului

privat este similar cu cel al impozitelor: reduc venitul disponibil al acestuia.

Impozitele şi taxele pot fi plătite atât de către sectorul întreprinderilor (T e) cât

şi de sectorul menajelor (Tm) şi influenţează comportamentul plătitorului. În primă

fază, impozitele şi taxele plătite de întreprinderi reduc venitul acestora, dar în final

reduc de fapt venitul menajelor, deoarece orice venit net ajunge la acest sector. Ca

urmare, în modelul nostru macroeconomic, impozitarea va reduce doar venitul

utilizabil al menajelor.

Pagina 60 din 272

Page 19: manual macroeconomie

Prin intermediul impozitării nu se epuizează activitatea de redistribuire a

venitului de către stat, deoarece o parte din impozitele încasate este destinată

finanţării transferurilor.

Transferurile (Tr) apar prioritar din considerente sociale şi reprezintă fluxuri

de venit dinspre stat spre sfera privată. Transferurile pot viza atât întreprinderile (Tre)

sub formă de subvenţii, cât şi menajele (Trm) sub formă de ajutor de şomaj, alocaţie

pentru copii etc. În ambele cazuri, beneficiarul transferului nu trebuie să-şi asume nici

o obligaţie, deci transferurile induc un flux de venit contrar impozitelor, fiind

considerate ca „impozite negative”.

Deoarece transferurile oferite întreprinderilor ajung în ultimă instanţă la

menaje, deoarece ele măresc venitul pe care întreprinderile îl plătesc menajelor, în

modelul nostru macroeconomic transferurile vor corecta doar venitul sectorului

menajelor.

Partea din valoarea outputului naţional ce poate fi utilizată de sectorul privat

este venitul disponibil al acestui sector (Yd - disposable): Yd = Y + Tr – T.

Sectorul public utilizează partea din încasările din impozite necheltuită ca

transferuri pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii.

Cumpărările guvernamentale (G – government) reprezintă acea utilizare a

venitului, prin intermediul căreia guvernul sau alte organe de stat achiziţionează

bunuri şi servicii de la sectorul privat. Aici intră: investiţiile publice (de exemplu:

construirea de autostrăzi), precum şi cumpărările de mărfuri necesare funcţionării

aparatului de stat (bănci pentru şcolile publice, maşini pentru poliţie, avioane militare

etc.). În acest caz, fluxul de venit are o contraparte: fluxul de mărfuri dinspre sectorul

privat spre cel public.

Sectorul privat foloseşte venitul disponibil pentru consum şi economisire.

1.2.2.4. Utilizarea venitului

Economiile sectorului întreprinderilor se identifică cu amortizarea (investiţia

de înlocuire). Ca urmare, sectorul menajelor poate utiliza doar diferenţa dintre venitul

disponibil şi amortizare, adică venitul disponibil net, care este destinat consumului şi

economisirii.

Pagina 61 din 272

Page 20: manual macroeconomie

Consumul (C – Consumption) reprezintă acea parte a venitului disponibil (net)

care se utilizează pentru cumpărarea de bunuri şi servicii în vederea satisfacerii

nemijlocite a nevoilor sferei private.

Consumul înseamnă utilizarea efectivă a bunurilor, ceea ce nu este identică cu

cumpărarea de mărfuri, dar la nivelul economiei naţionale se consideră a fi egal cu

cumpărările de bunuri de consum.

Economisirea (S – Saving) reprezintă partea neconsumată a venitului.

Utilizarea venitului realizat în cadrul economiei naţionale are loc astfel:

Y = C + S + (T – Tr)

Economisirea realizată din venitul perioadei date măreşte avuţia agenţilor

economici, jucând acelaşi rol ca şi investiţia de lărgire (netă): are loc creşterea unui

stoc existent pe seama venitului realizat în perioada dată.

Avuţia (A – Assets) este deci o economisire acumulată. Rolul ei economic este

de a asigura desfăşurarea fără probleme a producţiei şi a proceselor de venit.

Avuţia naţională apare sub forme diferite: bogăţii naturale, echipamentele de

producţie ale întreprinderilor, locuinţe, opere de artă, diferite instrumente financiare,

cash etc.

Modelul macroeconomic ia în considerare doar trei forme de existenţă a

obiectelor de avuţie: stocul de capital, hârtiile de valoare şi banii.

Hârtiile de valoare (B – Bond) pot îmbrăca forme diferite, dar în modelul

macroeconomic îmbracă o formă generală (generică), desemnând obligaţiunile care

asigură o dobândă fixă şi au o valoare nominală determinată. Valoarea stocului de

hârtii de valoare a economiei la un moment dat se determină ca suma cursurilor

acestora.

De obicei, hârtiile de valoare se schimbă pe pieţe speciale: burse. Valoarea lor

de piaţă este dată de cursul de schimb ce rezultă din jocul cererii şi ofertei. Este

recomandabil să determinăm valoarea reală a avuţiei naţionale, care nu depinde de

nivelul general al preţurilor (care este fluctuant).

unde: K – stocul de capital

Pagina 62 din 272

Page 21: manual macroeconomie

- cantitatea de bani reali

- valoarea reală a stocului de hârtii de valoare

Avuţia reală poate fi înţeleasă ca fiind cantitatea de mărfuri ce poate fi

cumpărată din averea nominală a naţiunii la un moment dat.

Economiile perioadei date influenţează mărimea avuţiei. Deoarece economiile

sectorului întreprinderilor se identifică cu investiţia de înlocuire, ele sunt neutre în

privinţa mărimii avuţiei. Ele au doar rolul de a menţine neschimbată mărimea valorii

stocului de capital.

Economiile menajelor se ţin sub formă de bani sau hârtii de valoare.

Economiile curente măresc stocul de monedă şi hârtii de valoare. Modificarea stocului

de bani atinge echilibrul pieţei monetare, cum se va vedea mai târziu. Creşterea

stocului de hârtii de valoare înseamnă că menajele sunt dispuse să cumpere noi titluri

în valoarea respectivă, cu alte cuvinte, numai un venit de această mărime sunt dispuse

menajele să împrumute altor sectoare.

Hârtiile de valoare sunt emise de sectorul întreprinderilor şi de sectorul public.

Sectorul întreprinderilor emite hârtii de valoare când din banii încasaţi în urma

vânzării acestora planifică o investiţie de lărgire. Ca urmare, această parte a creşterii

stocului de hârtii de valoare finanţează creşterea stocului de capital al perioadei

viitoare. Guvernul emite hârtii de valoare dacă încasările sale nu-i acoperă

cheltuielile. În acest caz, creşterea stocului de hârtii de valoare acoperă deficitul

bugetar.

Dacă facem abstracţie de forma bănească a avuţiei, atunci economiile nete

curente ale sectorului privat acoperă investiţia netă şi deficitul bugetar al perioadei

date. Cu alte cuvinte, economiile nete reprezintă partea economiilor care depăşeşte

investiţiile de înlocuire.

În concluzie, outputul este identic cu oferta sectorului întreprinderilor, din care

ia naştere venitul întregii economii naţionale. În urma redistribuirii, venitul creat se

împarte între sectorul întreprinderilor, al menajelor şi cel public, care utilizează

venitul lor disponibil pentru cumpărarea de mărfuri şi economisire. Venitul neutilizat

în fiecare sector, prin intermediul economisirii, ajunge la acel sector care doreşte să

cheltuiască mai mult decât venitul său disponibil. În final, economia în ansamblu,

cheltuieşte atât cât este venitul său realizat.

Pagina 63 din 272

Page 22: manual macroeconomie

1.3. Circuitul macroeconomic

Între sectoarele economice iau naştere fluxuri repetabile în urma legăturilor

reciproce dintre ele. Nevoile apar în mod repetat, deci şi producţia trebuie permanent

reluată. Mişcarea continuu repetată a economiei se numeşte circuit macroeconomic.

Circuitul îşi îndeplineşte funcţiile dacă bunurile produse în economie ajung la

utilizatori. Ţelul final se poate urmări deci prin intermediul fluxurilor de produse.

Însă, în economia de piaţă fluxurile de mărfuri (fluxuri reale) sunt însoţite de fluxuri

de sens opus, sub formă bănească (fluxuri valorice sau fluxuri de venit). Ca urmare, la

descrierea circuitului macroeconomic urmărim doar fluxurile de venit, acestea

conţinând subînţeles şi fluxurile de mărfuri.

În descrierea circuitului se arată, pe de o parte, ce venituri primesc diferiţii

protagonişti economici şi la ce le folosesc, iar pe de altă parte, se clarifică rolul

sectoarelor macroeconomice pe diferitele pieţe.

Încasările şi cheltuielile fiecărui sector, adică suma veniturilor care intră şi ies,

coincid în mod necesar: venitul care intră se utilizează integral. Această coincidenţă

însă nu întotdeauna înseamnă că utilizarea venitului are loc neapărat în funcţie de

intenţiile protagoniştilor economici. În modelul circuitului macroeconomic se reflectă

fluxurile de venit efectiv realizate. Analiza ulterioară a modelului macroeconomic va

căuta răspuns la întrebarea: în ce condiţii crearea şi utilizarea intenţionată a venitului

(ex ante) devine identică cu cea efectiv realizată (ex post).

Punctul logic de start şi de finiş al circuitului economic este sectorul

menajelor: scopul activităţii economice este satisfacerea nevoilor menajelor.

Iniţiatorul activităţii

economice o

reprezintă totalitatea

nevoilor menajelor,

deci această

activitate îşi

îndeplineşte rolul

prin satisfacerea

Pagina 64 din 272

Economisire

Consum

Impozite

Menaj

Stat

Piaţa mărfurilor

Piaţa de capital

Transferuri

Piaţa muncii

Salarii

Fig. 1.1. Fluxurile de venit ale sferei menajelor

Page 23: manual macroeconomie

acestor nevoi. Din această cauză, analiza circuitului trebuie începută cu analiza

sectorului menaje.

Menajele au nevoie de venituri pentru a-şi realiza ţelul. Dacă ele încă nu

dispun de avuţie acumulată, singura lor sursă de venit este forţa de muncă disponibilă

în cadrul lor. Deci, menajele oferă pe piaţa muncii forţa de muncă disponibilă în

cadrul lor. Dacă menajele dispun de avuţie acumulată, atunci în schimbul capitalului

şi a stocului de hârtii de valoare ce le stau la dispoziţie, fac rost de venituri din capital,

adică de dobândă, tot de la sectorul întreprinderilor. Din venitul realizat pe piaţă,

menajele plătesc impozite sectorului public. De asemenea, ele primesc de la stat unele

transferuri, care măresc venitul lor disponibil. Venitul astfel realizat este izvorul

consumului menajelor.

Menajele decid ce proporţie a veniturilor lor doresc s-o consume şi astfel apar

ca cumpărători pe piaţa bunurilor. Suma cheltuită efectiv pe consum nu coincide în

mod necesar cu cea planificată (dorită). Cert este însă că partea neconsumată a

venitului disponibil coincide cu economisirea. Partea de venit economisită se

foloseşte pentru cumpărarea de hârtii de valoare sau se ţine sub formă lichidă (cash).

Deocamdată, vom face abstracţie de economiile ţinute sub formă de cash, deoarece

încă nu cunoaştem funcţionarea pieţei monetare. Ca urmare, în modelul circuitului

macroeconomic, economiile menajelor ajung integral pe piaţa de capital, care se

identifică în acest model cu piaţa hârtiilor de valoare. În această accepţiune,

economiile sectorului menaje devin oferta de capital, fiind identică cu cererea de

hârtii de valoare.

Pe baza celor de mai sus, putem descrie componenţa fluxurilor de venit ce

intră şi ies din sfera menajelor. Cele două fluxuri coincid în mod necesar, datorită

accepţiunii pe care modelul o dă economisirii. Dacă din veniturile primite de la

sectorul întreprinderilor ( ) şi cel public (Trm) scădem cheltuielile pentru consum

(C) şi plata impozitelor (Tm), restul obţinut este economisirea (S). Deci, economisirea

este o funcţie a mărimii venitului (Y) şi a cheltuielilor de venit planificate. Această

acomodare a economisirii conduce la situaţia că valoarea totală a posturilor de venit

care ies din sfera menajelor este în mod necesar egală cu valoarea totală a posturilor

de venit care intră în sfera menajelor:

unde: - totalul salariilor nominale, iar L – populaţia ocupată.

Pagina 65 din 272

Page 24: manual macroeconomie

Sectorul

întreprinderilor (E)

obţine capitalul

necesar pentru

cumpărarea de bunuri

capital (de investiţie)

pe piaţa de capital.

Prin aceasta induce o

cerere de capital, care

conform ipotezelor

modelului, coincide cu

oferta de hârtii de valoare. Pentru a începe producţia, întreprinderea cumpără

cantitatea necesară de muncă pe piaţa muncii, contravaloarea acestei operaţiuni fiind

plătită ulterior, din încasările obţinute prin vânzarea produselor create pe piaţa

mărfurilor.

Cu ajutorul factorilor de producţie astfel achiziţionaţi are loc producţia de

bunuri, care se valorifică pe piaţa mărfurilor. Contravaloarea mărfurilor vândute

reprezintă venitul care intră în sfera întreprinderilor. Din încasările astfel realizate,

întreprinderile plătesc impozit statului, dar ele beneficiază şi de transferuri, care

măresc veniturile care intră în sectorul întreprinderilor.

Din venitul disponibil, întreprinderile plătesc veniturile factorilor (salariu,

dobândă, dividende). Suma

ce rămâne reprezintă

economisirea, care se

cheltuieşte pentru

cumpărarea de hârtii de

valoare (ca în cazul

menajelor). Mărimea

acestei economisiri,

conform ipotezelor, este

identică cu partea de venit

ce serveşte înlocuirea

capitalului uzat (investiţia de înlocuire).

Ecuaţia fluxurilor de venit ale sferei întreprinderilor este:

Pagina 66 din 272

TrmTm

TreTe

Economisire (Sa)

Cumpărări guvernamentale

(G)

Întreprindere

Stat

Piaţa mărfurilor

Piaţa de capital

Fig. 1.3. Fluxurile de venit ale sectorului public

Menaj

Investiţii

Întreprindere

Stat

Piaţa mărfurilor

Piaţa de capital

Piaţa muncii

Salarii ()

Fig. 1.2. Fluxurile de venit ale sferei întreprinderilor

Investiţii

Impozite

TransferuriEconomisire

Se

Output (Y)

Page 25: manual macroeconomie

Din analiza fluxurilor de venit ale sectorului privat au rezultat în mare parte şi

fluxurile de venit ale sectorului public. Veniturile, care intră sunt formate din

impozitele plătite de menaje şi întreprinderi. Din aceste venituri, statul plăteşte

transferuri celor două sectoare private, restul fiind destinat cumpărării de bunuri de pe

piaţa mărfurilor (cerere de mărfuri). Diferenţa dintre încasările şi cheltuielile publice

va apare pe piaţa de capital sub forma cererii de hârtii de valoare.

Ecuaţia fluxurilor de venit în cazul sectorului public este:

unde: Sa – economisirea publică.

Rolul sectorului exterior s-a avut în vedere doar la realizarea venitului.

Agenţii economici străini

vând sau cumpără mărfuri,

ceea ce influenţează mărimea

venitului realizat de sectorul

întreprinderilor. Dacă agenţii

externi vând mai mult în

interior decât cumpără, atunci

nu-şi utilizează întregul venit

pentru cumpărarea de mărfuri, deci economisesc. Ca urmare, în modelul nostru

simplificat, diferenţa dintre import (IM) şi export (EX) coincide cu economisirea

sectorului exterior (Sext). Această economisire are loc tot sub forma hârtiilor de

valoare.

IM – EX = Sext

Sintetizând cele de mai sus, schema completă a circuitului macroeconomic

poate fi reprezentată conform figurii 1.5.

Din schema circuitului economic putem deduce principalele corelaţii dintre

protagoniştii economici care se manifestă pe diferitele pieţe, cea mai importantă fiind

Pagina 67 din 272

Export

Import

Economisire

Exterior

Piaţa mărfurilor

Piaţa de capital

Fig. 1.4. Fluxurile de venit ale sectorului exterior

Page 26: manual macroeconomie

corelaţia de pe piaţa de mărfuri, unde venitul realizat din vânzări coincide cu mărimea

venitului cheltuit pe această piaţă.

Pe piaţa muncii, salariile plătite de întreprinderi coincid cu salariile încasate de

menaje: .

Pe piaţa de capital, oferta se compune din suma economiilor sectoarelor, iar

cererea din cererile de investiţii ale întreprinderilor.

UNITATEA 2

Pagina 68 din 272

C

Menaje

Stat

Piaţa mărfurilor

Piaţa de capital

Piaţa muncii

W L

Fig. 1.5. Schema circuitului macroeconomic

Întreprindere

Exterior

W L

G

Y

I

IM

EX

Sext

Sm

Tm – Trm Te – Tre

SeISa

Page 27: manual macroeconomie

Sistemul conturilor naţionale

Obiective

a defini corelaţiile fundamentale ale SNA;

a determina costul vieţii: ICP şi deflatorul PIB;

a defini rata şomajului şi legătura acesteia cu PIB.

*

* *

2.1. Corelaţiile macroeconomice fundamentale

Fluxurile de venit şi cele reale se măsoară şi se analizează sistematic. Pentru a

asigura comparabilitatea lor internaţională, specialiştii ONU au creat un sistem unitar

de conturi şi indicatori, numit Sistemul Conturilor Naţionale (SNA – System of

National Accounts).

Conturile SNA totalizează producţia, veniturile şi utilizarea acestora pe baza

logicii descrise în unitatea precedentă. Outputul, respectiv veniturile diferitelor

sectoare sunt grupate în funcţie de diferite puncte de vedere şi, în final, datele sunt

totalizate în câţiva indicatori sintetici.

Cel mai important indicator al SNA este produsul intern brut (PIB sau GDP –

Gross Domestic Product), care reprezintă valoarea totală a produselor create şi a

serviciilor prestate într-o ţară în decursul unui an şi destinate consumului final.

Mărimea PIB este determinată excluzându-se consumul intermediar, productiv (CI),

avându-se deci în vedere numai valoarea adăugată (VA).

Deosebim trei modalităţi diferite de abordare şi măsurare a PIB:

a) prin prisma cheltuielilor;

b) a producţiei,

c) a venitului.

a) Latura de cheltuieli a PIB cuprinde consumul, investiţia, cumpărările de

mărfuri ale guvernului, respectiv exportul net:

PIB = C + I + G + NX

Pagina 69 din 272

Page 28: manual macroeconomie

unde: NX = EX – IM.

Deoarece PIB reprezintă, de fapt, venitul total creat în economia naţională în

decursul perioadei date, putem scrie:

Y = C + I + G + NX

ecuaţie care descrie, pe baza circuitului macroeconomic, corelaţia fundamentală a

macroeconomiei, conform căreia economia nu poate consuma un venit mai mare

decât venitul realizat în perioada dată (identitatea SNA).

b) Dacă abordăm PIB dinspre latura producţiei, mărimea sa reprezintă totalitatea

produselor create şi a serviciilor prestate în economie în decurs de un an, prin

excluderea valorii produselor consumate productiv (pentru a evita

înregistrările duble):

unde: VAi – valoarea adăugată în întreprinderea „i”, calculată ca diferenţă între

încasările totale brute ale întreprinderii „i” în urma vânzării produselor pe care le-a

creat într-un an, respectiv cheltuielile sale pentru bunurile utilizate în scop productiv

pe parcursul creării produselor respective.

c) PIB poate fi abordat şi de pe latura venitului. În această abordare, PIB

reprezintă suma veniturilor primare realizate de toţi participanţii la procesul de

producţie desfăşurat în economia naţională în decurs de un an.

Venitul primar reprezintă ceea ce primesc proprietarii factorilor de producţie:

salarii, dobânzi, dividende, profit, rentă. Venitul primar al statului rezultă din aşa

numitul „impozit pe produs”, care se plăteşte pe baza producţiei şi circulaţiei şi nu pe

baza venitului realizat: impozitul pe circulaţia mărfurilor, impozitul pe consum,

impozitul pe producţie. Tot un venit primar este şi amortizarea.

Suma veniturilor nete ce apar la nivelul economiei naţionale într-un an

reprezintă produsul intern net (PIN sau NDP – Net Domestic Product), reprezentând

diferenţa dintre PIB şi amortizare sau, de pe latura venitului, suma veniturilor primare

noi care au apărut în economie în decursul anului dat.

Dar veniturile care apar pe teritoriul ţării nu sunt identice cu veniturile

cetăţenilor ţării. O parte din aceste venituri vin din exterior, altă parte pleacă spre

exterior. Indicatorul de venit corectat cu fluxurile de venit internaţionale reprezintă

venitul naţional.

Pagina 70 din 272

Page 29: manual macroeconomie

Venitul naţional brut (VNB sau GNI – Gross National Income) este suma

veniturilor primare realizate de cetăţenii unei ţări într-un an. Corespondentul net al

acestui indicator este venitul naţional net (VNN sau NNI – Net National Income),

acesta fiind mai mic decât VNB cu valoarea amortizării, cuprinzând deci suma

veniturilor nete realizate de cetăţenii ţării în decurs de un an.

Sistemul conturilor naţionale analizează amănunţit şi fluxurile veniturilor

derivate, cum ar fi: impozitele pe venit şi transferurile ce au loc între protagoniştii

economici. Fluxurile de venituri derivate ce au loc între proprietarii de venit interni nu

modifică mărimea venitului naţional, deoarece ceea ce predă un sector altuia sub

formă de venit derivat, este primit de celălalt sector, deci venitul total nu se modifică.

Dar venitul disponibil al sectoarelor se abate de la venitul realizat de acestea.

Dacă însă veniturile derivate vin sau pleacă spre exterior, venitul naţional se

modifică. Deci, indicatorii venitului naţional se corectează cu fluxurile de transferuri

internaţionale şi primim astfel indicatorii venitului naţional disponibil.

Venitul naţional disponibil brut (VNDB sau GNDI – Gross National

Disposable Income) este suma venitului brut utilizabil de cetăţenii ţării într-un an, iar

venitul naţional disponibil net (VNDN sau NNDI – Net National Disposable Income)

este suma venitului net utilizabil de cetăţenii ţării într-un an.

Calculul indicatorilor de mai sus are loc astfel:

Sistemul conturilor

naţionale urmăreşte nu numai

crearea outputului şi modul

apariţiei veniturilor, ci şi

utilizarea acestora. Se analizează

în fiecare sector mărimea

consumului şi a investiţiei,

precum şi evoluţia economisirii.

Se face distincţie între cheltuielile

de consum ale sferei private şi

consumul public (adică ceea ce menajele nu consumă în mod individual: apărare

naţională, justiţie etc.)

Investiţiile şi economiile se calculează pe fiecare sector, pentru a urmări dacă

sectoarele îşi pot autofinanţa acumularea sau trebuie să ia în considerare şi economiile

Pagina 71 din 272

Output brut

- Consum productiv (CI)

PIB - Amortizare = PIN

+ venitul primar primit de rezidenţi din exterior

- venitul primar primit de exterior de la rezidenţi

VNB - Amortizare = VNN

+ transferuri primite din exterior

- transferuri spre exterior

VNDB - Amortizare = VNDN

Page 30: manual macroeconomie

altor sectoare. În mod obişnuit, sectorul întreprinderilor investeşte mai mult decât

economiile proprii, pe când sectorul menajelor economiseşte mai mult decât

investeşte. De asemenea, se urmăreşte în ce măsură contribuie exteriorul la consumul

sau investiţia naţională.

2.2. Regulile calculării PIB

Să presupunem o economie în care se produce un singur produs: pâine şi

singurul input care se utilizează pentru producţie este munca. În acest caz, procesele

economice care au loc între sfera menajelor şi sfera întreprinderilor pot fi descrise ca

în figura 2.1.

Cercul interior al figurii 2.1. descrie fluxurile reale, iar cel exterior arată

fluxurile de venit dintre cele două sectoare macroeconomice.

În cazul acestei economii simple, PIB măsoară fluxurile monetare şi se poate

obţine în două modalităţi diferite:

PIB reprezintă venitul total ce rezultă în urma producţiei de pâine, fiind

egal cu suma salariilor şi a profitului (partea superioară a circuitului

exterior).

PIB reprezintă cheltuielile totale pentru cumpărarea de pâine (partea

inferioară a circuitului exterior).

Cheltuielile şi veniturile totale ale economiei trebuie să coincidă, deoarece

fiecare tranzacţie are două laturi: o latură a cumpărătorului şi una a vânzătorului.

Cheltuielile cumpărătorilor trebuie să fie deci egale cu veniturile vânzătorilor. Orice

tranzacţie ce atrage cheltuieli, trebuie să atragă şi venituri.

Să presupunem că

întreprinderea produce cu o

pâine mai mult decât înainte şi o

vinde menajului. În acest caz,

vor creşte cheltuielile, dar şi

veniturile în aceeaşi măsură.

Dacă întreprinderea produce

pâinea suplimentară fără un

consum suplimentar de muncă (măreşte deci eficienţa producţiei), atunci profitul va fi

Pagina 72 din 272

Cheltuieli (Bani)

Produse (pâine)

Venit

Muncă

Întreprindere

Fig. 2.1. Schema proceselor economice dintre sfera întreprinderilor şi sfera menajelor

Menaj

Page 31: manual macroeconomie

mai mare, iar dacă utilizează muncă suplimentară, atunci salariul va creşte, dar în

ambele cazuri cheltuielile şi veniturile cresc în proporţie identică.

În această economie simplă, PIB se poate calcula foarte simplu, dacă însumăm

cheltuielile pentru cumpărarea de pâine.

Dar într-o economie naţională reală se produc şi se vând nenumărate bunuri şi

servicii. Să urmărim deci, regulile fundamentale de calcul a PIB.

a) Stocurile

Să presupunem că în economia simplă cu un singur produs (pâine),

întreprinderea angajează mai mulţi lucrători pentru a putea produce mai mult. Plăteşte

salariul suplimentar, însă nu vinde producţia suplimentară. Cum influenţează această

situaţie PIB-ul?

Pentru a putea răspunde la întrebare, trebuie să ştim ce se întâmplă cu pâinea

nevândută. Dacă această pâine se uscă în cadrul întreprinderii, atunci profitul

întreprinderii scade cu salariul suplimentar plătit, deoarece surplusul de salariu plătit

surplusului de forţă de muncă nu a însemnat şi un surplus de venit pentru

întreprindere. Tranzacţia nu a atins nici cheltuielile totale, nici încasările totale,

valoarea PIB nu se modifică, deşi acum s-au plătit mai multe salarii şi mai puţin

profit. Dacă însă pâinea suplimentară este destinată vânzării ulterioare şi deci se

stochează, situaţia se schimbă. În acest caz, profitul nu scade, în sensul că putem

presupune că proprietarii întreprinderii au fabricat acum o pâine suplimentară pentru a

o stoca. PIB va creşte, deoarece salariile suplimentare măresc venitul total, iar

stocurile totale măresc cheltuielile.

Conform regulii generale, creşterea stocurilor întreprinderii se are în vedere

ca fiind o cheltuială, dar şi ca fiind un venit. Ca urmare, producţia în vederea stocării

măreşte PIB, la fel ca valorificarea finală.

b) Însumarea merelor cu portocalele. Până acum am presupus că PIB cuprinde

doar un singur produs: pâine. Dar oamenii nu pot trăi numai cu pâine. O economie

naţională produce o multitudine de produse. PIB concentrează valoarea acestor

produse într-un indicator cantitativ. Multitudinea produselor create îngreunează

calculul PIB. Să presupunem că economia produce 4 mere şi 3 portocale. Cum

calculăm PIB? Am putea însuma pur şi simplu aceste cantităţi spunând că PIB=7

fructe? Acest lucru ar fi posibil numai dacă valoarea merelor şi a portocalelor ar

coincide, deşi nu este tocmai aşa. Dacă preţul unui măr este 0.5 euro şi preţul unei

portocale este 1 euro, atunci PIB s-ar putea calcula astfel:

Pagina 73 din 272

Page 32: manual macroeconomie

PIB = (cantitatea de mere x preţul unui măr)

+ (cantitatea de portocale x preţul unei portocale)

= (4 x 0.5 euro) + (3 x 1 euro)

= 5 euro, din care:

2 euro valoarea merelor

3 euro valoarea portocalelor

c) Semifabricate şi valoarea adăugată. Producţia majorităţii produselor se

realizează în mai multe faze. Materiile prime trec de la o fază la alta sub formă de

semifabricate, apoi pot ajunge la o altă întreprindere pentru prelucrarea finală. Cum să

avem în vedere aceste produse în calculul PIB?

Să presupunem că un fermier creşte vite şi vinde ¼ kg carne la McDonald’s cu

0.5 euro, iar McDonald’s vinde un hamburger cu 1.5 euro. PIB va fi oare 2 euro (0.5

euro + 1.5 euro) sau 1.5 euro (preţul produsului final)?

Corect este ca PIB să includă doar valoarea produselor finale, nu şi a

semifabricatelor. Ca urmare, în calculul PIB avem în vedere doar valoarea

hamburgerului (1.5 euro), adică PIB = 1.5 euro. De ce există această regulă? Deoarece

valoarea semifabricatelor apare în valoarea produsului final. Dacă în calculul PIB am

avea în vedere şi valoarea semifabricatelor, valoarea cărnii (0.5 euro) ar apare de două

ori în cadrul PIB.

Ca urmare, PIB cuprinde doar valoarea totală a bunurilor destinate vânzării

finale. Această regulă ne conduce la concluzia că PIB se poate calcula şi prin

însumarea valorii adăugate pe diferitele faze de fabricaţie a produselor finale.

În cazul exemplului nostru, valoarea adăugată a fermierului este 0.5 euro

(presupunând că nu utilizează nici un semifabricat), iar valoarea adăugată de

McDonald’s este 1.5 euro – 0.5 euro = 1 euro. Deci, PIB = 0.5 + 1 = 1.5 euro.

d) „Valorile evaluate” şi cele neincluse în PIB. Deşi majoritatea produselor şi

serviciilor ajung în PIB la valoarea de piaţă, există şi cazuri în care acestea nu sunt

obiectul vânzării-cumpărării, deci nu au valoare de piaţă. Pentru a le include în PIB,

trebuie să le aproximăm valoarea. Astfel obţinem „valorile evaluate” incluse în PIB.

Să luăm un exemplu. O persoană închiriază o locuinţă: ea primeşte un

„serviciu” şi oferă în schimb un venit proprietarului locuinţei. Chiria intră în PIB,

fiind cheltuială pentru chiriaş şi venit pentru proprietar.

Mulţi locuiesc în case proprietate personală. Ei nu plătesc chirie şi cu toate

acestea beneficiază de un serviciu identic ca cel care a închiriat locuinţa. Pentru ca

Pagina 74 din 272

Page 33: manual macroeconomie

acest serviciu să fie inclus în PIB, ar trebui să se adauge la PIB „chiria plătită sieşi”.

În realitate însă, o asemenea chirie nu se plăteşte. Aceste chirii fictive se pot evalua de

Direcţiile de Statistică şi aceste valori se pot include în PIB, ca fiind concomitent o

cheltuială şi un venit al proprietarului locuinţei.

Asemenea calcule sunt logic justificate, dar pentru simplificare se face

abstracţie de ele. Dacă PIB-ul ar cuprinde „chiria” pentru locuinţa proprie, atunci la

fel ar trebui să se procedeze şi în cazul maşinilor personale etc., ceea ce însă nu se

face.

La fel, o parte din outputul naţional se creează în gospodăriile individuale şi se

şi consumă acolo. Valoarea lor nu intră în PIB, deşi – de exemplu - mâncărurile gătite

în menaje pentru consum propriu nu se deosebesc cu nimic de cele oferite de

restaurante.

Ce se întâmplă în cazul serviciilor publice: poliţie, pompieri, apărare naţională

etc.? Evaluarea lor este dificilă, deoarece nimeni nu plăteşte pentru ele, nu au o

valoare de piaţă. Ca urmare, ele se includ în PIB la nivel de cheltuieli de salarii a

angajaţilor statului care prestează aceste servicii.

Nu intră în PIB produsele (şi serviciile) create (prestate) în cadrul economiei

subterane, unde se includ acele activităţi care sunt ilegale (de exemplu, comerţul cu

stupefiante, mita etc.).

Deoarece metoda „valorilor evaluate” nu este exactă şi unele produse şi

servicii nu intră în PIB, acesta este un indicator inexact al rezultatelor

macroeconomiei. Aceste deficienţe devin mai vizibile în cazul comparaţiilor

internaţionale privind nivelul de trai din diferitele ţări. De exemplu, extinderea

economiei subterane diferă foarte mult de la o ţară la alta. Totuşi, proporţia

deficienţelor este practic constantă de-a lungul timpului, deci PIB poate fi utilizat fără

probleme pentru compararea realizărilor economice a doi ani.

2.3. PIB real versus PIB nominal

Economiştii calculează PIB pe baza regulilor descrise mai sus. Acesta este

egal cu mărimea outputului naţional. Este utilizabil PIB pentru măsurarea bunăstării

economice? Să revenim iarăşi la economia care produce mere şi portocale, unde PIB

Pagina 75 din 272

Page 34: manual macroeconomie

= (preţul merelor x cantitatea de mere) + (preţul portocalelor x cantitatea de

portocale). PIB creşte şi dacă preţurile cresc şi dacă cantitatea creată creşte.

În această formă, PIB nu măsoară corespunzător bunăstarea economică,

deoarece nu redă adevărat măsura în care economia poate satisface nevoile menajelor,

întreprinderilor şi ale guvernului. Dacă toate preţurile s-ar dubla – fără a se schimba

cantităţile produse – şi PIB s-ar dubla. Ar fi o mare greşeală să tragem concluzia că şi

capacităţile economiei de a satisface cererea s-au dublat.

PIB – ul care ia în considerare produsele şi serviciile la preţul lor actual, se

numeşte PIB nominal.

Dacă eliminăm influenţa perturbatoare a modificării preţurilor, găsim un

indicator mai bun: PIB real, care ia în calcul produsele şi serviciile la preţuri

neschimbate, constante. În acest scop, se alege un an de bază, de exemplu: 2000. În

2004 avem:

PIB real = (preţul merelor în 2000 x cantitatea de mere în 2004)

+ (preţul portocalelor în 2000 x cantitatea de portocale în 2004)

Dacă preţurile sunt menţinute constante în felul descris mai sus, PIB real se va

modifica numai în urma modificării cantităţilor. În acest fel, PIB real totalizează într-

un singur indicator realizările economiei la preţul anului de bază ales anterior.

Deoarece gradul de satisfacere a nevoilor economiei depinde prioritar de cantitatea de

bunuri şi servicii existente, PIB real este un indicator mai adecvat pentru măsurarea

bunăstării economice decât PIB nominal.

2.4. Deflatorul PIB

Cu ajutorul PIB nominal şi PIB real se poate calcula şi al treilea indicator:

deflatorul PIB, care conform definiţiei se determină astfel:

Să revenim la exemplul economiei

care produce doar pâine. Oricare an am lua,

PIB nominal va fi egal cu cantitatea de bani

cheltuiţi pentru cumpărarea întregii cantităţi de pâine. PIB real se obţine înmulţind

cantitatea de pâine cu preţurile unui an de bază. În acest caz, deflatorul PIB se obţine

Pagina 76 din 272

Deflatorul PIB =PIB nominal

PIB real

Page 35: manual macroeconomie

împărţind preţul actual al pâinii cu preţul anului de bază. Deoarece însă în economie

sunt multe tipuri de produse, în calculul deflatorului trebuie să avem în vedere

preţurile şi cantităţile tuturor acestor produse.

În economia care produce mere şi portocale avem:

Deflatorul PIB = =PIB nominal

PIB real

Atât PIB nominal, cât şi PIB real pot fi privite ca preţul unui coş de bunuri: în

cazul nostru, coşul cuprinde cantităţile de mere şi portocale produse în anul curent în

cadrul economiei naţionale. Deflatorul PIB este raportul dintre preţul actual şi preţul

din anul de bază al aceluiaşi coş de bunuri. În această accepţiune, deflatorul PIB face

posibil să descompunem PIB nominal în două componente: o componentă măsoară

cantităţile, iar cealaltă preţurile. Deci:

PIB nominal = PIB real x Deflatorul PIB

În concluzie, PIB nominal arată valoarea bănească a outputului naţional. PIB

real măsoară mărimea outputului naţional calculată pe baza preţurilor anului de

bază. Deflatorul PIB arată modificarea de preţ a unei unităţi fizice de output

naţional, în raport cu anul de bază.

2.5. PIB versus PNB

PIB are în vedere venitul tuturora din cadrul economiei. Dar ce ascunde exact

cuvântul „tuturora”? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să comparăm PIB

cu un alt indicator statistic – PNB. Prin ce se deosebesc cei doi indicatori?

PIB (Produs Intern Brut) este venitul total creat în interiorul ţării.

Include venitul creat de străini în interiorul ţării, dar nu include venitul

creat în exterior de către protagoniştii economici autohtoni.

Pagina 77 din 272

Page 36: manual macroeconomie

PNB (Produs Naţional Brut) este venitul creat de toţi protagoniştii

autohtoni. Include venitul creat în exterior de protagoniştii interni, dar

nu include venitul creat în interior de către protagoniştii străini.

Cei doi indicatori sunt diferiţi, deoarece nu toată lumea îşi obţine venitul în

locul de baştină. Astfel, un român poate lucra, spre exemplu, în Spania. Venitul pe

care-l realizează în Spania intră în PIB–ul Spaniei, deoarece acolo se creează, dar nu

intră în PNB–ul Spaniei, deoarece el nu este spaniol. La fel, dacă un spaniol lucrează

în România, venitul pe care-l realizează intră în PIB–ul României, dar nu şi în PNB–

ul României, nefiind rezident al ţării noastre.

Să luăm un alt exemplu: un cetăţean german are o casă în România. Chiria pe

care o încasează măreşte PIB–ul României deoarece venitul se realizează în interior,

dar nu modifică PNB–ul României, deoarece proprietarul nu e român. Sau, dacă un

român are o vilă în Italia, chiria pe care o încasează intră în PIB–ul Italiei, dar nu

modifică PNB–ul Italiei.

2.6. Costul vieţii şi indicele preţurilor de consum

Un leu nu valorează azi cât a valorat în urmă cu un deceniu. Toate bunurile

sunt azi mai scumpe. Creşterea generalizată a preţurilor se numeşte inflaţie, aceasta

fiind problema numărul 1 a economiştilor. Cum se măsoară modificarea costului

vieţii?

Indicatorul folosit cel mai frecvent pentru măsurarea modificării nivelului

general al preţurilor este indicele preţurilor de consum (CPI – Consum Price Index),

sarcina calculării acestuia revenind Direcţiei de Statistică. În acest scop, se

inventariază preţul tuturor produselor şi serviciilor. Aşa cum PIB concentrează într-o

singură mărime cantitatea produselor şi serviciilor, CPI concentrează într-un singur

indice preţurile tuturor produselor şi serviciilor. Cum este posibil acest lucru? Am

putea calcula un preţ mediu simplu, dar în acest caz, fiecare produs ar avea un rol

identic. Însă oamenii consumă mai multă pâine decât caviar, deci preţul pâine trebuie

să aibă o pondere mai mare în CPI decât preţul caviarului. Ca urmare, media

aritmetică a preţurilor trebuie să fie ponderată (cu cantităţile consumate din fiecare

produs).

Pagina 78 din 272

Page 37: manual macroeconomie

Deoarece în economie se consumă mii de produse, se alege un coş de bunuri

ce se consumă de un consumator reprezentativ. CPI indică modificarea preţului

acestui coş în raport cu anul de bază.

Dacă, de exemplu, un consumator tipic cumpără lunar 5 mere şi 2 portocale,

coşul de consum reprezentativ va cuprinde 5 mere şi 2 portocale, iar CPI va fi:

CPI =(5 x preţul curent al merelor) + (2 x preţul curent al portocalelor)

(5 x preţul merelor în anul de bază) + (2 x preţul portocalelor în anul de bază)

CPI este indicele de preţ cel mai des citat, dar nu este singurul indice de preţ.

Se calculează şi indicele preţurilor de producţie, pe baza unui coş de bunuri tipic ce

caracterizează cumpărările întreprinderilor. De asemenea, se poate calcula indicele

preţurilor alimentelor, a locuinţelor, a energiei etc.

2.7. CPI versus deflatorul PIB

Deflatorul PIB măsoară şi el modificările de preţ, dar furnizează informaţii

oarecum diferite faţă de CPI în privinţa evoluţiei preţurilor. Între cei doi indicatori

există trei deosebiri fundamentale:

a) Deflatorul PIB are în vedere preţul tuturor produselor şi serviciilor, pe

când CPI are în vedere numai bunurile şi serviciile cumpărate de un

consumator tipic. Ca urmare, dacă creşte preţul mărfurilor cumpărate

de întreprinderi şi/sau guvern, acest lucru se reflectă în deflatorul PIB,

dar nu şi în CPI.

b) Deflatorul PIB se referă doar la mărfurile create în interior, deoarece

mărfurile importate nu intră în PIB, deci nici în deflator. Dacă creşte

preţul unui Toyota fabricat în Japonia şi valorificat în România,

această modificare de preţ se reflectă în CPI deoarece consumatorii

cumpără această maşină, dar nu influenţează deflatorul PIB.

c) Cea mai importantă deosebire se manifestă în maniera în care cei doi

indici manevrează multitudinea de preţuri existente în economie. CPI

ataşează la preţul produselor ponderi constante, pe când deflatorul PIB

ataşează ponderi flexibile. Cu alte cuvinte, în calculul CPI avem în

Pagina 79 din 272

Page 38: manual macroeconomie

vedere un coş de bunuri fix, iar în cazul deflatorului PIB structura

coşului de bunuri se poate modifica.

Să luăm exemplul economiei în care se produc numai mere şi portocale:

Deflator PIB =

CPI =

Conform relaţiilor de mai sus, atât CPI cât şi deflatorul PIB compară preţul

actual al unui coş de bunuri cu preţul anului de bază al aceluiaşi coş de bunuri.

Diferenţa constă doar în faptul dacă de-a lungul perioadei se schimbă sau nu coşul de

bunuri. CPI utilizează un coş nemodificat (cantităţile anului de bază), pe când

deflatorul PIB utilizează ponderi diferite.

Să presupunem că un îngheţ reduce producţia internă de portocale la 0, iar

cantitatea redusă ce se importă se vinde la preţuri astronomice. Deoarece portocalele

nu mai sunt incluse în PIB, creşterea preţului portocalelor nu apare în deflator.

Deoarece însă CPI utilizează un coş neschimbat în care intră şi portocalele, creşterea

preţului portocalelor va mări simţitor CPI.

Indicele de preţ calculat pe baza unui coş fix se numeşte indicele Laspeyrés,

iar cel calculat pe baza unui coş variabil se numeşte indicele Paasche. Economiştii nu

au reuşit să demonstreze univoc care este mai bun. Se pare că, de fapt, nici unul nu

este mai bun decât celălalt.

Orice indice de preţ are ca scop să măsoare evoluţia costului vieţii. Când

preţul unor produse diferite se modifică în proporţie diferită, indicele Laspeyrés are

tendinţa de a supraevalua creşterea costului vieţii, iar indicele Paasche de a o

subevalua. Indicele Laspeyrés foloseşte un coş cu structură fixă, neţinând seama de

posibilitatea ca consumatorii să substituie produsele relativ scumpe cu cele relativ mai

ieftine, în schimb indicele Paasche are în vedere posibilitatea acestei substituţii, dar nu

reflectă faptul că în urma ei este posibil să scadă bunăstarea consumatorului.

Pagina 80 din 272

Page 39: manual macroeconomie

În cazul exemplului de mai sus, CPI este un indice Laspeyrés, deci acordă o

importanţă mai mare creşterii preţului portocalelor, deoarece nu ţine cont de faptul că

consumatorii vor înlocui portocalele cu mere. Dimpotrivă, deflatorul PIB este un

indice Paasche şi subevaluează efectul creşterii preţului portocalelor asupra

consumatorilor. De fapt, el nici nu semnalizează o creştere de preţ, deşi preţurile mari

ale portocalelor înrăutăţesc fără îndoială nivelul de trai al consumatorilor.

Din fericire, diferenţa între valoarea celor doi indici nu este semnificativă şi

tendinţa pe care o arată este similară: preţurile cresc de la an la altul.

2.8. Măsurarea nivelului şomajului: rata şomajului

Performanţele economiei depind esenţial de modul în care se gospodăresc

resursele. Deoarece resursa cea mai importantă este forţa de muncă, utilizarea ei este

o problemă esenţială a economiştilor. Rata şomajului indică ponderea procentuală a

acelor indivizi din economie care ar dori să lucreze, dar nu găsesc un loc de muncă.

Stocul de forţa de muncă (L) a economiei este totalitatea populaţiei ocupate (E) şi a

şomerilor (U). Rata şomajului (u) se calculează astfel:

Rata de activitate este un alt indicator important, calculat astfel:

ra =L

x 100Populaţia adultă

Ce legătură poate exista între şomaj şi PIB real? Deoarece populaţia ocupată

contribuie la creşterea cantităţii de bunuri şi servicii şi şomerii nu, în cazul scăderii

PIB real trebuie să crească rata şomajului. Deci, între PIB real şi rata şomajului există

o relaţie inversă, cunoscută ca şi legea lui Okun. Conform acestei legi, avem:

Pagina 81 din 272

Page 40: manual macroeconomie

Dacă rata şomajului nu se modifică, atunci PIB real creşte cu circa 3% în urma

creşterii naturale a populaţiei, a acumulării capitalului şi a progresului tehnic. Fiecare

creştere cu 1% a ratei şomajului reduce cu circa 2% PIB real.

De exemplu, dacă Δ%u = + 2% (adică rata şomajului creşte, de exemplu, de la

6% la 8%), modificarea PIB real va fi:

adică PIB real va scădea cu 1%, ceea ce înseamnă recesiune economică.

Concluzii

1. PIB măsoară, pe de o parte, venitul tuturor protagoniştilor economici, iar, pe de

altă parte, cheltuielile lor totale pentru cumpărarea de bunuri şi servicii.

2. PIB nominal evaluează produsele şi serviciile la preţuri curente, iar PIB real la

preţuri constante. Valoarea PIB real creşte doar dacă creşte cantitatea de produse

şi servicii; creşterea PIB nominal se poate datora atât creşterii outputului cât şi a

preţurilor.

3. PIB reprezintă suma a patru categorii de cheltuieli: consum, investiţie, cumpărări

guvernamentale şi export net.

4. CPI măsoară preţul unui coş de bunuri cu structură constantă, specific unui

consumator tipic. Deflatorul PIB raportează PIB nominal la PIB real. Atât CPI cât

şi deflatorul PIB arată evoluţia generală a nivelului preţurilor.

5. Rata şomajului arată cât la sută din cei ce ar dori să lucreze nu lucrează. Creşterea

ei este, în general, însoţită de scăderea PIB real.

6. Cei trei indicatori discutaţi mai sus, PIB, CPI şi u cuantifică realizările economiei.

Decidenţii politici folosesc aceşti indicatori pentru a urmări modificările

proceselor economice şi, pe această bază, să inducă comportamentele adecvate.

Economiştii utilizează aceşti indicatori în vederea elaborării teoriilor economice şi

a testării acestora.

Concepte cheie

Avuţie – economisire acumulată.

Pagina 82 din 272

Page 41: manual macroeconomie

Cheltuieli guvernamentale – cheltuielile administraţiei centrale şi locale pentru

cumpărarea de bunuri şi servicii.

Consum – partea venitului disponibil care se cheltuieşte pentru cumpărarea de

bunuri şi servicii în vederea satisfacerii unei nevoi.

CPI – indice care măsoară modificările nivelurilor preţurilor pe baza unui coş

de mărfuri cu structură constantă.

Deflatorul PIB – indice ce măsoară modificările nivelului preţurilor pe baza

unui coş de mărfuri cu structură variabilă.

Economisire – partea neconsumată a venitului.

Export net – termen care simbolizează comerţul exterior. Se determină ca

diferenţă între valoarea exportului şi valoarea importului. Pe latura cheltuielilor este o

cheltuială netă a exteriorului pentru cumpărarea de mărfuri din ţară, fiind un venit

pentru producătorii interni.

Impozit – venitul pe care statul îl sustrage (în scopul finanţării cheltuielilor

publice) de la sfera privată.

Indicele preţurilor – modificarea procentuală a nivelului general al preţurilor.

Investiţie – activitate orientată spre crearea şi achiziţionarea de bunuri capital.

Investiţii – bunuri ce sunt destinate consumului viitor; cuprind: investiţii în

fonduri fixe productive (costul uzurii, cumpărarea de echipamente de producţie),

investiţii în fonduri fixe neproductive (construirea sau cumpărarea de locuinţe) şi

investiţii în stocuri (creşterea stocurilor întreprinderilor).

Legea lui Okun – lege care exprimă legătura inversă ce există între rata

şomajului şi PIB real.

Nivelul general al preţurilor – media aritmetică ponderată (cu cantităţile) a

preţurilor bunurilor şi serviciilor dintr-o economie.

Output naţional – totalitatea bunurilor produse şi a serviciilor prestate în

economie în decursului unei perioade (un an).

Produs intern brut – valoarea totală a bunurilor create şi a serviciilor prestate

în economie într-un an, în scopul utilizării finale. Pe latura venitului, PIB reprezintă

venitul brut total realizat în ţară într-un an.

Produs intern net – suma veniturilor reale ce se formează pe teritoriul ţării.

Rata şomajului – indice care arată ponderea procentuală a celor ce doresc să

lucreze, dar nu au unde să lucreze.

Pagina 83 din 272

Page 42: manual macroeconomie

Sector economic – totalitatea unităţilor economice care îndeplinesc un rol

similar în cadrul procesului economic.

Stoc de forţă de muncă – suma populaţiei ocupate şi a şomerilor dintr-o

economie.

Venit disponibil – venitul utilizabil pentru consum şi economisire (după plata

impozitelor).

Venit naţional brut – veniturile primare totale realizate de cetăţenii unei ţări

într-un an.

Venit naţional net – venitul naţional brut minus amortizarea.

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. Definiţi cele patru sectoare macroeconomice. Ce rol îndeplineşte fiecare sector?

2. Definiţi principalele pieţe macroeconomice. Ce operaţiuni au loc pe fiecare piaţă?

3. Ce este outputul naţional? Care sunt cele două forme de măsurare posibile?

4. Ce este şi cum se determină nivelul general al preţurilor şi indicele preţurilor?

5. Care este deosebirea între consumul intermediar şi consumul final?

6. Care sunt veniturile proprietarilor factorilor de producţie?

7. Ce înţelegeţi prin investiţie? De câte feluri este? Cum se finanţează?

8. Care este rolul sectorului public în procesele de venit ale macroeconomie? Dar

rolul sectorului exterior?

9. Cum se utilizează veniturile? Care sunt principalele destinaţii ale venitului?

10. Descrieţi fluxurile de venit de pe piaţa muncii, piaţa de mărfuri şi piaţa de capital.

11. Definiţi principalii indicatori macroeconomici: PIB nominal şi PIB real, PIN,

deflatorul PIB, CPI şi rata şomajului, subliniind deficienţele şi meritele fiecăruia.

Probleme şi teme de reflecţie

1. Într-o economie se produc trei bunuri: A, B şi C, cu următoarele ponderi în

totalul outputului naţional: 0.50; 0.33 şi 0.17. Preţurile unitare ale celor trei

produse sunt:

An t t+1 t+2

Pagina 84 din 272

Page 43: manual macroeconomie

A 5 6 14

B 1 1,5 2

C 4 8 9

Determinaţi indicii preţurilor pentru anul t, t + 1 şi t + 2.

2. Un fermier produce grâu şi-l vinde morarului contra 1 euro. Morarul produce

făină din grâu şi o vinde brutarului contra 3 euro. Brutarul produce pâine din

făină şi o vinde economistului contra 6 euro. Determinaţi valoarea adăugată de

fiecare producător. Determinaţi PIB.

3. Plasaţi următoarele tranzacţii în una din cele 4 categorii principale de

cheltuieli: C, I, G, EX:

a) Boeing vinde un avion lui Air Force;

b) Boeing vinde un avion lui American AirLines;

c) Boeing vinde un avion lui Air France;

d) Boeing construieşte un avion cu scopul de a-l vinde anul următor;

e) Boeing vinde un avion Amaliei Earhardt.

4. Să presupunem că o femeie se mărită cu argatul ei. După căsătorie, argatul

lucrează la fel, iar nevasta îi dă în continuare aceeaşi sumă de bani (dar acum

ca soţului ei şi nu ca angajatului ei). Cum influenţează această căsătorie PIB?

Cum ar trebui să-l influenţeze?

5. Căutaţi date privind măsura şi structura PIB în 1950, 1970 şi 2000. Calculaţi

ponderea procentuală a:

a) cheltuielilor de consum personale;

b) investiţiilor private brute interne;

c) cumpărărilor guvernamentale;

d) exporturilor nete;

e) cheltuielilor de apărare naţională;

f) importurilor.

Există o relaţie univocă între date? Se poate observa un oarecare trend?

Pagina 85 din 272

Page 44: manual macroeconomie

6. Să ne închipuim o economie unde consumul este orientat spre pâine şi

autoturisme. Cunoaştem următoarele date:

Anul 2000 2010

Preţul autoturismului 50.000 60.000

Preţul pâinii 10 20

Număr autoturisme produse 100 120

Număr pâini produse 500.000 400.000

a) Luaţi anul 2000 ca an de bază şi calculaţi pentru fiecare an PIB

nominal şi PIB real, deflatorul PIB şi CPI.

b) Cu cât au crescut preţurile între 2000 şi 2010? Comparaţi rezultatele

obţinute pe baza indicelui Laspayrés şi indicelul Paasche. Explicaţi

deosebirile!

c) Să presupunem că sunteţi senator şi trebuie să faceţi o propunere

privind indexarea pensiilor şi a asigurărilor sociale, dorind să vă

asiguraţi că valorea acestor transferuri urmează modificările costului

vieţii. Veţi utiliza deflatorul PIB sau CPI? De ce?

7. Maria consumă doar mere. În primul an, preţul merelor ionatan este de 1 euro

pe bucată şi a merelor golden este de 2 euro pe bucată, iar Maria cumpără 10

mere ionatan. În al doilea an, preţul unui ionatan este de 2 euro şi a unui

golden este 1 euro, iar Maria cumpără 10 mere golden.

a) Considerând primul an ca an de bază, calculaţi CPI pentru mere în

ambii ani. Cum se modifică acesta de la un an la altul?

b) Calculaţi cheltuielile nominale ale Mariei pentru cumpărarea de mere

în ambii ani. Cum se modifică acestea de la un an la altul?

c) Considerând primul an ca an de bază, cum evoluează cheltuielile reale

ale Mariei pentru cumpărarea de mere în cei doi ani? Cum se modifică

aceste cheltuieli de la un an la altul?

Pagina 86 din 272

Page 45: manual macroeconomie

d) Fie deflatorul implicit raportul dintre cheltuielile nominale şi

cheltuielile reale. Calculaţi deflatorul pentru ambii ani. Cum se

modifică de la un an la altul?

e) Să presupunem că Mariei îi plac la fel de mult cele două soiuri de

mere. Cu cât a crescut costul real al vieţii în cazul Mariei? Comparaţi

rezultatul obţinut aici cu răspunsurile de la punctele a) şi b). Ce

concluzionaţi despre indicii Laspayrés şi Paasche?

8. Analizaţi efectul următoarelor evenimente asupra PIB real:

a) un uragan din Florida obligă parcul Disney World să închidă timp de o

lună;

b) descoperirea unui nou soi de grâu care creşte foarte repede, duce la

creşterea stocului de produse a economiei.

c) în urma unor divergenţe între conducerea întreprinderilor şi sindicate,

porneşte un val de greve;

d) scăderea cererii obligă întreprinderile să facă concedieri masive;

e) noile legi ecologiste adoptate de guvern interzic procedeele

tehnologice poluante;

f) mulţi elevi îşi întrerup studiile liceale şi se angajează în domeniul

gospodăririi parcurilor;

g) mulţi părinţi îşi reduc oferta de forţă de muncă, pentru a putea petrece

mai mult timp cu copii lor.

Pagina 87 din 272

Page 46: manual macroeconomie

MODELUL CLASIC ŞI CRITICA

KEYNESIANĂ

Unitatea III. Abordarea clasică a economiei naţionale

Unitatea IV. Critica keynesiană a teoriei clasice

Pagina 88 din 272

Page 47: manual macroeconomie
Page 48: manual macroeconomie

UNITATEA 3

Abordarea clasică a economiei naţionale

Obiective

a prezenta concepţia generală a economiei şi obiectul analizei în abordarea

clasică;

a descrie legea debuşeelor şi teoria cantitativă a banilor;

a prezenta structura unui model de inspiraţie clasică;

*

* *

În mod obişnuit, denumirea de „teorie clasică” în macroeconomie se referă la

curentul de gândire care începe cu Adam Smith („Cercetări privind natura şi cauzele

avuţiei naţiunilor – 1776), Jean – Baptiste Say („Tratat de economie politică” – 1803)

şi David Ricardo („Principiile economiei politice şi a impozitului” - 1817) şi se

sfârşeşte cu Alfred Marshall („Principiile economiei politice” – 1890) şi Arthur Cecil

Pigou („Teoria şomajului” – 1933), predecesorii lui Keynes la Cambridge.

Avem în vedere atât autorii clasici propriu-zişi (Smith, Say, Ricardo) cât şi

autorii calificaţi ca neo-clasici (Marshall, Pigou, Walras), care au declanşat revoluţia

marginalistă în anii 1870, dar problematica lor fundamentală nu s-a modificat în

esenţă.

3.1. Principiile fundamentale ale abordării clasice

Abordarea clasică se bazează pe trei pietre de temelie: parabola mâinii

invizibile (capacitatea de autoreglare a economiilor de piaţă), legea debuşeelor şi

teoria cantitativă a banilor. Să le analizăm!

* Economiile contemporane sunt economii de piaţă şi au o capacitate

spontană de autoreglare. Această idee a fost emisă de A. Smith prin „parabola mâinii

invizibile”, conform căreia, fiecare individ se străduieşte să dispună de tot mai mult

Pagina 49 din 272

Page 49: manual macroeconomie

capital, pe care să-l utilizeze cât mai eficient în beneficiul propriu, deci şi al societăţii.

Grija cu care indivizii se preocupă să-şi mărească beneficiul propriu, îi determină să

prefere cele mai avantajoase forme de utilizare a resurselor, ceea ce – implicit – este şi

în interesul societăţii în ansamblu. Nu există deci nici o contradicţie între propriul

interes egoist şi interesul social şi nu este necesară o „mână vizibilă” (cea a statului)

pentru a tempera şi concilia egoismele individuale, deoarece există o „mână

invizibilă” care determină în mod spontan convergenţa celor două categorii de

interese, conducând la ordine economică. Această mână invizibilă este, de fapt, „mâna

pieţei”, care acţionează cu ocazia schimbului dintre indivizii care se întâlnesc pe piaţă.

* Legea debuşeelor susţine că orice ofertă îşi creează întotdeauna propria

cerere, în aşa fel încât economia nu poate cunoaşte niciodată supraproducţia. Asociată

cu ipoteza flexibilităţii preţurilor şi a ajustării spontane a pieţelor, legea debuşeelor

(emisă de Say) garantează că nivelul activităţii economice va fi mereu maximal (la

nivelul potenţial determinat de factorii de producţie disponibili şi nivelul tehnologic al

societăţii). Ca urmare, economiile capitaliste, definite ca economii de piaţă, satisfac

spontan ceea ce Walras a denumit în 1874 „condiţia de abundenţă”.

În abordarea clasică nu pot apare probleme de desfacere pentru mărfurile

create în economie: nu cererea de bunuri ridică probleme prin insuficienţa sa, ci,

dimpotrivă, oferta de bunuri este cea care poate fi limitată la un moment dat. Ca

urmare, modelele clasice sunt modele ale ofertei, iar politicile liberale pe care le

inspiră sunt politici orientate spre ameliorarea condiţiilor de ofertă şi nu spre

susţinerea cererii.

Argumentul adus de Say este: când un producător a terminat un produs, cea

mai mare dorinţă a sa este să-l vândă, deoarece valoarea acestui produs nu se

manifestă atâta timp cât îl deţine producătorul său. Cu banii încasaţi prin vânzarea

produsului, producătorul cumpără (deci cere) noi factori de producţie pentru a putea

relua producţia, respectiv bunuri de consum pentru el şi familia sa. Ca urmare, scopul

final al oricărui producător este să-şi vândă produsele, pentru a putea cumpăra alte

bunuri (vinde, pentru a cumpăra!). Astfel, producţia unui bun devine creatoarea unui

debuşeu pentru alte bunuri, pentru alţi producători.

Legea debuşeelor este expresia versiunii clasice a echilibrului. Validitatea ei

se bazează pe rolul subordonat conferit monedei, care niciodată nu se cere pentru sine.

Singura funcţie a banilor este de a fi un simplu intermediar al schimburilor: imediat ce

Pagina 50 din 272

Page 50: manual macroeconomie

se încasează contravaloarea unui bun vândut, banii sunt cheltuiţi pentru a plăti

bunurile cumpărate de la alţii.

Deci, în abordarea clasică, economia este realmente o economie de schimb

propriu-zisă, care se comportă ca o economie de troc. Numai în asemenea condiţii se

verifică legea debuşeelor.

* Teoria cantitativă a banilor susţine că banii nu au efecte reale, ci afectează

doar nivelul general al preţurilor. Teoria se bazează, de fapt, pe ideea că banii nu sunt

ceruţi pentru sine.

Teoria cantitativă exprimă existenţa unei legături directe între cantitatea de

bani aflată în circulaţie în economie în decursul unei perioade şi nivelul general al

preţurilor: cu cât este mai mare stocul de bani din economie, cu atât este mai ridicat

nivelul general al preţurilor. Versiunea modernă a teoriei cantitative a fost formulată

de Irving Fisher („Puterea de cumpărare a monedei” – 1911). Punctul de plecare al

acestei teorii este identitatea contabilă dintre valoarea nominală (în expresie bănească)

totală a bunurilor schimbate în economie în decursul unei perioade date (venitul

nominal Y) şi valoarea totală a cheltuielilor globale în expresie bănească, adică:

Y = C sau

unde: P – nivelul general al preţurilor

Q – producţia vândută (în termeni reali)

M – stocul de bani care circulă în economie

V – viteza de rotaţie a banilor , care exprimă de câte ori o unitate

monetară se utilizează pentru tranzacţii în decursul unei perioade date.

Cu cât este mai mare V, cu atât este necesară o cantitate mai mică de bani (M)

pentru a realiza tranzacţii de aceeaşi valoare totală. V apare deci ca un parametru de

ajustare: cu cât Y devine mai mare în raport cu M, cu atât este necesar să fie mai mare

V (şi invers).

Deoarece pe termen scurt putem presupune că viteza de rotaţie a banilor şi

producţia totală a economiei sunt constante ( şi ), putem scrie:

Pagina 51 din 272

Page 51: manual macroeconomie

ceea ce înseamnă că exclusiv modificarea M (deci ΔM) influenţează modificarea P

(deci ΔP). Cu alte cuvinte, variaţia stocului de bani din economie se repercutează

direct asupra nivelului general al preţurilor.

În concluzie, conform abordării clasice, nivelul de activitate este întotdeauna

optimal (dacă pieţele sunt lăsate să funcţioneze liber!) şi acest lucru se datorează

faptului că moneda nu joacă nici un rol specific în afară de cel de instrument tehnic

destinat să faciliteze realizarea schimburilor.

3.2. Concepţia generală a economiei în abordarea clasică

3.2.1. Natura economiei: o economie de schimb reală

În abordarea clasică, sistemele economice sunt concepute ca fiind: economii

de schimb, economii reale şi economii certe.

a) Economii de schimb, ceea ce înseamnă că:

întreaga activitate economică poate fi înţeleasă ca fiind o activitate

de piaţă. Cu alte cuvinte, analiza producţiei este o simplă

prelungire a principiului schimbului, fiind concepută ca o activitate

care demarează printr-un schimb pe piaţa factorilor de producţie

sau a serviciilor productive şi, după ce factorii de producţie

procuraţi sunt combinaţi pentru a obţine din ei bunuri şi servicii,

sfârşeşte tot printr-un schimb pe piaţa de mărfuri, unde se

valorifică bunurile şi serviciile obţinute. Este vorba deci despre un

proces „în sens unic”, care merge de la inputuri spre outputuri. Nici

o mărime economică nu este predeterminată: nici veniturile, nici

cantităţile de factori de producţie schimbate (care se determină pe

piaţa de input), nici preţurile, nici cantităţile de bunuri şi servicii

schimbate (care se determină pe piaţa de output).

coordonarea activităţii economice, concilierea între interesele

individuale egoiste şi optimul social are loc pe diferite pieţe, care

dincolo de a fi un loc unde se realizează tranzacţiile, sunt şi locuri

de ajustare, de asigurare a coerenţei deciziilor individuale.

Deciziile economice ale fiecărui agent depind exclusiv de sistemul

Pagina 52 din 272

Page 52: manual macroeconomie

de preţuri pe care-l percep, iar aceste decizii individuale devin

compatibile la nivel social tocmai prin intermediul ajustărilor

realizate de preţuri.

b) Economii reale, ceea ce înseamnă că:

moneda este considerată ca fiind un simplu instrument de schimb.

Ea nu intervine numai în momentul realizării tranzacţiilor, pentru a

facilita schimbul şi a permite evaluarea în bani a mărimilor reale.

Ca urmare, moneda este neutră.

banii nu sunt ceruţi pentru ei înşişi. Agenţii raţionali nu sunt

victimele „iluziei monetare” şi nu cer moneda decât pentru motivul

tranzacţional. Singura funcţie recunoscută a banilor este cea de

intermediar al schimburilor.

c) Economii certe, ceea ce înseamnă că:

nu există nici o incertitudine exogenă care să nu poată fi

probabilizată. Viitorul este riscant, dar nu incert. El poate fi

prevăzut şi cunoscut relativ bine.

nu există nici o incertitudine endogenă. Preferinţele individuale

sunt în întregime cunoscute şi difuzate de partenerii de schimb,

deci informaţia este perfectă şi piaţa transparentă.

3.2.2. Obiectul analizei: echilibrul general al schimburilor

În abordarea clasică, mecanismul esenţial care permite coordonarea deciziilor

agenţilor economici este piaţa, deci este vorba despre economii de piaţă.

Obiectul analizei este, prin urmare, reprezentarea şi studiul acestui mecanism

general al pieţelor, de stabilitate a acestora.

Piaţa, locul de ajustare şi de asigurare a coerenţei deciziilor individuale, este

evident un „loc” pur fictiv (chiar şi bursele). Este vorba despre o abstracţie teoretică,

care permite să se reprezinte modul în care se realizează confruntarea deciziilor

economice, cum se întâlnesc deciziile luate la nivel individual şi cum devin ele

coerente la nivel global (social). Aceste decizii, deşi se iau descentralizat, au ca

element comun faptul că iau naştere pe piaţă, adică iau forma unei vânzări sau

cumpărări, a unei cereri sau oferte, care pot fi confruntate unele cu altele şi pot fi

Pagina 53 din 272

Page 53: manual macroeconomie

ajustate prin intermediul variabilelor de preţ. Iată mecanismul de ajustare care permite

în final convergenţa, compatibilizarea a milioane de decizii egoiste, apriori

incompatibile (Fig. 3.1.).

La echilibru (punctul E) toţi

agenţii sunt satisfăcuţi de situaţia

economiei, deoarece fiecare

realizează tranzacţia dorită în

condiţiile preţului de echilibru (P*) în

vigoare.

Conform celor de mai sus, în

abordarea clasică pieţele îndeplinesc

toate funcţiile economice: ele

determină preţurile astfel încât

cantităţile pe care cumpărătorii

doresc să le achiziţioneze să fie egale

cu cele pe care vânzătorii doresc să le

ofere. Economia de piaţă este deci capabilă să asigure în mod spontan o situaţie de

echilibru care este convenabilă fiecărui agent în parte, dar este concomitent şi un

optim social (colectiv).

Preţul de echilibru al pieţei este unic şi stabil.

3.3. Structura unui model macroeconomic de inspiraţie clasică

Să presupunem o economie formată din trei agenţi (întreprindere, menaj şi

stat) şi patru pieţe (a muncii, a mărfurilor, a titlurilor financiare, a banilor). Fiecare

agent este specializat: întreprinderea (E) produce şi investeşte; menajul (M) consumă,

economiseşte şi oferă muncă; statul (A) este un agent „în afara pieţei”, care efectuează

cheltuieli publice în folosul social (comun), pe care le finanţează din impozite, creaţie

monetară sau emisiune de titluri financiare.

Economia este statică şi se analizează pe termen scurt: capacităţile de

producţie sunt fixe ( ) şi munca (L) este singurul factor variabil.

Walras a emis o lege conform căreia dacă trei din cele patru pieţe care compun

economia sunt în echilibru, a patra este obligatoriu în echilibru. În virtutea acestei

Pagina 54 din 272

Page 54: manual macroeconomie

legi, modelul clasic se ocupă doar de analiza a trei pieţe: a muncii, a titlurilor şi a

banilor, iar comportamentele şi condiţiile de echilibru de pe piaţa de bunuri (mărfuri)

rămân induse sau implicite.

Modelul clasic este un model al ofertei, deoarece singurele constrângeri vin

doar de pe latura ofertei (legea debuşeelor): de pe piaţa muncii şi din funcţia de

producţie (nivelul tehnologic). De asemenea, acest model este un model dihotomic,

deoarece sectorul monetar nu are nici o influenţă asupra mărimilor economice reale

(moneda este neutră).

3.3.1. Determinarea nivelului de activitate şi a nivelului ocupării: piaţa

muncii şi funcţia de producţie

Analiza pieţei muncii are ca scop să fixeze simultan atât nivelul ocupării, cât şi

rata salariului (real) de echilibru. Conform abordării clasice, nivelul ocupării se

determină doar pe piaţa muncii. Cererea de muncă este dedusă din condiţiile tehnice şi

de producţie şi ipoteza de raţionalitate a întreprinderilor.

Condiţiile tehnice de producţie reprezintă o constrângere pentru întreprindere

şi sunt date printr-o funcţie de producţie macroeconomică de forma:

;

Deci, nivelul ofertei întreprinderii este o funcţie a cantităţii de factori de

producţie utilizaţi (L şi K) şi a nivelului progresului tehnic (parametrul A) care

determină randamentul factorilor de producţie utilizaţi.

Pe termen scurt, ipoteza corectă este absenţa progresului tehnic, deci şi

, ceea ce înseamnă că:

Există o relaţie univoc crescătoare (Y’ > 0) între nivelul ocupării (LD) şi

nivelul ofertei (QS). Această funcţie de producţie reprezintă o constrângere pentru

Pagina 55 din 272

Page 55: manual macroeconomie

întreprindere, stabilind relaţia ce există în fiecare moment dat între cantitatea de

muncă cerută şi nivelul posibil al ofertei.

Abordarea clasică are în vedere întreprinderea concurenţială, deci preţul

bunurilor este impus de întreprinderea producătoare. Ca urmare, cererea de muncă a

întreprinderii se deduce din comportamentul ei de maximizare a profitului.

Deoarece QS se vinde la P, venitul nominal al întreprinderii este de mărime

sau . Forţa de muncă utilizată primeşte salariul nominal

(bănesc) W, deci cheltuielile totale ale întreprinderii sunt de mărime .

Profitul întreprinderii este:

unde reprezintă salariul real, adică cantitatea de bunuri ce se poate cumpăra

din salariul nominal W în condiţiile nivelului de preţuri P.

Dacă surplusul de producţie realizat de ultima unitate de muncă utilizată

depăşeşte salariul real plătit pentru ea, cererea de muncă a întreprinderii va creşte.

Creşterea LD conduce la scăderea treptată a MPL. Creşterea cererii de muncă va

continua până când randamentul marginal al muncii (MPL) va scădea la nivelul

salariului real (w).

Ca urmare, putem scrie că:

.

Dacă w creşte, MPL devine mai mic decât w, deci LD scade şi LS creşte, iar

dacă w scade, MPL devine mai mare decât w: LD creşte şi LS scade. Cu alte cuvinte,

cererea de muncă este o funcţie a salariului real, iar curba LD are pantă negativă.

Funcţia ofertei de muncă, dimpotrivă, are panta pozitivă:

Pagina 56 din 272

Page 56: manual macroeconomie

Când w1 > w*, avem exces de

ofertă de muncă . Preţul

nominal al muncii (W) scade, iar salariul

real (w) scade şi el, determinând

reducerea LS şi creşterea LD până când

piaţa muncii se echilibrează (punctul E).

Când w2 < w*, avem exces de cerere de

forţă de muncă . Preţul

nominal al muncii va creşte, mărind şi

salariul real , ceea ce conduce la

creşterea LS şi scăderea LD până când

piaţa muncii se echilibrează (punctul E).

În modelul clasic al pieţei muncii

este de neconceput şomajul involuntar,

deoarece mecanismul spontan de

autoreglare (prin intermediul preţului

nominal al muncii) absoarbe şomajul

involuntar , deoarece nivelul de

preţuri fiind dat, creşterea salariului

nominal măreşte şi salariul real, mărind

astfel cererea de muncă.

În concluzie, nivelul utilizării

este determinat exclusiv de piaţa muncii.

Acest nivel al utilizării, prin intermediul

funcţiei de producţie, determină apoi

nivelul ofertei pe piaţa bunurilor (vezi

figura 3.3.)

3.3.2. Determinarea structurii producţiei: piaţa capitalului de împrumut

Pagina 57 din 272

Page 57: manual macroeconomie

Piaţa capitalului de împrumut (piaţa titlurilor) pune faţă în faţă menajul, care

economiseşte şi doreşte să-şi plaseze fondurile economisite, cu întreprinderea, care

doreşte să împrumute fonduri în vederea investirii, respectiv cu statul, care doreşte să

finanţeze din împrumuturi deficitul bugetar.

Această piaţă permite deci ajustarea capacităţilor de finanţare ale menajelor cu

nevoile de finanţare ale întreprinderilor şi ale statului. De obicei, ea este denumită

piaţa titlurilor financiare, unde oferta de titluri corespunde unei cereri de fonduri

pentru acoperirea unor nevoi de finanţare, iar cererea de titluri corespunde unei

oferte de fonduri pentru utilizarea unei capacităţi de finanţare.

Funcţionarea liberă a acestei pieţe conduce la formarea unui preţ (real) de

echilibru a capitalului de împrumut, sub forma ratei dobânzii de echilibru, la care

cererea şi oferta de titluri se egalează.

Oferta de capital de împrumut (cererea de titluri) a menajelor este derivată din

comportamentul presupus al indivizilor. Se admite, că ea este rezultatul unui proces

de optimizare intertemporală a menajelor, care trebuie să aleagă între consumul de azi

şi consumul de mâine. În aceste condiţii, rata dobânzii apare ca o recompensă pentru

abstinenţa de a consuma azi. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât vor dori

menajele să economisească mai mult, deci să ofere spre împrumut fonduri mai mari

din economiile lor curente (adică vor cumpăra mai multe titluri emise de întreprinderi

şi/sau stat). Cu alte cuvinte, creşterea ratei dobânzii conduce la un efect de

substituţie: se substituie consumul curent cu economisirea (consumul viitor).

Cererea de capital de împrumut (oferta de titluri) poate proveni de la

întreprinderi sau de la stat. Se poate presupune că cererea de fonduri de împrumut din

partea statului este independentă de rata dobânzii (cerere rigidă, inelastică), dar

depinde de mărimea deficitului

bugetar ce trebuie acoperit.

Dimpotrivă, cererea de fonduri de

împrumut ce vine de la întreprinderi

este determinată de deciziile de

investiţie ale acestora. Deoarece

investiţia şi rata dobânzii sunt invers

proporţionale, acelaşi lucru este

Pagina 58 din 272

Page 58: manual macroeconomie

valabil şi în privinţa cererii de capital de împrumut a întreprinderilor şi rata dobânzii

(sunt invers proporţionale).

Echilibrul pieţei capitalului de împrumut nu are nici o influenţă asupra

nivelului producţiei globale (QS). Ea nu are efect decât asupra structurii acesteia

(ponderea bunurilor de consum, respectiv a bunurilor de investiţie). Mărimea

producţiei este dată, fiind fixată de piaţa muncii care determină ocuparea, respectiv de

funcţia de producţie.

Pe termen scurt, decizia de a economisi (oferta de capital de împrumut),

respectiv de a investi (cererea de capital de împrumut) influenţează numai structura

cererii ce se adresează întreprinderilor, nu şi nivelul ofertei, care depinde doar de

evenimentele de pe piaţa muncii. Dar, pe termen lung, când investiţiile realizate din

fondurile împrumutate vor intra în funcţiune, ele vor acţiona şi asupra nivelului

ofertei, mărind capacitatea de producţie, ridicând nivelul tehnic, deci modificând

condiţiile tehnice ale ofertei.

În acest cadru de analiză, o creştere a economisirii nu reduce nivelul

producţiei şi al ocupării, ci numai proporţia bunurilor de consum în favoarea bunurilor

de investiţie în cadrul ofertei totale.

3.3.3. Determinarea nivelului general al preţurilor: piaţa banilor

(monetară)

Piaţa muncii şi piaţa titlurilor („blocul real” al economiei) determină mărimile

reale. Piaţa muncii fixează salariul real de echilibru şi nivelul ocupării, iar prin

intermediul funcţiei de producţie şi nivelul produsului global, al ofertei. Piaţa titlurilor

fixează rata de echilibru a dobânzii (reale), mărimea capitalurilor ce se schimbă şi,

deci, repartizarea producţiei globale între bunuri de consum şi bunuri de investiţie.

Introducerea banilor are doar funcţia de a determina mărimile nominale, deci,

nivelul general al preţurilor. Ca urmare, modelul clasic este un model dihotomic:

sectorul real şi sectorul monetar al economiei sunt separate, moneda este neutră în

raport cu variabilele reale ale economiei.

Pentru a explica determinarea mărimilor nominale, teoria clasică recurge la

teoria cantitativă a banilor. Din relaţia , s-a dedus cererea de monedă:

Pagina 59 din 272

Page 59: manual macroeconomie

Deoarece pe termen scurt şi conform legii debuşeelor Q = QS, putem

scrie:

Oferta de bani este o variabilă exogenă, sub controlul exclusiv al autorităţilor

monetare, deci , deci echilibrul pieţei monetare este:

de unde:

relaţie care confirmă că singura variabilă exogenă al cărui nivel se determină pe piaţa

monetară este nivelul general al preţurilor (P).

Sintetic, modelul macroeconomic clasic, se poate reprezenta ca în figura 3.5.

3.4. Politica economică în modelul clasic

Modelul clasic descris mai sus prezintă un optim în sens Pareto, la care nu

este posibil să se amelioreze situaţia unui agent, fără a se deteriora situaţia a cel puţin

unui alt agent într-o proporţie identică. Ca urmare, politica economică este inutilă:

dacă funcţionarea spontană a economiei capitaliste – concepută ca o economie de

piaţă – este armonioasă, de ce să o perturbăm prin implementarea de politici

economice? Este suficient să lăsăm pieţele să funcţioneze liber, deoarece în virtutea

capacităţii lor de autoreglare spontană ca urmare a ajustării preţurilor, ele vor

elimina treptat eventualele dezechilibre pe măsură ce se realizează schimburile şi

acumularea.

Regăsim aici logica lui A. Smith: atunci când mecanismul spontan de

funcţionare a economiei de piaţă este armonios, orice încercare – chiar şi bine

Pagina 60 din 272

Page 60: manual macroeconomie

intenţionată – de intervenţie din exterior în acest mecanism, nu poate decât să perturbe

şi să introducă dezechilibre care înainte erau absente. Aceste dezechilibre se vor

manifesta în sectorul monetar (piaţa banilor) şi financiar (piaţa titlurilor), dar

intervenţia statului nu va afecta cu nimic echilibrul pieţei muncii, deci nici nivelul

ocupării şi al activităţii economice reale.

O politică economică care ar viza susţinerea nivelului de activitate economică

nu ar avea efect decât asupra mărimilor valorilor nominale, conducând la creşterea

nivelului general al preţurilor, lăsând neatinse mărimile reale.

Pagina 61 din 272

Page 61: manual macroeconomie

Încercarea de a introduce unele reglementări (mai ales pe piaţa muncii) nu

poate împiedeca funcţionarea corectă a sistemului, dar poate permanentiza eventualele

dezechilibre care înainte erau doar temporare, deoarece perturbă funcţionarea

mecanismului spontan de ajustare a pieţelor libere.

Politica monetară pură (politica de „open market”) expansivă (restrictivă)

măreşte (reduce) masa monetară (M) şi se realizează prin cumpărarea (vânzarea) de

către stat a titlurilor. Singurele pieţe care sunt eventual afectate sunt piaţa titlurilor şi

piaţa monetară. Pe piaţa monetară, în virtutea ecuaţiei cantitative, la un nivel dat al

activităţii (ca volum), creşterea masei monetare duce la creşterea nivelului preţurilor,

ceea ce măreşte valoarea nominală a tranzacţiilor realizate, deci şi cererea de bani. O

asemenea politică (expansivă) nu poate avea nici un efect asupra pieţei muncii şi a

volumului de schimburi reale, deoarece preţurile relative nu se modifică, nici rata

şomajului real, deci nu se modifică nici comportamentul agenţilor. Echilibrul pieţei

muncii rămâne stabil, ca urmare nu se modifică nici ocuparea, nici nivelul producţiei.

Mai exact,

creşterea nivelului

preţurilor conduce la

o scădere a salariului

real. Cererea de

muncă creşte, iar

oferta de muncă

scade şi piaţa muncii

se află temporar în

situaţia de cerere

excesivă. Salariile

nominale cresc până

ce se restabileşte

echilibrul la acelaşi

nivel al salariului

real şi la acelaşi nivel

de ocupare, aşa cum se poate vedea în figura 3.6.

Pe piaţa titlurilor, politica de open market antrenează o scădere a cererii de

titluri (scăderea ofertei de titluri publice). Rata de echilibru a dobânzii nu se modifică,

dar volumul titlurilor schimbate va fi mai redus (figura 3.7.)

Pagina 62 din 272

Page 62: manual macroeconomie

Legendă:

1. scade oferta de titluri

publice (statul îşi

răscumpără titlurile pentru

a mări oferta de bani);

2. scade cererea de titluri a

menajelor;

3. scade volumul schimbului

de fonduri de împrumut;

4. rata de echilibru a dobânzii

nu se modifică.

În concluzie, politica monetară a creat doar inflaţie (de preţ şi de salariu), dar

nu a avut nici un efect asupra mărimilor reale (preţurilor relative, nivelul ocupării,

nivelul activităţii economice, nivelul investiţiei).

La fel de ineficace este şi politica bugetară pură. O politică bugetară finanţată

prin impozite (creşterea cumpărărilor statului, acompaniată de o creştere identică a

impozitelor) apasă asupra menajelor, al căror venit disponibil se reduce. Echilibrul pe

piaţa muncii, a titlurilor, a banilor şi a bunurilor nu se modifică. Creşterea

cumpărărilor statului la un nivel de activitate constant va fi posibilă numai printr-o

diminuare echivalentă a consumului menajelor sub efectul creşterii poverii fiscale.

O politică bugetară finanţată prin îndatorare (emisiunea de titluri publice) nu

are nici un efect real, dar modifică echilibrul pieţei titlurilor. Emisiunea suplimentară

de titluri publice conduce la creşterea ratei dobânzii (oferta de titluri devine

excedentară) şi astfel investiţiile private scad, iar economisirea menajelor creşte.

În fine, o politică bugetară finanţată prin creaţie monetară nu influenţează

ocuparea şi nivelul activităţii, dar conduce la creşterea ofertei de bani, deci la inflaţia

variabilelor nominale (creşte nivelul preţurilor).

Pagina 63 din 272

Page 63: manual macroeconomie

UNITATEA 4

Critica keynesiană a teoriei clasice

Obiective

a prezenta concepţia generală a economiei şi obiectul analizei în abordarea

keynesiană;

a descrie principiul cererii efective şi principiul preferinţei pentru lichiditate;

a motiva necesitatea politicii economice.

*

* *

4.1. Concepţia generală a economiei

4.1.1. Obiectivul lui Keynes: studiul variaţiilor producţiei şi a ocupării

Lucrarea lui Keynes „Teoria generală a utilizării mâinii de lucru, a dobânzii şi

a monedei” nu este o teorie a tuturor fenomenelor economice, ci esenţialmente o

teorie a ocupării, clarificând procesele care determină nivelul acestei mărimi

economice reale specifice.

În esenţă, Keynes a intenţionat să demonstreze că funcţionarea spontană a

economiei capitaliste nu este armonioasă, aşa cum susţineau clasicii, că există multe

situaţii de subutilizare masivă a factorilor de producţie şi în special de şomaj

involuntar.

Keynes a dorit să demonstreze că piaţa muncii poate prezenta şomaj

involuntar în ciuda flexibilităţii salariului real, ceea ce înseamnă, de fapt, că această

„piaţă” nu este operaţională, deoarece şomajul involuntar nu se resoarbe spontan prin

mecanismul forţelor pieţei şi această incapacitate nu se datorează unui blocaj de preţ

(a salariului real, în acest caz), ci faptului că piaţa muncii nu este, de fapt, o piaţă în

sensul clasic al cuvântului. Pe această piaţă, echilibrul nu rezultă din confruntarea

sistematică a comportamentelor ofertanţilor de muncă şi a angajatorilor, deci oferta de

Page 64: manual macroeconomie

muncă nu este capabilă să preseze asupra nivelului ocupării, care rezultă exclusiv din

deciziile unilaterale ale întreprinderilor.

Dacă întreprinderile nu-şi sporesc cererea de muncă nici în condiţiile în care

ofertanţii de muncă sunt dispuşi să accepte o scădere a salariului real, înseamnă că ele

nu au debuşeele asigurate. Numai într-o asemenea situaţie întreprinderile nu sporesc

ocuparea, deşi ele urmăresc să-şi maximizeze profitul.

Atacul principal al lui Keynes priveşte deci legea lui Say, conform căreia

maximizarea profitului întreprinderilor se asigură exclusiv prin egalarea salariului real

cu randamentul marginal (fizic) al muncii (w = MPL). Când salariul real scade sub

efectul forţei de muncă excedentare a menajelor, întreprinderile raţionale trebuie să

mărească ocuparea, până când întregul şomaj involuntar este resorbit (deci, salariul

real şi-a atins nivelul de echilibru şi nu mai scade).

Pentru a-şi fundamenta demonstraţia, Keynes trebuia să pornească de la

presupunerea că întreprinderile nu sunt sigure în privinţa debuşeelor lor, deci nu au

interesul să sporească ocuparea, deoarece nu sunt sigure că pot vinde surplusul de

produse astfel realizat. În acest caz, şomajul involuntar devine posibil chiar în

condiţiile flexibilităţii salariului real şi legea debuşeelor devine invalidă. Întreaga

teorie clasică trebuie repusă în discuţie, deoarece nici teoria cantitativă a banilor nu se

mai confirmă (moneda este neutră şi nu se cere pentru ea însăşi), întrucât tocmai

această teorie a reprezentat fundamentul legii lui Say. La fel, trebuie rediscutată

viziunea clasică a pieţei titlurilor, precum şi rolul jucat de rata dobânzii şi modalitatea

de realizare a egalităţii investiţiilor cu economisirea. Prin lucrarea sa, Keynes oferă o

teorie alternativă celei clasice.

4.1.2. Natura economiei: o economie monetară de producţie

Critica teoriei clasice l-a condus pe Keynes să substituie viziunea clasică a

sistemelor economice concepute ca economii de piaţă (de schimb) reale, cu o

abordare alternativă în care economiile naţionale sunt concepute ca economii de

producţie, economii monetare, respectiv economii incerte.

a) Economii de producţie, ceea ce înseamnă că:

Organizarea activităţii economice are în centru activitatea de

producţie a întreprinderilor, aceasta fiind un act economic specific ce

50

Page 65: manual macroeconomie

nu se reduce la un act de piaţă (vânzare – cumpărare). Nivelul

producţiei, al ocupării şi variaţia acestora sunt determinate exclusiv de

întreprinderi, pe baza anticipaţiilor lor pe termen scurt privind cererea

globală viitoare care li se va adresa (principiul cererii efective). În

acest cadru, piaţa are un statut teoretic diferit faţă de piaţa clasică: nu

mai este decât locul unde se confirmă sau se infirmă anticipările

întreprinderilor privind cererea de bunuri. Ca urmare, piaţa nu mai este

locul unde se pot ajusta diferitele decizii economice individuale, deci

preţurile nu mai pot conduce la coerenţa deciziilor de ofertă şi cerere.

Când are loc o tranzacţie pe piaţă, decizia a fost deja luată şi

eventualele incompatibilităţi au devenit deja evidente.

Economia nu mai este o economie „de piaţă” în sens strict, aşa cum au

înţeles clasicii, fiind dotată cu „locuri” şi „instituţii” unde se pot ajusta

spontan deciziile economice descentralizate. În realitate, nu există în

mod special o piaţă a „muncii” unde să se poată ajusta automat, prin

intermediul variaţiei salariului real, deciziile celor care oferă şi a celor

care cer muncă. Chiar dacă contractul de muncă are aspectul unei

relaţii de piaţă în care salariul pare să aibă rolul de preţ al tranzacţiei,

ofertanţii de muncă, salariaţii nu au mijloace de presiune asupra

deciziilor întreprinderilor angajatoare, care decurg exclusiv din

deciziile lor legate de nivelul producţiei. Salariile reale, chiar flexibile

fiind, nu sunt variabile de ajustare ale ofertei şi cererii de muncă.

b) Economii monetare, ceea ce înseamnă că:

Moneda este mai mult decât un simplu instrument de schimb. Mai

întâi, ea este o unitate de cont a tranzacţiilor, etalon al valorilor:

ansamblul contractelor de vânzare – cumpărare, datoriile, salariile etc.

sunt evaluate în unităţi monetare. Ca urmare, Keynes nu face distincţie

între mărimile reale şi cele nominale. Pentru el există numai mărimi

monetare, mărimile economice neputând exista în afara expresiei lor

monetare. Astfel, el abandonează dihotomia clasică.

În al doilea rând, moneda este un mijloc de plată, fiind dotată cu

caracter de lichiditate prin excelenţă: numai moneda permite plata

imediată şi fără costuri tranzacţionale a unei datorii de orice natură.

Din această cauză, moneda devine şi un mijloc privilegiat de deţinere a

51

Page 66: manual macroeconomie

avuţiei (principiul preferinţei pentru lichiditate). Moneda este deci

cerută pentru ea însăşi.

Moneda nu mai este neutră. Datorită absenţei dihotomiei,

comportamentele faţă de monedă (preferinţa pentru lichiditate)

influenţează nivelul tuturor mărimilor economice, mai ales a producţiei

şi a ocupării. Existenţa unei preferinţe pentru lichiditate reprezintă

legătura dintre oferta globală şi cererea globală şi poate deveni un

factor de criză. Acest nou comportament asociază economiei o mare

incertitudine într-un sistem economic descentralizat.

c) Economii incerte, ceea ce înseamnă că:

Activitatea economică se derulează într-o lume caracterizată prin

existenţa unei incertitudini radicale (neprobabilizabile), legată

esenţialmente de caracterul descentralizat al sistemelor economice, în

care o decizie economică poate fi luată independent şi, foarte probabil,

fără a fi în coerenţă cu ansamblul celorlalte decizii economice

(incertitudine endogenă).

Anticipaţiile joacă un rol esenţial în economie şi îmbracă adesea o

formă convenţională, agenţii economici având tendinţa de a-şi

confrunta deciziile cu opinia publică. Gradul de neîncredere a agenţilor

faţă de propriile lor anticipări le conferă acestora un grad de

volatilitate, ceea ce devine cauza unei instabilităţi majore a sistemelor

economice (incertitudine exogenă).

În concluzie, viziunea lui Keynes privind funcţionarea economiei exprimă

invaliditatea celor două principii fundamentale ale teoriei clasice: legea debuşeelor şi

teoria cantitativă a banilor, acestea fiind substituite cu principiul cererii efective,

respectiv cu principiul preferinţei pentru lichiditate.

4.2. Principiile fundamentale ale teoriei lui Keynes

Teoria alternativă elaborată de Keynes se bazează pe două principii

fundamentale: cel al cererii efective şi cel al preferinţei pentru lichiditate.

52

Page 67: manual macroeconomie

4.2.1. Principiul cererii efective: critica lui Say

În abordarea lui Keynes, mărimea producţiei şi a ocupării nu rezultă din

funcţionarea pieţei muncii, ci sunt determinate de întreprinderi în funcţie de

anticipaţiile lor în privinţa debuşeelor.

Pentru a decide în privinţa nivelului lor de activitate (şi a ocupării),

întreprinderile compară încasările aşteptate (anticipate) în urma unui anumit grad de

ocupare cu costurile aferente. Aceste costuri au fost denumite de către Keynes „preţul

ofertei globale” şi sunt definite ca fiind nivelul minim de încasări cerut de

întreprindere pentru fiecare volum de producţie (şi ocupare) care trebuie să acopere

costurile de producţie (esenţialmente cele legate de factorul muncă) şi să garanteze o

marjă minimală de profit (care să acopere riscul producţiei, mai precis, costul ei de

oportunitate).

Încasările aşteptate au fost denumite „preţul cererii globale”, fiind definite ca

suma încasărilor aşteptate de pe urma consumului şi a investiţiei. Consumul se supune

unei legi psihologice, după care când venitul creşte, consumul creşte şi el, dar într-o

proporţie mai mică.

Preţul ofertei globale şi preţul cererii globale cresc pe măsură ce ocuparea,

deci şi veniturile cresc. Ele nu sunt egale decât într-un singur punct, acolo unde cele

două curbe ce le reprezintă se intersectează. Acesta este punctul cererii efective, adică

punctul în care speranţa de profit a întreprinderilor a fost maximizată.

4.2.2. Principiul preferinţei pentru lichiditate: critica teoriei cantitative a

banilor

În abordarea lui Keynes, nivelul ocupării şi a volumului activităţii economice

depinde de trei variabile: nivelul consumului anticipat, marja minimală de profit şi

nivelul investiţiei.

a) Nivelul consumului anticipat depinde, în principal, de înclinaţia marginală

de a consuma a naţiunii, aşa cum o percep întreprinderile. Acest parametru este

considerat de Keynes ca fiind stabil, depinzând, în principal, de comportamentul

psihologic al agenţilor, care nu se modifică pe termen scurt.

53

Page 68: manual macroeconomie

b) Marja minimală a profitului cerut de întreprinderi influenţează nivelul

ocupării şi al activităţii: cu cât această marjă este mai mare, cu atât va fi mai mare

produsul social global, iar ocuparea va scădea. Din nou este vorba de o convenţie

stabilă pe termen scurt şi foarte dificil de influenţat din partea statului.

c) Nivelul investiţiei este singura variabilă ce este susceptibilă să varieze pe

termen scurt, deci care poate fi influenţată de autorităţi. Ca urmare, insuficienţa

ocupării (şi a nivelului activităţii) poate fi atribuită, în principal, insuficienţei

investiţiilor.

La rândul ei, investiţia se determină în urma comparării de către întreprinderile

ce doresc să investească a două rate: rata eficienţei marginale a capitalului, care

relevă, în principal, anticipările pe termen lung a încasărilor nete induse de realizarea

proiectelor de investiţie şi rata dobânzii.

Rata dobânzii la Keynes nu este preţul renunţării la consum, aşa cum susţine

teoria clasică, deoarece acest lucru nu ar fi coerent cu principiul cererii efective. În

optica keynesiană, nivelul ocupării şi al activităţii sunt cu atât mai mari, cu cât

societatea consumă o parte mai mare a venitului naţional. Dimpotrivă, economisirea,

renunţarea la consum, este dăunătoare din punctul de vedere al celor două mărimi,

deoarece reduce cererea efectivă. În aceste condiţii, a face din rata dobânzii

recompensa pentru renunţarea la consum (economisire) nu ar avea nici un sens: de

fapt, ar însemna să negăm însăşi legitimitatea practică a dobânzii, aceasta devenind o

incitaţie pentru agenţii economici de a se comporta exact invers decât o cere

bunăstarea economică a societăţii.

În teoria lui Keynes, raportul consum/economisire nu depinde de rata

dobânzii, ci decurge exclusiv din comportamentul psihologic al indivizilor, care este

relevat prin înclinaţia lor marginală de a consuma.

Rata dobânzii nu mai este o variabilă de ajustare a ofertei de fonduri de

împrumut (economisire) şi a cererii de fonduri de împrumut (investiţie), mai întâi

deoarece ea nu mai reprezintă un argument al deciziei de economisire. În plus, la

nivelul economiei naţionale, economiile disponibile nu mai constituie o constrângere

asupra deciziei de investire, deoarece aceasta depinde exclusiv de rezultatul

comparării încasărilor aşteptate (actualizate) nete cu costul curent al capitalului (rata

dobânzii).

Investiţia se realizează pe baza unui credit bancar, deci a unei creaţii monetare

şi, prin venitul suplimentar pe care-l va degaja, investiţia însăşi va genera

54

Page 69: manual macroeconomie

economisirea necesară pentru a o finanţa ex post. Ca urmare, egalitatea economisirii

cu investiţia (S=I) nu se realizează în sistemul economic keynesian prin intermediul

variaţiilor ratei dobânzii, ci al variaţiei venitului global. Deci, această egalitate nu este

o relaţie de echilibru a pieţei titlurilor, ci exprimă într-o manieră sintetică echilibrul

macroeconomic dintre oferta şi cererea globală.

În abordarea keynesiană, rata dobânzii este preţul renunţării la lichiditate.

Keynes consideră că trebuie să existe două decizii: prima constă în partajul

consum/economisire despre care am vorbit mai sus şi care rezultă dintr-un

comportament psihologic şi în care nu intervine rata dobânzii ca argument, dar odată

această decizie luată (s-a decis proporţia S şi C), trebuie luată şi o a doua decizie, cu

privire la modalitatea transferului economisirii (S) din prezent spre viitor. Din acest

punct de vedere, există la Keynes o alternativă riguroasă între deţinerea economiilor

sub formă lichidă (tezaurizarea monedei), respectiv ţinerea lor sub formă de titluri

financiare. Într-o economie monetară societatea arată o preferinţă pentru lichiditate,

adică preferă să-şi deţină avuţia sub forma banilor. Deci, dacă dorim să incităm

indivizii să se despartă de încasările lor lichide plasându-le sub formă de titluri

financiare, ei trebuie recompensaţi pentru acest sacrificiu sub forma ratei dobânzii

plătită pentru titluri. Astfel, rata dobânzii este preţul renunţării la lichiditate.

În lumina celor de mai sus, rata dobânzii este o variabilă monetară care

ajustează preferinţa pentru lichiditate a indivizilor (cererea de monedă pentru ea însăşi

rezultată din motivul precauţiei şi a speculaţiei) şi cantitatea de monedă disponibilă în

economie (care decurge din politica de open market a băncii centrale).

În concluzie, dorinţa lui Keynes de a fundamenta teoretic posibilitatea unei

situaţii de echilibru a subutilizării involuntare în ciuda flexibilităţii salariului real, l-a

condus din aproape în aproape să năruie întregul edificiu clasic: legea lui Say,

reprezentarea pieţei de capital şi rolul ratei dobânzii, respectiv teoria cantitativă a

banilor.

Concluzia lui Keynes a fost că:

nivelul ocupării nu se determină pe piaţa muncii;

piaţa bunurilor nu este o piaţă în sens tradiţional, deoarece preţurile nu

joacă un rol de variabilă de ajustare între oferta şi cererea globală.

Pe scurt, economia naţională nu este o economie de piaţă reală, ci o economie

monetară de producţie.

55

Page 70: manual macroeconomie

4.3. Politica economică în teoria keynesiană

Abordarea alternativă a mecanismului de funcţionare a economiilor

contemporane l-a condus în mod logic pe Keynes la o concluzie diferită a

oportunităţii şi necesităţii intervenţiei de origine guvernamentală. Deoarece

mecanismul spontan al economiei nu poate asigura el însuşi ocuparea deplină, este

nevoie de un ajutor din afară, prin implementarea unor politici economice destinate să

susţină nivelul cererii globale anticipate.

O asemenea concluzie este logică: deoarece răul provine din excesiva

descentralizare a sistemului economic şi incertitudinea care-l caracterizează, este

necesară o „recentralizare” a acestuia. Elementul central care se adaugă funcţionării

economiei este reprezentat prin stat. O asemenea recentralizare nu trebuie să fie

totală: statul trebuie să intervină doar pentru a se asigura că nivelul activităţii

economice este suficient de înalt pentru a garanta ocuparea deplină a capacităţilor de

producţie disponibile în economie. În rest, mai ales în privinţa alocării resurselor,

virtuţile tradiţionale dovedite ale economiei „de piaţă” sunt recunoscute şi de Keynes.

El este un apărător al economiei „liberale” şi pledează pentru implicarea statului în

funcţionarea economiei tocmai pentru a se putea realiza caracterul „liberal” al

acesteia.

Concluzii

1. Teoria clasică susţine că economiile contemporane sunt economii de piaţă, care au

o capacitate spontană de a se autoregla. Ca urmare, nu sunt necesare politicile

economice. Are la bază două principii fundamentale: legea debuşeelor (oferta îşi

creează propria cerere – Say) şi teoria cantitativă a banilor (moneda este neutră şi

nu are nici un efect asupra variabilelor reale).

2. În teoria clasică, economiile capitaliste sunt descrise ca fiind: economii de piaţă

(de schimb), economii reale şi economii certe.

3. Obiectul analizei clasice o constituie echilibrul general al schimburilor (pieţelor).

Nivelul ocupării se determină exclusiv pe piaţa muncii. Prin intermediul funcţiei

de producţie, nivelul ocupării determină nivelul activităţii economice. Structura

56

Page 71: manual macroeconomie

producţiei se determină pe piaţa capitalului de împrumut, iar nivelul general al

preţurilor pe piaţa monetară.

4. Keynes a demonstrat invaliditatea principiilor fundamentale ale teoriei clasice. În

abordarea keynesiană, economiile capitaliste sunt economii monetare de

producţie, descrise ca fiind: economii de producţie, economii monetare, economii

incerte.

5. La baza abordării keynesiene stau două principii fundamentale: principiul cererii

efective şi principiul preferinţei pentru lichiditate. Primul principiu face invalidă

legea debuşeelor, iar cel de-al doilea teoria cantitativă a banilor.

6. Deoarece în abordarea keynesiană mecanismul de funcţionare a economiei nu

asigură automat utilizarea deplină a factorilor, devine necesară intervenţia statului,

care prin politici economice adecvate este chemat să corecteze insuficienţa cererii

globale anticipate.

Concepte cheie

Identitate contabilă – egalitate ex post, întotdeauna verificată, care se deduce

din conturile agenţilor economici sau din conturile naţionale.

Incertitudine endogenă – incertitudine datorată comportamentului altor agenţi

economici, ce decurge din caracterul descentralizat al sistemelor economice. Este

generată deci de interacţiunile sociale şi agenţii o provoacă şi o suportă în acelaşi

timp.

Incertitudine exogenă – incertitudine cu care se confruntă un agent economic,

rezultată din fenomenele aleatoare ce pot surveni în viitor şi care afectează realizarea

planurilor elaborate. Decurge din fenomene exterioare.

Înclinaţie marginală de a consuma – raportul dintre variaţia consumului (∆C)

şi variaţia venitului (∆Y).

Optim Pareto – situaţie în care nu mai este posibilă ameliorarea stării unui

agent economic fără a se deteriora proporţional starea unui alt agent economic.

Parabola mâinii invizibile – metaforă ce exprimă ideea fundamentală că nu

există nici o contradicţie între urmărirea interesului individual, respectiv asigurarea

bunăstării societăţii.

57

Page 72: manual macroeconomie

Viteză de circulaţie a banilor – de câte ori o unitate monetară se utilizează în

tranzacţii în decursul unei perioade. Prin definiţie: .

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. În teoria clasică, moneda:

a) este neutră în raport cu activitatea economică;

b) nu este cerută decât pentru realizarea tranzacţiilor;

c) este esenţialmente o rezervă de valoare.

2. Parabola mâinii invizibile înseamnă că:

a) economia de piaţă este spontan armonioasă;

b) individualismul este un pericol pentru societate;

c) trebuie să aplicăm o politică de „laissez-faire”.

3. Legea lui Say conduce la:

a) lipsa crizelor de supraproducţie;

b) un nivel de activitate economică întotdeauna suficient de mare;

c) necesitatea ca statul să susţină cererea globală pentru ca ea să egaleze

oferta globală.

4. Teoria cantitativă a banilor:

a) este teoria determinării nivelului general al preţurilor prin oferta de

monedă;

b) exprimă influenţa banilor asupra mărimilor reale (ocupare, producţie);

c) este strâns legată de legea lui Say.

5. Pentru clasici, variaţiile de preţ:

a) permit ajustarea cererii la ofertă pe diferitele pieţe;

b) permit compatibilizarea diferitelor decizii individuale;

c) trebuie combătute.

6. Modelul clasic este:

a) un model al ofertei;

b) un model al cererii;

c) un model dihotomic.

7. Politica economică la Keynes:

a) este un mijloc de conciliere a intereselor private;

58

Page 73: manual macroeconomie

b) este un mijloc de salvare a capitalismului;

c) nu este decât o etapă spre socializarea completă a economiei.

8. Pentru Keynes, activitatea economică se derulează într-un mediu:

a) radical incert;

b) riscant;

c) cert.

9. La Keynes, rata dobânzii:

a) este preţul renunţării la consum;

b) este preţul renunţării la lichiditate;

c) este preţul care ajustează oferta la cererea de fonduri de împrumut.

10. Pentru Keynes, nivelul ocupării este:

a) determinat în urma confruntării pe piaţă a ofertei şi a cererii de muncă;

b) determinat unilateral exclusiv de către întreprinderi;

c) de regulă, nivelul utilizării depline.

Probleme şi teme de reflecţie

1. Se consideră o economie cu trei agenţi (închisă), caracterizată prin modelul:

unde:

Q – producţie;

C – consum;

I – investiţie;

G – cumpărări guvernamentale;

S – economisire;

L – ocupare;

w – salariu real;

P – nivelul preţurilor;

r – rata (reală) a dobânzii.

a) Comentaţi cele zece ecuaţii.

b) Explicaţi de ce modelul poate fi considerat ca o reprezentare simplificată a

teoriei clasice?

c) De ce modelul clasic poate fi calificat ca un model al ofertei?

59

Page 74: manual macroeconomie

d) Care este efectul în acest model al unei creşteri

d1) exogene ex ante a investiţiei?

d2) exogene ex ante a economisirii?

d3) exogene a salariului nominal?

d4) a nivelului general al preţurilor?

e) Ce puteţi spune despre necesitatea unor eventuale politici economice?

2. Se consideră o economie închisă cu trei agenţi, caracterizată prin următorul

model:

a) Comentaţi pe scurt ecuaţiile de mai sus şi comportamentele pe care le

descriu.

b) Scrieţi constrângerea bugetară a statului. Din ce raţiune se elimină în acest

caz piaţa titlurilor?

c) Care sunt principalele variabile endogene ale modelului?

d) Studiaţi echilibrul pieţei muncii şi determinaţi salariul real de echilibru,

respectiv ocuparea şi producţia ce-i corespund.

e) Studiaţi echilibrul pieţei monetare şi determinaţi nivelul general al

preţurilor. Care sunt variabilele exogene care influenţează echilibrul pieţei

monetare?

f) Studiaţi echilibrul pieţei bunurilor şi determinaţi rata dobânzii. Care sunt

variabilele exogene care influenţează echilibrul acestei pieţe?

g) Să presupunem că iniţial A = 40; V = 3; E = 40.000; G = 200 şi MS =

2.000. Determinaţi ansamblul mărimilor caracteristice ale economiei.

h) Studiaţi incidenţa creşterii G cu 400 (finanţare prin împrumut) asupra

echilibrului economic.

i) Studiaţi incidenţa asupra echilibrului economic:

i. a unei creşteri a masei monetare cu 200 (prin open market);

60

Page 75: manual macroeconomie

ii. a unei creşteri a V cu +1.

j) Statul fixează rata salariului real la un nivel plafon de 0,2. Care vor fi

consecinţele acestei decizii asupra economiei?

Teme pentru eseu

1. „Statul este la originea crizelor economice sau, dimpotrivă, permite ieşirea din

criză?”

2. „Urmărirea interesului individual conduce inevitabil la asigurarea bunăstării

sociale”.

PARTEA a II – a

61

Page 76: manual macroeconomie

ECONOMIA PE TERMEN

LUNG

62

Page 77: manual macroeconomie
Page 78: manual macroeconomie

UNITATEA 5

Venit naţional: producţie, distribuţie, utilizare

Obiective

construirea unui model care explică crearea outputului naţional, distribuţia şi

utilizarea acestuia;

a arăta condiţiile generale de echilibru economic;

a arăta rolul preţului factorilor şi a ratei dobânzii în asigurarea echilibrului

dintre cerere şi ofertă;

a arăta efectul politicii economice asupra echilibrului economic.

*

* *

Indicatorii economici cu care am făcut cunoştinţă în capitolele precedente fac

posibil ca economiştii şi politicienii să calculeze an de an şi să compare realizările

economiilor naţionale. Dar scopul studiului macroeconomiei nu este numai să se

măsoare aceste realizări, ci să se explice funcţionarea economiei. Ca urmare, trebuie

elaborat modelul care descrie această funcţionare, relaţiile dintre variabilele

economice şi efectul politicilor economice.

Principalele întrebări care se pun sunt:

Cât de mare este producţia întreprinderilor? Ce determină venitul total

al ţării?

Cine realizează venituri din producţie? Cum se distribuie venitul creat

între lucrători şi proprietarii de capital?

Cine cumpără bunurile produse? Cât de mare este consumul

menajelor? Cât cumpără pentru investiţii menajele şi întreprinderile?

Cât cumpără statul?

Ce determină echilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii?

Ce asigură coincidenţa consumului, investiţiilor şi cumpărărilor

guvernamentale cu producţia totală?

Page 79: manual macroeconomie

Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, trebuie să analizăm ce legături iau

naştere între diferitele părţi componente ale economiei. Punctul de plecare în această

analiză este circuitul economic.

La început, vom avea în vedere circuitul unei economii închise (Fig. 5.1.).

5.1. Producţia de bunuri şi servicii

Outputul naţional (PIB) depinde de doi factori: cantitatea factorilor de

producţie utilizaţi şi modul în care economia ştie să transforme aceşti factori în

produse şi servicii, descris prin funcţia de producţie.

Factorii de producţie sunt resurse utilizate în scopul producerii de bunuri şi

servicii, cei mai importanţi fiind munca (L) şi capitalul (K). Capitalul reprezintă

totalitatea instrumentelor utilizate în procesul de producţie: macarale, calculatoare,

strunguri etc. Prin muncă înţelegem timpul pe care indivizii îl consacră pentru

activităţi de producţie.

50

Încasările firmelor

Costul factorilor

Consum

Cumpărări guvernamentale

Deficit bugetar

Economisirea sferei privateMenaje

Stat

Piaţa mărfurilor

Piaţa monetară

Piaţa factorilor de

producţie

Fig. 5.1. Circuitul simplificat al economiei închise

Întreprinderi

Venit

ImpoziteInvestiţii

Page 80: manual macroeconomie

Deocamdată, vom considera constant stocul de capital şi cantitatea

de muncă utilizată .

O altă ipoteză va consta în faptul că vom considera o situaţie de utilizare

deplină a factorilor de producţie (fără capacităţi neutilizate) deşi în realitate o parte

din stocul de muncă de obicei nu se utilizează (şomaj).

Procedeele tehnologice existente determină cantitatea de producţie ce se poate

realiza prin utilizarea stocului de factori de producţie disponibil în economie. Aceste

tehnologii sunt descrise prin intermediul funcţiei de producţie, care arată modul în

care factorii de producţie determină nivelul outputului (Y), deci:

Y = F(L, K)

adică, outputul naţional este funcţie a cantităţilor de K şi L care se utilizează. Dacă se

descoperă modalităţi mai eficiente de producţie, cu cantităţi identice de factori se

poate obţine un output mai mare. În acest caz, se modifică funcţia de producţie.

Factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună oferta de

bunuri şi servicii, care este egală cu outputul naţional:

La un moment dat, outputul este dat, deoarece stocul de factori utilizabili şi

tehnologia de producţie sunt şi ele date. În decursul timpului însă outputul, deci şi

oferta, se modifică: creşterea stocului de factori şi perfecţionarea tehnologiilor

măreşte outputul, deci şi oferta.

5.2. Distribuirea venitului naţional între factorii de producţie

Ştim deja că outputul total al economiei coincide cu venitul total. Deoarece

factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună outputul total,

concomitent determină şi mărimea venitului naţional. Venitul naţional, prin

intermediul pieţei factorilor de producţie, se îndreaptă de la întreprinderi spre menaje.

Ca urmare, distribuţia venitului naţional este determinată de preţul factorilor de

51

Page 81: manual macroeconomie

producţie, care reprezintă, de fapt, preţul plătit de întreprindere pentru utilizarea

factorilor respectivi: salariu pentru muncă, chirie pentru capital. Toate preţurile plătite

pentru utilizarea factorilor determină o anumită ofertă şi cerere a factorilor respectivi

(Fig. 5.2.).

Deoarece am presupus şi

, oferta de factori (SSf) este

perpendiculară (perfect rigidă). Cererea de factori

(DDf) are panta negativă. Intersecţia ei cu oferta

rigidă (SSf) determină preţul de echilibru al

factorilor (Pe).

Pentru a înţelege distribuţia venitului,

trebuie să analizăm cererea de factori care

porneşte de la multitudinea întreprinderilor care

utilizează K şi L. Să vedem ce decizii trebuie să ia o întreprindere tipică?

Cea mai tipică ipoteză în legătură cu o întreprindere este că e concurenţială.

Întreprinderea concurenţială este minusculă în raport cu dimensiunile pieţei, deci nu

are o influenţă prea mare asupra preţurilor pieţei. Să presupunem că o întreprindere

produce un singur produs, pe care îl valorifică la preţul pieţei. Ea îşi va putea mări

producţia cât doreşte, fără a conduce la scăderea preţului. Întreprinderea nu

influenţează nici nivelul salariilor, deoarece şi celelalte întreprinderi angajează forţă

de muncă. Ea nu are nici un interes să plătească salarii mai mari decât preţul pieţei, iar

dacă ar plăti salarii mai mici muncitorii ar pleca la alte întreprinderi.

Deci, întreprinderea concurenţială este acceptatoare de preţ atât prin prisma

outputului cât şi a inputului.

Tehnologia se poate descrie şi în cazul întreprinderii cu funcţia de producţie:

Y = F(K, L)

Întreprinderea îşi valorifică produsele la preţul pieţei (P) şi plăteşte salarii de

mărime W, respectiv o chirie R pentru capitalul utilizat (conform ipotezei, stocul de

capital este în proprietatea menajelor). Menajele închiriază capitalul şi-şi valorifică

forţa de muncă, deci ambii factori de input se procură de la menaje.

52

Page 82: manual macroeconomie

Scopul întreprinderii este să-şi maximizeze profitul, care este diferenţa dintre

încasări şi cheltuieli. Încasarea este , iar cheltuielile sunt ,

deci:

sau:

adică profitul depinde de preţul produselor (P), preţul factorilor (W şi R) şi cantitatea

de factori utilizată (K şi L). Preţurile sunt o variabilă exogenă, deci întreprinderea

determină astfel cantitatea de K şi L utilizată încât să-şi maximizeze profitul.

Cum decide întreprinderea mărimea cererii sale de factori de producţie? Cu

cât ea utilizează mai multă muncă, cu atât va produce un output mai mare. Orice

unitate suplimentară de muncă utilizată produce o producţie suplimentară care

reprezintă produsul marginal al muncii (MPL). Deci, dacă întreprinderea utilizează o

oră de muncă în plus, outputul ei creşte cu MPL:

MPL = F(K, L+1) – F(K, L)

unde: F(K, L+1) – indică outputul realizabil cu o unitate de K şi L+1 unităţi de

muncă;

F(K, L) – indică outputul realizabil cu o unitate de K şi o unitate de L.

Majoritatea factorilor de producţie se

caracterizează prin MP descrescător. Dacă

, înseamnă că MPL va scădea paralel cu

creşterea lui L, deoarece munca devine tot mai

puţin productivă.

Când întreprinderea care-şi maximizează

profitul trebuie să decidă dacă să angajeze

muncă suplimentară, compară încasările

suplimentare aduse de MPL cu cheltuielile

suplimentare pentru plata salariilor. Încasările suplimentare depind şi de preţurile

produselor, deci:

53

Page 83: manual macroeconomie

∆ încasări =

∆ cheltuieli = W suplimentar

∆ profit = ∆ încasări - ∆ cheltuieli = - W

unde ∆ simbolizează modificarea.

Întreprinderea ştie că dacă ∆ încasări depăşeşte ∆ cheltuieli, profitul ei creşte.

Deci, va mări cererea de muncă până când cheltuielile suplimentare se recuperează,

adică până când ∆ încasări = W:

sau

unde: W – salariul nominal

w – salariul real.

Deci, cererea de muncă a întreprinderii creşte până când produsul marginal al

muncii devine egal cu salariul real.

Să luăm un exemplu. Să presupunem

că o economie produce doar pâine şi preţul

pâinii este 2 €, iar salariul nominal orar al

unui muncitor este 20 €. Salariul real va fi:

pâini/oră. În acest caz,

întreprinderile măresc cererea de muncă până

când noua persoană angajată măreşte outputul

doar cu 10 pâini.

La fel decid întreprinderile în privinţa

cererii de capital. Produsul marginal al capitalului este MPK şi fiecare unitate

suplimentară de capital utilizată măreşte outputul:

MPK = F(K+1, L) – F(K, L)

În aceste condiţii: ∆ profit = ∆ încasări - ∆ cheltuieli = - R. Profitul

se maximizează când , unde este chiria reală, adică chiria exprimată

în unităţi de marfă şi nu în bani (dobânda reală).

54

Page 84: manual macroeconomie

În concluzie, când o întreprindere concurenţială decide ce cantităţi de factori

va utiliza, îşi măreşte cererea de factori până când produsul marginal descrescător al

factorilor devine egal cu preţul real al factorilor.

5.3. Distribuirea venitului naţional

Cum se distribuie venitul naţional pe piaţa factorilor de producţie? Dacă toate

întreprinderile din economie sunt concurenţiale şi-şi maximizează profitul, atunci ele

plătesc fiecare factor de producţie în funcţie de contribuţia sa la producţie. Salariul

real plătit muncitorilor va fi egal cu MPL, iar chiria reală plătită proprietarilor de

capital va fi MPK. Ca urmare, cheltuielile reale totale pentru muncă vor fi ,

iar cele pentru capital vor fi .

Partea din venitul naţional ce rămâne după plata costului factorilor de

producţie este profitul economic care revine proprietarilor de întreprinderi. Profitul

economic real este deci:

sau:

Ca urmare, venitul total se descompune în randamentul stocului de muncă

, randamentul stocului de capital şi profitul economic .

Dacă funcţia de producţie se caracterizează prin randament de scară constant,

profitul economic trebuie să fie zero, adică conform teoriei lui Euler, nu rămâne

nimic după plata factorilor de producţie:

Această teoremă susţine că dacă fiecare factor de producţie este plătit la

nivelul produsului său marginal, atunci suma cheltuielilor este egală cu outputul total.

Dacă profitul economic este zero, cum trebuie să înţelegem „profitul” din

economie? Răspunsul este că termenul de „profit” folosit în viaţa de toate zilele nu

coincide cu termenul de „profit economic”. Să presupunem că există trei protagonişti:

55

Page 85: manual macroeconomie

muncitori, proprietari de capital şi proprietari de întreprinderi. Venitul se împarte în

salarii, randamentul capitalului şi profit economic. În realitate, majoritatea

proprietarilor de întreprinderi sunt şi proprietarii capitalului utilizat. În aceste condiţii,

termenul de „profit” include atât profitul economic cât şi randamentul capitalului (=

chiria). În această accepţiune vorbim de profit contabil:

π contabil = π economic +

Chiar dacă profitul economic = 0, profitul contabil este mai mare decât 0, fiind

egal cu randamentul capitalului.

Acum putem răspunde la întrebarea: cum ajunge profitul creat în întreprinderi

la menaje? Fiecare factor de producţie este plătit la randamentul său marginal, iar

suma cheltuielilor este egală cu venitul total. Ca urmare, outputul total – proporţional

cu randamentul marginal al factorilor, se împarte între costul muncii şi costul

capitalului.

5.4. Cererea de mărfuri

Să analizăm în continuare cum sunt utilizate bunurile şi serviciile care compun

outputul total.

Deja ştim, că cele patru componente ale PIB sunt: consumul, investiţiile,

cumpărările guvernamentale şi exporturile nete. Deocamdată avem în vedere doar o

economie închisă, deci exporturile nete sunt nule:

Y = C + I + G

a) Consumul

Când indivizii se hrănesc, se îmbracă, merg la cinema etc., consumă o parte

din output. În general, diferitele forme ale consumului reprezintă circa 2/3 din PIB.

Să analizăm cea mai simplă teorie a comportamentului de consum.

56

Page 86: manual macroeconomie

Menajele, în schimbul forţei de muncă, realizează venituri, din care plătesc

impozitele către stat, iar venitul disponibil ce le rămâne îl împart între consum şi

economisire.

Am demonstrat deja că veniturile încasate de menaje sunt egale cu outputul

naţional. Mărimea consumului este funcţie nemijlocită a mărimii venitului disponibil

al menajelor:

C = C(Y – T) = C(Yd) sau

Relaţia ce există între venitul disponibil

şi consum se numeşte funcţia de consum.

Înclinaţia marginală de a consuma (c) exprimă

modificarea consumului în cazul creşterii cu o

unitate a Yd, (0 < c < 1).

Dacă venitul menajelor creşte cu 1€, în

general, nu întregul venit suplimentar este

consumat (o parte se economiseşte).

De exemplu, dacă c = 0.80, înseamnă că

din surplusul de venit de 1€, 0.80 € cenţi se

consumă, iar restul de 0.20 € cenţi se

economisesc.

b) Investiţia

Atât întreprinderile cât şi menajele

cumpără bunuri de investiţie: întreprinderile

pentru a-şi mări stocul de capital şi a înlocui

bunurile capital uzate, iar menajele cumpără

locuinţe noi, care reprezintă tot o investiţie. În

general, ponderea investiţiilor în PIB reprezintă

circa 15%.

Mărimea cererii de bunuri de investiţie este funcţie a ratei dobânzii. O

investiţie este eficientă dacă randamentul ei îi depăşeşte costurile. Deoarece rata

dobânzii reprezintă costul finanţării investiţiei, creşterea ei reduce eficienţa investiţiei,

deci reduce şi cererea de bunuri de investiţie.

57

Page 87: manual macroeconomie

Să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o uzină de 1 milion

€, care promite un randament anual de 100.000 €, adică de 10%. În acest caz,

întreprinderea compară acest randament cu costul unui credit de 1 milion €. Dacă rata

dobânzii este mai mică de 10%, întreprinderea ia împrumutul de 1 milion € de pe

piaţa monetară şi realizează investiţia, dacă însă rata dobânzii este mai mare de 10%,

nu va construi uzina.

La fel decide întreprinderea şi în cazul în care milionul de € îi stă la dispoziţie.

Această sumă se poate depune la bancă şi aduce o dobândă. Construirea uzinei este

oportună numai dacă randamentul investirii sumei de 1 milion € este mai mare decât

dobânda oferită de bancă.

Cu o decizie identică se confruntă indivizii care doresc să-şi cumpere o casă.

Cu cât e mai mare rata dobânzii, cu atât este mai mare costul creditului ipotecar. La o

rată a dobânzii de 8%, un credit ipotecar de 100.000 € costă anual 8.000 €, dar la o

rată a dobânzii de 10% deja costă 10.000 €. Cum creşte rata dobânzii, aşa creşte costul

unei case noi, reducându-se astfel cererea de case noi.

Economiştii deosebesc rata nominală a dobânzii (i) şi rata reală a dobânzii (r).

Rata nominală a dobânzii este termenul utilizat în viaţa de zi cu zi pentru a desemna

costul curent al unui împrumut. Dacă rata nominală a dobânzii se corectează cu

inflaţia, obţinem rata reală a dobânzii. Pentru a analiza diferenţa dintre cele două rate

ale dobânzii, să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o nouă uzină şi

obţine un credit bancar cu o dobândă de 8%. Rata nominală a dobânzii este de 8% şi

reprezintă suma datorată de către întreprindere băncii. Aceasta creşte anual cu 8%.

Dacă însă preţurile cresc anual cu 5%, atunci întreprinderea datorează în continuare

cu 8% mai mult băncii, dar fiecare unitate monetară pierde anual 5% din valoare, ceea

ce înseamnă că rata reală a dobânzii va fi: r = i – rata inflaţiei = 8% - 5% = 3%.

Legătura dintre cele două rate ale dobânzii va fi tratată ulterior. Acum ne mulţumim

cu faptul că rata reală a dobânzii indică costul adevărat al creditului. Ca urmare,

investiţia depinde mai mult de r decât de i:

I = I(r)

Panta curbei este negativă, deoarece cu creşterea r, cererea de investiţie scade.

58

Page 88: manual macroeconomie

c) Cumpărările guvernamentale (G) reprezintă cea de-a treia componentă a

cererii de bunuri şi servicii. Guvernul cumpără, în general, circa 20% din PIB.

Alături de cumpărările de bunuri şi servicii, statul are şi alte cheltuieli:

transferurile, care însă, spre deosebire de G, nu utilizează nemijlocit outputul naţional,

deci sunt tratate separat de G.

Transferurile influenţează cererea de bunuri şi servicii doar în mod mijlocit, în

măsura în care beneficiarii lor cheltuiesc acest supliment de venit pentru consum.

Transferurile reprezintă impozite negative, deoarece măresc venitul disponibil

al menajelor. Dacă creşterea transferurilor este finanţată integral din creşterea

impozitelor, venitul disponibil nu se modifică. De obicei, în analizele

macroeconomice avem în vedere „impozitele micşorate cu transferuri”, adică (T–Tr),

atunci când determinăm venitul disponibil al menajelor:

Yd = Y – T

unde, de fapt, T reprezintă diferenţa (T–Tr).

Dacă statul finanţează integral G din acest impozit micşorat cu transferurile,

avem G = T şi vorbim de un buget echilibrat. Dacă G > T, bugetul este deficitar, ceea

ce se finanţează, de obicei, prin împrumut pe piaţa monetară. Dacă G < T bugetul este

excedentar, acest excedent fiind utilizat de stat pentru plata unei părţi din datoriile

sale anterioare.

În analizele macroeconomice, de cele mai multe ori, G şi T se consideră a fi

variabile exogene: şi .

5.5. Echilibrul pieţei de mărfuri

Analiza circuitului economic simplificat se apropie de sfârşit: întrebarea este

dacă putem fi siguri că există echilibru între cererea şi oferta de bunuri şi servicii? Ce

asigură ca C + I + G să fie egal cu Y (output)? Analiza va arăta că în realizarea acestui

echilibru un rol decisiv revine ratei dobânzii. Corelaţiile cererii pieţei de mărfuri, aşa

cum au rezultat mai sus, pot fi descrise astfel:

ecuaţia de echilibru

59

Page 89: manual macroeconomie

unde:

sunt ecuaţii explicative.

Am văzut că outputul este determinat de funcţia de producţie şi factorii de

producţie utilizaţi:

Tocmai acest output total va reprezenta oferta pe piaţa mărfurilor într-o

economie închisă.

Să confruntăm acum ecuaţiile referitoare la cererea şi oferta pe piaţa de

mărfuri.

Pornim de la ecuaţia de echilibru: Y = C + I + G, în care introducem funcţiile

de consum şi de investiţie şi avem:

Deoarece şi (nivelul lor depinde de politica economică), iar

nivelul outputul este şi el dat , putem scrie egalitatea cererii şi ofertei de

mărfuri astfel:

ceea ce arată că singura variabilă care poate ajusta eventualele diferenţe între cerere şi

ofertă este rata reală a dobânzii (r), deoarece restul elementelor sunt date (exogene).

Dacă r este mare, scade nivelul cererii de bunuri de investiţie, ceea ce reduce cererea

totală pe piaţa mărfurilor (C + I + G). Dacă r este prea mare, I este mai mic decât ar

trebui să fie şi cererea totală rămâne în urma ofertei. Dimpotrivă, dacă r este prea mic,

cererea de investiţie devine excesiv de mare şi cererea totală depăşeşte oferta. Numai

la rata reală de echilibru se realizează echilibrul pieţei de mărfuri.

60

Page 90: manual macroeconomie

5.6. Echilibrul pieţei monetare

Deoarece rata dobânzii este costul fondurilor de împrumut şi, în acelaşi timp,

şi randamentul creditului pe pieţele monetare, rolul ei se poate înţelege mai bine prin

intermediul analizei pieţei monetare.

Să analizăm puţin identitatea SNA:

unde Y – C – G reprezintă acea parte a outputului care rămâne după consum şi

cumpărările guvernamentale, adică economisirea naţională (S). Conform acestei

relaţii, economisirea este egală cu investiţia.

Economisirea naţională se poate descompune în două componente:

economisirea menajelor (privată), adică (Y – T – C), respectiv economisirea statului

(publică), adică (T – G), deci:

S = (Y – T – C) + (T – G) = I

unde (Y – T – C) este venitul disponibil mai puţin consumul şi se numeşte

economisire privată, iar (T – G) reprezintă încasările guvernului diminuate cu

cheltuielile sale şi se numeşte economisire publică, guvernamentală, care poate fi şi

negativă (dacă bugetul este deficitar). Astfel, economisirea naţională este suma

economisirii publice şi private.

Schema circuitului simplificat al economiei facilitează interpretarea acestei

ecuaţii: conform ecuaţiei, cantităţile ce intră şi ies de pe piaţa monetară trebuie să fie

în echilibru. Pentru a vedea rolul ratei dobânzii în realizarea echilibrului, vom înlocui

funcţia de consum şi funcţia de investiţie în identitatea SNA:

Y – C(Y – T) – G = I(r)

Deoarece şi (fiind determinate de politica economică), iar

(fiind determinat de factorii de producţie şi funcţia de producţie), putem scrie:

61

Page 91: manual macroeconomie

sau

Economisirea naţională depinde de venit (Y) şi variabilele politicii fiscale (G

şi T). Deoarece aceste trei variabile sunt fixe, şi economisirea naţională este fixă:

. Singura variabilă ce poate asigura echilibrul rămâne deci rata dobânzii, care

determină mărimea investiţiei naţionale.

După cum se poate vedea în figura

5.7., I şi S pot fi interpretate ca fiind o

cerere şi o ofertă. În acest caz, „bunul”

este sursa de împrumut, al cărui „preţ” este

rata dobânzii. Economisirea este oferta de

credit, deoarece indivizii îşi împrumută

economiile investitorilor sau le depun la

bancă, care apoi le împrumută mai

departe. Investiţiile reprezintă cererea de

credit: în mod nemijlocit, prin emisiunea

de obligaţiuni sau, indirect, prin luarea de credite de la bancă. Deoarece investiţia

depinde de rata dobânzii şi cererea de credite va fi funcţia ratei dobânzii.

Rata dobânzii evoluează astfel ca investiţia să fie egală cu economisirea. Dacă

ea este prea mică, întreprinderile şi menajele vor dori să folosească pentru investiţie o

parte mai mare a outputului naţional decât intenţionează menajele să economisească.

În acest caz, cererea de credite depăşeşte oferta de credite şi rata dobânzii creşte.

Dimpotrivă, dacă rata dobânzii este prea mare, economisirea este mai mare decât

investiţia. Deoarece oferta de credite este mai mare decât cererea de credite, rata

dobânzii scade. Rata de echilibru a dobânzii este acolo unde cele doua curbe se

intersectează. La rata de echilibru a dobânzii economisirea devine egală cu investiţia

şi oferta de credite este egală cu cererea de credite.

Politica bugetară (adică modificarea G sau T) influenţează direct cererea de

mărfuri, deci modifică şi mărimea economisirii naţionale, investiţia şi rata dobânzii.

62

Page 92: manual macroeconomie

a) Dacă creşte G cu ∆G, efectul imediat va fi creşterea cererii pe piaţa de

mărfuri cu ∆G. Deoarece însă outputul este dat, paralel cu creşterea G trebuie să scadă

un alt element al cererii. Venitul disponibil (Y – T) nu se modifică, deci şi C rămâne

neschimbat. Ca urmare, creşterea G poate

fi compensată numai de scăderea

proporţională a I. Pentru ca investiţiile să

scadă, rata dobânzii trebuie să crească.

Deci, +∆G conduce la creşterea ratei

dobânzii şi scăderea investiţiilor. Cu alte

cuvinte, cumpărările guvernamentale au un

efect de excludere asupra investiţiilor

private (crowding out).

Putem înţelege mai bine efectul

creşterii lui G dacă analizăm piaţa monetară (a capitalului de împrumut). Deoarece

∆G nu este însoţit de o creştere a impozitelor, surplusul de cheltuieli guvernamentale

se finanţează din împrumut public, deci scade economisirea statului. Deoarece

economiile sferei private nu se modifică, scăderea Sa reduce economisirea naţională şi

rata dobânzii creşte, aşa cum se vede în figura 5.8.

În concluzie, creşterea cumpărărilor guvernamentale conduce la creşterea

ratei dobânzii.

b) Să vedem acum ce se întâmplă dacă scad impozitele cu ∆T. Efectul

nemijlocit este creşterea venitului disponibil şi deci a consumului. Venitul disponibil

creşte cu ∆T, iar consumul cu . Cu cât este mai mare înclinaţia marginală de

a consuma (c), cu atât va fi mai mare efectul ∆T asupra consumului.

Deoarece şi , creşterea G va fi în mod necesar însoţită de

scăderea lui I. Pentru ca I să scadă, rata dobânzii trebuie să crească. Deci, reducerea

impozitelor, ca şi creşterea G, are un efect de excludere asupra investiţiilor şi

conduce la creşterea ratei dobânzii.

În urma scăderii impozitelor cu ∆T, consumul creşte cu , iar

economisirea naţională (Y – C – G) scade proporţional cu creşterea lui C. Are loc din

nou o deplasare spre stânga a ofertei de credite (S), ca în figura 5.8., ceea ce măreşte

rata dobânzii şi exclude I.

63

Page 93: manual macroeconomie

5.7. Modificarea cererii de investiţie

Mai sus am analizat cum modifică

politica bugetară economisirea naţională. Acum

vom analiza modificarea celeilalte laturi a

ecuaţiei de echilibru: a cererii de investiţie.

Creşterea cererii de investiţie poate fi

determinată şi de creşterea nivelului tehnologic.

Să presupunem că se descoperă o nouă

tehnologie (de exemplu, computerele). Înainte ca

întreprinderile şi menajele să poate utiliza

inovaţia, trebuie să cumpere bunuri de investiţie.

O altă cauză a creşterii cererii de investiţie poate fi politica economică a

guvernului, care poate oferi scutiri de impozite

pentru a favoriza I sau, dimpotrivă, poate modera

investiţiile prin diverse restricţii fiscale. Să

presupunem că guvernul măreşte impozitul pe

veniturile personale şi utilizează încasările

suplimentare pentru a reduce impozitul pe

investiţia în noi bunuri capital. În acest caz, vor

creşte investiţiile, crescând şi cererea pentru

bunurile de investiţie.

Ceea ce nu se poate observa pe figura 5.9. este faptul că nivelul de echilibru al

investiţiei nu se modifică. Conform ipotezei

noastre, valoarea fixă a economisirii ( ),

determină cantitatea de investiţie. Cu alte

cuvinte, oferta de credite nu se modifică. Ca

urmare, creşterea cererii de investiţie nu va

conduce decât la creşterea ratei dobânzii.

Rezultatul ar fi diferit dacă am

modifica funcţia de consum simplă utilizată

până acum şi am pretinde consumului să

depindă de rata dobânzii. Deoarece rata dobânzii este randamentul economisirii (şi

64

Page 94: manual macroeconomie

costul creditului), creşterea ei poate reduce consumul şi poate mări economisirea. În

acest caz, aşa cum se vede în figura 5.10., funcţia economisirii nu mai este

perpendiculară, ci are pantă pozitivă.

În acest caz, creşterea cererii de investiţie măreşte atât rata de echilibru a

dobânzii, cât şi nivelul de echilibru al investiţiei (figura 5.11.).

Creşterea ratei dobânzii determină menajele să consume mai puţin şi să

economisească mai mult. Reducerea consumului eliberează resurse pentru investiţie.

Concluzii

1. Factorii de producţie şi tehnologia de producţie determină outputul naţional. Dacă

creşte cantitatea utilizată dintr-un factor sau se dezvoltă tehnologia, creşte şi

outputul.

2. Întreprinderile concurenţiale care-şi maximizează profitul măresc cantitatea de

muncă utilizată până când produsul marginal al muncii devine egal cu salariul

real, respectiv măresc cantitatea de capital utilizată până când produsul marginal

al capitalului egalează chiria (dobânda) reală pentru capital. În acest caz, fiecare

factor primeşte valoarea produsului său marginal. În cazul funcţiilor de producţie

cu randament de scară constant, întreaga valoare a outputului este plătită pentru

utilizarea inputului.

3. Outputul naţional se utilizează pentru consum, investiţie şi pentru cumpărările

guvernamentale. Consumul depinde de venitul disponibil (relaţie pozitivă).

Investiţia este funcţia ratei reale a dobânzii (relaţie negativă), iar cumpărările

guvernamentale şi impozitele sunt variabile exogene ale politicii bugetare.

4. Rata reală a dobânzii conduce la realizarea echilibrului între cererea şi oferta de

mărfuri, respectiv între oferta de credite (economisire) şi cererea de credite

(investiţie). Reducerea economisirii naţionale (prin creşterea G sau reducerea T)

reduce nivelul de echilibru al investiţiei şi măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii

de investiţie (în urma progresului tehnologic sau a impozitelor preferenţiale)

măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii de investiţie măreşte investiţiile numai

dacă rata mai mare a dobânzii duce la creşterea economisirii.

65

Page 95: manual macroeconomie

Concepte cheie

Economisire naţională – venitul naţional micşorat cu consumul şi cumpărările

guvernamentale; suma economisirii private şi publice.

Economisire privată – diferenţa dintre venitul disponibil şi consum.

Economisire publică – diferenţa dintre încasările şi cheltuielile

guvernamentale (excedent bugetar).

Efect de excludere – scăderea investiţiilor private (I) datorită politicii bugetare

expansioniste, în urma efectului lor de creştere a ratei dobânzii.

Factori de producţie – resurse folosite în vederea producerii de bunuri şi

servicii (de exemplu, munca şi capitalul).

Funcţia de consum – relaţia între determinanţii consumului, de exemplu, între

consum şi venitul disponibil: C = C(Yd).

Înclinaţie marginală de a consuma – creşterea consumului în urma creşterii cu

o unitate a venitului disponibil.

Profit contabil – parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor de

întreprinderi după plata factorilor de producţie, exclusiv a capitalului.

Profit economic – parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor

întreprinderilor după plata factorilor de producţie.

Rată nominală a dobânzii – randamentul economisirii şi costul creditului.

Rată reală a dobânzii – randamentul economisirii şi costul creditului, corectat

cu inflaţia.

Salaril real – cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate cumpăra cu salariul

nominal (bănesc).

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. Ce determină mărimea outputului naţional?

2. Cum decide o întreprindere concurenţială care-şi maximizează profitul ce cantităţi

să utilizeze din fiecare factor de producţie?

3. Ce determină consumul şi investiţia?

4. Care este deosebirea între cumpărările guvernamentale şi plata transferurilor? Daţi

câte un exemplu.

5. Ce asigură echilibrul cererii şi al ofertei pe piaţa mărfurilor?

66

Page 96: manual macroeconomie

6. Cum evoluează consumul, investiţia şi rata dobânzii, dacă statul măreşte

impozitele?

Probleme şi teme de reflecţie

1. În modelul macroeconomic prezentat în acest capitol, salariul real al unui

muncitor este egal cu productivitatea sa marginală. Utilizaţi această ipoteză pentru

a analiza veniturile fermierilor şi a bărbierilor.

a. În decursul secolului XIX, în urma progresului tehnic, productivitatea

fermierilor a crescut considerabil. Cum ar fi trebuit să evolueze salariul lor

real?

b. În aceeaşi perioadă, activitatea bărbierilor nu s-a modificat. Cum ar fi

trebuit să evolueze salariul lor real?

c. Să presupunem că indivizii pot oricând decide liber dacă să devină

fermieri sau bărbieri. Ce efect ar avea o asemenea situaţie asupra salariului

fermierilor?

d. Având în vedere răspunsurile anterioare, ce puteţi spune despre evoluţia

probabilă a preţului unui tuns, respectiv a preţurilor alimentelor?

e. Cine beneficiază de pe urma progresului tehnic din agricultură?

2. Statul îşi măreşte încasările din impozite cu 100 miliarde €. Dacă c = 0.6, cum

evoluează:

a. economisirea publică;

b. economisirea privată;

c. economisirea naţională;

d. investiţiile?

3. Să presupunem că creşterea încrederii consumatorilor îmbunătăţeşte previziunile

privind veniturile lor viitoare, ceea ce le măreşte consumul actual. Acest lucru se

poate înţelege şi ca o deplasare a funcţiei de producţie în sus. Cum atinge această

mişcare investiţiile şi rata dobânzii?

4. Avem o economie caracterizată prin ecuaţiile de mai jos.

Y = C + I + G

67

Page 97: manual macroeconomie

Y = 5000

G = 1000

T = 1000

C = 250 + 0.75 (Y - T)

I = 1000 – 50 r

a) Calculaţi investiţia privată, investiţia publică şi investiţia naţională.

b) Determinaţi rata de echilibru a dobânzii.

c) Să presupunem că G creşte la 1250. Determinaţi din nou indicatorii de la

punctul a).

d) Determinaţi noua rată de echilibru a dobânzii.

5. Să presupunem că statul măreşte în aceeaşi proporţie atât G cât şi T. Cum

reacţionează I şi rata dobânzii la această modificare ce menţine echilibrul bugetar?

Are importanţă înclinaţia marginală de a consuma în privinţa răspunsului?

6. Când statul sprijină investitorii cu impozite preferenţiale, de obicei acest sprijin se

referă numai la anumite investiţii. Să se evalueze efectele acestei politici

economice. În acest scop, presupunem că statul sprijină cu impozite preferenţiale

investiţiile productive, dar nu şi cele pentru construcţia de locuinţe.

a. Cum influenţează această politică funcţia cererii de investiţii productive?

Dar cererea de investiţii pentru locuinţe?

b. Desenaţi curba ofertei de credite. Ce efect are politica de mai sus asupra

cererii şi ofertei de credite? Cum influenţează rata de echilibru a dobânzii?

Teme pentru eseu

1. Determinanţii economisirii menajelor.

2. Tipuri de solduri bugetare şi modalităţi de echilibrare a bugetului statului.

68

Page 98: manual macroeconomie

PARTEA a II – a

ECONOMIA PE TERMEN

LUNG

69

Page 99: manual macroeconomie
Page 100: manual macroeconomie

UNITATEA 5

Venit naţional: producţie, distribuţie, utilizare

Obiective

construirea unui model care explică crearea outputului naţional, distribuţia şi

utilizarea acestuia;

a arăta condiţiile generale de echilibru economic;

a arăta rolul preţului factorilor şi a ratei dobânzii în asigurarea echilibrului

dintre cerere şi ofertă;

a arăta efectul politicii economice asupra echilibrului economic.

*

* *

Indicatorii economici cu care am făcut cunoştinţă în capitolele precedente fac

posibil ca economiştii şi politicienii să calculeze an de an şi să compare realizările

economiilor naţionale. Dar scopul studiului macroeconomiei nu este numai să se

măsoare aceste realizări, ci să se explice funcţionarea economiei. Ca urmare, trebuie

elaborat modelul care descrie această funcţionare, relaţiile dintre variabilele

economice şi efectul politicilor economice.

Principalele întrebări care se pun sunt:

Cât de mare este producţia întreprinderilor? Ce determină venitul total

al ţării?

Cine realizează venituri din producţie? Cum se distribuie venitul creat

între lucrători şi proprietarii de capital?

Cine cumpără bunurile produse? Cât de mare este consumul

menajelor? Cât cumpără pentru investiţii menajele şi întreprinderile?

Cât cumpără statul?

Ce determină echilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii?

Ce asigură coincidenţa consumului, investiţiilor şi cumpărărilor

guvernamentale cu producţia totală?

65

Page 101: manual macroeconomie

Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, trebuie să analizăm ce legături iau

naştere între diferitele părţi componente ale economiei. Punctul de plecare în această

analiză este circuitul economic.

La început, vom avea în vedere circuitul unei economii închise (Fig. 5.1.).

5.1. Producţia de bunuri şi servicii

Outputul naţional (PIB) depinde de doi factori: cantitatea factorilor de

producţie utilizaţi şi modul în care economia ştie să transforme aceşti factori în

produse şi servicii, descris prin funcţia de producţie.

Factorii de producţie sunt resurse utilizate în scopul producerii de bunuri şi

servicii, cei mai importanţi fiind munca (L) şi capitalul (K). Capitalul reprezintă

totalitatea instrumentelor utilizate în procesul de producţie: macarale, calculatoare,

strunguri etc. Prin muncă înţelegem timpul pe care indivizii îl consacră pentru

activităţi de producţie.

Încasările firmelor

Costul factorilor

Consum

Cumpărări guvernamentale

Deficit bugetar

Economisirea sferei privateMenaje

Stat

Piaţa mărfurilor

Piaţa monetară

Piaţa factorilor de

producţie

Fig. 5.1. Circuitul simplificat al economiei închise

Întreprinderi

Venit

ImpoziteInvestiţii

66

Page 102: manual macroeconomie

Deocamdată, vom considera constant stocul de capital şi cantitatea

de muncă utilizată .

O altă ipoteză va consta în faptul că vom considera o situaţie de utilizare

deplină a factorilor de producţie (fără capacităţi neutilizate) deşi în realitate o parte

din stocul de muncă de obicei nu se utilizează (şomaj).

Procedeele tehnologice existente determină cantitatea de producţie ce se poate

realiza prin utilizarea stocului de factori de producţie disponibil în economie. Aceste

tehnologii sunt descrise prin intermediul funcţiei de producţie, care arată modul în

care factorii de producţie determină nivelul outputului (Y), deci:

Y = F(L, K)

adică, outputul naţional este funcţie a cantităţilor de K şi L care se utilizează. Dacă se

descoperă modalităţi mai eficiente de producţie, cu cantităţi identice de factori se

poate obţine un output mai mare. În acest caz, se modifică funcţia de producţie.

Factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună oferta de

bunuri şi servicii, care este egală cu outputul naţional:

La un moment dat, outputul este dat, deoarece stocul de factori utilizabili şi

tehnologia de producţie sunt şi ele date. În decursul timpului însă outputul, deci şi

oferta, se modifică: creşterea stocului de factori şi perfecţionarea tehnologiilor

măreşte outputul, deci şi oferta.

5.2. Distribuirea venitului naţional între factorii de producţie

Ştim deja că outputul total al economiei coincide cu venitul total. Deoarece

factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună outputul total,

concomitent determină şi mărimea venitului naţional. Venitul naţional, prin

intermediul pieţei factorilor de producţie, se îndreaptă de la întreprinderi spre menaje.

Ca urmare, distribuţia venitului naţional este determinată de preţul factorilor de

67

Page 103: manual macroeconomie

producţie, care reprezintă, de fapt, preţul plătit de întreprindere pentru utilizarea

factorilor respectivi: salariu pentru muncă, chirie pentru capital. Toate preţurile plătite

pentru utilizarea factorilor determină o anumită ofertă şi cerere a factorilor respectivi

(Fig. 5.2.).

Deoarece am presupus şi

, oferta de factori (SSf) este

perpendiculară (perfect rigidă). Cererea de factori

(DDf) are panta negativă. Intersecţia ei cu oferta

rigidă (SSf) determină preţul de echilibru al

factorilor (Pe).

Pentru a înţelege distribuţia venitului,

trebuie să analizăm cererea de factori care

porneşte de la multitudinea întreprinderilor care

utilizează K şi L. Să vedem ce decizii trebuie să ia o întreprindere tipică?

Cea mai tipică ipoteză în legătură cu o întreprindere este că e concurenţială.

Întreprinderea concurenţială este minusculă în raport cu dimensiunile pieţei, deci nu

are o influenţă prea mare asupra preţurilor pieţei. Să presupunem că o întreprindere

produce un singur produs, pe care îl valorifică la preţul pieţei. Ea îşi va putea mări

producţia cât doreşte, fără a conduce la scăderea preţului. Întreprinderea nu

influenţează nici nivelul salariilor, deoarece şi celelalte întreprinderi angajează forţă

de muncă. Ea nu are nici un interes să plătească salarii mai mari decât preţul pieţei, iar

dacă ar plăti salarii mai mici muncitorii ar pleca la alte întreprinderi.

Deci, întreprinderea concurenţială este acceptatoare de preţ atât prin prisma

outputului cât şi a inputului.

Tehnologia se poate descrie şi în cazul întreprinderii cu funcţia de producţie:

Y = F(K, L)

Întreprinderea îşi valorifică produsele la preţul pieţei (P) şi plăteşte salarii de

mărime W, respectiv o chirie R pentru capitalul utilizat (conform ipotezei, stocul de

capital este în proprietatea menajelor). Menajele închiriază capitalul şi-şi valorifică

forţa de muncă, deci ambii factori de input se procură de la menaje.

68

Page 104: manual macroeconomie

Scopul întreprinderii este să-şi maximizeze profitul, care este diferenţa dintre

încasări şi cheltuieli. Încasarea este , iar cheltuielile sunt ,

deci:

sau:

adică profitul depinde de preţul produselor (P), preţul factorilor (W şi R) şi cantitatea

de factori utilizată (K şi L). Preţurile sunt o variabilă exogenă, deci întreprinderea

determină astfel cantitatea de K şi L utilizată încât să-şi maximizeze profitul.

Cum decide întreprinderea mărimea cererii sale de factori de producţie? Cu

cât ea utilizează mai multă muncă, cu atât va produce un output mai mare. Orice

unitate suplimentară de muncă utilizată produce o producţie suplimentară care

reprezintă produsul marginal al muncii (MPL). Deci, dacă întreprinderea utilizează o

oră de muncă în plus, outputul ei creşte cu MPL:

MPL = F(K, L+1) – F(K, L)

unde: F(K, L+1) – indică outputul realizabil cu o unitate de K şi L+1 unităţi de

muncă;

F(K, L) – indică outputul realizabil cu o unitate de K şi o unitate de L.

Majoritatea factorilor de producţie se

caracterizează prin MP descrescător. Dacă

, înseamnă că MPL va scădea paralel cu

creşterea lui L, deoarece munca devine tot mai

puţin productivă.

Când întreprinderea care-şi maximizează

profitul trebuie să decidă dacă să angajeze

muncă suplimentară, compară încasările

suplimentare aduse de MPL cu cheltuielile

suplimentare pentru plata salariilor. Încasările suplimentare depind şi de preţurile

produselor, deci:

69

Page 105: manual macroeconomie

∆ încasări =

∆ cheltuieli = W suplimentar

∆ profit = ∆ încasări - ∆ cheltuieli = - W

unde ∆ simbolizează modificarea.

Întreprinderea ştie că dacă ∆ încasări depăşeşte ∆ cheltuieli, profitul ei creşte.

Deci, va mări cererea de muncă până când cheltuielile suplimentare se recuperează,

adică până când ∆ încasări = W:

sau

unde: W – salariul nominal

w – salariul real.

Deci, cererea de muncă a întreprinderii creşte până când produsul marginal al

muncii devine egal cu salariul real.

Să luăm un exemplu. Să presupunem

că o economie produce doar pâine şi preţul

pâinii este 2 €, iar salariul nominal orar al

unui muncitor este 20 €. Salariul real va fi:

pâini/oră. În acest caz,

întreprinderile măresc cererea de muncă până

când noua persoană angajată măreşte outputul

doar cu 10 pâini.

La fel decid întreprinderile în privinţa

cererii de capital. Produsul marginal al capitalului este MPK şi fiecare unitate

suplimentară de capital utilizată măreşte outputul:

MPK = F(K+1, L) – F(K, L)

În aceste condiţii: ∆ profit = ∆ încasări - ∆ cheltuieli = - R. Profitul

se maximizează când , unde este chiria reală, adică chiria exprimată

în unităţi de marfă şi nu în bani (dobânda reală).

70

Page 106: manual macroeconomie

În concluzie, când o întreprindere concurenţială decide ce cantităţi de factori

va utiliza, îşi măreşte cererea de factori până când produsul marginal descrescător al

factorilor devine egal cu preţul real al factorilor.

5.3. Distribuirea venitului naţional

Cum se distribuie venitul naţional pe piaţa factorilor de producţie? Dacă toate

întreprinderile din economie sunt concurenţiale şi-şi maximizează profitul, atunci ele

plătesc fiecare factor de producţie în funcţie de contribuţia sa la producţie. Salariul

real plătit muncitorilor va fi egal cu MPL, iar chiria reală plătită proprietarilor de

capital va fi MPK. Ca urmare, cheltuielile reale totale pentru muncă vor fi ,

iar cele pentru capital vor fi .

Partea din venitul naţional ce rămâne după plata costului factorilor de

producţie este profitul economic care revine proprietarilor de întreprinderi. Profitul

economic real este deci:

sau:

Ca urmare, venitul total se descompune în randamentul stocului de muncă

, randamentul stocului de capital şi profitul economic .

Dacă funcţia de producţie se caracterizează prin randament de scară constant,

profitul economic trebuie să fie zero, adică conform teoriei lui Euler, nu rămâne

nimic după plata factorilor de producţie:

Această teoremă susţine că dacă fiecare factor de producţie este plătit la

nivelul produsului său marginal, atunci suma cheltuielilor este egală cu outputul total.

Dacă profitul economic este zero, cum trebuie să înţelegem „profitul” din

economie? Răspunsul este că termenul de „profit” folosit în viaţa de toate zilele nu

coincide cu termenul de „profit economic”. Să presupunem că există trei protagonişti:

71

Page 107: manual macroeconomie

muncitori, proprietari de capital şi proprietari de întreprinderi. Venitul se împarte în

salarii, randamentul capitalului şi profit economic. În realitate, majoritatea

proprietarilor de întreprinderi sunt şi proprietarii capitalului utilizat. În aceste condiţii,

termenul de „profit” include atât profitul economic cât şi randamentul capitalului (=

chiria). În această accepţiune vorbim de profit contabil:

π contabil = π economic +

Chiar dacă profitul economic = 0, profitul contabil este mai mare decât 0, fiind

egal cu randamentul capitalului.

Acum putem răspunde la întrebarea: cum ajunge profitul creat în întreprinderi

la menaje? Fiecare factor de producţie este plătit la randamentul său marginal, iar

suma cheltuielilor este egală cu venitul total. Ca urmare, outputul total – proporţional

cu randamentul marginal al factorilor, se împarte între costul muncii şi costul

capitalului.

5.4. Cererea de mărfuri

Să analizăm în continuare cum sunt utilizate bunurile şi serviciile care compun

outputul total.

Deja ştim, că cele patru componente ale PIB sunt: consumul, investiţiile,

cumpărările guvernamentale şi exporturile nete. Deocamdată avem în vedere doar o

economie închisă, deci exporturile nete sunt nule:

Y = C + I + G

a) Consumul

Când indivizii se hrănesc, se îmbracă, merg la cinema etc., consumă o parte

din output. În general, diferitele forme ale consumului reprezintă circa 2/3 din PIB.

Să analizăm cea mai simplă teorie a comportamentului de consum.

72

Page 108: manual macroeconomie

Menajele, în schimbul forţei de muncă, realizează venituri, din care plătesc

impozitele către stat, iar venitul disponibil ce le rămâne îl împart între consum şi

economisire.

Am demonstrat deja că veniturile încasate de menaje sunt egale cu outputul

naţional. Mărimea consumului este funcţie nemijlocită a mărimii venitului disponibil

al menajelor:

C = C(Y – T) = C(Yd) sau

Relaţia ce există între venitul disponibil

şi consum se numeşte funcţia de consum.

Înclinaţia marginală de a consuma (c) exprimă

modificarea consumului în cazul creşterii cu o

unitate a Yd, (0 < c < 1).

Dacă venitul menajelor creşte cu 1€, în

general, nu întregul venit suplimentar este

consumat (o parte se economiseşte).

De exemplu, dacă c = 0.80, înseamnă că

din surplusul de venit de 1€, 0.80 € cenţi se

consumă, iar restul de 0.20 € cenţi se

economisesc.

b) Investiţia

Atât întreprinderile cât şi menajele

cumpără bunuri de investiţie: întreprinderile

pentru a-şi mări stocul de capital şi a înlocui

bunurile capital uzate, iar menajele cumpără

locuinţe noi, care reprezintă tot o investiţie. În

general, ponderea investiţiilor în PIB reprezintă

circa 15%.

Mărimea cererii de bunuri de investiţie este funcţie a ratei dobânzii. O

investiţie este eficientă dacă randamentul ei îi depăşeşte costurile. Deoarece rata

dobânzii reprezintă costul finanţării investiţiei, creşterea ei reduce eficienţa investiţiei,

deci reduce şi cererea de bunuri de investiţie.

73

Page 109: manual macroeconomie

Să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o uzină de 1 milion

€, care promite un randament anual de 100.000 €, adică de 10%. În acest caz,

întreprinderea compară acest randament cu costul unui credit de 1 milion €. Dacă rata

dobânzii este mai mică de 10%, întreprinderea ia împrumutul de 1 milion € de pe

piaţa monetară şi realizează investiţia, dacă însă rata dobânzii este mai mare de 10%,

nu va construi uzina.

La fel decide întreprinderea şi în cazul în care milionul de € îi stă la dispoziţie.

Această sumă se poate depune la bancă şi aduce o dobândă. Construirea uzinei este

oportună numai dacă randamentul investirii sumei de 1 milion € este mai mare decât

dobânda oferită de bancă.

Cu o decizie identică se confruntă indivizii care doresc să-şi cumpere o casă.

Cu cât e mai mare rata dobânzii, cu atât este mai mare costul creditului ipotecar. La o

rată a dobânzii de 8%, un credit ipotecar de 100.000 € costă anual 8.000 €, dar la o

rată a dobânzii de 10% deja costă 10.000 €. Cum creşte rata dobânzii, aşa creşte costul

unei case noi, reducându-se astfel cererea de case noi.

Economiştii deosebesc rata nominală a dobânzii (i) şi rata reală a dobânzii (r).

Rata nominală a dobânzii este termenul utilizat în viaţa de zi cu zi pentru a desemna

costul curent al unui împrumut. Dacă rata nominală a dobânzii se corectează cu

inflaţia, obţinem rata reală a dobânzii. Pentru a analiza diferenţa dintre cele două rate

ale dobânzii, să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o nouă uzină şi

obţine un credit bancar cu o dobândă de 8%. Rata nominală a dobânzii este de 8% şi

reprezintă suma datorată de către întreprindere băncii. Aceasta creşte anual cu 8%.

Dacă însă preţurile cresc anual cu 5%, atunci întreprinderea datorează în continuare

cu 8% mai mult băncii, dar fiecare unitate monetară pierde anual 5% din valoare, ceea

ce înseamnă că rata reală a dobânzii va fi: r = i – rata inflaţiei = 8% - 5% = 3%.

Legătura dintre cele două rate ale dobânzii va fi tratată ulterior. Acum ne mulţumim

cu faptul că rata reală a dobânzii indică costul adevărat al creditului. Ca urmare,

investiţia depinde mai mult de r decât de i:

I = I(r)

Panta curbei este negativă, deoarece cu creşterea r, cererea de investiţie scade.

74

Page 110: manual macroeconomie

c) Cumpărările guvernamentale (G) reprezintă cea de-a treia componentă a

cererii de bunuri şi servicii. Guvernul cumpără, în general, circa 20% din PIB.

Alături de cumpărările de bunuri şi servicii, statul are şi alte cheltuieli:

transferurile, care însă, spre deosebire de G, nu utilizează nemijlocit outputul naţional,

deci sunt tratate separat de G.

Transferurile influenţează cererea de bunuri şi servicii doar în mod mijlocit, în

măsura în care beneficiarii lor cheltuiesc acest supliment de venit pentru consum.

Transferurile reprezintă impozite negative, deoarece măresc venitul disponibil

al menajelor. Dacă creşterea transferurilor este finanţată integral din creşterea

impozitelor, venitul disponibil nu se modifică. De obicei, în analizele

macroeconomice avem în vedere „impozitele micşorate cu transferuri”, adică (T–Tr),

atunci când determinăm venitul disponibil al menajelor:

Yd = Y – T

unde, de fapt, T reprezintă diferenţa (T–Tr).

Dacă statul finanţează integral G din acest impozit micşorat cu transferurile,

avem G = T şi vorbim de un buget echilibrat. Dacă G > T, bugetul este deficitar, ceea

ce se finanţează, de obicei, prin împrumut pe piaţa monetară. Dacă G < T bugetul este

excedentar, acest excedent fiind utilizat de stat pentru plata unei părţi din datoriile

sale anterioare.

În analizele macroeconomice, de cele mai multe ori, G şi T se consideră a fi

variabile exogene: şi .

5.5. Echilibrul pieţei de mărfuri

Analiza circuitului economic simplificat se apropie de sfârşit: întrebarea este

dacă putem fi siguri că există echilibru între cererea şi oferta de bunuri şi servicii? Ce

asigură ca C + I + G să fie egal cu Y (output)? Analiza va arăta că în realizarea acestui

echilibru un rol decisiv revine ratei dobânzii. Corelaţiile cererii pieţei de mărfuri, aşa

cum au rezultat mai sus, pot fi descrise astfel:

ecuaţia de echilibru

75

Page 111: manual macroeconomie

unde:

sunt ecuaţii explicative.

Am văzut că outputul este determinat de funcţia de producţie şi factorii de

producţie utilizaţi:

Tocmai acest output total va reprezenta oferta pe piaţa mărfurilor într-o

economie închisă.

Să confruntăm acum ecuaţiile referitoare la cererea şi oferta pe piaţa de

mărfuri.

Pornim de la ecuaţia de echilibru: Y = C + I + G, în care introducem funcţiile

de consum şi de investiţie şi avem:

Deoarece şi (nivelul lor depinde de politica economică), iar

nivelul outputul este şi el dat , putem scrie egalitatea cererii şi ofertei de

mărfuri astfel:

ceea ce arată că singura variabilă care poate ajusta eventualele diferenţe între cerere şi

ofertă este rata reală a dobânzii (r), deoarece restul elementelor sunt date (exogene).

Dacă r este mare, scade nivelul cererii de bunuri de investiţie, ceea ce reduce cererea

totală pe piaţa mărfurilor (C + I + G). Dacă r este prea mare, I este mai mic decât ar

trebui să fie şi cererea totală rămâne în urma ofertei. Dimpotrivă, dacă r este prea mic,

cererea de investiţie devine excesiv de mare şi cererea totală depăşeşte oferta. Numai

la rata reală de echilibru se realizează echilibrul pieţei de mărfuri.

76

Page 112: manual macroeconomie

5.6. Echilibrul pieţei monetare

Deoarece rata dobânzii este costul fondurilor de împrumut şi, în acelaşi timp,

şi randamentul creditului pe pieţele monetare, rolul ei se poate înţelege mai bine prin

intermediul analizei pieţei monetare.

Să analizăm puţin identitatea SNA:

unde Y – C – G reprezintă acea parte a outputului care rămâne după consum şi

cumpărările guvernamentale, adică economisirea naţională (S). Conform acestei

relaţii, economisirea este egală cu investiţia.

Economisirea naţională se poate descompune în două componente:

economisirea menajelor (privată), adică (Y – T – C), respectiv economisirea statului

(publică), adică (T – G), deci:

S = (Y – T – C) + (T – G) = I

unde (Y – T – C) este venitul disponibil mai puţin consumul şi se numeşte

economisire privată, iar (T – G) reprezintă încasările guvernului diminuate cu

cheltuielile sale şi se numeşte economisire publică, guvernamentală, care poate fi şi

negativă (dacă bugetul este deficitar). Astfel, economisirea naţională este suma

economisirii publice şi private.

Schema circuitului simplificat al economiei facilitează interpretarea acestei

ecuaţii: conform ecuaţiei, cantităţile ce intră şi ies de pe piaţa monetară trebuie să fie

în echilibru. Pentru a vedea rolul ratei dobânzii în realizarea echilibrului, vom înlocui

funcţia de consum şi funcţia de investiţie în identitatea SNA:

Y – C(Y – T) – G = I(r)

Deoarece şi (fiind determinate de politica economică), iar

(fiind determinat de factorii de producţie şi funcţia de producţie), putem scrie:

77

Page 113: manual macroeconomie

sau

Economisirea naţională depinde de venit (Y) şi variabilele politicii fiscale (G

şi T). Deoarece aceste trei variabile sunt fixe, şi economisirea naţională este fixă:

. Singura variabilă ce poate asigura echilibrul rămâne deci rata dobânzii, care

determină mărimea investiţiei naţionale.

După cum se poate vedea în figura

5.7., I şi S pot fi interpretate ca fiind o

cerere şi o ofertă. În acest caz, „bunul”

este sursa de împrumut, al cărui „preţ” este

rata dobânzii. Economisirea este oferta de

credit, deoarece indivizii îşi împrumută

economiile investitorilor sau le depun la

bancă, care apoi le împrumută mai

departe. Investiţiile reprezintă cererea de

credit: în mod nemijlocit, prin emisiunea

de obligaţiuni sau, indirect, prin luarea de credite de la bancă. Deoarece investiţia

depinde de rata dobânzii şi cererea de credite va fi funcţia ratei dobânzii.

Rata dobânzii evoluează astfel ca investiţia să fie egală cu economisirea. Dacă

ea este prea mică, întreprinderile şi menajele vor dori să folosească pentru investiţie o

parte mai mare a outputului naţional decât intenţionează menajele să economisească.

În acest caz, cererea de credite depăşeşte oferta de credite şi rata dobânzii creşte.

Dimpotrivă, dacă rata dobânzii este prea mare, economisirea este mai mare decât

investiţia. Deoarece oferta de credite este mai mare decât cererea de credite, rata

dobânzii scade. Rata de echilibru a dobânzii este acolo unde cele doua curbe se

intersectează. La rata de echilibru a dobânzii economisirea devine egală cu investiţia

şi oferta de credite este egală cu cererea de credite.

Politica bugetară (adică modificarea G sau T) influenţează direct cererea de

mărfuri, deci modifică şi mărimea economisirii naţionale, investiţia şi rata dobânzii.

78

Page 114: manual macroeconomie

a) Dacă creşte G cu ∆G, efectul imediat va fi creşterea cererii pe piaţa de

mărfuri cu ∆G. Deoarece însă outputul este dat, paralel cu creşterea G trebuie să scadă

un alt element al cererii. Venitul disponibil (Y – T) nu se modifică, deci şi C rămâne

neschimbat. Ca urmare, creşterea G poate

fi compensată numai de scăderea

proporţională a I. Pentru ca investiţiile să

scadă, rata dobânzii trebuie să crească.

Deci, +∆G conduce la creşterea ratei

dobânzii şi scăderea investiţiilor. Cu alte

cuvinte, cumpărările guvernamentale au un

efect de excludere asupra investiţiilor

private (crowding out).

Putem înţelege mai bine efectul

creşterii lui G dacă analizăm piaţa monetară (a capitalului de împrumut). Deoarece

∆G nu este însoţit de o creştere a impozitelor, surplusul de cheltuieli guvernamentale

se finanţează din împrumut public, deci scade economisirea statului. Deoarece

economiile sferei private nu se modifică, scăderea Sa reduce economisirea naţională şi

rata dobânzii creşte, aşa cum se vede în figura 5.8.

În concluzie, creşterea cumpărărilor guvernamentale conduce la creşterea

ratei dobânzii.

b) Să vedem acum ce se întâmplă dacă scad impozitele cu ∆T. Efectul

nemijlocit este creşterea venitului disponibil şi deci a consumului. Venitul disponibil

creşte cu ∆T, iar consumul cu . Cu cât este mai mare înclinaţia marginală de

a consuma (c), cu atât va fi mai mare efectul ∆T asupra consumului.

Deoarece şi , creşterea G va fi în mod necesar însoţită de

scăderea lui I. Pentru ca I să scadă, rata dobânzii trebuie să crească. Deci, reducerea

impozitelor, ca şi creşterea G, are un efect de excludere asupra investiţiilor şi

conduce la creşterea ratei dobânzii.

În urma scăderii impozitelor cu ∆T, consumul creşte cu , iar

economisirea naţională (Y – C – G) scade proporţional cu creşterea lui C. Are loc din

nou o deplasare spre stânga a ofertei de credite (S), ca în figura 5.8., ceea ce măreşte

rata dobânzii şi exclude I.

79

Page 115: manual macroeconomie

5.7. Modificarea cererii de investiţie

Mai sus am analizat cum modifică

politica bugetară economisirea naţională. Acum

vom analiza modificarea celeilalte laturi a

ecuaţiei de echilibru: a cererii de investiţie.

Creşterea cererii de investiţie poate fi

determinată şi de creşterea nivelului tehnologic.

Să presupunem că se descoperă o nouă

tehnologie (de exemplu, computerele). Înainte ca

întreprinderile şi menajele să poate utiliza

inovaţia, trebuie să cumpere bunuri de investiţie.

O altă cauză a creşterii cererii de investiţie poate fi politica economică a

guvernului, care poate oferi scutiri de impozite

pentru a favoriza I sau, dimpotrivă, poate modera

investiţiile prin diverse restricţii fiscale. Să

presupunem că guvernul măreşte impozitul pe

veniturile personale şi utilizează încasările

suplimentare pentru a reduce impozitul pe

investiţia în noi bunuri capital. În acest caz, vor

creşte investiţiile, crescând şi cererea pentru

bunurile de investiţie.

Ceea ce nu se poate observa pe figura 5.9. este faptul că nivelul de echilibru al

investiţiei nu se modifică. Conform ipotezei

noastre, valoarea fixă a economisirii ( ),

determină cantitatea de investiţie. Cu alte

cuvinte, oferta de credite nu se modifică. Ca

urmare, creşterea cererii de investiţie nu va

conduce decât la creşterea ratei dobânzii.

Rezultatul ar fi diferit dacă am

modifica funcţia de consum simplă utilizată

până acum şi am pretinde consumului să

depindă de rata dobânzii. Deoarece rata dobânzii este randamentul economisirii (şi

80

Page 116: manual macroeconomie

costul creditului), creşterea ei poate reduce consumul şi poate mări economisirea. În

acest caz, aşa cum se vede în figura 5.10., funcţia economisirii nu mai este

perpendiculară, ci are pantă pozitivă.

În acest caz, creşterea cererii de investiţie măreşte atât rata de echilibru a

dobânzii, cât şi nivelul de echilibru al investiţiei (figura 5.11.).

Creşterea ratei dobânzii determină menajele să consume mai puţin şi să

economisească mai mult. Reducerea consumului eliberează resurse pentru investiţie.

Concluzii

5. Factorii de producţie şi tehnologia de producţie determină outputul naţional. Dacă

creşte cantitatea utilizată dintr-un factor sau se dezvoltă tehnologia, creşte şi

outputul.

6. Întreprinderile concurenţiale care-şi maximizează profitul măresc cantitatea de

muncă utilizată până când produsul marginal al muncii devine egal cu salariul

real, respectiv măresc cantitatea de capital utilizată până când produsul marginal

al capitalului egalează chiria (dobânda) reală pentru capital. În acest caz, fiecare

factor primeşte valoarea produsului său marginal. În cazul funcţiilor de producţie

cu randament de scară constant, întreaga valoare a outputului este plătită pentru

utilizarea inputului.

7. Outputul naţional se utilizează pentru consum, investiţie şi pentru cumpărările

guvernamentale. Consumul depinde de venitul disponibil (relaţie pozitivă).

Investiţia este funcţia ratei reale a dobânzii (relaţie negativă), iar cumpărările

guvernamentale şi impozitele sunt variabile exogene ale politicii bugetare.

8. Rata reală a dobânzii conduce la realizarea echilibrului între cererea şi oferta de

mărfuri, respectiv între oferta de credite (economisire) şi cererea de credite

(investiţie). Reducerea economisirii naţionale (prin creşterea G sau reducerea T)

reduce nivelul de echilibru al investiţiei şi măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii

de investiţie (în urma progresului tehnologic sau a impozitelor preferenţiale)

măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii de investiţie măreşte investiţiile numai

dacă rata mai mare a dobânzii duce la creşterea economisirii.

81

Page 117: manual macroeconomie

Concepte cheie

Economisire naţională – venitul naţional micşorat cu consumul şi cumpărările

guvernamentale; suma economisirii private şi publice.

Economisire privată – diferenţa dintre venitul disponibil şi consum.

Economisire publică – diferenţa dintre încasările şi cheltuielile

guvernamentale (excedent bugetar).

Efect de excludere – scăderea investiţiilor private (I) datorită politicii bugetare

expansioniste, în urma efectului lor de creştere a ratei dobânzii.

Factori de producţie – resurse folosite în vederea producerii de bunuri şi

servicii (de exemplu, munca şi capitalul).

Funcţia de consum – relaţia între determinanţii consumului, de exemplu, între

consum şi venitul disponibil: C = C(Yd).

Înclinaţie marginală de a consuma – creşterea consumului în urma creşterii cu

o unitate a venitului disponibil.

Profit contabil – parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor de

întreprinderi după plata factorilor de producţie, exclusiv a capitalului.

Profit economic – parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor

întreprinderilor după plata factorilor de producţie.

Rată nominală a dobânzii – randamentul economisirii şi costul creditului.

Rată reală a dobânzii – randamentul economisirii şi costul creditului, corectat

cu inflaţia.

Salaril real – cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate cumpăra cu salariul

nominal (bănesc).

Verificaţi-vă cunoştinţele

7. Ce determină mărimea outputului naţional?

8. Cum decide o întreprindere concurenţială care-şi maximizează profitul ce cantităţi

să utilizeze din fiecare factor de producţie?

9. Ce determină consumul şi investiţia?

10. Care este deosebirea între cumpărările guvernamentale şi plata transferurilor? Daţi

câte un exemplu.

11. Ce asigură echilibrul cererii şi al ofertei pe piaţa mărfurilor?

82

Page 118: manual macroeconomie

12. Cum evoluează consumul, investiţia şi rata dobânzii, dacă statul măreşte

impozitele?

Probleme şi teme de reflecţie

7. În modelul macroeconomic prezentat în acest capitol, salariul real al unui

muncitor este egal cu productivitatea sa marginală. Utilizaţi această ipoteză pentru

a analiza veniturile fermierilor şi a bărbierilor.

a. În decursul secolului XIX, în urma progresului tehnic, productivitatea

fermierilor a crescut considerabil. Cum ar fi trebuit să evolueze salariul lor

real?

b. În aceeaşi perioadă, activitatea bărbierilor nu s-a modificat. Cum ar fi

trebuit să evolueze salariul lor real?

c. Să presupunem că indivizii pot oricând decide liber dacă să devină

fermieri sau bărbieri. Ce efect ar avea o asemenea situaţie asupra salariului

fermierilor?

d. Având în vedere răspunsurile anterioare, ce puteţi spune despre evoluţia

probabilă a preţului unui tuns, respectiv a preţurilor alimentelor?

e. Cine beneficiază de pe urma progresului tehnic din agricultură?

8. Statul îşi măreşte încasările din impozite cu 100 miliarde €. Dacă c = 0.6, cum

evoluează:

a. economisirea publică;

b. economisirea privată;

c. economisirea naţională;

d. investiţiile?

9. Să presupunem că creşterea încrederii consumatorilor îmbunătăţeşte previziunile

privind veniturile lor viitoare, ceea ce le măreşte consumul actual. Acest lucru se

poate înţelege şi ca o deplasare a funcţiei de producţie în sus. Cum atinge această

mişcare investiţiile şi rata dobânzii?

10. Avem o economie caracterizată prin ecuaţiile de mai jos.

Y = C + I + G

83

Page 119: manual macroeconomie

Y = 5000

G = 1000

T = 1000

C = 250 + 0.75 (Y - T)

I = 1000 – 50 r

e) Calculaţi investiţia privată, investiţia publică şi investiţia naţională.

f) Determinaţi rata de echilibru a dobânzii.

g) Să presupunem că G creşte la 1250. Determinaţi din nou indicatorii de la

punctul a).

h) Determinaţi noua rată de echilibru a dobânzii.

11. Să presupunem că statul măreşte în aceeaşi proporţie atât G cât şi T. Cum

reacţionează I şi rata dobânzii la această modificare ce menţine echilibrul bugetar?

Are importanţă înclinaţia marginală de a consuma în privinţa răspunsului?

12. Când statul sprijină investitorii cu impozite preferenţiale, de obicei acest sprijin se

referă numai la anumite investiţii. Să se evalueze efectele acestei politici

economice. În acest scop, presupunem că statul sprijină cu impozite preferenţiale

investiţiile productive, dar nu şi cele pentru construcţia de locuinţe.

a. Cum influenţează această politică funcţia cererii de investiţii productive?

Dar cererea de investiţii pentru locuinţe?

b. Desenaţi curba ofertei de credite. Ce efect are politica de mai sus asupra

cererii şi ofertei de credite? Cum influenţează rata de echilibru a dobânzii?

Teme pentru eseu

3. Determinanţii economisirii menajelor.

4. Tipuri de solduri bugetare şi modalităţi de echilibrare a bugetului statului.

84

Page 120: manual macroeconomie

Creşterea economică

Unitatea 6. Modelul lui Solow

Unitatea 7. Dincolo de Solow

85

Page 121: manual macroeconomie
Page 122: manual macroeconomie

UNITATEA 6

Modelul lui Solow

Obiective

a prezenta modelul de creştere al lui Solow;

a explica procesul de acumulare a capitalului;

a defini creşterea de echilibru (stare staţionară) şi a descrie modul în care

se poate atinge o traiectorie de creştere staţionară;

a explica regula de aur a acumulării.

*

* *

Economiştii utilizează indicatorul PIB pentru a măsura creşterea economică.

PIB exprimă venitul total creat în economie. Oricare an am analiza, între nivelul de

trai al diferitelor ţări vom observa deosebiri esenţiale. Care este cauza acestor

diferenţe? Ele rezultă din deosebirile esenţiale existente între capital, muncă şi

tehnologie.

Cel mai utilizat model al creşterii economice este modelul construit de Solow.

În capitolul precedent am descris o economie statică, analizând un moment al

acesteia. Pentru a înţelege însă creşterea nivelului de trai, este necesar ca modelul

utilizat să permită şi descrierea modificărilor intervenite de-a lungul timpului în

cadrul economiei. Ca urmare, modelul de analiză trebuie să fie dinamic.

Modelul lui Solow arată tocmai efectul creşterii economisirii, a populaţiei şi a

progresului tehnic asupra creşterii PIB, a outputului global. De asemenea, acest model

clarifică şi unele cauze ale deosebirilor substanţiale de nivel de trai de la o ţară la alta.

Modelul construit de Solow ne permite să răspundem la întrebarea: ce

proporţie a outputului să se consacre consumului şi cât de mare ar trebui să fie

economisirea? Deoarece economisirea este egală cu investiţiile, ea va determina

mărimea stocului de capital existent în economie pentru producţia viitoare.

Page 123: manual macroeconomie

6.1. Acumularea capitalului

Modelul de creştere economică construit de Solow arată interdependenţele

existente între creşterea stocului de capital, creşterea demografică şi dezvoltarea

tehnologică şi cum influenţează toate acestea nivelul outputului global.

Pentru a putea construi modelul lui Solow, trebuie să analizăm modul în care

oferta şi cererea de bunuri influenţează acumularea capitalului. În acest scop, vom

păstra deocamdată constant stocul de muncă şi nivelul tehnologiei.

Din analiza modelului static am aflat că oferta de bunuri determină mărimea

outputului la un moment dat, iar cererea de bunuri determină modul în care se

utilizează outputul global.

În modelul lui Solow, oferta de bunuri se construieşte pe funcţia de producţie

Y = F(K, L), fiind presupus că randamentul de scară este constant:

Pentru a simplifica analiza, toate mărimile din model se exprimă prin raportare

la stocul de muncă, deci:

adică, outputul ce revine pe un lucrător este funcţie a capitalului ce revine pe un

lucrător. Mărimile ce revin pe un lucrător se vor nota cu litere mici, astfel:

unde f(k) = F(k, 1).

Cu o asemenea formă a funcţiei de producţie analiza devine mai comodă.

Panta funcţiei de producţie arată sporul de output ce se obţine în urma

utilizării unei unităţi suplimentare de capital, adică:

Page 124: manual macroeconomie

Pe figura 6.1. putem observa că odată

cu creşterea stocului de capital (k) panta

curbei f(k) se aplatizează, deoarece MPK

scade pe măsură ce capitalul creşte. Dacă

stocul de capital este redus, atunci o unitate

suplimentară de capital este foarte utilă şi

conduce la un spor de output substanţial.

Dacă însă stocul de capital este mare,

utilizarea unei unităţi suplimentare de K nu

mai este la fel de oportună, deoarece conduce la un spor foarte mic de output.

În modelului lui Solow, cererea de bunuri se compune din consumul şi

investiţia ce revin pe un lucrător şi . Identitatea SNA este în acest caz:

y = c + i. Lipseşte G (cumpărările guvernamentale), dar aceasta nu influenţează acum

concluziile.

Funcţia de consum în modelul lui Solow are forma:

unde: s este rata economisirii şi arată care este sporul de economisire, dacă venitul

creşte cu o unitate. Conform acestei relaţii, consumul este proporţional cu venitul (y).

O proporţie (1 – s) a venitului se consumă anual, iar o proporţie s se economiseşte,

deci [(1 – s) + s] = 1, ceea ce înseamnă că destinaţia venitului y este consumul şi

economisirea.

Înlocuind funcţia de consum în identitatea SNA avem:

y = (1 – s)y + i sau i = sy

Conform ultimei relaţii, investiţia (ca şi consumul, de altfel) este proporţională

cu venitul. Deoarece investiţia este egală cu economisirea, rata economisirii (s) nu

este altceva decât partea outputului y destinată a fi investită.

Page 125: manual macroeconomie

Acum, că cunoaştem cele două componente principale ale modelului lui Solow, să

continuăm cu analiza modului în care creşterea în timp a stocului de capital conduce

la creşterea economică.

Stocul de capital se modifică sub influenţa a doi factori:

investiţia: dacă întreprinderea cumpără noi echipamente (uzine), creşte

stocul de capital, deci şi outputul;

uzura: stocul de capital scade în urma uzurii unei părţi a capitalului

existent, deci scade şi outputul.

Să analizăm puţin aceşti doi factori. Ştim că i = sy. Dacă în locul venitului y

punem funcţia de producţie, avem:

adică, investiţia pe lucrător (i) se exprimă ca

funcţie a stocului de capital pe lucrător (k): cu cât

k este mai mare, cu atât y este mai mare, deci şi

investiţia (i) este mai mare. Relaţia care conţine

simultan atât funcţia de producţie cât şi funcţia de

consum creează o legătură între stocul de capital

existent (k) şi capitalul nou (i). În figura 6.2. se

vede cum proporţia economisirii împarte outputul

y în consum şi investiţie la diferitele nivele ale lui k.

Rata investiţiei determină împărţirea outputului în consum şi investiţie. La un

stoc de capital k, outputul este f(k), investiţia , iar consumul

.

Uzura este cuprinsă în model prin presupunerea că o proporţie б a stocului de

capital se uzează anual (б este rata uzurii sau rata de amortizare). De exemplu, dacă

durata medie de serviciu (viaţa economică) a capitalului este 25 ani, atunci rata anuală

a uzurii este 4% (б = 0.04), iar mărimea capitalului ce se uzează (amortizează) anual

este .

Cu alte cuvinte, o proporţie constantă a stocului de capital se uzează

anual. Ca urmare, uzura este proporţională cu stocul de capital .

Page 126: manual macroeconomie

Efectul investiţiei şi a uzurii asupra

stocului de capital se poate descrie cu relaţia:

unde:

Δk – modificarea stocului de

capital de la un an la altul;

i – investiţia;

- uzura.

Deoarece i = s, putem scrie:

Conform acestei relaţii, modificarea stocului de capital este egală cu diferenţa

dintre investiţie şi uzura stocului de capital .

Deoarece rata economisirii (s) este constantă şi economisirea este egală cu

investiţia (i), investiţia are mărimea . Deoarece capitalul se amortizează într-

un ritm constant , mărimea amortizării este . Valoarea de echilibru

(staţionară) a stocului de capital (k*) va fi acolo, unde investiţia este egală cu uzura.

Sub k* (de exemplu, k1 < k*),

investiţia depăşeşte uzura (i1 > ), deci

stocul de capital creşte (săgeata 1), iar

peste k* (de exemplu, k2 > k*), investiţia

este mai mică decât uzura (i2 < ) şi

stocul de capital scade (săgeata 2). Există

doar un singur nivel al stocului de capital

(k*) la care investiţia egalează uzura

(punctul E: ). Dacă în economie

stocul de capital este tocmai k*, nu se mai

modifică cu trecerea timpului, deoarece

efectul celor două variabile care îl determină se echilibrează reciproc (Δk = 0 dacă k =

k*, deoarece ). Acest nivel al stocului de capital se numeşte nivel staţionar

sau valoare de echilibru şi înseamnă o situaţie de echilibru economic pe termen lung.

Page 127: manual macroeconomie

Indiferent de stocul de capital iniţial, în final, în economie se realizează stocul

de echilibru, deci situaţia staţionară. Să presupunem că iniţial k1 < k* şi investiţia

depăşeşte uzura. Ca urmare, stocul de capital va creşte treptat, până când va ajunge la

k*. Dimpotrivă, dacă stocul iniţial este k2 > k*, uzura depăşeşte investiţia şi stocul de

capital va scădea treptat până va ajunge la k*. Aşa se explică „miracolul” economic

japonez şi vest german în perioada de după al doilea război mondial.

Ce se întâmplă dacă se modifică rata economisirii(s)? Să presupunem (fig.

6.5.) că economia este în situaţie

staţionară (s1 şi ), când s1 începe să

crească la s2. Creşterea s duce la

deplasarea în sus a curbei ,

deoarece creşterea economisirii măreşte şi

investiţia în aceeaşi proporţie, dar stocul

de capital şi uzura nu se modifică. Ca

urmare, investiţia devine mai mare decât

uzura şi stocul de capital începe să crească, până când economisirea atinge o nouă

situaţie staţionară la . Noul stoc de capital de echilibru fiind mai mare, şi

nivelul de output va fi mai mare. (Fig. 6.5.)

În concluzie, în modelul lui Solow, rata economisirii joacă un rol central în

determinarea stocului de capital de echilibru. Dacă ea este mai mare, atunci şi stocul

de capital va fi mai mare, la fel şi nivelul outputului. Dimpotrivă, o rată a economisirii

mai modestă conduce la un stoc de capital mai redus, deci la un nivel de output mai

scăzut.

Ce legătură există între economisire şi creşterea economică? O economisire

mai mare duce la o creştere economică mai rapidă, dar numai pe termen scurt.

Creşterea ratei economisirii accelerează creşterea doar până când se atinge o nouă

situaţie staţionară a economiei.

6.2. Regula de aur a acumulării

Întrebarea centrală este: cum se poate determina nivelul optim al acumulării

capitalului?

Page 128: manual macroeconomie

Pentru a uşura analiza, vom presupune că politica economică poate manipula

flexibil rata economisirii care conduce la o situaţie staţionară a economiei. Dar ce fel

de situaţie staţionară ar trebui urmărită cu politica economică?

În alegerea situaţiei staţionare dorite, decidenţii politici au ca obiectiv

maximizarea bunăstării sociale. Indivizii dintr-o economie nu sunt interesaţi nici de

mărirea stocului de capital, nici de nivelul outputului. Importantă este pentru ei

exclusiv cantitatea de bunuri pe care o pot consuma. Deci, decidenţii politici bine

intenţionaţi, trebuie să se străduiască să realizeze o asemenea situaţie staţionară a

economiei, care să asigure cel mai înalt nivel al consumului naţional. Stocul de

capital ce asigură situaţia staţionară care maximizează consumul rezultă în urma unei

acumulări a capitalului conformă cu regula de aur şi se notează cu .

De unde putem şti când se află economia la ? La început, determinăm

valorile staţionare posibile ale consumului, apoi căutăm acea valoare staţionară care

asigură consumul maxim.

Pornim de la identitatea SNA: y = c + i, din care rezultă: c = y – i. Deci,

consumul este diferenţa dintre output şi investiţie. Deoarece căutăm consumul de

echilibru, înlocuim y şi i cu mărimile lor de echilibru. Nivelul de echilibru al

outputului este . Deoarece k* este constant şi

investiţia este egală cu uzura la nivelul staţionar al

stocului de capital , putem scrie în locul

investiţiei de echilibru această valoare a uzurii,

deci avem:

Conform acestei relaţii, consumul de echilibru este diferenţa dintre outputul

de echilibru şi uzura de echilibru. Cu alte cuvinte, capitalul mai mare (datorită

acumulării) influenţează consumul în două direcţii: pe de o parte, măreşte outputul,

dar concomitent o parte mai mare a acestuia trebuie afectată înlocuirii capitalului uzat.

În figura 6.6. am prezentat valorile de echilibru ale outputului şi ale uzurii (în

funcţie de k*). Diferenţa dintre output şi uzură este consumul de echilibru. Există un

singur nivel de k* care maximizează consumul.

Page 129: manual macroeconomie

La compararea valorilor de echilibru trebuie să ştim cum influenţează un stoc

de capital mai mare asupra outputului şi uzurii. Dacă , atunci creşterea k*

măreşte outputul mai mult decât îl reduce uzura, deci consumul creşte. În acest caz şi

panta funcţiei de producţie y = f(k*) este mai mare decât panta curbei uzurii .

Ca urmare, distanţa dintre cele două curbe creşte, deci consumul de echilibru creşte

(zona a). Dimpotrivă, dacă , atunci creşterea k* reduce consumul c*, deoarece

creşterea outputului rămâne sub creşterea amortizării (uzurii). În astfel de cazuri,

panta funcţiei de producţie este mai mică decât cea a curbei uzurii, deci distanţa dintre

cele două curbe se reduce, adică c* scade (zona b). Dacă , panta celor două

curbe se egalează, distanţa dintre ele este maximă , deci consumul devine

maxim.

Acum, să pornim analiza de pe cealaltă latură, adică să presupunem că

economia este iniţial la k* şi scopul politicii economice este să mărească nivelul

stocului de capital la (k* + 1). Surplusul de output ce se va putea realiza în acest caz

va fi:

Mărimea amortizării suplimentare în urma utilizării unei noi unităţi de capital

va fi egală cu rata uzurii . Efectul net al utilizării unei noi unităţi de capital asupra

consumului este: , adică diferenţa dintre randamentul marginal al unităţii

suplimentare de capital şi rata uzurii (amortizării).

Dacă , atunci creşterea capitalului măreşte consumul, deoarece

. Dacă dimpotrivă , creşterea capitalului va reduce consumul,

deoarece . Ca urmare, condiţia acumulării conforme cu regula de aur este:

sau .

Trebuie să subliniem că economia nu

tinde automat spre traiectoria de creştere

conformă cu regula de aur a acumulării.

Page 130: manual macroeconomie

Nivelul special al stocului de capital necesită şi o rată specială de economisire

(Fig. 6.7.).

Dacă rata economisirii este mai mare decât , atunci k* va fi prea mare

(zona a), iar dacă rata economisirii este mai mică decât , atunci nivelul k* va fi

prea mic faţă de (zona b).

6.3. Atingerea stării staţionare conformă cu regula de aur

Să analizăm acum mai realist problema ce stă în faţa politicii economice. Mai

sus, am presupus că politica economică poate oricând alege situaţia staţionară (k*)

dorită, deci alegerea nu ridică nici o problemă.

Să presupunem acum, că economia nu se află pe o traiectorie de creştere

staţionară. Cum evoluează consumul, investiţia şi stocul de capital, atunci când

economia se îndreaptă de la o stare staţionară la alta?

Pot exista două cazuri: stocul de

capital existent în economie este mai

mare, respectiv mai mic decât valoarea

cerută de regula de aur. Dacă este mai

mic, pot apărea greutăţi serioase, deoarece

politica economică este constrânsă să

raporteze avantajele consumului actual

(prezent) la cele ale consumului viitor.

a) La început, să presupunem că

economia porneşte de la o situaţie în care

stocul de capital depăşeşte valoarea conformă cu regula de aur. Ca urmare, trebuie

adoptată o politică economică care să reducă rata economisirii, pentru a reduce k*.

Dacă această politică are succes, rata economisirii scade până la nivelul ce asigură

creşterea conformă cu regula de aur.

În figura 6.8. se vede evoluţia y, c şi i în perioada scăderii ratei economisirii

(s). Scăderea s măreşte imediat nivelul consumului şi reduce nivelul investiţiei.

Investiţia devine mai mică decât uzura, deci economia iese de pe traiectoria creşterii

Page 131: manual macroeconomie

staţionare. Cu timpul, scăderea stocului de capital conduce la scăderea outputului şi a

investiţiei până la un nou nivel de echilibru. Deoarece noua stare este o situaţie

staţionară conformă cu regula de aur, consumul trebuie să fie mai mare decât la

începutul perioadei de tranziţie, chiar dacă outputul şi investiţia sunt mai mici.

Cu alte cuvinte, scăderea ratei economisirii în momentul t determină creşterea

consumului şi reducerea proporţională a investiţiei. Pe măsură ce stocul de capital

scade, outputul, consumul şi investiţia scad şi ele. Deoarece economia a pornit de la

un stoc de capital prea mare, pe noua traiectorie staţionară consumul este mai mare

decât înainte.

Observăm că faţă de situaţia iniţială, consumul este mai mare nu numai în

noua stare staţionară, dar pe tot parcursul tranziţiei.

În concluzie, dacă stocul de capital depăşeşte valoarea optimă prescrisă de

legea de aur, atunci scăderea economisirii este o politică bună, deoarece măreşte

consumul în fiecare punct.

b) Dacă însă nivelul iniţial al stocului de capital este sub nivelul optim, atunci

politica economică trebuie să incite creşterea economisirii. Creşterea s în momentul t

conduce imediat la scăderea consumului şi la creşterea investiţiei. Cu timpul,

investiţia mai mare decât uzura va mări stocul de capital. Paralel cu acumularea

capitalului creşte atât outputul, cât şi consumul şi economisirea, până ce toate trei îşi

ating noul nivel de echilibru. Deoarece

valoarea de echilibru a stocului de capital a

fost iniţial sub nivelul optim, în final,

creşterea economisirii conduce la un nivel

mai ridicat al consumului.

Oare creşterea economică ce

asigură situaţia staţionară conformă cu

regula de aur măreşte bunăstarea

economică a societăţii? În final da,

deoarece consumul de echilibru creşte faţă

de nivelul dinainte. Dar atingerea noii traiectorii de echilibru necesită, la început, un

consum mai redus (pe termen scurt).

Acum, să comparăm cele două cazuri prezentate mai sus. Dacă pornim de la

un nivel , atunci până la atingerea stării conforme cu regula de aur consumul

Page 132: manual macroeconomie

este întotdeauna mai mare decât consumul iniţial. Dimpotrivă, dacă economia

porneşte de la , atunci tranziţia spre starea conformă cu regula de aur

necesită momentan un consum mai redus, pentru a se putea consuma mâine mai mult.

Aplicarea regulii de aur devine în acest caz mai dificilă, cu atât mai mult cu

cât au loc mişcări demografice mai consistente. Regula de aur asigură un consum

maxim la atingerea echilibrului, adică în viitor (pentru generaţia următoare), dar

reduce consumul de azi (a actualei generaţii). Cu alte cuvinte, dacă dorim să decidem

oportunitatea acumulării capitalului, trebuie să alegem între bunăstarea economică a

unor generaţii diferite. Cei pentru care bunăstarea generaţiei actuale este mai

importantă, vor decide că nu este necesară străduinţa de a realiza o creştere economică

conformă cu regula de aur. Dimpotrivă, cei pentru care este mai importantă

bunăstarea generaţiilor viitoare, vor opta pentru o creştere economică conformă cu

regula de aur.

În lumina celor de mai sus, rezultă că nivelul optim al acumulării capitalului

depinde esenţial de modul în care ponderăm interesele generaţiei de azi şi de mâine.

Dacă pornim însă de la convingerea că bunăstarea tuturor generaţiilor este la fel de

importantă, fiecare generaţie ar trebui să asigure creşterea conformă cu creşterea de

aur.

Page 133: manual macroeconomie

UNITATEA 7

Dincolo de Solow

Obiective

a descrie rolul creşterii demografice şi a progresului tehnic în modelul lui

Solow;

a explica încetinirea creşterii economice pe plan mondial în ultimele

decenii.

*

* *

7.1. Creşterea demografică şi progresul tehnic

Modelul lui Solow ne arată cum să atingem nivelul optim al acumulării şi să

maximizăm consumul. Totuşi, acest model nu poate explica în sine creşterea

economică mondială. Ratele mari ale economisirii conduc tranzitoriu (pe termen

scurt) la o creştere accelerată, dar, în final, economia ajunge pe o traiectorie staţionară

(capitalul şi outputul nu se mai modifică). Ca urmare, modelul lui Solow trebuie

lărgit, încorporând în analiză şi alte două surse de creştere economică: creşterea

populaţiei şi progresul tehnic.

7.1.1. Creşterea demografică şi creşterea economică

Solow a considerat constant numărul populaţiei, dar acum vom presupune că

stocul de forţă de muncă (L) creşte într-un ritm constant „n”. Cum se ajunge atunci la

o situaţie staţionară? Pentru a răspunde la întrebare, trebuie să analizăm modul în care

influenţează creşterea populaţiei (alături de investiţie şi uzură) asupra acumulării

capitalului/lucrător (k).

Page 134: manual macroeconomie

După cum am văzut deja, investiţia măreşte, iar uzura reduce stocul de capital.

Acum intră în scenă un al treilea factor – creşterea numărului de lucrători, care reduce

stocul de capital/lucrător, deci:

O nouă investiţie măreşte k, pe când uzura şi creşterea populaţiei reduce k (în

modelul lui Solow: n = 0).

Expresia [(б + n)k] poate fi considerată ca fiind valoarea de acoperire a

investiţiei (break even level), indicând acea mărime a investiţiei care este necesară

pentru ca stocul de capital/lucrător să nu se modifice. Această valoare conţine uzura

stocului de capital , cât şi investiţia necesară pentru a asigura dotarea cu capital

nou a noilor lucrători . Conform ecuaţiei de mai sus, creşterea populaţiei

reduce acumularea capitalului exact aşa ca uzura.

Dacă în locul investiţiei introducem economisirea (cu care este egală), avem:

În figura 7.1. putem observa

ce determină nivelul de echilibru al

stocului de capital/lucrător (k). O

economie este în stare staţionară

dacă k nu se modifică. Nivelul de

echilibru este k*. Dacă k1 < k*, atunci

, deci stocul de capital creşte (săgeata 1). Dacă k2 > k*, atunci

şi stocul de capital scade (săgeata 2). În situaţie staţionară (k = k*),

efectul pozitiv al investiţiei asupra k egalează efectul negativ al uzurii şi al creşterii

demografice, deci Δk = 0 şi . Când economia este pe o traiectorie

staţionară, investiţia are un dublu rol: o parte ( ) înlocuieşte capitalul uzat,

restul ( ) dotează cu capital lucrătorii noi.

Page 135: manual macroeconomie

Creşterea demografică dă o nouă

explicaţie faptului de ce o ţară este săracă şi

alta bogată. Ce înseamnă, de fapt, efectul

creşterii demografice?

Dacă rata creşterii demografice

sporeşte de la n1 la n2 (săgeata 1) scade la

(săgeata 2), ceea ce înseamnă că stocul de

echilibru al capitalului scade, deci şi outputul

de echilibru y* = f(k*) va fi mai mic. Ca urmare, conform modelului lui Solow, în

ţările cu o rată mare a creşterii demografice PIB pe locuitor este mai mic. Integrarea

în model a creşterii demografice modifică ipoteza elaborată pe baza regulii de aur a

acumulării. La determinarea noii ipoteze care include şi creşterea economică se

ajunge parcurgând aceeaşi paşi cunoscuţi deja. Consumul/lucrător este c = y – i.

Deoarece outputul de echilibru este y* = f(k*) şi investiţia de echilibru este ,

consumul de echilibru va fi:

Conform logicii cunoscute, în cazul k* care asigură consumul maxim, avem:

MPK = б + n, adică MPK – б = n.

În concluzie, în situaţia conformă cu regula de aur, produsul marginal al

capitalului minus amortizarea este egal cu ritmul creşterii demografice.

7.1.2. Progresul tehnic şi creşterea economică

Să includem acum în modelul lui Solow şi cel de-al treilea factor al creşterii

economice: progresul tehnologic. În acest scop, să ne întoarcem la funcţia de

producţie: Y = F(K, L) pe care să o scriem sub forma: , unde noua

variabilă E reprezintă eficienţa muncii şi exprimă nivelul de cunoaştere a procedeelor

de producţie. Odată cu progresul tehnologic creşte randamentul, eficienţa muncii. În

eficienţa muncii se oglindeşte starea de sănătate, respectiv nivelul de pregătire

profesională şi de cunoaştinţe a forţei de muncă (L). Deci, expresia arată

Page 136: manual macroeconomie

stocul de forţă de muncă în unităţi de eficienţă, având în vedere atât numărul

lucrătorilor cât şi eficienţa fiecăruia.

Conform ipotezei, progresul tehnic măreşte eficienţa muncii într-un ritm

constant „g”. Dacă, de exemplu, g = 0.02, atunci fiecare unitate de muncă devine

anual mai eficientă cu 2%, deci creşte outputul, ca şi cum stocul de forţă de muncă ar

fi crescut cu 2% pe an. Deoarece rata de creştere a stocului de forţă de muncă este „n”

şi eficienţa fiecărei unităţi de muncă creşte cu o rată „g”, numărul unităţilor de

eficienţă a muncii ( ) creşte într-un ritm (n + g).

Pentru a analiza creşterea de echilibru în condiţiile progresului tehnic

procedăm analog ca la analiza creşterii stocului de forţă de muncă. Noile notaţii vor

fi: , care reprezintă capitalul ce revine pe o unitate de eficienţă şi ,

care reprezintă outputul ce revine pe o unitate de eficienţă. Deci, putem scrie şi acum

că: y = f(k).

Ecuaţia care exprimă modificarea în timp

a stocului de capital va fi:

Dacă valoarea lui g este mare, atunci

numărul unităţilor de eficienţă creşte repede şi

cantitatea de capital ce revine pe o unitate de

eficienţă scade.

Introducerea progresului tehnic nu

modifică esenţial analiza creşterii de echilibru. Există şi acum o singură valoare k* la

care outputul pe unitatea de eficienţă nu se mai modifică şi economia este în situaţie

staţionară, adică în echilibru pe termen lung.

Pentru a vedea efectele progresului tehnic, să ne amintim că este

constant la nivelul de echilibru (Δk = 0). Deoarece y = f(k) şi outputul pe unitate de

eficienţă este constant (Δy = 0). Ştim însă că numărul unităţilor de

eficienţă pe lucrător creşte într-un ritm g, deci şi outputul pe lucrător

creşte într-un ritm g. Ca urmare, outputul total creşte într-un ritm (n+g).

Page 137: manual macroeconomie

În noua sa formă, modelul lui Solow poate explica creşterea durabilă a

nivelului de trai. Am demonstrat că progresul tehnic conduce la creşterea durabilă a

outputului/lucrător, spre deosebire de rata înaltă a economisirii care asigură un ritm

înalt de creştere doar până la atingerea stării staţionare. Când economia este pe o

traiectorie staţionară, ritmul creşterii outputului pe lucrător depinde exclusiv de

progresul tehnic. Deci, conform modelului nou, numai progresul tehnic poate

conduce la creşterea durabilă a nivelului de trai.

Progresul tehnic modifică ipoteza referitoare la regula de aur a acumulării.

Nivelul acumulării conforme cu regula de aur, prin definiţie, este valoarea de

echilibru ce revine pe o unitate de eficienţă a muncii care maximizează consumul:

Maximul consumului de echilibru este acolo, unde:

adică:

În concluzie, în cazul stocului de capital (conform cu regula de aur),

produsul marginal net al capitalului este egal cu ritmul de creştere al

outputului global. Deoarece economiile contemporane se caracterizează atât prin

creştere demografică cât şi prin progres tehnic, aceasta este ipoteza pe baza căreia

trebuie să se decidă dacă o economie dispune de un stoc de capital mai mare, egal sau

mai mic decât valoarea conformă cu regula de aur a acumulării.

7.2. Economisire, creştere şi politică economică

Modelul lui Solow poate fi utilizat, pe lângă explicarea relaţiei dintre factorii

creşterii economice, şi în analiza oportunităţii unor politici economice. El poate da

răspuns la întrebări de genul:

Page 138: manual macroeconomie

a) Trebuie să economisim mai mult sau mai puţin?

b) Cum poate influenţa politica economică rata economisirii?

c) Există investiţii care ar trebui neapărat susţinute prin politica

economică?

d) Cum poate influenţa politica economică ritmul progresului tehnic?

7.2.1. Să economisim mai mult sau mai puţin?

Modelul lui Solow arată modul în care rata economisirii determină valoarea

de echilibru a capitalului şi a outputului. O anumită rată de economisire asigură

creşterea conform regulii de aur, maximizând consumul, deci bunăstarea economică.

Cunoscând toate acestea, putem pune întrebarea dacă rata de economisire

existentă în economie este prea mică, prea mare sau tocmai corespunzătoare?

Dacă randamentul marginal al capitalului micşorat cu amortizarea este mai

mare decât ritmul creşterii, atunci în economie există mai puţin capital decât cere

regula de aur. În acest caz, prin creşterea ratei economisirii se poate mări consumul pe

termen lung. Dacă însă (MPK – б), adică produsul marginal net al capitalului, este

inferior ratei de creştere (n + g), atunci în economie există un stoc de capital prea

mare, deci economisirea trebuie redusă. Cu alte cuvinte, pentru aprecierea nivelului

ratei acumulării trebuie să se compare rata de creştere cu randamentul net al

capitalului. În acest scop, trebuie să evaluăm rata de creştere (n + g) şi randamentul

net al capitalului (MPK – б).

Să luăm un exemplu. Într-o ţară, ritmul anual de creştere a PIB este de 3%,

deci (n + g) = 0.03. Pentru a determina randamentul net al capitalului avem nevoie de:

mărimea stocului de capital ;

uzura (= 10% din PIB);

proporţia capitalului în producţie (= 30%).

Pe baza acestor informaţii putem construi modelul lui Solow. Din prima

informaţie rezultă că:

k = 2.5 y

Din informaţia a doua avem:

,

Page 139: manual macroeconomie

de unde ,

adică 4% din stocul de capital se uzează (amortizează) anual.

Din prima şi a treia informaţie avem:

ponderea

deci:

ceea ce înseamnă că MPK este de 12% pe an. Randamentul net al capitalului (MPK–б)

este de 8% pe an, deci mult mai mare decât rata de creştere (3%). Ca urmare, stocul

de capital din economie este sub nivelul cerut de regula de aur. Politica economică

trebuie deci să stimuleze creşterea ratei de economisire (şi a investiţiei). Cu alte

cuvinte, ţelul prioritar al politicii economice trebuie să fie creşterea acumulării

capitalului.

7.2.2. Cât să fie rata economisirii?

Politica economică a guvernului poate influenţa rata economisirii în două

feluri: nemijlocit, prin intermediul economisirii publice şi mijlocit, prin promovarea

economisirii private.

Economisirea publică este diferenţa dintre încasările şi cheltuielile publice.

Dacă statul cheltuieşte mai mult decât încasează, bugetul este deficitar şi

economisirea negativă. Deficitul bugetar are un efect de excludere a investiţiilor, deci

stocul de capital scade şi generaţiile viitoare suportă efectele negative. Dacă statul

cheltuieşte mai puţin decât încasează atunci bugetul este excedentar, statul plăteşte o

parte din datoria publică şi promovează investiţiile.

Economisirea publică poate fi influenţată în mai multe modalităţi de către

politica economică. Deciziile menajelor privind economisirea se iau în funcţie de

randamentul capitalului (dar acest lucru nu este inclus în modelul lui Solow). Cu cât

este mai mare randamentul economisirii, cu atât este mai atractivă economisirea.

Impozitele mari pe veniturile din capital determină o scădere a economisirii private,

deoarece scade randamentul capitalului.

Page 140: manual macroeconomie

Cu ajutorul politicii fiscale se poate mări acest randament, deci se favorizează

economisirea. În privinţa măsurii în care economisirea privată răspunde la asemenea

instrumente de incitare, economiştii nu sunt întru totul de acord.

7.2.3. Ce investiţii să susţină statul?

Modelul lui Solow se bazează pe ipoteza de simplificare că există un singur

fel de capital (deşi, în realitate, bunurile capital sunt extrem de variate: investiţiile

private includ, de exemplu, strunguri, furnale, buldozere etc.; investiţiile publice

cuprind bunuri publice, de exemplu, infrastructură – drumuri, poduri, canale etc.;

capitalul uman presupune cunoaştere, pregătire profesională etc.). Modelul presupune

doar capitalul fizic şi nu explică eficienţa muncii, dar capitalul uman seamănă în

multe privinţe cu capitalul fizic: creşterea lui necesită investiţii, se uzează, poate fi

reprodus simplu şi lărgit.

Politica economică trebuie să decidă ce tip de capital este mai necesar,

respectiv, care oferă cel mai mare randament marginal. De obicei, se lasă ca piaţa să

decidă destinaţia economisirii (ce tip de investiţii să fie finanţate din ea). Cu cea mai

mare probabilitate, acele ramuri industriale vor obţine credite la „preţul” pieţei şi vor

finanţa din ele investiţii noi, în care randamentul capitalului este cel mai mare.

Unii economişti propun ca statul să sprijine activ anumite bunuri capital,

motivând că unele activităţi au produse secundare favorabile (externale pozitive). De

exemplu, procesul acumulării capitalului poate permite elaborarea unor tehnologii

noi, mai performante. Dacă acest raţionament este corect, atunci efectul favorabil al

acumulării asupra societăţii poate fi mărit faţă de nivelul asigurat pe baza modelului

lui Solow.

De exemplu, dacă se introduc roboţi industriali, efectele secundare ale noii

tehnologii pot fi mai mari decât în cazul unei mori cu aburi, deci este justificat ca

statul să sprijine prin impozite preferenţiale investiţiile în roboţi industriali. Aceasta

este politica tehnologică a statului, care se bazează pe măsurarea externalelor induse

de diferitele activităţi economice. Deoarece însă această măsurare este foarte dificilă,

unii economişti sunt sceptici în privinţa eficacităţii acestei politici.

Page 141: manual macroeconomie

7.2.4. Cum să influenţăm progresul tehnic?

Conform modelului lui Solow, creşterea durabilă a venitului naţional pe

lucrător (y) este o consecinţă a progresului tehnic, dar totodată, modelul consideră

progresul tehnic ca fiind o variabilă exogenă, deci nu-l explică. Deocamdată, în teoria

economică, factorii progresului tehnic nu sunt explicaţi corespunzător.

Cu toate acestea, politica economică a statului sprijină activ progresul tehnic.

În cele mai multe cazuri, oamenii sunt incitaţi să facă sacrificii pentru înnoirea

tehnologică. Sistemul brevetelor şi al licenţelor asigură un monopol temporar pentru

inovator. Sistemul fiscal acordă scutiri pentru întreprinderile ce fac cercetare –

dezvoltare. Unele instituţii sprijină nemijlocit cercetările fundamentale din

universităţi. În fine, adepţii politicii tehnologice militează activ pentru ca statul să-şi

asume un rol mai activ în acele ramuri industriale care favorizează progresul tehnic,

cu atât mai mult cu cât creşterea economică, începând cu anii 1970, a încetinit

considerabil pe plan mondial. Cum se explică acest lucru?

Se modifică structura forţei de muncă. Cei născuţi ca urmare a exploziei

demografice din anii 1970, intrând în stocul de muncă, au redus

substanţial nivelul mediu al experienţei în muncă şi deci productivitatea

muncii.

A crescut reglementarea din partea statului a unor domenii ca ocrotirea

mediului, care obligă întreprinderile să utilizeze tehnologii mai puţin

eficiente, reducând astfel productivitatea muncii şi ritmul de creştere a

venitului naţional.

Modificările intervenite în preţul petrolului începând din anii 1970

(înfiinţarea OPEC) au determinat uzura înainte de termen a unei părţi din

stocul de capital, deoarece întreprinderile au fost nevoite să retragă

echipamentele mari consumatoare de combustibil.

Ideile noi care propulsează producţia devin tot mai rare. Lumea a intrat în

epoca progresului tehnic mai lent.

Care din factorii enumeraţi mai sus este mai responsabil pentru încetinirea

creşterii economice? Ar fi greu de precizat! Deocamdată, încetinirea creşterii

economice mondiale rămâne o enigmă nedezlegată.

Page 142: manual macroeconomie

7.3. Utilizarea modelului lui Solow

1. Pentru a vedea cum funcţionează modelul lui Solow şi cum atinge

economia starea staţionară presupunem că funcţia de producţie are forma:

Pentru a determina f(k), adică funcţia de producţie/lucrător, împărţim ambele

laturi ale ecuaţiei cu L:

, deci

Deoarece şi , putem scrie:

sau

Pentru ca modelul să fie complet, presupunem că 30% din output se

economiseşte (s = 0.3) şi anual se amortizează 10% din stocul de capital (б = 0.1).

Economia porneşte cu k = 4.

Să analizăm acum evoluţia în timp a economiei.

La început, vom analiza evoluţia în primul an a producerii şi utilizării

venitului. Conform funcţiei de producţie, k = 4 creează două unităţi de

output/lucrător: . Deoarece 70% din output se consumă şi 30% se

economiseşte şi se investeşte: c = 1.4 şi i = 0.6. Dar stocul de capital se uzează în

proporţie de 10%, deci . Dacă i = 0.6 şi amortizarea este 0.4, modificarea

Δk = 0.2 . Al doilea an porneşte deci cu un stoc de capital pe lucrător de 4.2 unităţi.

În fiecare an se adaugă la k capital nou (acumulare), deci outputul creşte

conform tabelului 7.1.

Cu trecerea anilor, economia atinge cândva valoarea de echilibru a stocului de

capital/lucrător (9 unităţi). În acest moment, amortizarea de 0.9 compensează

întocmai investiţia de 0.9, deci stocul de capital şi outputul nu mai cresc – situaţie

staţionară a economiei.

Page 143: manual macroeconomie

O modalitate de determinare a stocului de capital de echilibru este urmărirea

an de an a dezvoltării economice (aşa cum am procedat mai sus), dar tot la acelaşi

rezultat se poate ajunge şi altfel.

Ştim că ecuaţia:

arată evoluţia în timp a stocului de capital k. Deoarece la valoarea de echilibru Δk = 0,

scriem:

sau:

Tabel. 7.1.

An k y c i Δk

1

2

3

4

5

.

.

.

10

.

.

.

25

.

.

.

100

.

.

.

4000

4200

4395

4584

4768

.

.

.

5602

.

.

.

7321

.

.

.

8962

.

.

.

9000

2000

2049

2096

2141

2184

.

.

.

2367

.

.

.

2706

.

.

.

2994

.

.

.

3000

1400

1435

1467

1499

1529

.

.

.

1657

.

.

.

1894

.

.

.

2096

.

.

.

2100

0.600

0.615

0.629

0.642

0.655

.

.

.

0.710

.

.

.

0.812

.

.

.

0.898

.

.

.

0.900

0.400

0.420

0.440

0.458

0.477

.

.

.

0.560

.

.

.

0.732

.

.

.

0.896

.

.

.

0.900

0.200

0.195

0.189

0.184

0.178

.

.

.

0.150

.

.

.

0.080

.

.

.

0.002

.

.

.

0.000

Page 144: manual macroeconomie

2. Vrem să analizăm alegerea ce stă în faţa politicii economice atunci când

trebuie să se decidă între diferitele stări staţionare posibile. Continuând analiza de mai

sus, întrebarea este acum cât să fie rata economisirii (s) şi, prin intermediul ei,

alegerea traiectoriei de creştere staţionară dorită. Pentru a vedea între ce posibilităţi

putem alege, să ne amintim relaţia de mai sus:

de unde:

(după ridicare la pătrat).

Cu această relaţie putem determina pentru orice s stocul de capital de

echilibru, aşa cum se vede în tabelul 7.2.:

Tabel 7.2.

s k* y* c* MPK MPK - б

0.0

0.1

0.2

0.3

0.4

0.0

1.0

4.0

9.0

16.0

0.0

1.0

2.0

3.0

4.0

0.0

0.1

0.4

0.9

1.6

0.0

0.9

1.6

2.1

2.4

0.500

0.250

0.167

0.125

0.400

0.150

0.067

0.025

0.5 25.0 5.0 2.5 2.5 0.100 0.000

0.6

0.7

0.8

0.9

1.0

36.0

49.0

64.0

81.0

100.0

6.0

7.0

8.0

9.0

10.0

3.6

4.9

6.4

8.1

10.0

2.4

2.1

1.6

0.9

0.0

0.083

0.071

0.062

0.056

0.050

- 0.017

- 0.029

- 0.038

- 0.044

- 0.050

După cum se vede, o economisire mai mare conduce la un stoc de capital mai

mare, deci outputul creşte, la fel şi amortizarea. Consumul de echilibru la început

creşte odată cu economisirea, dar apoi scade. Consumul devine maxim când s = 0.5 .

Page 145: manual macroeconomie

Deci, creşterea conformă cu regula de aur este asigurată de o rată a

economisirii de 50%.

O altă cale de determinare a stării staţionare porneşte de la MPK. Din funcţia

de producţie avem:

Cu această relaţie putem obţine valorile din ultimele două coloane ale

tabelului de mai sus. Şi în acest caz, observăm că starea staţionară conformă cu regula

de aur se realizează când (MPK – б) devine nulă, deci la s = 0.5 .

Concluzii

1. Conform modelului lui Solow, pe termen scurt, rata economisirii determină

mărimea stocului de capital din economie şi nivelul outputului. Cu cât este mai

mare rata economisirii, cu atât este mai mare stocul de capital şi outputul.

2. Creşterea ratei economisirii conduce la o creştere economică rapidă, dar numai

până la atingerea noii situaţii staţionare. Pe termen lung, ea nu are efect asupra

creşterii economice. Creşterea durabilă a venitului naţional pe lucrător depinde de

progresul tehnic.

3. Cantitatea de capital care maximizează consumul se numeşte stoc de capital

conform cu regula de aur a acumulării. Dacă stocul de capital din economie este

inferior nivelului optim conform cu regula de aur, pentru asigurarea creşterii

economice trebuie mărită investiţia, ceea ce însă reduce consumul generaţiei

actuale.

4. Adesea, economiştii susţin că ar trebui mărită rata de acumulare a capitalului.

Creşterea economisirii publice şi private se poate realiza prin introducerea unor

impozite preferenţiale (credite fiscale).

5. Modelul lui Solow arată că creşterea demografică este al doilea factor care

determină evoluţia nivelului de trai pe termen lung. Dacă rata de creştere a

populaţiei este mare, conduce la un output/lucrător mai mic.

6. Din anii 1970, ritmul creşterii economice a scăzut considerabil în majoritatea

ţărilor dezvoltate. Deocamdată, cauza acestei evoluţii nu este clarificată pe deplin.

Page 146: manual macroeconomie

7. Modelul lui Solow este cel mai bun cadru de analiză a creşterii economice, dar

este suficient doar ca bază de pornire a analizei, deoarece ipotezele de simplificare

de la care pleacă modelul exclud din analiză o serie de factori importanţi.

Economiştii încearcă să elaboreze modele mai complexe, care să dea răspuns la

mai multe probleme. Asemenea modele transformă variabilele exogene din

modelul lui Solow în variabile endogene.

Concepte cheie

Eficienţa muncii – variabilă a modelului lui Solow, care se referă la starea de

sănătate şi de instruire, precum şi la competenţele stocului de forţă de muncă.

Modelul lui Solow – model macroeconomic care descrie modul în care

economisirea, creşterea demografică şi progresul tehnic influenţează ritmul creşterii

economice şi nivelul bunăstării economice.

Regula de aur a acumulării – nivel al ratei de economisire în modelul lui

Solow, la care consumul pe lucrător (sau pe unitate de eficienţă a muncii) este maxim.

Unitate de eficienţă a muncii – indicator al stocului de forţă de muncă, care

include atât numărul lucrătorilor cât şi eficienţa fiecărui lucrător.

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. Cum influenţează rata economisirii nivelul venitului de echilibru în modelul lui

Solow? Dar ritmul creşterii staţionare?

2. De ce ar prefera politica economică stocul de capital conform cu regula de aur?

3. Ar prefera politica economică creşterea staţionară dacă stocul de capital ar depăşi

nivelul prescris de regula de aur? Dar dacă ar fi inferior acestui nivel?

4. Cum influenţează rata creşterii demografice nivelul venitului de echilibru în

modelul lui Solow?

5. Ce determină ritmul de creştere staţionar al venitului pe lucrător?

6. Cum poate influenţa politica economică rata de economisire?

7. Cum a evoluat ritmul creşterii economice în ultima jumătate de secol? Cum se

explică această evoluţie?

Page 147: manual macroeconomie

Probleme şi teme de reflecţie

1. Două ţări (A şi B) au funcţia de producţie:

a. Ce tip de randament de scară are această funcţie de producţie? Explicaţi!

b. Ce formă are funcţia outputului/lucrător: y = f(k)?

c. Să presupunem că în niciuna din cele două ţări nu există creştere

demografică (n = 0) şi nici progres tehnic (g = 0), iar rata amortizării

capitalului este de 5% pe an. Ţara A economiseşte în fiecare an 10% din

output, iar ţara B 20%. Utilizând răspunsul de la b) şi condiţia de echilibru

a egalităţii investiţie = uzură, determinaţi valoarea de echilibru a

capitalului/lucrător (k) pentru ambele ţări. Determinaţi şi nivelul de

echilibru a venitului şi consumul pe lucrător.

d. Să presupunem că în cele două ţări coincide nivelul iniţial al stocului de

capital/lucrător. Cât este nivelul outputului şi al consumului/lucrător?

2. Miracolul economic japonez şi vest – german din perioada postbelică a

demonstrat ce se întâmplă într-o economie în care o parte din stocul de capital este

distrus. Să presupunem că războiul nu atinge nemijlocit stocul de capital, ci

distruge o parte din stocul de muncă.

a. Ce efect va avea acest lucru asupra outputului total şi pe lucrător?

b. Să presupunem că rata economisirii nu se modifică şi înainte de război

economia era pe o traiectorie de creştere staţionară. Cum evoluează după

război outputul/lucrător? Este mai mare, mai mic sau „normal” ritmul de

creştere postbelic?

3. Să presupunem că funcţia de producţie este .

a. Determinaţi nivelul de echilibru al outputului y în funcţie de s, n, g şi б.

b. Într-o ţară dezvoltată s = 28% şi n = 1% pe an. Într-o ţară mai puţin

dezvoltată s = 10% şi n = 4%. În ambele ţări g = 0.02 şi б = 0.04 .

Determinaţi valoarea de echilibru a outputului y în cele două ţări.

c. Ce politică economică poate aplica ţara mai puţin dezvoltată pentru ca y să

crească?

Page 148: manual macroeconomie

4. Într-o ţară, venitul brut al capitalului reprezintă 30% din PIB. Ritmul mediu anual

de creştere a outputului este de 3%, rata anuală a uzurii este 4%, iar proporţia

capitalului în producţie este de 2.5. Funcţia de producţie este de tip Cobb –

Douglas, adică proporţia capitalului în producţie este constantă. Economia este pe

o traiectorie staţionară.

a. Cât este rata economisirii pe această traiectorie iniţială? (utilizaţi relaţia

).

b. Cât este MPK pe această traiectorie iniţială?

c. Să presupunem că sub efectul politicii economice creşte rata economisirii

şi în economie se realizează creşterea conformă cu regula de aur. Cât este

acum MPK? Comparaţi această valoare cu cea corespunzătoare traiectoriei

iniţiale şi explicaţi!

d. Cât este ponderea capitalului în producţie pe noua traiectorie? Explicaţi!

e. Ce rată de economisire ar fi necesară pentru realizarea creşterii conforme

cu regula de aur?

5. Într-o ţară, ritmul mediu anual al creşterii demografice în secolul XX a fost de 1%.

Pentru secolul XXI s-a prognozat un ritm de 0%. Utilizând modelul lui Solow,

precizaţi efectele încetinirii creşterii demografice asupra ritmului de creştere a

outputului global şi pe lucrător. Analizaţi efectele probabile pe traiectoria de

creştere staţionară, precum şi în perioada de tranziţie între două stări staţionare.

6. Dovediţi enunţurile de mai jos, referitoare la creşterea de echilibru care are în

vedere şi creşterea demografică şi progresul tehnic.

a. Proporţia capitalului în producţie nu se modifică.

b. Ponderea K şi L în procesul producţiei venitului este constantă (aveţi în

vedere că MPK = f(k+1) – f(k)).

7. Nivelul învăţământului arată deosebiri mari de la o ţară la alta. Să presupunem că

trebuie să comparăm o economie cu un stoc de forţă de muncă mai instruit cu alta

în care stocul de forţă de muncă este mai puţin instruit. Ambele ţări au aceeaşi rată

Page 149: manual macroeconomie

de economisire, de creştere demografică şi de progres tehnic. Conform modelului

lui Solow, cum evoluează valoarea următoarelor variabile:

a. ritmul de creştere a outputului global (Y);

b. nivelul outputului pe lucrător (y);

c. chiria (dobânda) reală pentru capital;

d. salariul real.

8. În modelul lui Solow, creşterea demografică măreşte outputul global, dar nu şi

outputul pe lucrător. Este adevărat acest lucru şi când funcţia de producţie are

randament de scară crescător sau descrescător? Explicaţi!

Marile probleme macroeconomice

Unitatea 8. Şomajul

Unitatea 9. Inflaţia

Page 150: manual macroeconomie

84

Page 151: manual macroeconomie

UNITATEA 8

Şomajul

Obiective:

a explica ce este rata naturală a şomajului şi ce factori o determină;

a explica cauzele şomajului fricţional şi a şomajului de aşteptare;

a arăta cauzele rigidităţii salariilor;

a analiza durata şi structura şomajului;

a explica de ce creşte continuu rata şomajului în ultimele decenii.

*

* *

Şomajul este acea problemă macroeconomică, care atinge indivizii în modul

cel mai nemijlocit şi cel mai grav. Pentru cei mai mulţi oameni, pierderea locului de

muncă înseamnă scăderea nivelului de trai şi o povară psihologică. Nu este deci de

mirare că şomajul este adesea în centrul dezbaterilor politice.

Mulţi politicieni utilizează pentru măsurarea stării economice „indicatorul

suferinţei” (misery index), adică suma valorii nominale a şomajului şi a inflaţiei,

evaluând pe baza acestuia succesul sau eşecul politicilor economice.

Economiştii studiază şomajul, pentru ca identificând cauzele sale, să faciliteze

dezvoltarea unor instrumente de politică economică care să modeleze situaţia

şomerilor. Unele dintre acestea (de exemplu, programele de recalificare) fac posibilă

câştigarea unui nou loc de muncă pentru cei în cauză. Altele (de exemplu, sistemul

ajutorului de şomaj), încearcă să uşureze povara economică cauzată de pierderea

locului de muncă. Există însă şi instrumente politice care, deşi neintenţionat,

contribuie la creşterea şomajului. Economiştii pot ajuta politicienii în fundamentarea

deciziilor lor, arătând posibilele efecte nedorite ale acestora.

Până acum, în analiza pieţei muncii am făcut abstracţie de şomaj, presupunând

că economia ajunge la starea de ocupare deplină. În realitate, nu toţi cei ce intră în

stocul de forţă de muncă dispun în fiecare moment de un loc de muncă, şomajul fiind

astfel un însoţitor natural al economiilor bazate pe pieţe libere.

124

Page 152: manual macroeconomie

Şomajul există permanent, deşi valoarea lui oscilează de la un an la altul.

8.1. Rata naturală a şomajului

Prima întrebare pe care o punem în legătură cu şomajul este: de ce există

şomaj şi ce determină nivelul şomajului? Cu alte cuvinte, ne interesează deocamdată

doar rata naturală a şomajului şi cauzele sale.

Rata naturală a şomajului (un) este acel nivel mediu, în jurul căruia oscilează

şomajul de la un an la altul într-o economie.

Zi de zi, unii lucrători îşi părăsesc sau îşi pierd locul de muncă, respectiv alţii

găsesc un loc de muncă. Acest circuit permanent determină structura stocului de

muncă la fiecare moment dat:

L = E + U

unde: L – stocul de forţă de muncă;

E – populaţia ocupată;

U – şomeri.

Din relaţia de mai sus rezultă rata şomajului:

Pentru a ne putea concentra atenţia doar asupra factorilor ce determină

şomajul, vom presupune că mărimea stocului de muncă (L) este dată (constantă).

Trecerea permanentă din categoria E în U şi invers, se poate reprezenta schematic ca

în figura 8.1.

Să notăm cu „p” rata pierderii

locului de muncă, adică ponderea

populaţiei ocupate care-şi pierde locul de

muncă în decursul lunii şi cu „g” rata

găsirii unui loc de muncă, adică

ponderea şomerilor care găsesc un loc de

muncă în decursul lunii. Presupunând că

cele două rate sunt constante, putem

determina rata şomajului. Dacă această rată nu se modifică, piaţa muncii este

125

Page 153: manual macroeconomie

staţionară şi numărul celor ce-şi pierd, respectiv a celor ce găsesc loc de muncă

coincide, adică:

Deoarece E = L – U, putem scrie:

unde: , deci:

sau

Din relaţia de mai sus, rezultă că rata naturală a şomajului depinde de rata

pierderii şi rata găsirii unui loc de muncă. Cu cât este mai mare rata pierderii, cu atât

este mai mare rata naturală a şomajului, respectiv cu cât este mai mare rata găsirii, cu

atât este mai redus şomajul.

De exemplu, să presupunem că 1% din cei ocupaţi îşi pierd locul de muncă în

decurs de o lună (p = 0.01), iar 20% din şomeri găsesc un loc de muncă în decurs de o

lună (g = 0.2). În acest caz, rata staţionară (naturală) a şomajului este:

Acest model are o foarte importantă consecinţă în privinţa politicii economice:

rata naturală a şomajului poate fi redusă fie prin reducerea ratei pierderii, fie prin

mărirea ratei găsirii. Dacă o decizie politică modifică p sau g, atunci modifică automat

şi rata naturală a şomajului. Însă acest model nu răspunde la o întrebare esenţială: de

ce există şomaj? Dacă indivizii ar găsi imediat un loc de muncă, rata găsirii ar fi

126

Page 154: manual macroeconomie

foarte mare şi rata şomajului ar oscila în jur de zero. Modelul presupune însă că

găsirea unui loc de muncă nu are loc imediat, deşi nu explică de ce?

Să analizăm în continuare două din cauzele principale ale şomajului: căutarea

unui loc de muncă acceptabil şi rigiditatea salariilor.

8.2. Şomajul fricţional (de căutare)

Una din cauzele şomajului este faptul că „cuplarea” celor ce caută un loc de

muncă cu locurile de muncă libere necesită timp. Până acum am presupus că fiecare

lucrător şi fiecare loc de muncă este identic, deci oricine poate ocupa oricare loc de

muncă liber. Dacă acest lucru ar fi adevărat, în condiţiile echilibrului pieţei forţei de

muncă pierderea locului de muncă nu ar genera şomaj: cei concediaţi ar găsi imediat

un nou loc de muncă la salariul pieţei (de echilibru).

În realitate, oamenii au preferinţe şi competenţe diferite; la fel şi locurile de

muncă se deosebesc. În plus, nici informaţiile nu sunt perfecte şi mobilitatea

geografică a forţei de muncă este limitată. Ca urmare, căutarea unui loc de muncă

corespunzător necesită timp şi energie.

Diferitele locuri de muncă necesită competenţe diferite şi diferă salariile

plătite. Nu este de mirare că un şomer nu acceptă neapărat primul loc de muncă care i

se oferă. Pentru a găsi locul de muncă preferat, el are nevoie de timp. În timpul

căutării noului loc de muncă există deci un şomaj numit şomaj fricţional, care

însoţeşte în mod normal economiile contemporane.

Într-o economie în continuă dezvoltare se modifică permanent structura

bunurilor cerute. Concomitent cu modificarea structurii cererii de bunuri, se schimbă

şi cererea de forţă de muncă care produce aceste bunuri. De exemplu, descoperirea

calculatorului a redus treptat cererea de maşini de scris, deci şi cererea de forţă de

muncă a fabricilor de maşini de scris a devenit tot mai mică, crescând însă cererea de

forţă de muncă a industriei electronice.

De asemenea, diferitele regiuni geografice produc produse diferite, ceea ce

înseamnă că modificările structurale ale cererii de bunuri influenţează diferit

modificările structurale ale cererii de forţă de muncă. Astfel, în unele regiuni, cererea

de muncă poate să scadă, în altele poate să crească. De exemplu, creşterea preţului

127

Page 155: manual macroeconomie

ţiţeiului a mărit cererea de forţă de muncă în ţările producătoare de petrol şi a redus

cererea de forţă de muncă în ţările ce produc automobile.

Asemenea modificări ale cererii de forţă de muncă (în funcţie de ramuri

industriale sau zone geografice) se numesc modificări sectoriale. Ele sunt

permanente, iar transferul de forţă de muncă dintr-un sector în altul, dintr-o zonă

geografică în alta necesită timp, deci întotdeauna există şomaj fricţional (de căutare).

În fine, angajaţii pot rămâne fără loc de muncă şi dacă firmele dau faliment,

dacă sunt concediaţi pentru diferite motive, dacă nu mai sunt necesare competenţele

lor speciale etc. Ei pot demisiona pentru a căuta o altă carieră sau pentru a se muta în

altă zonă geografică. Toate aceste evenimente conduc la şomaj fricţional.

Multe iniţiative ale politicii economice vizează limitarea şomajului fricţional,

cu scopul de a reduce rata naturală a şomajului. Centrele teritoriale de forţă de muncă

răspândesc informaţiile privind locurile de muncă libere, pentru a mări eficienţa

căutării locului de muncă corespunzător. Statul organizează programe de reconversie

profesională, pentru a uşura transferul forţei de muncă între diferitele sectoare în

declin şi cele în expansiune. Asemenea acţiuni măresc rata găsirii (g), deci contribuie

la reducerea ratei naturale a şomajului.

Există însă şi acţiuni guvernamentale care, neintenţionat, măresc şomajul

fricţional. Aşa este, de exemplu, sistemul ajutoarelor de şomaj, în cadrul căruia, după

pierderea locului de muncă, pentru un timp limitat, şomerii primesc o parte din

salariul pierdut. Ajutorul de şomaj, prin uşurarea poverii economice a pierderii locului

de muncă măreşte şomajul fricţional, deci şi rata naturală a şomajului. Acel şomer

care beneficiază de ajutor public, consideră că nu este chiar atât presantă necesitatea

de a găsi un loc de muncă încât să accepte prima slujbă ce i se oferă. În felul acesta,

scade rata găsirii şi creşte şomajul.

În plus, în cadrul negocierilor ce premerg încheierea contractului de muncă

angajaţii insistă mai puţin pentru oferirea unor garanţii legate de păstrarea locului de

muncă, deoarece ştiu că ajutorul de şomaj îi va compensa parţial dacă-şi pierd

serviciul. Un asemenea comportament măreşte rata pierderii, deci rata şomajului.

Cele arătate mai sus nu înseamnă totuşi că sistemul ajutoarelor de şomaj nu

este de dorit. Avantajul lui constă în faptul că reduce nesiguranţa angajaţilor în

privinţa veniturilor lor. În plus, faptul că şomerii pot refuza ofertele de serviciu

neatractive poate ameliora eficienţa „cuplării” omului potrivit cu locul de muncă

potrivit.

128

Page 156: manual macroeconomie

Având în vedere avantajele şi dezavantajele sistemului ajutoarelor de şomaj,

analiza cost – beneficiu a diferitelor sale forme este dificilă şi constituie un domeniu

de cercetare prioritar pentru economişti.

Adesea, economiştii propun reformarea sistemului cu scopul eliminării

efectelor sale nedorite. O asemenea propunere este: dacă o firmă cauzează şomaj

temporar (de exemplu, concediu forţat neplătit), atunci să plătească integral ajutorul

de şomaj pentru persoanele în cauză. Plătind doar parţial sau deloc acest ajutor de

şomaj (aşa cum se întâmplă cel mai des), firmele nu sunt cointeresate să utilizeze

integral forţa de muncă de care dispun, iar bugetul de stat suportă o cheltuială prea

mare. Reforma propusă ar reduce şomajul temporar.

O altă propunere este ca şomerii să fie obligaţi după un timp să presteze munci

în folos obştesc, deoarece în acest caz ei ar fi mai insistenţi în căutarea unui loc de

muncă, ar creşte rata găsirii şi ar scădea rata naturală a şomajului.

8.3. Şomajul de aşteptare

A doua cauză a şomajului este rigiditatea salariilor: salariile nu se adaptează

imediat în vederea egalizării cererii şi ofertei de muncă. În modelul echilibrului pieţei

muncii tratat până acum, am presupus că prin adaptarea instantanee a salariului real se

realizează echilibrul cererii şi a ofertei de forţă de muncă, însă, în realitate, salariile nu

sunt întotdeauna flexibile. Adesea, salariul real rămâne deasupra nivelului de echilibru

al pieţei (Fig. 8.2.).

Şomajul datorat rigidităţii salariilor reale

(ce cauzează insuficienţa locurilor de muncă) se

numeşte şomaj de aşteptare. O parte din forţa de

muncă rămâne fără loc de muncă nu pentru că

tocmai caută o slujbă corespunzătoare, ci

deoarece în condiţiile salariilor în vigoare, oferta

de muncă depăşeşte cererea de muncă. Indivizii

aşteaptă eliberarea de noi locuri de muncă.

Pentru a înţelege şomajul de aşteptare,

trebuie să studiem cauzele nerealizării

129

Page 157: manual macroeconomie

echilibrului pe piaţa muncii. Când salariul real depăşeşte nivelul de echilibru şi oferta

de muncă este mai mare decât cererea, ne-am putea aştepta ca întreprinderile să

reducă salariile oferite. Şomajul de aşteptare ia naştere tocmai pentru că firmele, în

pofida ofertei de muncă excedentare, nu reduc salariile. De ce rămân salariile rigide?

Economiştii amintesc trei asemenea cauze: salariul minim legal, monopolul

sindicatelor şi salariile de eficienţă.

8.3.1. Salariul minim legal

Guvernul provoacă rigiditatea salariilor atunci când nu permite firmelor să

reducă salariile la nivelul de echilibru, prescriind un nivel minim sub care salariile nu

pot coborî, indiferent ce se întâmplă pe piaţa muncii.

Pentru cei mai mulţi lucrători, salariul minim nu are nici o semnificaţie,

deoarece salariile lor sunt mai mari decât salariul minim legal. Însă pentru alţi

lucrători, mai ales cei necalificaţi sau fără experienţă, salariul minim măreşte salariul

peste nivelul de echilibru şi, astfel, scade cererea faţă de aceşti lucrători.

Economiştii sunt de părere că salariul minim are impactul cel mai mare asupra

şomajului tânăr. Salariul de echilibru pentru această categorie de lucrători este redus,

deoarece sunt mai puţin calificaţi şi/sau experimentaţi, deci au un randament mai

redus. În plus, o parte din salariul lor se realizează sub forma câştigării de experienţă,

a învăţării meseriei (calificare la locul de muncă). Ca urmare, nivelul salariului efectiv

plătit tinerilor lucrători (ucenici) la care s-ar realiza echilibrul cererii şi ofertei de

muncă este redus. Astfel, în cazul lor, salariul minim reprezintă o barieră reală, spre

deosebire de alte categorii de lucrători.

Cercetările arată că sporirea salariului minim cu 10%, reduce numărul tinerilor

ocupaţi cu 1-3%.

Salariul minim reprezintă o permanentă sursă de dezbatere. Susţinătorii

salariului minim cât mai mare sunt de părere că în acest fel poate să crească venitul

lucrătorilor săraci şi cu familii numeroase. Cert este însă că salariul minim asigură

doar un nivel de trai foarte modest. Adversarii salariului minim consideră că

ajutorarea celor săraci trebuie realizată altfel. Salariul minim nu ajută, de fapt, pe cei

nevoiaşi. Majoritatea celor ce „beneficiază” sunt tineri din clasa de mijloc, care se

angajează pentru a-şi completa banii de buzunar.

130

Page 158: manual macroeconomie

Pentru a ameliora efectele negative ale salariului minim asupra tinerilor

lucrători, unii economişti au propus ca această lege să nu se refere şi la această

categorie a forţei de muncă, pentru ca tinerii să se poată angaja şi cu un salariu mai

mic. Astfel, ar scădea şomajul tânăr şi tinerii ar avea posibilitatea să câştige

experienţă şi să înveţe o meserie la locul de muncă.

Adversarii acestei propuneri susţin că o asemenea măsură ar cointeresa firmele

să înlocuiască forţa de muncă adultă cu tineri, deci ar creşte şomajul adult.

Mulţi economişti şi politicieni sunt de părere că o formă mult mai eficace de

ajutorare a lucrătorilor săraci o constituie scutirea totală sau parţială de impozitul pe

salariu. Efectul negativ al unei asemenea măsuri ar fi însă scăderea încasărilor

bugetare.

8.3.2. Monopolul sindicatelor

A doua cauză a rigidităţii salariilor este situaţia de monopol a sindicatelor în

negocierile cu angajatorii. În majoritatea ţărilor europene puterea sindicatelor este

considerabilă.

Salariile sindicaliştilor nu sunt determinate de echilibrul cererii şi ofertei, ci de

negocierile colective ale conducerii sindicatelor cu directorii firmelor. Adesea, aceste

negocieri ridică nivelul salariului peste nivelul de echilibru şi fac posibil ca firmele să

determine câţi lucrători angajează. Rezultatul este scăderea numărului de angajări şi

creşterea şomajului de aşteptare.

Sindicatele influenţează nivelul salariilor chiar şi la firmele la care nu lucrează

sindicalişti, deoarece însăşi ameninţarea pericolului acordului colectiv poate menţine

un nivel ridicat de salarii.

În general, firmele nu agreează sindicatele, care măresc puterea în negocieri a

angajaţilor şi în alte domenii: durata zilei de muncă, condiţiile de muncă etc. Ca

urmare, o firmă poate decide să plătească salarii peste cel de echilibru, numai pentru a

preîntâmpina crearea unui sindicat al angajaţilor ei.

Şomajul cauzat de sindicate conduce la conflictul dintre insideri şi outsideri.

Acei lucrători care sunt angajaţi (insideri) încearcă să menţină la un nivel cât mai înalt

salariile plătite de firme. Astfel, o parte din cheltuielile salariale ale firmelor se

suportă de şomeri (outsideri), deoarece dacă salariile ar fi mici, ei ar fi angajaţi.

131

Page 159: manual macroeconomie

8.3.3. Salariile de eficienţă

Salariile de eficienţă reprezintă a treia cauză presupusă a rigidităţii salariilor.

Teoria salariilor de eficienţă porneşte de la ipoteza că un salariu mai mare măreşte

productivitatea muncii. Relaţia ce există între nivelul salariilor şi productivitate poate

explica de ce nu sunt dispuse firmele să reducă salariile în pofida faptului că pe piaţa

muncii este ofertă excedentară. Deşi, în acest caz ar scădea cheltuielile salariale ale

firmelor, ar scădea şi eficienţa muncii, deci şi profitul firmelor.

Economiştii încearcă să explice cu diferite teorii modul în care influenţează

salariile productivitatea muncii. Conform unei teorii aplicate în special în cazul ţărilor

mai sărace, nivelul salariilor influenţează alimentaţia lucrătorilor. Lucrătorii mai bine

plătiţi consumă alimente mai hrănitoare, iar lucrătorii mai bine plătiţi şi mai sănătoşi

au o productivitate mai mare. Firma decide deci să plătească salarii mai mari decât cel

de echilibru, pentru a menţine sănătatea angajaţilor ei. O asemenea abordare nu poate

fi aplicată în cazul ţărilor bogate, unde însuşi salariul de echilibru depăşeşte

considerabil nivelul necesar pentru menţinerea sănătăţii lucrătorilor.

În cazul ţărilor bogate se aplică deci o altă teorie, conform căreia salariile mai

mari reduc fluctuaţiile forţei de muncă. Lucrătorii pot decide din mai multe motive să-

şi dea demisia: au primit o ofertă mai bună în altă parte, şi-au schimbat cariera sau

domiciliul etc. Cu cât este mai mare salariul plătit de o firmă, cu atât sunt mai

interesaţi lucrătorii ei să-şi păstreze locul de muncă. Astfel, creşte stabilitatea

angajaţilor şi se reduc cheltuielile firmei pentru a angaja şi pregăti lucrători noi.

A treia teorie susţine că nivelul mediu de calificare a angajaţilor unei firme

depinde de nivelul salariilor plătite de aceasta. Dacă o firmă reduce salariile, cei mai

buni angajaţi pleacă şi rămân doar cei mai slabi, care nu au oferte alternative mai

bune. În acest caz, are loc o selecţie inversă. Prin plata unor salarii mai mari decât cel

de echilibru, întreprinderile pot reduce selecţia inversă, deci pot ameliora calitatea

medie a angajaţilor lor, mărind astfel productivitatea.

În fine, a patra teorie susţine că salariile mai mari incită angajaţii să facă

eforturi mai substanţiale. Angajatorii nu pot controla permanent fiecare angajat, deci,

în ultimă instanţă, angajaţii decid cât de intens să lucreze. Ei pot decide să lucreze

intens sau pot alege „chiulul”, riscând să fie prinşi şi concediaţi. Acesta este riscul

moral al firmei. Dacă însă firma plăteşte bine, acest risc moral scade, deoarece creşte

132

Page 160: manual macroeconomie

costul de oportunitate al concedierii. Salariile mari reduc atractivitatea chiulului în

ochii angajaţilor şi măresc deci productivitatea.

Elementul comun al celor patru teorii descrise mai sus constă în ideea că

firmele funcţionează mai eficient dacă îşi plătesc bine angajaţii. De aici rezultă că

uneori întreprinderile sunt interesate să plătească salarii ce depăşesc salariul de

echilibru al pieţei, iar rigiditatea (în jos) a salariilor ce rezultă din acest

comportament, conduce la şomaj de aşteptare.

8.4. Durata şi structura şomajului

Dacă un lucrător îşi pierde locul de muncă, el trebuie să suporte povara

şomajului pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă? Răspunsul la această întrebare

este important, deoarece poate clarifica cauzele şomajului.

Dacă şomajul este prioritar pe termen scurt, atunci putem presupune că este

vorba de un şomaj fricţional, care nu poate fi eradicat, deoarece întotdeauna este

nevoie de timp pentru a găsi un loc de muncă corespunzător. Dacă însă predomină

şomajul pe termen lung, nu mai poate fi vorba despre şomaj fricţional. În acest caz, ne

confruntăm cu un şomaj de aşteptare, al cărui management este deja posibil.

Studiile statistice arată că, în general, majoritatea indivizilor care-şi pierd

locul de muncă rămân în şomaj doar pe termen scurt. Totuşi, ponderea majoritară în

timpul total petrecut în şomaj revine şomajului pe termen lung. Să luăm un exemplu.

În anul t1, într-o economie rata şomajului este 5.6%, iar 60% dintre şomeri găsesc un

alt loc de muncă după mai puţin de o lună. În acelaşi an t1, 69% din timpul total

petrecut în şomaj în economia naţională se poate atribui şomajului pe termen lung (2

sau mai multe luni). Cum pot fi adevărate ambele afirmaţii? În anul t1, numărul

şomerilor a fost U = 10, din care 8 şomeri au găsit de lucru în mai puţin de o lună, iar

2 şomeri numai după 12 luni. Ca urmare, timpul total petrecut în şomaj în anul t 1 a

fost de luni. Preponderent este şomajul pe termen scurt: 8 din 10,

adică 80%. Totuşi, ponderea prioritară în timpul total petrecut în şomaj o are şomajul

pe termen lung: din 32 luni, 24 luni (75%) s-au datorat celor 2 şomeri care nu şi-au

găsit de lucru numai după 12 luni (deşi ei reprezintă doar 20% dintre şomeri).

Concluziile de genul celor de mai sus pot fi foarte importante pentru politica

economică. Dacă obiectivul este reducerea timpului total petrecut în şomaj, atunci

133

Page 161: manual macroeconomie

trebuie să se acţioneze asupra celor ce rămân mult timp în şomaj (şomaj de aşteptare).

Acţiunile întreprinse trebuie să fie prudente, având în vedere faptul că este vorba

despre un număr relativ redus de şomeri, deoarece cei mai mulţi sunt afectaţi de

şomajul fricţional (pe termen scurt).

Studiul datelor statistice arată că rata şomajului se deosebeşte substanţial de

la o categorie socială la alta. În general, această rată este mult mai mare în rândul

lucrătorilor tineri decât a celor mai în vârstă. După cum se ştie, rata naturală a

şomajului depinde de rata găsirii şi a pierderii. În cazul grupelor sociale cu o rată mare

a şomajului se observă o rată înaltă a pierderii, însă rata găsirii arată abateri mai mici.

Lucrătorii tineri au intrat mai recent în stocul de muncă şi adesea sunt foarte incerţi în

privinţa planurilor lor de viitor. Pare rezonabil pentru ei să încerce mai multe

alternative înainte de a se stabiliza într-un domeniu anume. Ca urmare, rata pierderii

este mai mare şi şomajul fricţional devine o caracteristică dominantă la această

categorie socială.

La fel, se observă o rată mai mare a şomajului în rândul femeilor, comparativ

cu bărbaţii. În cazul femeilor, rata găsirii este mai redusă decât rata pierderii. Din

păcate, cea mai probabilă explicaţie rezidă în discriminarea din partea angajatorilor.

În majoritatea ţărilor, se observă o continuă creştere a şomajului. Deşi

economiştii nu au ajuns încă la o concluzie univocă în privinţa explicării acestui

fenomen, există totuşi unele teorii.

a) O explicaţie posibilă ar consta în modificarea structurii stocului de forţă de

muncă. După al doilea război mondial, numărul noilor născuţi a crescut repede, iar

generaţia „baby-boom” a apărut pe piaţa muncii în anii 1970. Deoarece în cazul

tinerilor este mai mare rata şomajului, a crescut şi rata naturală (medie) a şomajului.

A crescut şi numărul femeilor active, iar în rândul lor este mai mare rata

şomajului. Creşterea ponderii femeilor în cadrul stocului de forţă de muncă a

influenţat deci tot în direcţia creşterii ratei medii a şomajului.

b) O altă posibilă explicaţie porneşte de la observaţia că apariţia femeilor pe

piaţa muncii a mărit numărul familiilor cu doi salariaţi, ceea ce a condus la creşterea

ponderii bărbaţilor în rândul şomerilor. Dacă soţia lucrează şi ea, bărbatul va refuza

mai probabil un post neatrăgător decât dacă el ar fi singurul salariat al familiei. Astfel,

scade rata găsirii în rândul bărbaţilor şomeri, ceea ce măreşte rata şomajului.

Chiar dacă această explicaţie ar fi adevărată, este greu de corelat cu faptul că

şomajul masculin este mai redus în rândul acelora care au soţia salariată decât la cei a

134

Page 162: manual macroeconomie

căror soţie este casnică. În plus, şomajul a crescut în ultimul timp şi în rândul

bărbaţilor celibatari.

c) A treia explicaţie alternativă ar consta în extinderea mutaţiilor sectoriale. Cu

cât modificările sectoriale sunt mai mari, cu atât va fi mai mare şi rata pierderii, deci

şi şomajul fricţional. Una din principalele cauze ale modificărilor sectoriale din zilele

noastre este creşterea preţului energiei (în principal, al petrolului). Aceste modificări

au necesitat şi o puternică realocare a forţei de muncă dinspre sectoarele energo –

intensive spre cele mai puţin energo – intensive, mărind astfel nivelul şomajului. O

asemenea explicaţie este în concordanţă cu evoluţiile din ultimele decenii: în anii

1990, când preţul ţiţeiului a devenit mai stabil, nivelul mediu al şomajului a scăzut,

chiar dacă nu prea mult.

În concluzie, cauzele creşterii şomajului rămân deocamdată neclarificate

întru-totul. Unele ipoteze par logice, dar nici una nu poate explica integral fenomenul.

Creşterea şomajului este rezultatul mai multor procese independente unul de altul,

deci nu poate exista o unică explicaţie general acceptabilă.

Un fenomen interesant este creşterea considerabilă a şomajului în cadrul UE.

Fenomenul s-a numit euroscleroză. Care ar fi cauza acestui fenomen? Nimeni nu ştie

nimic cert, dar există o teorie general acceptată: programele de ajutorare a şomerilor

foarte „mărinimoase”, conjugate cu restructurarea cererii de forţă de muncă între

calificaţi şi necalificaţi intervenită în urma progresului tehnic.

Programele de ajutorare a şomerilor sunt multiple (asigurare socială, securitate

socială, ajutor de şomaj, statul bunăstării etc.). În multe ţări din UE, ajutorul de şomaj

se poate obţine pe termen nelimitat. Statisticile arată că în acele ţări care sunt mai

„mărinimoase”, rata şomajului este mai mare. Într-o anumită privinţă, cei ce trăiesc

din ajutoare sociale nu intră în stocul de forţă de muncă, deoarece ajutoarele de care

beneficiază reduc atractivitatea angajării comparativ cu şomajul. Cu toate acestea,

statisticile guvernamentale includ adesea şi aceşti indivizi în rândul şomerilor (deşi ei

nu caută activ un loc de muncă).

În ultimii ani, a scăzut substanţial cererea de muncă necalificată, în favoarea

celei calificate. Astfel, apariţia calculatorului a mărit cererea de forţă de muncă

capabilă să-l utilizeze şi a redus substanţial cererea de forţă de muncă care nu ştie să-l

utilizeze. A scăzut şi salariul muncitorilor necalificaţi, în raport cu salariul celor

calificaţi. Cu cât scade mai mult salariul celor necalificaţi, cu atât devine mai atractiv

pentru ei ajutorul de şomaj, deci şomajul creşte.

135

Page 163: manual macroeconomie

Diagnosticul eurosclerozei nu indică şi remediul, tratamentul ce se impune.

Economiştii trebuie să continue încă studiul acestui fenomen.

8.5. Mişcările din cadrul stocului de forţă de muncă

Până acum, am considerat că stocul de forţă de muncă (L) este constant, ceea

ce însă nu concordă cu realitatea.

Dacă L este constant, singura cauză a şomajului poate fi pierderea locului de

muncă, iar din grupa şomerilor nu există altă scăpare decât găsirea unui loc de muncă.

În realitate, este foarte important să studiem dinamica stocului de forţă de

muncă. Circa o treime din şomeri au intrat în stocul de forţă de muncă în trecutul

apropiat. O parte din cei nou intraţi în acest stoc sunt tinerii care-şi caută primul loc

de muncă, iar restul au lucrat şi înainte, dar pentru un timp au ieşit din stocul de forţă

de muncă. În plus, nu orice stare de şomaj se termină cu găsirea unui loc de muncă.

Circa jumătate din şomeri se retrag în final de pe piaţa muncii.

Ieşirile şi intrările în stocul de forţă de muncă îngreunează analiza statistică a

şomajului. Astfel, o parte din cei ce se consideră şomeri, nu caută realmente un loc de

muncă, deci nu fac parte de fapt din stocul de forţă de muncă. „Şomajul” lor nu

reprezintă deci o problemă socială. Pe de altă parte însă, există indivizi care ar dori să

lucreze, dar după o perioadă de căutare zadarnică se descurajează şi părăsesc piaţa

muncii. Aceşti indivizi nu sunt incluşi în stocul de forţă de muncă şi nu apar în

statisticile şomajului, deşi ei, de fapt, sunt şomeri. Chiar dacă acest fenomen nu este

măsurabil (nu există statistici), el reprezintă totuşi o problemă socială.

Concluzii

1. Şomajul înseamnă resurse risipite, deoarece şomerii dispun de competenţe cu care

ar putea contribui la creşterea venitului naţional şi totuşi nu fac acest lucru.

2. Rata naturală a şomajului este egală cu rata staţionară a şomajului. Nivelul ei

depinde de rata găsirii şi rata pierderii locului de muncă.

3. Deoarece indivizii au nevoie de timp pentru a găsi un loc de muncă care

corespunde competenţelor şi preferinţelor lor, un oarecare nivel al şomajului este

nelipsit în orice economie.

136

Page 164: manual macroeconomie

4. Şomajul de aşteptare ia naştere atunci când salariul real rămâne deasupra

salariului de echilibru al pieţei libere a muncii. Cauzele rigidităţii salariilor reale

sunt: salariul minim, situaţia de monopol a sindicatelor, salariile de eficienţă.

5. Rata şomajului măsurată la nivelul diferitelor categorii sociale arată mari decalaje,

fiind mai mare la tineri, respectiv la femei.

6. În ultimele decenii, nivelul şomajului a crescut în mod permanent. S-au emis mai

multe teorii, dar nici una nu poate explica integral fenomenul.

7. Studiul dinamicii stocului de forţă de muncă are o importanţă mare în explicarea

cauzelor şomajului.

8. Politica economică dispune de unele instrumente relativ eficiente de reducere a

şomajului, dar unele din ele pot avea şi efecte secundare nedorite. Ca urmare,

problema şomajului rămâne în continuare în centrul dezbaterilor politice.

Concepte cheie

Ajutor de şomaj – program guvernamental de ajutorare, în cadrul căruia, după

pierderea locului de muncă, şomerii primesc pentru o perioadă limitată o parte din

venitul pe care l-au pierdut.

Deplasare sectorială – modificare a structurii cererii de bunuri, deci şi de forţă

de muncă, pe ramuri industriale sau pe zone geografice.

Insideri – lucrători angajaţi, care influenţează negocierile de salarii.

Lucrători descurajaţi – lucrători care părăsesc piaţa muncii, deoarece nu mai

speră să găsească un loc de muncă.

Outsideri – lucrători fără loc de muncă, care nu pot influenţa negocierile de

salarii.

Rata naturală a şomajului – rata de echilibru a şomajului, în jurul căreia

oscilează nivelul şomajului de-a lungul anilor.

Rigiditatea salariilor - reducerea salariilor nu conduce la echilibrarea cererii

şi ofertei de muncă.

Şomaj de aşteptare – şomaj datorat rigidităţii salariilor şi insuficienţei

locurilor de muncă.

Şomaj fricţional – şomaj datorat faptului că este nevoie de timp pentru a găsi

locul de muncă ce corespunde competenţelor şi preferinţelor personale.

137

Page 165: manual macroeconomie

Teoria salariilor de eficienţă – teorie a rigidităţii salariilor şi a şomajului,

conform căreia firmele măresc eficienţa muncii şi profitul prin păstrarea salariilor

deasupra nivelului de echilibru de pe piaţa liberă a forţei de muncă.

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. Ce determină rata naturală a şomajului?

2. Explicaţi şomajul fricţional şi şomajul de aşteptare. Prin ce se deosebesc ele?

3. Daţi trei exemple posibile pentru rigiditatea salariilor, care nu permit echilibrarea

cererii cu oferta de muncă.

4. Şomajul este, de obicei, pe termen scurt sau lung? Explicaţi!

5. Cum explică economiştii creşterea continuă a ratei şomajului în ultimele decenii?

Probleme şi teme de reflecţie

1. Răspundeţi, pe baza propriei experienţe, la următoarele întrebări legate de piaţa

muncii:

a. Dacă un prieten ar dori să găsească un loc de muncă cu program redus,

cam în cât timp l-ar găsi? Dacă găseşte un asemenea loc de muncă, cam

cât timp l-ar păstra?

b. Care este rata naturală a şomajului în grupa demografică din care faceţi

parte?

2. Ştim că rata naturală a şomajului este . Să presupunem că iniţial

rata şomajului nu este egală cu această valoare. Arătaţi că odată cu trecerea

timpului, rata şomajului se modifică şi, în final, atinge nivelul staţionar (un).

3. Să presupunem că legile în vigoare îngreunează concedierea lucrătorilor de către

firme (de exemplu, ele trebuie să plătească 10 salarii celor concediaţi). Cum

influenţează acest lucru rata naturală a şomajului, dacă are ca efect reducerea ratei

pierderii, dar nu modifică rata găsirii? Ce credeţi, se poate probabiliza că legea în

cauză nu atinge rata găsirii? Motivaţi răspunsul!

138

Page 166: manual macroeconomie

4. Să presupunem că într-o ţară scade productivitatea muncii.

a. Ce se întâmplă cu curba cererii?

b. Cum influenţează fenomenul amintit piaţa forţei de muncă (E, U şi w),

dacă piaţa muncii este întotdeauna în echilibru?

c. Cum influenţează acest fenomen piaţa muncii, dacă sindicatele împiedică

reducerea salariilor reale?

5. Să presupunem că o economie are funcţia de producţie . În economie

există K = 1.000 şi L = 1.000.

a. Ce ecuaţie determină cererea de muncă?

b. Dacă salariul real este capabil să echilibreze cererea şi oferta de forţă de

muncă, atunci care este mărimea lui? În starea de echilibru care este gradul

de ocupare, outputul şi câştigul total al lucrătorilor?

c. Acum să presupunem că guvernul adoptă o lege care obligă firmele să

plătească un salariu real egal cu o unitate de output. Cum se raportează

acest salariu real la nivelul de echilibru?

d. Legea nu poate prescrie numărul de lucrători angajaţi de firme la nivelul

salariului obligatoriu. În acest caz, ce efect va avea legea? Ce se va

întâmpla concret cu gradul de ocupare, output şi câştigul total al

lucrătorilor?

e. Se realizează scopul urmărit prin noua lege de a îmbunătăţi situaţia

lucrătorilor? Explicaţi!

f. Ce credeţi, această analiză oferă un instrument corespunzător pentru

studiul legii care prescrie un salariu minim legal? De ce?

139

Page 167: manual macroeconomie

UNITATEA 9

Inflaţia

Obiective

a explica ce sunt banii, cum au apărut şi ce funcţie îndeplinesc;

a prezenta teoria cantitativă a banilor şi a deduce funcţia cererii de bani;

a elucida legătura dintre bani, preţuri şi inflaţie, respectiv între inflaţie şi rata

dobânzii;

a prezenta costurile sociale ale inflaţiei;

a arăta cauzele hiperinflaţiei şi modalităţile de stopare ale acesteia.

*

* *

Creşterea generalizată a tuturor preţurilor se numeşte inflaţie. Rata inflaţiei

(modificarea procentuală a nivelului preţurilor) diferă de la o ţară la alta, de la o

perioadă la alta.

Mulţi economişti şi politicieni consideră inflaţia ca fiind cea mai importantă

problemă socială. La fel, opinia publică consideră inflaţia ca fiind dăunătoare. Deci,

studiul cauzelor şi efectelor sociale ale inflaţiei este foarte important.

Deoarece inflaţia reprezintă creşterea nivelului general al preţurilor, trebuie să

pornim de la elucidarea factorilor care determină preţurile. Preţul reprezintă proporţia

în care putem schimba banii pe bunuri şi servicii. Pentru a înţelege preţurile, trebuie

să cunoaştem banii. Ce sunt banii? Ce determină oferta şi cererea de bani? Ce efecte

au banii asupra economiei? Răspunsul la asemenea întrebări este oferit de economia

monetară, o ramură a ştiinţei economice.

9.1. Esenţa şi funcţiile banilor

Când spunem că cineva are mulţi bani, ne gândim la faptul că este bogat. Cu

toate acestea, economiştii utilizează noţiunea de bani într-o accepţiune mult mai

140

Page 168: manual macroeconomie

specială. Pentru un economist, banii înseamnă nu bogăţia în sine, ci numai una din

formele ei. Banii reprezintă un asemenea instrument, care poate fi utilizat oricând

pentru derularea tranzacţiilor. În ultimă instanţă, banii aflaţi în mâna agenţilor

economici reprezintă stocul de bani al economiei naţionale (M).

Banii îndeplinesc trei funcţii de bază: instrument de deţinere a avuţiei, etalon

al valorii şi mijloc de circulaţie.

Funcţia de deţinere a avuţiei face posibilă transformarea puterii de cumpărare

actuale în putere de cumpărare viitoare. Dacă pentru munca depusă azi un individ

primeşte 100 €, atunci el poate păstra aceşti bani pentru a-i cheltui în viitor. Desigur,

banii nu conservă perfect avuţia, deoarece preţurile cresc şi valoarea reală a banilor

(puterea de cumpărare) scade. Cu toate acestea, oamenii îşi păstrează banii, deoarece

în orice moment îi pot transforma în bunuri şi servicii.

Funcţia de măsurare a valorii face posibilă măsurarea preţurilor şi a datoriilor.

Ştim că distribuţia resurselor are loc în funcţie de preţurile relative, totuşi în magazine

găsim preţuri exprimate în bani. De exemplu, vânzătorul unui autoturism nu cere 400

cămăşi, ci 12.000 € pentru autoturism, chiar dacă ambele au aceeaşi valoare. La fel,

cei mai mulţi datornici trebuie să-şi plătească datoria cu o sumă de bani determinată şi

nu cu o cantitate de bunuri. Deci, banii reprezintă etalonul de măsură în tranzacţiile

economice.

Funcţia de mijloc de circulaţie a banilor asigură posibilitatea de a putea

cumpăra contra bani diferite bunuri şi servicii. Bancnotele sunt instrumente de plată

oficiale. Când indivizii intră într-un magazin, sunt siguri că vânzătorul le va da contra

bancnotelor lor orice doresc să cumpere.

Cum ar arăta economia fără bani? Ar fi o economie de troc, în care schimbul

ar necesita întâlnirea reciprocă a intenţiilor, adică întâlnirea a doi indivizi care doresc

să-şi schimbe reciproc bunurile. În aceste condiţii, s-ar putea realiza doar tranzacţii

simple.

Banii fac posibile şi tranzacţii mai indirecte (mijlocite). De exemplu, un

profesor cumpără o carte din salariu, cu banii încasaţi din cartea vândută editura

cumpără hârtie, din banii încasaţi, fabrica de hârtie plăteşte tăietorul de lemne, din

salariul încasat, acesta plăteşte taxa de şcolarizare a copiilor, din taxele încasate,

şcoala îl plăteşte pe profesor. Deci, într-o economie modernă complexă, schimbul se

realizează prioritar în formă mijlocită, ceea ce nu este posibil fără intervenţia banilor.

141

Page 169: manual macroeconomie

Deosebim diferite forme de bani. Bancnotele (dolari, euro, lire, lei etc.)

utilizate în diferitele ţări au o singură funcţie: de a funcţiona ca bani. Ele nu au

valoare intrinsecă: „valoarea” lor se datorează acceptabilităţii lor generale. Banii fără

valoare intrinsecă se numesc bani de hârtie şi ajung în circulaţie ca urmare a

deciziilor guvernamentale.

Înainte de apariţia banilor de hârtie circulau bani cu valoare intrinsecă: bani

marfă. Cea mai răspândită formă a banilor marfă a fost aurul. Aurul a reprezentat bani

marfă, deoarece se putea utiliza şi pentru altceva decât desfăşurarea tranzacţiilor

(bijuterii, coroane dentare etc.). Sistemul monetar standard - aur s-a utilizat pe plan

mondial la sfârşitul secolului XIX.

Banii marfă au apărut pentru a facilita schimbul. Oamenii au acceptat bucuroşi

banii marfă (aurul), deoarece aveau o valoare intrinsecă. Ce a determinat oamenii să

confere valoare unor instrumente de plată fără valoare intrinsecă?

Să ne imaginăm o economie în care oamenii transportau permanent aurul în

geantă pentru a cumpăra în orice moment ceea ce doresc. Cumpărătorul cântărea

cantitatea de aur cu care trebuia să plătească vânzătorul. Utilizarea aurului brut ca

bani era însă costisitoare, deoarece era necesară cântărirea şi controlul purităţii

aurului. Din această cauză, la un moment dat, statul intervine pentru a reduce aceste

costuri tranzacţionale, bătând monede de aur cu o greutate şi puritate cunoscute şi

garantate.

Următorul pas a constat în emiterea de către stat de înlocuitori ai banilor de

aur – hârtii, care oricând puteau fi convertite într-o cantitate de aur. Dacă oamenii

aveau încredere în promisiunea statului, atunci aceste hârtii erau la fel de valoroase ca

însuşi aurul. În plus, banii de hârtie erau mai uşori decât aurul şi se puteau folosi mult

mai uşor în derularea tranzacţiilor. Nimeni nu mai căra după el aurul şi astfel,

înlocuitorii de hârtie ai aurului emişi de stat devin bani, preluând funcţiile acestora.

În final, acoperirea în aur a banilor de hârtie îşi pierde importanţa. Dacă

nimeni niciodată nu este interesat să convertească bancnotele în aur, atunci nu

deranjează faptul că această posibilitate nici nu există. Banii de hârtie dispun de

valoare şi pot funcţiona ca bani atâta timp cât sunt acceptaţi oricând şi de către

oricine ca un instrument de plată. În felul acesta, sistemul banilor – marfă se

transformă în sistemul banilor de hârtie.

142

Page 170: manual macroeconomie

9.2. Oferta de bani

Cantitatea de bani existenţă în economie reprezintă oferta de bani. Într-o

economie bazată pe bani – marfă, oferta de bani reprezintă cantitatea disponibilă din

marfa respectivă. În economiile bazate pe bani de hârtie, statul reglementează oferta

de bani. El are monopolul emisiunii de bani, deci oferta de bani devine un instrument

al politicii economice.

Reglementarea ofertei de bani într-o economie este sarcina unei instituţii

relativ independente – banca centrală – care decide în privinţa ofertei de bani.

Reglementarea ofertei de bani se numeşte politică monetară.

Banca centrală reglementează oferta de bani, prioritar, prin operaţiunile de

„open – market” (piaţă deschisă): pentru a mări oferta de bani, ea cumpără obligaţiuni

de stat contra bani de la sectorul privat, iar pentru a reduce oferta de bani, vinde

asemenea obligaţiuni.

Cum putem măsura cantitatea de bani din economie?

Deoarece banii reprezintă stocul instrumentelor utilizate pentru desfăşurarea

tranzacţiilor, cantitatea de bani este mărimea acestui stoc. Dar, pentru realizarea

tranzacţiilor oamenii pot utiliza diverse instrumente. Ca urmare, putem vorbi despre

diferiţi indicatori cu care se poate măsura cantitatea de bani din economie.

Cel mai evident instrument de desfăşurare a tranzacţiilor îl reprezintă, desigur,

banii lichizi (cash), care includ totalitatea bancnotelor şi monedelor divizionare

utilizate în afacerile de zi cu zi, inclusiv banii pe care oamenii (agenţii economici) îi

ţin în conturile lor curente.

Deoarece majoritatea vânzătorilor acceptă şi cecuri pentru plată, banii ţinuţi în

contul curent sunt la fel de uşor de utilizat în tranzacţii ca şi banii lichizi. Depunerile

la vedere se adaugă la banii lichizi atunci când se măsoară stocul de bani din

economie. Dar atunci de ce nu ar putea intra în acest stoc şi alte forme de depozite

bancare? Depunerile la termen pot fi oricând mobilizate prin virarea lor în fondurile

curente, deci sunt aproape la fel de potriviţi pentru desfăşurarea tranzacţiilor ca şi

banii din contul curent.

Ca urmare, şi depunerile la termen pot intra în stocul de bani. Raţionamentul

poate continua şi, astfel, în funcţie de natura instrumentelor monetare pe care le includ

indicatorii stocului de bani pot fi diferiţi:

143

Page 171: manual macroeconomie

C bani lichizi;

M1 bani lichizi + depuneri la vedere + cecuri de călătorie + alte

depuneri bancare lichide;

M2 M1 + depuneri pe termen scurt;

M3 M2 + depuneri pe termen determinat;

L M3 + carnete de economii, hârtii de valoare emise de stat pe

termen scurt + alte instrumente lichide.

În analiza efectelor stocului de bani asupra economiei se utilizează, de cele

mai multe ori, indicatorii M1 şi M2. Nu există însă o părere univocă cu privire la o

eventuală ierarhizare a indicatorilor de mai sus. În condiţii normale, toţi aceşti

indicatori se mişcă în acelaşi sens, deci conduc la concluzii similare.

9.3. Teoria cantitativă a banilor

Acum să analizăm cum influenţează cantitatea de bani asupra economiei. În

acest scop, la început trebuie să clarificăm relaţia ce există între stocul de bani şi

celelalte mărimi (variabile) economice.

Oamenii deţin (cer) bani pentru a putea cumpăra bunuri şi servicii. Cu cât au

nevoie de mai mulţi bani pentru tranzacţii, cu atât deţin mai mulţi bani. Deci, stocul

de bani este strâns legat de cantitatea de bani ce-şi schimbă stăpânul pe parcursul

tranzacţiilor. Legătura dintre volumul tranzacţiilor şi stocul de bani este exprimată

prin ecuaţia cantitativă:

unde: M – stocul de bani;

V – viteza de rotaţie (tranzacţională) a banilor;

P – nivelul general al preţurilor;

T – numărul total de tranzacţii dintr-o perioadă dată (1 an).

Să analizăm cele patru variabile de mai sus. Prin T s-a notat numărul acelor

evenimente în care s-a realizat schimbul unui bun contra bani, iar P este preţul mediu

al unei tranzacţii, adică cantitatea de bani care s-a schimbat în cadrul unei tranzacţii

medii. Expresia este egală deci cu cantitatea totală de bani ce şi-a schimbat

stăpânul în decursul perioadei analizate.

144

Page 172: manual macroeconomie

Expresia ne dă indicaţii cu privire la banii utilizaţi în tranzacţii. V

măsoară ritmul în care o unitate monetară ia parte la tranzacţii, adică arată numărul de

schimburi de bani ce au loc în economie în perioada dată. De exemplu, dacă anual se

vând 60 de pâini, fiecare cu 0.5 €, atunci T = 60 pâini/an şi P = 0.5 €/pâine. Cantitatea

totală de bani care ia parte la tranzacţii în anul dat (economia produce doar pâine)

este:

€/an

Suma de 30 €/an reprezintă valoarea monetară a tuturor tranzacţiilor din ţară

într-un an.

Acum să presupunem că în economie există M = 10 €. În acest caz, viteza de

rotaţie a banilor va fi:

schimburi/an

Cu alte cuvinte, pentru realizarea tranzacţiilor în valoare de 30 €/an, în

condiţiile în care stocul de bani a economiei este de 10 €, fiecare unitate monetară (€)

trebuie să-şi schimbe stăpânul de 3 ori pe an.

Ecuaţia cantitativă este, de fapt, o identitate, deoarece se realizează

întotdeauna. Ea este utilă, deoarece din ecuaţie rezultă că dacă valoarea unei variabile

se schimbă, atunci în mod necesar se modifică valoarea altei/altor variabile pentru ca

identitatea să se menţină. Dacă, de exemplu, creşte M şi V este constant, atunci sau P

sau T trebuie să se modifice.

În practică, economiştii folosesc, de regulă, o variantă modificată a ecuaţiei

cantitative. În cazul formei prezentate mai sus apare dificultatea de a măsura numărul

de tranzacţii (T). Problema se poate rezolva dacă înlocuim T cu Y, adică cu outputul

global.

Între T şi Y există o strânsă legătură, deoarece cu cât se produce mai mult, cu

atât se tranzacţionează mai multe mărfuri. Totuşi, cei doi indicatori nu se suprapun.

Dacă, de exemplu, cineva vinde un automobil second hand, pentru realizarea

tranzacţiei este nevoie de bani, dar automobilul în cauză nu intră în outputul curent.

Cu toate acestea, în mare, valoarea bănească a tranzacţiilor este proporţională cu

valoarea monetară a outputului, deci putem scrie:

145

Page 173: manual macroeconomie

Deoarece outputul Y este egal cu venitul naţional, V din această relaţie arată

de câte ori într-o perioadă dată o unitate monetară apare ca venitul cuiva.

9.4. Funcţia cererii de bani

Când se analizează modul în care banii influenţează economia, este

recomandabil să exprimăm cantitatea de bani prin cantitatea de mărfuri ce se pot

cumpăra cu ei. Această cantitate se determină ca M/P şi se numeşte stocul de bani

reali a economiei, care măsoară puterea de cumpărare a stocului de bani nominali

(M).

Să presupunem că o economie produce numai pâine. M = 10 € şi P = 0.5 €. În

acest caz, stocul de bani reali va fi:

pâini

adică, cu stocul de bani disponibili în economie se pot cumpăra 20 de pâini.

Funcţia cererii de bani este o ecuaţie ce arată mărimea stocului de bani reali

pe care oamenii doresc să-l deţină la un moment dat:

; k – constant.

Conform acestei ecuaţii, cererea de bani reali este proporţională cu venitul

real. Funcţia cererii de bani seamănă cu funcţia cererii oricărui alt bun, doar că aici

prin „bun” înţelegem utilitatea ce rezultă din deţinerea de bani. Dacă venitul este mai

mare, creşte şi cererea de bani reali (se pot realiza mai multe tranzacţii).

Din funcţia cererii de bani se poate deduce teoria cantitativă a banilor. În

acest scop, presupunem că cererea de bani reali (M/P)D este egală cu oferta de bani

reali (M/P), deci:

146

Page 174: manual macroeconomie

de unde:

, unde V = 1/k.

Din relaţia de mai sus rezultă că oferta de bani reali este egală cu cererea, iar

cererea de bani reali este proporţională cu venitul. Pornind de aici, putem construi

teoria cantitativă a banilor, dacă presupunem că V este constant . Această

presupunere este, desigur, doar o ipoteză de simplificare, deoarece V se modifică

odată cu modificarea cererii de bani. De exemplu, introducerea bancomatelor face

posibilă scăderea nevoii de bani a agenţilor, ceea ce reduce parametrul k al cererii de

bani (V = 1/k). Totuşi, presupunerea constanţei V poate fi corectă în multe situaţii. În

această ipoteză, avem:

În asemenea condiţii, modificarea M conduce la schimbarea proporţională a

PIB nominal . Deci, cantitatea de bani (M) determină în final valoarea

nominală a outputului.

9.5. Bani, preţuri, inflaţie

Acum avem o teorie care poate explica ce determină nivelul preţurilor într-o

economie. Această teorie se construieşte în trei paşi:

nivelul outputului (Y) este determinat de factorii de producţie şi funcţia

de producţie;

oferta de bani determină valoarea nominală a outputului ;

ca urmare, nivelul preţurilor rezultă din raportul dintre valoarea

nominală a outputului şi nivelul outputului (Y).

Putem formula astfel: capacitatea de producţie a economiei determină PIB

real; cantitatea de bani determină PIB nominal, iar deflatorul PIB este raportul dintre

PIB nominal şi PIB real.

147

Page 175: manual macroeconomie

Pe baza acestei teorii putem deduce ce se întâmplă dacă banca centrală

modifică oferta de bani. Deoarece , modificarea M schimbă proporţional PIB

nominal. Deoarece funcţia de producţie, K şi L au determinat deja PIB real,

modificarea PIB nominal poate oglindi exclusiv schimbarea P. Ca urmare, din teoria

cantitativă a banilor rezultă că nivelul preţurilor este proporţional cu oferta de bani.

Deoarece rata inflaţiei este modificarea procentuală a nivelului preţurilor,

această teorie se referă şi la rata inflaţiei. Dacă scriem ecuaţia cantitativă folosind

modificările procentuale, avem:

Δ % M + Δ % V = Δ % P + Δ % Y

Δ % M reprezintă modificarea procentuală a masei monetare, care este reglementată

de banca centrală. Δ % V este modificarea procentuală a vitezei de rotaţie a banilor,

care oglindeşte schimbarea cererii de bani. Deoarece prin ipoteză, Δ%V = 0,

deci Δ%P reflectă, de fapt, rata inflaţiei, fiind tocmai variabila pe care dorim să o

determinăm. În fine, Δ%Y depinde de schimbarea cantităţii factorilor de producţie şi

progresul tehnic, care acum se consideră ca fiind date.

Putem spune deci, că creşterea ofertei de bani determină rata inflaţiei.

În concluzie, conform teoriei cantitative a banilor, în final, banca centrală care

reglementează cantitatea de bani din economie determină şi rata inflaţiei. Dacă ea

menţine stabilă oferta de bani, atunci nivelul preţurilor va fi stabil, dar dacă măreşte în

ritm înalt oferta de bani, atunci şi nivelul preţurilor va creşte repede şi economia se va

caracteriza prin inflaţie crescândă.

În economiile contemporane numai statul (prin banca centrală) poate modifica

cantitatea de bani aflată în circulaţie. Venitul rezultat în urma emisiunii monetare se

numeşte seignorage (termen francez: seigneur = moşier; în evul mediu doar moşierul

avea dreptul baterii de monedă pe propria moşie). Acest venit revine azi statului, fiind

una din încasările sale.

Statul îşi poate finanţa cheltuielile pe trei căi: impozite, împrumut de la

sectorul privat, emisiune monetară. În cazul emisiunii monetare creşte cantitatea de

bani din economie, ceea ce conduce, în final, la inflaţie, ca şi cum guvernul ar fi

introdus un impozit inflaţionist.

148

Page 176: manual macroeconomie

La prima vedere, nu este evident de ce considerăm inflaţia ca fiind un impozit.

Cine plăteşte acest „impozit”? Cei ce deţin bani! Odată cu creşterea preţurilor scade

valoarea banilor aflaţi în portmonee. Când statul emite bani pentru a-şi finanţa

deficitul, scade valoarea banilor aflaţi la sectorul privat şi, astfel, inflaţia este

impozitul pe deţinerea de bani.

Când într-o ţară seignorage–ul devine sursa principală a venitului statului,

apare hiperinflaţia.

9.6. Inflaţia şi rata dobânzii

Mai sus, am analizat legătura dintre creşterea cantităţii de bani şi inflaţie. Să

studiem acum relaţia dintre inflaţie şi rata dobânzii.

Să presupunem că economiile depuse la bancă aduc anual o dobândă de 8%,

deci după un an, deponentul poate scoate depunerea plus dobânda anuală (de

exemplu: 100 € + 8 € = 108 €). Devine el mai bogat cu 8% ca la începutul anului?

Răspunsul depinde de înţelesul pe care-l dăm expresiei „mai bogat”. Cert este că are

cu 8% mai mulţi bani, dar dacă preţurile au crescut şi banii valorează acum mai puţin,

atunci puterea de cumpărare a deponentului nu a crescut cu 8%. Dacă, de exemplu,

rata inflaţiei a fost de 5% pe an, atunci cantitatea de mărfuri pe care o poate cumpăra a

crescut doar cu 8 % - 5% = 3%, iar dacă rata inflaţiei a fost de 10%, atunci puterea de

cumpărare a deponentului a scăzut cu 8% - 10% = -2%.

Economiştii numesc rata nominală a dobânzii (i) dobânda pe care o plăteşte

banca pentru depuneri. Rata reală a dobânzii (r) indică creşterea puterii de cumpărare

a deponenţilor şi se determină ca diferenţă între rata nominală a dobânzii şi rata

inflaţiei (π):

r = i - π

Rearanjând relaţia de mai sus, avem:

i = r + π

care arată că rata nominală a dobânzii se determină ca sumă a ratei reale a dobânzii

şi a ratei inflaţiei. Aceasta este relaţia lui Fischer şi din ea aflăm că rata nominală a

149

Page 177: manual macroeconomie

dobânzii se poate modifica în urma modificării fie a ratei reale a dobânzii, fie a ratei

inflaţiei.

Din capitolele anterioare ştim că rata reală a dobânzii evoluează în aşa fel

încât să asigure egalitatea dintre economisire (S) şi investiţie (I): S = I. Din ecuaţia

cantitativă a rezultat că ritmul creşterii cantităţii de bani determină rata inflaţiei, iar

din ecuaţia lui Fischer aflăm că rata reală a dobânzii plus rata inflaţiei determină rata

nominală a dobânzii.

Avem astfel o teorie cu privire la rata nominală a dobânzii, în sensul că stocul

de bani şi ecuaţia lui Fischer determină împreună influenţa creşterii cantităţii de bani

asupra ratei nominale a dobânzii.

În concluzie, conform teoriei cantitative a banilor, majorarea ritmului de

creştere a cantităţii de bani cu 1%, măreşte rata inflaţiei cu 1% . Conform ecuaţiei lui

Fischer, creşterea cu 1% a ratei inflaţiei, măreşte cu 1% rata nominală a dobânzii.

Relaţia ce există între rata inflaţiei şi rata nominală a dobânzii se numeşte

efectul Fischer.

Când creditorul şi debitorul se înţeleg cu privire la mărimea ratei nominale a

dobânzii, încă nu ştiu cum va evolua rata inflaţiei. Ca urmare, trebuie să facem

deosebire între rata reală ex ante a dobânzii (determinată în momentul încheierii

tranzacţiei de creditare), respectiv rata reală ex post a dobânzii (mărimea efectivă a

ratei reale a dobânzii).

Deşi cele două părţi implicate nu ştiu cu certitudine cum va evolua rata

inflaţiei în viitor, au unele aşteptări în această privinţă. Dacă notăm cu rata

aşteptată a inflaţiei, rata reală ex ante a dobânzii va fi , iar rata reală ex post a

dobânzii va fi (i – π). Aceste două rate vor fi diferite dacă rata efectivă a inflaţiei (π)

nu coincide cu cea aşteptată ( ).

Cum modifică acest lucru efectul Fischer? Cert este că rata nominală a

dobânzii nu se poate alinia la inflaţia efectivă, deoarece această rată nu se cunoaşte

încă în momentul determinării ratei nominale a dobânzii. Ca urmare, rata nominală a

dobânzii se poate determina exclusiv pe baza inflaţiei aşteptate, deci:

150

Page 178: manual macroeconomie

Rata reală ex ante a dobânzii (r) este determinată de echilibrul pieţei de bunuri,

aşa cum am văzut într-un capitol anterior, iar rata nominală a dobânzii (i) evoluează

direct proporţional cu inflaţia aşteptată (πe).

9.7. Costul deţinerii banilor

Teoria cantitativă a banilor este construită pe o funcţie a cererii de bani simplă

şi presupune că stocul de bani reali este proporţional cu venitul. Această ipoteză este

un punct de plecare potrivit pentru analiza rolului banilor, dar nu poate explica toate

aspectele ce ne interesează. Ca urmare, este necesar să introducem în analiză şi un alt

factor al cererii de bani – rata nominală a dobânzii.

Banii ţinuţi în portmonee nu aduc dobândă. Dacă însă se cumpără obligaţiuni

de stat sau se depun la bancă banii economisiţi, atunci se câştigă dobânda nominală.

Deci, dobânda nominală este sacrificată atunci când banii se ţin în portmoneu, ca

urmare, ea este costul de oportunitate al deţinerii banilor.

La aceeaşi concluzie ajungem şi dacă comparăm randamentele reale ale

instrumentelor alternative de deţinere a avuţiei. Avuţia se poate ţine sub formă de bani

lichizi sau obligaţiuni care asigură randamentul r. Randamentul real aşteptat (sperat)

al banilor este determinat de πe, deoarece valoarea lor reală scade odată cu creşterea

ratei inflaţiei. Când deţinem bani lichizi, renunţăm la diferenţa [r – (- πe)], ceea ce,

conform relaţiei lui Fischer, este tocmai rata nominală a dobânzii (i).

Aşa cum cererea de pâine depinde de preţul pâinii, tot aşa şi cererea de bani

depinde de preţul deţinerii banilor. Deci, cererea de bani reali depinde atât de venit

cât şi de rata nominală a dobânzii:

unde L (Liquidity) este utilizat pentru a nota cererea de bani (lichizi), semnificând că

banii sunt un instrument lichid, care se pot utiliza cel mai uşor în derularea

tranzacţiilor. Conform ecuaţiei de mai sus, cererea de lichiditate (L) este funcţie a

venitului (Y) şi a ratei nominale a dobânzii (i). Cu cât Y este mai mare, cu atât şi

cererea de bani reali este mai mare şi cu cât rata nominală a dobânzii (i) este mai

mare, cu atât va fi mai redusă cererea de bani reali.

151

Page 179: manual macroeconomie

Banii, preţurile şi rata dobânzii se interacţionează în diverse direcţii, aşa cum

se vede în figura 9.1.

Conform figurii 9.1, cererea şi oferta de bani determină nivelul preţurilor,

modificările P determină rata inflaţiei şi schimbarea π influenţează rata nominală a

dobânzii. Deoarece „i” este costul deţinerii banilor, influenţează cererea de bani.

Această ultimă legătură (- - >) este neglijată de teoria cantitativă a banilor.

Să analizăm acum influenţa acestei ultime legături asupra teorie construite mai

sus cu privire la nivelul preţurilor. Mai întâi, să egalăm oferta şi cererea de bani reali:

şi să înlocuim „i” cu ecuaţia lui Fischer:

Conform acestei ecuaţii, cererea de bani reali (care se numeşte funcţia

generală a cererii de bani) depinde şi de rata aşteptată a inflaţiei.

Spre deosebire de teoria cantitativă a banilor conform căreia preţurile actuale

sunt determinate de oferta de bani actuală, ecuaţia de mai sus dă o explicaţie mai

completă nivelului preţurilor. Concluzia teoriei cantitative este parţial adevărată, în

sensul că dacă rata nominală a dobânzii şi venitul sunt constante, atunci nivelul

preţurilor se mişcă simultan cu oferta. Dar rata nominală a dobânzii nu este constantă,

ci depinde de stocul de bani. Prin includerea ratei nominale a dobânzii în funcţia

152

Page 180: manual macroeconomie

cererii de bani, introducem un nou canal prin care oferta de bani poate influenţa

nivelul preţurilor.

Funcţia generală a cererii de bani ne permite să concluzionăm că nivelul

preţurilor depinde nu numai de oferta de bani actuală, ci şi de cea aşteptată în viitor .

De ce? Să presupunem că banca centrală anunţă că va mări în viitor oferta de bani. În

urma acestui anunţ, oamenii se vor aştepta la accelerarea ritmului de creştere a

stocului de bani, deci a inflaţiei (πe creşte). Prin intermediul efectului Fischer,

creşterea inflaţiei aşteptate va mări rata nominală a dobânzii, ceea ce va reduce

imediat cererea de bani reali. Deoarece cantitatea de bani (M) nu s-a modificat încă,

reducerea cererii de bani va conduce la creşterea nivelului preţurilor.

Ca urmare, dacă indivizii se aşteaptă la creşterea mai accentuată a stocului de

bani în viitor, atunci nivelul preţurilor va creşte deja în prezent.

În concluzie, influenţa banilor asupra preţurilor este complexă, dar în mod cert

inflaţia depinde de media aritmetică ponderată a nivelului actual şi viitor al preţurilor.

9.8. Costurile sociale ale inflaţiei

Analiza cauzelor şi efectelor inflaţiei nu ne spune prea multe despre costurile

sociale pe care aceasta le provoacă.

Dacă întrebăm omul de rând de ce inflaţia este o problemă socială, probabil va

răspunde că inflaţia sărăceşte populaţia: chiar dacă salariile cresc în fiecare an,

creşterea preţurilor „înghite” o parte din sporul de venit. Un asemenea răspuns se

bazează pe presupunerea că, în lipsa inflaţiei, creşterea salariilor ar mări cantitatea de

bunuri ce se poate cumpăra.

O asemenea părere despre inflaţie oglindeşte însă o înţelegere eronată. Ştim că

creşterea puterii de cumpărare a muncii rezultă din acumularea capitalului şi progresul

tehnic, deci nu depinde de cantitatea de bani emisă de stat. Dacă statul ar reduce

ritmul de creştere a cantităţii de bani, atunci preţurile nu ar creşte atât de repede, dar

nici lucrătorii nu ar sesiza creşterea mai rapidă a salariilor lor reale. În schimb, în

fiecare an ar beneficia de o creştere tot mai mică de salariu.

Atunci, de ce inflaţia este o problemă socială? Se pare că costurile sociale ale

inflaţiei sunt complexe, dar nu există încă o părere unanim acceptată cu privire la

evaluarea lor. Spre surprinderea omului de rând, unii economişti sunt de părere că

153

Page 181: manual macroeconomie

costurile sociale ale inflaţiei sunt reduse (cel puţin în ţările în care ritmul inflaţiei este

moderat).

Inflaţia poate fi aşteptată sau neaşteptată. Să vedem ce se întâmplă în cazul

inflaţiei aşteptate.

Să presupunem că nivelul preţurilor creşte lunar cu 1%. Ce costuri sociale are

o asemenea creştere constantă de 12% pe an a inflaţiei? Unul dintre costuri este

modificarea impozitului inflaţionist pentru banii deţinuţi sub formă lichidă, deoarece

o rată mai mare a inflaţiei conduce la o rată nominală a dobânzii mai mare, ceea ce

determină scăderea stocului de bani reali. Dacă oamenii deţin un stoc de bani reali

mai redus, atunci trebuie să meargă mai des la bancă pentru a scoate bani (de

exemplu, în loc să scoată o dată 100 € pe săptămână, ei vor scoate de două ori 50 € pe

săptămână). Metaforic, neplăcerea cauzată de scăderea cantităţii de bani deţinută de

către oameni a fost denumită „costul pingelelor”, având în vedere că talpa

încălţămintei se toceşte mai repede de atâta mers la bancă.

Al doilea cost al inflaţiei rezultă din faptul că din cauza inflaţiei ridicate

întreprinderile sunt nevoite să-şi modifice mai des preţurile, ceea ce poate fi destul de

costisitor (trebuie retipărite cataloagele de preţ). Acest tip de costuri s-a denumit

metaforic „costul listei meniu”, având în vedere că în caz de inflaţie ridicată

restaurantele trebuie să retipărească noi liste meniu la intervale scurte.

Al treilea cost al inflaţiei decurge din faptul că întreprinderile care se

confruntă cu costul listei meniu îşi modifică preţurile nesistematic. Din această cauză,

cu cât este mai mare rata inflaţiei, cu atât este mai mare şi modificarea preţurilor

relative. Să ne gândim la o întreprindere care tipăreşte un nou catalog în fiecare lună

ianuarie. Dacă nu este inflaţie, atunci de-a lungul anului preţurile ei nu se modifică în

raport cu celelalte preţuri. Dacă însă inflaţia lunară este de 1%, atunci de la 01.01

până la 31.12, preţurile relative ale întreprinderii scad cu 12%. Ca urmare, inflaţia

conduce la instabilitatea preţurilor relative. Deoarece în economiile de piaţă alocarea

eficientă a resurselor depinde de preţurile relative, la nivel macroeconomic inflaţia

reduce eficienţa.

Al patrulea cost al inflaţiei izvorăşte din dispoziţiile fiscale. Multe din aceste

dispoziţii nu au în vedere efectele inflaţiei. Inflaţia modifică povara fiscală şi, de

obicei, într-o direcţie care contravine intenţiilor decidenţilor politici.

Erorile regulilor de impozitare devin foarte vizibile dacă analizăm veniturile

din capital. Să presupunem că cumpărăm azi o acţiune şi după un an o vindem la

154

Page 182: manual macroeconomie

acelaşi curs real. Deoarece investiţia nu aduce nici un venit real, nu pare logic ca

statul să o impoziteze. Dacă nu ar fi inflaţie, atunci într-adevăr ar însemna o obligaţie

fiscală de mărime nulă. Dar dacă, de exemplu, rata inflaţiei este de 12% pe an şi

pentru o acţiune s-au plătit 100 €, numai atunci acţiunea se vinde la acelaşi curs real,

dacă în loc de 100 € se încasează 112 €. Conform legii fiscale, făcând abstracţie de

inflaţie, în acest caz s-au câştigat 12 €, pe care statul îi poate impozita. Problema

constă însă în faptul că legea fiscală are în vedere ca bază de impozitare valoarea

nominală şi nu cea reală a câştigului. Deci, inflaţia modifică mărimea poverii fiscale.

Al cincilea cost al inflaţiei constă în neplăcerile rezultate din convieţuirea cu

preţurile în continuă schimbare. Banii reprezintă etalonul de măsură al tranzacţiilor

economice. În caz de inflaţie, „lungimea” acestui etalon se modifică mereu. Să ne

gândim ce s-ar întâmpla dacă legea ar stabili că un metru azi conţine 100 cm, mâine

110 cm, poimâine 120 cm etc. În acest caz, pentru a putea compara distanţele în zile

diferite, ar trebui să aplicăm „o corecţie inflaţionistă”.

În concluzie, unitatea monetară este un etalon de măsură mai puţin eficient

dacă valoarea ei se modifică permanent. Un nivel de preţuri în continuă modificare

îngreunează planificarea financiară a indivizilor. Pentru fiecare menaj este important

să ştie ce parte a venitului să o consume azi şi cât să economisească în vederea

consumului viitor. O unitate monetară economisită azi şi investită cu o dobândă fixă,

aduce un câştig viitor precis determinabil. Dar valoarea reală a acestui câştig depinde

de rata inflaţiei din perioada viitoare.

Mult mai dăunătoare este însă inflaţia neaşteptată decât cea prognozabilă, cu

un ritm de creştere constant, deoarece redistribuie veniturile între indivizi.

Să vedem ce se întâmplă în cazul creditelor pe termen lung. În cazul

contractelor de creditare se stabileşte o rată nominală a dobânzii calculată pe baza

inflaţiei aşteptate. Dacă inflaţia evoluează altfel decât aşteptările iniţiale, atunci

randamentul real ex post plătit de debitor creditorului va diferi faţă de aşteptările celor

două părţi implicate.

Dacă πe < π, atunci creditorul pierde şi debitorul câştigă, deoarece restituie

creditul în monedă devalorizată. Dacă însă πe > π, atunci creditorul câştigă şi debitorul

pierde, deoarece suma pe care o restituie valorează mai mult decât datoria sa iniţială.

Pentru exemplificare, să presupunem că o persoană a contractat un credit

ipotecar în 1970, când rata dobânzii pentru un credit ipotecar pe 30 an era de circa

6%. Rata dobânzii s-a calculat pe baza unei inflaţii scăzute, deoarece rata medie a

155

Page 183: manual macroeconomie

inflaţiei în deceniul anterior anilor 1970 a fost doar de 2.5%. Creditorul a sperat că va

realiza un randament real de circa 3.5%, iar debitorul s-a aşteptat să plătească un

asemenea randament real. Dar, în cei 30 ani (1970 – 2000) pentru care s-a luat

creditul, inflaţia medie este dublă: 5% pe an, deci randamentul real ex post este doar

de 6% - 5% = 1%. Inflaţia neaşteptată l-a favorizat pe debitor în dauna creditorului.

Inflaţia neaşteptată poate să pună într-o situaţie nefavorabilă pe cei ce trăiesc

dintr-o pensie fixă. În momentul pensionării, angajatorul şi angajatul se înţeleg, de

obicei, cu privire la o pensie fixă. Deoarece pensia reprezintă un „câştig” amânat, în

esenţă, cei ocupaţi creditează angajatorul (firma sau statul): lucrătorii îşi oferă forţa de

muncă (ca serviciu) angajatorului, dar nu primesc integral venitul ce li s-ar cuveni (o

parte se reţine până la pensionare). Ca orice creditor, lucrătorii sunt atinşi nefavorabil

dacă inflaţia efectivă este mai mare decât cea aşteptată. Dacă π < πe, atunci, ca orice

debitor, este favorizat angajatorul.

Cu cât este mai dinamică inflaţia, cu atât este mai mare şi nesiguranţa în

rândul debitorilor şi a creditorilor. Deoarece majoritatea oamenilor au aversiune faţă

de risc, această nesiguranţă perturbă derularea contractelor pe termen lung.

Pentru a corecta acest neajuns, este indicat ca tranzacţiile pe termen lung să fie

încheiate nu în termeni nominali, ci în termeni reali. O altă posibilitate ar fi ca aceste

contracte pe termen lung să se încheie într-un instrument de plată mai stabil (de

exemplu: euro sau dolari).

9.9. Hiperinflaţia

Prin hiperinflaţie înţelegem o rată lunară a inflaţiei de peste 50 % pe lună, ceea

ce înseamnă mai mult de 1 % pe zi. Calculată pe mai multe luni, o asemenea rată a

inflaţiei înseamnă o creştere foarte mare a preţurilor. O rată a inflaţiei de peste 50 %

pe lună înseamnă o creştere anuală de peste 100 de ori.

Întrebarea dacă costurile inflaţiei sunt mici sau mari constituie obiectul multor

dezbateri vii între economişti, dar toţi sunt de acord că hiperinflaţia înseamnă o

povară grea pentru societate. Dacă inflaţia ia asemenea proporţii, atunci şi costurile

sale devin considerabile.

Creşte mult costul pingelelor. Când banii îşi pierd repede valoarea,

managementul lichidităţii cere timp şi consum de energie substanţial din partea

156

Page 184: manual macroeconomie

conducerii firmelor. Scade eficienţa economiei, deoarece activităţile legate de inflaţie

sustrag un timp preţios de la activităţile mai valoroase, cum ar fi fundamentarea

deciziilor de producţie şi de investiţie.

Creşte considerabil şi costul listei meniu. Întreprinderile trebuie să-şi modifice

atât de rapid preţurile încât cataloagele lor de ofertă îşi pierde complet eficacitatea. De

exemplu, în perioada de hiperinflaţie din Germania anilor 1920, într-un restaurant, un

chelner se urca pe masă din 30 în 30 de minute, pentru a anunţa noile preţuri.

Nici preţurile relative nu-şi mai pot îndeplini rolul de a oglindi raritatea

bunurilor. Când preţurile se modifică des şi substanţial, atunci cumpărătorii nu mai au

posibilitatea de a căuta vânzătorul cu cele mai bune preţuri. Un exemplu tot din

Germania anilor 1920: clienţii, cum ajungeau la cârciumă, comandau imediat două

halbe de bere. Deşi a doua halbă se încălzea până era băută, deci pierdea din valoare,

totuşi se devaloriza mai încet decât banii din buzunarul clienţilor.

Hiperinflaţia distorsionează considerabil şi sistemele fiscale, dar cu totul altfel

decât inflaţia moderată. În majoritatea sistemelor fiscale, există un decalaj între

instituirea impozitului şi plata acestuia. În cazul inflaţiei moderate acest lucru nu are

nici o importanţă, dar în caz de hiperinflaţie, chiar şi o decalare mică reduce

substanţial valoarea reală a încasărilor din impozite. Până ce statul încasează

impozitele, banii îşi pierd mult din valoare. Ca urmare, în perioadele de hiperinflaţie,

încasările reale ale statului se reduc considerabil.

Nu trebuie să neglijăm nici neplăcerile „simple” ale hiperinflaţiei. De

exemplu, a căra banii la magazine devine o problemă la fel de mare ca a căra bunurile

acasă, ceea ce îngreunează procesele de schimb. Statul încearcă să rezolve problema

prin adăugarea mai multor zerouri la bancnote, dar nu prea reuşeşte să ţină pasul cu

nivelul galopant al preţurilor.

În final, costurile hiperinflaţiei devin insuportabile. Banii îşi pierd treptat toate

funcţiile şi se generalizează trocul. Rolul de instrument de plată este tot mai mult luat

de „bani neoficiali”, mai stabili sau chiar de diferite bunuri (de exemplu, ţigări).

De ce apare hiperinflaţia? Există mai multe explicaţii. Cea mai logică pare

explicaţia conform căreia hiperinflaţia este rezultatul creşterii exagerate a ofertei de

bani. Când banca centrală emite bani, nivelul preţurilor creşte. Dacă ritmul emisiunii

de bani devine suficient de mare, generează hiperinflaţie.

Pentru stoparea hiperinflaţiei ar trebui deci ca banca centrală să reducă ritmul

emisiunii de bani. Dar această explicaţie nu este completă, deoarece lasă fără răspuns

157

Page 185: manual macroeconomie

întrebarea: de ce decid băncile centrale în favoarea creşterii ritmului emisiunii de

bani? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne îndreptăm atenţia dinspre

politica monetară spre politica fiscală. De cele mai multe ori, hiperinflaţia este

declanşată de faptul că statul nu are suficiente încasări pentru a-şi putea finanţa

cheltuielile. Dacă statul nu poate obţine un credit deoarece creditorii consideră că ar fi

prea riscant să ofere un împrumut statului, atunci deficitul bugetar se acoperă prin

emisiune monetară, iar rezultatul este creşterea rapidă a stocului de bani şi

hiperinflaţie.

Când a apărut deja hiperinflaţia, problemele fiscale devin şi mai grave,

deoarece încasările din impozite întârzie şi îşi pierd din valoarea reală. Ca urmare,

sprijinirea statului prin seignorage este un proces care se autoîntreţine. Emisiunea de

bani în ritm rapid conduce la hiperinflaţie, care generează un deficit bugetar şi mai

mare, obligând statul la mărirea în continuare a ritmului emisiunii de bani.

Stoparea hiperinflaţiei are loc aproape întotdeauna prin reforme fiscale.

Statul este nevoit să-şi reducă cheltuielile şi să mărească impozitele. Aceste reforme

reduc nevoia de seignorage, ceea ce permite reducerea emisiunii de bani.

În concluzie, inflaţia poate avea oriunde şi oricând un caracter monetar, dar

sfârşitul hiperinflaţiei este întotdeauna un fenomen fiscal.

Concluzii

1. Banii reprezintă stocul instrumentelor utilizate în tranzacţii. Banii sunt instrument

de păstrare a avuţiei, măsură a valorii şi mijloc de circulaţie. Pot fi bani – marfă cu

valoare intrinsecă sau bani de hârtie fără valoare intrinsecă, având singurul rol de

a funcţiona ca bani. În economiile moderne, banca centrală are responsabilitatea

reglementării ofertei de bani.

2. Conform teoriei cantitative a banilor, PIB nominal este proporţional cu mărimea

stocului de bani. Deoarece factorii de producţie şi funcţia de producţie determină

PIB real, din teoria cantitativă a banilor rezultă că nivelul preţurilor este

proporţional cu cantitatea de bani. Ritmul creşterii masei monetare determină deci

rata inflaţiei.

3. Seignorage–ul este venitul ce rezultă din emisiunea monetară: este impozitul

deţinerii de bani. Deşi în multe ţări seignorage–ul nu este substanţial, în acele

158

Page 186: manual macroeconomie

economii în care este hiperinflaţie, devine adesea principala sursă de încasări

guvernamentale.

4. Suma dintre rata reală a dobânzii şi rata inflaţiei determină rata nominală a

dobânzii. Conform efectului Fischer, rata nominală a dobânzii este direct

proporţională cu inflaţia aşteptată.

5. Rata nominală a dobânzii este costul deţinerii de bani. Ca urmare, s-ar putea crede

că cererea de bani depinde de rata nominală a dobânzii. Dacă acest lucru este

adevărat, atunci nivelul preţurilor depinde nu numai de stocul actual de bani, ci şi

de stocul viitor de monedă.

6. Între costurile inflaţiei aşteptate se numără costul pingelelor, costul listei meniu,

costul oscilaţiilor preţurilor relative şi costul neplăcerilor ce rezultă din

modificarea impozitelor şi ajustările inflaţioniste. Costul inflaţiei neaşteptate este

redistribuirea de avuţie ce are loc între debitori şi creditori.

7. În caz de hiperinflaţie, costurile inflaţiei se agravează. Hiperinflaţia apare atunci

când statul îşi finanţează deficitul bugetar prin emisiune monetară. Ea poate fi

oprită doar dacă reformele fiscale care reduc nevoia faţă de seignorage.

Concepte cheie

Bancă centrală – instituţie responsabilă pentru conducerea politicii monetare.

Bani – stocul de instrumente utilizate în vederea desfăşurării tranzacţiilor.

Bani de hârtie – bani fără valoare intrinsecă; valoarea lor este dată exclusiv de

faptul că se utilizează ca bani.

Bani lichizi – bancnotele şi monedele divizionare aflate în circulaţie.

Bani – marfă – bani cu valoare intrinsecă; au valoare şi dacă nu se utilizează

ca bani.

Costul listei meniu – costul modificării preţurilor.

Costul pingelelor – costul rezultat din scăderea stocului de bani reali.

Depuneri la vedere – instrumente ţinute la bancă cu care se pot realiza

tranzacţiile (de exemplu: cecuri).

Ecuaţia lui Fischer – ecuaţie conform căreia rata nominală a dobânzii este

dată de suma ratei reale a dobânzii şi a ratei inflaţiei aşteptate.

159

Page 187: manual macroeconomie

Ecuaţie cantitativă - identitate conform căreia oferta de bani

ori viteza de rotaţie a banilor este egală cu venitul nominal; explică mărimea

cheltuielilor nominale, presupunând .

Etalon de valori – unitate de stabilire a preţurilor şi de ţinere a contabilităţii;

este una din funcţiile banilor.

Funcţia cererii de bani – funcţie ce arată factorii ce determină cererea de bani

reali: .

Hiperinflaţie – inflaţie excesiv de mare.

Inflaţie – creşterea preţurilor.

Întâlnirea intenţiilor reciproce – întâlnirea a doi protagonişti economici care

au nevoie tocmai de bunurile celuilalt.

Operaţiuni de open market – cumpărarea – vânzarea de obligaţiuni de stat de

către banca centrală, având ca scop reducerea sau sporirea masei monetare.

Păstrarea avuţiei - transformarea puterii de cumpărare actuale în putere de

cumpărare viitoare; este una din funcţiile banilor.

Politică monetară – deciziile băncii centrale referitoare la oferta de bani.

Rata nominală a dobânzii – randamentul economisirii şi costul creditului,

necorectate cu inflaţia.

Rata reală a dobânzii - randamentul economisirii şi costul creditului, corectate

cu inflaţia.

Seignorage – încasări bugetare încasate în urma emisiunii de bani; impozit

inflaţionist.

Stoc de bani reali – cantitate de bani exprimată prin cantitatea de mărfuri ce se

poate cumpăra; este raportul dintre masa monetară şi nivelul preţurilor.

Teoria cantitativă a banilor – teorie conform căreia modificările stocului de

bani determină modificarea cheltuielilor nominale.

Viteză de rotaţie a banilor – raport între cheltuiala nominală şi oferta de bani;

arată de câte ori banii îşi schimbă stăpânul.

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. Care sunt funcţiile banilor? În ce constau ele?

160

Page 188: manual macroeconomie

2. Ce sunt banii marfă şi banii de hârtie?

3. Cine şi cum reglementează oferta de bani?

4. Scrieţi şi explicaţi ecuaţia cantitativă.

5. Ce consecinţe are ipoteza constanţei vitezei de rotaţie a banilor?

6. Cine plăteşte impozitul inflaţionist?

7. Cum evoluează rata reală şi rata nominală a dobânzii conform efectului Fischer,

dacă inflaţia creşte de la 6% la 8%?

8. Enumeraţi şi explicaţi costurile posibile ale inflaţiei.

9. Explicaţi rolul politicii monetare şi fiscale în apariţia şi stoparea hiperinflaţiei.

Probleme şi teme de reflecţie

1. Care sunt cele trei funcţii ale banilor? Ce funcţie îndeplinesc următoarele

instrumente? Ce funcţie nu îndeplinesc ele?

a. cartea de credit;

b. o pictură de Picasso;

c. abonamentul de autobuz.

2. Într-o economie, viteza de rotaţie a banilor este constantă. PIB real creşte anual cu

5%, stocul de bani cu 14% şi rata nominală a dobânzii este de 11%. Cât este rata

reală a dobânzii?

3. La un moment dat, în presă apare un articol, conform căruia „inflaţia are

dezavantaje: cei peste 5.000.000 de oameni care beneficiază de diferite transferuri

sociale vor observa că puterea lor de cumpărare creşte numai în proporţie de 80%

din valoarea transferurilor încasate”.

a. De ce inflaţia influenţează transferurile sociale?

b. Este într-adevăr un cost al inflaţiei efectul despre care se vorbeşte?

Motivaţi!

4. Să presupunem că trebuie să decideţi dacă o ţară mică să emită bani proprii sau să

utilizeze banii unui stat vecin mai mare. Ce avantaje şi ce dezavantaje ar avea

valuta naţională? Are vreun rol stabilitatea politică a celor două ţări în luarea

acestei decizii?

161

Page 189: manual macroeconomie

5. În al doilea război mondial, Germania şi Anglia s-au gândit să introducă „arma de

hârtie”: ambele ţări au început să tipărească bancnotele celeilalte ţări, cu scopul de

a le împrăştia din avion deasupra ţării duşmane. De ce ar fi fost eficientă o

asemenea armă?

6. Calvin Coolidge a afirmat că inflaţia echivalează cu eşecul. Ce a înţeles prin

aceasta? Sunteţi de acord cu el? De ce? Contează dacă inflaţia este previzibilă sau

nu?

7. Istoria arată că în perioada standard – aur probabilitatea descoperii unor noi mine

de aur a fost cea mai mare după o lungă perioadă de deflaţie (de exemplu, în

1986). De ce această afirmaţie poate fi adevărată?

8. Să presupunem că consumul depinde de stocul de bani reali (deoarece e parte a

avuţiei). Arătaţi că în măsura în care stocul de bani reali depinde de rata nominală

a dobânzii, ritmul de creştere a stocului de bani va influenţa consumul, investiţia

şi rata reală a dobânzii. Cum se acomodează rata nominală a dobânzii la rata

inflaţiei: în proporţie de 1 la 1, mai încet sau mai repede?

UNITATEA 10

Economia deschisă

Obiective

a analiza fluxurile internaţionale de capital şi de mărfuri şi a deduce rolul

exportului net;

a analiza efectele politicii economice asupra soldului balanţei comerciale

externe;

162

Page 190: manual macroeconomie

a defini cursul de schimb nominal şi real şi a deduce factorii care influenţează

mărimea lor;

a elucida legătura dintre cursul real şi exportul net;

a analiza efectele politicii economice asupra cursului real.

*

* *

Până acum, în analizele noastre am introdus ipoteza de simplificare conform

căreia economia nu are comerţ internaţional, fiind deci o economie închisă. În

realitate însă, o mare parte din bunurile consumate într-o ţară provin din exterior (se

importă) şi o parte tot mai mare din output se exportă.

În ultimele decenii, volumul comerţului internaţional a crescut continuu,

crescând şi dependenţa reciprocă dintre economiile naţionale. Comerţul exterior a

devenit azi vital, mai ales pentru economiile mici.

10.1. Fluxul internaţional al capitalului şi al mărfurilor

Să reluăm analiza structurii cheltuielilor globale. Într-o economie închisă, totul

se valorifică în interior şi cheltuielile se compun din consum, investiţie şi cumpărări

guvernamentale (Y = C + I + G). Într-o economie deschisă, o parte din output se

valorifică în exterior (EX), restul în interior (C + I + G). Ca urmare, outputul Y se

împarte în 4 părţi (destinaţii):

consumul de bunuri autohtone (Cd);

investiţia – acumularea bunurilor de investiţie din producţia autohtonă

(Id);

cumpărările guvernamentale de bunuri autohtone (Gd);

exportul bunurilor autohtone (EX),

iar cheltuielile globale se pot descrie generic cu identitatea:

Y = C + I + G + EX

unde:

163

Page 191: manual macroeconomie

C + I + G – cheltuielile interne pentru procurarea de bunuri autohtone;

EX – cheltuielile externe pentru cumpărarea de bunuri autohtone.

Dar într-o economie deschisă se consumă şi bunuri din exterior, se acumulează

şi bunuri de investiţie produse în alte ţări, respectiv statul cumpără şi bunuri produse

în străinătate, adică:

C = Cd + Cf

I = Id + If

G = Gd + Gf

unde: d (domestic) – intern şi f (foreign) – extern.

În aceste condiţii, identitatea de mai sus devine:

Y = (C – Cf) + (I – If) + (G – Gf) + EX

care după rearanjarea termenilor devine:

Y = C + I + G + EX – (Cf + If + Gf) = C + I + G + EX - IM

unde: Cf + If + Gf = IM; EX – IM = NX (export net), iar C + I + G + NX = cheltuieli

totale interne. Ca urmare, putem scrie:

Y = C + I + G + NX

Relaţia de mai sus este cea mai cunoscută formă a identităţii SNA, care arată

corelaţia dintre outputul intern, cheltuielile interne şi exportul net. De aici, avem:

NX = Y – (C + I + G)

adică exportul net este egal cu outputul global minus cheltuielile interne.

Dacă outputul depăşeşte cheltuielile interne, atunci diferenţa se exportă şi

NX>0. Dacă însă outputul rămâne în urma cheltuielilor interne, atunci diferenţa se

importă şi NX < 0.

164

Page 192: manual macroeconomie

10.2. Investiţia externă netă şi exportul net

Într-o economie deschisă (ca şi în cea închisă) piaţa capitalului şi piaţa

bunurilor sunt într-o strânsă interdependenţă. Să pornim de la identitatea SNA:

Y = C + I + G + NX | - (C + G)

Y – C – G = I + NX

unde: Y – C – G = S economisirea globală, compusă din economisirea privată (Y –

T – C) şi economisirea publică (T – G), deci putem scrie că:

S = I + NX | - I

deci: .

S – I = NX

Această nouă formă a identităţii SNA arată că fluxul internaţional de capital (S

– I) şi fluxul internaţional de bunuri şi servicii (NX) sunt strâns corelate. Expresia (S –

I) este investiţia externă netă, adică partea din economisirea internă globală care

depăşeşte investiţia naţională. Ea este egală cu împrumuturile oferite de rezidenţi

exteriorului, mai puţin împrumuturile oferite de străini rezidenţilor. Expresia NX este

soldul balanţei comerciale externe sau exportul net.

Conform identităţii SNA, investiţia externă netă este întotdeauna egală cu

soldul balanţei comerciale. Dacă (S – I) şi NX sunt pozitive, vorbim despre balanţă

comercială excedentară. În acest caz, ţara este creditoare pe piaţa monetară mondială

şi exportă mai mult decât importă.

În concluzie, identitatea SNA arată că fluxul internaţional de capital şi fluxul

internaţional de bunuri reprezintă cele două feţe ale aceleiaşi monede. Dacă

economisirea internă depăşeşte investiţia internă, atunci acea parte a ei care nu se

investeşte în interior se foloseşte pentru creditarea exteriorului. Străinii au nevoie de

aceste credite pentru că importă mai mult decât exportă (balanţă comercială

excedentară: NX > 0). Dimpotrivă, dacă investiţiile interne depăşesc economisirea

165

Page 193: manual macroeconomie

internă, atunci suplimentul de investiţie se finanţează din credite externe, care fac

posibil să importăm mai mult decât exportăm (balanţă comercială deficitară: NX < 0).

Fluxul internaţional de capital poate lua diverse forme.

10.3. Economisire şi investiţie într-o economie deschisă (mică)

Analizele privind fluxurile internaţionale s-au limitat până acum la analiza

identităţii SNA. În continuare, vom încerca să construim un model care să explice

comportamentul variabilelor pe care le-am determinat mai sus.

Deoarece valoarea investiţiei externe nete (S – I) este egală cu diferenţa dintre

economisire şi investiţiile interne, modelul explică investiţia externă netă cu ajutorul

celor două variabile şi se poate utiliza pentru analiza soldului balanţei comerciale,

care trebuie să fie egal cu investiţia externă netă.

În construirea modelului vom folosi unele elemente din ecuaţia cunoscută:

S=I(r), dar nu vom presupune că rata reală a dobânzii echilibrează economisirea cu

investiţia, ci vom permite existenţa deficitului balanţei comerciale.

Dacă rata reală a dobânzii nu egalează S cu I, atunci ce va determina în noul

model rata reală a dobânzii? Conform celei mai simple ipoteze, economia analizată

este o economie deschisă mică, în care sunt posibile fluxuri de capital nelimitate.

Faptul că este vorba despre o economie „mică” înseamnă că influenţa ei asupra ratei

internaţionale a dobânzii este neglijabilă. Fluxul de capital „nelimitat” înseamnă că

rezidenţii pot intra liber pe pieţele monetare internaţionale. Statul nu limitează deci

relaţiile de credit internaţionale. Ca urmare, rata dobânzii va fi egală cu rata

internaţională a dobânzii(r*), adică cu rata dobânzii care domină pe piaţa monetară

mondială. „r*” se consideră deci ca fiind dat (variabilă exogenă).

Ce determină r*? Într-o economie închisă, rata dobânzii este determinată de

echilibrul S = I. Economia mondială poate fi considerată ca fiind o economie închisă,

deci egalitatea S = I va determina r*. Deoarece economia deschisă mică este doar un

„atom” al economiei mondiale, economisirea şi investiţia internă va avea o influenţă

neglijabilă asupra S şi I mondiale, deci asupra r*.

Pentru a construi modelul, pornim de la trei ipoteze deja cunoscute:

166

Page 194: manual macroeconomie

I = I(r)

Aceste trei ipoteze formează elementele principale ale modelului.

Să ne întoarcem acum la identitatea SNA:

NX = (Y – C – G) – I, deci NX = S – I

şi să înlocuim cele trei ipoteze de mai sus:

Din această relaţie se vede ce determină S şi I, deci şi NX. După cum ştim, S

depinde de politica fiscală (de mărimea G şi T),

iar investiţia depinde de rata internaţională a

dobânzii (r*): dacă r* este mare, atunci

investiţiile nu se recuperează.

Ca urmare, NX depinde de aceleaşi

variabile. Modelul construit poate fi utilizat

pentru a analiza cum reacţionează NX la

modificarea politicii fiscale (Fig. 10.1.).

Într-o economie închisă, rata reală a

dobânzii (r) evoluează în aşa fel încât S şi I să se egaleze (punctul E). Într-o economie

deschisă (mică) însă, r = r*. NX este determinat de diferenţa (S – I) care rezultă din r*

(segmentul ).

Se pune întrebarea: ce mecanism asigură egalitatea NX = S – I? Determinanţii

investiţiei externe nete sunt uşor de înţeles. Când S rămâne sub nivelul lui I, atunci

diferenţa se suportă din credite externe, iar când S depăşeşte I, diferenţa se împrumută

exteriorului. Dar ce asigură ca importatorii şi exportatorii să se comporte în aşa fel

încât mişcarea internaţională a bunurilor să egaleze fluxurile internaţionale de capital?

167

Page 195: manual macroeconomie

10.4. Influenţa politicii economice asupra NX

Să presupunem că economia porneşte de la o stare de balanţă comercială

echilibrată: EX = IM, deci NX = 0 şi S = I. Să folosim modelul construit mai sus

pentru a analiza efectele politicii economice interne şi externe asupra NX.

10.4.1. Politica fiscală internă

Ce se întâmplă dacă într-o economie deschisă (mică) statul doreşte să

mărească cheltuielile interne prin creşterea G? Creşterea G reduce S, deoarece S = Y

– C – G. În condiţiile r* dat, investiţia nu se modifică, deci S devine mai mic ca I şi o

parte din I trebuie finanţată din credite externe. Deoarece NX = S – I, reducerea S

reduce şi NX. Balanţa comercială devine deficitară (Fig. 10.2.).

S – I < 0 NX < 0.

Acelaşi raţionament se poate aplica în

cazul reducerii T: reducerea T măreşte Yd = Y –

T, deci creşte consumul (C) şi scade

economisirea (S). Deoarece NX = S – I,

reducerea S reduce şi NX.

În concluzie, dacă pornim de la o balanţă

comercială echilibrată, politica fiscală internă

reduce economisirea şi conduce la deficitul balanţei comerciale externe.

10.4.2. Politica fiscală externă

Ce se întâmplă dacă exteriorul măreşte cumpărările guvernamentale? Dacă

ţara străină este mică, atunci modificările politicii fiscale nu vor influenţa semnificativ

celelalte ţări. Dacă însă este vorba despre o ţară mare, atunci creşterea G va reduce

economisirea mondială şi va mări r*. Creşterea r* măreşte costul creditului extern şi

reduce investiţia în ţările partenere (mici). Deoarece economisirea internă în aceste

ţări nu se modifică, economisirea devine mai mare decât investiţia. O parte din

economisirea internă a ţării mici „curge” spre exterior. Deoarece NX = S – I, scăderea

168

Page 196: manual macroeconomie

I măreşte NX. Deci, reducerea economisirii externe conduce la excedentul balanţei

comerciale autohtone.

În figura 10.3. se vede cum reacţionează

o economie deschisă mică cu balanţa comercială

iniţial echilibrată la expansiunea fiscală externă.

Deoarece modificarea politicii fiscale are loc în

exterior, funcţiile S şi I din interior nu se

modifică. Singura schimbare este creşterea r*.

Deoarece soldul balanţei comerciale este

diferenţa dintre cele două funcţii, creşterea r*

conduce la excedentul balanţei comerciale

interne.

În concluzie, sub influenţa expansiunii fiscale externe creşte rata

internaţională a dobânzii, ceea ce conduce la excedentul balanţei comerciale externe

a unei economii deschise mici.

10.4.3. Modificarea funcţiei de investiţie

Să vedem, ce se întâmplă într-o economie deschisă mică dacă funcţia I(r*) se

deplasează spre dreapta? O asemenea modificare intervine atunci când statul modifică

dispoziţiile fiscale în aşa fel încât acestea să incite la creşterea investiţiilor interne

(Fig. 10.4.).

În condiţiile r* dat, investiţia internă creşte şi, deoarece S nu se modifică, o

parte din I se finanţează din credite externe. Deoarece NX = S – I, creşterea I conduce

la scăderea NX.

În concluzie, deplasarea spre dreapta

a funcţiei de investiţie are ca efect deficitul

balanţei comerciale externe a unei economii

deschise mici.

10.4.4. Evaluarea politicii economice

169

Page 197: manual macroeconomie

Conform modelului economiei deschise (mici), soldul balanţei comerciale care

măsoară fluxul de bunuri şi investiţia externă netă care măsoară fluxul de capital, sunt

permanent în strânsă interdependenţă. Ca urmare, efectul politicii economice asupra

NX se poate urmări prin analiza efectelor asupra S şi I. Politicile economice care

măresc I şi reduc S conduc, în general, la deficit extern, iar cele orientate spre

reducerea I şi creşterea S conduc, în general, la excedent extern.

Analiza de mai sus este pozitivă şi nu normativă, deoarece nu spune nimic

despre dezirabilitatea politicilor economice analizate.

Dacă economia are balanţă comercială deficitară (NX < 0), politicienii trebuie

să decidă dacă acest deficit reprezintă sau nu o problemă. Mulţi economişti sunt de

părere că, în sine, deficitul balanţei comerciale nu este o problemă, dar poate fi

manifestarea unei probleme.

Deficitul balanţei comerciale oglindeşte o rată mică a economisirii, care

înseamnă că în viitor se va putea consuma mai puţin. Într-o economie închisă, o rată

mică a economisirii conduce la o investiţie mică, deci la un stoc redus de capital în

viitor. Dimpotrivă, într-o economie deschisă, o rată mică a economisirii conduce la

deficit extern şi creşterea îndatorării economiei faţă de exterior, datorii ce vor trebui

rambursate în viitor. În ambele cazuri, consumul actual mare conduce la un consum

viitor mic, ceea ce înseamnă că generaţiile viitoare suportă consecinţele unei

asemenea situaţii.

Totuşi, deficitul extern nu în toate cazurile înseamnă că economia este

„suferindă”. Când o ţară agrară săracă se dezvoltă din credite externe, deficitul extern

este un semn al dezvoltării economiei.

10.5. Cursuri de schimb

10.5.1. Cursul nominal şi cursul real

În continuare, trebuie să analizăm preţul tranzacţiilor care asigură fluxurile

internaţionale de bunuri şi de capital. Cursul de schimb între două ţări reprezintă

preţul la care se desfăşoară procesele de schimb ce au loc între ele.

Economiştii deosebesc cursul nominal de cel real. Cursul nominal este preţul

relativ al instrumentelor de plată a două ţări (se mai numeşte şi curs valutar). De

170

Page 198: manual macroeconomie

exemplu, dacă 1 € = 41.000 lei, înseamnă că 1 € se poate schimba pe 41.000 lei pe

pieţele valutare internaţionale. Românul care are nevoie de 1 €, plăteşte 41.000 lei. În

general, când se vorbeşte despre cursul de schimb dintre două ţări, se are în vedere

cursul nominal.

Cursul real este preţul relativ al produselor a două ţări, deci ne informează

despre raportul la care se pot schimba produsele unei ţări cu produsele unei alte ţări

(se mai numeşte şi curs de schimb).

Pentru a clarifica deosebirea dintre cele două cursuri, să luăm ca exemplu un

produs care se fabrică în mai multe ţări: automobilul. Să presupunem că o maşină

americană costă 10.000 USD şi o maşină japoneză costă 2.4 milioane de yeni. Pentru

a putea compara cele două preţuri, este necesară o „monedă” comună. Dacă 1 USD

valorează 120 yeni, atunci o maşină americană costă 1.2 milioane de yeni. La

compararea preţului unei maşini americane (1.2 milioane yeni) şi a celei japoneze (2.4

milioane yeni) se observă că o maşină americană costă doar jumătate faţă de cea

japoneză. Cu alte cuvinte, la preţurile actuale se pot schimba 2 maşini americane cu o

maşină japoneză, adică:

Cursul

real

(de

schimb)

=

120 yeni/USD x 10.000

USD/maşină americană= 0.5 maşini japoneze/1 maşină americană

2.400.000 yeni/maşină

japoneză

În general:

Curs real =Curs nominal x preţ produs intern

Preţ produs extern

Acest raport la care se schimbă una contra alta produsele a două ţări depinde

deci de preţul produselor în monedă naţională şi cursul valutar la care se schimbă cele

două valute naţionale.

Ce se întâmplă însă dacă dorim să determinăm cursul real referitor la un coş de

bunuri? Notăm cu „e” cursul nominal, cu P nivelul preţurilor în interior şi cu P *

nivelul preţurilor în exterior. Cursul real (ξ) va fi:

171

Page 199: manual macroeconomie

adică cursul real este produsul dintre cursul nominal şi raportul nivelului preţurilor

din cele două ţări comparate. Dacă ξ este mare, atunci produsele străine sunt relativ

mai ieftine şi cele autohtone sunt relativ mai scumpe. Dacă ξ este mai mic, produsele

autohtone sunt relativ mai ieftine şi cele străine relativ mai scumpe.

10.5.2. Cursul real şi NX

Aşa cum preţul pâinii influenţează cererea de pâine, tot aşa şi preţul relativ al

produselor autohtone faţă de cele străine influenţează cererea acestor produse. Dacă

cursul real este redus, deci produsele autohtone sunt relativ mai ieftine, atunci

rezidenţii ţării vor cumpăra puţine produse străine (de exemplu, cumpără Dacie şi nu

Toyota, beau Ursus şi nu Heineken, îşi petrec vacanţele la Sinaia şi nu în Alpii

elveţieni). Din aceleaşi considerente, străinii vor cumpăra produse de la noi, deci

exportul nostru net va fi mai mare – balanţă excedentară (NX > 0).

Dacă cursul real este mare şi produsele autohtone devin relativ scumpe faţă de

cele străine, rezidenţii ţării vor cumpăra mai multe produse străine, iar străinii vor

importa de la noi mai puţin, ceea ce conduce la balanţă deficitară (NX < 0).

Relaţia de mai sus se poate modela astfel:

NX = NX (ξ)

adică, exportul net este funcţia inversă a cursului

real (Fig. 10.5.).

Cu cât este mai redus ξ, cu atât este mai

mare NX.

Pe axa NX se pot interpreta şi valorile

negative ale NX: deoarece importul poate depăşi

exportul, exportul real poate deveni negativ.

10.5.3. Factorii care determină cursul real

172

Page 200: manual macroeconomie

Pentru a construi un model al cursului real, introducem corelaţia NX = NX(ξ)

în modelul creat pentru soldul balanţei comerciale (NX = S – I). Cursul real este în

legătură cu NX: cu cât ξ este mai mic, cu atât sunt mai ieftine bunurile interne faţă de

cele străine, deci cu atât este mai mare cererea de NX.

Soldul balanţei comerciale trebuie însă să fie egal cu investiţiile externe nete.

S şi C sunt date de politica fiscală, iar I este determinat, prin funcţia de investiţie, de

rata internaţională a dobânzii (r*).

Figura 10.6. ilustrează cele două

condiţii de mai sus. Curba care indică

legătura dintre NX şi ξ are panta negativă,

deoarece scăderea ξ înseamnă produse

interne relativ mai ieftine.

Curba (S – I) este verticală, deoarece

nici S şi nici I nu depind de ξ. Intersecţia

celor două curbe indică cursul real de

echilibru (ξ*).

Cele două curbe din figură seamănă cu curbele tradiţionale ale ofertei şi

cererii, deci le putem interpreta ca fiind cererea şi oferta de valută naţională. Dreapta

(S – I) indică valoarea economisirii ce depăşeşte investiţia, adică oferta de valută

internă destinată investirii externe şi schimbată în valută străină. Curba NX indică

cererea de valută internă a străinilor, pe care doresc s-o afecteze cumpărării de bunuri

interne (import).

În concluzie, în condiţiile cursului real de echilibru (ξ*), oferta de valută

internă disponibilă pentru investiţii externe este egală cu cererea de valută internă

generată din exportul net pe care străinii doresc s-o cumpere de la rezidenţi.

10.6. Politica economică şi cursul real

Modelul construit mai sus poate fi

utilizat pentru a analiza cum influenţează

politica economică asupra cursului real.

173

Page 201: manual macroeconomie

10.6.1. Politica fiscală internă

Dacă statul măreşte G sau reduce T pentru a reduce economisirea naţională

(S), acest lucru duce la deficitul balanţei comerciale (fig. 10.7).

Scăderea S deplasează curba (S – I) spre stânga (săgeata 1) şi reduce oferta de

valută internă pentru investiţii externe. Ca urmare, cursul real creşte (săgeata 2), adică

valoarea valutei interne creşte. Produsele interne devin relativ mai scumpe, ceea ce

conduce la reducerea NX (săgeata 3).

10.6.2. Politica fiscală externă

Dacă guvernele străine măresc G

sau reduc T, scade economisirea mondială,

ceea ce măreşte rata internaţională a

dobânzii (r*) şi investiţiile interne scad.

Dreapta (S – I) se deplasează spre dreapta şi

NX creşte (excedent comercial extern).

Deplasarea dreptei (S – I) spre

dreapta măreşte oferta de valută internă

destinată investiţiei externe, deci cursul real de echilibru scade. Valuta internă îşi

pierde din valoare, iar produsele interne devin relativ mai ieftine. NX creşte.

10.6.3. Modificarea funcţiei de investiţie

Dacă creşte cererea de investiţie în

interior (de exemplu, guvernul acordă

impozite preferenţiale investitorilor), la r*

dat, acest lucru conduce la reducerea (S – I).

Dreapta (S – I) se deplasează spre stânga şi

NX scade (deficit extern).

174

Page 202: manual macroeconomie

Creşterea investiţiei interne reduce oferta de valută internă pentru investire

externă, deci cursul real creşte. Valuta internă se supraevaluează, ceea ce scumpeşte

importul produselor autohtone de către restul lumii. NX scade.

10.7. Politica comercială

Acum dispunem de un model al

cursului real şi putem analiza efectele

politicii comerciale. Într-o concepţie mai

largă, politicile comerciale înseamnă

asemenea intervenţii, care vizează influenţa

nemijlocită a exportului sau a importului.

De cele mai multe ori, aceste politici

au ca scop să apere industriile autohtone de

concurenţa celor străine, fie prin impozitele

impuse pe import (taxe vamale), fie prin limitarea cantităţilor importabile (cote de

import).

Pentru a înţelege politica comercială protecţionistă, să ne gândim ce s-ar

întâmpla dacă statul ar interzice importul de automobile străine. În condiţiile ξ dat,

importul scade şi NX creşte. Curba NX(ξ) se deplasează spre dreapta (fig. 10.10.).

Deşi cursul real de echilibru creşte, exportul net nu se modifică, deci politica

economică nu-şi atinge scopul. Concluzia pare paradoxală. Deoarece deficitul extern

înseamnă că IM > EX, am putea crede că reducerea IM ar reduce şi deficitul. Totuşi,

modelul arată că NX nu se modifică, doar ξ creşte. Creşterea preţului relativ al

bunurilor autohtone reduce NX şi compensează creşterea NX în urma scăderii IM.

Deoarece politica comercială nu modifică S sau I, nu poate avea nici un efect asupra

NX.

Dar politica comercială modifică dimensiunile comerţului extern. Creşterea

cursului real şi scumpirea relativă a bunurilor interne face ca la noul echilibru (E2) să

se exporte mai puţin. Deoarece NX nu se modifică şi se importă mai puţin, şi exportul

scade.

Din cauză că politica comercială protecţionistă reduce dimensiunile

comerţului internaţional, economiştii sunt, în general, împotriva ei. Comerţul îi

175

Page 203: manual macroeconomie

avantajează pe toţi, făcând posibilă specializarea fiecărei ţări şi creşterea ofertei totale.

Protecţionismul reduce avantajele comerţului: deşi favorizează unele grupe sociale,

societatea în ansamblu este dezavantajată.

10.8. Factorii care determină cursul nominal

Cursul nominal este raportul în care se schimbă instrumentele de plată a două

ţări. Legătura cursului nominal şi real este dată de relaţia:

de unde:

Conform acestei relaţii, cursul nominal (e) depinde de cursul real (ξ) şi

raportul nivelului preţurilor din cele două ţări. Dacă nivelul preţurilor interne (P)

creşte, cursul nominal scade: deoarece valuta internă se subevaluează, se poate

cumpăra mai puţină valută străină cu unitatea monetară internă. Dimpotrivă, dacă

creşte nivelul preţurilor în ţara străină (P*), cursul nominal creşte: valuta străină

valorează mai puţin, deci se poate cumpăra mai multă valută străină cu o unitate

monetară internă.

Dacă urmărim modificările cursului de-a lungul anilor, putem scrie:

Δ% e = Δ% ξ + Δ% P – Δ% P*

Deoarece Δ% P = π şi Δ% P* = π*, putem scrie că:

Δ% e = Δ% ξ + (π* - π)

adică, modificarea procentuală a cursului nominal rezultă din suma modificării

procentuale a cursului real şi a diferenţei dintre ratele inflaţiei din cele două ţări.

Dacă într-o ţară străină rata inflaţiei este mai mare decât în interior, atunci

unitatea valutară internă va valora tot mai mult în valuta ţării străine. Dacă însă în

176

Page 204: manual macroeconomie

ţara străină rata inflaţiei este mai mică decât în interior, atunci valuta internă se va

deprecia tot mai mult în raport cu valuta străină.

Din cele de mai sus, putem deduce efectul politicii monetare asupra cursului

nominal. Creşterea rapidă a ofertei de bani conduce la creşterea inflaţiei. Inflaţia mare

devalorizează moneda internă, deci inflaţia mare reduce cursul nominal. Altfel spus,

dacă creşterea stocului intern de bani măreşte preţul în monedă a produselor interne (P

creşte), atunci măreşte şi preţul valutei străine exprimat în valută naţională (e).

Concluzii

1. Exportul net este diferenţa dintre export şi import. Valoarea lui coincide cu

diferenţa dintre outputul total şi suma (C + I + G).

2. Investiţia externă netă este partea economisirii naţionale care depăşeşte investiţia

naţională. Soldul balanţei comerciale este contravaloarea exportului net de bunuri.

Pe baza identităţii SNA, investiţia externă netă (S – I) este întotdeauna egală cu

soldul balanţei comerciale (NX).

3. Efectul politicii economice asupra soldului balanţei comerciale este suma

efectelor pe care le are asupra economisirii şi a investirii. Politicile care măresc S

şi reduc I conduc la excedent extern, iar cele care reduc S sau măresc I conduc la

deficit extern.

4. Cursul nominal este raportul în care se pot schimba valutele a două ţări. Cursul

real este acel raport în care se pot schimba produsele a două ţări. Cursul real este

dat de produsul dintre cursul nominal şi raportul nivelului preţurilor din cele două

ţări.

5. Cu cât este mai mare cursul real, cu atât este mai mică cererea faţă de exportul net

al ţării. Cursul real de echilibru este acela la care cererea faţă de exportul net al

ţării egalează investiţia externă netă.

6. Cursul nominal este determinat de cursul real şi raportul nivelului preţurilor din

cele două ţări. Ceteris paribus, inflaţia mare conduce la devalorizarea valutei

naţionale.

Concepte cheie

Curs nominal – raportul în care se schimbă valutele a două ţări.

177

Page 205: manual macroeconomie

Curs real – raportul în care se schimbă produsele a două ţări.

Deficit comercial extern – export net negativ (EX < IM NX < 0).

Excedent comercial extern – export net pozitiv (IM < EX NX > 0).

Export net – diferenţă între export şi import.

Economie deschisă mică – economie deschisă în care rata dobânzii este dată

de pieţele monetare internaţionale; economie care are dimensiuni neglijabile în raport

cu economia mondială, deci nu are un efect semnificativ asupra ratei internaţionale a

dobânzii.

Investiţie externă netă – valoarea netă a investiţiilor externe, calculată ca

diferenţă între economisirea şi investiţia naţională.

Rata internaţională a dobânzii – rata dobânzii în vigoare pe pieţele monetare

internaţionale.

Soldul balanţei comerciale – export net.

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. Ce înţelegeţi prin investiţie externă netă şi soldul balanţei comerciale? Ce legătură

există între ele?

2. Definiţi cursul nominal şi cursul real. Ce legătură există între ele?

3. Cum evoluează economisirea, investiţia, soldul balanţei comerciale, rata dobânzii

şi cursul de schimb, dacă o economie deschisă mică îşi reduce cheltuielile de

apărare naţională?

4. Aceeaşi întrebare, dacă interzice importul de televizoare japoneze?

5. Cum evoluează cursul valutelor ţării A şi B, dacă în ţara A inflaţia este redusă, iar

în ţara B inflaţia este mare?

Probleme şi teme de reflecţie

1. Utilizând modelul economiei deschise mici, arătaţi cum ar evolua soldul balanţei

comerciale, cursul real şi cursul nominal sub influenţa următoarelor evenimente:

a. scade încrederea consumatorilor şi ei consumă mai puţin, deci

economisesc mai mult;

b. după introducerea pe piaţă a unui nou model de Fiat, o parte din

consumatori preferă noul model în raport cu maşinile autohtone;

178

Page 206: manual macroeconomie

c. introducerea bancomatelor reduce cererea de bani.

2. O economie se caracterizează prin următoarele ecuaţii:

Y = C + I + G + NX

Y = 5.000

G = 1.000

C = 250 + 0.75 (Y – T)

I = 1.000 – 50 r

NX = 500 – 500 ξ

r = r* = 5

T = 1.000

a) Calculaţi S, NX şi cursul real de echilibru.

b) Dacă G creşte la 1.250, cum se modifică mărimile calculate la punctul a)?

Explicaţi!

c) Dacă r* creşte la 10% şi G rămâne 1.000, cum se modifică cele trei mărimi?

Explicaţi!

3. Ţara A este o economie deschisă mică. Din cauza modificării modei în străinătate,

exportul ţării scade.

a. Cum evoluează S, NX, rata dobânzii şi cursul de schimb?

b. Rezidenţii ţării A călătoresc mult în străinătate. Cum îi atinge modificarea

cursului de schimb?

c. Satul doreşte să modifice T pentru a menţine cursul la nivelul iniţial. Ce

trebuie să facă? Ce efect va avea această politică fiscală internă asupra S, I,

NX şi rata dobânzii?

4. Cum ar evolua NX şi cursul real într-o economie deschisă mică dacă din motive

de război ar creşte G? Are influenţă în privinţa răspunsului dacă este vorba despre

un război local sau mondial?

5. Preşedintele ţării A intenţionează să instituie un impozit de 100% asupra

importului de autoturisme de lux din ţara B. Analizaţi dedesubturile economice şi

politice ale unei asemenea decizii. Ce efect ar avea asupra cursului? Ale cui

interese ar avea de suferit? Cine ar profita?

179

Page 207: manual macroeconomie

6. Să presupunem că unele ţări străine încearcă să sprijine investiţiile lor prin

introducerea unor credite fiscale (impozite preferenţiale):

a. Cum evoluează cererea de investiţie în economiile deschise mici?

b. Cum evoluează r*?

c. Cum evoluează I în economiile deschise mici?

d. Cum evoluează NX în economiile deschise mici?

e. Cum evoluează cursul real?

7. Un american spune prietenului său: „este mult mai ieftin să călătoreşti azi în

România decât acum 10 ani, când un dolar valora 10.000 lei. Azi primeşti 33.000

lei pentru un dolar”. Are dreptate americanul? Presupunând că în perioada

analizată inflaţia a fost de 25 % în SUA şi de 100% în România, este mai scumpă

sau mai ieftină călătoria americanului în România?

8. Să presupunem că rata nominală a dobânzii este de 12% pe an în ţara A şi de 8%

în ţara B, iar rata reală a dobânzii coincide în cele două ţări.

a. Pe baza ecuaţiei lui Fischer, ce inflaţie se poate aştepta în cele două ţări?

b. Ce credeţi, cum evoluează aşteptările privind modificarea cursului

monedei celor două ţări?

c. Un prieten vă oferă posibilitatea îmbogăţirii rapide: să luaţi un împrumut

în ţara B cu dobândă de 8% şi să plasaţi banii în ţara A cu o dobândă de

12%. Aţi câştiga un profit de 4 %. Sunteţi de acord cu acest raţionament?

Motivaţi răspunsul!

180

Page 208: manual macroeconomie

Partea a III – a

ECONOMIA PE TERMEN

SCURT

181

Page 209: manual macroeconomie

UNITATEA 11

Introducere în teoria oscilaţiilor economice

Obiective

a face deosebire între termen scurt şi termen lung în abordarea economiei;

a defini cererea agregată şi oferta agregată;

a analiza şocurile cererii şi ofertei agregate;

a analiza eficienţa politicilor de stabilizare.

*

* *

Oscilaţiile economice reprezintă o temă de discuţie mereu actuală în rândul

economiştilor şi a politicienilor. PIB nu creşte uniform în timp. Recesiunea este un

fenomen frecvent, fiind caracterizată prin scăderea venitului şi şomaj în creştere.

Economiştii numesc oscilaţiile outputului şi ocupării – ciclul de afaceri. Deşi această

denumire sugerează că oscilaţiile sunt sistematice şi previzibile, realitatea nu este

tocmai aşa, în sensul că recesiunile sunt la fel de nesistematice, cât sunt de obişnuite:

uneori ele se succed repede, alteori apar la intervale mai mari.

11.1. Termen scurt şi termen lung în economie

Dacă dorim să modelăm oscilaţiile pe termen scurt, trebuie să deducem mai

întâi prin ce se deosebeşte acest model de modelul clasic pe termen lung prezentat în

capitolele anterioare.

Cei mai mulţi economişti sunt de părere că deosebirea între termen scurt şi

lung în macroeconomie constă în comportamentul preţurilor. Pe termen lung preţurile

sunt mai flexibile, reacţionează la modificările cererii şi ale ofertei. Pe termen scurt

însă, multe preţuri sunt „lipicioase”, rămân constante. Deoarece preţurile se comportă

diferit pe termen scurt şi lung, vor diferi şi efectele politicii economice.

182

Page 210: manual macroeconomie

Pentru exemplificare, să analizăm efectele politicii monetare. Să presupunem

că banca centrală reduce oferta de bani cu 5%. Pe baza modelului clasic care

ilustrează bine economia pe termen lung, oferta de bani are efect asupra variabilelor

nominale (exprimate în bani), dar nu influenţează variabilele reale. Aceasta este

dihotomia clasică.

Pe termen lung, creşterea ofertei de bani cu 5% reduce toate preţurile cu 5%,

dar nu modifică nici o variabilă reală. Ca urmare, pe termen lung, modificările ofertei

de bani nu conduc la oscilaţii ale outputului şi ocupării.

Pe termen scurt însă, multe preţuri rămân neutre la modificările politicii

monetare. Reducerea ofertei de bani nu incită firmele să-şi reducă imediat salariile şi

nici vânzătorii din magazine să-şi reducă imediat preţurile. Deci, în general, pe termen

scurt, preţurile sunt lipicioase (constante). Din această rigiditate a preţurilor rezultă că

efectele pe termen scurt şi lung ale politicii monetare nu coincid. Modelul oscilaţiilor

pe termen scurt trebuie deci să aibă în vedere rigiditatea preţurilor. Deoarece preţurile

nu se acomodează imediat la modificarea ofertei de bani, dihotomia clasică nu se

realizează neapărat. Dacă preţurile nu reacţionează imediat la modificarea ofertei de

bani, outputul şi ocuparea sunt nevoite să se adapteze la noile condiţii şi astfel apar

oscilaţiile pe termen scurt.

În condiţiile unor preţuri lipicioase, outputul se poate abate de la nivelul ce ar

rezulta din modelul clasic.

În modelul clasic, mărimea outputului depinde de capacitatea de ofertă a

economiei, determinată de cantitatea de factori de producţie disponibilă şi tehnologie.

Adaptarea continuă a preţurilor flexibile conduce la echilibrarea cererii şi a ofertei. În

cazul preţurilor lipicioase însă oferta depinde de cerere. Dar cererea este influenţată

de politica economică (şi alţi factori). Ca urmare, rigiditatea preţurilor face ca politica

economică să poată fi utilizată pentru stabilizarea economiei pe termen scurt.

Vom construi deci un model care să explice oscilaţiile economiei pe termen

scurt. Fiindcă suntem la nivel macroeconomic, în loc de cerere şi ofertă vom utiliza

cererea şi oferta agregată.

11.2. Cererea agregată (AD)

183

Page 211: manual macroeconomie

Cererea agregată indică relaţia ce există între cererea faţă de output şi nivelul

agregat al preţurilor. Cu alte cuvinte, curba AD ne informează despre cantitatea de

bunuri pe care oamenii doresc să o cumpere în condiţiile nivelului general al

preţurilor (P).

Pentru a deduce curba AD, pornim de la teoria cantitativă a banilor:

, care arată că oferta de bani determină valoarea nominală a outputului

, deci putem scrie că:

, unde .

Sub această formă, teoria cantitativă indică faptul că oferta de bani este

egală cu cererea de bani , care este proporţională cu outputul Y.

Dacă oferta de bani este dată, teoria cantitativă arată existenţa unei legături

inverse (negative) între Y şi P (Fig. 11.1.). Curba care descrie această legătură se

numeşte curba cererii agregate (AD).

De ce curba AD are pantă negativă?

Oferta de bani fiind dată, ecuaţia cantitativă ne

dă valoarea nominală a outputului . Deci,

dacă P creşte, outputul Y trebuie să scadă.

În analiza relaţiei negative dintre P şi Y

ne ajută analiza corelaţiei dintre bani şi

tranzacţii. Deoarece prin ipoteză , oferta

de bani determină valoarea bănească a tranzacţiilor ce au loc în economie. Dacă P

creşte, adică fiecare tranzacţie necesită mai mulţi bani, atunci numărul tranzacţiilor

(cantitatea de mărfuri cumpărate) trebuie să scadă.

La fel, am putea avea în vedere şi oferta – cererea de bani reali. Dacă outputul

este mai mare, oamenii desfăşoară mai multe tranzacţii, pentru care este nevoie de un

stoc mai mare de bani reali. M fiind dat, un stoc M/P mai mare înseamnă un P mai

redus. Dacă însă P este redus, atunci M/P este mare, făcând posibil un număr mai

mare de tranzacţii.

184

Page 212: manual macroeconomie

Curba AD este locul geometric al posibilelor combinaţii de P şi Y, în

condiţiile M dat. Dacă oferta de bani se modifică, se schimbă şi combinaţiile de P şi

Y, deci curba AD se deplasează.

Dacă banca centrală reduce oferta de bani, conform ecuaţiei cantitative

, deci această acţiune duce la scăderea proporţională a valorii nominale a

outputului . La nivelul P dat, outputul

este mai mic, respectiv la nivelul Y dat, P este

mai mic (săgeata a).

Dacă banca centrală măreşte oferta de

bani, conform ecuaţiei cantitative creşte şi

. La nivelul P dat, valoarea outputului

este mai mare, respectiv la nivelul Y dat,

nivelul P este mai mare. Curba AD se deplasează spre dreapta (săgeata b).

Oscilaţiile ofertei de bani nu sunt însă singurul factor al modificării cererii

agregate. Chiar dacă oferta de bani este constantă, curba AD se poate deplasa în urma

modificării V, aşa cum vom vedea în continuare.

11.3. Oferta agregată (AS)

Oferta agregată, în sine, nu ne dă indicaţii cu privire la P şi Y. Curba AS

indică doar legătura ce există între aceste două variabile. Nivelul P şi Y este

determinat de intersecţia curbei AD şi a curbei AS.

Deoarece pe termen lung preţurile sunt flexibile şi pe termen scurt sunt

„lipicioase”, corelaţia dintre P şi cantitatea de bunuri oferită în economie, indicată de

curba AS depinde de lungimea perioadei analizate. Deosebim deci curba AS pe

termen scurt (SRAS) şi curba AS pe termen lung (LRAS). De asemenea, trebuie să

analizăm cum are loc tranziţia de la SRAS la LRAS.

Deoarece funcţionarea pe termen lung a economiei este descrisă de modelul

clasic, LRAS se deduce din acest model. Ştim că nivelul outputului este determinat de

K, L şi tehnologie, astfel:

185

Page 213: manual macroeconomie

Conform modelului clasic, outputul nu depinde

de P, deci curba LRAS este paralelă cu axa P (outputul

este constant la orice nivel de preţ), aşa cum se vede în

figura 11.3.

Nivelul preţurilor este determinat de intersecţia

LRAS cu curba AD. Dacă curba LRAS este

perpendiculară, atunci modificările cererii agregate

influenţează P, dar nu şi outputul. De exemplu,

dacă scade oferta de bani, curba AD se deplasează

spre stânga (Fig. 11.4.).

În noul punct de echilibru (E2), outputul

rămâne , dar nivelul preţurilor scade de la P1 la

P2.

Curba LRAS corespunde deci principiului

dihotomiei clasice, deoarece nivelul outputului real

este independent de oferta de bani.

Nivelul pe termen lung al outputului ( ) se numeşte outputul ocupării

depline sau nivelul natural al outputului. La acest nivel , economia exploatează

integral resursele disponibile, adică se realizează rata naturală a şomajului.

Modelul clasic şi curba perpendiculară a ofertei agregate se manifestă numai

pe termen lung. Pe termen scurt preţurile sunt lipicioase, deci nu se adaptează la

modificările cererii. Ca urmare, curba ofertei agregate nu mai este perpendiculară.

Să analizăm un caz extrem în care fiecare întreprindere emite cataloage de preţ

(ofertă), pe care ar fi foarte costisitor să le retipărească frecvent. Ca urmare, pe termen

scurt, ele nu-şi pot modifica preţurile. La preţurile din catalog, întreprinderile sunt

dispuse să vândă cât doresc oamenii să cumpere şi vor utiliza întotdeauna cantitatea

de muncă necesară producerii cantităţilor cerute.

La fiecare nivel de preţ, oferta agregată este

indicată de dreapta orizontală paralelă cu axa Y

(Fig. 11.5.) – curba SRAS.

186

Page 214: manual macroeconomie

Echilibrul economiei pe termen scurt se realizează la intersecţia SRAS şi

curba AD. În acest caz, modificarea cererii agregate influenţează outputul Y, nu şi P.

Dacă banca centrală reduce oferta de

bani, curba AD se deplasează spre stânga şi la

noul punct de echilibru (E2), la preţul dat

outputul scade de la Y1 la Y2 (Fig. 11.6.).

Reducerea cererii agregate pe termen

scurt reduce outputul, deoarece preţurile nu

reacţionează imediat. După reducerea cererii,

întreprinderile îşi păstrează preţurile ridicate. Se

vinde mai puţin, deci se produce mai puţin şi

ocuparea scade.

În concluzie, pe termen scurt, preţurile sunt lipicioase, curba ofertei agregate

este plată şi modificările cererii agregate influenţează outputul. Pe termen lung,

preţurile sunt flexibile, curba ofertei agregate este perpendiculară şi modificările

cererii agregate influenţează doar nivelul preţurilor.

11.4. Tranziţia de la termen scurt la termen lung

Să urmărim acum îndeaproape efectele în timp ale reducerii cererii agregate.

Să presupunem că economia porneşte de la o stare de echilibru pe termen scurt (Fig.

11.7.).

Punctul de echilibru pe termen lung rezultă din intersecţia a trei curbe: SRAS,

LRAS şi AD. Preţul evoluează conform acestui punct de echilibru, deci dacă

economia este în echilibru pe termen lung în

punctul E (adică LRAS intersectează AD în E),

atunci SRAS trebuie în mod obligatoriu să treacă

şi el prin acest punct.

Acum să presupunem că banca centrală

reduce oferta de bani şi cererea agregată se

reduce (săgeata 1 din Fig. 11.8.)

187

Page 215: manual macroeconomie

Pe termen scurt preţurile fiind rigide,

economia ajunge din E în A (săgeata 2).

Outputul şi ocuparea ajung sub nivelul natural

. Este recesiune. Cu timpul, preţurile şi

salariilor vor reacţiona la scăderea cererii

agregate şi vor începe să scadă treptat (săgeata

3). Economia se apropie tot mai mult de punctul

B, care va deveni un nou punct de echilibru pe

termen lung. Outputul şi ocuparea revin la

nivelul lor natural, dar preţurile sunt mai mici (deflaţie): P2 < P1.

11.5. Politici de stabilizare

Oscilaţiile economiei sunt cauzate exclusiv de modificările ce intervin în

cererea şi oferta agregată. Modificările exogene ale acestor curbe au fost denumite de

economişti efecte de şoc. Ele ating nefavorabil bunăstarea economică, deoarece

îndepărtează outputul şi ocuparea de la nivelul lor natural.

11.5.1. Şocurile cererii agregate

Să analizăm la început un şoc al cererii agregate: introducerea bancomatelor

facilitează accesul la bani şi reduce cererea de bani a oamenilor. Să presupunem, de

exemplu, că înainte de introducerea bancomatelor indivizii merg o dată pe săptămână

la bancă şi scot 100 €. Această sumă se cheltuieşte treptat în timpul săptămânii, deci

deţinerea în bani este în medie de (100 + 0)/2 = 50 € pe săptămână. După introducerea

bancomatelor, indivizii merg săptămânal de două ori la bancomat şi scot câte 50 €,

deci deţin în medie 25 € pe săptămână, adică cererea lor de bani se înjumătăţeşte.

Scăderea cererii de bani echivalează în acest caz cu creşterea (dublarea) vitezei de

rotaţie a banilor:

188

Page 216: manual macroeconomie

Scăderea stocului de bani reali în condiţiile înseamnă scăderea k şi

creşterea V. Deoarece bancomatele fac posibil ca indivizii să ţină în portmoneu mai

puţini bani, banii se rotesc mai repede. Altfel spus, deoarece indivizii au mai des

acces la bani, trece mai puţin timp între primirea şi cheltuirea unei unităţi monetare,

deci V creşte.

Dacă oferta de bani este constantă, atunci creşterea V măreşte cheltuielile

nominale şi curba cererii agregate se deplasează spre dreapta (Fig. 11.9.).

Creşterea cererii agregate pe termen scurt

măreşte outputul şi conduce la

înviorarea economică (boom). La nivelul dat al

preţurilor (P1), întreprinderile vând mai mult,

deci angajează mai mulţi lucrători şi utilizează

mai bine capacităţile de producţie (săgeata 2).

Cu timpul însă, nivelul înalt al cererii

duce la creşterea preţurilor şi a salariilor (săgeata

3). Ca urmare, cererea scade, la fel şi outputul,

care treptat, revine la nivelul natural ( ). Pe parcursul acestui proces economia este

instabilă, nu este în echilibru, deci .

Ce poate face banca centrală pentru a contracara creşterea V şi, deci, pentru a

atenua oscilaţiile economiei? Poate reduce oferta de bani şi astfel se va stabiliza

cererea agregată.

În concluzie, banca centrală poate reduce (împiedeca) efectul de şoc al cererii

agregate, dacă reglementează corespunzător oferta de bani.

11.5.2. Şocurile ofertei agregate

Şocurile ofertei agregate pot conduce şi ele la oscilaţii economice. Ele ating

costurile de producţie, deci preţurile stabilite de firme. Deoarece şocurile ofertei

agregate ating nemijlocit P, se mai numesc şi şocurile preţului. Să dăm câteva

exemple:

seceta distruge recolta, scade oferta de alimente şi creşte preţul

acestora;

189

Page 217: manual macroeconomie

o nouă lege contra poluării măreşte costurile de producţie ale firmelor,

deci ele vor fixa preţuri mai mari, pentru a transfera costurile

suplimentare pe umerii consumatorilor;

sindicatele obţin o creştere a salariilor, deci firmele vor mări preţurile;

formarea OPEC măreşte preţul mondial al petrolului etc.

Asemenea evenimente sunt şocuri nedorite

(Fig. 11.10.), deoarece conduc la creşterea

costurilor, deci şi al preţurilor. Există însă şi şocuri

favorabile ale ofertei agregate. De exemplu,

destrămarea OPEC ar reduce preţul mondial al

petrolului, descoperirea unor tehnologii noi

măreşte randamentul factorilor de producţie şi

reduce costurile de fabricaţie etc.

Curba plată a ofertei agregate pe termen

scurt se deplasează în sus şi outputul scade sub nivelul normal. Dacă curba AD nu se

modifică, economia ajunge în punctul E’: preţurile cresc (P2 > P1) şi outputul scade

. Un asemenea fenomen se numeşte stagflaţie, deoarece se manifestă

simultan atât stagnarea economică (recesiunea), cât şi inflaţia.

Ce poate face banca centrală în acest caz? Are două posibilităţi:

1. o cale ar fi să păstreze la nivelul iniţial cererea de bani (Fig. 11.10.). În

acest caz, outputul şi ocuparea ar scădea la nivelul lor natural. În final,

preţurile vor scădea şi economia va reveni din E’ în E, dar o asemenea

decizie are ca efect o recesiune dureroasă.

2. a doua cale este prezentată în figura 11.11.

În acest caz, banca centrală va

spori cererea agregată (săgeata 3), pentru

ca economia să revină cât mai repede la

nivelul natural al outputului şi al

ocupării.

Dacă creşterea cererii agregate

este sincronizată cu şocul ofertei, atunci

economia trece direct din E1 în E2 (noul

punct de echilibru pe termen lung).

190

Page 218: manual macroeconomie

Recesiunea este evitată, dar preţul plătit este creşterea inflaţiei (P2 > P1). Nu există

nici o posibilitate ca toate mărimile să revină la nivelul iniţial (P1 şi ).

Concluzii

1. Între termen scurt şi termen lung există o deosebire esenţială, care constă în faptul

că pe termen lung preţurile sunt flexibile, pe când pe termen scurt ele sunt

lipicioase.

2. Curba cererii agregate are panta negativă. Forma curbei indică faptul că la nivele

de preţ mai scăzute aparţin nivele ale cererii de bunuri tot mai mari.

3. Pe termen lung, curba ofertei agregate este perpendiculară (Y nu depinde de P).

Ca urmare, deplasarea curbei AD modifică doar P, nu şi Y şi ocuparea.

4. Pe termen scurt, curba ofertei agregate este orizontală ( ). Ca urmare,

deplasările curbei AD modifică Y şi ocuparea.

5. Şocurile ce ating cererea şi oferta agregată conduc la oscilaţiile economiei.

Deoarece banca centrală este capabilă să deplaseze curba AD, poate menţine

nivelul outputului şi a ocupării la nivelul lor natural.

Concepte cheie

Funcţia cererii agregate – corelaţie negativă între nivelul preţurilor şi cererea

agregată, care rezultă din intercondiţionarea ce există între piaţa muncii şi cea

monetară.

Funcţia ofertei agregate – corelaţie ce există între nivelul preţurilor şi outputul

agregat al întreprinderilor.

Politică de stabilizare – politică economică care are ca scop menţinerea

outputului şi al ocupării la nivelul lor natural.

Stagflaţie – manifestare simultană a recesiunii şi a inflaţiei, adică output

descrescător cuplat cu preţuri crescătoare.

Şoc – modificare cu caracter exogen a curbei cererii sau a ofertei agregate.

191

Page 219: manual macroeconomie

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. Daţi un exemplu de preţ care este lipicios pe termen scurt şi flexibil pe termen

lung.

2. De ce curba AD are pantă negativă?

3. Care sunt efectele pe termen scurt şi lung ale creşterii ofertei monetare?

4. De ce este mai uşor pentru banca centrală să atenueze efectele şocurilor cererii

faţă de efectele şocurilor ofertei agregate?

Probleme şi teme de reflecţie

1. Să presupunem că în urma modificării legislaţiei, băncile au posibilitatea de a plăti

dobândă şi pe cecuri, deci depozitele bancare devin o formă mai atractivă de ţinere

a banilor.

a. Cum atinge această modificare cererea de bani?

b. Cum evoluează viteza de rotaţie a banilor?

c. Cum evoluează P şi Y dacă banca centrală menţine nivelul ofertei de bani?

d. Trebuie să menţină banca centrală nivelul ofertei de bani? De ce?

2. Banca centrală reduce cu 5% oferta de bani. (Indicaţie: utilizaţi modelul

şi presupuneţi că Y se modifică).

a. Cum se modifică curba AD?

b. Cum evoluează oferta şi nivelul preţurilor pe termen scurt şi lung?

c. Conform legii lui Okun, cum evoluează şomajul pe termen scurt şi lung?

d. Cum evoluează rata reală a dobânzii pe termen scurt şi lung?

3. Analizaţi cum depinde răspunsul băncii centrale la şocuri în funcţie de obiectivul

pe care-l urmăreşte. Să presupunem că banca centrală A are ca obiectiv exclusiv

stabilitatea P, iar banca centrală B, menţinerea la nivel natural al outputului şi

ocupării. Cum ar reacţiona cele două bănci centrale:

a. la scăderea exogenă a V?

b. la creşterea exogenă a preţului ţiţeiului?

192

Page 220: manual macroeconomie

UNITATEA 12

Cererea agregată

Obiective

a deduce curba IS şi curba LM şi a examina deplasările lor sub efectul politicii

economice;

a explica multiplicatorul cumpărărilor guvernamentale şi cel al impozitelor;

a explica echilibrul economic pe termen scurt: modelul IS – LM.

*

* *

Cea mai cutremurătoare oscilaţie a economiei mondiale a fost provocată de

marea criză din anii 1930, care a determinat o foarte mare scădere a venitului şi o

gravă creştere a şomajului. Această criză a determinat economiştii să repună în

discuţie validitatea teoriei clasice discutată în capitolele anterioare.

Pe baza teoriei clasice nu se putea explica această criză, deoarece în perioada

cât a durat ea nu s-au modificat esenţial nici factorii de producţie, nici tehnologia. Era

necesar să se construiască un nou model, care să poată explica o recesiune de o aşa

proporţie şi relativ spontană şi să permită propunerea unor politici economice eficace.

În 1936, economistul J. M. Keynes a revoluţionat teoria economică, oferind un

nou instrument de analiză şi o alternativă pentru teoria clasică, conform căreia oferta

agregată (adică factorii de producţie şi tehnologia) ar determina, în sine, venitul

naţional (Y).

În prezent, economiştii „împacă” teoria clasică cu cea keynesiană, arătând că

pe termen lung preţurile sunt flexibile şi oferta agregată determină venitul, aşa cum

susţine teoria clasică, iar pe termen scurt preţurile sunt lipicioase şi modificările

cererii agregate influenţează venitul naţional, aşa cum susţine teoria keynesiană.

193

Page 221: manual macroeconomie

12.1. Modelul IS – LM: noul model al cererii agregate

Noul model al AD este denumit modelul IS–LM şi reprezintă cea mai

cunoscută dezvoltare ulterioară a teoriei keynesiene. Modelul consideră ca exogen

nivelul preţurilor şi arată factorii care determină cererea agregată.

Modelul IS–LM poate fi abordat din două direcţii:

este modelul care arată factorii ce determină venitul naţional pe termen

scurt, în ipoteza preţurilor constante;

este modelul care explică deplasarea curbei AD.

Cele două abordări sunt echivalente, deoarece aşa cum se vede în figura 12.1.,

modificările venitului în condiţiile preţurilor constante şi deplasările curbei AD

înseamnă acelaşi lucru.

Cele două componente ale

modelului IS–LM sunt curba IS

(Investment–Saving) şi curba LM

(Liquidity–Money). Curba IS

materializează piaţa bunurilor, iar curba

LM reflectă cererea şi oferta de bani.

Deoarece rata dobânzii influenţează

atât cererea de investiţie cât şi cererea de

bani, această variabilă (r) leagă cele două

componente ale modelului.

Modelul IS–LM arată modul în care interdependenţele dintre piaţa de bunuri şi

piaţa monetară determină cererea agregată.

12.2. Piaţa bunurilor şi curba IS

Curba IS exprimă legătura ce există între rata dobânzii şi venitul naţional pe

piaţa mărfurilor. Această legătură se poate analiza cu ajutorul teoriei crucii lui

Keynes.

La deducerea crucii lui Keynes pornim de la determinanţii cheltuielilor

planificate: suma cheltuielilor destinate cumpărării de bunuri de către sectorul privat

(menaje şi întreprinderi) şi sectorul public (stat).

194

Page 222: manual macroeconomie

Diferenţa dintre cheltuielile planificate şi cele efective va fi investiţia

(nedorită, neplanificată) în stocuri. Dacă întreprinderile vând mai puţin decât au

planificat, stocurile lor vor creşte automat, dar dacă vând mai mult decât au planificat,

atunci stocurile lor se vor reduce. Deoarece aceste modificări neprevăzute ale

stocurilor sunt considerate ca cheltuieli ale întreprinderii (întreprinderile îşi

„cumpără” propriile produse), cheltuielile naţionale totale se modifică în acelaşi sens

şi proporţie ca stocurile.

Dacă economia este închisă (NX = 0), cheltuiala naţională planificată (E) este

suma consumului (C), a investiţiei planificate (I) şi a cumpărărilor guvernamentale

(G): E = C + I + G.

Dacă în ecuaţia de mai sus înlocuim funcţia de consum C = C0 + C(Y-T) şi

presupunem că investiţia planificată este dată , la fel şi politica fiscală

, atunci putem scrie:

unde C0 – consum autonom (independent de Y).

Conform acestei ecuaţii, cheltuiala naţională planificată este funcţie a

venitului, a investiţiei planificate exogene şi a variabilelor exogene ale politicii fiscale

(G şi T).

Panta curbei E este dată de înclinaţia

marginală de a consuma (c), care arată creşterea

consumului în urma creşterii venitului cu o

unitate monetară:

Conform legii psihologice a consumului:

0 < c < 1.

Curba E are pantă pozitivă, deoarece un venit mai mare înseamnă şi un

consum mai mare.

195

Page 223: manual macroeconomie

Economia poate fi în echilibru dacă cheltuielile efective sunt egale cu cele

planificate: Y = E (Fig. 12.3.).

Dreapta de 45o din figura 12.3. este locul geometric al punctelor în care

condiţia E = Y este îndeplinită. Intersecţia ei cu dreapta cheltuielilor efective (E) va

indica echilibrul economic (Y*). Cum ajunge

economia în echilibru?

Modificarea stocurilor

întreprinderilor joacă un rol important în

procesul de echilibrare. Să presupunem că

PIB este mai mare decât Y* (Fig. 12.4.). În

acest caz, E1 < Y1. Deoarece cheltuielile

planificate sunt mai mici decât producţia

(outputul), întreprinderile vând mai puţin

decât au produs. Produsele nevândute măresc stocurile lor. Creşterea neplanificată a

stocurilor incită întreprinderile să reducă numărul de angajaţi şi producţia, deci PIB

scade (săgeata 1). Creşterea neplanificată

a stocurilor şi scăderea venitului naţional

continuă până când venitul atinge nivelul

de echilibru Y*. La echilibru, venitul este

egal cu cheltuiala planificată (Y* = E*),

deoarece punctul A este pe dreapta de 45o.

Dacă, dimpotrivă, PIB este mai

mic decât nivelul de echilibru (Y2 < Y*),

atunci cheltuielile planificate depăşesc

producţia (E2 > Y2). Întreprinderile vând

mai mult decât produc şi stocurile lor

scad. Se angajează noi lucrători pentru a mări producţia (săgeata 2). Acest proces va

continua până când venitul devine egal cu cheltuiala planificată.

În concluzie, crucea lui Keynes arată cum se determină venitul Y în condiţiile

investiţiei planificate date şi a politicii fiscale date .

12.3. Politica fiscală şi multiplicatorul

196

Page 224: manual macroeconomie

Ce se întâmplă dacă se

modifică cumpărările

guvernamentale (G)? Deoarece

G este o componentă a

cheltuielilor, un nivel mai mare

al lui G în condiţiile Y dat

măreşte cheltuielile planificate.

Dacă G creşte cu ΔG, atunci

dreapta cheltuielilor planificate

(E) se deplasează în sus cu ΔG

şi economia ajunge la un nou

punct de echilibru (B).

După cum se vede, creşterea G cu ΔG conduce la o creştere şi mai mare a

venitului: ΔY > ΔG. Raportul ΔY/ΔG se numeşte multiplicatorul cheltuielilor

guvernamentale (mG) şi arată cu cât creşte venitul Y dacă G creşte cu o unitate

monetară. Din crucea lui Keynes rezultă că valoarea lui mG este supraunitară.

De ce politica fiscală are un efect multiplicator asupra venitului? Deoarece un

venit mai mare induce un consum mai mare (conform funcţiei de consum). Creşterea

G măreşte venitul, deci şi consumul, ceea ce din nou măreşte venitul, apoi din nou

creşte consumul etc. Ca urmare, creşterea G cu ΔG măreşte venitul cu mai mult decât

ΔG (Adică: ).

Cum se poate determina mărimea lui mG? Să urmărim modificările venitului.

Procesul începe atunci când G creşte cu ΔG, ceea ce măreşte venitul tot cu ΔG.

Creşterea venitului va mări consumul cu . Creşterea consumului măreşte

proporţional cheltuielile şi venitul. Noua creştere a venitului din nou va mări

consumul, acum cu etc.

Schematic:

Creşterea G = ΔG

Prima modificare a consumului =

A doua modificare a consumului =

A treia modificare a consumului =

197

Page 225: manual macroeconomie

.

.

.

Deci:

Dacă, de exemplu, c = 0.6,

, ceea ce

înseamnă că creşterea cu o unitate

monetară a G va mări venitul cu

2.5 unităţi monetare.

Ce se întâmplă dacă statul

utilizează celălalt instrument al

politicii fiscale şi reduce impozitele

cu ΔT? Urmarea imediată va fi

creşterea venitului disponibil cu ΔT

şi a consumului cu . La orice nivel al venitului, acum cheltuielile planificate

sunt mai mari, deci curba E glisează în sus cu .

Noul punct de echilibru este în B. Reducerea T are un efect de multiplicare

asupra venitului, ca şi creşterea G.

Multiplicatorul impozitului (mT) arată modificarea venitului în urma

modificării impozitelor cu o unitate monetară. Dacă, de exemplu, c = 0.6,

, ceea ce înseamnă că dacă impozitul scade cu o unitate

monetară, venitul creşte cu 1.5 unităţi monetare.

198

Page 226: manual macroeconomie

12.4. Rata dobânzii, investiţia şi curba IS

Crucea lui Keynes este doar punctul de pornire în elaborarea modelului IS –

LM, deoarece arată ce determină venitul în condiţiile . Dar, conţine o ipoteză

ireală şi anume că investiţia planificată este dată (exogenă). Ştim că, de fapt, I = I(r).

Modelul trebuie deci completat cu această legătură dintre investiţie şi rata reală a

dobânzii.

Influenţa modificării r asupra venitului Y se poate analiza cu ajutorul crucii lui

Keynes şi a funcţiei investiţiei (Fig. 12.7.).

Curba IS are pantă negativă, deoarece cu cât r este mai mare, cu atât Y este

mai mic.

Curba IS determină nivelul venitului Y la fiecare nivel dat al ratei reale a

dobânzii (r). Din crucea lui Keynes ştim că nivelul Y depinde şi de politica fiscală.

199

Page 227: manual macroeconomie

Modelul presupune o politică fiscală dată, dar dacă G sau T se modifică, curba IS se

deplasează (Fig. 12.8.).

Dacă G creşte, IS se

deplasează spre dreapta. Dacă

G2 = G1 + ΔG şi , venitul

creşte cu

. Curba

IS se deplasează în dreapta cu

aceeaşi valoare. Dacă scad

impozitele, are loc aceeaşi

deplasare a curbei IS.

În concluzie, curba IS

exprimă legătura dintre rata

dobânzii şi nivelul venitului.

Modelul IS presupune o

politică fiscală dată. Dacă

politica fiscală se modifică în

sensul sporirii cererii pe piaţa

bunurilor, curba IS glisează

spre dreapta, iar dacă se

modifică în sensul reducerii

cererii de bunuri, curba IS glisează spre stânga.

12.5. Curba IS şi piaţa capitalului de împrumut

Curba IS poate fi abordată şi prin prisma pieţei capitalului de împrumut. Într-

un capitol anterior am pus semnul egalităţii între cererea şi oferta pe piaţa bunurilor,

respectiv cererea şi oferta de fonduri de împrumut. Această egalitate oferă o

alternativă de înţelegere a curbei IS.

Pornim de la identitatea SNA: Y – C – G = I sau S = I, unde S este suma

economiilor private (Y – T – C) şi a economiilor publice (T – G). Economisirea

naţională (S) indică oferta de fonduri de împrumut, iar investiţia naţională (I) indică

200

Page 228: manual macroeconomie

cererea acestor fonduri de împrumut. Egalitatea S = I este ecuaţia curbei IS. Pentru a

lega IS de piaţa fondurilor de împrumut, introducem în ecuaţia ei funcţia de consum

C(Y - T) şi funcţia de investiţie I(r). Avem:

S = I

adică: Y – C(Y – T) – G = I(r)

Partea stângă arată că oferta de surse de împrumut depinde de venit şi politica

fiscală, iar partea dreaptă arată că cererea de surse de împrumut depinde de rata

dobânzii. Rata reală a dobânzii evoluează în aşa fel încât cererea şi oferta de surse de

împrumut să se egaleze (Fig. 12.9.):

Dacă venitul creşte de la Y1 la Y2, atunci economisirea naţională egală cu (Y –

T – C) creşte (consumul creşte în proporţie mai mică decât venitul). Creşte deci oferta

de surse de împrumut şi scade rata dobânzii. Curba IS sintetizează tocmai această

corelaţie: un venit mai mare înseamnă o economisire mai mare, care conduce la o rată

a dobânzii mai mică. Deci, panta IS este negativă.

Această a doua accepţiune a curbei IS clarifică de ce sub influenţa politicii

fiscale se deplasează curba IS. Creşterea G sau scăderea T, în condiţiile Y dat, reduce

economisirea. Oferta mai mică a surselor de împrumut măreşte rata de echilibru a

dobânzii. Deoarece rata dobânzii mai mare se cuplează acum cu vechiul venit, sub

efectul politicii fiscale expansive curba IS se deplasează spre dreapta.

Trebuie însă să subliniem că curba IS nu determină nici Y, nici r. Ea exprimă

doar legătura ce există între ele pe piaţa bunurilor şi pe piaţa capitalului de împrumut.

201

Page 229: manual macroeconomie

La determinarea echilibrului economic mai avem nevoie şi de o a doua legătură, cea

exprimată de curba LM.

12.6. Piaţa monetară: curba LM

Curba LM arată legătura dintre r şi Y pe piaţa monetară şi se deduce pe baza

teoriei preferinţei pentru lichiditate, elaborată de Keynes. Aceasta este cea mai simplă

teorie a ratei dobânzii. Ca şi crucea lui Keynes în

cazul curbei IS, teoria preferinţei pentru

lichiditate stă la baza curbei LM şi arată cum

determină cererea şi oferta de bani reali rata

dobânzii pe piaţa monetară.

Pornim de la oferta de bani reali: M/P.

Conform teoriei preferinţei pentru lichiditate,

oferta de bani reali este dată, deci:

Oferta de bani este o variabilă exogenă a

politicii economice, valorile sale fiind

reglementate de către banca centrală. Nivelul

preţurilor este tot o variabilă exogenă în acest

model (modelul IS – LM analizează termenul

scurt, deci preţurile sunt lipicioase!). Din aceste

ipoteze rezultă că oferta de bani reali este

independentă de rata dobânzii. Deci, se poate

reprezenta printr-o dreaptă perpendiculară,

paralelă cu axa Or (Fig. 12.10.).

Să vedem acum cererea de bani reali.

Oamenii ţin bani, deoarece aceştia reprezintă un

instrument „lichid” uşor utilizabil în tranzacţii.

202

Page 230: manual macroeconomie

Teoria preferinţei pentru lichiditate porneşte de la ipoteza că cererea de bani

reali depinde de rata dobânzii, aceasta fiind costul deţinerii banilor. Dacă r creşte,

oamenii vor ţine o parte mai mică a avuţiei lor sub formă lichidă.

Curba cererii de bani are panta negativă, deoarece la r mai mare, scade cererea

de bani lichizi.

La r* (rata reală de echilibru a dobânzii) oferta şi cererea de bani reali se

egalează.

Modificarea r pentru a putea asigura echilibrul pieţei monetare are loc în urma

faptului că oamenii se străduiesc să-şi restructureze portofoliul dacă rata dobânzii se

abate de la r*. Astfel, dacă r > r*, atunci oferta de bani reali depăşeşte cererea. Cei care

oferă surplusul de bani se grăbesc să transforme o parte din banii disponibili în

depuneri bancare sau obligaţiuni aducătoare de dobândă. Băncile şi emitenţii de

obligaţiuni (interesaţi de plata unor dobânzi mici) reacţionează la oferta excedentară

de bani prin oferirea unor dobânzi mai mici.

Dimpotrivă, dacă r < r*, cererea de bani

depăşeşte oferta. Oamenii îşi vând obligaţiunile şi-şi

scot depunerile din bănci, ceea ce duce la creşterea

r. Dacă r = r*, oamenii sunt mulţumiţi cu structura

de portofoliului lor de instrumente.

Reducerea ofertei de bani măreşte rata

dobânzii, iar creşterea ofertei de bani o reduce.

Să presupunem că banca centrală reduce

oferta de bani (Fig. 12.13.). Reducerea M reduce şi M/P, deoarece . Oferta de

bani reali scade, curba se deplasează spre stânga (săgeata 1) şi rata de echilibru a

economisirii creşte (săgeata 2). O rată a dobânzii mai mare incită oamenii să deţină

mai puţini bani reali (cererea scade) şi piaţa se reechilibrează (punctul B).

Teoria preferinţei pentru lichiditate se poate utiliza pentru deducerea LM. Ştim

că rata de echilibru a dobânzii depinde de venit. Curba LM descrie tocmai legătura

dintre venit şi rata dobânzii.

203

Page 231: manual macroeconomie

Până acum am presupus că numai rata dobânzii influenţează cererea de bani

reali. Când venitul este mare, cheltuielile planificate (E) sunt mari şi oamenii încheie

mai multe tranzacţii, deci au nevoie de mai mulţi bani. Ca urmare, un venit mai mare

înseamnă o cerere mai mare de bani. Funcţia cererii de bani este:

Cererea de bani reali este într-o relaţie negativă cu rata dobânzii şi o relaţie

pozitivă cu venitul.

Utilizând preferinţa pentru lichiditate, să analizăm cum evoluează r, dacă Y se

modifică. Ce se întâmplă, de exemplu, dacă venitul creşte? (Fig. 12.14.)

Cu creşterea

venitului, funcţia

cererii de bani se

deplasează în sus,

iar rata dobânzii

creşte: un venit

mai mare duce la

o rată a dobânzii

mai mare. Curba

LM descrie

tocmai această

relaţie. LM are

pantă pozitivă.

La nivelul

de venit dat,

curba LM indică

nivelul ratei

dobânzii care

asigură echilibrul

pieţei monetare. Teoria preferinţei pentru lichiditate arată că r* depinde de oferta de

204

Page 232: manual macroeconomie

bani reali. Curba LM presupune o ofertă de bani reali dată. Dacă însă banca centrală

modifică oferta de bani (politică monetară), curba LM se deplasează.

Să presupunem că banca centrală reduce oferta de bani. Ce se întâmplă?

Venitul, deci şi cererea de bani reali, fiind constante, creşte rata de echilibru a

dobânzii. Deci, scăderea stocului de bani deplasează curba LM în sus (Fig. 12.15.).

În concluzie, LM exprimă legătura dintre rata dobânzii şi venit. LM presupune

un stoc de bani reali dat. Dacă acest stoc scade, curba LM urcă, iar dacă creşte, LM

coboară.

12.7. Abordarea curbei LM pe baza teoriei cantitative a banilor

Într-un capitol anterior, am dedus funcţia cererii agregate (AD) din ecuaţia

cantitativă şi am presupus că . Din această ipoteză rezultă că,

în condiţiile nivelului dat al preţurilor, oferta de bani determină şi nivelul venitului.

Deoarece acest nivel de venit este independent de rata dobânzii, din ecuaţia cantitativă

rezultă un LM orizontal.

Putem însă deduce din această ecuaţie şi un LM cu pantă pozitivă, mai

aproape realitate, dacă renunţăm la ipoteza constanţei V, care este echivalentă şi cu

presupunerea că cererea de bani reali depinde numai de Y. În realitate însă, cererea de

bani reali depinde, aşa cum am văzut deja, şi de rata dobânzii: r mai mare măreşte

costul deţinerii banilor şi reduce cererea de bani. Deoarece oamenii reduc cantitatea

de bani pe care o deţin dacă r creşte, fiecare unitate monetară se va roti mai repede,

deci V creşte. Acest lucru se poate descrie astfel:

Funcţia V(r) arată că viteza de rotaţie a banilor este în legătură pozitivă cu rata

dobânzii.

Această nouă formă a teoriei cantitative conduce la un LM cu pantă pozitivă.

Deoarece creşterea r măreşte V, la P dat şi ofertă de bani dată, nivelul venitului creşte.

Curba LM descrie această legătură pozitivă dintre r şi Y.

Din ecuaţie rezultă şi de ce se deplasează LM dacă se modifică oferta de bani.

P şi r fiind date, creşterea ofertei de bani măreşte Y. Deci, la creşterea ofertei de bani,

205

Page 233: manual macroeconomie

curba LM se deplasează spre dreapta, iar la scăderea acesteia, LM glisează spre

stânga.

Subliniem că ecuaţia cantitativă dă doar o accepţiune alternativă a curbei LM.

În principiu, această nouă accepţiune este echivalentă cu cea exprimată de teoria

preferinţei pentru lichiditate. În ambele cazuri, curba LM exprimă aceeaşi relaţie

pozitivă ce există între r şi Y.

În sine, curba LM nu determină nici Y nici r, aşa cum nici curba IS nu face

acest lucru. Această curbă exprimă doar legătura dintre cele doua variabile endogene

pe piaţa monetară. Împreună, cele două curbe, LM şi IS, determină echilibrul

economic.

12.8. Echilibrul economic pe termen scurt

Acum cunoaştem ambele componente ale modelului IS – LM:

IS: Y = C(Y – T) + I(r) + G

LM: M/P = L(r, Y)

Modelul IS – LM consideră exogenă politica fiscală ( şi ),

politica monetară şi nivelul preţurilor . Cu aceste ipoteze, curba IS

indică acele combinaţii de r şi Y care corespund echilibrului pieţei bunurilor, iar curba

LM acele combinaţii de r şi Y care corespund echilibrului pieţei monetare. Ca urmare,

intersecţia celor două curbe dă o asemenea unică combinaţie de r şi Y la care cele

două pieţe sunt simultan în echilibru.

În punctul A(Y*, r*), cheltuielile naţionale

efective sunt egale cu cele planificate şi,

concomitent, cererea de bani reali este egală cu

oferta de bani reali.

Scopul construirii modelului IS – LM a fost

să înţelegem oscilaţiile economice pe termen scurt

(Fig. 12.17.).

206

Page 234: manual macroeconomie

Concluzii

1. Crucea lui Keynes este modelul simplu al determinării venitului naţional.

Presupune exogenă politica fiscală şi investiţiile planificate şi arată că există un

singur nivel de venit la care cheltuielile efective sunt egale cu cele planificate. Din

model rezultă efectul multiplicator al politicii fiscale asupra venitului.

2. Dacă presupunem că investiţiile planificate depind de rata dobânzii, crucea lui

Keynes creează o legătură între rata dobânzii şi venitul naţional. O rată a dobânzii

mai mare reduce investiţia planificată, deci şi venitul. Curba IS exprimă această

legătură negativă dintre r şi Y.

3. Teoria preferinţei pentru lichiditate este modelul simplu al determinării ratei

dobânzii. Consideră exogenă oferta de bani şi nivelul preţurilor. Presupunem că

rata dobânzii echilibrează oferta şi cererea de bani reali. Din această teorie rezultă

că creşterea ofertei de bani reduce rata dobânzii.

4. Dacă presupunem că cererea de bani reali depinde de venitul naţional, atunci

teoria preferinţei pentru lichiditate creează o legătură între venit şi rata dobânzii.

Un venit mai mare măreşte cererea de bani reali şi rata dobânzii creşte. Curba LM

exprimă această legătură pozitivă dintre r şi Y.

5. Modelul IS–LM sintetizează elementele crucii lui Keynes şi ale teoriei preferinţei

pentru lichiditate. Intersecţia celor două curbe dă combinaţia de r şi Y ce asigură

echilibrul simultan al pieţei bunurilor şi al pieţei banilor.

207

Page 235: manual macroeconomie

Concepte cheie

Crucea lui Keynes – model simplu de determinare a venitului; arată efectul de

multiplicare a modificării cheltuielilor asupra cererii agregate.

Curba IS – corelaţie negativă existentă pe piaţa bunurilor între rata dobânzii şi

venit.

Curba LM – corelaţie pozitivă existentă pe piaţa monetară între rata dobânzii

şi venit (în condiţiile constanţei preţurilor).

Modelul IS – LM – modelul cererii agregate care arată ce determină venitul

agregat în condiţiile preţurilor constante, dacă avem în vedere interdependenţele

reciproce dintre piaţa bunurilor şi piaţa monetară.

Multiplicatorul cumpărărilor guvernamentale – modificarea cererii agregate

în urma modificării cu o unitate monetară a cumpărărilor guvernamentale.

Multiplicatorul impozitelor – modificarea cererii agregate în urma modificării

cu o unitate monetară a impozitelor.

Teoria preferinţei pentru lichiditate – model simplu de determinare a ratei

dobânzii; arată că rata dobânzii asigură echilibrarea ofertei şi a cererii de bani reali.

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. Utilizând crucea lui Keynes, arătaţi de ce politica fiscală are un efect multiplicator

asupra venitului naţional.

2. Utilizând teoria preferinţei pentru lichiditate, explicaţi de ce creşterea ofertei de

bani duce la creşterea ratei dobânzii. Ce condiţie trebuie pusă în privinţa nivelului

preţurilor?

3. De ce curba IS are pantă negativă?

4. De ce curba LM are pantă pozitivă?

Probleme şi teme de reflecţie

1. Cu ajutorul crucii lui Keynes, determinaţi ce efecte au următoarele evenimente:

a. creşte G;

b. creşte T;

c. G şi T cresc în aceeaşi proporţie.

208

Page 236: manual macroeconomie

2. Să presupunem că funcţia de consum are forma: C = 200 + 0.75 (Y – T). Investiţia

planificată este 100, cumpărările guvernamentale şi impozitele sunt 100 unităţi

monetare.

a. Reprezentaţi cheltuielile planificate în funcţie de venit;

b. Calculaţi venitul de echilibru;

c. Cât va fi venitul de echilibru dacă G creşte la 125?

d. Cât ar trebui să fie G pentru ca venitul de echilibru să fie 1600?

3. Există şi impozite care depind de venit. În acest caz, funcţia impozitului este:

(unde şi t sunt parametrii sistemului de impozitare; „t” este rata

de impozitare şi arată că dacă venitul creşte cu o unitate monetară, impozitul

creşte cu t unităţi monetare).

a. Cum modifică acest sistem de impozitare reacţia consumatorului la

modificarea PIB?

b. Cum modifică acest sistem fiscal reacţia economisirii (în crucea lui

Keynes) la modificarea G?

c. Cum modifică acest sistem fiscal panta curbei IS în modelul IS – LM?

4. Analizaţi efectele creşterii economisirii în crucea lui Keynes. Funcţia de consum

are forma: .

a. Cum se modifică venitul de echilibru dacă S creşte şi scade?

b. Cum se modifică economisirea de echilibru?

c. De ce economiştii numesc acest fenomen „paradoxul economisirii”?

d. Este valabil acest paradox şi în modelul clasic?

5. Funcţia cererii de bani este (r în %). Oferta de bani este

M= 1.000, iar P = 2.

a. Reprezentaţi cererea şi oferta de bani reali.

b. Cât este rata de echilibru a dobânzii?

c. Să presupunem că P nu se modifică. Cum evoluează rata de echilibru a

dobânzii dacă oferta de bani creşte de la 1.000 la 1.200?

d. Ce ofertă de bani ar fi necesară pentru ca rata dobânzii să crească la 7%?

209

Page 237: manual macroeconomie

UNITATEA 13

Politica economică în modelul IS – LM

Obiective

a arăta efectele politicii fiscale şi a celei monetare asupra echilibrului

economic descris de modelul IS – LM;

a clarifica interdependenţele dintre şocurile cererii şi ofertei agregate în

modelul IS – LM;

a deduce curba AD din modelul IS – LM;

a descrie utilizarea modelului IS – LM pe termen scurt şi lung;

a explica pe baza modelului IS – LM marea criză din anii 1930.

*

* *

13.1. Explicarea oscilaţiilor economice cu modelul IS-LM

Punctul de intersecţie a curbelor IS şi

LM determină nivelul venitului naţional. Dacă

una din cele două curbe de deplasează, venitul

naţional oscilează în jurul punctului de echilibru

pe termen scurt. Deplasarea curbelor are loc sub

efectul modificării politicilor economice.

Să analizăm la început politica fiscală,

care deplasează curba IS. Ce efect are această

deplasare asupra Y şi r?

Să presupunem că G creşte cu ΔG. Cu

ajutorul multiplicatorului mG a crucii lui Keynes putem determina că, în condiţiile r

dat, venitul va creşte cu , deci curba IS se deplasează spre dreapta cu

210

Page 238: manual macroeconomie

aceeaşi mărime. Economia trece la un nou punct de echilibru (B). Creşterea G

conduce la creşterea Y şi creşterea r (Fig. 13.1.).

La început (rata dobânzii încă nu s-a modificat), venitul creşte la Y’ (punctul

A’). Creşterea venitului măreşte cererea de bani reali şi rata dobânzii începe să

crească, conducând la reducerea investiţiei. Pe măsura scăderii I, scade venitul.

Economia trece dinspre A spre B, un nou punct de echilibru pe termen scurt, unde

Y1< Y2 < Y’. În concluzie, creşterea G are un

efect de excludere a investiţiilor private

(crowding out).

La fel putem analiza efectul scăderii

impozitelor cu ΔT, care măreşte venitul cu

în condiţiile ratei date a dobânzii

(r1). Curba IS se deplasează spre dreapta cu

aceeaşi mărime. În noul punct de echilibru (B)

venitul este mai mare, la fel şi rata dobânzii

(Fig. 13.2.).

Observăm că în modelul IS – LM creşterea de venit sub efectul politicii fiscale

expansive este mai mică decât în modelul crucii lui Keynes. Această diferenţă provine

din faptul că în modelul crucii lui Keynes prin ipoteză; pe când în modelul IS –

LM investiţia este invers proporţională cu rata dobânzii (I = I(r); dI/dr < 0) şi apare

fenomenul de excludere.

Să vedem în continuare efectul modificării politicii monetare, care deplasează

curba LM. Presupunem că banca centrală

măreşte oferta de bani. Dacă M creşte, creşte şi

M/P, deoarece . Conform preferinţei

pentru lichiditate, dacă , creşterea

stocului de bani reali duce la scăderea ratei

dobânzii. Curba LM se deplasează în jos (Fig.

13.3.). La noul echilibru (B), venitul este mai

mare şi rata dobânzii este mai mică.

Deci, conform modelului IS – LM,

politica monetară influenţează venitul prin intermediul modificării ratei dobânzii.

211

Page 239: manual macroeconomie

Politica monetară expansivă reduce rata dobânzii şi incită la creşterea investiţiei,

mărind astfel cererea de bunuri.

13.2. Interacţiunea politicilor economice în modelul IS – LM

Politica fiscală şi cea monetară se pot influenţa reciproc, nu sunt neapărat

independente una de cealaltă. Modificarea uneia poate avea efecte asupra celeilalte.

Această interdependenţă poate modifica efectele politicii economice.

Să luăm un exemplu. Să presupunem că se propune sporirea impozitelor

pentru a atenua deficitul bugetar. Cum poate influenţa economia o asemenea politică

fiscală? Conform modelului IS – LM, răspunsul la întrebare depinde de modul în care

va reacţiona banca centrală la creşterea impozitelor.

a) O variantă posibilă este ca banca centrală să nu modifice oferta de bani

(Fig. 13.4.). În urma creşterii T, curba IS se deplasează spre stânga: rata dobânzii şi

venitul scad.

b) A doua variantă este ca banca

centrală să dorească menţinerea constantă a

ratei dobânzii (Fig. 13.5.). În acest caz,

creşterea T deplasează spre stânga IS şi

pentru ca r să nu scadă, banca centrală

reduce M. Astfel, LM urcă şi contracarează

efectul de scădere a ratei dobânzii indus de

coborârea lui IS. Rata dobânzii nu se

modifică, dar venitul scade mai substanţial

decât în varianta anterioară.

212

Page 240: manual macroeconomie

c) În fine, a treia variantă este dacă banca centrală doreşte să evite scăderea

venitului în urma creşterii T (Fig. 13.6.), deci măreşte oferta de bani.

În acest caz, creşterea poverii fiscale nu duce la recesiune, dar rata dobânzii

scade mult mai substanţial şi modifică alocarea resurselor. Impozitele mai mari reduc

consumul, iar rata mică a dobânzii incită la investiţie.

În concluzie, efectul modificării politicii fiscale depinde de politica monetară a

băncii centrale, adică de faptul dacă aceasta doreşte să ţină neschimbat nivelul ofertei

de bani, a ratei dobânzii sau a venitului naţional.

13.3. Şocuri în modelul IS–LM

Deoarece modelul IS–LM arată ce determină venitul pe termen scurt, cu

ajutorul lui putem studia efectele diferitelor şocuri asupra venitului naţional. Şocurile

pot fi împărţite în două categorii: care ating curba IS, respectiv curba LM.

13.3.1. Şocurile ce ating curba IS

Curba IS este atinsă de acele şocuri care induc modificări exogene pe piaţa

bunurilor.

Unii economişti (inclusiv Keynes) sunt de părere că modificările cererii

rezultă din valurile optimiste şi pesimiste care ating investitorii. Să presupunem, de

exemplu, că previziunile de viitor ale firmelor devin pesimiste, deci se construiesc

mai puţine uzine, scade cererea de bunuri de investiţie, ceea ce conduce la deplasarea

curbei I(r) spre stânga: la orice rată a dobânzii firmele doresc să investească mai

puţin.

Reducerea I deplasează spre stânga şi curba IS: venitul scade şi ocuparea se

reduce. Scăderea venitului de echilibru confirmă parţial pesimismul iniţial al

întreprinderilor.

Şocurile ce ating curba IS pot rezulta şi din modificarea cererii de consum. Să

luăm cazul în care creşterea încrederii consumatorilor îi determină să stocheze mai

puţin pentru viitor, respectiv să consume mai mult în prezent. Ca urmare, curba

213

Page 241: manual macroeconomie

consumului se deplasează în sus, la fel şi curba IS glisează spre dreapta. Astfel,

venitul creşte.

13.3.2. Şocurile care ating curba LM

Şocurile care ating curba LM izvorăsc din modificările exogene ale cererii de

bani. Să presupunem că cererea de bani creşte substanţial. Ca urmare, rata dobânzii

care trebuie să asigure echilibrul pieţei monetare trebuie să crească, deoarece venitul

şi oferta de bani fiind date, cererea de bani devine excedentară.

Astfel, creşterea cererii de bani deplasează curba LM în sus: rata dobânzii

creşte, venitul scade.

În concluzie, prin intermediul deplasării curbelor IS şi LM, multe evenimente

pot determina oscilaţii economice pe termen scurt. Dar aceste oscilaţii nu sunt de

neocolit. Politica fiscală şi cea monetară pot contracara (total sau parţial) şocurile

exogene. Dacă intervenţia are loc la momentul oportun, şocurile ce ating curbele IS şi

LM nu conduc la oscilaţii (prea mari) ale venitului naţional şi ale ocupării.

13.4. Modelul IS–LM şi teoria cererii agregate

Până acum am explicat oscilaţiile pe

termen scurt ale venitului cu ajutorul modelului

IS–LM, în ipoteza constanţei nivelului preţurilor.

Să vedem ce se întâmplă dacă ridicăm însă

această constrângere.

Ştim că curba AD arată legătura ce există

între P şi Y. Această relaţie a fost dedusă într-un

capitol anterior din teoria cantitativă a banilor.

La o ofertă de bani dată, un nivel mai înalt al P

înseamnă un nivel mai mic al venitului. Cu

creşterea ofertei de bani, curba AD se deplasează

spre dreapta, iar scăderea ofertei de bani

deplasează curba AD spre stânga.

214

Page 242: manual macroeconomie

Acum vom deduce curba AD din modelul IS–LM. La început, cu ajutorul

modelului, demonstrăm că creşterea P duce la reducerea Y, iar curba AD cu pantă

negativă exprimă tocmai această legătură inversă (Fig. 13.7.).

De ce curba AD are pantă negativă? Ca să putem răspunde la întrebare, să

vedem ce se întâmplă în modelul IS–LM dacă preţurile devin variabile.

M fiind dat, un nivel de preţuri mai mare reduce stocul de bani reali (M/P) şi

curba LM se deplasează în sus, deci r creşte şi venitul de echilibru scade. (Fig.

13.7./a). Dacă P creşte la P2, atunci venitul scade la Y2.

În figura 13.7./b am reprezentat curba AD dedusă din modelul IS–LM.

Acum să vedem ce poate cauza deplasarea curbei AD? Deoarece curba AD

sintetizează consecinţele modelului IS–LM, deplasarea celor două curbe componente

sub efectul unor şocuri exogene va deplasa şi curba AD.

Politica economică expansivă măreşte Y în modelul IS–LM, deci şi curba AD

se va deplasa spre dreapta (Fig. 13.8./a). La fel, o politică economică restrictivă care

reduce venitul din modelul IS–LM, determină deplasarea curbei AD spre stânga.

În concluzie, dacă venitul se modifică în modelul IS–LM din cauza modificării

nivelului preţurilor (P), atunci are loc o deplasare de-a lungul curbei AD. Dacă

modificarea venitului în modelul IS–LM are loc la nivelul constant al preţurilor,

atunci are loc deplasarea curbei AD.

215

Page 243: manual macroeconomie

13.5. Modelul IS – LM pe termen scurt şi lung

Modelul IS–LM descrie mişcările economiei pe termen scurt, în condiţiile

. Am văzut mai sus cum influenţează

modificarea P echilibrul economic. Acum

putem studia şi evoluţia economiei pe termen

lung, când P devine flexibil şi acomodarea lui

conduce economia spre realizarea outputului

potenţial (Y*), corespunzător nivelului natural

al venitului .

În figura 13.9./a am reprezentat trei

curbe necesare pentru ilustrarea echilibrului pe

termen scurt şi lung: IS, LM şi nivelul dat al

outputului potenţial . Curba LM s-a

216

Page 244: manual macroeconomie

reprezentat la nivelul de preţ dat P1. Economia este în echilibru pe termen scurt în A,

unde se intersectează IS cu LM (P1).

În figura 13.9./b am reprezentat aceeaşi stare a economiei, dar cu ajutorul

curbelor AD şi AS (deduse din crucea lui Keynes). La P1 outputul rămâne sub nivelul

potenţial (Y’ < Y*). Altfel spus, la nivelul dat al preţurilor, cererea de bunuri este

insuficientă pentru menţinerea economiei la nivel natural.

Cele două diagrame se pot utiliza şi pentru a analiza echilibrul pe termen lung

spre care tinde economia. „A” este un punct de echilibru pe termen scurt la P1.

Ulterior, din cauza cererii reduse de bunuri, nivelul preţurilor începe să scadă şi

economia începe să se apropie de outputul natural. Când P devine egal cu P2,

economia a ajuns într-un punct de echilibru pe termen lung (punctul B).

La P2 cererea agregată este egală cu oferta potenţială (Fig. 13.9./b). În modelul

IS – LM se ajunge în punctul B prin deplasarea curbei LM: reducerea P măreşte

stocul de bani reali (M/P), deci LM glisează spre dreapta.

Acum vedem care este deosebirea de bază între determinarea venitului pe baza

crucii lui Keynes şi pe baza teoriei clasice. Conform teoriei keynesiene, în punctul A

nivelul preţurilor este constant şi outputul (determinat de politica monetară şi fiscală,

respectiv de alţi determinaţi ai cererii agregate) se poate abate de la nivelul său

potenţial. Conform teoriei clasice, în punctul A nivelul preţurilor este flexibil şi P se

modifică în aşa fel încât venitul să fie întotdeauna egal cu outputul natural (potenţial).

La aceeaşi concluzie ajungem şi pe cale analitică, dacă pornim de la modelul

IS – LM:

Ecuaţiile de mai sus conţin trei variabile importante: Y, P şi r. În abordarea

keynesiană, modelul IS – LM trebuie completat cu o a treia ecuaţie privitoare la

constanţa preţurilor:

Această ipoteză înseamnă că valorile r şi Y se modifică întotdeauna în aşa fel

încât să satisfacă ecuaţiile IS – LM.

În abordarea clasică, modelul IS – LM trebuie completat cu ecuaţia privitoare

la ipoteza că outputul este constant la nivelul său natural (potenţial).

217

Page 245: manual macroeconomie

Această ipoteză înseamnă că valorile r şi P se modifică în aşa fel încât să

satisfacă întotdeauna relaţiile IS şi LM.

Care abordare este mai acceptabilă? Depinde de lungimea perioadei analizate:

abordarea keynesiană caracterizează termenul scurt, pe când cea clasică descrie

termenul lung.

13.6. Un exemplu de utilizare a modelului IS–LM

Cu ajutorul modelului IS–LM putem răspunde la întrebarea: ce a cauzat marea

criză din anii 1930. Această criză este utilizată ca un studiu de caz reprezentativ

pentru demonstrarea utilităţii modelului IS–LM în analiza oscilaţiilor economiei pe

termen scurt.

13.6.1. Prima ipoteză: şocurile asupra IS – ipoteza cheltuielilor

La începutul anilor 1930, scăderea venitului a fost acompaniată de scăderea

ratei dobânzii. Din această cauză, mulţi economişti au crezut că motivul depresiunii a

fost deplasarea curbei IS spre stânga. Această părere a fost denumită ipoteza

cheltuielilor, deoarece cauza depresiunii se considera a fi scăderea exogenă a

cheltuielilor destinate cumpărărilor de bunuri. Economiştii au încercat să explice în

diferite moduri această scădere a cheltuielilor. Unii au atribuit deplasarea curbei IS

glisării în jos a funcţiei de consum. Criza bursei americane din anul 1929 s-a datorat

parţial scăderii cererii. Scăderea avuţiei şi creşterea incertă a economiei au incitat

oamenii să economisească mai mult.

O altă cauză a reducerii cheltuielilor s-a considerat a fi scăderea substanţială a

investiţiilor în imobiliare. În anii 1920 s-a exagerat cu construirea de imobile, ceea ce

ulterior a redus drastic cererea de investiţii în locuinţe. În aceeaşi direcţie a acţionat

încetinirea imigrărilor în America în anii 1930: creşterea populaţiei devine mai lentă,

deci scade şi cererea de locuinţe.

După declanşarea crizei, numeroase evenimente au redus în continuare

cheltuielile naţionale. Falimentul băncilor a redus de asemenea investiţiile. Închiderea

218

Page 246: manual macroeconomie

masivă a băncilor la începutul anilor 1930 a lipsit întreprinderile de surse de credit şi

funcţia de investiţie s-a deplasat în continuare spre stânga.

Politica fiscală a anilor 1930 a determinat, de asemenea, deplasarea curbei IS

spre stânga: interesul pentru menţinerea echilibrului bugetar a dus la creşterea poverii

fiscale.

Toate aceste evenimente au deplasat curba IS spre stânga.

13.6.2. A doua ipoteză: şocurile asupra LM - ipoteza monetară

Datele statistice arată că în anii 1930 a scăzut oferta de bani, în timp ce rata

şomajului a crescut considerabil. Din această cauză, economiştii au învinuit banca

centrală ca fiind vinovată pentru declanşarea crizei. Aceasta este ipoteza monetară.

Cel mai fervent susţinător al acestei ipoteze a fost Milton Friedman, care era de părere

că cele mai multe recesiuni economice s-au datorat lipsei de bani şi marea criză din

anii 1930 este un exemplu spectaculos al acestei ipoteze.

Lipsa de bani deplasează LM spre stânga. Dar dacă pornim de la această

ipoteză monetară, apar două probleme. Una constă în evoluţia stocului de bani reali.

Politica monetară poate conduce la deplasarea spre stânga a curbei LM numai dacă

scade stocul de bani reali. Dar datele statistice nu confirmă o asemenea evoluţie.

Stocul de bani reali a crescut între 1929 – 1931, deoarece reducerea ofertei de bani a

fost acompaniată de o scădere mai accentuată a nivelului preţurilor.

Restricţia monetară poate fi vinovată pentru creşterea şomajului între 1931 –

1933, când stocul de bani reali a scăzut într-adevăr, dar nu este deloc probabil că a

declanşat criza în 1929.

A doua problemă priveşte evoluţia ratei dobânzii. Dacă criza s-a datorat

deplasării curbei LM spre stânga, atunci rata dobânzii trebuia să crească, dar datele

statistice arată o evoluţie inversă: între 1929 – 1933, rata dobânzii a scăzut sistematic.

Având în vedere aceste două probleme, putem concluziona că marea criză nu

s-a declanşat în urma deplasării spre stânga a curbei LM, dar nu putem neglija analiza

scăderii drastice a stocului de bani.

13.6.3. A treia ipoteză: efectul scăderii preţurilor

219

Page 247: manual macroeconomie

Între 1929 şi 1933, nivelul preţurilor a scăzut drastic. Mulţi economişti cred că

această deflaţie a provocat, în principal, creşterea şomajului şi scăderea venitului

naţional. Dacă această ipoteză este corectă, atunci trebuie să reconsiderăm şi ipoteza

monetară. În măsura în care reducerea ofertei de bani a cauzat scăderea P, banca

centrală poate fi considerată a fi responsabilă pentru declanşarea crizei.

Să analizăm modul în care modificările nivelului preţurilor influenţează

venitul în modelul IS–LM.

Efectele deflaţiei pot fi stabilizatoare, dar şi destabilizatoare.

Din modelul IS–LM a rezultat până acum că reducerea P măreşte Y. Dacă

, un nivel mai redus al P înseamnă un stoc mai mare de bani reali (M/P), iar

creşterea stocului de bani reali conduce la deplasarea curbei LM spre dreapta,

mărindu-se astfel venitul.

O altă cale posibilă prin care deflaţia poate mări venitul este efectul Pigou. A.

Pigou a fost un economist clasic renumit în anii 1930. El a arătat că stocul de bani

reali este o componentă a avuţiei menajelor. Cu reducerea P, stocul de bani reali

creşte şi consumatorii au impresia că sunt mai bogaţi, deci pot cheltui mai mult. Prin

creşterea cheltuielilor de consum curba IS se deplasează spre dreapta şi venitul creşte.

Aceste două explicaţii au condus unii economişti din anii 1930 la convingerea

că deflaţia poate facilita restabilirea ocupării depline în economie. Dimpotrivă, alţi

economişti erau mai sceptici în privinţa capacităţii de autoreglare a economiei. Ei au

atribuit un alt efect deflaţiei, dezvoltând două teorii pentru a explica că reducerea P nu

măreşte, ci dimpotrivă, reduce venitul.

Una din aceste explicaţii s-a denumit deflaţia datoriei şi subliniază efectele

scăderii neaşteptate a P. Se porneşte de la observaţia că modificarea spontană a P

conduce la restructurarea avuţiei între debitori şi creditori. Dacă debitorul datorează

1.000 €, atunci valoarea reală a datoriei este 1.000/P. Reducerea P măreşte valoarea

reală a datoriei, adică puterea de cumpărare a sumei restituite creditorului. Astfel,

deflaţia neprevăzută îmbogăţeşte creditorii şi sărăceşte debitorii. Această redistribuire

a venitului influenţează cheltuielile destinate cumpărării de bunuri. Debitorii vor

cumpăra mai puţin, creditorii mai mult. Dacă ambii ar avea aceeaşi înclinaţie

marginală de a consuma (c), atunci nu ar exista un efect agregat. Dar, pare real să

presupunem că înclinaţia marginală de a consuma a debitorilor este mai mare (poate

tocmai din această cauză au devenit debitori!). În acest caz, debitorii îşi reduc

220

Page 248: manual macroeconomie

cheltuielile într-o măsură mai mare decât şi le măresc creditorii şi efectul net va fi

reducerea cheltuielilor totale. Curba IS se va deplasa spre stânga şi venitul va scădea.

Dacă dorim să înţelegem cum influenţează modificările previzibile ale P

asupra venitului, trebuie să lărgim modelul IS – LM cu o nouă variabilă. Până acum

nu am făcut deosebire între rata reală şi rata nominală a dobânzii. Dar am văzut deja

că investiţia depinde de rata reală a dobânzii (r), iar cererea de bani de rata nominală a

dobânzii (i). Dacă πe este inflaţia aşteptată, atunci rata reală ex ante a dobânzii este:

r = i - πe

iar modelul IS – LM se poate scrie astfel:

Astfel, inflaţia aşteptată devine o variabilă a curbei IS şi modificările ei vor

deplasa această curbă.

Dacă toţi se aşteaptă să nu se modifice P, atunci πe = 0 şi modelul IS – LM

este cel utilizat până acum.

Pornim de la o situaţie de echilibru

(punctul A) şi presupunem că toţi se aşteaptă

ca în viitor P să scadă, deci πe < 0. În condiţiile

ratei nominale a dobânzii dată, rata reală a

dobânzii va fi mai mare, ceea ce poate reduce

cheltuielile destinate investiţiei şi curba IS

coboară. Astfel, venitul scade, la fel şi rata

nominală a dobânzii (i2 < i1), pe când rata reală

a dobânzii creşte (r2 > r1).

Putem observa că cele două teorii ale

deflaţiei stabilizatoare au un element comun: reducerea P reduce Y, deoarece are loc

deplasarea spre stânga a curbei IS.

221

Page 249: manual macroeconomie

Deoarece în perioada 1929 – 1933 deflaţia a fost substanţială, nu ar fi fost

posibilă fără o reducere drastică a ofertei de bani. Banca centrală care a luat o

asemenea decizie a devenit responsabilă (cel puţin parţial) pentru recesiune. Altfel

spus, dacă reducerea preţurilor are efect destabilizator, atunci reducerea ofertei de

bani poate conduce la reducerea venitului, chiar dacă stocul de bani reali nu scade şi

rata nominală a dobânzii nu creşte.

Economiştii studiază marea criză nu numai ca pe o curiozitate, ci pentru a

putea da sfaturi responsabililor cu politica economică în privinţa evitării repetării sale.

Deocamdată nu există un consens în privinţa cauzelor ce au declanşat marea

criză, deci nu putem spune cu certitudine că aşa ceva nu se va mai repeta.

Totuşi, cei mai mulţi economişti sunt optimişti, fiind de părere că greşelile

care în final au dus la declanşarea crizei din anii 1930 nu se vor mai repeta. Nici o

bancă centrală nu ar permite azi scăderea ofertei de bani cu 25%. În plus, politica

fiscală a anilor 1930, în loc să ajute, mai mult a înrăutăţit situaţia, reducând cererea

agregată. De asemenea, având în vedere rata şomajului relativ mare, puţini economişti

ar cere echilibrarea strictă a bugetului de stat.

Trebuie să mai subliniem că în zilele noastre funcţionează o serie de

instrumente care facilitează preîntâmpinarea unor evenimente asemănătoare celor din

anii 1930. În plus, economiştii ştiu azi mai mult despre funcţionarea economiei ca la

începutul secolului XX.

Concluzii

1. Modelul IS – LM este teoria generală a cererii agregate. Variabilele sale exogene

sunt politica economică şi nivelul preţurilor. Modelul explică două variabile

endogene: rata dobânzii şi venitul naţional.

2. Curba IS exprimă corelaţia negativă ce există între rata dobânzii şi venitul global

în cazul echilibrului pieţei banilor reali. Echilibrul în modelul IS – LM înseamnă

echilibrul concertat al pieţei bunurilor şi al pieţei monetare.

3. Sub efectul politicii fiscale expansive (creşte G sau scade T) curba IS se

deplasează spre dreapta, conducând la creşterea venitului şi a ratei dobânzii.

Creşterea venitului deplasează spre dreapta şi curba AD. Politica fiscală restrictivă

deplasează IS spre stânga, reduce rata dobânzii şi venitul, conducând la deplasarea

spre stânga a curbei AD.

222

Page 250: manual macroeconomie

4. Sub efectul politicii monetare expansive curba LM se deplasează în jos. Rata

dobânzii şi venitul cresc. Creşterea venitului deplasează spre dreapta curba AD.

Politica monetară restrictivă deplasează LM în sus, reduce rata dobânzii şi venitul,

deci deplasează AD spre stânga.

Concepte cheie

Efect Pigou – sub efectul reducerii nivelului preţurilor creşte stocul de bani

reali şi avuţia consumatorilor, ceea ce conduce la creşterea cheltuielilor de consum.

Model macroeconomic – model ce descrie şi cuantifică economia cu ajutorul

datelor şi metodelor statistice.

Teoria deflaţiei datoriei – teorie conform căreia reducerea neaşteptată a

preţurilor conduce la redistribuirea avuţiei între debitori şi creditori şi reduce

cheltuielile totale ale economiei.

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. Explicaţi de ce curba AD are pantă negativă.

2. Ce efect are creşterea impozitelor asupra ratei dobânzii, a venitului naţional, a

consumului şi a investiţiei?

3. Aceeaşi întrebare în cazul reducerii ofertei de bani.

4. Ce efecte posibile are reducerea preţurilor asupra venitului de echilibru?

Probleme şi teme de reflecţie

1. Cum evoluează în modelul IS – LM rata dobânzii, venitul, consumul şi investiţia,

dacă:

a. banca centrală măreşte oferta de bani;

b. statul măreşte G;

c. statul măreşte T;

d. statul măreşte G şi T în aceeaşi proporţie.

223

Page 251: manual macroeconomie

2. Cu ajutorul modelului IS – LM, determinaţi efectul următoarelor şocuri asupra

venitului, ratei dobânzii, consumului şi investiţiei. Ce ar trebui să facă banca

centrală în interesul stabilizării economiei?

a. După apariţia unei generaţii noi de calculatoare mai performante,

întreprinderile îşi schimbă integral sistemul computerizat.

b. Din cauza unui val de falsificare a cărţilor de credit, creşte numărul

tranzacţiilor în bani lichizi.

c. Economiştii conving populaţia să economisească mai mult din venit.

3. O economie se caracterizează prin ecuaţiile:

a. C = 200 + 0.75 (Y - T)

I = 200 – 25r

G = T = 100

Reprezentaţi curba IS în regiunea cuprinsă între r = 0 şi r = 8%.

b. Mai cunoaştem: , M = 1.000 şi P = 2. Reprezentaţi curba

LM în regiunea cuprinsă între r = 0 şi r = 8%.

c. Determinaţi la echilibru rata dobânzii şi venitul.

d. Să presupunem că G creşte la 150. Care va fi deplasarea curbei IS? Cât vor

fi la noul echilibru r şi Y?

e. Să presupunem că M creşte de la 1000 la 1200. Cu cât de deplasează LM?

Cât vor fi la noul echilibru r şi Y?

f. Pornind de la situaţia iniţială, să presupunem că P creşte de la 2 la 4. Cât

vor fi la noul echilibru r şi Y?

g. Deduceţi ecuaţia AD şi reprezentaţi curba AD. Cum se deplasează ea dacă

politica fiscală se modifică conform punctului a) şi politica monetară

conform punctului e)?

4. De ce sunt adevărate afirmaţiile de mai jos? Analizaţi efectele politicii monetare şi

fiscale în următoarele situaţii:

a. Dacă investiţia nu depinde de rata dobânzii, curba IS este perpendiculară.

b. Dacă cererea de bani nu depinde de rata dobânzii, curba LM este

perpendiculară.

224

Page 252: manual macroeconomie

c. Dacă cererea de bani nu depinde de venit, curba LM este orizontală.

d. Dacă cererea de bani este foarte sensibilă la rata dobânzii, curba LM este

orizontală.

5. Să presupunem că statul doreşte să mărească I în condiţiile Y constant. Ce mix de

politică economică asigură realizarea acestui obiectiv în modelul IS – LM? Dacă

statul reduce T şi produce deficit bugetar, în timp ce banca centrală duce o politică

monetară riguroasă, ce efect aşteptăm de la un asemenea mix de politică

economică?

6. Cu ajutorul modelului IS – LM, arătaţi efectul următoarelor evenimente asupra Y,

P şi r:

a. creşterea ofertei de bani;

b. creşterea G;

c. creşterea T.

7. Banca centrală oscilează între două politici monetare: să menţină constantă oferta

de bani sau să modeleze în aşa fel oferta de bani încât r să nu se modifice. Care

politică ar stabiliza mai bine outputul în modelul IS – LM, dacă:

a. şocul ce atinge economia porneşte exclusiv din modificarea exogenă a

cererii de pe piaţa bunurilor;

b. şocul ce atinge economia porneşte exclusiv din modificarea exogenă a

cererii de bani.

8. Să presupunem că cererea de bani reali depinde de venitul disponibil. Funcţia

cererii de bani este: . Utilizând modelul IS – LM, analizaţi

dacă modificarea funcţiei cererii de bani modifică:

a. modelul de analiză a efectelor modificării G?

b. modelul de analiză a efectelor modificării T?

225

Page 253: manual macroeconomie

UNITATEA 14

Cererea agregată în economia deschisă

Obiective

a prezenta modelul Mundell – Fleming în ipoteza ;

a analiza efectul politicii economice în acest model;

a explica sistemul cursurilor flotante, respectiv sistemul cursurilor fixe;

a prezenta modelul Mundell – Fleming în ipoteza preţurilor variabile;

a analiza efectul politicii economice în acest model.

*

* *

Acum vom extinde analiza oscilaţiilor economiei prin includerea comerţului

internaţional şi a finanţelor mondiale.

Modelul IS – LM referitor la economia deschisă se numeşte modelul Mundell

– Fleming: presupune şi arată cauzele oscilaţiilor venitului agregat.

Deosebirea faţă de modelul IS – LM constă în faptul că acesta din urmă

analizează economia închisă.

14.1. Modelul Mundell - Fleming

Componentele modelului sunt:

Ce arată aceste ecuaţii? Ecuaţia IS arată că venitul agregat este suma

consumului, investiţiilor, cumpărărilor guvernamentale şi a exportului net. Consumul

este funcţia venitului disponibil, iar investiţia este funcţia negativă a ratei dobânzii.

Exportul net este funcţia negativă a cursului.

226

Page 254: manual macroeconomie

Cursul se defineşte ca preţul valutei interne măsurat în valută străină. În acest

model nu trebuie să facem distincţie între cursul

nominal şi cel real, deoarece prin ipoteză ,

deci modificările cursului nominal sunt

proporţionale cu modificările cursului real:

, adică atunci când „e” creşte, produsele

străine devin relativ mai ieftine faţă de cele

autohtone şi exportul scade, importul creşte.

Ecuaţia curbei LM descrie piaţa banilor, arătând că oferta de bani reali este

egală cu cererea de bani reali, care este funcţia negativă a ratei dobânzii şi funcţia

pozitivă a venitului. Oferta de bani (M) este reglementată de banca centrală, deci este

o variabilă exogenă, ca şi nivelul preţurilor (P).

A treia ecuaţie arată că rata dobânzii este dată de nivelul său internaţional (r*).

Cele trei ecuaţii descriu modelul Mundell – Fleming, care poate fi analizat şi

grafic, utilizând un sistem de axe: pe axa orizontală se reprezintă venitul, iar pe axa

verticală este cursul (Fig. 14.1.). Deoarece r = r*, ecuaţiile curbelor IS şi LM devin:

227

Page 255: manual macroeconomie

Asterixul de la LM şi IS înseamnă că r = r*. Intersecţia celor două curbe

determină r şi Y de echilibru. Curba LM* este perpendiculară, deoarece r nu apare în

ecuaţie. La r* dat, LM* determină venitul agregat, independent de r.

Curba LM se poate deduce deci din r*, după care se deduce LM*, care descrie

legătura dintre Y şi e (Fig. 14.2.).

În figura 14.2./a am reprezentat curba LM standard, iar linia orizontală indică

nivelul constant al ratei internaţionale a dobânzii (r*). Cele două curbe determină

împreună nivelul venitului, independent de rata dobânzii (r).

În figura 14.2./b am dedus curba LM* perpendiculară, care nu depinde de curs

(e).

Curba IS* are pantă negativă, deoarece un curs mai înalt reduce NX, deci şi Y.

Ea se deduce ca în figura 14.3. din crucea lui Keynes şi funcţia NX.

Dacă cursul creşte la e2 (săgeata 1), exportul net scade (săgeta 2), deci se

reduce şi cheltuiala naţională planificată (săgeata 3) şi venitul (săgeata 4). Curba IS*

leagă funcţia NX şi crucea lui Keynes, aşa cum curba IS leagă funcţia investiţiei cu

crucea lui Keynes.

Cu ajutorul modelului Mundell – Fleming astfel construit, putem analiza

reacţia venitului agregat şi a cursului la modificarea politicii economice. În acest scop,

trebuie să ştim ce tip de sistem valutar internaţional a ales o ţară dată. Deoarece cele

mai multe ţări au optat pentru sistemul cursurilor flotante, analiza va porni de la

existenţa unor cursuri flotante: cursul valutar poate oscila liber, în funcţiile de

condiţiile economice variabile.

14.2. Politica fiscală în ipoteza cursurilor flotante

Să presupunem că statul înviorează creşterea economică prin sporirea G sau

reducerea T. Sub influenţa politicii fiscale expansive, curba IS* se deplasează spre

dreapta (săgeata 1), cursul creşte (săgeata 2), dar venitul nu se modifică (săgeata 3).

Constatarea legată de politica fiscală se deosebeşte net de ceea ce am văzut în

modelul IS – LM în cazul economiei închise, când politica fiscală a mărit venitul. În

228

Page 256: manual macroeconomie

economia deschisă cu curs flotant, politica fiscală nu modifică venitul, deoarece în

acest caz expansiunea fiscală reduce economisirea naţională şi, prin aceasta, investiţia

străină netă, deci cursul creşte. Supraevaluarea valutei naţionale reduce NX, ceea ce

contracarează creşterea cererii interne.

Pentru a înţelege mai bine deosebirea dintre economia închisă şi cea deschisă,

să analizăm ecuaţia ce descrie echilibrul pieţei monetare:

Oferta de bani reali (M/P) este dată şi cererea trebuie întotdeauna să fie egală

cu oferta dată. În economia închisă, sub influenţa politicii fiscale expansive creşte rata

dobânzii şi frânează creşterea venitului de echilibru.

229

Page 257: manual macroeconomie

Dimpotrivă, într-o economie deschisă (mică), rata dobânzii este fixată la

nivelul r*, deci există un singur nivel de venit care satisface ecuaţia. Ca urmare,

supraevaluarea cursului şi reducerea NX trebuie să fie suficient de mare pentru a

compensa integral efectul politicii fiscale expansive.

14.3. Politica monetară în ipoteza cursului flotant

Să presupunem că banca centrală

măreşte oferta de bani. Deoarece prin

ipoteză, creşterea ofertei de bani măreşte

stocul de bani reali şi curba LM* se deplasează

spre dreapta (Fig. 14.5.): venitul creşte, cursul

scade.

Ca şi în economia închisă, politica

monetară şi în economia deschisă influenţează

venitul,

dar mecanismul este altul. În economia

închisă, creşterea ofertei de bani reduce rata

dobânzii şi incită astfel investiţiile.

În economia deschisă (mică) r = r*.

Imediat ce apare efectul de reducere a ratei

dobânzii în urma creşterii ofertei de

bani, capitalul iese din ţară, investitorii

căutând în altă parte randamente mai mari.

Ieşirea capitalului din ţară împiedică scăderea

ratei dobânzii. În plus, deoarece ieşirea

capitalului măreşte oferta de bani

naţionali pe piaţa de devize, cursul

scade, produsele interne devin relativ mai

ieftine faţă de cele străine şi NX creşte.

230

Page 258: manual macroeconomie

Astfel, în economia deschisă, politica monetară influenţează economia nu prin

intermediul modificării ratei dobânzii, ci a cursului (e).

14.4. Politica comercială în condiţiile cursului flotant

Să presupunem că statul încearcă să reducă cererea faţă de produsele importate

prin cote de import şi taxe vamale. Cum evoluează venitul şi cursul? Deoarece NX =

EX – IM, reducerea IM măreşte NX. Funcţia NX se deplasează spre dreapta, deci şi

curba IS* glisează spre dreapta: cursul creşte, dar venitul nu se modifică (Fig. 14.6.).

De obicei, scopul recunoscut al contingentării importului este modificarea

soldului balanţei comerciale (NX). Totuşi, aşa cum am văzut într-un capitol anterior,

acest lucru nu reuşeşte neapărat. În condiţiile cursului flotant, în modelul Mundell –

Fleming ajungem la aceeaşi concluzie:

Deoarece restricţionarea comerţului internaţional nu influenţează venitul,

consumul, investiţia şi G, nu atinge nici soldul balanţei comerciale (NX). Deşi

deplasarea funcţiei NX măreşte exportul net, creşterea cursului îl reduce în aceeaşi

măsură.

14.5. Economia deschisă (mică) în sistemul cursurilor fixe

Acum să analizăm sistemul cursurilor fixe, care deşi a fost abandonat în anii

1970, în ultimul timp unele state îl aplică din nou. Există economişti care propun

întoarcerea generalizată la cursurile fixe.

În cadrul acestui sistem, banca centrală este dispusă ca, la un curs dinainte

stabilit, să convertească nelimitat valuta internă în valute străine şi invers. În acest

scop, ea trebuie să dispună de rezerve valutare considerabile.

După fixarea cursului, singurul scop al politicii monetare este menţinerea

acestuia la nivelul prestabilit. În acest scop, banca centrală reglementează în aşa fel

oferta de bani, încât cursul de echilibru să fie egal cu cursul prestabilit. Am putea

231

Page 259: manual macroeconomie

spune că atâta timp cât banca centrală este dispusă să cumpere sau să vândă valuta

străină, oferta de bani se aliniază automat la nivelul necesar.

Să analizăm cu un exemplu modul în care determină oferta de bani fixarea

cursului. Să presupunem că banca centrală anunţă că fixează cursul la 100 u.m.s./

u.m.i. La oferta actuală de bani însă cursul este de 150 u.m.s./u.m.i., ceea ce depăşeşte

cu 50 u.m.s. cursul anunţat (Fig. 14.7./a).

Apare astfel posibilitatea de profit

pentru speculatori, care pot cumpăra pe piaţă

300 u.m.s. cu 2 u.m.i. şi să-i vândă pentru 3

u.m.i. băncii centrale, obţinând un profit de 1

u.m.i.

Când banca centrală cumpără de la

speculatori valută străină, măreşte automat

oferta de bani. Creşterea ofertei de bani

deplasează LM* spre dreapta, ridicând cursul

de echilibru. Ca urmare, oferta de bani va

creşte până când cursul de echilibru egalează

cursul anunţat.

Dacă în momentul fixării cursului

anunţat cursul de echilibru este de 50 u.m.s./1

u.m.i. (Fig. 14.7./b), atunci speculanţii obţin

profit dacă cumpără 100 u.m.s de la banca

centrală cu 1 u.m.i. şi-i vând pe piaţă cu 2

u.m.i. Când banca centrală vinde valuta

străină, valuta internă încasată reduce oferta de

bani, deci LM* se deplasează spre stânga şi

cursul de echilibru creşte. Oferta de bani scade până când cursul de echilibru atinge

nivelul cursului anunţat.

Trebuie să subliniem că sistemul descris mai sus fixează cursul nominal.

Faptul dacă şi cursul real este menţinut la un nivel constant depinde de lungimea

perioadei analizate. Dacă preţurile sunt flexibile, ceea ce este caracteristic termenului

lung, atunci cursul real se poate modifica, chiar dacă cursul nominal este fix. Din

această cauză, politica economică care urmăreşte fixarea cursului nominal, nu

232

Page 260: manual macroeconomie

influenţează nici o variabilă reală, deci nici cursul real. Această politică influenţează

exclusiv oferta de bani şi nivelul preţurilor.

În modelul Mundell – Fleming preţurile sunt însă constante, deci un curs

nominal fixat de banca centrală înseamnă şi un curs real fixat.

14.6. Politica fiscală în condiţiile

cursului fix

Să presupunem că statul măreşte G sau

reduce T pentru a spori cheltuielile naţionale.

Curba IS* se deplasează spre dreapta şi cursul

creşte (Fig. 14.8.).

Spre deosebire de cursurile flotante, în

cazul cursului fix politica fiscală măreşte

venitul, deoarece expansiunea fiscală conduce

acum automat şi la expansiune monetară.

14.7. Politica monetară în condiţiile

cursului fix

Dacă banca centrală măreşte oferta de

bani (cumpără obligaţiuni de la sectorul privat),

curba LM* glisează spre dreapta şi cursul real

scade (Fig. 14.9.).

Deoarece cursul este fixat, banca centrală este dispusă să cumpere şi să vândă

nelimitat valută la acest curs. Speculatorii vând repede valuta băncii centrale,

reducând astfel oferta de bani şi LM* revine în poziţia iniţială.

Ca urmare, în condiţiile cursului fix, politica monetară tradiţională este fără

efect. Cu alte cuvinte, dacă se adoptă sistemul cursurilor fixe, banca centrală renunţă

la reglementarea ofertei de bani.

Totuşi, ţările care au cursuri fixe pot alege între diferite politici monetare. De

exemplu, pot modifica cursul fixat (îl reduc = devalorizarea valutei; îl măresc =

supraevaluarea valutei).

233

Page 261: manual macroeconomie

Devalorizarea împinge LM* spre dreapta (ca în cazul creşterii ofertei de bani),

deci creşte exportul net şi venitul agregat.

Supraevaluarea împinge LM* spre stânga: exportul net scade, la fel şi venitul

agregat.

14.8. Politica comercială în condiţiile cursului fix

Să presupunem că statul introduce o

contingentare a importurilor. Funcţia NX şi

curba IS* se deplasează spre dreapta (Fig.

14.10.).

Rezultatul diferă de cel din sistemul

cursului flotant. Ca urmare a restricţiei

importului, în ambele sisteme funcţia NX se

deplasează spre dreapta, dar numai în cazul

cursului fix duce la creşterea exportului net,

deoarece datorită cursului fix, restricţia

importului în loc să ducă la creşterea

cursului, induce expansiune monetară. Creşterea cantităţii de bani măreşte venitul

agregat (NX = S – I, iar creşterea venitului măreşte şi S, deci şi NX).

14.9. Modelul Mundell – Fleming

pe termen lung

Până acum am folosit modelul

pentru a analiza economia deschisă (mică)

pe termen scurt, în condiţiile nivelului dat

al preţurilor. Acum să vedem ce se

întâmplă dacă P devine variabil.

În această analiză trebuie să facem

deosebire între cursul nominal (e) şi cursul

real , iar modelul Mundell - Fleming

se scrie astfel:

234

Page 262: manual macroeconomie

Deosebirea este că exportul net depinde acum de cursul real şi nu de cursul

nominal. Să vedem ce se întâmplă dacă P scade (Fig. 14.11.).

Deoarece la P mai mic creşte

stocul de bani reali, curba LM* se

deplasează spre dreapta (Fig. 14.12./a),

cursul real scade şi venitul de echilibru

creşte.

Curba AD exprimă legătura

negativă ce există între P şi Y (Fig.

14.12./b). Curba AD dedusă din modelul

Mundell – Fleming seamănă cu cea

dedusă din modelul IS–LM; politica

economică care în modelul Mundell –

Fleming măreşte venitul, deplasează AD

spre stânga.

Ce legătură există între modelul

Mundell – Fleming şi modelul AD–AS?

Punctul A în ambele diagrame indică

punctul de echilibru pe termen scurt,

deoarece presupune un nivel de preţ

nemodificat. În acest punct de echilibru,

cererea nu este suficientă pentru ca economia să producă la nivelul outputului

potenţial . Din cauza cererii reduse, P scade treptat şi, ca urmare, creşte stocul de

bani reali, iar curba LM* se deplasează spre dreapta (Fig. 14.12./a). Cursul real scade,

deci NX creşte. În final, economia ajunge în punctul B, care indică echilibrul pe

termen lung.

Viteza cu care economia trece de la echilibrul pe termen scurt la cel pe termen

lung depinde de viteza cu care nivelul variabil al preţurilor reuşeşte să readucă

economia la nivelul outputului potenţial .

235

Page 263: manual macroeconomie

Când politicienii iau decizii economice, trebuie să aibă în vedere atât efectele

pe termen scurt cât şi efectele pe termen lung.

Concluzii

1. Modelul Mundell – Fleming este modelul IS – LM pentru economia deschisă.

Consideră şi arată ce factor determină oscilaţiile venitului şi ale cursului.

2. Din modelul Mundell – Fleming rezultă că în sistemul cursurilor flotante politica

fiscală nu are efect asupra venitului agregat. Sub efectul expansiunii fiscale valuta

se supraevaluează, ceea ce reduce exportul net şi contracarează efectul expansiv

obişnuit exercitat asupra venitului agregat.

3. Conform modelului Mundell - Fleming, în sistemul cursului fix politica monetară

nu are efect asupra venitului agregat. Orice încercare de a extinde oferta de bani

este zadarnică, deoarece oferta de bani trebuie să evolueze în aşa fel încât cursul

anunţat să fie menţinut. Dimpotrivă, în sistemul cursurilor flotante politica

monetară are efect asupra venitului agregat.

4. Dacă investitorii nu au încredere în deţinerea instrumentelor de plată ale unei ţări,

atunci rata dobânzii în interior depăşeşte nivelul internaţional. Conform modelului

Mundell – Fleming, creşterea suprapreţului riscului conduce la creşterea ratei

dobânzii şi devalorizarea valutei naţionale.

5. Ambele sisteme ale cursului au propriile lor avantaje. În sistemul cursurilor

flexibile politica monetară poate urmări şi alte obiective decât menţinerea

stabilităţii cursului. Cursul fix reduce oarecum incertitudinea tranzacţiilor

internaţionale.

Concepte cheie

Curs fix – curs predeterminat de banca centrală, la care aceasta schimbă valuta

proprie în valută străină şi invers.

Curs flotant – banca centrală permite ca cursul să reacţioneze la modificările

condiţiilor economice şi ale politicii economice.

Devalorizare – banca centrală reduce valoarea valutei naţionale în sistemul

cursului fix.

236

Page 264: manual macroeconomie

Modelul Mundell – Fleming – modelul IS – LM al economiei deschise.

Supraevaluare – banca centrală măreşte valoarea valutei naţionale în sistemul

cursului fix.

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. Cum evoluează venitul agregat, cursul şi soldul balanţei comerciale în modelul

Mundell - Fleming, dacă cursurile sunt flotante şi cresc impozitele?

2. Aceeaşi întrebare, dacă cursurile sunt flotante şi creşte oferta de bani? Ce s-ar

întâmpla dacă cursurile ar fi fixe?

3. Aceeaşi întrebare, dacă cursurile sunt flotante şi se instituie cote de import la

importul de automobile? Cum ar evolua aceste variabile dacă cursurile ar fi fixe?

4. Ce avantaje are sistemul cursurilor flotante? Dar sistemul cursurilor fixe?

Probleme şi teme de reflecţie

1. Utilizând modelul Mundell – Fleming, determinaţi cum evoluează venitul, cursul

şi exportul net în sistemul cursurilor flotante şi fixe, sub efectul următoarelor

şocuri:

a. Consumatorii consumă mai puţin şi economisesc mai mult.

b. Apare un nou model de autoturism străin şi consumatorii interni îl preferă.

c. Se introduc bancomatele şi scade cererea de bani.

2. Modelul Mundell – Fleming consideră r* ca variabilă exogenă. Să analizăm ce s-ar

întâmpla dacă r* s-ar modifica?

a. Ce poate cauza creşterea r*?

b. Cum evoluează în modelul Mundell – Fleming cu cursuri flotante venitul,

cursul şi NX, dacă rata dobânzii creşte?

c. Cum evoluează în modelul Mundell – Fleming cu cursuri fixe venitul,

cursul şi NX, dacă rata dobânzii creşte?

3. Oamenii de afaceri şi politicienii se ocupă sistematic de competitivitatea externă a

ramurilor industriale autohtone.

a. Cum atinge modificarea cursului această competitivitate?

237

Page 265: manual macroeconomie

b. Să presupunem că dorim să mărim competitivitatea industriilor autohtone,

dar nu dorim să se modifice venitul. Conform modelului Mundell –

Fleming, ce politică monetară şi fiscală ar trebui implementată?

4. Să presupunem că un venit mai mare induce un import mai mare şi deci un NX

mai mic: NX = NX (e, Y). Să analizăm efectul expansiunii fiscale asupra venitului

şi a soldului balanţei comerciale:

a. în sistemul cursurilor flotante?

b. în sistemul cursurilor fixe?

5. Să presupunem că cererea de bani depinde de venitul disponibil şi ecuaţia pieţei

monetare este: . Analizaţi efectul reducerii T asupra cursului

într-o economie deschisă (mică) într-un sistem al cursurilor fixe.

6. Pe baza modelului Mundell – Fleming, răspundeţi la următoarele întrebări în

legătură cu ţara mică A:

a. Dacă în ţara A este recesiune, este necesar ca statul să aplice o politică

monetară sau fiscală pentru a mări ocuparea? De ce?

b. Cum ar influenţa asupra outputului, consumului şi a soldului balanţei

comerciale dacă ţara A ar interzice importul de vin din ţara B? Analizaţi

atât efectul pe termen scurt, cât şi efectul pe termen lung.

238