manual macroeconomie
Click here to load reader
-
Upload
cristiancristian -
Category
Documents
-
view
1.451 -
download
29
Transcript of manual macroeconomie
UNIVERSITATEA „BABEŞ – BOLYAI” CLUJ – NAPOCA
FACULTATEA DE BUSINESS
Vorzsak Magdalena
Toader Valentin
MACROECONOMIE
Cluj – Napoca, 2004
Partea I
Protagonişti, indicatori şi teorii
macroeconomice
2
Indicatori macroeconomici
Unitatea I: Corelaţiile macroeconomice de bază
Unitatea II: Sistemul conturilor naţionale
3
UNITATEA 1
Corelaţiile macroeconomice fundamentale
Obiective
a face cunoştinţă cu sectoarele macroeconomiei;
a descrie procesele care au loc pe pieţele macroeconomice;
a defini consumul intermediar (productiv) şi consumul final;
a studia sursele de utilizare a venitului;
a defini rolul statului şi a exteriorului în procesele de venit;
a descrie circuitul macroeconomic şi principalele corelaţii dintre sectoare.
*
* *
La prima vedere poate părea că economiile naţionale – deoarece funcţionează
în condiţii deosebite – pot fi analizate numai având în vedere posibilităţile şi
constrângerile lor concrete. Există însă o serie de elemente comune, adică asemenea
factori de producţie, protagonişti economici şi instituţii, care se regăsesc în toate
economiile naţionale. Tehnologiile aplicate pot fi diferite, dar unele dintre ele se
utilizează peste tot; banii – în privinţa aspectului exterior, al valorii, al denumirii etc.
sunt diferiţi, dar în orice economie modernă schimbul se realizează prin intermediul
lor. Toate acestea fac posibilă modelarea macroeconomică, adică descrierea şi studiul
corelaţiilor fundamentale mai mult sau mai puţin caracteristice oricărui sistem
economic.
Orice sistem economic se poate descrie cu ajutorul unui model. Sistemul
economic din ţările dezvoltate este, în general, denumit ca fiind o economie mixtă sau
o economie de piaţă mixtă. Această denumire face referire la faptul că puterea
organizatorică principală a legăturilor economice o reprezintă piaţa, dar paralel cu ea,
statul ia parte la viaţa economică a naţiunii ca factor economic de sine stătător,
modificând esenţial procesele de producţie şi de venit ce iau naştere în urma
mecanismelor de piaţă.
În cadrul unei asemenea economii de piaţă mixte, în procesele economice
joacă un rol determinant anumiţi protagonişti şi anumite instituţii.
1.1. Protagoniştii macroeconomici
Într-o economie naţională, fiecare cetăţean este concomitent şi un protagonist
economic. Dar modelarea ar fi de neconceput dacă am analiza separat fiecare
cetăţean, fiecare întreprindere. Este deci necesară o grupare a lor, având în vedere
unele caracteristici ale acestora, ajungând astfel la sectoare economice.
Tot astfel, şi legăturile care iau naştere între agenţii economici sunt foarte
ramificate, indivizii şi grupele lor sunt legaţi de instituţii economice multiple şi, prin
intermediul acestora, între ei iau naştere relaţii multiforme. Rolul decisiv în
funcţionarea economiilor mixte o au instituţiile de piaţă, care stau deci în centrul
modelului macroeconomic.
1.1.1. Sectoarele economiei
Microeconomia ne-a arătat că unităţile economice se deosebesc prin natura
activităţii pe care o desfăşoară: întreprinderile produc bunurile, iar menajele le
consumă.
Totalitatea unităţilor economice care îndeplinesc acelaşi rol în procesul
economic formează un sector economic.
La nivel de economie naţională putem delimita cinci sectoare de bază: sectorul
întreprinderilor, sectorul menajelor, sectorul public (de stat), sistemul bancar şi
sectorul exterior (restul lumii). Aceste sectoare sunt protagoniştii modelului ce descrie
economia naţională (macromodel).
Cu conceptul de sector economic, agenţii economici se pot aborda sub formă
sintetică, agregată. La analiza comportamentului sectoarelor şi a legăturilor dintre ele
facem abstracţie de legăturile intrasectoriale, de fluxurile de bunuri şi de bani dintre
agregatele economice de acelaşi tip.
Comportamentul a câte unui sector se identifică cu comportamentul general
caracteristic unităţilor economice ce-l compun, fără a lua în seamă diferenţele ce
există între ele.
Pagina 48 din 272
Sectorul întreprinderilor (E) este totalitatea acelor unităţi economice care
produc mărfuri (bunuri şi servicii) cu scopul valorificării pe piaţă. Ele îşi acoperă
cheltuielile din încasările astfel rezultate. Scopul activităţii lor este obţinerea de profit.
Conform acestei definiţii, în modelul nostru macroeconomic exclusiv sectorul
întreprinderilor desfăşoară o activitate de producţie.
Sectorul menajelor (M) este totalitatea acelor actori economici care au ca scop
principal să-şi satisfacă cât mai deplin nevoile, adică consumul. Pentru a-şi putea
satisface nevoile, menajele trebuie să obţină venituri. Acest lucru se realizează în
schimbul serviciilor factorilor de producţie pe care le oferă sferei întreprinderilor (în
principal, muncă).
Sfera menajelor se compune din două părţi:
menaje private, în cadrul cărora are loc consumul bunurilor
(serviciilor) procurate de pe piaţă şi, deci, reproducţia forţei de muncă;
organizaţii non profit, în cadrul cărora are loc consumul public al
menajelor, care contribuie nemijlocit (prin intermediul pieţei) la
cheltuielile acestor organizaţii sau aceste cheltuieli sunt acoperite din
surse publice. Aici intră, de exemplu, unităţile de cult, organizaţiile
sociale, uniunile culturale etc.
Delimitarea de mai sus nu este deloc riguroasă şi univocă. De sfera
întreprinderilor aparţin şi acei consumatori care desfăşoară o activitate de producţie
(de exemplu, construiesc), respectiv acele organizaţii care fac rost de un venit în urma
utilizării factorilor de producţie. De exemplu, o organizaţie socială se comportă ca un
menaj, când îşi finanţează activitatea din cotizaţii, dar şi ca o întreprindere, când
încasează un venit din vânzarea sau închirierea unor factori de producţie aflaţi în
proprietatea ei. Ca urmare, adoptăm acel principiu metodologic conform căruia
delimitarea celor două sectoare se bazează prioritar nu pe deosebirile organizatorice,
ci pe funcţia economică.
Sfera întreprinderilor şi sfera menajelor formează împreună sectorul privat. În
afara sectorului privat şi statul desfăşoară o activitate economică, îndeplinind funcţii
pe care sfera privată nu doreşte sau nu reuşeşte să le rezolve: asigurarea
învăţământului şi ocrotirii sănătăţii la nivel naţional, conducerea întregii societăţii,
apărarea naţională etc. Ca urmare, statul este un protagonist macroeconomic
independent.
Pagina 49 din 272
În sfera publică (A) intră instituţiile care asigură rezolvarea problemelor de
nivel naţional, care nu satisfac nevoile prin intermediul pieţei şi care-şi acoperă
cheltuielile din impozite şi alte încasări publice. Aici intră toate serviciile
guvernamentale, ministerele, armata, poliţia, justiţia, primăria, şcolile, spitalele,
muzeele etc.
În modelul nostru macroeconomic, sistemul bancar (SB) este un protagonist
aparte, având sarcina de a asigura cantitatea de bani necesară funcţionării economiei.
Economiile naţionale moderne se leagă prin tot mai multe fire de alte
economii naţionale: îşi valorifică o parte din producţie în restul lumii, importă bunuri
pentru a îmbunătăţi structura consumului intern etc. Ca urmare, restul lumii devine un
protagonist important în modelul economic.
Sectorul exterior (Ext) include acele persoane fizice şi juridice care nu sunt
rezidenţii permanenţi ai ţării date, respectiv nu se încadrează în procesele economice
interne ale economiei date.
Dacă modelul macroeconomic face abstracţie de sectorul exterior, el descrie
funcţionarea economiei închise (cu trei protagonişti), iar când îl integrează, descrie
funcţionarea economiei deschise (cu patru protagonişti).
1.1.2. Scena relaţiilor dintre protagoniştii economici - pieţele
Cele cinci sectoare delimitate mai sus intră în relaţii sub diferite forme, în
principal prin intermediul relaţiilor de piaţă (vânzare – cumpărare). În interesul
modelării proceselor economice şi pieţele sunt tratate sub formă agregată, fiind
delimitate în funcţie de modalitatea în care are loc vânzarea – cumpărarea, de obiectul
operaţiunilor de piaţă. Din punctul de vedere al circuitului economic, deosebim cinci
tipuri de mărfuri: bunurile de consum, bunurile capital, banii, capitalul şi forţa de
muncă. Însă, în privinţa felului în care are loc vânzarea – cumpărarea este suficient să
deosebim doar patru pieţe, deoarece vânzarea - cumpărarea bunurilor de consum şi a
bunurilor capital are loc în mod similar.
Bineînţeles, pe lângă analiza funcţionării celor patru pieţe parţiale, este
necesar să se analizeze şi funcţionarea de ansamblu a acestora (a pieţei agregate).
Pe piaţa mărfurilor (bunurilor) se schimbă bunurile şi serviciile, aici apare
deci cererea şi oferta de bunuri (de consum şi capital). Bunurile de consum satisfac
Pagina 50 din 272
nevoile menajelor (consum final), iar bunurile capital (de investiţie) satisfac nevoile
sectorului întreprinderilor, fiind utilizate pentru producţia altor bunuri sau servicii
(consum intermediar).
Piaţa monetară descrie, în principal, legăturile dintre sistemul bancar şi
celelalte sectoare economice, urmărind realizarea echilibrului dintre masa monetară
creată de sistemul bancar şi cererea de bani a protagoniştilor economici.
Pe piaţa de capital agenţii economici fac rost de banii necesari pentru
investiţii, pe seama surselor economisite temporar de alţi agenţi economici. În
modelul nostru, piaţa de capital apare sub forma titlurilor (a hârtiilor de valoare). Pe
piaţa capitalului, alături de sistemul bancar, funcţionează şi alte instituţii speciale (de
exemplu, bursa de mărfuri şi valori), care facilitează circulaţia eficientă a hârtiilor de
valoare.
Piaţa muncii intermediază vânzarea – cumpărarea forţei de muncă, ca principal
factor de producţie. Conţinutul forţei de muncă nu este identic cu cel al muncii. Forţa
de muncă reprezintă capacitatea indivizilor de a presta servicii de muncă, pe când
munca este un factor de producţie, reprezentând utilizarea capacităţii forţei de muncă
în procesul de producţie. Ofertantul de muncă dispune doar de capacitatea de a
muncii, dar munca devine o resursă de producţie doar împreună cu ceilalţi factori de
producţie. Pe parcursul vânzării – cumpărării pe piaţă, vânzătorul (forţa de muncă) şi
cumpărătorul (angajatorul) încheie un contract, prin care vânzătorul se obligă să
presteze servicii de muncă (prin utilizarea capacităţii sale de muncă) contra unui
salariu. Vânzarea – cumpărarea se referă la forţa de muncă, dar realizarea contractului
se referă deja la muncă. Unitatea de măsura a forţei de muncă şi a muncii este ora de
muncă.
Pieţele parţiale sunt într-o interdependenţă strânsă: fluxurile monetare sunt
echivalentul valoric al fluxurilor de mărfuri, cererea factorilor de producţie (bunuri
capital şi forţă de muncă) este strâns legată de posibilităţile de vânzare de pe piaţa
mărfurilor etc. Ca urmare, pieţele parţiale îşi determină reciproc fluxurile.
Interdependenţele dintre ele pot fi înţelese numai dacă cunoaştem legităţile proprii
fiecărei pieţe parţiale. De aceea, după analiza funcţionării pieţelor parţiale, ne vom
reîntoarce la piaţa mărfurilor, pentru a analiza influenţele celorlalte pieţe. În această
etapă de analiză, piaţa mărfurilor va fi denumită piaţă agregată.
Pagina 51 din 272
Cererea de pe piaţa mărfurilor care evoluează ca urmare a influenţelor
simultane ale tuturor pieţelor parţiale va fi cererea agregată, iar oferta de pe piaţa
mărfurilor care oglindeşte mişcarea fiecărei pieţe parţiale va fi oferta agregată.
Această piaţă agregată are caracter teoretic, deşi procesele care au loc şi
cantităţile care se determină acolo sunt reale.
A realiza o analiză macroeconomică în aceste condiţii, înseamnă a studia cum
se comportă protagoniştii economici definiţi mai sus în condiţiile de piaţă date şi cum
se repercutează comportamentul lor asupra acestor condiţii de piaţă.
Cu cele arătate mai sus, am formulat deja câteva caracteristici importante ale
macroeconomiei:
1. Macroeconomia se preocupă de un număr redus de protagonişti
agregaţi. Atenţia economiştilor se îndreaptă nu asupra proceselor
specifice ce au loc în interiorul diferitelor sectoare, ci asupra
interdependenţelor dintre sectoare.
2. În macroeconomie, piaţa nu este ceva dat odată pentru totdeauna şi
imobil, situaţia ei se modifică permanent sub influenţa interacţiunilor
dintre sectoare şi aceste modificări incită protagoniştii economici
permanent la noi acţiuni.
1.2. Producţie, venituri, cheltuieli
1.2.1. Output şi venit
Dacă analizăm relaţiile de piaţă ca relaţii între sectoare, atunci unele noţiuni
din microeconomie trebuie să fie revizuite. Ceea ce pe piaţa unui producător a unui
produs se poate determina univoc şi este cuantificabil, la nivelul economiei naţionale
apare deja ca o problemă complicată. Cum să măsurăm, de exemplu, outputul
sectorului întreprinderilor, având în vedere multitudinea de produse de natură diferită
din care se compune? La fel, ceea ce pentru o firmă este univoc o cheltuială, la nivelul
sectorului întreprinderilor poate dispare complet, deoarece pentru o întreprindere este
o cheltuială, în timp ce pentru alta este o încasare. Impozitele plătite statului reduc
venitul unor protagonişti, dar concomitent măresc venitul altor protagonişti (sub
forma transferurilor, de exemplu). Un rol specific revine şi economisirii: din punctul
Pagina 52 din 272
de vedere al menajelor, economiile reprezintă un venit neconsumat, pe când la nivelul
economiei devin sursa cererii de investiţie.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă că la nivel de economie naţională
trebuie să folosim o serie de noţiuni ce nu apar în microeconomie, respectiv trebuie să
clarificăm unele probleme de cuantificare.
Outputul naţional reprezintă totalitatea produselor create şi a serviciilor
prestate în cadrul economiei într-o perioadă determinată (de obicei 1 an). El reprezintă
o mulţime de produse/servicii, compusă din elemente eterogene: locuinţe, costume,
televizoare reparate, producţia de vinuri, servicii de taximetrie etc. Mărimea efectivă,
reală a outputului naţional se poate determina doar dacă utilizăm unităţi de măsură
naturale, fizice. În acest caz, obţinem outputul naţional real. Este însă foarte dificil să
facem un asemenea calcul, fiind vorba de produse de natură diferită.
Dacă înmulţim fiecare unitate de produs/serviciu cu preţul monetar în vigoare
şi totalizăm valorile monetare astfel obţinute, putem omogeniza mulţimea mărfurilor
ce compun outputul naţional.
Outputul naţional nominal reprezintă valoarea totală (cantitate x preţ) a
produselor create şi a serviciilor prestate în decursul unei perioade (1 an).
Ca urmare, analiza proceselor macroeconomice este de neconceput fără
utilizarea unei asemenea unităţi de măsură care face posibilă totalizarea unor mărfuri
de natură diferită. Această unitate de măsură comună este moneda (banii).
Banii – într-o primă aproximare – reprezintă orice lucru care serveşte ca
unitate generală de contabilizare, ca instrument de plată general şi ca instrument de
tezaurizare în cadrul economiei naţionale. Cantitatea de bani ce se află în circulaţie în
economie la un moment dat reprezintă masa monetară (M – money).
Preţurile exprimate în bani fac posibilă totalizarea cantităţilor de produse
diferite, fie că este vorba de cerere, fie de ofertă. Însă măsurarea bănească denaturează
modificările reale ale producţiei: dacă preţurile cresc, dar cantitatea produsă e
constantă, outputul naţional nominal creşte. Dar este totuşi posibilă şi determinarea
valorii reale a producţiei, dacă outputul naţional nominal se împarte la preţul mediu,
adică cu nivelul general al preţurilor. Astfel obţinem mărimea outputului real,
exprimată în bani.
Media aritmetică ponderată (cu cantităţile de produse şi de servicii) a
preţurilor produselor şi serviciilor se numeşte nivelul general al preţurilor (P – Price).
Calculul lui P nu este uşor, deoarece este vorba de o masă foarte mare de mărfuri.
Pagina 53 din 272
Suma preţurilor produselor create este (pi – preţul unitar al produsului i, Qi –
cantitatea produsă din produsul i), iar nivelul general al preţurilor va fi: .
Nivelul general al preţurilor este totuşi o categorie teoretică, deoarece în
realitate, doar întâmplător poate exista o marfă al cărei preţ să coincidă cu P. Nivelul
general al preţurilor reprezintă, de fapt, cantitatea de bani ce revine pe o unitate
abstractă de bun din totalul bunurilor produse în economie într-o perioadă dată. Cu
ajutorul P putem determina şi valoarea unei unităţi monetare, adică puterea de
cumpărare a banilor: dacă masa monetară aflată în circulaţie se împarte la P, atunci
găsim valoarea reală a acestei mase monetare.
Valoarea reală a masei monetare exprimă cantitatea de bunuri ce se poate
cumpăra cu ajutorul masei monetare date. Reciproca ei este puterea de cumpărare a
banilor, care arată cantitatea de bun abstract ce poate fi cumpărată cu o unitate
monetară.
În analiza proceselor macroeconomice, de cele mai multe ori, nu nivelul
general al preţurilor, ci modificarea acestuia joacă un rol mai important. Dacă, de
exemplu, vrem să ştim cum se modifică outputul naţional în anul dat, atunci nu este
necesar să cunoaştem P, fiind suficient să cunoaştem modificarea acestuia. Cu alte
cuvinte, cunoscând modificarea outputului naţional nominal şi modificarea nivelului
general al preţurilor, putem determina modificarea outputului naţional real.
În măsurarea modificărilor outputului naţional nominal şi real, mărimea
absolută a nivelului general al preţurilor nu are nici un rol; în acest calcul se utilizează
doar modificarea procentuală a acestuia. Nu are importanţă dacă preţul a crescut de la
100 la 120 sau de la 200 la 240, important este că trebuie să se plătească cu 20% mai
mult pentru produsul dat.
Modificarea procentuală a nivelului general al preţurilor se numeşte indicele
preţurilor. Acesta se determină împărţind valoarea totală a bunurilor la un moment
dat, cu valoarea totală a aceloraşi bunuri dintr-un moment anterior.
unde:
- cantitatea din bunul i în momentul t
Pagina 54 din 272
- preţul bunului i în momentul t
Acum putem defini mai precis noţiunea de output real. Outputul real se
măsoară prin suma preţurilor bunurilor produse, dacă producţia se totalizează cu
ajutorul banilor cu o putere de cumpărare nemodificată (constantă).
În cazul măsurării bunurilor care nu se valorifică pe piaţă, deci care nu au preţ
(de exemplu: serviciile oferite de instituţiile de stat) se recurge la valoarea factorilor
utilizaţi pentru producerea lor sau la preţul unor servicii similare valorificate pe piaţă.
Întrebarea este ce intră în outputul naţional? La început facem abstracţie de
restul lumii, considerând o economie închisă.
O soluţie foarte simplă ar fi să însumăm la preţ constant toate produsele şi
serviciile create (oferite) de întreprinderi. Dar outputul real astfel obţinut nu ar fi egal
cu realizările efective ale economiei, deoarece include unele înregistrări repetate. De
obicei, materiile prime trec prin faze succesive de prelucrare. În producţia fiecărei
faze de prelucrare este prezentă şi valoarea materiei prime, deşi aceasta măreşte
realizarea economiei doar o singură dată. Bunurile care în perioada dată sunt
consumate productiv, formează consumul intermediar. Valoarea lor nu măreşte
realizările economiei. Ca urmare, în calculul outputului naţional real trebuie să avem
în vedere numai produsele finale, adică bunurile şi serviciile care în perioada dată nu
se mai prelucrează, ci se consumă ca atare (consumul final).
Performanţa unei economii se măsoară prin nivelul la care reuşeşte să
satisfacă nevoile membrilor ei. Ca urmare, outputul naţional se măsoară prin masa
produselor destinate consumului final sau utilizării finale. În acest scop, din outputul
naţional total se scade valoarea consumurilor intermediare (productive). Din întreaga
producţie a diferitelor faze de fabricaţie ne interesează deci numai valoarea adăugată.
Din nou putem acum preciza definiţia noţiunii de output naţional real.
Outputul real reprezintă valoarea reală a produselor (şi serviciilor) finale
create (prestate) într-o economie într-o perioadă dată. Se notează cu Y (Yield).
Această mărime se numeşte în statistică produs intern brut (PIB) (sau GDP – Gross
Domestic Product). Această mulţime de mărfuri este oferită pentru schimb
intersectorial, fiind utilizată de protagoniştii economici în scopul consumului final.
Consumul final nu coincide cu consumul menajelor. O parte din produsele
create se folosesc de sfera întreprinderilor pentru acumulare (înlocuirea sau lărgirea
stocului de capital), iar o altă parte este cumpărată de sectorul (sfera) public(ă). Deci,
Pagina 55 din 272
masa de produse disponibilă pentru consumul final se compune din bunuri de consum
şi bunuri de investiţie, respectiv din produsele pe care sectorul public doreşte să le
achiziţioneze.
Din cele de mai sus rezultă că şi outputul naţional, prin definiţie, coincide cu
cantitatea de bunuri oferită de sectorul întreprinderilor, deoarece numai aici are loc
producţia.
Dar oferta nu este în mod necesar egală cu cantitatea de bunuri valorificate.
Outputul naţional include şi modificarea stocurilor sectorului întreprinderilor. Dacă
aceste stocuri sunt mai mari decât cele dorite, atunci sectorul întreprinderilor nu a
reuşit să valorifice cantitatea de produse planificată a fi vândută. Un output dat
(ofertă) poate însemna sau cerere excedentară sau ofertă excedentară.
Privind din alt unghi, outputul naţional este izvorul (sursa) tuturor veniturilor
din economie: aceasta este suma venitului ce se poate împărţi între protagoniştii
economici.
La nivelul economiei naţionale, valoarea totală a outputului destinat
consumului final coincide cu venitul întregii economii.
Protagoniştii economici pot obţine venituri pe baza proprietăţii factorilor de
producţie. Ca urmare, deosebim venituri diferite, în funcţie de natura factorilor
deţinuţi în proprietate: salarii, dobândă, rentă şi profit.
Acest venit este sursa cheltuielilor sectoriale: din acest venit menajele
cumpără bunuri de consum, întreprinderile fac investiţii, guvernul îşi acoperă
cheltuielile.
Într-o economie închisă, venitul total coincide în mod necesar cu mărimea
cheltuielilor totale. Dar cheltuielile nu devin nemijlocit cerere la fiecare protagonist,
deoarece o parte din venit se poate economisi. Prin intermediul pieţei monetare şi a
pieţei titlurilor, aceste economii reprezintă sursa investiţiilor.
Cheltuielile protagoniştilor economici, utilizarea venitului, coincide în ultimă
instanţă cu cererea totală de pe piaţa bunurilor.
Sintetizând cele de mai sus: outputul naţional pe termen scurt (1 an) reprezintă
masa de produse disponibilă pentru utilizare finală, care coincide cu mărimea ofertei
(totale) naţionale. Mărimea outputului coincide cu venitul macroeconomic, care este
sursa cheltuielilor. Utilizarea venitului, în final, conduce la o cerere identică cu
venitul.
Output = Ofertă totală = Venit = Utilizare finală = Cerere totală
Pagina 56 din 272
Constatarea de mai sus necesită o analiză în continuare. Trebuie să studiem
mai profund crearea, distribuirea şi utilizarea venitului, să definim elementele cererii
totale şi să arătăm legătura dintre venit şi cerere.
1.2.2. Sursa venitului şi utilizarea sa
Am văzut deja că outputul este izvorul venitului, fiind de valoare egală cu
acesta. Dar analiza anterioară s-a referit doar la o economie închisă. Să vedem acum
rolul sectorului exterior.
1.2.2.1. Rolul sectorului exterior în formarea venitului
Sectorul exterior, pe de o parte, cumpără o parte din produsele autohtone
(export), pe de altă parte, măreşte cantitatea de produse ce se poate cumpăra în
economie, pe baza importului. Contravaloarea produselor exportate este parte
componentă a venitului autohton, pe când valoarea importului reduce acest venit. Ca
urmare, mărimea venitului intern poate fi diferită de valoarea produselor create în
economie, datorită fluxurilor dinspre şi spre sectorul exterior.
Venitul din export (EX – Export) reprezintă contravaloarea produselor
autohtone vândute pe pieţele din exterior. Venitul din import (IM – Import) reprezintă
venitul partenerilor externi realizat pe pieţele autohtone, care părăseşte economia
naţională şi este încasat de restul lumii. Deci, o parte din venitul creat în interior
provine din export, respectiv contravaloarea importului părăseşte economia. Ca
urmare, utilizarea internă nu mai corespunde cu cantitatea produsă în ţară, deoarece se
utilizează şi produse importate, iar produsele exportate nu se mai utilizează intern.
Venitul realizat de rezidenţi, adică venitul naţional se modifică astfel:
Y = utilizare internă + export - import
Pagina 57 din 272
1.2.2.2. Factorii de producţie şi veniturile lor
Cine dispune de venitul total realizat, adică cine deţine contravaloarea
produselor create în economie? La prima vedere, răspunsul pare simplu:
întreprinderile dispun de întreaga încasare, deoarece ele valorifică produsele
(serviciile) create. Numai că întreprinderile nu utilizează în întregime aceste încasări,
fiind nevoite să plătească contravaloarea factorilor de producţie utilizaţi. În ultimă
instanţă, proprietarii factorilor de producţie sunt menajele. Salariul, dobânda,
dividendele etc. revin deci menajelor. Profitul întreprinderilor, dacă nu se foloseşte
pentru investire, reprezintă tot venitul menajelor. Există un singur venit care nu
ajunge la menaje – acumularea întreprinderilor, adică economiile acestora.
În modelul nostru macroeconomic, utilizăm aceeaşi ipoteză de simplificare ca
şi în microeconomie: pentru producţie se utilizează doar doi factori: capital şi muncă.
Ca urmare, şi venitul factorilor va lua două forme: salarii şi dobândă pentru capital. O
altă simplificare constă în faptul că gruparea proprietăţii capitalului are loc într-o
singură formă: proprietarii de capital bănesc îşi cedează resursele sectorului
întreprinderilor doar sub forma cumpărării de obligaţiuni.
Munca necesară pentru procesul de producţie stă la dispoziţie în sectorul
menajelor. Crearea, reproducerea şi “întreţinerea” acesteia are loc tot în acest sector.
Menţinerea capacităţii de muncă se realizează, în principal, prin consum, care are loc
în sectorul menajelor.
Venitul rezultat din muncă este salariul, care are o formă nominală şi una
reală. Salariul nominal (bănesc) este suma de bani plătită pentru unitatea de muncă
(W – Wage), iar salariul real reprezintă cantitatea de bunuri ce se poate cumpăra cu
această sumă de bani, calculându-se ca raport între salariul nominal şi nivelul general
al preţurilor . Suma salariilor totale plătite în cadrul economiei se obţine
înmulţind numărul celor ocupaţi cu salariul nominal mediu.
Crearea bunurilor capital necesare pentru procesul de producţie are loc în
procesul de producţie ce se desfăşoară în cadrul sectorului întreprinderilor. La un
moment dat, economia dispune deja de un anumit stoc de capital, care face posibilă
producţia.
Pagina 58 din 272
Stocul de capital al economiei naţionale (K – Kapital) cuprinde totalitatea
maşinilor, utilajelor, clădirilor, echipamentelor etc. care asigură condiţiile materiale
ale producţiei.
Venitul proprietarilor de capital este dobânda, în sensul că ei avansează iniţial
banii necesari pentru achiziţionarea bunurilor capital. Capitalul lor bănesc ajunge la
întreprinderi prin intermediul cumpărării de hârtii de valoare. Proprietarul hârtiei de
valoare primeşte venitul rezultat de pe urma utilizării capitalului împrumutat, care în
economia de piaţă îmbracă forma de dobândă.
Stocul de capital disponibil într-o perioadă dată necesită, ca şi munca, o
reproducere continuă. Înlocuirea capitalului uzat se asigură în sectorul
întreprinderilor, prin faptul că o parte din bunurile produse iau forma bunurilor
capital.
Investiţia este acea activitate, care vizează crearea şi achiziţionarea bunurilor
capital. Cererea de investiţie este cererea totală de bunuri capital necesare în procesul
producţiei (I – Investment). O parte din investiţie serveşte la înlocuirea bunurilor
capital uzate în procesul de producţie, adică la menţinerea valorii şi funcţionalităţii
stocului de capital. Aceasta este investiţia de înlocuire (egală cu amortizarea).
Activitatea de investiţie care are ca rezultat creşterea stocului de capital este investiţia
de lărgire (sau investiţia netă). Astfel, investiţia totală (investiţia brută) a unei
perioade va fi suma investiţiei de înlocuire (= Am) şi a investiţiei de lărgire (=
investiţia netă): .
Orice activitate de investiţie este o utilizare finală.
Amortizarea (egală cu uzura stocului de capital) nu poate deveni însă venit al
proprietarilor de capital (menajelor), deoarece nu ei asigură înlocuirea bunurilor
capital uzate. Ca urmare, amortizarea este venitul sferei întreprinderilor şi din acest
venit se finanţează înlocuirea. Din punctul de vedere al unei întreprinderi, amortizarea
poate fi şi o sursă de economisire, deoarece sumele amortizate nu se cheltuiesc
imediat pentru cumpărarea de noi bunuri capital. Fondul de amortizare necheltuit
momentan de o întreprindere, poate fi împrumutat altei întreprinderi, care tocmai îşi
înlocuieşte capitalul uzat. Dacă însă avem în vedere întregul sector al întreprinderilor,
întreaga amortizare este cheltuială pentru înlocuire, deoarece numai aşa poate rămâne
stabilă mărimea stocului de capital.
Pagina 59 din 272
Partea venitului creat în economie care depăşeşte valoarea înlocuirii devine
venit al proprietarilor de capital, deci sursă de venit pentru menaje.
Dacă din venitul brut scădem amortizarea, găsim venitul net, care în statistică
se numeşte produs intern net (PIN) sau NDP (Net Domestic Product).
Venitul net cuprinde suma salariilor, a dobânzilor şi a dividendelor plătite
proprietarilor şi a profiturilor. Profitul reprezintă venitul întreprinzătorilor.
Conducerea întreprinderilor poate decide să folosească o parte din profit
pentru investiţii de lărgire. În acest caz, transformă o parte din venitul net în
economisire, ceea ce are acelaşi efect ca şi cum economisirea ar fi fost realizată de
sfera menajelor. Din această cauză, în modelul nostru macroeconomic vom face
abstracţie de investiţiile de lărgire realizate din sursele interne ale întreprinderilor.
1.2.2.3. Rolul sectorului public în procesele de venit
Pot utiliza menajele în mod liber întregul venit net? Numai în cazul în care alte
sectoare nu beneficiază de venitul factorilor. Dar acest lucru nu este posibil, deoarece
sectorul public nu desfăşoară activitate de producţie, nu vinde factori de producţie,
deci nu-şi poate acoperi cheltuielile numai pe seama venitului net realizat de sectorul
menajelor, prin intermediul impozitelor încasate de la sectorul privat. Impozitele
reduc deci venitul disponibil al menajelor.
Impozitul (T – Tax) reprezintă acel venit al statului pe care, pe baza legilor în
vigoare, îl sustrage de la sectorul privat, respectiv de la sectorul exterior, fără nici un
contraserviciu.
În schimbul impozitului încasat, statul nu oferă în mod nemijlocit nici un
serviciu, deci impozitarea nu are loc pe baza unor relaţii de piaţă.
Statul îşi poate mări încasările şi din alte plăţi obligatorii, cum ar fi, de
exemplu, diferite taxe (ca CASS, TVA, taxe vamale), al căror efect asupra sectorului
privat este similar cu cel al impozitelor: reduc venitul disponibil al acestuia.
Impozitele şi taxele pot fi plătite atât de către sectorul întreprinderilor (T e) cât
şi de sectorul menajelor (Tm) şi influenţează comportamentul plătitorului. În primă
fază, impozitele şi taxele plătite de întreprinderi reduc venitul acestora, dar în final
reduc de fapt venitul menajelor, deoarece orice venit net ajunge la acest sector. Ca
urmare, în modelul nostru macroeconomic, impozitarea va reduce doar venitul
utilizabil al menajelor.
Pagina 60 din 272
Prin intermediul impozitării nu se epuizează activitatea de redistribuire a
venitului de către stat, deoarece o parte din impozitele încasate este destinată
finanţării transferurilor.
Transferurile (Tr) apar prioritar din considerente sociale şi reprezintă fluxuri
de venit dinspre stat spre sfera privată. Transferurile pot viza atât întreprinderile (Tre)
sub formă de subvenţii, cât şi menajele (Trm) sub formă de ajutor de şomaj, alocaţie
pentru copii etc. În ambele cazuri, beneficiarul transferului nu trebuie să-şi asume nici
o obligaţie, deci transferurile induc un flux de venit contrar impozitelor, fiind
considerate ca „impozite negative”.
Deoarece transferurile oferite întreprinderilor ajung în ultimă instanţă la
menaje, deoarece ele măresc venitul pe care întreprinderile îl plătesc menajelor, în
modelul nostru macroeconomic transferurile vor corecta doar venitul sectorului
menajelor.
Partea din valoarea outputului naţional ce poate fi utilizată de sectorul privat
este venitul disponibil al acestui sector (Yd - disposable): Yd = Y + Tr – T.
Sectorul public utilizează partea din încasările din impozite necheltuită ca
transferuri pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii.
Cumpărările guvernamentale (G – government) reprezintă acea utilizare a
venitului, prin intermediul căreia guvernul sau alte organe de stat achiziţionează
bunuri şi servicii de la sectorul privat. Aici intră: investiţiile publice (de exemplu:
construirea de autostrăzi), precum şi cumpărările de mărfuri necesare funcţionării
aparatului de stat (bănci pentru şcolile publice, maşini pentru poliţie, avioane militare
etc.). În acest caz, fluxul de venit are o contraparte: fluxul de mărfuri dinspre sectorul
privat spre cel public.
Sectorul privat foloseşte venitul disponibil pentru consum şi economisire.
1.2.2.4. Utilizarea venitului
Economiile sectorului întreprinderilor se identifică cu amortizarea (investiţia
de înlocuire). Ca urmare, sectorul menajelor poate utiliza doar diferenţa dintre venitul
disponibil şi amortizare, adică venitul disponibil net, care este destinat consumului şi
economisirii.
Pagina 61 din 272
Consumul (C – Consumption) reprezintă acea parte a venitului disponibil (net)
care se utilizează pentru cumpărarea de bunuri şi servicii în vederea satisfacerii
nemijlocite a nevoilor sferei private.
Consumul înseamnă utilizarea efectivă a bunurilor, ceea ce nu este identică cu
cumpărarea de mărfuri, dar la nivelul economiei naţionale se consideră a fi egal cu
cumpărările de bunuri de consum.
Economisirea (S – Saving) reprezintă partea neconsumată a venitului.
Utilizarea venitului realizat în cadrul economiei naţionale are loc astfel:
Y = C + S + (T – Tr)
Economisirea realizată din venitul perioadei date măreşte avuţia agenţilor
economici, jucând acelaşi rol ca şi investiţia de lărgire (netă): are loc creşterea unui
stoc existent pe seama venitului realizat în perioada dată.
Avuţia (A – Assets) este deci o economisire acumulată. Rolul ei economic este
de a asigura desfăşurarea fără probleme a producţiei şi a proceselor de venit.
Avuţia naţională apare sub forme diferite: bogăţii naturale, echipamentele de
producţie ale întreprinderilor, locuinţe, opere de artă, diferite instrumente financiare,
cash etc.
Modelul macroeconomic ia în considerare doar trei forme de existenţă a
obiectelor de avuţie: stocul de capital, hârtiile de valoare şi banii.
Hârtiile de valoare (B – Bond) pot îmbrăca forme diferite, dar în modelul
macroeconomic îmbracă o formă generală (generică), desemnând obligaţiunile care
asigură o dobândă fixă şi au o valoare nominală determinată. Valoarea stocului de
hârtii de valoare a economiei la un moment dat se determină ca suma cursurilor
acestora.
De obicei, hârtiile de valoare se schimbă pe pieţe speciale: burse. Valoarea lor
de piaţă este dată de cursul de schimb ce rezultă din jocul cererii şi ofertei. Este
recomandabil să determinăm valoarea reală a avuţiei naţionale, care nu depinde de
nivelul general al preţurilor (care este fluctuant).
unde: K – stocul de capital
Pagina 62 din 272
- cantitatea de bani reali
- valoarea reală a stocului de hârtii de valoare
Avuţia reală poate fi înţeleasă ca fiind cantitatea de mărfuri ce poate fi
cumpărată din averea nominală a naţiunii la un moment dat.
Economiile perioadei date influenţează mărimea avuţiei. Deoarece economiile
sectorului întreprinderilor se identifică cu investiţia de înlocuire, ele sunt neutre în
privinţa mărimii avuţiei. Ele au doar rolul de a menţine neschimbată mărimea valorii
stocului de capital.
Economiile menajelor se ţin sub formă de bani sau hârtii de valoare.
Economiile curente măresc stocul de monedă şi hârtii de valoare. Modificarea stocului
de bani atinge echilibrul pieţei monetare, cum se va vedea mai târziu. Creşterea
stocului de hârtii de valoare înseamnă că menajele sunt dispuse să cumpere noi titluri
în valoarea respectivă, cu alte cuvinte, numai un venit de această mărime sunt dispuse
menajele să împrumute altor sectoare.
Hârtiile de valoare sunt emise de sectorul întreprinderilor şi de sectorul public.
Sectorul întreprinderilor emite hârtii de valoare când din banii încasaţi în urma
vânzării acestora planifică o investiţie de lărgire. Ca urmare, această parte a creşterii
stocului de hârtii de valoare finanţează creşterea stocului de capital al perioadei
viitoare. Guvernul emite hârtii de valoare dacă încasările sale nu-i acoperă
cheltuielile. În acest caz, creşterea stocului de hârtii de valoare acoperă deficitul
bugetar.
Dacă facem abstracţie de forma bănească a avuţiei, atunci economiile nete
curente ale sectorului privat acoperă investiţia netă şi deficitul bugetar al perioadei
date. Cu alte cuvinte, economiile nete reprezintă partea economiilor care depăşeşte
investiţiile de înlocuire.
În concluzie, outputul este identic cu oferta sectorului întreprinderilor, din care
ia naştere venitul întregii economii naţionale. În urma redistribuirii, venitul creat se
împarte între sectorul întreprinderilor, al menajelor şi cel public, care utilizează
venitul lor disponibil pentru cumpărarea de mărfuri şi economisire. Venitul neutilizat
în fiecare sector, prin intermediul economisirii, ajunge la acel sector care doreşte să
cheltuiască mai mult decât venitul său disponibil. În final, economia în ansamblu,
cheltuieşte atât cât este venitul său realizat.
Pagina 63 din 272
1.3. Circuitul macroeconomic
Între sectoarele economice iau naştere fluxuri repetabile în urma legăturilor
reciproce dintre ele. Nevoile apar în mod repetat, deci şi producţia trebuie permanent
reluată. Mişcarea continuu repetată a economiei se numeşte circuit macroeconomic.
Circuitul îşi îndeplineşte funcţiile dacă bunurile produse în economie ajung la
utilizatori. Ţelul final se poate urmări deci prin intermediul fluxurilor de produse.
Însă, în economia de piaţă fluxurile de mărfuri (fluxuri reale) sunt însoţite de fluxuri
de sens opus, sub formă bănească (fluxuri valorice sau fluxuri de venit). Ca urmare, la
descrierea circuitului macroeconomic urmărim doar fluxurile de venit, acestea
conţinând subînţeles şi fluxurile de mărfuri.
În descrierea circuitului se arată, pe de o parte, ce venituri primesc diferiţii
protagonişti economici şi la ce le folosesc, iar pe de altă parte, se clarifică rolul
sectoarelor macroeconomice pe diferitele pieţe.
Încasările şi cheltuielile fiecărui sector, adică suma veniturilor care intră şi ies,
coincid în mod necesar: venitul care intră se utilizează integral. Această coincidenţă
însă nu întotdeauna înseamnă că utilizarea venitului are loc neapărat în funcţie de
intenţiile protagoniştilor economici. În modelul circuitului macroeconomic se reflectă
fluxurile de venit efectiv realizate. Analiza ulterioară a modelului macroeconomic va
căuta răspuns la întrebarea: în ce condiţii crearea şi utilizarea intenţionată a venitului
(ex ante) devine identică cu cea efectiv realizată (ex post).
Punctul logic de start şi de finiş al circuitului economic este sectorul
menajelor: scopul activităţii economice este satisfacerea nevoilor menajelor.
Iniţiatorul activităţii
economice o
reprezintă totalitatea
nevoilor menajelor,
deci această
activitate îşi
îndeplineşte rolul
prin satisfacerea
Pagina 64 din 272
Economisire
Consum
Impozite
Menaj
Stat
Piaţa mărfurilor
Piaţa de capital
Transferuri
Piaţa muncii
Salarii
Fig. 1.1. Fluxurile de venit ale sferei menajelor
acestor nevoi. Din această cauză, analiza circuitului trebuie începută cu analiza
sectorului menaje.
Menajele au nevoie de venituri pentru a-şi realiza ţelul. Dacă ele încă nu
dispun de avuţie acumulată, singura lor sursă de venit este forţa de muncă disponibilă
în cadrul lor. Deci, menajele oferă pe piaţa muncii forţa de muncă disponibilă în
cadrul lor. Dacă menajele dispun de avuţie acumulată, atunci în schimbul capitalului
şi a stocului de hârtii de valoare ce le stau la dispoziţie, fac rost de venituri din capital,
adică de dobândă, tot de la sectorul întreprinderilor. Din venitul realizat pe piaţă,
menajele plătesc impozite sectorului public. De asemenea, ele primesc de la stat unele
transferuri, care măresc venitul lor disponibil. Venitul astfel realizat este izvorul
consumului menajelor.
Menajele decid ce proporţie a veniturilor lor doresc s-o consume şi astfel apar
ca cumpărători pe piaţa bunurilor. Suma cheltuită efectiv pe consum nu coincide în
mod necesar cu cea planificată (dorită). Cert este însă că partea neconsumată a
venitului disponibil coincide cu economisirea. Partea de venit economisită se
foloseşte pentru cumpărarea de hârtii de valoare sau se ţine sub formă lichidă (cash).
Deocamdată, vom face abstracţie de economiile ţinute sub formă de cash, deoarece
încă nu cunoaştem funcţionarea pieţei monetare. Ca urmare, în modelul circuitului
macroeconomic, economiile menajelor ajung integral pe piaţa de capital, care se
identifică în acest model cu piaţa hârtiilor de valoare. În această accepţiune,
economiile sectorului menaje devin oferta de capital, fiind identică cu cererea de
hârtii de valoare.
Pe baza celor de mai sus, putem descrie componenţa fluxurilor de venit ce
intră şi ies din sfera menajelor. Cele două fluxuri coincid în mod necesar, datorită
accepţiunii pe care modelul o dă economisirii. Dacă din veniturile primite de la
sectorul întreprinderilor ( ) şi cel public (Trm) scădem cheltuielile pentru consum
(C) şi plata impozitelor (Tm), restul obţinut este economisirea (S). Deci, economisirea
este o funcţie a mărimii venitului (Y) şi a cheltuielilor de venit planificate. Această
acomodare a economisirii conduce la situaţia că valoarea totală a posturilor de venit
care ies din sfera menajelor este în mod necesar egală cu valoarea totală a posturilor
de venit care intră în sfera menajelor:
unde: - totalul salariilor nominale, iar L – populaţia ocupată.
Pagina 65 din 272
Sectorul
întreprinderilor (E)
obţine capitalul
necesar pentru
cumpărarea de bunuri
capital (de investiţie)
pe piaţa de capital.
Prin aceasta induce o
cerere de capital, care
conform ipotezelor
modelului, coincide cu
oferta de hârtii de valoare. Pentru a începe producţia, întreprinderea cumpără
cantitatea necesară de muncă pe piaţa muncii, contravaloarea acestei operaţiuni fiind
plătită ulterior, din încasările obţinute prin vânzarea produselor create pe piaţa
mărfurilor.
Cu ajutorul factorilor de producţie astfel achiziţionaţi are loc producţia de
bunuri, care se valorifică pe piaţa mărfurilor. Contravaloarea mărfurilor vândute
reprezintă venitul care intră în sfera întreprinderilor. Din încasările astfel realizate,
întreprinderile plătesc impozit statului, dar ele beneficiază şi de transferuri, care
măresc veniturile care intră în sectorul întreprinderilor.
Din venitul disponibil, întreprinderile plătesc veniturile factorilor (salariu,
dobândă, dividende). Suma
ce rămâne reprezintă
economisirea, care se
cheltuieşte pentru
cumpărarea de hârtii de
valoare (ca în cazul
menajelor). Mărimea
acestei economisiri,
conform ipotezelor, este
identică cu partea de venit
ce serveşte înlocuirea
capitalului uzat (investiţia de înlocuire).
Ecuaţia fluxurilor de venit ale sferei întreprinderilor este:
Pagina 66 din 272
TrmTm
TreTe
Economisire (Sa)
Cumpărări guvernamentale
(G)
Întreprindere
Stat
Piaţa mărfurilor
Piaţa de capital
Fig. 1.3. Fluxurile de venit ale sectorului public
Menaj
Investiţii
Întreprindere
Stat
Piaţa mărfurilor
Piaţa de capital
Piaţa muncii
Salarii ()
Fig. 1.2. Fluxurile de venit ale sferei întreprinderilor
Investiţii
Impozite
TransferuriEconomisire
Se
Output (Y)
Din analiza fluxurilor de venit ale sectorului privat au rezultat în mare parte şi
fluxurile de venit ale sectorului public. Veniturile, care intră sunt formate din
impozitele plătite de menaje şi întreprinderi. Din aceste venituri, statul plăteşte
transferuri celor două sectoare private, restul fiind destinat cumpărării de bunuri de pe
piaţa mărfurilor (cerere de mărfuri). Diferenţa dintre încasările şi cheltuielile publice
va apare pe piaţa de capital sub forma cererii de hârtii de valoare.
Ecuaţia fluxurilor de venit în cazul sectorului public este:
unde: Sa – economisirea publică.
Rolul sectorului exterior s-a avut în vedere doar la realizarea venitului.
Agenţii economici străini
vând sau cumpără mărfuri,
ceea ce influenţează mărimea
venitului realizat de sectorul
întreprinderilor. Dacă agenţii
externi vând mai mult în
interior decât cumpără, atunci
nu-şi utilizează întregul venit
pentru cumpărarea de mărfuri, deci economisesc. Ca urmare, în modelul nostru
simplificat, diferenţa dintre import (IM) şi export (EX) coincide cu economisirea
sectorului exterior (Sext). Această economisire are loc tot sub forma hârtiilor de
valoare.
IM – EX = Sext
Sintetizând cele de mai sus, schema completă a circuitului macroeconomic
poate fi reprezentată conform figurii 1.5.
Din schema circuitului economic putem deduce principalele corelaţii dintre
protagoniştii economici care se manifestă pe diferitele pieţe, cea mai importantă fiind
Pagina 67 din 272
Export
Import
Economisire
Exterior
Piaţa mărfurilor
Piaţa de capital
Fig. 1.4. Fluxurile de venit ale sectorului exterior
corelaţia de pe piaţa de mărfuri, unde venitul realizat din vânzări coincide cu mărimea
venitului cheltuit pe această piaţă.
Pe piaţa muncii, salariile plătite de întreprinderi coincid cu salariile încasate de
menaje: .
Pe piaţa de capital, oferta se compune din suma economiilor sectoarelor, iar
cererea din cererile de investiţii ale întreprinderilor.
UNITATEA 2
Pagina 68 din 272
C
Menaje
Stat
Piaţa mărfurilor
Piaţa de capital
Piaţa muncii
W L
Fig. 1.5. Schema circuitului macroeconomic
Întreprindere
Exterior
W L
G
Y
I
IM
EX
Sext
Sm
Tm – Trm Te – Tre
SeISa
Sistemul conturilor naţionale
Obiective
a defini corelaţiile fundamentale ale SNA;
a determina costul vieţii: ICP şi deflatorul PIB;
a defini rata şomajului şi legătura acesteia cu PIB.
*
* *
2.1. Corelaţiile macroeconomice fundamentale
Fluxurile de venit şi cele reale se măsoară şi se analizează sistematic. Pentru a
asigura comparabilitatea lor internaţională, specialiştii ONU au creat un sistem unitar
de conturi şi indicatori, numit Sistemul Conturilor Naţionale (SNA – System of
National Accounts).
Conturile SNA totalizează producţia, veniturile şi utilizarea acestora pe baza
logicii descrise în unitatea precedentă. Outputul, respectiv veniturile diferitelor
sectoare sunt grupate în funcţie de diferite puncte de vedere şi, în final, datele sunt
totalizate în câţiva indicatori sintetici.
Cel mai important indicator al SNA este produsul intern brut (PIB sau GDP –
Gross Domestic Product), care reprezintă valoarea totală a produselor create şi a
serviciilor prestate într-o ţară în decursul unui an şi destinate consumului final.
Mărimea PIB este determinată excluzându-se consumul intermediar, productiv (CI),
avându-se deci în vedere numai valoarea adăugată (VA).
Deosebim trei modalităţi diferite de abordare şi măsurare a PIB:
a) prin prisma cheltuielilor;
b) a producţiei,
c) a venitului.
a) Latura de cheltuieli a PIB cuprinde consumul, investiţia, cumpărările de
mărfuri ale guvernului, respectiv exportul net:
PIB = C + I + G + NX
Pagina 69 din 272
unde: NX = EX – IM.
Deoarece PIB reprezintă, de fapt, venitul total creat în economia naţională în
decursul perioadei date, putem scrie:
Y = C + I + G + NX
ecuaţie care descrie, pe baza circuitului macroeconomic, corelaţia fundamentală a
macroeconomiei, conform căreia economia nu poate consuma un venit mai mare
decât venitul realizat în perioada dată (identitatea SNA).
b) Dacă abordăm PIB dinspre latura producţiei, mărimea sa reprezintă totalitatea
produselor create şi a serviciilor prestate în economie în decurs de un an, prin
excluderea valorii produselor consumate productiv (pentru a evita
înregistrările duble):
unde: VAi – valoarea adăugată în întreprinderea „i”, calculată ca diferenţă între
încasările totale brute ale întreprinderii „i” în urma vânzării produselor pe care le-a
creat într-un an, respectiv cheltuielile sale pentru bunurile utilizate în scop productiv
pe parcursul creării produselor respective.
c) PIB poate fi abordat şi de pe latura venitului. În această abordare, PIB
reprezintă suma veniturilor primare realizate de toţi participanţii la procesul de
producţie desfăşurat în economia naţională în decurs de un an.
Venitul primar reprezintă ceea ce primesc proprietarii factorilor de producţie:
salarii, dobânzi, dividende, profit, rentă. Venitul primar al statului rezultă din aşa
numitul „impozit pe produs”, care se plăteşte pe baza producţiei şi circulaţiei şi nu pe
baza venitului realizat: impozitul pe circulaţia mărfurilor, impozitul pe consum,
impozitul pe producţie. Tot un venit primar este şi amortizarea.
Suma veniturilor nete ce apar la nivelul economiei naţionale într-un an
reprezintă produsul intern net (PIN sau NDP – Net Domestic Product), reprezentând
diferenţa dintre PIB şi amortizare sau, de pe latura venitului, suma veniturilor primare
noi care au apărut în economie în decursul anului dat.
Dar veniturile care apar pe teritoriul ţării nu sunt identice cu veniturile
cetăţenilor ţării. O parte din aceste venituri vin din exterior, altă parte pleacă spre
exterior. Indicatorul de venit corectat cu fluxurile de venit internaţionale reprezintă
venitul naţional.
Pagina 70 din 272
Venitul naţional brut (VNB sau GNI – Gross National Income) este suma
veniturilor primare realizate de cetăţenii unei ţări într-un an. Corespondentul net al
acestui indicator este venitul naţional net (VNN sau NNI – Net National Income),
acesta fiind mai mic decât VNB cu valoarea amortizării, cuprinzând deci suma
veniturilor nete realizate de cetăţenii ţării în decurs de un an.
Sistemul conturilor naţionale analizează amănunţit şi fluxurile veniturilor
derivate, cum ar fi: impozitele pe venit şi transferurile ce au loc între protagoniştii
economici. Fluxurile de venituri derivate ce au loc între proprietarii de venit interni nu
modifică mărimea venitului naţional, deoarece ceea ce predă un sector altuia sub
formă de venit derivat, este primit de celălalt sector, deci venitul total nu se modifică.
Dar venitul disponibil al sectoarelor se abate de la venitul realizat de acestea.
Dacă însă veniturile derivate vin sau pleacă spre exterior, venitul naţional se
modifică. Deci, indicatorii venitului naţional se corectează cu fluxurile de transferuri
internaţionale şi primim astfel indicatorii venitului naţional disponibil.
Venitul naţional disponibil brut (VNDB sau GNDI – Gross National
Disposable Income) este suma venitului brut utilizabil de cetăţenii ţării într-un an, iar
venitul naţional disponibil net (VNDN sau NNDI – Net National Disposable Income)
este suma venitului net utilizabil de cetăţenii ţării într-un an.
Calculul indicatorilor de mai sus are loc astfel:
Sistemul conturilor
naţionale urmăreşte nu numai
crearea outputului şi modul
apariţiei veniturilor, ci şi
utilizarea acestora. Se analizează
în fiecare sector mărimea
consumului şi a investiţiei,
precum şi evoluţia economisirii.
Se face distincţie între cheltuielile
de consum ale sferei private şi
consumul public (adică ceea ce menajele nu consumă în mod individual: apărare
naţională, justiţie etc.)
Investiţiile şi economiile se calculează pe fiecare sector, pentru a urmări dacă
sectoarele îşi pot autofinanţa acumularea sau trebuie să ia în considerare şi economiile
Pagina 71 din 272
Output brut
- Consum productiv (CI)
PIB - Amortizare = PIN
+ venitul primar primit de rezidenţi din exterior
- venitul primar primit de exterior de la rezidenţi
VNB - Amortizare = VNN
+ transferuri primite din exterior
- transferuri spre exterior
VNDB - Amortizare = VNDN
altor sectoare. În mod obişnuit, sectorul întreprinderilor investeşte mai mult decât
economiile proprii, pe când sectorul menajelor economiseşte mai mult decât
investeşte. De asemenea, se urmăreşte în ce măsură contribuie exteriorul la consumul
sau investiţia naţională.
2.2. Regulile calculării PIB
Să presupunem o economie în care se produce un singur produs: pâine şi
singurul input care se utilizează pentru producţie este munca. În acest caz, procesele
economice care au loc între sfera menajelor şi sfera întreprinderilor pot fi descrise ca
în figura 2.1.
Cercul interior al figurii 2.1. descrie fluxurile reale, iar cel exterior arată
fluxurile de venit dintre cele două sectoare macroeconomice.
În cazul acestei economii simple, PIB măsoară fluxurile monetare şi se poate
obţine în două modalităţi diferite:
PIB reprezintă venitul total ce rezultă în urma producţiei de pâine, fiind
egal cu suma salariilor şi a profitului (partea superioară a circuitului
exterior).
PIB reprezintă cheltuielile totale pentru cumpărarea de pâine (partea
inferioară a circuitului exterior).
Cheltuielile şi veniturile totale ale economiei trebuie să coincidă, deoarece
fiecare tranzacţie are două laturi: o latură a cumpărătorului şi una a vânzătorului.
Cheltuielile cumpărătorilor trebuie să fie deci egale cu veniturile vânzătorilor. Orice
tranzacţie ce atrage cheltuieli, trebuie să atragă şi venituri.
Să presupunem că
întreprinderea produce cu o
pâine mai mult decât înainte şi o
vinde menajului. În acest caz,
vor creşte cheltuielile, dar şi
veniturile în aceeaşi măsură.
Dacă întreprinderea produce
pâinea suplimentară fără un
consum suplimentar de muncă (măreşte deci eficienţa producţiei), atunci profitul va fi
Pagina 72 din 272
Cheltuieli (Bani)
Produse (pâine)
Venit
Muncă
Întreprindere
Fig. 2.1. Schema proceselor economice dintre sfera întreprinderilor şi sfera menajelor
Menaj
mai mare, iar dacă utilizează muncă suplimentară, atunci salariul va creşte, dar în
ambele cazuri cheltuielile şi veniturile cresc în proporţie identică.
În această economie simplă, PIB se poate calcula foarte simplu, dacă însumăm
cheltuielile pentru cumpărarea de pâine.
Dar într-o economie naţională reală se produc şi se vând nenumărate bunuri şi
servicii. Să urmărim deci, regulile fundamentale de calcul a PIB.
a) Stocurile
Să presupunem că în economia simplă cu un singur produs (pâine),
întreprinderea angajează mai mulţi lucrători pentru a putea produce mai mult. Plăteşte
salariul suplimentar, însă nu vinde producţia suplimentară. Cum influenţează această
situaţie PIB-ul?
Pentru a putea răspunde la întrebare, trebuie să ştim ce se întâmplă cu pâinea
nevândută. Dacă această pâine se uscă în cadrul întreprinderii, atunci profitul
întreprinderii scade cu salariul suplimentar plătit, deoarece surplusul de salariu plătit
surplusului de forţă de muncă nu a însemnat şi un surplus de venit pentru
întreprindere. Tranzacţia nu a atins nici cheltuielile totale, nici încasările totale,
valoarea PIB nu se modifică, deşi acum s-au plătit mai multe salarii şi mai puţin
profit. Dacă însă pâinea suplimentară este destinată vânzării ulterioare şi deci se
stochează, situaţia se schimbă. În acest caz, profitul nu scade, în sensul că putem
presupune că proprietarii întreprinderii au fabricat acum o pâine suplimentară pentru a
o stoca. PIB va creşte, deoarece salariile suplimentare măresc venitul total, iar
stocurile totale măresc cheltuielile.
Conform regulii generale, creşterea stocurilor întreprinderii se are în vedere
ca fiind o cheltuială, dar şi ca fiind un venit. Ca urmare, producţia în vederea stocării
măreşte PIB, la fel ca valorificarea finală.
b) Însumarea merelor cu portocalele. Până acum am presupus că PIB cuprinde
doar un singur produs: pâine. Dar oamenii nu pot trăi numai cu pâine. O economie
naţională produce o multitudine de produse. PIB concentrează valoarea acestor
produse într-un indicator cantitativ. Multitudinea produselor create îngreunează
calculul PIB. Să presupunem că economia produce 4 mere şi 3 portocale. Cum
calculăm PIB? Am putea însuma pur şi simplu aceste cantităţi spunând că PIB=7
fructe? Acest lucru ar fi posibil numai dacă valoarea merelor şi a portocalelor ar
coincide, deşi nu este tocmai aşa. Dacă preţul unui măr este 0.5 euro şi preţul unei
portocale este 1 euro, atunci PIB s-ar putea calcula astfel:
Pagina 73 din 272
PIB = (cantitatea de mere x preţul unui măr)
+ (cantitatea de portocale x preţul unei portocale)
= (4 x 0.5 euro) + (3 x 1 euro)
= 5 euro, din care:
2 euro valoarea merelor
3 euro valoarea portocalelor
c) Semifabricate şi valoarea adăugată. Producţia majorităţii produselor se
realizează în mai multe faze. Materiile prime trec de la o fază la alta sub formă de
semifabricate, apoi pot ajunge la o altă întreprindere pentru prelucrarea finală. Cum să
avem în vedere aceste produse în calculul PIB?
Să presupunem că un fermier creşte vite şi vinde ¼ kg carne la McDonald’s cu
0.5 euro, iar McDonald’s vinde un hamburger cu 1.5 euro. PIB va fi oare 2 euro (0.5
euro + 1.5 euro) sau 1.5 euro (preţul produsului final)?
Corect este ca PIB să includă doar valoarea produselor finale, nu şi a
semifabricatelor. Ca urmare, în calculul PIB avem în vedere doar valoarea
hamburgerului (1.5 euro), adică PIB = 1.5 euro. De ce există această regulă? Deoarece
valoarea semifabricatelor apare în valoarea produsului final. Dacă în calculul PIB am
avea în vedere şi valoarea semifabricatelor, valoarea cărnii (0.5 euro) ar apare de două
ori în cadrul PIB.
Ca urmare, PIB cuprinde doar valoarea totală a bunurilor destinate vânzării
finale. Această regulă ne conduce la concluzia că PIB se poate calcula şi prin
însumarea valorii adăugate pe diferitele faze de fabricaţie a produselor finale.
În cazul exemplului nostru, valoarea adăugată a fermierului este 0.5 euro
(presupunând că nu utilizează nici un semifabricat), iar valoarea adăugată de
McDonald’s este 1.5 euro – 0.5 euro = 1 euro. Deci, PIB = 0.5 + 1 = 1.5 euro.
d) „Valorile evaluate” şi cele neincluse în PIB. Deşi majoritatea produselor şi
serviciilor ajung în PIB la valoarea de piaţă, există şi cazuri în care acestea nu sunt
obiectul vânzării-cumpărării, deci nu au valoare de piaţă. Pentru a le include în PIB,
trebuie să le aproximăm valoarea. Astfel obţinem „valorile evaluate” incluse în PIB.
Să luăm un exemplu. O persoană închiriază o locuinţă: ea primeşte un
„serviciu” şi oferă în schimb un venit proprietarului locuinţei. Chiria intră în PIB,
fiind cheltuială pentru chiriaş şi venit pentru proprietar.
Mulţi locuiesc în case proprietate personală. Ei nu plătesc chirie şi cu toate
acestea beneficiază de un serviciu identic ca cel care a închiriat locuinţa. Pentru ca
Pagina 74 din 272
acest serviciu să fie inclus în PIB, ar trebui să se adauge la PIB „chiria plătită sieşi”.
În realitate însă, o asemenea chirie nu se plăteşte. Aceste chirii fictive se pot evalua de
Direcţiile de Statistică şi aceste valori se pot include în PIB, ca fiind concomitent o
cheltuială şi un venit al proprietarului locuinţei.
Asemenea calcule sunt logic justificate, dar pentru simplificare se face
abstracţie de ele. Dacă PIB-ul ar cuprinde „chiria” pentru locuinţa proprie, atunci la
fel ar trebui să se procedeze şi în cazul maşinilor personale etc., ceea ce însă nu se
face.
La fel, o parte din outputul naţional se creează în gospodăriile individuale şi se
şi consumă acolo. Valoarea lor nu intră în PIB, deşi – de exemplu - mâncărurile gătite
în menaje pentru consum propriu nu se deosebesc cu nimic de cele oferite de
restaurante.
Ce se întâmplă în cazul serviciilor publice: poliţie, pompieri, apărare naţională
etc.? Evaluarea lor este dificilă, deoarece nimeni nu plăteşte pentru ele, nu au o
valoare de piaţă. Ca urmare, ele se includ în PIB la nivel de cheltuieli de salarii a
angajaţilor statului care prestează aceste servicii.
Nu intră în PIB produsele (şi serviciile) create (prestate) în cadrul economiei
subterane, unde se includ acele activităţi care sunt ilegale (de exemplu, comerţul cu
stupefiante, mita etc.).
Deoarece metoda „valorilor evaluate” nu este exactă şi unele produse şi
servicii nu intră în PIB, acesta este un indicator inexact al rezultatelor
macroeconomiei. Aceste deficienţe devin mai vizibile în cazul comparaţiilor
internaţionale privind nivelul de trai din diferitele ţări. De exemplu, extinderea
economiei subterane diferă foarte mult de la o ţară la alta. Totuşi, proporţia
deficienţelor este practic constantă de-a lungul timpului, deci PIB poate fi utilizat fără
probleme pentru compararea realizărilor economice a doi ani.
2.3. PIB real versus PIB nominal
Economiştii calculează PIB pe baza regulilor descrise mai sus. Acesta este
egal cu mărimea outputului naţional. Este utilizabil PIB pentru măsurarea bunăstării
economice? Să revenim iarăşi la economia care produce mere şi portocale, unde PIB
Pagina 75 din 272
= (preţul merelor x cantitatea de mere) + (preţul portocalelor x cantitatea de
portocale). PIB creşte şi dacă preţurile cresc şi dacă cantitatea creată creşte.
În această formă, PIB nu măsoară corespunzător bunăstarea economică,
deoarece nu redă adevărat măsura în care economia poate satisface nevoile menajelor,
întreprinderilor şi ale guvernului. Dacă toate preţurile s-ar dubla – fără a se schimba
cantităţile produse – şi PIB s-ar dubla. Ar fi o mare greşeală să tragem concluzia că şi
capacităţile economiei de a satisface cererea s-au dublat.
PIB – ul care ia în considerare produsele şi serviciile la preţul lor actual, se
numeşte PIB nominal.
Dacă eliminăm influenţa perturbatoare a modificării preţurilor, găsim un
indicator mai bun: PIB real, care ia în calcul produsele şi serviciile la preţuri
neschimbate, constante. În acest scop, se alege un an de bază, de exemplu: 2000. În
2004 avem:
PIB real = (preţul merelor în 2000 x cantitatea de mere în 2004)
+ (preţul portocalelor în 2000 x cantitatea de portocale în 2004)
Dacă preţurile sunt menţinute constante în felul descris mai sus, PIB real se va
modifica numai în urma modificării cantităţilor. În acest fel, PIB real totalizează într-
un singur indicator realizările economiei la preţul anului de bază ales anterior.
Deoarece gradul de satisfacere a nevoilor economiei depinde prioritar de cantitatea de
bunuri şi servicii existente, PIB real este un indicator mai adecvat pentru măsurarea
bunăstării economice decât PIB nominal.
2.4. Deflatorul PIB
Cu ajutorul PIB nominal şi PIB real se poate calcula şi al treilea indicator:
deflatorul PIB, care conform definiţiei se determină astfel:
Să revenim la exemplul economiei
care produce doar pâine. Oricare an am lua,
PIB nominal va fi egal cu cantitatea de bani
cheltuiţi pentru cumpărarea întregii cantităţi de pâine. PIB real se obţine înmulţind
cantitatea de pâine cu preţurile unui an de bază. În acest caz, deflatorul PIB se obţine
Pagina 76 din 272
Deflatorul PIB =PIB nominal
PIB real
împărţind preţul actual al pâinii cu preţul anului de bază. Deoarece însă în economie
sunt multe tipuri de produse, în calculul deflatorului trebuie să avem în vedere
preţurile şi cantităţile tuturor acestor produse.
În economia care produce mere şi portocale avem:
Deflatorul PIB = =PIB nominal
PIB real
Atât PIB nominal, cât şi PIB real pot fi privite ca preţul unui coş de bunuri: în
cazul nostru, coşul cuprinde cantităţile de mere şi portocale produse în anul curent în
cadrul economiei naţionale. Deflatorul PIB este raportul dintre preţul actual şi preţul
din anul de bază al aceluiaşi coş de bunuri. În această accepţiune, deflatorul PIB face
posibil să descompunem PIB nominal în două componente: o componentă măsoară
cantităţile, iar cealaltă preţurile. Deci:
PIB nominal = PIB real x Deflatorul PIB
În concluzie, PIB nominal arată valoarea bănească a outputului naţional. PIB
real măsoară mărimea outputului naţional calculată pe baza preţurilor anului de
bază. Deflatorul PIB arată modificarea de preţ a unei unităţi fizice de output
naţional, în raport cu anul de bază.
2.5. PIB versus PNB
PIB are în vedere venitul tuturora din cadrul economiei. Dar ce ascunde exact
cuvântul „tuturora”? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să comparăm PIB
cu un alt indicator statistic – PNB. Prin ce se deosebesc cei doi indicatori?
PIB (Produs Intern Brut) este venitul total creat în interiorul ţării.
Include venitul creat de străini în interiorul ţării, dar nu include venitul
creat în exterior de către protagoniştii economici autohtoni.
Pagina 77 din 272
PNB (Produs Naţional Brut) este venitul creat de toţi protagoniştii
autohtoni. Include venitul creat în exterior de protagoniştii interni, dar
nu include venitul creat în interior de către protagoniştii străini.
Cei doi indicatori sunt diferiţi, deoarece nu toată lumea îşi obţine venitul în
locul de baştină. Astfel, un român poate lucra, spre exemplu, în Spania. Venitul pe
care-l realizează în Spania intră în PIB–ul Spaniei, deoarece acolo se creează, dar nu
intră în PNB–ul Spaniei, deoarece el nu este spaniol. La fel, dacă un spaniol lucrează
în România, venitul pe care-l realizează intră în PIB–ul României, dar nu şi în PNB–
ul României, nefiind rezident al ţării noastre.
Să luăm un alt exemplu: un cetăţean german are o casă în România. Chiria pe
care o încasează măreşte PIB–ul României deoarece venitul se realizează în interior,
dar nu modifică PNB–ul României, deoarece proprietarul nu e român. Sau, dacă un
român are o vilă în Italia, chiria pe care o încasează intră în PIB–ul Italiei, dar nu
modifică PNB–ul Italiei.
2.6. Costul vieţii şi indicele preţurilor de consum
Un leu nu valorează azi cât a valorat în urmă cu un deceniu. Toate bunurile
sunt azi mai scumpe. Creşterea generalizată a preţurilor se numeşte inflaţie, aceasta
fiind problema numărul 1 a economiştilor. Cum se măsoară modificarea costului
vieţii?
Indicatorul folosit cel mai frecvent pentru măsurarea modificării nivelului
general al preţurilor este indicele preţurilor de consum (CPI – Consum Price Index),
sarcina calculării acestuia revenind Direcţiei de Statistică. În acest scop, se
inventariază preţul tuturor produselor şi serviciilor. Aşa cum PIB concentrează într-o
singură mărime cantitatea produselor şi serviciilor, CPI concentrează într-un singur
indice preţurile tuturor produselor şi serviciilor. Cum este posibil acest lucru? Am
putea calcula un preţ mediu simplu, dar în acest caz, fiecare produs ar avea un rol
identic. Însă oamenii consumă mai multă pâine decât caviar, deci preţul pâine trebuie
să aibă o pondere mai mare în CPI decât preţul caviarului. Ca urmare, media
aritmetică a preţurilor trebuie să fie ponderată (cu cantităţile consumate din fiecare
produs).
Pagina 78 din 272
Deoarece în economie se consumă mii de produse, se alege un coş de bunuri
ce se consumă de un consumator reprezentativ. CPI indică modificarea preţului
acestui coş în raport cu anul de bază.
Dacă, de exemplu, un consumator tipic cumpără lunar 5 mere şi 2 portocale,
coşul de consum reprezentativ va cuprinde 5 mere şi 2 portocale, iar CPI va fi:
CPI =(5 x preţul curent al merelor) + (2 x preţul curent al portocalelor)
(5 x preţul merelor în anul de bază) + (2 x preţul portocalelor în anul de bază)
CPI este indicele de preţ cel mai des citat, dar nu este singurul indice de preţ.
Se calculează şi indicele preţurilor de producţie, pe baza unui coş de bunuri tipic ce
caracterizează cumpărările întreprinderilor. De asemenea, se poate calcula indicele
preţurilor alimentelor, a locuinţelor, a energiei etc.
2.7. CPI versus deflatorul PIB
Deflatorul PIB măsoară şi el modificările de preţ, dar furnizează informaţii
oarecum diferite faţă de CPI în privinţa evoluţiei preţurilor. Între cei doi indicatori
există trei deosebiri fundamentale:
a) Deflatorul PIB are în vedere preţul tuturor produselor şi serviciilor, pe
când CPI are în vedere numai bunurile şi serviciile cumpărate de un
consumator tipic. Ca urmare, dacă creşte preţul mărfurilor cumpărate
de întreprinderi şi/sau guvern, acest lucru se reflectă în deflatorul PIB,
dar nu şi în CPI.
b) Deflatorul PIB se referă doar la mărfurile create în interior, deoarece
mărfurile importate nu intră în PIB, deci nici în deflator. Dacă creşte
preţul unui Toyota fabricat în Japonia şi valorificat în România,
această modificare de preţ se reflectă în CPI deoarece consumatorii
cumpără această maşină, dar nu influenţează deflatorul PIB.
c) Cea mai importantă deosebire se manifestă în maniera în care cei doi
indici manevrează multitudinea de preţuri existente în economie. CPI
ataşează la preţul produselor ponderi constante, pe când deflatorul PIB
ataşează ponderi flexibile. Cu alte cuvinte, în calculul CPI avem în
Pagina 79 din 272
vedere un coş de bunuri fix, iar în cazul deflatorului PIB structura
coşului de bunuri se poate modifica.
Să luăm exemplul economiei în care se produc numai mere şi portocale:
Deflator PIB =
CPI =
Conform relaţiilor de mai sus, atât CPI cât şi deflatorul PIB compară preţul
actual al unui coş de bunuri cu preţul anului de bază al aceluiaşi coş de bunuri.
Diferenţa constă doar în faptul dacă de-a lungul perioadei se schimbă sau nu coşul de
bunuri. CPI utilizează un coş nemodificat (cantităţile anului de bază), pe când
deflatorul PIB utilizează ponderi diferite.
Să presupunem că un îngheţ reduce producţia internă de portocale la 0, iar
cantitatea redusă ce se importă se vinde la preţuri astronomice. Deoarece portocalele
nu mai sunt incluse în PIB, creşterea preţului portocalelor nu apare în deflator.
Deoarece însă CPI utilizează un coş neschimbat în care intră şi portocalele, creşterea
preţului portocalelor va mări simţitor CPI.
Indicele de preţ calculat pe baza unui coş fix se numeşte indicele Laspeyrés,
iar cel calculat pe baza unui coş variabil se numeşte indicele Paasche. Economiştii nu
au reuşit să demonstreze univoc care este mai bun. Se pare că, de fapt, nici unul nu
este mai bun decât celălalt.
Orice indice de preţ are ca scop să măsoare evoluţia costului vieţii. Când
preţul unor produse diferite se modifică în proporţie diferită, indicele Laspeyrés are
tendinţa de a supraevalua creşterea costului vieţii, iar indicele Paasche de a o
subevalua. Indicele Laspeyrés foloseşte un coş cu structură fixă, neţinând seama de
posibilitatea ca consumatorii să substituie produsele relativ scumpe cu cele relativ mai
ieftine, în schimb indicele Paasche are în vedere posibilitatea acestei substituţii, dar nu
reflectă faptul că în urma ei este posibil să scadă bunăstarea consumatorului.
Pagina 80 din 272
În cazul exemplului de mai sus, CPI este un indice Laspeyrés, deci acordă o
importanţă mai mare creşterii preţului portocalelor, deoarece nu ţine cont de faptul că
consumatorii vor înlocui portocalele cu mere. Dimpotrivă, deflatorul PIB este un
indice Paasche şi subevaluează efectul creşterii preţului portocalelor asupra
consumatorilor. De fapt, el nici nu semnalizează o creştere de preţ, deşi preţurile mari
ale portocalelor înrăutăţesc fără îndoială nivelul de trai al consumatorilor.
Din fericire, diferenţa între valoarea celor doi indici nu este semnificativă şi
tendinţa pe care o arată este similară: preţurile cresc de la an la altul.
2.8. Măsurarea nivelului şomajului: rata şomajului
Performanţele economiei depind esenţial de modul în care se gospodăresc
resursele. Deoarece resursa cea mai importantă este forţa de muncă, utilizarea ei este
o problemă esenţială a economiştilor. Rata şomajului indică ponderea procentuală a
acelor indivizi din economie care ar dori să lucreze, dar nu găsesc un loc de muncă.
Stocul de forţa de muncă (L) a economiei este totalitatea populaţiei ocupate (E) şi a
şomerilor (U). Rata şomajului (u) se calculează astfel:
Rata de activitate este un alt indicator important, calculat astfel:
ra =L
x 100Populaţia adultă
Ce legătură poate exista între şomaj şi PIB real? Deoarece populaţia ocupată
contribuie la creşterea cantităţii de bunuri şi servicii şi şomerii nu, în cazul scăderii
PIB real trebuie să crească rata şomajului. Deci, între PIB real şi rata şomajului există
o relaţie inversă, cunoscută ca şi legea lui Okun. Conform acestei legi, avem:
Pagina 81 din 272
Dacă rata şomajului nu se modifică, atunci PIB real creşte cu circa 3% în urma
creşterii naturale a populaţiei, a acumulării capitalului şi a progresului tehnic. Fiecare
creştere cu 1% a ratei şomajului reduce cu circa 2% PIB real.
De exemplu, dacă Δ%u = + 2% (adică rata şomajului creşte, de exemplu, de la
6% la 8%), modificarea PIB real va fi:
adică PIB real va scădea cu 1%, ceea ce înseamnă recesiune economică.
Concluzii
1. PIB măsoară, pe de o parte, venitul tuturor protagoniştilor economici, iar, pe de
altă parte, cheltuielile lor totale pentru cumpărarea de bunuri şi servicii.
2. PIB nominal evaluează produsele şi serviciile la preţuri curente, iar PIB real la
preţuri constante. Valoarea PIB real creşte doar dacă creşte cantitatea de produse
şi servicii; creşterea PIB nominal se poate datora atât creşterii outputului cât şi a
preţurilor.
3. PIB reprezintă suma a patru categorii de cheltuieli: consum, investiţie, cumpărări
guvernamentale şi export net.
4. CPI măsoară preţul unui coş de bunuri cu structură constantă, specific unui
consumator tipic. Deflatorul PIB raportează PIB nominal la PIB real. Atât CPI cât
şi deflatorul PIB arată evoluţia generală a nivelului preţurilor.
5. Rata şomajului arată cât la sută din cei ce ar dori să lucreze nu lucrează. Creşterea
ei este, în general, însoţită de scăderea PIB real.
6. Cei trei indicatori discutaţi mai sus, PIB, CPI şi u cuantifică realizările economiei.
Decidenţii politici folosesc aceşti indicatori pentru a urmări modificările
proceselor economice şi, pe această bază, să inducă comportamentele adecvate.
Economiştii utilizează aceşti indicatori în vederea elaborării teoriilor economice şi
a testării acestora.
Concepte cheie
Avuţie – economisire acumulată.
Pagina 82 din 272
Cheltuieli guvernamentale – cheltuielile administraţiei centrale şi locale pentru
cumpărarea de bunuri şi servicii.
Consum – partea venitului disponibil care se cheltuieşte pentru cumpărarea de
bunuri şi servicii în vederea satisfacerii unei nevoi.
CPI – indice care măsoară modificările nivelurilor preţurilor pe baza unui coş
de mărfuri cu structură constantă.
Deflatorul PIB – indice ce măsoară modificările nivelului preţurilor pe baza
unui coş de mărfuri cu structură variabilă.
Economisire – partea neconsumată a venitului.
Export net – termen care simbolizează comerţul exterior. Se determină ca
diferenţă între valoarea exportului şi valoarea importului. Pe latura cheltuielilor este o
cheltuială netă a exteriorului pentru cumpărarea de mărfuri din ţară, fiind un venit
pentru producătorii interni.
Impozit – venitul pe care statul îl sustrage (în scopul finanţării cheltuielilor
publice) de la sfera privată.
Indicele preţurilor – modificarea procentuală a nivelului general al preţurilor.
Investiţie – activitate orientată spre crearea şi achiziţionarea de bunuri capital.
Investiţii – bunuri ce sunt destinate consumului viitor; cuprind: investiţii în
fonduri fixe productive (costul uzurii, cumpărarea de echipamente de producţie),
investiţii în fonduri fixe neproductive (construirea sau cumpărarea de locuinţe) şi
investiţii în stocuri (creşterea stocurilor întreprinderilor).
Legea lui Okun – lege care exprimă legătura inversă ce există între rata
şomajului şi PIB real.
Nivelul general al preţurilor – media aritmetică ponderată (cu cantităţile) a
preţurilor bunurilor şi serviciilor dintr-o economie.
Output naţional – totalitatea bunurilor produse şi a serviciilor prestate în
economie în decursului unei perioade (un an).
Produs intern brut – valoarea totală a bunurilor create şi a serviciilor prestate
în economie într-un an, în scopul utilizării finale. Pe latura venitului, PIB reprezintă
venitul brut total realizat în ţară într-un an.
Produs intern net – suma veniturilor reale ce se formează pe teritoriul ţării.
Rata şomajului – indice care arată ponderea procentuală a celor ce doresc să
lucreze, dar nu au unde să lucreze.
Pagina 83 din 272
Sector economic – totalitatea unităţilor economice care îndeplinesc un rol
similar în cadrul procesului economic.
Stoc de forţă de muncă – suma populaţiei ocupate şi a şomerilor dintr-o
economie.
Venit disponibil – venitul utilizabil pentru consum şi economisire (după plata
impozitelor).
Venit naţional brut – veniturile primare totale realizate de cetăţenii unei ţări
într-un an.
Venit naţional net – venitul naţional brut minus amortizarea.
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. Definiţi cele patru sectoare macroeconomice. Ce rol îndeplineşte fiecare sector?
2. Definiţi principalele pieţe macroeconomice. Ce operaţiuni au loc pe fiecare piaţă?
3. Ce este outputul naţional? Care sunt cele două forme de măsurare posibile?
4. Ce este şi cum se determină nivelul general al preţurilor şi indicele preţurilor?
5. Care este deosebirea între consumul intermediar şi consumul final?
6. Care sunt veniturile proprietarilor factorilor de producţie?
7. Ce înţelegeţi prin investiţie? De câte feluri este? Cum se finanţează?
8. Care este rolul sectorului public în procesele de venit ale macroeconomie? Dar
rolul sectorului exterior?
9. Cum se utilizează veniturile? Care sunt principalele destinaţii ale venitului?
10. Descrieţi fluxurile de venit de pe piaţa muncii, piaţa de mărfuri şi piaţa de capital.
11. Definiţi principalii indicatori macroeconomici: PIB nominal şi PIB real, PIN,
deflatorul PIB, CPI şi rata şomajului, subliniind deficienţele şi meritele fiecăruia.
Probleme şi teme de reflecţie
1. Într-o economie se produc trei bunuri: A, B şi C, cu următoarele ponderi în
totalul outputului naţional: 0.50; 0.33 şi 0.17. Preţurile unitare ale celor trei
produse sunt:
An t t+1 t+2
Pagina 84 din 272
A 5 6 14
B 1 1,5 2
C 4 8 9
Determinaţi indicii preţurilor pentru anul t, t + 1 şi t + 2.
2. Un fermier produce grâu şi-l vinde morarului contra 1 euro. Morarul produce
făină din grâu şi o vinde brutarului contra 3 euro. Brutarul produce pâine din
făină şi o vinde economistului contra 6 euro. Determinaţi valoarea adăugată de
fiecare producător. Determinaţi PIB.
3. Plasaţi următoarele tranzacţii în una din cele 4 categorii principale de
cheltuieli: C, I, G, EX:
a) Boeing vinde un avion lui Air Force;
b) Boeing vinde un avion lui American AirLines;
c) Boeing vinde un avion lui Air France;
d) Boeing construieşte un avion cu scopul de a-l vinde anul următor;
e) Boeing vinde un avion Amaliei Earhardt.
4. Să presupunem că o femeie se mărită cu argatul ei. După căsătorie, argatul
lucrează la fel, iar nevasta îi dă în continuare aceeaşi sumă de bani (dar acum
ca soţului ei şi nu ca angajatului ei). Cum influenţează această căsătorie PIB?
Cum ar trebui să-l influenţeze?
5. Căutaţi date privind măsura şi structura PIB în 1950, 1970 şi 2000. Calculaţi
ponderea procentuală a:
a) cheltuielilor de consum personale;
b) investiţiilor private brute interne;
c) cumpărărilor guvernamentale;
d) exporturilor nete;
e) cheltuielilor de apărare naţională;
f) importurilor.
Există o relaţie univocă între date? Se poate observa un oarecare trend?
Pagina 85 din 272
6. Să ne închipuim o economie unde consumul este orientat spre pâine şi
autoturisme. Cunoaştem următoarele date:
Anul 2000 2010
Preţul autoturismului 50.000 60.000
Preţul pâinii 10 20
Număr autoturisme produse 100 120
Număr pâini produse 500.000 400.000
a) Luaţi anul 2000 ca an de bază şi calculaţi pentru fiecare an PIB
nominal şi PIB real, deflatorul PIB şi CPI.
b) Cu cât au crescut preţurile între 2000 şi 2010? Comparaţi rezultatele
obţinute pe baza indicelui Laspayrés şi indicelul Paasche. Explicaţi
deosebirile!
c) Să presupunem că sunteţi senator şi trebuie să faceţi o propunere
privind indexarea pensiilor şi a asigurărilor sociale, dorind să vă
asiguraţi că valorea acestor transferuri urmează modificările costului
vieţii. Veţi utiliza deflatorul PIB sau CPI? De ce?
7. Maria consumă doar mere. În primul an, preţul merelor ionatan este de 1 euro
pe bucată şi a merelor golden este de 2 euro pe bucată, iar Maria cumpără 10
mere ionatan. În al doilea an, preţul unui ionatan este de 2 euro şi a unui
golden este 1 euro, iar Maria cumpără 10 mere golden.
a) Considerând primul an ca an de bază, calculaţi CPI pentru mere în
ambii ani. Cum se modifică acesta de la un an la altul?
b) Calculaţi cheltuielile nominale ale Mariei pentru cumpărarea de mere
în ambii ani. Cum se modifică acestea de la un an la altul?
c) Considerând primul an ca an de bază, cum evoluează cheltuielile reale
ale Mariei pentru cumpărarea de mere în cei doi ani? Cum se modifică
aceste cheltuieli de la un an la altul?
Pagina 86 din 272
d) Fie deflatorul implicit raportul dintre cheltuielile nominale şi
cheltuielile reale. Calculaţi deflatorul pentru ambii ani. Cum se
modifică de la un an la altul?
e) Să presupunem că Mariei îi plac la fel de mult cele două soiuri de
mere. Cu cât a crescut costul real al vieţii în cazul Mariei? Comparaţi
rezultatul obţinut aici cu răspunsurile de la punctele a) şi b). Ce
concluzionaţi despre indicii Laspayrés şi Paasche?
8. Analizaţi efectul următoarelor evenimente asupra PIB real:
a) un uragan din Florida obligă parcul Disney World să închidă timp de o
lună;
b) descoperirea unui nou soi de grâu care creşte foarte repede, duce la
creşterea stocului de produse a economiei.
c) în urma unor divergenţe între conducerea întreprinderilor şi sindicate,
porneşte un val de greve;
d) scăderea cererii obligă întreprinderile să facă concedieri masive;
e) noile legi ecologiste adoptate de guvern interzic procedeele
tehnologice poluante;
f) mulţi elevi îşi întrerup studiile liceale şi se angajează în domeniul
gospodăririi parcurilor;
g) mulţi părinţi îşi reduc oferta de forţă de muncă, pentru a putea petrece
mai mult timp cu copii lor.
Pagina 87 din 272
MODELUL CLASIC ŞI CRITICA
KEYNESIANĂ
Unitatea III. Abordarea clasică a economiei naţionale
Unitatea IV. Critica keynesiană a teoriei clasice
Pagina 88 din 272
UNITATEA 3
Abordarea clasică a economiei naţionale
Obiective
a prezenta concepţia generală a economiei şi obiectul analizei în abordarea
clasică;
a descrie legea debuşeelor şi teoria cantitativă a banilor;
a prezenta structura unui model de inspiraţie clasică;
*
* *
În mod obişnuit, denumirea de „teorie clasică” în macroeconomie se referă la
curentul de gândire care începe cu Adam Smith („Cercetări privind natura şi cauzele
avuţiei naţiunilor – 1776), Jean – Baptiste Say („Tratat de economie politică” – 1803)
şi David Ricardo („Principiile economiei politice şi a impozitului” - 1817) şi se
sfârşeşte cu Alfred Marshall („Principiile economiei politice” – 1890) şi Arthur Cecil
Pigou („Teoria şomajului” – 1933), predecesorii lui Keynes la Cambridge.
Avem în vedere atât autorii clasici propriu-zişi (Smith, Say, Ricardo) cât şi
autorii calificaţi ca neo-clasici (Marshall, Pigou, Walras), care au declanşat revoluţia
marginalistă în anii 1870, dar problematica lor fundamentală nu s-a modificat în
esenţă.
3.1. Principiile fundamentale ale abordării clasice
Abordarea clasică se bazează pe trei pietre de temelie: parabola mâinii
invizibile (capacitatea de autoreglare a economiilor de piaţă), legea debuşeelor şi
teoria cantitativă a banilor. Să le analizăm!
* Economiile contemporane sunt economii de piaţă şi au o capacitate
spontană de autoreglare. Această idee a fost emisă de A. Smith prin „parabola mâinii
invizibile”, conform căreia, fiecare individ se străduieşte să dispună de tot mai mult
Pagina 49 din 272
capital, pe care să-l utilizeze cât mai eficient în beneficiul propriu, deci şi al societăţii.
Grija cu care indivizii se preocupă să-şi mărească beneficiul propriu, îi determină să
prefere cele mai avantajoase forme de utilizare a resurselor, ceea ce – implicit – este şi
în interesul societăţii în ansamblu. Nu există deci nici o contradicţie între propriul
interes egoist şi interesul social şi nu este necesară o „mână vizibilă” (cea a statului)
pentru a tempera şi concilia egoismele individuale, deoarece există o „mână
invizibilă” care determină în mod spontan convergenţa celor două categorii de
interese, conducând la ordine economică. Această mână invizibilă este, de fapt, „mâna
pieţei”, care acţionează cu ocazia schimbului dintre indivizii care se întâlnesc pe piaţă.
* Legea debuşeelor susţine că orice ofertă îşi creează întotdeauna propria
cerere, în aşa fel încât economia nu poate cunoaşte niciodată supraproducţia. Asociată
cu ipoteza flexibilităţii preţurilor şi a ajustării spontane a pieţelor, legea debuşeelor
(emisă de Say) garantează că nivelul activităţii economice va fi mereu maximal (la
nivelul potenţial determinat de factorii de producţie disponibili şi nivelul tehnologic al
societăţii). Ca urmare, economiile capitaliste, definite ca economii de piaţă, satisfac
spontan ceea ce Walras a denumit în 1874 „condiţia de abundenţă”.
În abordarea clasică nu pot apare probleme de desfacere pentru mărfurile
create în economie: nu cererea de bunuri ridică probleme prin insuficienţa sa, ci,
dimpotrivă, oferta de bunuri este cea care poate fi limitată la un moment dat. Ca
urmare, modelele clasice sunt modele ale ofertei, iar politicile liberale pe care le
inspiră sunt politici orientate spre ameliorarea condiţiilor de ofertă şi nu spre
susţinerea cererii.
Argumentul adus de Say este: când un producător a terminat un produs, cea
mai mare dorinţă a sa este să-l vândă, deoarece valoarea acestui produs nu se
manifestă atâta timp cât îl deţine producătorul său. Cu banii încasaţi prin vânzarea
produsului, producătorul cumpără (deci cere) noi factori de producţie pentru a putea
relua producţia, respectiv bunuri de consum pentru el şi familia sa. Ca urmare, scopul
final al oricărui producător este să-şi vândă produsele, pentru a putea cumpăra alte
bunuri (vinde, pentru a cumpăra!). Astfel, producţia unui bun devine creatoarea unui
debuşeu pentru alte bunuri, pentru alţi producători.
Legea debuşeelor este expresia versiunii clasice a echilibrului. Validitatea ei
se bazează pe rolul subordonat conferit monedei, care niciodată nu se cere pentru sine.
Singura funcţie a banilor este de a fi un simplu intermediar al schimburilor: imediat ce
Pagina 50 din 272
se încasează contravaloarea unui bun vândut, banii sunt cheltuiţi pentru a plăti
bunurile cumpărate de la alţii.
Deci, în abordarea clasică, economia este realmente o economie de schimb
propriu-zisă, care se comportă ca o economie de troc. Numai în asemenea condiţii se
verifică legea debuşeelor.
* Teoria cantitativă a banilor susţine că banii nu au efecte reale, ci afectează
doar nivelul general al preţurilor. Teoria se bazează, de fapt, pe ideea că banii nu sunt
ceruţi pentru sine.
Teoria cantitativă exprimă existenţa unei legături directe între cantitatea de
bani aflată în circulaţie în economie în decursul unei perioade şi nivelul general al
preţurilor: cu cât este mai mare stocul de bani din economie, cu atât este mai ridicat
nivelul general al preţurilor. Versiunea modernă a teoriei cantitative a fost formulată
de Irving Fisher („Puterea de cumpărare a monedei” – 1911). Punctul de plecare al
acestei teorii este identitatea contabilă dintre valoarea nominală (în expresie bănească)
totală a bunurilor schimbate în economie în decursul unei perioade date (venitul
nominal Y) şi valoarea totală a cheltuielilor globale în expresie bănească, adică:
Y = C sau
unde: P – nivelul general al preţurilor
Q – producţia vândută (în termeni reali)
M – stocul de bani care circulă în economie
V – viteza de rotaţie a banilor , care exprimă de câte ori o unitate
monetară se utilizează pentru tranzacţii în decursul unei perioade date.
Cu cât este mai mare V, cu atât este necesară o cantitate mai mică de bani (M)
pentru a realiza tranzacţii de aceeaşi valoare totală. V apare deci ca un parametru de
ajustare: cu cât Y devine mai mare în raport cu M, cu atât este necesar să fie mai mare
V (şi invers).
Deoarece pe termen scurt putem presupune că viteza de rotaţie a banilor şi
producţia totală a economiei sunt constante ( şi ), putem scrie:
Pagina 51 din 272
ceea ce înseamnă că exclusiv modificarea M (deci ΔM) influenţează modificarea P
(deci ΔP). Cu alte cuvinte, variaţia stocului de bani din economie se repercutează
direct asupra nivelului general al preţurilor.
În concluzie, conform abordării clasice, nivelul de activitate este întotdeauna
optimal (dacă pieţele sunt lăsate să funcţioneze liber!) şi acest lucru se datorează
faptului că moneda nu joacă nici un rol specific în afară de cel de instrument tehnic
destinat să faciliteze realizarea schimburilor.
3.2. Concepţia generală a economiei în abordarea clasică
3.2.1. Natura economiei: o economie de schimb reală
În abordarea clasică, sistemele economice sunt concepute ca fiind: economii
de schimb, economii reale şi economii certe.
a) Economii de schimb, ceea ce înseamnă că:
întreaga activitate economică poate fi înţeleasă ca fiind o activitate
de piaţă. Cu alte cuvinte, analiza producţiei este o simplă
prelungire a principiului schimbului, fiind concepută ca o activitate
care demarează printr-un schimb pe piaţa factorilor de producţie
sau a serviciilor productive şi, după ce factorii de producţie
procuraţi sunt combinaţi pentru a obţine din ei bunuri şi servicii,
sfârşeşte tot printr-un schimb pe piaţa de mărfuri, unde se
valorifică bunurile şi serviciile obţinute. Este vorba deci despre un
proces „în sens unic”, care merge de la inputuri spre outputuri. Nici
o mărime economică nu este predeterminată: nici veniturile, nici
cantităţile de factori de producţie schimbate (care se determină pe
piaţa de input), nici preţurile, nici cantităţile de bunuri şi servicii
schimbate (care se determină pe piaţa de output).
coordonarea activităţii economice, concilierea între interesele
individuale egoiste şi optimul social are loc pe diferite pieţe, care
dincolo de a fi un loc unde se realizează tranzacţiile, sunt şi locuri
de ajustare, de asigurare a coerenţei deciziilor individuale.
Deciziile economice ale fiecărui agent depind exclusiv de sistemul
Pagina 52 din 272
de preţuri pe care-l percep, iar aceste decizii individuale devin
compatibile la nivel social tocmai prin intermediul ajustărilor
realizate de preţuri.
b) Economii reale, ceea ce înseamnă că:
moneda este considerată ca fiind un simplu instrument de schimb.
Ea nu intervine numai în momentul realizării tranzacţiilor, pentru a
facilita schimbul şi a permite evaluarea în bani a mărimilor reale.
Ca urmare, moneda este neutră.
banii nu sunt ceruţi pentru ei înşişi. Agenţii raţionali nu sunt
victimele „iluziei monetare” şi nu cer moneda decât pentru motivul
tranzacţional. Singura funcţie recunoscută a banilor este cea de
intermediar al schimburilor.
c) Economii certe, ceea ce înseamnă că:
nu există nici o incertitudine exogenă care să nu poată fi
probabilizată. Viitorul este riscant, dar nu incert. El poate fi
prevăzut şi cunoscut relativ bine.
nu există nici o incertitudine endogenă. Preferinţele individuale
sunt în întregime cunoscute şi difuzate de partenerii de schimb,
deci informaţia este perfectă şi piaţa transparentă.
3.2.2. Obiectul analizei: echilibrul general al schimburilor
În abordarea clasică, mecanismul esenţial care permite coordonarea deciziilor
agenţilor economici este piaţa, deci este vorba despre economii de piaţă.
Obiectul analizei este, prin urmare, reprezentarea şi studiul acestui mecanism
general al pieţelor, de stabilitate a acestora.
Piaţa, locul de ajustare şi de asigurare a coerenţei deciziilor individuale, este
evident un „loc” pur fictiv (chiar şi bursele). Este vorba despre o abstracţie teoretică,
care permite să se reprezinte modul în care se realizează confruntarea deciziilor
economice, cum se întâlnesc deciziile luate la nivel individual şi cum devin ele
coerente la nivel global (social). Aceste decizii, deşi se iau descentralizat, au ca
element comun faptul că iau naştere pe piaţă, adică iau forma unei vânzări sau
cumpărări, a unei cereri sau oferte, care pot fi confruntate unele cu altele şi pot fi
Pagina 53 din 272
ajustate prin intermediul variabilelor de preţ. Iată mecanismul de ajustare care permite
în final convergenţa, compatibilizarea a milioane de decizii egoiste, apriori
incompatibile (Fig. 3.1.).
La echilibru (punctul E) toţi
agenţii sunt satisfăcuţi de situaţia
economiei, deoarece fiecare
realizează tranzacţia dorită în
condiţiile preţului de echilibru (P*) în
vigoare.
Conform celor de mai sus, în
abordarea clasică pieţele îndeplinesc
toate funcţiile economice: ele
determină preţurile astfel încât
cantităţile pe care cumpărătorii
doresc să le achiziţioneze să fie egale
cu cele pe care vânzătorii doresc să le
ofere. Economia de piaţă este deci capabilă să asigure în mod spontan o situaţie de
echilibru care este convenabilă fiecărui agent în parte, dar este concomitent şi un
optim social (colectiv).
Preţul de echilibru al pieţei este unic şi stabil.
3.3. Structura unui model macroeconomic de inspiraţie clasică
Să presupunem o economie formată din trei agenţi (întreprindere, menaj şi
stat) şi patru pieţe (a muncii, a mărfurilor, a titlurilor financiare, a banilor). Fiecare
agent este specializat: întreprinderea (E) produce şi investeşte; menajul (M) consumă,
economiseşte şi oferă muncă; statul (A) este un agent „în afara pieţei”, care efectuează
cheltuieli publice în folosul social (comun), pe care le finanţează din impozite, creaţie
monetară sau emisiune de titluri financiare.
Economia este statică şi se analizează pe termen scurt: capacităţile de
producţie sunt fixe ( ) şi munca (L) este singurul factor variabil.
Walras a emis o lege conform căreia dacă trei din cele patru pieţe care compun
economia sunt în echilibru, a patra este obligatoriu în echilibru. În virtutea acestei
Pagina 54 din 272
legi, modelul clasic se ocupă doar de analiza a trei pieţe: a muncii, a titlurilor şi a
banilor, iar comportamentele şi condiţiile de echilibru de pe piaţa de bunuri (mărfuri)
rămân induse sau implicite.
Modelul clasic este un model al ofertei, deoarece singurele constrângeri vin
doar de pe latura ofertei (legea debuşeelor): de pe piaţa muncii şi din funcţia de
producţie (nivelul tehnologic). De asemenea, acest model este un model dihotomic,
deoarece sectorul monetar nu are nici o influenţă asupra mărimilor economice reale
(moneda este neutră).
3.3.1. Determinarea nivelului de activitate şi a nivelului ocupării: piaţa
muncii şi funcţia de producţie
Analiza pieţei muncii are ca scop să fixeze simultan atât nivelul ocupării, cât şi
rata salariului (real) de echilibru. Conform abordării clasice, nivelul ocupării se
determină doar pe piaţa muncii. Cererea de muncă este dedusă din condiţiile tehnice şi
de producţie şi ipoteza de raţionalitate a întreprinderilor.
Condiţiile tehnice de producţie reprezintă o constrângere pentru întreprindere
şi sunt date printr-o funcţie de producţie macroeconomică de forma:
;
Deci, nivelul ofertei întreprinderii este o funcţie a cantităţii de factori de
producţie utilizaţi (L şi K) şi a nivelului progresului tehnic (parametrul A) care
determină randamentul factorilor de producţie utilizaţi.
Pe termen scurt, ipoteza corectă este absenţa progresului tehnic, deci şi
, ceea ce înseamnă că:
Există o relaţie univoc crescătoare (Y’ > 0) între nivelul ocupării (LD) şi
nivelul ofertei (QS). Această funcţie de producţie reprezintă o constrângere pentru
Pagina 55 din 272
întreprindere, stabilind relaţia ce există în fiecare moment dat între cantitatea de
muncă cerută şi nivelul posibil al ofertei.
Abordarea clasică are în vedere întreprinderea concurenţială, deci preţul
bunurilor este impus de întreprinderea producătoare. Ca urmare, cererea de muncă a
întreprinderii se deduce din comportamentul ei de maximizare a profitului.
Deoarece QS se vinde la P, venitul nominal al întreprinderii este de mărime
sau . Forţa de muncă utilizată primeşte salariul nominal
(bănesc) W, deci cheltuielile totale ale întreprinderii sunt de mărime .
Profitul întreprinderii este:
unde reprezintă salariul real, adică cantitatea de bunuri ce se poate cumpăra
din salariul nominal W în condiţiile nivelului de preţuri P.
Dacă surplusul de producţie realizat de ultima unitate de muncă utilizată
depăşeşte salariul real plătit pentru ea, cererea de muncă a întreprinderii va creşte.
Creşterea LD conduce la scăderea treptată a MPL. Creşterea cererii de muncă va
continua până când randamentul marginal al muncii (MPL) va scădea la nivelul
salariului real (w).
Ca urmare, putem scrie că:
.
Dacă w creşte, MPL devine mai mic decât w, deci LD scade şi LS creşte, iar
dacă w scade, MPL devine mai mare decât w: LD creşte şi LS scade. Cu alte cuvinte,
cererea de muncă este o funcţie a salariului real, iar curba LD are pantă negativă.
Funcţia ofertei de muncă, dimpotrivă, are panta pozitivă:
Pagina 56 din 272
Când w1 > w*, avem exces de
ofertă de muncă . Preţul
nominal al muncii (W) scade, iar salariul
real (w) scade şi el, determinând
reducerea LS şi creşterea LD până când
piaţa muncii se echilibrează (punctul E).
Când w2 < w*, avem exces de cerere de
forţă de muncă . Preţul
nominal al muncii va creşte, mărind şi
salariul real , ceea ce conduce la
creşterea LS şi scăderea LD până când
piaţa muncii se echilibrează (punctul E).
În modelul clasic al pieţei muncii
este de neconceput şomajul involuntar,
deoarece mecanismul spontan de
autoreglare (prin intermediul preţului
nominal al muncii) absoarbe şomajul
involuntar , deoarece nivelul de
preţuri fiind dat, creşterea salariului
nominal măreşte şi salariul real, mărind
astfel cererea de muncă.
În concluzie, nivelul utilizării
este determinat exclusiv de piaţa muncii.
Acest nivel al utilizării, prin intermediul
funcţiei de producţie, determină apoi
nivelul ofertei pe piaţa bunurilor (vezi
figura 3.3.)
3.3.2. Determinarea structurii producţiei: piaţa capitalului de împrumut
Pagina 57 din 272
Piaţa capitalului de împrumut (piaţa titlurilor) pune faţă în faţă menajul, care
economiseşte şi doreşte să-şi plaseze fondurile economisite, cu întreprinderea, care
doreşte să împrumute fonduri în vederea investirii, respectiv cu statul, care doreşte să
finanţeze din împrumuturi deficitul bugetar.
Această piaţă permite deci ajustarea capacităţilor de finanţare ale menajelor cu
nevoile de finanţare ale întreprinderilor şi ale statului. De obicei, ea este denumită
piaţa titlurilor financiare, unde oferta de titluri corespunde unei cereri de fonduri
pentru acoperirea unor nevoi de finanţare, iar cererea de titluri corespunde unei
oferte de fonduri pentru utilizarea unei capacităţi de finanţare.
Funcţionarea liberă a acestei pieţe conduce la formarea unui preţ (real) de
echilibru a capitalului de împrumut, sub forma ratei dobânzii de echilibru, la care
cererea şi oferta de titluri se egalează.
Oferta de capital de împrumut (cererea de titluri) a menajelor este derivată din
comportamentul presupus al indivizilor. Se admite, că ea este rezultatul unui proces
de optimizare intertemporală a menajelor, care trebuie să aleagă între consumul de azi
şi consumul de mâine. În aceste condiţii, rata dobânzii apare ca o recompensă pentru
abstinenţa de a consuma azi. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât vor dori
menajele să economisească mai mult, deci să ofere spre împrumut fonduri mai mari
din economiile lor curente (adică vor cumpăra mai multe titluri emise de întreprinderi
şi/sau stat). Cu alte cuvinte, creşterea ratei dobânzii conduce la un efect de
substituţie: se substituie consumul curent cu economisirea (consumul viitor).
Cererea de capital de împrumut (oferta de titluri) poate proveni de la
întreprinderi sau de la stat. Se poate presupune că cererea de fonduri de împrumut din
partea statului este independentă de rata dobânzii (cerere rigidă, inelastică), dar
depinde de mărimea deficitului
bugetar ce trebuie acoperit.
Dimpotrivă, cererea de fonduri de
împrumut ce vine de la întreprinderi
este determinată de deciziile de
investiţie ale acestora. Deoarece
investiţia şi rata dobânzii sunt invers
proporţionale, acelaşi lucru este
Pagina 58 din 272
valabil şi în privinţa cererii de capital de împrumut a întreprinderilor şi rata dobânzii
(sunt invers proporţionale).
Echilibrul pieţei capitalului de împrumut nu are nici o influenţă asupra
nivelului producţiei globale (QS). Ea nu are efect decât asupra structurii acesteia
(ponderea bunurilor de consum, respectiv a bunurilor de investiţie). Mărimea
producţiei este dată, fiind fixată de piaţa muncii care determină ocuparea, respectiv de
funcţia de producţie.
Pe termen scurt, decizia de a economisi (oferta de capital de împrumut),
respectiv de a investi (cererea de capital de împrumut) influenţează numai structura
cererii ce se adresează întreprinderilor, nu şi nivelul ofertei, care depinde doar de
evenimentele de pe piaţa muncii. Dar, pe termen lung, când investiţiile realizate din
fondurile împrumutate vor intra în funcţiune, ele vor acţiona şi asupra nivelului
ofertei, mărind capacitatea de producţie, ridicând nivelul tehnic, deci modificând
condiţiile tehnice ale ofertei.
În acest cadru de analiză, o creştere a economisirii nu reduce nivelul
producţiei şi al ocupării, ci numai proporţia bunurilor de consum în favoarea bunurilor
de investiţie în cadrul ofertei totale.
3.3.3. Determinarea nivelului general al preţurilor: piaţa banilor
(monetară)
Piaţa muncii şi piaţa titlurilor („blocul real” al economiei) determină mărimile
reale. Piaţa muncii fixează salariul real de echilibru şi nivelul ocupării, iar prin
intermediul funcţiei de producţie şi nivelul produsului global, al ofertei. Piaţa titlurilor
fixează rata de echilibru a dobânzii (reale), mărimea capitalurilor ce se schimbă şi,
deci, repartizarea producţiei globale între bunuri de consum şi bunuri de investiţie.
Introducerea banilor are doar funcţia de a determina mărimile nominale, deci,
nivelul general al preţurilor. Ca urmare, modelul clasic este un model dihotomic:
sectorul real şi sectorul monetar al economiei sunt separate, moneda este neutră în
raport cu variabilele reale ale economiei.
Pentru a explica determinarea mărimilor nominale, teoria clasică recurge la
teoria cantitativă a banilor. Din relaţia , s-a dedus cererea de monedă:
Pagina 59 din 272
Deoarece pe termen scurt şi conform legii debuşeelor Q = QS, putem
scrie:
Oferta de bani este o variabilă exogenă, sub controlul exclusiv al autorităţilor
monetare, deci , deci echilibrul pieţei monetare este:
de unde:
relaţie care confirmă că singura variabilă exogenă al cărui nivel se determină pe piaţa
monetară este nivelul general al preţurilor (P).
Sintetic, modelul macroeconomic clasic, se poate reprezenta ca în figura 3.5.
3.4. Politica economică în modelul clasic
Modelul clasic descris mai sus prezintă un optim în sens Pareto, la care nu
este posibil să se amelioreze situaţia unui agent, fără a se deteriora situaţia a cel puţin
unui alt agent într-o proporţie identică. Ca urmare, politica economică este inutilă:
dacă funcţionarea spontană a economiei capitaliste – concepută ca o economie de
piaţă – este armonioasă, de ce să o perturbăm prin implementarea de politici
economice? Este suficient să lăsăm pieţele să funcţioneze liber, deoarece în virtutea
capacităţii lor de autoreglare spontană ca urmare a ajustării preţurilor, ele vor
elimina treptat eventualele dezechilibre pe măsură ce se realizează schimburile şi
acumularea.
Regăsim aici logica lui A. Smith: atunci când mecanismul spontan de
funcţionare a economiei de piaţă este armonios, orice încercare – chiar şi bine
Pagina 60 din 272
intenţionată – de intervenţie din exterior în acest mecanism, nu poate decât să perturbe
şi să introducă dezechilibre care înainte erau absente. Aceste dezechilibre se vor
manifesta în sectorul monetar (piaţa banilor) şi financiar (piaţa titlurilor), dar
intervenţia statului nu va afecta cu nimic echilibrul pieţei muncii, deci nici nivelul
ocupării şi al activităţii economice reale.
O politică economică care ar viza susţinerea nivelului de activitate economică
nu ar avea efect decât asupra mărimilor valorilor nominale, conducând la creşterea
nivelului general al preţurilor, lăsând neatinse mărimile reale.
Pagina 61 din 272
Încercarea de a introduce unele reglementări (mai ales pe piaţa muncii) nu
poate împiedeca funcţionarea corectă a sistemului, dar poate permanentiza eventualele
dezechilibre care înainte erau doar temporare, deoarece perturbă funcţionarea
mecanismului spontan de ajustare a pieţelor libere.
Politica monetară pură (politica de „open market”) expansivă (restrictivă)
măreşte (reduce) masa monetară (M) şi se realizează prin cumpărarea (vânzarea) de
către stat a titlurilor. Singurele pieţe care sunt eventual afectate sunt piaţa titlurilor şi
piaţa monetară. Pe piaţa monetară, în virtutea ecuaţiei cantitative, la un nivel dat al
activităţii (ca volum), creşterea masei monetare duce la creşterea nivelului preţurilor,
ceea ce măreşte valoarea nominală a tranzacţiilor realizate, deci şi cererea de bani. O
asemenea politică (expansivă) nu poate avea nici un efect asupra pieţei muncii şi a
volumului de schimburi reale, deoarece preţurile relative nu se modifică, nici rata
şomajului real, deci nu se modifică nici comportamentul agenţilor. Echilibrul pieţei
muncii rămâne stabil, ca urmare nu se modifică nici ocuparea, nici nivelul producţiei.
Mai exact,
creşterea nivelului
preţurilor conduce la
o scădere a salariului
real. Cererea de
muncă creşte, iar
oferta de muncă
scade şi piaţa muncii
se află temporar în
situaţia de cerere
excesivă. Salariile
nominale cresc până
ce se restabileşte
echilibrul la acelaşi
nivel al salariului
real şi la acelaşi nivel
de ocupare, aşa cum se poate vedea în figura 3.6.
Pe piaţa titlurilor, politica de open market antrenează o scădere a cererii de
titluri (scăderea ofertei de titluri publice). Rata de echilibru a dobânzii nu se modifică,
dar volumul titlurilor schimbate va fi mai redus (figura 3.7.)
Pagina 62 din 272
Legendă:
1. scade oferta de titluri
publice (statul îşi
răscumpără titlurile pentru
a mări oferta de bani);
2. scade cererea de titluri a
menajelor;
3. scade volumul schimbului
de fonduri de împrumut;
4. rata de echilibru a dobânzii
nu se modifică.
În concluzie, politica monetară a creat doar inflaţie (de preţ şi de salariu), dar
nu a avut nici un efect asupra mărimilor reale (preţurilor relative, nivelul ocupării,
nivelul activităţii economice, nivelul investiţiei).
La fel de ineficace este şi politica bugetară pură. O politică bugetară finanţată
prin impozite (creşterea cumpărărilor statului, acompaniată de o creştere identică a
impozitelor) apasă asupra menajelor, al căror venit disponibil se reduce. Echilibrul pe
piaţa muncii, a titlurilor, a banilor şi a bunurilor nu se modifică. Creşterea
cumpărărilor statului la un nivel de activitate constant va fi posibilă numai printr-o
diminuare echivalentă a consumului menajelor sub efectul creşterii poverii fiscale.
O politică bugetară finanţată prin îndatorare (emisiunea de titluri publice) nu
are nici un efect real, dar modifică echilibrul pieţei titlurilor. Emisiunea suplimentară
de titluri publice conduce la creşterea ratei dobânzii (oferta de titluri devine
excedentară) şi astfel investiţiile private scad, iar economisirea menajelor creşte.
În fine, o politică bugetară finanţată prin creaţie monetară nu influenţează
ocuparea şi nivelul activităţii, dar conduce la creşterea ofertei de bani, deci la inflaţia
variabilelor nominale (creşte nivelul preţurilor).
Pagina 63 din 272
UNITATEA 4
Critica keynesiană a teoriei clasice
Obiective
a prezenta concepţia generală a economiei şi obiectul analizei în abordarea
keynesiană;
a descrie principiul cererii efective şi principiul preferinţei pentru lichiditate;
a motiva necesitatea politicii economice.
*
* *
4.1. Concepţia generală a economiei
4.1.1. Obiectivul lui Keynes: studiul variaţiilor producţiei şi a ocupării
Lucrarea lui Keynes „Teoria generală a utilizării mâinii de lucru, a dobânzii şi
a monedei” nu este o teorie a tuturor fenomenelor economice, ci esenţialmente o
teorie a ocupării, clarificând procesele care determină nivelul acestei mărimi
economice reale specifice.
În esenţă, Keynes a intenţionat să demonstreze că funcţionarea spontană a
economiei capitaliste nu este armonioasă, aşa cum susţineau clasicii, că există multe
situaţii de subutilizare masivă a factorilor de producţie şi în special de şomaj
involuntar.
Keynes a dorit să demonstreze că piaţa muncii poate prezenta şomaj
involuntar în ciuda flexibilităţii salariului real, ceea ce înseamnă, de fapt, că această
„piaţă” nu este operaţională, deoarece şomajul involuntar nu se resoarbe spontan prin
mecanismul forţelor pieţei şi această incapacitate nu se datorează unui blocaj de preţ
(a salariului real, în acest caz), ci faptului că piaţa muncii nu este, de fapt, o piaţă în
sensul clasic al cuvântului. Pe această piaţă, echilibrul nu rezultă din confruntarea
sistematică a comportamentelor ofertanţilor de muncă şi a angajatorilor, deci oferta de
muncă nu este capabilă să preseze asupra nivelului ocupării, care rezultă exclusiv din
deciziile unilaterale ale întreprinderilor.
Dacă întreprinderile nu-şi sporesc cererea de muncă nici în condiţiile în care
ofertanţii de muncă sunt dispuşi să accepte o scădere a salariului real, înseamnă că ele
nu au debuşeele asigurate. Numai într-o asemenea situaţie întreprinderile nu sporesc
ocuparea, deşi ele urmăresc să-şi maximizeze profitul.
Atacul principal al lui Keynes priveşte deci legea lui Say, conform căreia
maximizarea profitului întreprinderilor se asigură exclusiv prin egalarea salariului real
cu randamentul marginal (fizic) al muncii (w = MPL). Când salariul real scade sub
efectul forţei de muncă excedentare a menajelor, întreprinderile raţionale trebuie să
mărească ocuparea, până când întregul şomaj involuntar este resorbit (deci, salariul
real şi-a atins nivelul de echilibru şi nu mai scade).
Pentru a-şi fundamenta demonstraţia, Keynes trebuia să pornească de la
presupunerea că întreprinderile nu sunt sigure în privinţa debuşeelor lor, deci nu au
interesul să sporească ocuparea, deoarece nu sunt sigure că pot vinde surplusul de
produse astfel realizat. În acest caz, şomajul involuntar devine posibil chiar în
condiţiile flexibilităţii salariului real şi legea debuşeelor devine invalidă. Întreaga
teorie clasică trebuie repusă în discuţie, deoarece nici teoria cantitativă a banilor nu se
mai confirmă (moneda este neutră şi nu se cere pentru ea însăşi), întrucât tocmai
această teorie a reprezentat fundamentul legii lui Say. La fel, trebuie rediscutată
viziunea clasică a pieţei titlurilor, precum şi rolul jucat de rata dobânzii şi modalitatea
de realizare a egalităţii investiţiilor cu economisirea. Prin lucrarea sa, Keynes oferă o
teorie alternativă celei clasice.
4.1.2. Natura economiei: o economie monetară de producţie
Critica teoriei clasice l-a condus pe Keynes să substituie viziunea clasică a
sistemelor economice concepute ca economii de piaţă (de schimb) reale, cu o
abordare alternativă în care economiile naţionale sunt concepute ca economii de
producţie, economii monetare, respectiv economii incerte.
a) Economii de producţie, ceea ce înseamnă că:
Organizarea activităţii economice are în centru activitatea de
producţie a întreprinderilor, aceasta fiind un act economic specific ce
50
nu se reduce la un act de piaţă (vânzare – cumpărare). Nivelul
producţiei, al ocupării şi variaţia acestora sunt determinate exclusiv de
întreprinderi, pe baza anticipaţiilor lor pe termen scurt privind cererea
globală viitoare care li se va adresa (principiul cererii efective). În
acest cadru, piaţa are un statut teoretic diferit faţă de piaţa clasică: nu
mai este decât locul unde se confirmă sau se infirmă anticipările
întreprinderilor privind cererea de bunuri. Ca urmare, piaţa nu mai este
locul unde se pot ajusta diferitele decizii economice individuale, deci
preţurile nu mai pot conduce la coerenţa deciziilor de ofertă şi cerere.
Când are loc o tranzacţie pe piaţă, decizia a fost deja luată şi
eventualele incompatibilităţi au devenit deja evidente.
Economia nu mai este o economie „de piaţă” în sens strict, aşa cum au
înţeles clasicii, fiind dotată cu „locuri” şi „instituţii” unde se pot ajusta
spontan deciziile economice descentralizate. În realitate, nu există în
mod special o piaţă a „muncii” unde să se poată ajusta automat, prin
intermediul variaţiei salariului real, deciziile celor care oferă şi a celor
care cer muncă. Chiar dacă contractul de muncă are aspectul unei
relaţii de piaţă în care salariul pare să aibă rolul de preţ al tranzacţiei,
ofertanţii de muncă, salariaţii nu au mijloace de presiune asupra
deciziilor întreprinderilor angajatoare, care decurg exclusiv din
deciziile lor legate de nivelul producţiei. Salariile reale, chiar flexibile
fiind, nu sunt variabile de ajustare ale ofertei şi cererii de muncă.
b) Economii monetare, ceea ce înseamnă că:
Moneda este mai mult decât un simplu instrument de schimb. Mai
întâi, ea este o unitate de cont a tranzacţiilor, etalon al valorilor:
ansamblul contractelor de vânzare – cumpărare, datoriile, salariile etc.
sunt evaluate în unităţi monetare. Ca urmare, Keynes nu face distincţie
între mărimile reale şi cele nominale. Pentru el există numai mărimi
monetare, mărimile economice neputând exista în afara expresiei lor
monetare. Astfel, el abandonează dihotomia clasică.
În al doilea rând, moneda este un mijloc de plată, fiind dotată cu
caracter de lichiditate prin excelenţă: numai moneda permite plata
imediată şi fără costuri tranzacţionale a unei datorii de orice natură.
Din această cauză, moneda devine şi un mijloc privilegiat de deţinere a
51
avuţiei (principiul preferinţei pentru lichiditate). Moneda este deci
cerută pentru ea însăşi.
Moneda nu mai este neutră. Datorită absenţei dihotomiei,
comportamentele faţă de monedă (preferinţa pentru lichiditate)
influenţează nivelul tuturor mărimilor economice, mai ales a producţiei
şi a ocupării. Existenţa unei preferinţe pentru lichiditate reprezintă
legătura dintre oferta globală şi cererea globală şi poate deveni un
factor de criză. Acest nou comportament asociază economiei o mare
incertitudine într-un sistem economic descentralizat.
c) Economii incerte, ceea ce înseamnă că:
Activitatea economică se derulează într-o lume caracterizată prin
existenţa unei incertitudini radicale (neprobabilizabile), legată
esenţialmente de caracterul descentralizat al sistemelor economice, în
care o decizie economică poate fi luată independent şi, foarte probabil,
fără a fi în coerenţă cu ansamblul celorlalte decizii economice
(incertitudine endogenă).
Anticipaţiile joacă un rol esenţial în economie şi îmbracă adesea o
formă convenţională, agenţii economici având tendinţa de a-şi
confrunta deciziile cu opinia publică. Gradul de neîncredere a agenţilor
faţă de propriile lor anticipări le conferă acestora un grad de
volatilitate, ceea ce devine cauza unei instabilităţi majore a sistemelor
economice (incertitudine exogenă).
În concluzie, viziunea lui Keynes privind funcţionarea economiei exprimă
invaliditatea celor două principii fundamentale ale teoriei clasice: legea debuşeelor şi
teoria cantitativă a banilor, acestea fiind substituite cu principiul cererii efective,
respectiv cu principiul preferinţei pentru lichiditate.
4.2. Principiile fundamentale ale teoriei lui Keynes
Teoria alternativă elaborată de Keynes se bazează pe două principii
fundamentale: cel al cererii efective şi cel al preferinţei pentru lichiditate.
52
4.2.1. Principiul cererii efective: critica lui Say
În abordarea lui Keynes, mărimea producţiei şi a ocupării nu rezultă din
funcţionarea pieţei muncii, ci sunt determinate de întreprinderi în funcţie de
anticipaţiile lor în privinţa debuşeelor.
Pentru a decide în privinţa nivelului lor de activitate (şi a ocupării),
întreprinderile compară încasările aşteptate (anticipate) în urma unui anumit grad de
ocupare cu costurile aferente. Aceste costuri au fost denumite de către Keynes „preţul
ofertei globale” şi sunt definite ca fiind nivelul minim de încasări cerut de
întreprindere pentru fiecare volum de producţie (şi ocupare) care trebuie să acopere
costurile de producţie (esenţialmente cele legate de factorul muncă) şi să garanteze o
marjă minimală de profit (care să acopere riscul producţiei, mai precis, costul ei de
oportunitate).
Încasările aşteptate au fost denumite „preţul cererii globale”, fiind definite ca
suma încasărilor aşteptate de pe urma consumului şi a investiţiei. Consumul se supune
unei legi psihologice, după care când venitul creşte, consumul creşte şi el, dar într-o
proporţie mai mică.
Preţul ofertei globale şi preţul cererii globale cresc pe măsură ce ocuparea,
deci şi veniturile cresc. Ele nu sunt egale decât într-un singur punct, acolo unde cele
două curbe ce le reprezintă se intersectează. Acesta este punctul cererii efective, adică
punctul în care speranţa de profit a întreprinderilor a fost maximizată.
4.2.2. Principiul preferinţei pentru lichiditate: critica teoriei cantitative a
banilor
În abordarea lui Keynes, nivelul ocupării şi a volumului activităţii economice
depinde de trei variabile: nivelul consumului anticipat, marja minimală de profit şi
nivelul investiţiei.
a) Nivelul consumului anticipat depinde, în principal, de înclinaţia marginală
de a consuma a naţiunii, aşa cum o percep întreprinderile. Acest parametru este
considerat de Keynes ca fiind stabil, depinzând, în principal, de comportamentul
psihologic al agenţilor, care nu se modifică pe termen scurt.
53
b) Marja minimală a profitului cerut de întreprinderi influenţează nivelul
ocupării şi al activităţii: cu cât această marjă este mai mare, cu atât va fi mai mare
produsul social global, iar ocuparea va scădea. Din nou este vorba de o convenţie
stabilă pe termen scurt şi foarte dificil de influenţat din partea statului.
c) Nivelul investiţiei este singura variabilă ce este susceptibilă să varieze pe
termen scurt, deci care poate fi influenţată de autorităţi. Ca urmare, insuficienţa
ocupării (şi a nivelului activităţii) poate fi atribuită, în principal, insuficienţei
investiţiilor.
La rândul ei, investiţia se determină în urma comparării de către întreprinderile
ce doresc să investească a două rate: rata eficienţei marginale a capitalului, care
relevă, în principal, anticipările pe termen lung a încasărilor nete induse de realizarea
proiectelor de investiţie şi rata dobânzii.
Rata dobânzii la Keynes nu este preţul renunţării la consum, aşa cum susţine
teoria clasică, deoarece acest lucru nu ar fi coerent cu principiul cererii efective. În
optica keynesiană, nivelul ocupării şi al activităţii sunt cu atât mai mari, cu cât
societatea consumă o parte mai mare a venitului naţional. Dimpotrivă, economisirea,
renunţarea la consum, este dăunătoare din punctul de vedere al celor două mărimi,
deoarece reduce cererea efectivă. În aceste condiţii, a face din rata dobânzii
recompensa pentru renunţarea la consum (economisire) nu ar avea nici un sens: de
fapt, ar însemna să negăm însăşi legitimitatea practică a dobânzii, aceasta devenind o
incitaţie pentru agenţii economici de a se comporta exact invers decât o cere
bunăstarea economică a societăţii.
În teoria lui Keynes, raportul consum/economisire nu depinde de rata
dobânzii, ci decurge exclusiv din comportamentul psihologic al indivizilor, care este
relevat prin înclinaţia lor marginală de a consuma.
Rata dobânzii nu mai este o variabilă de ajustare a ofertei de fonduri de
împrumut (economisire) şi a cererii de fonduri de împrumut (investiţie), mai întâi
deoarece ea nu mai reprezintă un argument al deciziei de economisire. În plus, la
nivelul economiei naţionale, economiile disponibile nu mai constituie o constrângere
asupra deciziei de investire, deoarece aceasta depinde exclusiv de rezultatul
comparării încasărilor aşteptate (actualizate) nete cu costul curent al capitalului (rata
dobânzii).
Investiţia se realizează pe baza unui credit bancar, deci a unei creaţii monetare
şi, prin venitul suplimentar pe care-l va degaja, investiţia însăşi va genera
54
economisirea necesară pentru a o finanţa ex post. Ca urmare, egalitatea economisirii
cu investiţia (S=I) nu se realizează în sistemul economic keynesian prin intermediul
variaţiilor ratei dobânzii, ci al variaţiei venitului global. Deci, această egalitate nu este
o relaţie de echilibru a pieţei titlurilor, ci exprimă într-o manieră sintetică echilibrul
macroeconomic dintre oferta şi cererea globală.
În abordarea keynesiană, rata dobânzii este preţul renunţării la lichiditate.
Keynes consideră că trebuie să existe două decizii: prima constă în partajul
consum/economisire despre care am vorbit mai sus şi care rezultă dintr-un
comportament psihologic şi în care nu intervine rata dobânzii ca argument, dar odată
această decizie luată (s-a decis proporţia S şi C), trebuie luată şi o a doua decizie, cu
privire la modalitatea transferului economisirii (S) din prezent spre viitor. Din acest
punct de vedere, există la Keynes o alternativă riguroasă între deţinerea economiilor
sub formă lichidă (tezaurizarea monedei), respectiv ţinerea lor sub formă de titluri
financiare. Într-o economie monetară societatea arată o preferinţă pentru lichiditate,
adică preferă să-şi deţină avuţia sub forma banilor. Deci, dacă dorim să incităm
indivizii să se despartă de încasările lor lichide plasându-le sub formă de titluri
financiare, ei trebuie recompensaţi pentru acest sacrificiu sub forma ratei dobânzii
plătită pentru titluri. Astfel, rata dobânzii este preţul renunţării la lichiditate.
În lumina celor de mai sus, rata dobânzii este o variabilă monetară care
ajustează preferinţa pentru lichiditate a indivizilor (cererea de monedă pentru ea însăşi
rezultată din motivul precauţiei şi a speculaţiei) şi cantitatea de monedă disponibilă în
economie (care decurge din politica de open market a băncii centrale).
În concluzie, dorinţa lui Keynes de a fundamenta teoretic posibilitatea unei
situaţii de echilibru a subutilizării involuntare în ciuda flexibilităţii salariului real, l-a
condus din aproape în aproape să năruie întregul edificiu clasic: legea lui Say,
reprezentarea pieţei de capital şi rolul ratei dobânzii, respectiv teoria cantitativă a
banilor.
Concluzia lui Keynes a fost că:
nivelul ocupării nu se determină pe piaţa muncii;
piaţa bunurilor nu este o piaţă în sens tradiţional, deoarece preţurile nu
joacă un rol de variabilă de ajustare între oferta şi cererea globală.
Pe scurt, economia naţională nu este o economie de piaţă reală, ci o economie
monetară de producţie.
55
4.3. Politica economică în teoria keynesiană
Abordarea alternativă a mecanismului de funcţionare a economiilor
contemporane l-a condus în mod logic pe Keynes la o concluzie diferită a
oportunităţii şi necesităţii intervenţiei de origine guvernamentală. Deoarece
mecanismul spontan al economiei nu poate asigura el însuşi ocuparea deplină, este
nevoie de un ajutor din afară, prin implementarea unor politici economice destinate să
susţină nivelul cererii globale anticipate.
O asemenea concluzie este logică: deoarece răul provine din excesiva
descentralizare a sistemului economic şi incertitudinea care-l caracterizează, este
necesară o „recentralizare” a acestuia. Elementul central care se adaugă funcţionării
economiei este reprezentat prin stat. O asemenea recentralizare nu trebuie să fie
totală: statul trebuie să intervină doar pentru a se asigura că nivelul activităţii
economice este suficient de înalt pentru a garanta ocuparea deplină a capacităţilor de
producţie disponibile în economie. În rest, mai ales în privinţa alocării resurselor,
virtuţile tradiţionale dovedite ale economiei „de piaţă” sunt recunoscute şi de Keynes.
El este un apărător al economiei „liberale” şi pledează pentru implicarea statului în
funcţionarea economiei tocmai pentru a se putea realiza caracterul „liberal” al
acesteia.
Concluzii
1. Teoria clasică susţine că economiile contemporane sunt economii de piaţă, care au
o capacitate spontană de a se autoregla. Ca urmare, nu sunt necesare politicile
economice. Are la bază două principii fundamentale: legea debuşeelor (oferta îşi
creează propria cerere – Say) şi teoria cantitativă a banilor (moneda este neutră şi
nu are nici un efect asupra variabilelor reale).
2. În teoria clasică, economiile capitaliste sunt descrise ca fiind: economii de piaţă
(de schimb), economii reale şi economii certe.
3. Obiectul analizei clasice o constituie echilibrul general al schimburilor (pieţelor).
Nivelul ocupării se determină exclusiv pe piaţa muncii. Prin intermediul funcţiei
de producţie, nivelul ocupării determină nivelul activităţii economice. Structura
56
producţiei se determină pe piaţa capitalului de împrumut, iar nivelul general al
preţurilor pe piaţa monetară.
4. Keynes a demonstrat invaliditatea principiilor fundamentale ale teoriei clasice. În
abordarea keynesiană, economiile capitaliste sunt economii monetare de
producţie, descrise ca fiind: economii de producţie, economii monetare, economii
incerte.
5. La baza abordării keynesiene stau două principii fundamentale: principiul cererii
efective şi principiul preferinţei pentru lichiditate. Primul principiu face invalidă
legea debuşeelor, iar cel de-al doilea teoria cantitativă a banilor.
6. Deoarece în abordarea keynesiană mecanismul de funcţionare a economiei nu
asigură automat utilizarea deplină a factorilor, devine necesară intervenţia statului,
care prin politici economice adecvate este chemat să corecteze insuficienţa cererii
globale anticipate.
Concepte cheie
Identitate contabilă – egalitate ex post, întotdeauna verificată, care se deduce
din conturile agenţilor economici sau din conturile naţionale.
Incertitudine endogenă – incertitudine datorată comportamentului altor agenţi
economici, ce decurge din caracterul descentralizat al sistemelor economice. Este
generată deci de interacţiunile sociale şi agenţii o provoacă şi o suportă în acelaşi
timp.
Incertitudine exogenă – incertitudine cu care se confruntă un agent economic,
rezultată din fenomenele aleatoare ce pot surveni în viitor şi care afectează realizarea
planurilor elaborate. Decurge din fenomene exterioare.
Înclinaţie marginală de a consuma – raportul dintre variaţia consumului (∆C)
şi variaţia venitului (∆Y).
Optim Pareto – situaţie în care nu mai este posibilă ameliorarea stării unui
agent economic fără a se deteriora proporţional starea unui alt agent economic.
Parabola mâinii invizibile – metaforă ce exprimă ideea fundamentală că nu
există nici o contradicţie între urmărirea interesului individual, respectiv asigurarea
bunăstării societăţii.
57
Viteză de circulaţie a banilor – de câte ori o unitate monetară se utilizează în
tranzacţii în decursul unei perioade. Prin definiţie: .
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. În teoria clasică, moneda:
a) este neutră în raport cu activitatea economică;
b) nu este cerută decât pentru realizarea tranzacţiilor;
c) este esenţialmente o rezervă de valoare.
2. Parabola mâinii invizibile înseamnă că:
a) economia de piaţă este spontan armonioasă;
b) individualismul este un pericol pentru societate;
c) trebuie să aplicăm o politică de „laissez-faire”.
3. Legea lui Say conduce la:
a) lipsa crizelor de supraproducţie;
b) un nivel de activitate economică întotdeauna suficient de mare;
c) necesitatea ca statul să susţină cererea globală pentru ca ea să egaleze
oferta globală.
4. Teoria cantitativă a banilor:
a) este teoria determinării nivelului general al preţurilor prin oferta de
monedă;
b) exprimă influenţa banilor asupra mărimilor reale (ocupare, producţie);
c) este strâns legată de legea lui Say.
5. Pentru clasici, variaţiile de preţ:
a) permit ajustarea cererii la ofertă pe diferitele pieţe;
b) permit compatibilizarea diferitelor decizii individuale;
c) trebuie combătute.
6. Modelul clasic este:
a) un model al ofertei;
b) un model al cererii;
c) un model dihotomic.
7. Politica economică la Keynes:
a) este un mijloc de conciliere a intereselor private;
58
b) este un mijloc de salvare a capitalismului;
c) nu este decât o etapă spre socializarea completă a economiei.
8. Pentru Keynes, activitatea economică se derulează într-un mediu:
a) radical incert;
b) riscant;
c) cert.
9. La Keynes, rata dobânzii:
a) este preţul renunţării la consum;
b) este preţul renunţării la lichiditate;
c) este preţul care ajustează oferta la cererea de fonduri de împrumut.
10. Pentru Keynes, nivelul ocupării este:
a) determinat în urma confruntării pe piaţă a ofertei şi a cererii de muncă;
b) determinat unilateral exclusiv de către întreprinderi;
c) de regulă, nivelul utilizării depline.
Probleme şi teme de reflecţie
1. Se consideră o economie cu trei agenţi (închisă), caracterizată prin modelul:
unde:
Q – producţie;
C – consum;
I – investiţie;
G – cumpărări guvernamentale;
S – economisire;
L – ocupare;
w – salariu real;
P – nivelul preţurilor;
r – rata (reală) a dobânzii.
a) Comentaţi cele zece ecuaţii.
b) Explicaţi de ce modelul poate fi considerat ca o reprezentare simplificată a
teoriei clasice?
c) De ce modelul clasic poate fi calificat ca un model al ofertei?
59
d) Care este efectul în acest model al unei creşteri
d1) exogene ex ante a investiţiei?
d2) exogene ex ante a economisirii?
d3) exogene a salariului nominal?
d4) a nivelului general al preţurilor?
e) Ce puteţi spune despre necesitatea unor eventuale politici economice?
2. Se consideră o economie închisă cu trei agenţi, caracterizată prin următorul
model:
a) Comentaţi pe scurt ecuaţiile de mai sus şi comportamentele pe care le
descriu.
b) Scrieţi constrângerea bugetară a statului. Din ce raţiune se elimină în acest
caz piaţa titlurilor?
c) Care sunt principalele variabile endogene ale modelului?
d) Studiaţi echilibrul pieţei muncii şi determinaţi salariul real de echilibru,
respectiv ocuparea şi producţia ce-i corespund.
e) Studiaţi echilibrul pieţei monetare şi determinaţi nivelul general al
preţurilor. Care sunt variabilele exogene care influenţează echilibrul pieţei
monetare?
f) Studiaţi echilibrul pieţei bunurilor şi determinaţi rata dobânzii. Care sunt
variabilele exogene care influenţează echilibrul acestei pieţe?
g) Să presupunem că iniţial A = 40; V = 3; E = 40.000; G = 200 şi MS =
2.000. Determinaţi ansamblul mărimilor caracteristice ale economiei.
h) Studiaţi incidenţa creşterii G cu 400 (finanţare prin împrumut) asupra
echilibrului economic.
i) Studiaţi incidenţa asupra echilibrului economic:
i. a unei creşteri a masei monetare cu 200 (prin open market);
60
ii. a unei creşteri a V cu +1.
j) Statul fixează rata salariului real la un nivel plafon de 0,2. Care vor fi
consecinţele acestei decizii asupra economiei?
Teme pentru eseu
1. „Statul este la originea crizelor economice sau, dimpotrivă, permite ieşirea din
criză?”
2. „Urmărirea interesului individual conduce inevitabil la asigurarea bunăstării
sociale”.
PARTEA a II – a
61
ECONOMIA PE TERMEN
LUNG
62
UNITATEA 5
Venit naţional: producţie, distribuţie, utilizare
Obiective
construirea unui model care explică crearea outputului naţional, distribuţia şi
utilizarea acestuia;
a arăta condiţiile generale de echilibru economic;
a arăta rolul preţului factorilor şi a ratei dobânzii în asigurarea echilibrului
dintre cerere şi ofertă;
a arăta efectul politicii economice asupra echilibrului economic.
*
* *
Indicatorii economici cu care am făcut cunoştinţă în capitolele precedente fac
posibil ca economiştii şi politicienii să calculeze an de an şi să compare realizările
economiilor naţionale. Dar scopul studiului macroeconomiei nu este numai să se
măsoare aceste realizări, ci să se explice funcţionarea economiei. Ca urmare, trebuie
elaborat modelul care descrie această funcţionare, relaţiile dintre variabilele
economice şi efectul politicilor economice.
Principalele întrebări care se pun sunt:
Cât de mare este producţia întreprinderilor? Ce determină venitul total
al ţării?
Cine realizează venituri din producţie? Cum se distribuie venitul creat
între lucrători şi proprietarii de capital?
Cine cumpără bunurile produse? Cât de mare este consumul
menajelor? Cât cumpără pentru investiţii menajele şi întreprinderile?
Cât cumpără statul?
Ce determină echilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii?
Ce asigură coincidenţa consumului, investiţiilor şi cumpărărilor
guvernamentale cu producţia totală?
Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, trebuie să analizăm ce legături iau
naştere între diferitele părţi componente ale economiei. Punctul de plecare în această
analiză este circuitul economic.
La început, vom avea în vedere circuitul unei economii închise (Fig. 5.1.).
5.1. Producţia de bunuri şi servicii
Outputul naţional (PIB) depinde de doi factori: cantitatea factorilor de
producţie utilizaţi şi modul în care economia ştie să transforme aceşti factori în
produse şi servicii, descris prin funcţia de producţie.
Factorii de producţie sunt resurse utilizate în scopul producerii de bunuri şi
servicii, cei mai importanţi fiind munca (L) şi capitalul (K). Capitalul reprezintă
totalitatea instrumentelor utilizate în procesul de producţie: macarale, calculatoare,
strunguri etc. Prin muncă înţelegem timpul pe care indivizii îl consacră pentru
activităţi de producţie.
50
Încasările firmelor
Costul factorilor
Consum
Cumpărări guvernamentale
Deficit bugetar
Economisirea sferei privateMenaje
Stat
Piaţa mărfurilor
Piaţa monetară
Piaţa factorilor de
producţie
Fig. 5.1. Circuitul simplificat al economiei închise
Întreprinderi
Venit
ImpoziteInvestiţii
Deocamdată, vom considera constant stocul de capital şi cantitatea
de muncă utilizată .
O altă ipoteză va consta în faptul că vom considera o situaţie de utilizare
deplină a factorilor de producţie (fără capacităţi neutilizate) deşi în realitate o parte
din stocul de muncă de obicei nu se utilizează (şomaj).
Procedeele tehnologice existente determină cantitatea de producţie ce se poate
realiza prin utilizarea stocului de factori de producţie disponibil în economie. Aceste
tehnologii sunt descrise prin intermediul funcţiei de producţie, care arată modul în
care factorii de producţie determină nivelul outputului (Y), deci:
Y = F(L, K)
adică, outputul naţional este funcţie a cantităţilor de K şi L care se utilizează. Dacă se
descoperă modalităţi mai eficiente de producţie, cu cantităţi identice de factori se
poate obţine un output mai mare. În acest caz, se modifică funcţia de producţie.
Factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună oferta de
bunuri şi servicii, care este egală cu outputul naţional:
La un moment dat, outputul este dat, deoarece stocul de factori utilizabili şi
tehnologia de producţie sunt şi ele date. În decursul timpului însă outputul, deci şi
oferta, se modifică: creşterea stocului de factori şi perfecţionarea tehnologiilor
măreşte outputul, deci şi oferta.
5.2. Distribuirea venitului naţional între factorii de producţie
Ştim deja că outputul total al economiei coincide cu venitul total. Deoarece
factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună outputul total,
concomitent determină şi mărimea venitului naţional. Venitul naţional, prin
intermediul pieţei factorilor de producţie, se îndreaptă de la întreprinderi spre menaje.
Ca urmare, distribuţia venitului naţional este determinată de preţul factorilor de
51
producţie, care reprezintă, de fapt, preţul plătit de întreprindere pentru utilizarea
factorilor respectivi: salariu pentru muncă, chirie pentru capital. Toate preţurile plătite
pentru utilizarea factorilor determină o anumită ofertă şi cerere a factorilor respectivi
(Fig. 5.2.).
Deoarece am presupus şi
, oferta de factori (SSf) este
perpendiculară (perfect rigidă). Cererea de factori
(DDf) are panta negativă. Intersecţia ei cu oferta
rigidă (SSf) determină preţul de echilibru al
factorilor (Pe).
Pentru a înţelege distribuţia venitului,
trebuie să analizăm cererea de factori care
porneşte de la multitudinea întreprinderilor care
utilizează K şi L. Să vedem ce decizii trebuie să ia o întreprindere tipică?
Cea mai tipică ipoteză în legătură cu o întreprindere este că e concurenţială.
Întreprinderea concurenţială este minusculă în raport cu dimensiunile pieţei, deci nu
are o influenţă prea mare asupra preţurilor pieţei. Să presupunem că o întreprindere
produce un singur produs, pe care îl valorifică la preţul pieţei. Ea îşi va putea mări
producţia cât doreşte, fără a conduce la scăderea preţului. Întreprinderea nu
influenţează nici nivelul salariilor, deoarece şi celelalte întreprinderi angajează forţă
de muncă. Ea nu are nici un interes să plătească salarii mai mari decât preţul pieţei, iar
dacă ar plăti salarii mai mici muncitorii ar pleca la alte întreprinderi.
Deci, întreprinderea concurenţială este acceptatoare de preţ atât prin prisma
outputului cât şi a inputului.
Tehnologia se poate descrie şi în cazul întreprinderii cu funcţia de producţie:
Y = F(K, L)
Întreprinderea îşi valorifică produsele la preţul pieţei (P) şi plăteşte salarii de
mărime W, respectiv o chirie R pentru capitalul utilizat (conform ipotezei, stocul de
capital este în proprietatea menajelor). Menajele închiriază capitalul şi-şi valorifică
forţa de muncă, deci ambii factori de input se procură de la menaje.
52
Scopul întreprinderii este să-şi maximizeze profitul, care este diferenţa dintre
încasări şi cheltuieli. Încasarea este , iar cheltuielile sunt ,
deci:
sau:
adică profitul depinde de preţul produselor (P), preţul factorilor (W şi R) şi cantitatea
de factori utilizată (K şi L). Preţurile sunt o variabilă exogenă, deci întreprinderea
determină astfel cantitatea de K şi L utilizată încât să-şi maximizeze profitul.
Cum decide întreprinderea mărimea cererii sale de factori de producţie? Cu
cât ea utilizează mai multă muncă, cu atât va produce un output mai mare. Orice
unitate suplimentară de muncă utilizată produce o producţie suplimentară care
reprezintă produsul marginal al muncii (MPL). Deci, dacă întreprinderea utilizează o
oră de muncă în plus, outputul ei creşte cu MPL:
MPL = F(K, L+1) – F(K, L)
unde: F(K, L+1) – indică outputul realizabil cu o unitate de K şi L+1 unităţi de
muncă;
F(K, L) – indică outputul realizabil cu o unitate de K şi o unitate de L.
Majoritatea factorilor de producţie se
caracterizează prin MP descrescător. Dacă
, înseamnă că MPL va scădea paralel cu
creşterea lui L, deoarece munca devine tot mai
puţin productivă.
Când întreprinderea care-şi maximizează
profitul trebuie să decidă dacă să angajeze
muncă suplimentară, compară încasările
suplimentare aduse de MPL cu cheltuielile
suplimentare pentru plata salariilor. Încasările suplimentare depind şi de preţurile
produselor, deci:
53
∆ încasări =
∆ cheltuieli = W suplimentar
∆ profit = ∆ încasări - ∆ cheltuieli = - W
unde ∆ simbolizează modificarea.
Întreprinderea ştie că dacă ∆ încasări depăşeşte ∆ cheltuieli, profitul ei creşte.
Deci, va mări cererea de muncă până când cheltuielile suplimentare se recuperează,
adică până când ∆ încasări = W:
sau
unde: W – salariul nominal
w – salariul real.
Deci, cererea de muncă a întreprinderii creşte până când produsul marginal al
muncii devine egal cu salariul real.
Să luăm un exemplu. Să presupunem
că o economie produce doar pâine şi preţul
pâinii este 2 €, iar salariul nominal orar al
unui muncitor este 20 €. Salariul real va fi:
pâini/oră. În acest caz,
întreprinderile măresc cererea de muncă până
când noua persoană angajată măreşte outputul
doar cu 10 pâini.
La fel decid întreprinderile în privinţa
cererii de capital. Produsul marginal al capitalului este MPK şi fiecare unitate
suplimentară de capital utilizată măreşte outputul:
MPK = F(K+1, L) – F(K, L)
În aceste condiţii: ∆ profit = ∆ încasări - ∆ cheltuieli = - R. Profitul
se maximizează când , unde este chiria reală, adică chiria exprimată
în unităţi de marfă şi nu în bani (dobânda reală).
54
În concluzie, când o întreprindere concurenţială decide ce cantităţi de factori
va utiliza, îşi măreşte cererea de factori până când produsul marginal descrescător al
factorilor devine egal cu preţul real al factorilor.
5.3. Distribuirea venitului naţional
Cum se distribuie venitul naţional pe piaţa factorilor de producţie? Dacă toate
întreprinderile din economie sunt concurenţiale şi-şi maximizează profitul, atunci ele
plătesc fiecare factor de producţie în funcţie de contribuţia sa la producţie. Salariul
real plătit muncitorilor va fi egal cu MPL, iar chiria reală plătită proprietarilor de
capital va fi MPK. Ca urmare, cheltuielile reale totale pentru muncă vor fi ,
iar cele pentru capital vor fi .
Partea din venitul naţional ce rămâne după plata costului factorilor de
producţie este profitul economic care revine proprietarilor de întreprinderi. Profitul
economic real este deci:
sau:
Ca urmare, venitul total se descompune în randamentul stocului de muncă
, randamentul stocului de capital şi profitul economic .
Dacă funcţia de producţie se caracterizează prin randament de scară constant,
profitul economic trebuie să fie zero, adică conform teoriei lui Euler, nu rămâne
nimic după plata factorilor de producţie:
Această teoremă susţine că dacă fiecare factor de producţie este plătit la
nivelul produsului său marginal, atunci suma cheltuielilor este egală cu outputul total.
Dacă profitul economic este zero, cum trebuie să înţelegem „profitul” din
economie? Răspunsul este că termenul de „profit” folosit în viaţa de toate zilele nu
coincide cu termenul de „profit economic”. Să presupunem că există trei protagonişti:
55
muncitori, proprietari de capital şi proprietari de întreprinderi. Venitul se împarte în
salarii, randamentul capitalului şi profit economic. În realitate, majoritatea
proprietarilor de întreprinderi sunt şi proprietarii capitalului utilizat. În aceste condiţii,
termenul de „profit” include atât profitul economic cât şi randamentul capitalului (=
chiria). În această accepţiune vorbim de profit contabil:
π contabil = π economic +
Chiar dacă profitul economic = 0, profitul contabil este mai mare decât 0, fiind
egal cu randamentul capitalului.
Acum putem răspunde la întrebarea: cum ajunge profitul creat în întreprinderi
la menaje? Fiecare factor de producţie este plătit la randamentul său marginal, iar
suma cheltuielilor este egală cu venitul total. Ca urmare, outputul total – proporţional
cu randamentul marginal al factorilor, se împarte între costul muncii şi costul
capitalului.
5.4. Cererea de mărfuri
Să analizăm în continuare cum sunt utilizate bunurile şi serviciile care compun
outputul total.
Deja ştim, că cele patru componente ale PIB sunt: consumul, investiţiile,
cumpărările guvernamentale şi exporturile nete. Deocamdată avem în vedere doar o
economie închisă, deci exporturile nete sunt nule:
Y = C + I + G
a) Consumul
Când indivizii se hrănesc, se îmbracă, merg la cinema etc., consumă o parte
din output. În general, diferitele forme ale consumului reprezintă circa 2/3 din PIB.
Să analizăm cea mai simplă teorie a comportamentului de consum.
56
Menajele, în schimbul forţei de muncă, realizează venituri, din care plătesc
impozitele către stat, iar venitul disponibil ce le rămâne îl împart între consum şi
economisire.
Am demonstrat deja că veniturile încasate de menaje sunt egale cu outputul
naţional. Mărimea consumului este funcţie nemijlocită a mărimii venitului disponibil
al menajelor:
C = C(Y – T) = C(Yd) sau
Relaţia ce există între venitul disponibil
şi consum se numeşte funcţia de consum.
Înclinaţia marginală de a consuma (c) exprimă
modificarea consumului în cazul creşterii cu o
unitate a Yd, (0 < c < 1).
Dacă venitul menajelor creşte cu 1€, în
general, nu întregul venit suplimentar este
consumat (o parte se economiseşte).
De exemplu, dacă c = 0.80, înseamnă că
din surplusul de venit de 1€, 0.80 € cenţi se
consumă, iar restul de 0.20 € cenţi se
economisesc.
b) Investiţia
Atât întreprinderile cât şi menajele
cumpără bunuri de investiţie: întreprinderile
pentru a-şi mări stocul de capital şi a înlocui
bunurile capital uzate, iar menajele cumpără
locuinţe noi, care reprezintă tot o investiţie. În
general, ponderea investiţiilor în PIB reprezintă
circa 15%.
Mărimea cererii de bunuri de investiţie este funcţie a ratei dobânzii. O
investiţie este eficientă dacă randamentul ei îi depăşeşte costurile. Deoarece rata
dobânzii reprezintă costul finanţării investiţiei, creşterea ei reduce eficienţa investiţiei,
deci reduce şi cererea de bunuri de investiţie.
57
Să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o uzină de 1 milion
€, care promite un randament anual de 100.000 €, adică de 10%. În acest caz,
întreprinderea compară acest randament cu costul unui credit de 1 milion €. Dacă rata
dobânzii este mai mică de 10%, întreprinderea ia împrumutul de 1 milion € de pe
piaţa monetară şi realizează investiţia, dacă însă rata dobânzii este mai mare de 10%,
nu va construi uzina.
La fel decide întreprinderea şi în cazul în care milionul de € îi stă la dispoziţie.
Această sumă se poate depune la bancă şi aduce o dobândă. Construirea uzinei este
oportună numai dacă randamentul investirii sumei de 1 milion € este mai mare decât
dobânda oferită de bancă.
Cu o decizie identică se confruntă indivizii care doresc să-şi cumpere o casă.
Cu cât e mai mare rata dobânzii, cu atât este mai mare costul creditului ipotecar. La o
rată a dobânzii de 8%, un credit ipotecar de 100.000 € costă anual 8.000 €, dar la o
rată a dobânzii de 10% deja costă 10.000 €. Cum creşte rata dobânzii, aşa creşte costul
unei case noi, reducându-se astfel cererea de case noi.
Economiştii deosebesc rata nominală a dobânzii (i) şi rata reală a dobânzii (r).
Rata nominală a dobânzii este termenul utilizat în viaţa de zi cu zi pentru a desemna
costul curent al unui împrumut. Dacă rata nominală a dobânzii se corectează cu
inflaţia, obţinem rata reală a dobânzii. Pentru a analiza diferenţa dintre cele două rate
ale dobânzii, să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o nouă uzină şi
obţine un credit bancar cu o dobândă de 8%. Rata nominală a dobânzii este de 8% şi
reprezintă suma datorată de către întreprindere băncii. Aceasta creşte anual cu 8%.
Dacă însă preţurile cresc anual cu 5%, atunci întreprinderea datorează în continuare
cu 8% mai mult băncii, dar fiecare unitate monetară pierde anual 5% din valoare, ceea
ce înseamnă că rata reală a dobânzii va fi: r = i – rata inflaţiei = 8% - 5% = 3%.
Legătura dintre cele două rate ale dobânzii va fi tratată ulterior. Acum ne mulţumim
cu faptul că rata reală a dobânzii indică costul adevărat al creditului. Ca urmare,
investiţia depinde mai mult de r decât de i:
I = I(r)
Panta curbei este negativă, deoarece cu creşterea r, cererea de investiţie scade.
58
c) Cumpărările guvernamentale (G) reprezintă cea de-a treia componentă a
cererii de bunuri şi servicii. Guvernul cumpără, în general, circa 20% din PIB.
Alături de cumpărările de bunuri şi servicii, statul are şi alte cheltuieli:
transferurile, care însă, spre deosebire de G, nu utilizează nemijlocit outputul naţional,
deci sunt tratate separat de G.
Transferurile influenţează cererea de bunuri şi servicii doar în mod mijlocit, în
măsura în care beneficiarii lor cheltuiesc acest supliment de venit pentru consum.
Transferurile reprezintă impozite negative, deoarece măresc venitul disponibil
al menajelor. Dacă creşterea transferurilor este finanţată integral din creşterea
impozitelor, venitul disponibil nu se modifică. De obicei, în analizele
macroeconomice avem în vedere „impozitele micşorate cu transferuri”, adică (T–Tr),
atunci când determinăm venitul disponibil al menajelor:
Yd = Y – T
unde, de fapt, T reprezintă diferenţa (T–Tr).
Dacă statul finanţează integral G din acest impozit micşorat cu transferurile,
avem G = T şi vorbim de un buget echilibrat. Dacă G > T, bugetul este deficitar, ceea
ce se finanţează, de obicei, prin împrumut pe piaţa monetară. Dacă G < T bugetul este
excedentar, acest excedent fiind utilizat de stat pentru plata unei părţi din datoriile
sale anterioare.
În analizele macroeconomice, de cele mai multe ori, G şi T se consideră a fi
variabile exogene: şi .
5.5. Echilibrul pieţei de mărfuri
Analiza circuitului economic simplificat se apropie de sfârşit: întrebarea este
dacă putem fi siguri că există echilibru între cererea şi oferta de bunuri şi servicii? Ce
asigură ca C + I + G să fie egal cu Y (output)? Analiza va arăta că în realizarea acestui
echilibru un rol decisiv revine ratei dobânzii. Corelaţiile cererii pieţei de mărfuri, aşa
cum au rezultat mai sus, pot fi descrise astfel:
ecuaţia de echilibru
59
unde:
sunt ecuaţii explicative.
Am văzut că outputul este determinat de funcţia de producţie şi factorii de
producţie utilizaţi:
Tocmai acest output total va reprezenta oferta pe piaţa mărfurilor într-o
economie închisă.
Să confruntăm acum ecuaţiile referitoare la cererea şi oferta pe piaţa de
mărfuri.
Pornim de la ecuaţia de echilibru: Y = C + I + G, în care introducem funcţiile
de consum şi de investiţie şi avem:
Deoarece şi (nivelul lor depinde de politica economică), iar
nivelul outputul este şi el dat , putem scrie egalitatea cererii şi ofertei de
mărfuri astfel:
ceea ce arată că singura variabilă care poate ajusta eventualele diferenţe între cerere şi
ofertă este rata reală a dobânzii (r), deoarece restul elementelor sunt date (exogene).
Dacă r este mare, scade nivelul cererii de bunuri de investiţie, ceea ce reduce cererea
totală pe piaţa mărfurilor (C + I + G). Dacă r este prea mare, I este mai mic decât ar
trebui să fie şi cererea totală rămâne în urma ofertei. Dimpotrivă, dacă r este prea mic,
cererea de investiţie devine excesiv de mare şi cererea totală depăşeşte oferta. Numai
la rata reală de echilibru se realizează echilibrul pieţei de mărfuri.
60
5.6. Echilibrul pieţei monetare
Deoarece rata dobânzii este costul fondurilor de împrumut şi, în acelaşi timp,
şi randamentul creditului pe pieţele monetare, rolul ei se poate înţelege mai bine prin
intermediul analizei pieţei monetare.
Să analizăm puţin identitatea SNA:
unde Y – C – G reprezintă acea parte a outputului care rămâne după consum şi
cumpărările guvernamentale, adică economisirea naţională (S). Conform acestei
relaţii, economisirea este egală cu investiţia.
Economisirea naţională se poate descompune în două componente:
economisirea menajelor (privată), adică (Y – T – C), respectiv economisirea statului
(publică), adică (T – G), deci:
S = (Y – T – C) + (T – G) = I
unde (Y – T – C) este venitul disponibil mai puţin consumul şi se numeşte
economisire privată, iar (T – G) reprezintă încasările guvernului diminuate cu
cheltuielile sale şi se numeşte economisire publică, guvernamentală, care poate fi şi
negativă (dacă bugetul este deficitar). Astfel, economisirea naţională este suma
economisirii publice şi private.
Schema circuitului simplificat al economiei facilitează interpretarea acestei
ecuaţii: conform ecuaţiei, cantităţile ce intră şi ies de pe piaţa monetară trebuie să fie
în echilibru. Pentru a vedea rolul ratei dobânzii în realizarea echilibrului, vom înlocui
funcţia de consum şi funcţia de investiţie în identitatea SNA:
Y – C(Y – T) – G = I(r)
Deoarece şi (fiind determinate de politica economică), iar
(fiind determinat de factorii de producţie şi funcţia de producţie), putem scrie:
61
sau
Economisirea naţională depinde de venit (Y) şi variabilele politicii fiscale (G
şi T). Deoarece aceste trei variabile sunt fixe, şi economisirea naţională este fixă:
. Singura variabilă ce poate asigura echilibrul rămâne deci rata dobânzii, care
determină mărimea investiţiei naţionale.
După cum se poate vedea în figura
5.7., I şi S pot fi interpretate ca fiind o
cerere şi o ofertă. În acest caz, „bunul”
este sursa de împrumut, al cărui „preţ” este
rata dobânzii. Economisirea este oferta de
credit, deoarece indivizii îşi împrumută
economiile investitorilor sau le depun la
bancă, care apoi le împrumută mai
departe. Investiţiile reprezintă cererea de
credit: în mod nemijlocit, prin emisiunea
de obligaţiuni sau, indirect, prin luarea de credite de la bancă. Deoarece investiţia
depinde de rata dobânzii şi cererea de credite va fi funcţia ratei dobânzii.
Rata dobânzii evoluează astfel ca investiţia să fie egală cu economisirea. Dacă
ea este prea mică, întreprinderile şi menajele vor dori să folosească pentru investiţie o
parte mai mare a outputului naţional decât intenţionează menajele să economisească.
În acest caz, cererea de credite depăşeşte oferta de credite şi rata dobânzii creşte.
Dimpotrivă, dacă rata dobânzii este prea mare, economisirea este mai mare decât
investiţia. Deoarece oferta de credite este mai mare decât cererea de credite, rata
dobânzii scade. Rata de echilibru a dobânzii este acolo unde cele doua curbe se
intersectează. La rata de echilibru a dobânzii economisirea devine egală cu investiţia
şi oferta de credite este egală cu cererea de credite.
Politica bugetară (adică modificarea G sau T) influenţează direct cererea de
mărfuri, deci modifică şi mărimea economisirii naţionale, investiţia şi rata dobânzii.
62
a) Dacă creşte G cu ∆G, efectul imediat va fi creşterea cererii pe piaţa de
mărfuri cu ∆G. Deoarece însă outputul este dat, paralel cu creşterea G trebuie să scadă
un alt element al cererii. Venitul disponibil (Y – T) nu se modifică, deci şi C rămâne
neschimbat. Ca urmare, creşterea G poate
fi compensată numai de scăderea
proporţională a I. Pentru ca investiţiile să
scadă, rata dobânzii trebuie să crească.
Deci, +∆G conduce la creşterea ratei
dobânzii şi scăderea investiţiilor. Cu alte
cuvinte, cumpărările guvernamentale au un
efect de excludere asupra investiţiilor
private (crowding out).
Putem înţelege mai bine efectul
creşterii lui G dacă analizăm piaţa monetară (a capitalului de împrumut). Deoarece
∆G nu este însoţit de o creştere a impozitelor, surplusul de cheltuieli guvernamentale
se finanţează din împrumut public, deci scade economisirea statului. Deoarece
economiile sferei private nu se modifică, scăderea Sa reduce economisirea naţională şi
rata dobânzii creşte, aşa cum se vede în figura 5.8.
În concluzie, creşterea cumpărărilor guvernamentale conduce la creşterea
ratei dobânzii.
b) Să vedem acum ce se întâmplă dacă scad impozitele cu ∆T. Efectul
nemijlocit este creşterea venitului disponibil şi deci a consumului. Venitul disponibil
creşte cu ∆T, iar consumul cu . Cu cât este mai mare înclinaţia marginală de
a consuma (c), cu atât va fi mai mare efectul ∆T asupra consumului.
Deoarece şi , creşterea G va fi în mod necesar însoţită de
scăderea lui I. Pentru ca I să scadă, rata dobânzii trebuie să crească. Deci, reducerea
impozitelor, ca şi creşterea G, are un efect de excludere asupra investiţiilor şi
conduce la creşterea ratei dobânzii.
În urma scăderii impozitelor cu ∆T, consumul creşte cu , iar
economisirea naţională (Y – C – G) scade proporţional cu creşterea lui C. Are loc din
nou o deplasare spre stânga a ofertei de credite (S), ca în figura 5.8., ceea ce măreşte
rata dobânzii şi exclude I.
63
5.7. Modificarea cererii de investiţie
Mai sus am analizat cum modifică
politica bugetară economisirea naţională. Acum
vom analiza modificarea celeilalte laturi a
ecuaţiei de echilibru: a cererii de investiţie.
Creşterea cererii de investiţie poate fi
determinată şi de creşterea nivelului tehnologic.
Să presupunem că se descoperă o nouă
tehnologie (de exemplu, computerele). Înainte ca
întreprinderile şi menajele să poate utiliza
inovaţia, trebuie să cumpere bunuri de investiţie.
O altă cauză a creşterii cererii de investiţie poate fi politica economică a
guvernului, care poate oferi scutiri de impozite
pentru a favoriza I sau, dimpotrivă, poate modera
investiţiile prin diverse restricţii fiscale. Să
presupunem că guvernul măreşte impozitul pe
veniturile personale şi utilizează încasările
suplimentare pentru a reduce impozitul pe
investiţia în noi bunuri capital. În acest caz, vor
creşte investiţiile, crescând şi cererea pentru
bunurile de investiţie.
Ceea ce nu se poate observa pe figura 5.9. este faptul că nivelul de echilibru al
investiţiei nu se modifică. Conform ipotezei
noastre, valoarea fixă a economisirii ( ),
determină cantitatea de investiţie. Cu alte
cuvinte, oferta de credite nu se modifică. Ca
urmare, creşterea cererii de investiţie nu va
conduce decât la creşterea ratei dobânzii.
Rezultatul ar fi diferit dacă am
modifica funcţia de consum simplă utilizată
până acum şi am pretinde consumului să
depindă de rata dobânzii. Deoarece rata dobânzii este randamentul economisirii (şi
64
costul creditului), creşterea ei poate reduce consumul şi poate mări economisirea. În
acest caz, aşa cum se vede în figura 5.10., funcţia economisirii nu mai este
perpendiculară, ci are pantă pozitivă.
În acest caz, creşterea cererii de investiţie măreşte atât rata de echilibru a
dobânzii, cât şi nivelul de echilibru al investiţiei (figura 5.11.).
Creşterea ratei dobânzii determină menajele să consume mai puţin şi să
economisească mai mult. Reducerea consumului eliberează resurse pentru investiţie.
Concluzii
1. Factorii de producţie şi tehnologia de producţie determină outputul naţional. Dacă
creşte cantitatea utilizată dintr-un factor sau se dezvoltă tehnologia, creşte şi
outputul.
2. Întreprinderile concurenţiale care-şi maximizează profitul măresc cantitatea de
muncă utilizată până când produsul marginal al muncii devine egal cu salariul
real, respectiv măresc cantitatea de capital utilizată până când produsul marginal
al capitalului egalează chiria (dobânda) reală pentru capital. În acest caz, fiecare
factor primeşte valoarea produsului său marginal. În cazul funcţiilor de producţie
cu randament de scară constant, întreaga valoare a outputului este plătită pentru
utilizarea inputului.
3. Outputul naţional se utilizează pentru consum, investiţie şi pentru cumpărările
guvernamentale. Consumul depinde de venitul disponibil (relaţie pozitivă).
Investiţia este funcţia ratei reale a dobânzii (relaţie negativă), iar cumpărările
guvernamentale şi impozitele sunt variabile exogene ale politicii bugetare.
4. Rata reală a dobânzii conduce la realizarea echilibrului între cererea şi oferta de
mărfuri, respectiv între oferta de credite (economisire) şi cererea de credite
(investiţie). Reducerea economisirii naţionale (prin creşterea G sau reducerea T)
reduce nivelul de echilibru al investiţiei şi măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii
de investiţie (în urma progresului tehnologic sau a impozitelor preferenţiale)
măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii de investiţie măreşte investiţiile numai
dacă rata mai mare a dobânzii duce la creşterea economisirii.
65
Concepte cheie
Economisire naţională – venitul naţional micşorat cu consumul şi cumpărările
guvernamentale; suma economisirii private şi publice.
Economisire privată – diferenţa dintre venitul disponibil şi consum.
Economisire publică – diferenţa dintre încasările şi cheltuielile
guvernamentale (excedent bugetar).
Efect de excludere – scăderea investiţiilor private (I) datorită politicii bugetare
expansioniste, în urma efectului lor de creştere a ratei dobânzii.
Factori de producţie – resurse folosite în vederea producerii de bunuri şi
servicii (de exemplu, munca şi capitalul).
Funcţia de consum – relaţia între determinanţii consumului, de exemplu, între
consum şi venitul disponibil: C = C(Yd).
Înclinaţie marginală de a consuma – creşterea consumului în urma creşterii cu
o unitate a venitului disponibil.
Profit contabil – parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor de
întreprinderi după plata factorilor de producţie, exclusiv a capitalului.
Profit economic – parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor
întreprinderilor după plata factorilor de producţie.
Rată nominală a dobânzii – randamentul economisirii şi costul creditului.
Rată reală a dobânzii – randamentul economisirii şi costul creditului, corectat
cu inflaţia.
Salaril real – cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate cumpăra cu salariul
nominal (bănesc).
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. Ce determină mărimea outputului naţional?
2. Cum decide o întreprindere concurenţială care-şi maximizează profitul ce cantităţi
să utilizeze din fiecare factor de producţie?
3. Ce determină consumul şi investiţia?
4. Care este deosebirea între cumpărările guvernamentale şi plata transferurilor? Daţi
câte un exemplu.
5. Ce asigură echilibrul cererii şi al ofertei pe piaţa mărfurilor?
66
6. Cum evoluează consumul, investiţia şi rata dobânzii, dacă statul măreşte
impozitele?
Probleme şi teme de reflecţie
1. În modelul macroeconomic prezentat în acest capitol, salariul real al unui
muncitor este egal cu productivitatea sa marginală. Utilizaţi această ipoteză pentru
a analiza veniturile fermierilor şi a bărbierilor.
a. În decursul secolului XIX, în urma progresului tehnic, productivitatea
fermierilor a crescut considerabil. Cum ar fi trebuit să evolueze salariul lor
real?
b. În aceeaşi perioadă, activitatea bărbierilor nu s-a modificat. Cum ar fi
trebuit să evolueze salariul lor real?
c. Să presupunem că indivizii pot oricând decide liber dacă să devină
fermieri sau bărbieri. Ce efect ar avea o asemenea situaţie asupra salariului
fermierilor?
d. Având în vedere răspunsurile anterioare, ce puteţi spune despre evoluţia
probabilă a preţului unui tuns, respectiv a preţurilor alimentelor?
e. Cine beneficiază de pe urma progresului tehnic din agricultură?
2. Statul îşi măreşte încasările din impozite cu 100 miliarde €. Dacă c = 0.6, cum
evoluează:
a. economisirea publică;
b. economisirea privată;
c. economisirea naţională;
d. investiţiile?
3. Să presupunem că creşterea încrederii consumatorilor îmbunătăţeşte previziunile
privind veniturile lor viitoare, ceea ce le măreşte consumul actual. Acest lucru se
poate înţelege şi ca o deplasare a funcţiei de producţie în sus. Cum atinge această
mişcare investiţiile şi rata dobânzii?
4. Avem o economie caracterizată prin ecuaţiile de mai jos.
Y = C + I + G
67
Y = 5000
G = 1000
T = 1000
C = 250 + 0.75 (Y - T)
I = 1000 – 50 r
a) Calculaţi investiţia privată, investiţia publică şi investiţia naţională.
b) Determinaţi rata de echilibru a dobânzii.
c) Să presupunem că G creşte la 1250. Determinaţi din nou indicatorii de la
punctul a).
d) Determinaţi noua rată de echilibru a dobânzii.
5. Să presupunem că statul măreşte în aceeaşi proporţie atât G cât şi T. Cum
reacţionează I şi rata dobânzii la această modificare ce menţine echilibrul bugetar?
Are importanţă înclinaţia marginală de a consuma în privinţa răspunsului?
6. Când statul sprijină investitorii cu impozite preferenţiale, de obicei acest sprijin se
referă numai la anumite investiţii. Să se evalueze efectele acestei politici
economice. În acest scop, presupunem că statul sprijină cu impozite preferenţiale
investiţiile productive, dar nu şi cele pentru construcţia de locuinţe.
a. Cum influenţează această politică funcţia cererii de investiţii productive?
Dar cererea de investiţii pentru locuinţe?
b. Desenaţi curba ofertei de credite. Ce efect are politica de mai sus asupra
cererii şi ofertei de credite? Cum influenţează rata de echilibru a dobânzii?
Teme pentru eseu
1. Determinanţii economisirii menajelor.
2. Tipuri de solduri bugetare şi modalităţi de echilibrare a bugetului statului.
68
PARTEA a II – a
ECONOMIA PE TERMEN
LUNG
69
UNITATEA 5
Venit naţional: producţie, distribuţie, utilizare
Obiective
construirea unui model care explică crearea outputului naţional, distribuţia şi
utilizarea acestuia;
a arăta condiţiile generale de echilibru economic;
a arăta rolul preţului factorilor şi a ratei dobânzii în asigurarea echilibrului
dintre cerere şi ofertă;
a arăta efectul politicii economice asupra echilibrului economic.
*
* *
Indicatorii economici cu care am făcut cunoştinţă în capitolele precedente fac
posibil ca economiştii şi politicienii să calculeze an de an şi să compare realizările
economiilor naţionale. Dar scopul studiului macroeconomiei nu este numai să se
măsoare aceste realizări, ci să se explice funcţionarea economiei. Ca urmare, trebuie
elaborat modelul care descrie această funcţionare, relaţiile dintre variabilele
economice şi efectul politicilor economice.
Principalele întrebări care se pun sunt:
Cât de mare este producţia întreprinderilor? Ce determină venitul total
al ţării?
Cine realizează venituri din producţie? Cum se distribuie venitul creat
între lucrători şi proprietarii de capital?
Cine cumpără bunurile produse? Cât de mare este consumul
menajelor? Cât cumpără pentru investiţii menajele şi întreprinderile?
Cât cumpără statul?
Ce determină echilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii?
Ce asigură coincidenţa consumului, investiţiilor şi cumpărărilor
guvernamentale cu producţia totală?
65
Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, trebuie să analizăm ce legături iau
naştere între diferitele părţi componente ale economiei. Punctul de plecare în această
analiză este circuitul economic.
La început, vom avea în vedere circuitul unei economii închise (Fig. 5.1.).
5.1. Producţia de bunuri şi servicii
Outputul naţional (PIB) depinde de doi factori: cantitatea factorilor de
producţie utilizaţi şi modul în care economia ştie să transforme aceşti factori în
produse şi servicii, descris prin funcţia de producţie.
Factorii de producţie sunt resurse utilizate în scopul producerii de bunuri şi
servicii, cei mai importanţi fiind munca (L) şi capitalul (K). Capitalul reprezintă
totalitatea instrumentelor utilizate în procesul de producţie: macarale, calculatoare,
strunguri etc. Prin muncă înţelegem timpul pe care indivizii îl consacră pentru
activităţi de producţie.
Încasările firmelor
Costul factorilor
Consum
Cumpărări guvernamentale
Deficit bugetar
Economisirea sferei privateMenaje
Stat
Piaţa mărfurilor
Piaţa monetară
Piaţa factorilor de
producţie
Fig. 5.1. Circuitul simplificat al economiei închise
Întreprinderi
Venit
ImpoziteInvestiţii
66
Deocamdată, vom considera constant stocul de capital şi cantitatea
de muncă utilizată .
O altă ipoteză va consta în faptul că vom considera o situaţie de utilizare
deplină a factorilor de producţie (fără capacităţi neutilizate) deşi în realitate o parte
din stocul de muncă de obicei nu se utilizează (şomaj).
Procedeele tehnologice existente determină cantitatea de producţie ce se poate
realiza prin utilizarea stocului de factori de producţie disponibil în economie. Aceste
tehnologii sunt descrise prin intermediul funcţiei de producţie, care arată modul în
care factorii de producţie determină nivelul outputului (Y), deci:
Y = F(L, K)
adică, outputul naţional este funcţie a cantităţilor de K şi L care se utilizează. Dacă se
descoperă modalităţi mai eficiente de producţie, cu cantităţi identice de factori se
poate obţine un output mai mare. În acest caz, se modifică funcţia de producţie.
Factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună oferta de
bunuri şi servicii, care este egală cu outputul naţional:
La un moment dat, outputul este dat, deoarece stocul de factori utilizabili şi
tehnologia de producţie sunt şi ele date. În decursul timpului însă outputul, deci şi
oferta, se modifică: creşterea stocului de factori şi perfecţionarea tehnologiilor
măreşte outputul, deci şi oferta.
5.2. Distribuirea venitului naţional între factorii de producţie
Ştim deja că outputul total al economiei coincide cu venitul total. Deoarece
factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună outputul total,
concomitent determină şi mărimea venitului naţional. Venitul naţional, prin
intermediul pieţei factorilor de producţie, se îndreaptă de la întreprinderi spre menaje.
Ca urmare, distribuţia venitului naţional este determinată de preţul factorilor de
67
producţie, care reprezintă, de fapt, preţul plătit de întreprindere pentru utilizarea
factorilor respectivi: salariu pentru muncă, chirie pentru capital. Toate preţurile plătite
pentru utilizarea factorilor determină o anumită ofertă şi cerere a factorilor respectivi
(Fig. 5.2.).
Deoarece am presupus şi
, oferta de factori (SSf) este
perpendiculară (perfect rigidă). Cererea de factori
(DDf) are panta negativă. Intersecţia ei cu oferta
rigidă (SSf) determină preţul de echilibru al
factorilor (Pe).
Pentru a înţelege distribuţia venitului,
trebuie să analizăm cererea de factori care
porneşte de la multitudinea întreprinderilor care
utilizează K şi L. Să vedem ce decizii trebuie să ia o întreprindere tipică?
Cea mai tipică ipoteză în legătură cu o întreprindere este că e concurenţială.
Întreprinderea concurenţială este minusculă în raport cu dimensiunile pieţei, deci nu
are o influenţă prea mare asupra preţurilor pieţei. Să presupunem că o întreprindere
produce un singur produs, pe care îl valorifică la preţul pieţei. Ea îşi va putea mări
producţia cât doreşte, fără a conduce la scăderea preţului. Întreprinderea nu
influenţează nici nivelul salariilor, deoarece şi celelalte întreprinderi angajează forţă
de muncă. Ea nu are nici un interes să plătească salarii mai mari decât preţul pieţei, iar
dacă ar plăti salarii mai mici muncitorii ar pleca la alte întreprinderi.
Deci, întreprinderea concurenţială este acceptatoare de preţ atât prin prisma
outputului cât şi a inputului.
Tehnologia se poate descrie şi în cazul întreprinderii cu funcţia de producţie:
Y = F(K, L)
Întreprinderea îşi valorifică produsele la preţul pieţei (P) şi plăteşte salarii de
mărime W, respectiv o chirie R pentru capitalul utilizat (conform ipotezei, stocul de
capital este în proprietatea menajelor). Menajele închiriază capitalul şi-şi valorifică
forţa de muncă, deci ambii factori de input se procură de la menaje.
68
Scopul întreprinderii este să-şi maximizeze profitul, care este diferenţa dintre
încasări şi cheltuieli. Încasarea este , iar cheltuielile sunt ,
deci:
sau:
adică profitul depinde de preţul produselor (P), preţul factorilor (W şi R) şi cantitatea
de factori utilizată (K şi L). Preţurile sunt o variabilă exogenă, deci întreprinderea
determină astfel cantitatea de K şi L utilizată încât să-şi maximizeze profitul.
Cum decide întreprinderea mărimea cererii sale de factori de producţie? Cu
cât ea utilizează mai multă muncă, cu atât va produce un output mai mare. Orice
unitate suplimentară de muncă utilizată produce o producţie suplimentară care
reprezintă produsul marginal al muncii (MPL). Deci, dacă întreprinderea utilizează o
oră de muncă în plus, outputul ei creşte cu MPL:
MPL = F(K, L+1) – F(K, L)
unde: F(K, L+1) – indică outputul realizabil cu o unitate de K şi L+1 unităţi de
muncă;
F(K, L) – indică outputul realizabil cu o unitate de K şi o unitate de L.
Majoritatea factorilor de producţie se
caracterizează prin MP descrescător. Dacă
, înseamnă că MPL va scădea paralel cu
creşterea lui L, deoarece munca devine tot mai
puţin productivă.
Când întreprinderea care-şi maximizează
profitul trebuie să decidă dacă să angajeze
muncă suplimentară, compară încasările
suplimentare aduse de MPL cu cheltuielile
suplimentare pentru plata salariilor. Încasările suplimentare depind şi de preţurile
produselor, deci:
69
∆ încasări =
∆ cheltuieli = W suplimentar
∆ profit = ∆ încasări - ∆ cheltuieli = - W
unde ∆ simbolizează modificarea.
Întreprinderea ştie că dacă ∆ încasări depăşeşte ∆ cheltuieli, profitul ei creşte.
Deci, va mări cererea de muncă până când cheltuielile suplimentare se recuperează,
adică până când ∆ încasări = W:
sau
unde: W – salariul nominal
w – salariul real.
Deci, cererea de muncă a întreprinderii creşte până când produsul marginal al
muncii devine egal cu salariul real.
Să luăm un exemplu. Să presupunem
că o economie produce doar pâine şi preţul
pâinii este 2 €, iar salariul nominal orar al
unui muncitor este 20 €. Salariul real va fi:
pâini/oră. În acest caz,
întreprinderile măresc cererea de muncă până
când noua persoană angajată măreşte outputul
doar cu 10 pâini.
La fel decid întreprinderile în privinţa
cererii de capital. Produsul marginal al capitalului este MPK şi fiecare unitate
suplimentară de capital utilizată măreşte outputul:
MPK = F(K+1, L) – F(K, L)
În aceste condiţii: ∆ profit = ∆ încasări - ∆ cheltuieli = - R. Profitul
se maximizează când , unde este chiria reală, adică chiria exprimată
în unităţi de marfă şi nu în bani (dobânda reală).
70
În concluzie, când o întreprindere concurenţială decide ce cantităţi de factori
va utiliza, îşi măreşte cererea de factori până când produsul marginal descrescător al
factorilor devine egal cu preţul real al factorilor.
5.3. Distribuirea venitului naţional
Cum se distribuie venitul naţional pe piaţa factorilor de producţie? Dacă toate
întreprinderile din economie sunt concurenţiale şi-şi maximizează profitul, atunci ele
plătesc fiecare factor de producţie în funcţie de contribuţia sa la producţie. Salariul
real plătit muncitorilor va fi egal cu MPL, iar chiria reală plătită proprietarilor de
capital va fi MPK. Ca urmare, cheltuielile reale totale pentru muncă vor fi ,
iar cele pentru capital vor fi .
Partea din venitul naţional ce rămâne după plata costului factorilor de
producţie este profitul economic care revine proprietarilor de întreprinderi. Profitul
economic real este deci:
sau:
Ca urmare, venitul total se descompune în randamentul stocului de muncă
, randamentul stocului de capital şi profitul economic .
Dacă funcţia de producţie se caracterizează prin randament de scară constant,
profitul economic trebuie să fie zero, adică conform teoriei lui Euler, nu rămâne
nimic după plata factorilor de producţie:
Această teoremă susţine că dacă fiecare factor de producţie este plătit la
nivelul produsului său marginal, atunci suma cheltuielilor este egală cu outputul total.
Dacă profitul economic este zero, cum trebuie să înţelegem „profitul” din
economie? Răspunsul este că termenul de „profit” folosit în viaţa de toate zilele nu
coincide cu termenul de „profit economic”. Să presupunem că există trei protagonişti:
71
muncitori, proprietari de capital şi proprietari de întreprinderi. Venitul se împarte în
salarii, randamentul capitalului şi profit economic. În realitate, majoritatea
proprietarilor de întreprinderi sunt şi proprietarii capitalului utilizat. În aceste condiţii,
termenul de „profit” include atât profitul economic cât şi randamentul capitalului (=
chiria). În această accepţiune vorbim de profit contabil:
π contabil = π economic +
Chiar dacă profitul economic = 0, profitul contabil este mai mare decât 0, fiind
egal cu randamentul capitalului.
Acum putem răspunde la întrebarea: cum ajunge profitul creat în întreprinderi
la menaje? Fiecare factor de producţie este plătit la randamentul său marginal, iar
suma cheltuielilor este egală cu venitul total. Ca urmare, outputul total – proporţional
cu randamentul marginal al factorilor, se împarte între costul muncii şi costul
capitalului.
5.4. Cererea de mărfuri
Să analizăm în continuare cum sunt utilizate bunurile şi serviciile care compun
outputul total.
Deja ştim, că cele patru componente ale PIB sunt: consumul, investiţiile,
cumpărările guvernamentale şi exporturile nete. Deocamdată avem în vedere doar o
economie închisă, deci exporturile nete sunt nule:
Y = C + I + G
a) Consumul
Când indivizii se hrănesc, se îmbracă, merg la cinema etc., consumă o parte
din output. În general, diferitele forme ale consumului reprezintă circa 2/3 din PIB.
Să analizăm cea mai simplă teorie a comportamentului de consum.
72
Menajele, în schimbul forţei de muncă, realizează venituri, din care plătesc
impozitele către stat, iar venitul disponibil ce le rămâne îl împart între consum şi
economisire.
Am demonstrat deja că veniturile încasate de menaje sunt egale cu outputul
naţional. Mărimea consumului este funcţie nemijlocită a mărimii venitului disponibil
al menajelor:
C = C(Y – T) = C(Yd) sau
Relaţia ce există între venitul disponibil
şi consum se numeşte funcţia de consum.
Înclinaţia marginală de a consuma (c) exprimă
modificarea consumului în cazul creşterii cu o
unitate a Yd, (0 < c < 1).
Dacă venitul menajelor creşte cu 1€, în
general, nu întregul venit suplimentar este
consumat (o parte se economiseşte).
De exemplu, dacă c = 0.80, înseamnă că
din surplusul de venit de 1€, 0.80 € cenţi se
consumă, iar restul de 0.20 € cenţi se
economisesc.
b) Investiţia
Atât întreprinderile cât şi menajele
cumpără bunuri de investiţie: întreprinderile
pentru a-şi mări stocul de capital şi a înlocui
bunurile capital uzate, iar menajele cumpără
locuinţe noi, care reprezintă tot o investiţie. În
general, ponderea investiţiilor în PIB reprezintă
circa 15%.
Mărimea cererii de bunuri de investiţie este funcţie a ratei dobânzii. O
investiţie este eficientă dacă randamentul ei îi depăşeşte costurile. Deoarece rata
dobânzii reprezintă costul finanţării investiţiei, creşterea ei reduce eficienţa investiţiei,
deci reduce şi cererea de bunuri de investiţie.
73
Să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o uzină de 1 milion
€, care promite un randament anual de 100.000 €, adică de 10%. În acest caz,
întreprinderea compară acest randament cu costul unui credit de 1 milion €. Dacă rata
dobânzii este mai mică de 10%, întreprinderea ia împrumutul de 1 milion € de pe
piaţa monetară şi realizează investiţia, dacă însă rata dobânzii este mai mare de 10%,
nu va construi uzina.
La fel decide întreprinderea şi în cazul în care milionul de € îi stă la dispoziţie.
Această sumă se poate depune la bancă şi aduce o dobândă. Construirea uzinei este
oportună numai dacă randamentul investirii sumei de 1 milion € este mai mare decât
dobânda oferită de bancă.
Cu o decizie identică se confruntă indivizii care doresc să-şi cumpere o casă.
Cu cât e mai mare rata dobânzii, cu atât este mai mare costul creditului ipotecar. La o
rată a dobânzii de 8%, un credit ipotecar de 100.000 € costă anual 8.000 €, dar la o
rată a dobânzii de 10% deja costă 10.000 €. Cum creşte rata dobânzii, aşa creşte costul
unei case noi, reducându-se astfel cererea de case noi.
Economiştii deosebesc rata nominală a dobânzii (i) şi rata reală a dobânzii (r).
Rata nominală a dobânzii este termenul utilizat în viaţa de zi cu zi pentru a desemna
costul curent al unui împrumut. Dacă rata nominală a dobânzii se corectează cu
inflaţia, obţinem rata reală a dobânzii. Pentru a analiza diferenţa dintre cele două rate
ale dobânzii, să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o nouă uzină şi
obţine un credit bancar cu o dobândă de 8%. Rata nominală a dobânzii este de 8% şi
reprezintă suma datorată de către întreprindere băncii. Aceasta creşte anual cu 8%.
Dacă însă preţurile cresc anual cu 5%, atunci întreprinderea datorează în continuare
cu 8% mai mult băncii, dar fiecare unitate monetară pierde anual 5% din valoare, ceea
ce înseamnă că rata reală a dobânzii va fi: r = i – rata inflaţiei = 8% - 5% = 3%.
Legătura dintre cele două rate ale dobânzii va fi tratată ulterior. Acum ne mulţumim
cu faptul că rata reală a dobânzii indică costul adevărat al creditului. Ca urmare,
investiţia depinde mai mult de r decât de i:
I = I(r)
Panta curbei este negativă, deoarece cu creşterea r, cererea de investiţie scade.
74
c) Cumpărările guvernamentale (G) reprezintă cea de-a treia componentă a
cererii de bunuri şi servicii. Guvernul cumpără, în general, circa 20% din PIB.
Alături de cumpărările de bunuri şi servicii, statul are şi alte cheltuieli:
transferurile, care însă, spre deosebire de G, nu utilizează nemijlocit outputul naţional,
deci sunt tratate separat de G.
Transferurile influenţează cererea de bunuri şi servicii doar în mod mijlocit, în
măsura în care beneficiarii lor cheltuiesc acest supliment de venit pentru consum.
Transferurile reprezintă impozite negative, deoarece măresc venitul disponibil
al menajelor. Dacă creşterea transferurilor este finanţată integral din creşterea
impozitelor, venitul disponibil nu se modifică. De obicei, în analizele
macroeconomice avem în vedere „impozitele micşorate cu transferuri”, adică (T–Tr),
atunci când determinăm venitul disponibil al menajelor:
Yd = Y – T
unde, de fapt, T reprezintă diferenţa (T–Tr).
Dacă statul finanţează integral G din acest impozit micşorat cu transferurile,
avem G = T şi vorbim de un buget echilibrat. Dacă G > T, bugetul este deficitar, ceea
ce se finanţează, de obicei, prin împrumut pe piaţa monetară. Dacă G < T bugetul este
excedentar, acest excedent fiind utilizat de stat pentru plata unei părţi din datoriile
sale anterioare.
În analizele macroeconomice, de cele mai multe ori, G şi T se consideră a fi
variabile exogene: şi .
5.5. Echilibrul pieţei de mărfuri
Analiza circuitului economic simplificat se apropie de sfârşit: întrebarea este
dacă putem fi siguri că există echilibru între cererea şi oferta de bunuri şi servicii? Ce
asigură ca C + I + G să fie egal cu Y (output)? Analiza va arăta că în realizarea acestui
echilibru un rol decisiv revine ratei dobânzii. Corelaţiile cererii pieţei de mărfuri, aşa
cum au rezultat mai sus, pot fi descrise astfel:
ecuaţia de echilibru
75
unde:
sunt ecuaţii explicative.
Am văzut că outputul este determinat de funcţia de producţie şi factorii de
producţie utilizaţi:
Tocmai acest output total va reprezenta oferta pe piaţa mărfurilor într-o
economie închisă.
Să confruntăm acum ecuaţiile referitoare la cererea şi oferta pe piaţa de
mărfuri.
Pornim de la ecuaţia de echilibru: Y = C + I + G, în care introducem funcţiile
de consum şi de investiţie şi avem:
Deoarece şi (nivelul lor depinde de politica economică), iar
nivelul outputul este şi el dat , putem scrie egalitatea cererii şi ofertei de
mărfuri astfel:
ceea ce arată că singura variabilă care poate ajusta eventualele diferenţe între cerere şi
ofertă este rata reală a dobânzii (r), deoarece restul elementelor sunt date (exogene).
Dacă r este mare, scade nivelul cererii de bunuri de investiţie, ceea ce reduce cererea
totală pe piaţa mărfurilor (C + I + G). Dacă r este prea mare, I este mai mic decât ar
trebui să fie şi cererea totală rămâne în urma ofertei. Dimpotrivă, dacă r este prea mic,
cererea de investiţie devine excesiv de mare şi cererea totală depăşeşte oferta. Numai
la rata reală de echilibru se realizează echilibrul pieţei de mărfuri.
76
5.6. Echilibrul pieţei monetare
Deoarece rata dobânzii este costul fondurilor de împrumut şi, în acelaşi timp,
şi randamentul creditului pe pieţele monetare, rolul ei se poate înţelege mai bine prin
intermediul analizei pieţei monetare.
Să analizăm puţin identitatea SNA:
unde Y – C – G reprezintă acea parte a outputului care rămâne după consum şi
cumpărările guvernamentale, adică economisirea naţională (S). Conform acestei
relaţii, economisirea este egală cu investiţia.
Economisirea naţională se poate descompune în două componente:
economisirea menajelor (privată), adică (Y – T – C), respectiv economisirea statului
(publică), adică (T – G), deci:
S = (Y – T – C) + (T – G) = I
unde (Y – T – C) este venitul disponibil mai puţin consumul şi se numeşte
economisire privată, iar (T – G) reprezintă încasările guvernului diminuate cu
cheltuielile sale şi se numeşte economisire publică, guvernamentală, care poate fi şi
negativă (dacă bugetul este deficitar). Astfel, economisirea naţională este suma
economisirii publice şi private.
Schema circuitului simplificat al economiei facilitează interpretarea acestei
ecuaţii: conform ecuaţiei, cantităţile ce intră şi ies de pe piaţa monetară trebuie să fie
în echilibru. Pentru a vedea rolul ratei dobânzii în realizarea echilibrului, vom înlocui
funcţia de consum şi funcţia de investiţie în identitatea SNA:
Y – C(Y – T) – G = I(r)
Deoarece şi (fiind determinate de politica economică), iar
(fiind determinat de factorii de producţie şi funcţia de producţie), putem scrie:
77
sau
Economisirea naţională depinde de venit (Y) şi variabilele politicii fiscale (G
şi T). Deoarece aceste trei variabile sunt fixe, şi economisirea naţională este fixă:
. Singura variabilă ce poate asigura echilibrul rămâne deci rata dobânzii, care
determină mărimea investiţiei naţionale.
După cum se poate vedea în figura
5.7., I şi S pot fi interpretate ca fiind o
cerere şi o ofertă. În acest caz, „bunul”
este sursa de împrumut, al cărui „preţ” este
rata dobânzii. Economisirea este oferta de
credit, deoarece indivizii îşi împrumută
economiile investitorilor sau le depun la
bancă, care apoi le împrumută mai
departe. Investiţiile reprezintă cererea de
credit: în mod nemijlocit, prin emisiunea
de obligaţiuni sau, indirect, prin luarea de credite de la bancă. Deoarece investiţia
depinde de rata dobânzii şi cererea de credite va fi funcţia ratei dobânzii.
Rata dobânzii evoluează astfel ca investiţia să fie egală cu economisirea. Dacă
ea este prea mică, întreprinderile şi menajele vor dori să folosească pentru investiţie o
parte mai mare a outputului naţional decât intenţionează menajele să economisească.
În acest caz, cererea de credite depăşeşte oferta de credite şi rata dobânzii creşte.
Dimpotrivă, dacă rata dobânzii este prea mare, economisirea este mai mare decât
investiţia. Deoarece oferta de credite este mai mare decât cererea de credite, rata
dobânzii scade. Rata de echilibru a dobânzii este acolo unde cele doua curbe se
intersectează. La rata de echilibru a dobânzii economisirea devine egală cu investiţia
şi oferta de credite este egală cu cererea de credite.
Politica bugetară (adică modificarea G sau T) influenţează direct cererea de
mărfuri, deci modifică şi mărimea economisirii naţionale, investiţia şi rata dobânzii.
78
a) Dacă creşte G cu ∆G, efectul imediat va fi creşterea cererii pe piaţa de
mărfuri cu ∆G. Deoarece însă outputul este dat, paralel cu creşterea G trebuie să scadă
un alt element al cererii. Venitul disponibil (Y – T) nu se modifică, deci şi C rămâne
neschimbat. Ca urmare, creşterea G poate
fi compensată numai de scăderea
proporţională a I. Pentru ca investiţiile să
scadă, rata dobânzii trebuie să crească.
Deci, +∆G conduce la creşterea ratei
dobânzii şi scăderea investiţiilor. Cu alte
cuvinte, cumpărările guvernamentale au un
efect de excludere asupra investiţiilor
private (crowding out).
Putem înţelege mai bine efectul
creşterii lui G dacă analizăm piaţa monetară (a capitalului de împrumut). Deoarece
∆G nu este însoţit de o creştere a impozitelor, surplusul de cheltuieli guvernamentale
se finanţează din împrumut public, deci scade economisirea statului. Deoarece
economiile sferei private nu se modifică, scăderea Sa reduce economisirea naţională şi
rata dobânzii creşte, aşa cum se vede în figura 5.8.
În concluzie, creşterea cumpărărilor guvernamentale conduce la creşterea
ratei dobânzii.
b) Să vedem acum ce se întâmplă dacă scad impozitele cu ∆T. Efectul
nemijlocit este creşterea venitului disponibil şi deci a consumului. Venitul disponibil
creşte cu ∆T, iar consumul cu . Cu cât este mai mare înclinaţia marginală de
a consuma (c), cu atât va fi mai mare efectul ∆T asupra consumului.
Deoarece şi , creşterea G va fi în mod necesar însoţită de
scăderea lui I. Pentru ca I să scadă, rata dobânzii trebuie să crească. Deci, reducerea
impozitelor, ca şi creşterea G, are un efect de excludere asupra investiţiilor şi
conduce la creşterea ratei dobânzii.
În urma scăderii impozitelor cu ∆T, consumul creşte cu , iar
economisirea naţională (Y – C – G) scade proporţional cu creşterea lui C. Are loc din
nou o deplasare spre stânga a ofertei de credite (S), ca în figura 5.8., ceea ce măreşte
rata dobânzii şi exclude I.
79
5.7. Modificarea cererii de investiţie
Mai sus am analizat cum modifică
politica bugetară economisirea naţională. Acum
vom analiza modificarea celeilalte laturi a
ecuaţiei de echilibru: a cererii de investiţie.
Creşterea cererii de investiţie poate fi
determinată şi de creşterea nivelului tehnologic.
Să presupunem că se descoperă o nouă
tehnologie (de exemplu, computerele). Înainte ca
întreprinderile şi menajele să poate utiliza
inovaţia, trebuie să cumpere bunuri de investiţie.
O altă cauză a creşterii cererii de investiţie poate fi politica economică a
guvernului, care poate oferi scutiri de impozite
pentru a favoriza I sau, dimpotrivă, poate modera
investiţiile prin diverse restricţii fiscale. Să
presupunem că guvernul măreşte impozitul pe
veniturile personale şi utilizează încasările
suplimentare pentru a reduce impozitul pe
investiţia în noi bunuri capital. În acest caz, vor
creşte investiţiile, crescând şi cererea pentru
bunurile de investiţie.
Ceea ce nu se poate observa pe figura 5.9. este faptul că nivelul de echilibru al
investiţiei nu se modifică. Conform ipotezei
noastre, valoarea fixă a economisirii ( ),
determină cantitatea de investiţie. Cu alte
cuvinte, oferta de credite nu se modifică. Ca
urmare, creşterea cererii de investiţie nu va
conduce decât la creşterea ratei dobânzii.
Rezultatul ar fi diferit dacă am
modifica funcţia de consum simplă utilizată
până acum şi am pretinde consumului să
depindă de rata dobânzii. Deoarece rata dobânzii este randamentul economisirii (şi
80
costul creditului), creşterea ei poate reduce consumul şi poate mări economisirea. În
acest caz, aşa cum se vede în figura 5.10., funcţia economisirii nu mai este
perpendiculară, ci are pantă pozitivă.
În acest caz, creşterea cererii de investiţie măreşte atât rata de echilibru a
dobânzii, cât şi nivelul de echilibru al investiţiei (figura 5.11.).
Creşterea ratei dobânzii determină menajele să consume mai puţin şi să
economisească mai mult. Reducerea consumului eliberează resurse pentru investiţie.
Concluzii
5. Factorii de producţie şi tehnologia de producţie determină outputul naţional. Dacă
creşte cantitatea utilizată dintr-un factor sau se dezvoltă tehnologia, creşte şi
outputul.
6. Întreprinderile concurenţiale care-şi maximizează profitul măresc cantitatea de
muncă utilizată până când produsul marginal al muncii devine egal cu salariul
real, respectiv măresc cantitatea de capital utilizată până când produsul marginal
al capitalului egalează chiria (dobânda) reală pentru capital. În acest caz, fiecare
factor primeşte valoarea produsului său marginal. În cazul funcţiilor de producţie
cu randament de scară constant, întreaga valoare a outputului este plătită pentru
utilizarea inputului.
7. Outputul naţional se utilizează pentru consum, investiţie şi pentru cumpărările
guvernamentale. Consumul depinde de venitul disponibil (relaţie pozitivă).
Investiţia este funcţia ratei reale a dobânzii (relaţie negativă), iar cumpărările
guvernamentale şi impozitele sunt variabile exogene ale politicii bugetare.
8. Rata reală a dobânzii conduce la realizarea echilibrului între cererea şi oferta de
mărfuri, respectiv între oferta de credite (economisire) şi cererea de credite
(investiţie). Reducerea economisirii naţionale (prin creşterea G sau reducerea T)
reduce nivelul de echilibru al investiţiei şi măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii
de investiţie (în urma progresului tehnologic sau a impozitelor preferenţiale)
măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii de investiţie măreşte investiţiile numai
dacă rata mai mare a dobânzii duce la creşterea economisirii.
81
Concepte cheie
Economisire naţională – venitul naţional micşorat cu consumul şi cumpărările
guvernamentale; suma economisirii private şi publice.
Economisire privată – diferenţa dintre venitul disponibil şi consum.
Economisire publică – diferenţa dintre încasările şi cheltuielile
guvernamentale (excedent bugetar).
Efect de excludere – scăderea investiţiilor private (I) datorită politicii bugetare
expansioniste, în urma efectului lor de creştere a ratei dobânzii.
Factori de producţie – resurse folosite în vederea producerii de bunuri şi
servicii (de exemplu, munca şi capitalul).
Funcţia de consum – relaţia între determinanţii consumului, de exemplu, între
consum şi venitul disponibil: C = C(Yd).
Înclinaţie marginală de a consuma – creşterea consumului în urma creşterii cu
o unitate a venitului disponibil.
Profit contabil – parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor de
întreprinderi după plata factorilor de producţie, exclusiv a capitalului.
Profit economic – parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor
întreprinderilor după plata factorilor de producţie.
Rată nominală a dobânzii – randamentul economisirii şi costul creditului.
Rată reală a dobânzii – randamentul economisirii şi costul creditului, corectat
cu inflaţia.
Salaril real – cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate cumpăra cu salariul
nominal (bănesc).
Verificaţi-vă cunoştinţele
7. Ce determină mărimea outputului naţional?
8. Cum decide o întreprindere concurenţială care-şi maximizează profitul ce cantităţi
să utilizeze din fiecare factor de producţie?
9. Ce determină consumul şi investiţia?
10. Care este deosebirea între cumpărările guvernamentale şi plata transferurilor? Daţi
câte un exemplu.
11. Ce asigură echilibrul cererii şi al ofertei pe piaţa mărfurilor?
82
12. Cum evoluează consumul, investiţia şi rata dobânzii, dacă statul măreşte
impozitele?
Probleme şi teme de reflecţie
7. În modelul macroeconomic prezentat în acest capitol, salariul real al unui
muncitor este egal cu productivitatea sa marginală. Utilizaţi această ipoteză pentru
a analiza veniturile fermierilor şi a bărbierilor.
a. În decursul secolului XIX, în urma progresului tehnic, productivitatea
fermierilor a crescut considerabil. Cum ar fi trebuit să evolueze salariul lor
real?
b. În aceeaşi perioadă, activitatea bărbierilor nu s-a modificat. Cum ar fi
trebuit să evolueze salariul lor real?
c. Să presupunem că indivizii pot oricând decide liber dacă să devină
fermieri sau bărbieri. Ce efect ar avea o asemenea situaţie asupra salariului
fermierilor?
d. Având în vedere răspunsurile anterioare, ce puteţi spune despre evoluţia
probabilă a preţului unui tuns, respectiv a preţurilor alimentelor?
e. Cine beneficiază de pe urma progresului tehnic din agricultură?
8. Statul îşi măreşte încasările din impozite cu 100 miliarde €. Dacă c = 0.6, cum
evoluează:
a. economisirea publică;
b. economisirea privată;
c. economisirea naţională;
d. investiţiile?
9. Să presupunem că creşterea încrederii consumatorilor îmbunătăţeşte previziunile
privind veniturile lor viitoare, ceea ce le măreşte consumul actual. Acest lucru se
poate înţelege şi ca o deplasare a funcţiei de producţie în sus. Cum atinge această
mişcare investiţiile şi rata dobânzii?
10. Avem o economie caracterizată prin ecuaţiile de mai jos.
Y = C + I + G
83
Y = 5000
G = 1000
T = 1000
C = 250 + 0.75 (Y - T)
I = 1000 – 50 r
e) Calculaţi investiţia privată, investiţia publică şi investiţia naţională.
f) Determinaţi rata de echilibru a dobânzii.
g) Să presupunem că G creşte la 1250. Determinaţi din nou indicatorii de la
punctul a).
h) Determinaţi noua rată de echilibru a dobânzii.
11. Să presupunem că statul măreşte în aceeaşi proporţie atât G cât şi T. Cum
reacţionează I şi rata dobânzii la această modificare ce menţine echilibrul bugetar?
Are importanţă înclinaţia marginală de a consuma în privinţa răspunsului?
12. Când statul sprijină investitorii cu impozite preferenţiale, de obicei acest sprijin se
referă numai la anumite investiţii. Să se evalueze efectele acestei politici
economice. În acest scop, presupunem că statul sprijină cu impozite preferenţiale
investiţiile productive, dar nu şi cele pentru construcţia de locuinţe.
a. Cum influenţează această politică funcţia cererii de investiţii productive?
Dar cererea de investiţii pentru locuinţe?
b. Desenaţi curba ofertei de credite. Ce efect are politica de mai sus asupra
cererii şi ofertei de credite? Cum influenţează rata de echilibru a dobânzii?
Teme pentru eseu
3. Determinanţii economisirii menajelor.
4. Tipuri de solduri bugetare şi modalităţi de echilibrare a bugetului statului.
84
Creşterea economică
Unitatea 6. Modelul lui Solow
Unitatea 7. Dincolo de Solow
85
UNITATEA 6
Modelul lui Solow
Obiective
a prezenta modelul de creştere al lui Solow;
a explica procesul de acumulare a capitalului;
a defini creşterea de echilibru (stare staţionară) şi a descrie modul în care
se poate atinge o traiectorie de creştere staţionară;
a explica regula de aur a acumulării.
*
* *
Economiştii utilizează indicatorul PIB pentru a măsura creşterea economică.
PIB exprimă venitul total creat în economie. Oricare an am analiza, între nivelul de
trai al diferitelor ţări vom observa deosebiri esenţiale. Care este cauza acestor
diferenţe? Ele rezultă din deosebirile esenţiale existente între capital, muncă şi
tehnologie.
Cel mai utilizat model al creşterii economice este modelul construit de Solow.
În capitolul precedent am descris o economie statică, analizând un moment al
acesteia. Pentru a înţelege însă creşterea nivelului de trai, este necesar ca modelul
utilizat să permită şi descrierea modificărilor intervenite de-a lungul timpului în
cadrul economiei. Ca urmare, modelul de analiză trebuie să fie dinamic.
Modelul lui Solow arată tocmai efectul creşterii economisirii, a populaţiei şi a
progresului tehnic asupra creşterii PIB, a outputului global. De asemenea, acest model
clarifică şi unele cauze ale deosebirilor substanţiale de nivel de trai de la o ţară la alta.
Modelul construit de Solow ne permite să răspundem la întrebarea: ce
proporţie a outputului să se consacre consumului şi cât de mare ar trebui să fie
economisirea? Deoarece economisirea este egală cu investiţiile, ea va determina
mărimea stocului de capital existent în economie pentru producţia viitoare.
6.1. Acumularea capitalului
Modelul de creştere economică construit de Solow arată interdependenţele
existente între creşterea stocului de capital, creşterea demografică şi dezvoltarea
tehnologică şi cum influenţează toate acestea nivelul outputului global.
Pentru a putea construi modelul lui Solow, trebuie să analizăm modul în care
oferta şi cererea de bunuri influenţează acumularea capitalului. În acest scop, vom
păstra deocamdată constant stocul de muncă şi nivelul tehnologiei.
Din analiza modelului static am aflat că oferta de bunuri determină mărimea
outputului la un moment dat, iar cererea de bunuri determină modul în care se
utilizează outputul global.
În modelul lui Solow, oferta de bunuri se construieşte pe funcţia de producţie
Y = F(K, L), fiind presupus că randamentul de scară este constant:
Pentru a simplifica analiza, toate mărimile din model se exprimă prin raportare
la stocul de muncă, deci:
adică, outputul ce revine pe un lucrător este funcţie a capitalului ce revine pe un
lucrător. Mărimile ce revin pe un lucrător se vor nota cu litere mici, astfel:
unde f(k) = F(k, 1).
Cu o asemenea formă a funcţiei de producţie analiza devine mai comodă.
Panta funcţiei de producţie arată sporul de output ce se obţine în urma
utilizării unei unităţi suplimentare de capital, adică:
Pe figura 6.1. putem observa că odată
cu creşterea stocului de capital (k) panta
curbei f(k) se aplatizează, deoarece MPK
scade pe măsură ce capitalul creşte. Dacă
stocul de capital este redus, atunci o unitate
suplimentară de capital este foarte utilă şi
conduce la un spor de output substanţial.
Dacă însă stocul de capital este mare,
utilizarea unei unităţi suplimentare de K nu
mai este la fel de oportună, deoarece conduce la un spor foarte mic de output.
În modelului lui Solow, cererea de bunuri se compune din consumul şi
investiţia ce revin pe un lucrător şi . Identitatea SNA este în acest caz:
y = c + i. Lipseşte G (cumpărările guvernamentale), dar aceasta nu influenţează acum
concluziile.
Funcţia de consum în modelul lui Solow are forma:
unde: s este rata economisirii şi arată care este sporul de economisire, dacă venitul
creşte cu o unitate. Conform acestei relaţii, consumul este proporţional cu venitul (y).
O proporţie (1 – s) a venitului se consumă anual, iar o proporţie s se economiseşte,
deci [(1 – s) + s] = 1, ceea ce înseamnă că destinaţia venitului y este consumul şi
economisirea.
Înlocuind funcţia de consum în identitatea SNA avem:
y = (1 – s)y + i sau i = sy
Conform ultimei relaţii, investiţia (ca şi consumul, de altfel) este proporţională
cu venitul. Deoarece investiţia este egală cu economisirea, rata economisirii (s) nu
este altceva decât partea outputului y destinată a fi investită.
Acum, că cunoaştem cele două componente principale ale modelului lui Solow, să
continuăm cu analiza modului în care creşterea în timp a stocului de capital conduce
la creşterea economică.
Stocul de capital se modifică sub influenţa a doi factori:
investiţia: dacă întreprinderea cumpără noi echipamente (uzine), creşte
stocul de capital, deci şi outputul;
uzura: stocul de capital scade în urma uzurii unei părţi a capitalului
existent, deci scade şi outputul.
Să analizăm puţin aceşti doi factori. Ştim că i = sy. Dacă în locul venitului y
punem funcţia de producţie, avem:
adică, investiţia pe lucrător (i) se exprimă ca
funcţie a stocului de capital pe lucrător (k): cu cât
k este mai mare, cu atât y este mai mare, deci şi
investiţia (i) este mai mare. Relaţia care conţine
simultan atât funcţia de producţie cât şi funcţia de
consum creează o legătură între stocul de capital
existent (k) şi capitalul nou (i). În figura 6.2. se
vede cum proporţia economisirii împarte outputul
y în consum şi investiţie la diferitele nivele ale lui k.
Rata investiţiei determină împărţirea outputului în consum şi investiţie. La un
stoc de capital k, outputul este f(k), investiţia , iar consumul
.
Uzura este cuprinsă în model prin presupunerea că o proporţie б a stocului de
capital se uzează anual (б este rata uzurii sau rata de amortizare). De exemplu, dacă
durata medie de serviciu (viaţa economică) a capitalului este 25 ani, atunci rata anuală
a uzurii este 4% (б = 0.04), iar mărimea capitalului ce se uzează (amortizează) anual
este .
Cu alte cuvinte, o proporţie constantă a stocului de capital se uzează
anual. Ca urmare, uzura este proporţională cu stocul de capital .
Efectul investiţiei şi a uzurii asupra
stocului de capital se poate descrie cu relaţia:
unde:
Δk – modificarea stocului de
capital de la un an la altul;
i – investiţia;
- uzura.
Deoarece i = s, putem scrie:
Conform acestei relaţii, modificarea stocului de capital este egală cu diferenţa
dintre investiţie şi uzura stocului de capital .
Deoarece rata economisirii (s) este constantă şi economisirea este egală cu
investiţia (i), investiţia are mărimea . Deoarece capitalul se amortizează într-
un ritm constant , mărimea amortizării este . Valoarea de echilibru
(staţionară) a stocului de capital (k*) va fi acolo, unde investiţia este egală cu uzura.
Sub k* (de exemplu, k1 < k*),
investiţia depăşeşte uzura (i1 > ), deci
stocul de capital creşte (săgeata 1), iar
peste k* (de exemplu, k2 > k*), investiţia
este mai mică decât uzura (i2 < ) şi
stocul de capital scade (săgeata 2). Există
doar un singur nivel al stocului de capital
(k*) la care investiţia egalează uzura
(punctul E: ). Dacă în economie
stocul de capital este tocmai k*, nu se mai
modifică cu trecerea timpului, deoarece
efectul celor două variabile care îl determină se echilibrează reciproc (Δk = 0 dacă k =
k*, deoarece ). Acest nivel al stocului de capital se numeşte nivel staţionar
sau valoare de echilibru şi înseamnă o situaţie de echilibru economic pe termen lung.
Indiferent de stocul de capital iniţial, în final, în economie se realizează stocul
de echilibru, deci situaţia staţionară. Să presupunem că iniţial k1 < k* şi investiţia
depăşeşte uzura. Ca urmare, stocul de capital va creşte treptat, până când va ajunge la
k*. Dimpotrivă, dacă stocul iniţial este k2 > k*, uzura depăşeşte investiţia şi stocul de
capital va scădea treptat până va ajunge la k*. Aşa se explică „miracolul” economic
japonez şi vest german în perioada de după al doilea război mondial.
Ce se întâmplă dacă se modifică rata economisirii(s)? Să presupunem (fig.
6.5.) că economia este în situaţie
staţionară (s1 şi ), când s1 începe să
crească la s2. Creşterea s duce la
deplasarea în sus a curbei ,
deoarece creşterea economisirii măreşte şi
investiţia în aceeaşi proporţie, dar stocul
de capital şi uzura nu se modifică. Ca
urmare, investiţia devine mai mare decât
uzura şi stocul de capital începe să crească, până când economisirea atinge o nouă
situaţie staţionară la . Noul stoc de capital de echilibru fiind mai mare, şi
nivelul de output va fi mai mare. (Fig. 6.5.)
În concluzie, în modelul lui Solow, rata economisirii joacă un rol central în
determinarea stocului de capital de echilibru. Dacă ea este mai mare, atunci şi stocul
de capital va fi mai mare, la fel şi nivelul outputului. Dimpotrivă, o rată a economisirii
mai modestă conduce la un stoc de capital mai redus, deci la un nivel de output mai
scăzut.
Ce legătură există între economisire şi creşterea economică? O economisire
mai mare duce la o creştere economică mai rapidă, dar numai pe termen scurt.
Creşterea ratei economisirii accelerează creşterea doar până când se atinge o nouă
situaţie staţionară a economiei.
6.2. Regula de aur a acumulării
Întrebarea centrală este: cum se poate determina nivelul optim al acumulării
capitalului?
Pentru a uşura analiza, vom presupune că politica economică poate manipula
flexibil rata economisirii care conduce la o situaţie staţionară a economiei. Dar ce fel
de situaţie staţionară ar trebui urmărită cu politica economică?
În alegerea situaţiei staţionare dorite, decidenţii politici au ca obiectiv
maximizarea bunăstării sociale. Indivizii dintr-o economie nu sunt interesaţi nici de
mărirea stocului de capital, nici de nivelul outputului. Importantă este pentru ei
exclusiv cantitatea de bunuri pe care o pot consuma. Deci, decidenţii politici bine
intenţionaţi, trebuie să se străduiască să realizeze o asemenea situaţie staţionară a
economiei, care să asigure cel mai înalt nivel al consumului naţional. Stocul de
capital ce asigură situaţia staţionară care maximizează consumul rezultă în urma unei
acumulări a capitalului conformă cu regula de aur şi se notează cu .
De unde putem şti când se află economia la ? La început, determinăm
valorile staţionare posibile ale consumului, apoi căutăm acea valoare staţionară care
asigură consumul maxim.
Pornim de la identitatea SNA: y = c + i, din care rezultă: c = y – i. Deci,
consumul este diferenţa dintre output şi investiţie. Deoarece căutăm consumul de
echilibru, înlocuim y şi i cu mărimile lor de echilibru. Nivelul de echilibru al
outputului este . Deoarece k* este constant şi
investiţia este egală cu uzura la nivelul staţionar al
stocului de capital , putem scrie în locul
investiţiei de echilibru această valoare a uzurii,
deci avem:
Conform acestei relaţii, consumul de echilibru este diferenţa dintre outputul
de echilibru şi uzura de echilibru. Cu alte cuvinte, capitalul mai mare (datorită
acumulării) influenţează consumul în două direcţii: pe de o parte, măreşte outputul,
dar concomitent o parte mai mare a acestuia trebuie afectată înlocuirii capitalului uzat.
În figura 6.6. am prezentat valorile de echilibru ale outputului şi ale uzurii (în
funcţie de k*). Diferenţa dintre output şi uzură este consumul de echilibru. Există un
singur nivel de k* care maximizează consumul.
La compararea valorilor de echilibru trebuie să ştim cum influenţează un stoc
de capital mai mare asupra outputului şi uzurii. Dacă , atunci creşterea k*
măreşte outputul mai mult decât îl reduce uzura, deci consumul creşte. În acest caz şi
panta funcţiei de producţie y = f(k*) este mai mare decât panta curbei uzurii .
Ca urmare, distanţa dintre cele două curbe creşte, deci consumul de echilibru creşte
(zona a). Dimpotrivă, dacă , atunci creşterea k* reduce consumul c*, deoarece
creşterea outputului rămâne sub creşterea amortizării (uzurii). În astfel de cazuri,
panta funcţiei de producţie este mai mică decât cea a curbei uzurii, deci distanţa dintre
cele două curbe se reduce, adică c* scade (zona b). Dacă , panta celor două
curbe se egalează, distanţa dintre ele este maximă , deci consumul devine
maxim.
Acum, să pornim analiza de pe cealaltă latură, adică să presupunem că
economia este iniţial la k* şi scopul politicii economice este să mărească nivelul
stocului de capital la (k* + 1). Surplusul de output ce se va putea realiza în acest caz
va fi:
Mărimea amortizării suplimentare în urma utilizării unei noi unităţi de capital
va fi egală cu rata uzurii . Efectul net al utilizării unei noi unităţi de capital asupra
consumului este: , adică diferenţa dintre randamentul marginal al unităţii
suplimentare de capital şi rata uzurii (amortizării).
Dacă , atunci creşterea capitalului măreşte consumul, deoarece
. Dacă dimpotrivă , creşterea capitalului va reduce consumul,
deoarece . Ca urmare, condiţia acumulării conforme cu regula de aur este:
sau .
Trebuie să subliniem că economia nu
tinde automat spre traiectoria de creştere
conformă cu regula de aur a acumulării.
Nivelul special al stocului de capital necesită şi o rată specială de economisire
(Fig. 6.7.).
Dacă rata economisirii este mai mare decât , atunci k* va fi prea mare
(zona a), iar dacă rata economisirii este mai mică decât , atunci nivelul k* va fi
prea mic faţă de (zona b).
6.3. Atingerea stării staţionare conformă cu regula de aur
Să analizăm acum mai realist problema ce stă în faţa politicii economice. Mai
sus, am presupus că politica economică poate oricând alege situaţia staţionară (k*)
dorită, deci alegerea nu ridică nici o problemă.
Să presupunem acum, că economia nu se află pe o traiectorie de creştere
staţionară. Cum evoluează consumul, investiţia şi stocul de capital, atunci când
economia se îndreaptă de la o stare staţionară la alta?
Pot exista două cazuri: stocul de
capital existent în economie este mai
mare, respectiv mai mic decât valoarea
cerută de regula de aur. Dacă este mai
mic, pot apărea greutăţi serioase, deoarece
politica economică este constrânsă să
raporteze avantajele consumului actual
(prezent) la cele ale consumului viitor.
a) La început, să presupunem că
economia porneşte de la o situaţie în care
stocul de capital depăşeşte valoarea conformă cu regula de aur. Ca urmare, trebuie
adoptată o politică economică care să reducă rata economisirii, pentru a reduce k*.
Dacă această politică are succes, rata economisirii scade până la nivelul ce asigură
creşterea conformă cu regula de aur.
În figura 6.8. se vede evoluţia y, c şi i în perioada scăderii ratei economisirii
(s). Scăderea s măreşte imediat nivelul consumului şi reduce nivelul investiţiei.
Investiţia devine mai mică decât uzura, deci economia iese de pe traiectoria creşterii
staţionare. Cu timpul, scăderea stocului de capital conduce la scăderea outputului şi a
investiţiei până la un nou nivel de echilibru. Deoarece noua stare este o situaţie
staţionară conformă cu regula de aur, consumul trebuie să fie mai mare decât la
începutul perioadei de tranziţie, chiar dacă outputul şi investiţia sunt mai mici.
Cu alte cuvinte, scăderea ratei economisirii în momentul t determină creşterea
consumului şi reducerea proporţională a investiţiei. Pe măsură ce stocul de capital
scade, outputul, consumul şi investiţia scad şi ele. Deoarece economia a pornit de la
un stoc de capital prea mare, pe noua traiectorie staţionară consumul este mai mare
decât înainte.
Observăm că faţă de situaţia iniţială, consumul este mai mare nu numai în
noua stare staţionară, dar pe tot parcursul tranziţiei.
În concluzie, dacă stocul de capital depăşeşte valoarea optimă prescrisă de
legea de aur, atunci scăderea economisirii este o politică bună, deoarece măreşte
consumul în fiecare punct.
b) Dacă însă nivelul iniţial al stocului de capital este sub nivelul optim, atunci
politica economică trebuie să incite creşterea economisirii. Creşterea s în momentul t
conduce imediat la scăderea consumului şi la creşterea investiţiei. Cu timpul,
investiţia mai mare decât uzura va mări stocul de capital. Paralel cu acumularea
capitalului creşte atât outputul, cât şi consumul şi economisirea, până ce toate trei îşi
ating noul nivel de echilibru. Deoarece
valoarea de echilibru a stocului de capital a
fost iniţial sub nivelul optim, în final,
creşterea economisirii conduce la un nivel
mai ridicat al consumului.
Oare creşterea economică ce
asigură situaţia staţionară conformă cu
regula de aur măreşte bunăstarea
economică a societăţii? În final da,
deoarece consumul de echilibru creşte faţă
de nivelul dinainte. Dar atingerea noii traiectorii de echilibru necesită, la început, un
consum mai redus (pe termen scurt).
Acum, să comparăm cele două cazuri prezentate mai sus. Dacă pornim de la
un nivel , atunci până la atingerea stării conforme cu regula de aur consumul
este întotdeauna mai mare decât consumul iniţial. Dimpotrivă, dacă economia
porneşte de la , atunci tranziţia spre starea conformă cu regula de aur
necesită momentan un consum mai redus, pentru a se putea consuma mâine mai mult.
Aplicarea regulii de aur devine în acest caz mai dificilă, cu atât mai mult cu
cât au loc mişcări demografice mai consistente. Regula de aur asigură un consum
maxim la atingerea echilibrului, adică în viitor (pentru generaţia următoare), dar
reduce consumul de azi (a actualei generaţii). Cu alte cuvinte, dacă dorim să decidem
oportunitatea acumulării capitalului, trebuie să alegem între bunăstarea economică a
unor generaţii diferite. Cei pentru care bunăstarea generaţiei actuale este mai
importantă, vor decide că nu este necesară străduinţa de a realiza o creştere economică
conformă cu regula de aur. Dimpotrivă, cei pentru care este mai importantă
bunăstarea generaţiilor viitoare, vor opta pentru o creştere economică conformă cu
regula de aur.
În lumina celor de mai sus, rezultă că nivelul optim al acumulării capitalului
depinde esenţial de modul în care ponderăm interesele generaţiei de azi şi de mâine.
Dacă pornim însă de la convingerea că bunăstarea tuturor generaţiilor este la fel de
importantă, fiecare generaţie ar trebui să asigure creşterea conformă cu creşterea de
aur.
UNITATEA 7
Dincolo de Solow
Obiective
a descrie rolul creşterii demografice şi a progresului tehnic în modelul lui
Solow;
a explica încetinirea creşterii economice pe plan mondial în ultimele
decenii.
*
* *
7.1. Creşterea demografică şi progresul tehnic
Modelul lui Solow ne arată cum să atingem nivelul optim al acumulării şi să
maximizăm consumul. Totuşi, acest model nu poate explica în sine creşterea
economică mondială. Ratele mari ale economisirii conduc tranzitoriu (pe termen
scurt) la o creştere accelerată, dar, în final, economia ajunge pe o traiectorie staţionară
(capitalul şi outputul nu se mai modifică). Ca urmare, modelul lui Solow trebuie
lărgit, încorporând în analiză şi alte două surse de creştere economică: creşterea
populaţiei şi progresul tehnic.
7.1.1. Creşterea demografică şi creşterea economică
Solow a considerat constant numărul populaţiei, dar acum vom presupune că
stocul de forţă de muncă (L) creşte într-un ritm constant „n”. Cum se ajunge atunci la
o situaţie staţionară? Pentru a răspunde la întrebare, trebuie să analizăm modul în care
influenţează creşterea populaţiei (alături de investiţie şi uzură) asupra acumulării
capitalului/lucrător (k).
După cum am văzut deja, investiţia măreşte, iar uzura reduce stocul de capital.
Acum intră în scenă un al treilea factor – creşterea numărului de lucrători, care reduce
stocul de capital/lucrător, deci:
O nouă investiţie măreşte k, pe când uzura şi creşterea populaţiei reduce k (în
modelul lui Solow: n = 0).
Expresia [(б + n)k] poate fi considerată ca fiind valoarea de acoperire a
investiţiei (break even level), indicând acea mărime a investiţiei care este necesară
pentru ca stocul de capital/lucrător să nu se modifice. Această valoare conţine uzura
stocului de capital , cât şi investiţia necesară pentru a asigura dotarea cu capital
nou a noilor lucrători . Conform ecuaţiei de mai sus, creşterea populaţiei
reduce acumularea capitalului exact aşa ca uzura.
Dacă în locul investiţiei introducem economisirea (cu care este egală), avem:
În figura 7.1. putem observa
ce determină nivelul de echilibru al
stocului de capital/lucrător (k). O
economie este în stare staţionară
dacă k nu se modifică. Nivelul de
echilibru este k*. Dacă k1 < k*, atunci
, deci stocul de capital creşte (săgeata 1). Dacă k2 > k*, atunci
şi stocul de capital scade (săgeata 2). În situaţie staţionară (k = k*),
efectul pozitiv al investiţiei asupra k egalează efectul negativ al uzurii şi al creşterii
demografice, deci Δk = 0 şi . Când economia este pe o traiectorie
staţionară, investiţia are un dublu rol: o parte ( ) înlocuieşte capitalul uzat,
restul ( ) dotează cu capital lucrătorii noi.
Creşterea demografică dă o nouă
explicaţie faptului de ce o ţară este săracă şi
alta bogată. Ce înseamnă, de fapt, efectul
creşterii demografice?
Dacă rata creşterii demografice
sporeşte de la n1 la n2 (săgeata 1) scade la
(săgeata 2), ceea ce înseamnă că stocul de
echilibru al capitalului scade, deci şi outputul
de echilibru y* = f(k*) va fi mai mic. Ca urmare, conform modelului lui Solow, în
ţările cu o rată mare a creşterii demografice PIB pe locuitor este mai mic. Integrarea
în model a creşterii demografice modifică ipoteza elaborată pe baza regulii de aur a
acumulării. La determinarea noii ipoteze care include şi creşterea economică se
ajunge parcurgând aceeaşi paşi cunoscuţi deja. Consumul/lucrător este c = y – i.
Deoarece outputul de echilibru este y* = f(k*) şi investiţia de echilibru este ,
consumul de echilibru va fi:
Conform logicii cunoscute, în cazul k* care asigură consumul maxim, avem:
MPK = б + n, adică MPK – б = n.
În concluzie, în situaţia conformă cu regula de aur, produsul marginal al
capitalului minus amortizarea este egal cu ritmul creşterii demografice.
7.1.2. Progresul tehnic şi creşterea economică
Să includem acum în modelul lui Solow şi cel de-al treilea factor al creşterii
economice: progresul tehnologic. În acest scop, să ne întoarcem la funcţia de
producţie: Y = F(K, L) pe care să o scriem sub forma: , unde noua
variabilă E reprezintă eficienţa muncii şi exprimă nivelul de cunoaştere a procedeelor
de producţie. Odată cu progresul tehnologic creşte randamentul, eficienţa muncii. În
eficienţa muncii se oglindeşte starea de sănătate, respectiv nivelul de pregătire
profesională şi de cunoaştinţe a forţei de muncă (L). Deci, expresia arată
stocul de forţă de muncă în unităţi de eficienţă, având în vedere atât numărul
lucrătorilor cât şi eficienţa fiecăruia.
Conform ipotezei, progresul tehnic măreşte eficienţa muncii într-un ritm
constant „g”. Dacă, de exemplu, g = 0.02, atunci fiecare unitate de muncă devine
anual mai eficientă cu 2%, deci creşte outputul, ca şi cum stocul de forţă de muncă ar
fi crescut cu 2% pe an. Deoarece rata de creştere a stocului de forţă de muncă este „n”
şi eficienţa fiecărei unităţi de muncă creşte cu o rată „g”, numărul unităţilor de
eficienţă a muncii ( ) creşte într-un ritm (n + g).
Pentru a analiza creşterea de echilibru în condiţiile progresului tehnic
procedăm analog ca la analiza creşterii stocului de forţă de muncă. Noile notaţii vor
fi: , care reprezintă capitalul ce revine pe o unitate de eficienţă şi ,
care reprezintă outputul ce revine pe o unitate de eficienţă. Deci, putem scrie şi acum
că: y = f(k).
Ecuaţia care exprimă modificarea în timp
a stocului de capital va fi:
Dacă valoarea lui g este mare, atunci
numărul unităţilor de eficienţă creşte repede şi
cantitatea de capital ce revine pe o unitate de
eficienţă scade.
Introducerea progresului tehnic nu
modifică esenţial analiza creşterii de echilibru. Există şi acum o singură valoare k* la
care outputul pe unitatea de eficienţă nu se mai modifică şi economia este în situaţie
staţionară, adică în echilibru pe termen lung.
Pentru a vedea efectele progresului tehnic, să ne amintim că este
constant la nivelul de echilibru (Δk = 0). Deoarece y = f(k) şi outputul pe unitate de
eficienţă este constant (Δy = 0). Ştim însă că numărul unităţilor de
eficienţă pe lucrător creşte într-un ritm g, deci şi outputul pe lucrător
creşte într-un ritm g. Ca urmare, outputul total creşte într-un ritm (n+g).
În noua sa formă, modelul lui Solow poate explica creşterea durabilă a
nivelului de trai. Am demonstrat că progresul tehnic conduce la creşterea durabilă a
outputului/lucrător, spre deosebire de rata înaltă a economisirii care asigură un ritm
înalt de creştere doar până la atingerea stării staţionare. Când economia este pe o
traiectorie staţionară, ritmul creşterii outputului pe lucrător depinde exclusiv de
progresul tehnic. Deci, conform modelului nou, numai progresul tehnic poate
conduce la creşterea durabilă a nivelului de trai.
Progresul tehnic modifică ipoteza referitoare la regula de aur a acumulării.
Nivelul acumulării conforme cu regula de aur, prin definiţie, este valoarea de
echilibru ce revine pe o unitate de eficienţă a muncii care maximizează consumul:
Maximul consumului de echilibru este acolo, unde:
adică:
În concluzie, în cazul stocului de capital (conform cu regula de aur),
produsul marginal net al capitalului este egal cu ritmul de creştere al
outputului global. Deoarece economiile contemporane se caracterizează atât prin
creştere demografică cât şi prin progres tehnic, aceasta este ipoteza pe baza căreia
trebuie să se decidă dacă o economie dispune de un stoc de capital mai mare, egal sau
mai mic decât valoarea conformă cu regula de aur a acumulării.
7.2. Economisire, creştere şi politică economică
Modelul lui Solow poate fi utilizat, pe lângă explicarea relaţiei dintre factorii
creşterii economice, şi în analiza oportunităţii unor politici economice. El poate da
răspuns la întrebări de genul:
a) Trebuie să economisim mai mult sau mai puţin?
b) Cum poate influenţa politica economică rata economisirii?
c) Există investiţii care ar trebui neapărat susţinute prin politica
economică?
d) Cum poate influenţa politica economică ritmul progresului tehnic?
7.2.1. Să economisim mai mult sau mai puţin?
Modelul lui Solow arată modul în care rata economisirii determină valoarea
de echilibru a capitalului şi a outputului. O anumită rată de economisire asigură
creşterea conform regulii de aur, maximizând consumul, deci bunăstarea economică.
Cunoscând toate acestea, putem pune întrebarea dacă rata de economisire
existentă în economie este prea mică, prea mare sau tocmai corespunzătoare?
Dacă randamentul marginal al capitalului micşorat cu amortizarea este mai
mare decât ritmul creşterii, atunci în economie există mai puţin capital decât cere
regula de aur. În acest caz, prin creşterea ratei economisirii se poate mări consumul pe
termen lung. Dacă însă (MPK – б), adică produsul marginal net al capitalului, este
inferior ratei de creştere (n + g), atunci în economie există un stoc de capital prea
mare, deci economisirea trebuie redusă. Cu alte cuvinte, pentru aprecierea nivelului
ratei acumulării trebuie să se compare rata de creştere cu randamentul net al
capitalului. În acest scop, trebuie să evaluăm rata de creştere (n + g) şi randamentul
net al capitalului (MPK – б).
Să luăm un exemplu. Într-o ţară, ritmul anual de creştere a PIB este de 3%,
deci (n + g) = 0.03. Pentru a determina randamentul net al capitalului avem nevoie de:
mărimea stocului de capital ;
uzura (= 10% din PIB);
proporţia capitalului în producţie (= 30%).
Pe baza acestor informaţii putem construi modelul lui Solow. Din prima
informaţie rezultă că:
k = 2.5 y
Din informaţia a doua avem:
,
de unde ,
adică 4% din stocul de capital se uzează (amortizează) anual.
Din prima şi a treia informaţie avem:
ponderea
deci:
ceea ce înseamnă că MPK este de 12% pe an. Randamentul net al capitalului (MPK–б)
este de 8% pe an, deci mult mai mare decât rata de creştere (3%). Ca urmare, stocul
de capital din economie este sub nivelul cerut de regula de aur. Politica economică
trebuie deci să stimuleze creşterea ratei de economisire (şi a investiţiei). Cu alte
cuvinte, ţelul prioritar al politicii economice trebuie să fie creşterea acumulării
capitalului.
7.2.2. Cât să fie rata economisirii?
Politica economică a guvernului poate influenţa rata economisirii în două
feluri: nemijlocit, prin intermediul economisirii publice şi mijlocit, prin promovarea
economisirii private.
Economisirea publică este diferenţa dintre încasările şi cheltuielile publice.
Dacă statul cheltuieşte mai mult decât încasează, bugetul este deficitar şi
economisirea negativă. Deficitul bugetar are un efect de excludere a investiţiilor, deci
stocul de capital scade şi generaţiile viitoare suportă efectele negative. Dacă statul
cheltuieşte mai puţin decât încasează atunci bugetul este excedentar, statul plăteşte o
parte din datoria publică şi promovează investiţiile.
Economisirea publică poate fi influenţată în mai multe modalităţi de către
politica economică. Deciziile menajelor privind economisirea se iau în funcţie de
randamentul capitalului (dar acest lucru nu este inclus în modelul lui Solow). Cu cât
este mai mare randamentul economisirii, cu atât este mai atractivă economisirea.
Impozitele mari pe veniturile din capital determină o scădere a economisirii private,
deoarece scade randamentul capitalului.
Cu ajutorul politicii fiscale se poate mări acest randament, deci se favorizează
economisirea. În privinţa măsurii în care economisirea privată răspunde la asemenea
instrumente de incitare, economiştii nu sunt întru totul de acord.
7.2.3. Ce investiţii să susţină statul?
Modelul lui Solow se bazează pe ipoteza de simplificare că există un singur
fel de capital (deşi, în realitate, bunurile capital sunt extrem de variate: investiţiile
private includ, de exemplu, strunguri, furnale, buldozere etc.; investiţiile publice
cuprind bunuri publice, de exemplu, infrastructură – drumuri, poduri, canale etc.;
capitalul uman presupune cunoaştere, pregătire profesională etc.). Modelul presupune
doar capitalul fizic şi nu explică eficienţa muncii, dar capitalul uman seamănă în
multe privinţe cu capitalul fizic: creşterea lui necesită investiţii, se uzează, poate fi
reprodus simplu şi lărgit.
Politica economică trebuie să decidă ce tip de capital este mai necesar,
respectiv, care oferă cel mai mare randament marginal. De obicei, se lasă ca piaţa să
decidă destinaţia economisirii (ce tip de investiţii să fie finanţate din ea). Cu cea mai
mare probabilitate, acele ramuri industriale vor obţine credite la „preţul” pieţei şi vor
finanţa din ele investiţii noi, în care randamentul capitalului este cel mai mare.
Unii economişti propun ca statul să sprijine activ anumite bunuri capital,
motivând că unele activităţi au produse secundare favorabile (externale pozitive). De
exemplu, procesul acumulării capitalului poate permite elaborarea unor tehnologii
noi, mai performante. Dacă acest raţionament este corect, atunci efectul favorabil al
acumulării asupra societăţii poate fi mărit faţă de nivelul asigurat pe baza modelului
lui Solow.
De exemplu, dacă se introduc roboţi industriali, efectele secundare ale noii
tehnologii pot fi mai mari decât în cazul unei mori cu aburi, deci este justificat ca
statul să sprijine prin impozite preferenţiale investiţiile în roboţi industriali. Aceasta
este politica tehnologică a statului, care se bazează pe măsurarea externalelor induse
de diferitele activităţi economice. Deoarece însă această măsurare este foarte dificilă,
unii economişti sunt sceptici în privinţa eficacităţii acestei politici.
7.2.4. Cum să influenţăm progresul tehnic?
Conform modelului lui Solow, creşterea durabilă a venitului naţional pe
lucrător (y) este o consecinţă a progresului tehnic, dar totodată, modelul consideră
progresul tehnic ca fiind o variabilă exogenă, deci nu-l explică. Deocamdată, în teoria
economică, factorii progresului tehnic nu sunt explicaţi corespunzător.
Cu toate acestea, politica economică a statului sprijină activ progresul tehnic.
În cele mai multe cazuri, oamenii sunt incitaţi să facă sacrificii pentru înnoirea
tehnologică. Sistemul brevetelor şi al licenţelor asigură un monopol temporar pentru
inovator. Sistemul fiscal acordă scutiri pentru întreprinderile ce fac cercetare –
dezvoltare. Unele instituţii sprijină nemijlocit cercetările fundamentale din
universităţi. În fine, adepţii politicii tehnologice militează activ pentru ca statul să-şi
asume un rol mai activ în acele ramuri industriale care favorizează progresul tehnic,
cu atât mai mult cu cât creşterea economică, începând cu anii 1970, a încetinit
considerabil pe plan mondial. Cum se explică acest lucru?
Se modifică structura forţei de muncă. Cei născuţi ca urmare a exploziei
demografice din anii 1970, intrând în stocul de muncă, au redus
substanţial nivelul mediu al experienţei în muncă şi deci productivitatea
muncii.
A crescut reglementarea din partea statului a unor domenii ca ocrotirea
mediului, care obligă întreprinderile să utilizeze tehnologii mai puţin
eficiente, reducând astfel productivitatea muncii şi ritmul de creştere a
venitului naţional.
Modificările intervenite în preţul petrolului începând din anii 1970
(înfiinţarea OPEC) au determinat uzura înainte de termen a unei părţi din
stocul de capital, deoarece întreprinderile au fost nevoite să retragă
echipamentele mari consumatoare de combustibil.
Ideile noi care propulsează producţia devin tot mai rare. Lumea a intrat în
epoca progresului tehnic mai lent.
Care din factorii enumeraţi mai sus este mai responsabil pentru încetinirea
creşterii economice? Ar fi greu de precizat! Deocamdată, încetinirea creşterii
economice mondiale rămâne o enigmă nedezlegată.
7.3. Utilizarea modelului lui Solow
1. Pentru a vedea cum funcţionează modelul lui Solow şi cum atinge
economia starea staţionară presupunem că funcţia de producţie are forma:
Pentru a determina f(k), adică funcţia de producţie/lucrător, împărţim ambele
laturi ale ecuaţiei cu L:
, deci
Deoarece şi , putem scrie:
sau
Pentru ca modelul să fie complet, presupunem că 30% din output se
economiseşte (s = 0.3) şi anual se amortizează 10% din stocul de capital (б = 0.1).
Economia porneşte cu k = 4.
Să analizăm acum evoluţia în timp a economiei.
La început, vom analiza evoluţia în primul an a producerii şi utilizării
venitului. Conform funcţiei de producţie, k = 4 creează două unităţi de
output/lucrător: . Deoarece 70% din output se consumă şi 30% se
economiseşte şi se investeşte: c = 1.4 şi i = 0.6. Dar stocul de capital se uzează în
proporţie de 10%, deci . Dacă i = 0.6 şi amortizarea este 0.4, modificarea
Δk = 0.2 . Al doilea an porneşte deci cu un stoc de capital pe lucrător de 4.2 unităţi.
În fiecare an se adaugă la k capital nou (acumulare), deci outputul creşte
conform tabelului 7.1.
Cu trecerea anilor, economia atinge cândva valoarea de echilibru a stocului de
capital/lucrător (9 unităţi). În acest moment, amortizarea de 0.9 compensează
întocmai investiţia de 0.9, deci stocul de capital şi outputul nu mai cresc – situaţie
staţionară a economiei.
O modalitate de determinare a stocului de capital de echilibru este urmărirea
an de an a dezvoltării economice (aşa cum am procedat mai sus), dar tot la acelaşi
rezultat se poate ajunge şi altfel.
Ştim că ecuaţia:
arată evoluţia în timp a stocului de capital k. Deoarece la valoarea de echilibru Δk = 0,
scriem:
sau:
Tabel. 7.1.
An k y c i Δk
1
2
3
4
5
.
.
.
10
.
.
.
25
.
.
.
100
.
.
.
4000
4200
4395
4584
4768
.
.
.
5602
.
.
.
7321
.
.
.
8962
.
.
.
9000
2000
2049
2096
2141
2184
.
.
.
2367
.
.
.
2706
.
.
.
2994
.
.
.
3000
1400
1435
1467
1499
1529
.
.
.
1657
.
.
.
1894
.
.
.
2096
.
.
.
2100
0.600
0.615
0.629
0.642
0.655
.
.
.
0.710
.
.
.
0.812
.
.
.
0.898
.
.
.
0.900
0.400
0.420
0.440
0.458
0.477
.
.
.
0.560
.
.
.
0.732
.
.
.
0.896
.
.
.
0.900
0.200
0.195
0.189
0.184
0.178
.
.
.
0.150
.
.
.
0.080
.
.
.
0.002
.
.
.
0.000
2. Vrem să analizăm alegerea ce stă în faţa politicii economice atunci când
trebuie să se decidă între diferitele stări staţionare posibile. Continuând analiza de mai
sus, întrebarea este acum cât să fie rata economisirii (s) şi, prin intermediul ei,
alegerea traiectoriei de creştere staţionară dorită. Pentru a vedea între ce posibilităţi
putem alege, să ne amintim relaţia de mai sus:
de unde:
(după ridicare la pătrat).
Cu această relaţie putem determina pentru orice s stocul de capital de
echilibru, aşa cum se vede în tabelul 7.2.:
Tabel 7.2.
s k* y* c* MPK MPK - б
0.0
0.1
0.2
0.3
0.4
0.0
1.0
4.0
9.0
16.0
0.0
1.0
2.0
3.0
4.0
0.0
0.1
0.4
0.9
1.6
0.0
0.9
1.6
2.1
2.4
0.500
0.250
0.167
0.125
0.400
0.150
0.067
0.025
0.5 25.0 5.0 2.5 2.5 0.100 0.000
0.6
0.7
0.8
0.9
1.0
36.0
49.0
64.0
81.0
100.0
6.0
7.0
8.0
9.0
10.0
3.6
4.9
6.4
8.1
10.0
2.4
2.1
1.6
0.9
0.0
0.083
0.071
0.062
0.056
0.050
- 0.017
- 0.029
- 0.038
- 0.044
- 0.050
După cum se vede, o economisire mai mare conduce la un stoc de capital mai
mare, deci outputul creşte, la fel şi amortizarea. Consumul de echilibru la început
creşte odată cu economisirea, dar apoi scade. Consumul devine maxim când s = 0.5 .
Deci, creşterea conformă cu regula de aur este asigurată de o rată a
economisirii de 50%.
O altă cale de determinare a stării staţionare porneşte de la MPK. Din funcţia
de producţie avem:
Cu această relaţie putem obţine valorile din ultimele două coloane ale
tabelului de mai sus. Şi în acest caz, observăm că starea staţionară conformă cu regula
de aur se realizează când (MPK – б) devine nulă, deci la s = 0.5 .
Concluzii
1. Conform modelului lui Solow, pe termen scurt, rata economisirii determină
mărimea stocului de capital din economie şi nivelul outputului. Cu cât este mai
mare rata economisirii, cu atât este mai mare stocul de capital şi outputul.
2. Creşterea ratei economisirii conduce la o creştere economică rapidă, dar numai
până la atingerea noii situaţii staţionare. Pe termen lung, ea nu are efect asupra
creşterii economice. Creşterea durabilă a venitului naţional pe lucrător depinde de
progresul tehnic.
3. Cantitatea de capital care maximizează consumul se numeşte stoc de capital
conform cu regula de aur a acumulării. Dacă stocul de capital din economie este
inferior nivelului optim conform cu regula de aur, pentru asigurarea creşterii
economice trebuie mărită investiţia, ceea ce însă reduce consumul generaţiei
actuale.
4. Adesea, economiştii susţin că ar trebui mărită rata de acumulare a capitalului.
Creşterea economisirii publice şi private se poate realiza prin introducerea unor
impozite preferenţiale (credite fiscale).
5. Modelul lui Solow arată că creşterea demografică este al doilea factor care
determină evoluţia nivelului de trai pe termen lung. Dacă rata de creştere a
populaţiei este mare, conduce la un output/lucrător mai mic.
6. Din anii 1970, ritmul creşterii economice a scăzut considerabil în majoritatea
ţărilor dezvoltate. Deocamdată, cauza acestei evoluţii nu este clarificată pe deplin.
7. Modelul lui Solow este cel mai bun cadru de analiză a creşterii economice, dar
este suficient doar ca bază de pornire a analizei, deoarece ipotezele de simplificare
de la care pleacă modelul exclud din analiză o serie de factori importanţi.
Economiştii încearcă să elaboreze modele mai complexe, care să dea răspuns la
mai multe probleme. Asemenea modele transformă variabilele exogene din
modelul lui Solow în variabile endogene.
Concepte cheie
Eficienţa muncii – variabilă a modelului lui Solow, care se referă la starea de
sănătate şi de instruire, precum şi la competenţele stocului de forţă de muncă.
Modelul lui Solow – model macroeconomic care descrie modul în care
economisirea, creşterea demografică şi progresul tehnic influenţează ritmul creşterii
economice şi nivelul bunăstării economice.
Regula de aur a acumulării – nivel al ratei de economisire în modelul lui
Solow, la care consumul pe lucrător (sau pe unitate de eficienţă a muncii) este maxim.
Unitate de eficienţă a muncii – indicator al stocului de forţă de muncă, care
include atât numărul lucrătorilor cât şi eficienţa fiecărui lucrător.
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. Cum influenţează rata economisirii nivelul venitului de echilibru în modelul lui
Solow? Dar ritmul creşterii staţionare?
2. De ce ar prefera politica economică stocul de capital conform cu regula de aur?
3. Ar prefera politica economică creşterea staţionară dacă stocul de capital ar depăşi
nivelul prescris de regula de aur? Dar dacă ar fi inferior acestui nivel?
4. Cum influenţează rata creşterii demografice nivelul venitului de echilibru în
modelul lui Solow?
5. Ce determină ritmul de creştere staţionar al venitului pe lucrător?
6. Cum poate influenţa politica economică rata de economisire?
7. Cum a evoluat ritmul creşterii economice în ultima jumătate de secol? Cum se
explică această evoluţie?
Probleme şi teme de reflecţie
1. Două ţări (A şi B) au funcţia de producţie:
a. Ce tip de randament de scară are această funcţie de producţie? Explicaţi!
b. Ce formă are funcţia outputului/lucrător: y = f(k)?
c. Să presupunem că în niciuna din cele două ţări nu există creştere
demografică (n = 0) şi nici progres tehnic (g = 0), iar rata amortizării
capitalului este de 5% pe an. Ţara A economiseşte în fiecare an 10% din
output, iar ţara B 20%. Utilizând răspunsul de la b) şi condiţia de echilibru
a egalităţii investiţie = uzură, determinaţi valoarea de echilibru a
capitalului/lucrător (k) pentru ambele ţări. Determinaţi şi nivelul de
echilibru a venitului şi consumul pe lucrător.
d. Să presupunem că în cele două ţări coincide nivelul iniţial al stocului de
capital/lucrător. Cât este nivelul outputului şi al consumului/lucrător?
2. Miracolul economic japonez şi vest – german din perioada postbelică a
demonstrat ce se întâmplă într-o economie în care o parte din stocul de capital este
distrus. Să presupunem că războiul nu atinge nemijlocit stocul de capital, ci
distruge o parte din stocul de muncă.
a. Ce efect va avea acest lucru asupra outputului total şi pe lucrător?
b. Să presupunem că rata economisirii nu se modifică şi înainte de război
economia era pe o traiectorie de creştere staţionară. Cum evoluează după
război outputul/lucrător? Este mai mare, mai mic sau „normal” ritmul de
creştere postbelic?
3. Să presupunem că funcţia de producţie este .
a. Determinaţi nivelul de echilibru al outputului y în funcţie de s, n, g şi б.
b. Într-o ţară dezvoltată s = 28% şi n = 1% pe an. Într-o ţară mai puţin
dezvoltată s = 10% şi n = 4%. În ambele ţări g = 0.02 şi б = 0.04 .
Determinaţi valoarea de echilibru a outputului y în cele două ţări.
c. Ce politică economică poate aplica ţara mai puţin dezvoltată pentru ca y să
crească?
4. Într-o ţară, venitul brut al capitalului reprezintă 30% din PIB. Ritmul mediu anual
de creştere a outputului este de 3%, rata anuală a uzurii este 4%, iar proporţia
capitalului în producţie este de 2.5. Funcţia de producţie este de tip Cobb –
Douglas, adică proporţia capitalului în producţie este constantă. Economia este pe
o traiectorie staţionară.
a. Cât este rata economisirii pe această traiectorie iniţială? (utilizaţi relaţia
).
b. Cât este MPK pe această traiectorie iniţială?
c. Să presupunem că sub efectul politicii economice creşte rata economisirii
şi în economie se realizează creşterea conformă cu regula de aur. Cât este
acum MPK? Comparaţi această valoare cu cea corespunzătoare traiectoriei
iniţiale şi explicaţi!
d. Cât este ponderea capitalului în producţie pe noua traiectorie? Explicaţi!
e. Ce rată de economisire ar fi necesară pentru realizarea creşterii conforme
cu regula de aur?
5. Într-o ţară, ritmul mediu anual al creşterii demografice în secolul XX a fost de 1%.
Pentru secolul XXI s-a prognozat un ritm de 0%. Utilizând modelul lui Solow,
precizaţi efectele încetinirii creşterii demografice asupra ritmului de creştere a
outputului global şi pe lucrător. Analizaţi efectele probabile pe traiectoria de
creştere staţionară, precum şi în perioada de tranziţie între două stări staţionare.
6. Dovediţi enunţurile de mai jos, referitoare la creşterea de echilibru care are în
vedere şi creşterea demografică şi progresul tehnic.
a. Proporţia capitalului în producţie nu se modifică.
b. Ponderea K şi L în procesul producţiei venitului este constantă (aveţi în
vedere că MPK = f(k+1) – f(k)).
7. Nivelul învăţământului arată deosebiri mari de la o ţară la alta. Să presupunem că
trebuie să comparăm o economie cu un stoc de forţă de muncă mai instruit cu alta
în care stocul de forţă de muncă este mai puţin instruit. Ambele ţări au aceeaşi rată
de economisire, de creştere demografică şi de progres tehnic. Conform modelului
lui Solow, cum evoluează valoarea următoarelor variabile:
a. ritmul de creştere a outputului global (Y);
b. nivelul outputului pe lucrător (y);
c. chiria (dobânda) reală pentru capital;
d. salariul real.
8. În modelul lui Solow, creşterea demografică măreşte outputul global, dar nu şi
outputul pe lucrător. Este adevărat acest lucru şi când funcţia de producţie are
randament de scară crescător sau descrescător? Explicaţi!
Marile probleme macroeconomice
Unitatea 8. Şomajul
Unitatea 9. Inflaţia
84
UNITATEA 8
Şomajul
Obiective:
a explica ce este rata naturală a şomajului şi ce factori o determină;
a explica cauzele şomajului fricţional şi a şomajului de aşteptare;
a arăta cauzele rigidităţii salariilor;
a analiza durata şi structura şomajului;
a explica de ce creşte continuu rata şomajului în ultimele decenii.
*
* *
Şomajul este acea problemă macroeconomică, care atinge indivizii în modul
cel mai nemijlocit şi cel mai grav. Pentru cei mai mulţi oameni, pierderea locului de
muncă înseamnă scăderea nivelului de trai şi o povară psihologică. Nu este deci de
mirare că şomajul este adesea în centrul dezbaterilor politice.
Mulţi politicieni utilizează pentru măsurarea stării economice „indicatorul
suferinţei” (misery index), adică suma valorii nominale a şomajului şi a inflaţiei,
evaluând pe baza acestuia succesul sau eşecul politicilor economice.
Economiştii studiază şomajul, pentru ca identificând cauzele sale, să faciliteze
dezvoltarea unor instrumente de politică economică care să modeleze situaţia
şomerilor. Unele dintre acestea (de exemplu, programele de recalificare) fac posibilă
câştigarea unui nou loc de muncă pentru cei în cauză. Altele (de exemplu, sistemul
ajutorului de şomaj), încearcă să uşureze povara economică cauzată de pierderea
locului de muncă. Există însă şi instrumente politice care, deşi neintenţionat,
contribuie la creşterea şomajului. Economiştii pot ajuta politicienii în fundamentarea
deciziilor lor, arătând posibilele efecte nedorite ale acestora.
Până acum, în analiza pieţei muncii am făcut abstracţie de şomaj, presupunând
că economia ajunge la starea de ocupare deplină. În realitate, nu toţi cei ce intră în
stocul de forţă de muncă dispun în fiecare moment de un loc de muncă, şomajul fiind
astfel un însoţitor natural al economiilor bazate pe pieţe libere.
124
Şomajul există permanent, deşi valoarea lui oscilează de la un an la altul.
8.1. Rata naturală a şomajului
Prima întrebare pe care o punem în legătură cu şomajul este: de ce există
şomaj şi ce determină nivelul şomajului? Cu alte cuvinte, ne interesează deocamdată
doar rata naturală a şomajului şi cauzele sale.
Rata naturală a şomajului (un) este acel nivel mediu, în jurul căruia oscilează
şomajul de la un an la altul într-o economie.
Zi de zi, unii lucrători îşi părăsesc sau îşi pierd locul de muncă, respectiv alţii
găsesc un loc de muncă. Acest circuit permanent determină structura stocului de
muncă la fiecare moment dat:
L = E + U
unde: L – stocul de forţă de muncă;
E – populaţia ocupată;
U – şomeri.
Din relaţia de mai sus rezultă rata şomajului:
Pentru a ne putea concentra atenţia doar asupra factorilor ce determină
şomajul, vom presupune că mărimea stocului de muncă (L) este dată (constantă).
Trecerea permanentă din categoria E în U şi invers, se poate reprezenta schematic ca
în figura 8.1.
Să notăm cu „p” rata pierderii
locului de muncă, adică ponderea
populaţiei ocupate care-şi pierde locul de
muncă în decursul lunii şi cu „g” rata
găsirii unui loc de muncă, adică
ponderea şomerilor care găsesc un loc de
muncă în decursul lunii. Presupunând că
cele două rate sunt constante, putem
determina rata şomajului. Dacă această rată nu se modifică, piaţa muncii este
125
staţionară şi numărul celor ce-şi pierd, respectiv a celor ce găsesc loc de muncă
coincide, adică:
Deoarece E = L – U, putem scrie:
unde: , deci:
sau
Din relaţia de mai sus, rezultă că rata naturală a şomajului depinde de rata
pierderii şi rata găsirii unui loc de muncă. Cu cât este mai mare rata pierderii, cu atât
este mai mare rata naturală a şomajului, respectiv cu cât este mai mare rata găsirii, cu
atât este mai redus şomajul.
De exemplu, să presupunem că 1% din cei ocupaţi îşi pierd locul de muncă în
decurs de o lună (p = 0.01), iar 20% din şomeri găsesc un loc de muncă în decurs de o
lună (g = 0.2). În acest caz, rata staţionară (naturală) a şomajului este:
Acest model are o foarte importantă consecinţă în privinţa politicii economice:
rata naturală a şomajului poate fi redusă fie prin reducerea ratei pierderii, fie prin
mărirea ratei găsirii. Dacă o decizie politică modifică p sau g, atunci modifică automat
şi rata naturală a şomajului. Însă acest model nu răspunde la o întrebare esenţială: de
ce există şomaj? Dacă indivizii ar găsi imediat un loc de muncă, rata găsirii ar fi
126
foarte mare şi rata şomajului ar oscila în jur de zero. Modelul presupune însă că
găsirea unui loc de muncă nu are loc imediat, deşi nu explică de ce?
Să analizăm în continuare două din cauzele principale ale şomajului: căutarea
unui loc de muncă acceptabil şi rigiditatea salariilor.
8.2. Şomajul fricţional (de căutare)
Una din cauzele şomajului este faptul că „cuplarea” celor ce caută un loc de
muncă cu locurile de muncă libere necesită timp. Până acum am presupus că fiecare
lucrător şi fiecare loc de muncă este identic, deci oricine poate ocupa oricare loc de
muncă liber. Dacă acest lucru ar fi adevărat, în condiţiile echilibrului pieţei forţei de
muncă pierderea locului de muncă nu ar genera şomaj: cei concediaţi ar găsi imediat
un nou loc de muncă la salariul pieţei (de echilibru).
În realitate, oamenii au preferinţe şi competenţe diferite; la fel şi locurile de
muncă se deosebesc. În plus, nici informaţiile nu sunt perfecte şi mobilitatea
geografică a forţei de muncă este limitată. Ca urmare, căutarea unui loc de muncă
corespunzător necesită timp şi energie.
Diferitele locuri de muncă necesită competenţe diferite şi diferă salariile
plătite. Nu este de mirare că un şomer nu acceptă neapărat primul loc de muncă care i
se oferă. Pentru a găsi locul de muncă preferat, el are nevoie de timp. În timpul
căutării noului loc de muncă există deci un şomaj numit şomaj fricţional, care
însoţeşte în mod normal economiile contemporane.
Într-o economie în continuă dezvoltare se modifică permanent structura
bunurilor cerute. Concomitent cu modificarea structurii cererii de bunuri, se schimbă
şi cererea de forţă de muncă care produce aceste bunuri. De exemplu, descoperirea
calculatorului a redus treptat cererea de maşini de scris, deci şi cererea de forţă de
muncă a fabricilor de maşini de scris a devenit tot mai mică, crescând însă cererea de
forţă de muncă a industriei electronice.
De asemenea, diferitele regiuni geografice produc produse diferite, ceea ce
înseamnă că modificările structurale ale cererii de bunuri influenţează diferit
modificările structurale ale cererii de forţă de muncă. Astfel, în unele regiuni, cererea
de muncă poate să scadă, în altele poate să crească. De exemplu, creşterea preţului
127
ţiţeiului a mărit cererea de forţă de muncă în ţările producătoare de petrol şi a redus
cererea de forţă de muncă în ţările ce produc automobile.
Asemenea modificări ale cererii de forţă de muncă (în funcţie de ramuri
industriale sau zone geografice) se numesc modificări sectoriale. Ele sunt
permanente, iar transferul de forţă de muncă dintr-un sector în altul, dintr-o zonă
geografică în alta necesită timp, deci întotdeauna există şomaj fricţional (de căutare).
În fine, angajaţii pot rămâne fără loc de muncă şi dacă firmele dau faliment,
dacă sunt concediaţi pentru diferite motive, dacă nu mai sunt necesare competenţele
lor speciale etc. Ei pot demisiona pentru a căuta o altă carieră sau pentru a se muta în
altă zonă geografică. Toate aceste evenimente conduc la şomaj fricţional.
Multe iniţiative ale politicii economice vizează limitarea şomajului fricţional,
cu scopul de a reduce rata naturală a şomajului. Centrele teritoriale de forţă de muncă
răspândesc informaţiile privind locurile de muncă libere, pentru a mări eficienţa
căutării locului de muncă corespunzător. Statul organizează programe de reconversie
profesională, pentru a uşura transferul forţei de muncă între diferitele sectoare în
declin şi cele în expansiune. Asemenea acţiuni măresc rata găsirii (g), deci contribuie
la reducerea ratei naturale a şomajului.
Există însă şi acţiuni guvernamentale care, neintenţionat, măresc şomajul
fricţional. Aşa este, de exemplu, sistemul ajutoarelor de şomaj, în cadrul căruia, după
pierderea locului de muncă, pentru un timp limitat, şomerii primesc o parte din
salariul pierdut. Ajutorul de şomaj, prin uşurarea poverii economice a pierderii locului
de muncă măreşte şomajul fricţional, deci şi rata naturală a şomajului. Acel şomer
care beneficiază de ajutor public, consideră că nu este chiar atât presantă necesitatea
de a găsi un loc de muncă încât să accepte prima slujbă ce i se oferă. În felul acesta,
scade rata găsirii şi creşte şomajul.
În plus, în cadrul negocierilor ce premerg încheierea contractului de muncă
angajaţii insistă mai puţin pentru oferirea unor garanţii legate de păstrarea locului de
muncă, deoarece ştiu că ajutorul de şomaj îi va compensa parţial dacă-şi pierd
serviciul. Un asemenea comportament măreşte rata pierderii, deci rata şomajului.
Cele arătate mai sus nu înseamnă totuşi că sistemul ajutoarelor de şomaj nu
este de dorit. Avantajul lui constă în faptul că reduce nesiguranţa angajaţilor în
privinţa veniturilor lor. În plus, faptul că şomerii pot refuza ofertele de serviciu
neatractive poate ameliora eficienţa „cuplării” omului potrivit cu locul de muncă
potrivit.
128
Având în vedere avantajele şi dezavantajele sistemului ajutoarelor de şomaj,
analiza cost – beneficiu a diferitelor sale forme este dificilă şi constituie un domeniu
de cercetare prioritar pentru economişti.
Adesea, economiştii propun reformarea sistemului cu scopul eliminării
efectelor sale nedorite. O asemenea propunere este: dacă o firmă cauzează şomaj
temporar (de exemplu, concediu forţat neplătit), atunci să plătească integral ajutorul
de şomaj pentru persoanele în cauză. Plătind doar parţial sau deloc acest ajutor de
şomaj (aşa cum se întâmplă cel mai des), firmele nu sunt cointeresate să utilizeze
integral forţa de muncă de care dispun, iar bugetul de stat suportă o cheltuială prea
mare. Reforma propusă ar reduce şomajul temporar.
O altă propunere este ca şomerii să fie obligaţi după un timp să presteze munci
în folos obştesc, deoarece în acest caz ei ar fi mai insistenţi în căutarea unui loc de
muncă, ar creşte rata găsirii şi ar scădea rata naturală a şomajului.
8.3. Şomajul de aşteptare
A doua cauză a şomajului este rigiditatea salariilor: salariile nu se adaptează
imediat în vederea egalizării cererii şi ofertei de muncă. În modelul echilibrului pieţei
muncii tratat până acum, am presupus că prin adaptarea instantanee a salariului real se
realizează echilibrul cererii şi a ofertei de forţă de muncă, însă, în realitate, salariile nu
sunt întotdeauna flexibile. Adesea, salariul real rămâne deasupra nivelului de echilibru
al pieţei (Fig. 8.2.).
Şomajul datorat rigidităţii salariilor reale
(ce cauzează insuficienţa locurilor de muncă) se
numeşte şomaj de aşteptare. O parte din forţa de
muncă rămâne fără loc de muncă nu pentru că
tocmai caută o slujbă corespunzătoare, ci
deoarece în condiţiile salariilor în vigoare, oferta
de muncă depăşeşte cererea de muncă. Indivizii
aşteaptă eliberarea de noi locuri de muncă.
Pentru a înţelege şomajul de aşteptare,
trebuie să studiem cauzele nerealizării
129
echilibrului pe piaţa muncii. Când salariul real depăşeşte nivelul de echilibru şi oferta
de muncă este mai mare decât cererea, ne-am putea aştepta ca întreprinderile să
reducă salariile oferite. Şomajul de aşteptare ia naştere tocmai pentru că firmele, în
pofida ofertei de muncă excedentare, nu reduc salariile. De ce rămân salariile rigide?
Economiştii amintesc trei asemenea cauze: salariul minim legal, monopolul
sindicatelor şi salariile de eficienţă.
8.3.1. Salariul minim legal
Guvernul provoacă rigiditatea salariilor atunci când nu permite firmelor să
reducă salariile la nivelul de echilibru, prescriind un nivel minim sub care salariile nu
pot coborî, indiferent ce se întâmplă pe piaţa muncii.
Pentru cei mai mulţi lucrători, salariul minim nu are nici o semnificaţie,
deoarece salariile lor sunt mai mari decât salariul minim legal. Însă pentru alţi
lucrători, mai ales cei necalificaţi sau fără experienţă, salariul minim măreşte salariul
peste nivelul de echilibru şi, astfel, scade cererea faţă de aceşti lucrători.
Economiştii sunt de părere că salariul minim are impactul cel mai mare asupra
şomajului tânăr. Salariul de echilibru pentru această categorie de lucrători este redus,
deoarece sunt mai puţin calificaţi şi/sau experimentaţi, deci au un randament mai
redus. În plus, o parte din salariul lor se realizează sub forma câştigării de experienţă,
a învăţării meseriei (calificare la locul de muncă). Ca urmare, nivelul salariului efectiv
plătit tinerilor lucrători (ucenici) la care s-ar realiza echilibrul cererii şi ofertei de
muncă este redus. Astfel, în cazul lor, salariul minim reprezintă o barieră reală, spre
deosebire de alte categorii de lucrători.
Cercetările arată că sporirea salariului minim cu 10%, reduce numărul tinerilor
ocupaţi cu 1-3%.
Salariul minim reprezintă o permanentă sursă de dezbatere. Susţinătorii
salariului minim cât mai mare sunt de părere că în acest fel poate să crească venitul
lucrătorilor săraci şi cu familii numeroase. Cert este însă că salariul minim asigură
doar un nivel de trai foarte modest. Adversarii salariului minim consideră că
ajutorarea celor săraci trebuie realizată altfel. Salariul minim nu ajută, de fapt, pe cei
nevoiaşi. Majoritatea celor ce „beneficiază” sunt tineri din clasa de mijloc, care se
angajează pentru a-şi completa banii de buzunar.
130
Pentru a ameliora efectele negative ale salariului minim asupra tinerilor
lucrători, unii economişti au propus ca această lege să nu se refere şi la această
categorie a forţei de muncă, pentru ca tinerii să se poată angaja şi cu un salariu mai
mic. Astfel, ar scădea şomajul tânăr şi tinerii ar avea posibilitatea să câştige
experienţă şi să înveţe o meserie la locul de muncă.
Adversarii acestei propuneri susţin că o asemenea măsură ar cointeresa firmele
să înlocuiască forţa de muncă adultă cu tineri, deci ar creşte şomajul adult.
Mulţi economişti şi politicieni sunt de părere că o formă mult mai eficace de
ajutorare a lucrătorilor săraci o constituie scutirea totală sau parţială de impozitul pe
salariu. Efectul negativ al unei asemenea măsuri ar fi însă scăderea încasărilor
bugetare.
8.3.2. Monopolul sindicatelor
A doua cauză a rigidităţii salariilor este situaţia de monopol a sindicatelor în
negocierile cu angajatorii. În majoritatea ţărilor europene puterea sindicatelor este
considerabilă.
Salariile sindicaliştilor nu sunt determinate de echilibrul cererii şi ofertei, ci de
negocierile colective ale conducerii sindicatelor cu directorii firmelor. Adesea, aceste
negocieri ridică nivelul salariului peste nivelul de echilibru şi fac posibil ca firmele să
determine câţi lucrători angajează. Rezultatul este scăderea numărului de angajări şi
creşterea şomajului de aşteptare.
Sindicatele influenţează nivelul salariilor chiar şi la firmele la care nu lucrează
sindicalişti, deoarece însăşi ameninţarea pericolului acordului colectiv poate menţine
un nivel ridicat de salarii.
În general, firmele nu agreează sindicatele, care măresc puterea în negocieri a
angajaţilor şi în alte domenii: durata zilei de muncă, condiţiile de muncă etc. Ca
urmare, o firmă poate decide să plătească salarii peste cel de echilibru, numai pentru a
preîntâmpina crearea unui sindicat al angajaţilor ei.
Şomajul cauzat de sindicate conduce la conflictul dintre insideri şi outsideri.
Acei lucrători care sunt angajaţi (insideri) încearcă să menţină la un nivel cât mai înalt
salariile plătite de firme. Astfel, o parte din cheltuielile salariale ale firmelor se
suportă de şomeri (outsideri), deoarece dacă salariile ar fi mici, ei ar fi angajaţi.
131
8.3.3. Salariile de eficienţă
Salariile de eficienţă reprezintă a treia cauză presupusă a rigidităţii salariilor.
Teoria salariilor de eficienţă porneşte de la ipoteza că un salariu mai mare măreşte
productivitatea muncii. Relaţia ce există între nivelul salariilor şi productivitate poate
explica de ce nu sunt dispuse firmele să reducă salariile în pofida faptului că pe piaţa
muncii este ofertă excedentară. Deşi, în acest caz ar scădea cheltuielile salariale ale
firmelor, ar scădea şi eficienţa muncii, deci şi profitul firmelor.
Economiştii încearcă să explice cu diferite teorii modul în care influenţează
salariile productivitatea muncii. Conform unei teorii aplicate în special în cazul ţărilor
mai sărace, nivelul salariilor influenţează alimentaţia lucrătorilor. Lucrătorii mai bine
plătiţi consumă alimente mai hrănitoare, iar lucrătorii mai bine plătiţi şi mai sănătoşi
au o productivitate mai mare. Firma decide deci să plătească salarii mai mari decât cel
de echilibru, pentru a menţine sănătatea angajaţilor ei. O asemenea abordare nu poate
fi aplicată în cazul ţărilor bogate, unde însuşi salariul de echilibru depăşeşte
considerabil nivelul necesar pentru menţinerea sănătăţii lucrătorilor.
În cazul ţărilor bogate se aplică deci o altă teorie, conform căreia salariile mai
mari reduc fluctuaţiile forţei de muncă. Lucrătorii pot decide din mai multe motive să-
şi dea demisia: au primit o ofertă mai bună în altă parte, şi-au schimbat cariera sau
domiciliul etc. Cu cât este mai mare salariul plătit de o firmă, cu atât sunt mai
interesaţi lucrătorii ei să-şi păstreze locul de muncă. Astfel, creşte stabilitatea
angajaţilor şi se reduc cheltuielile firmei pentru a angaja şi pregăti lucrători noi.
A treia teorie susţine că nivelul mediu de calificare a angajaţilor unei firme
depinde de nivelul salariilor plătite de aceasta. Dacă o firmă reduce salariile, cei mai
buni angajaţi pleacă şi rămân doar cei mai slabi, care nu au oferte alternative mai
bune. În acest caz, are loc o selecţie inversă. Prin plata unor salarii mai mari decât cel
de echilibru, întreprinderile pot reduce selecţia inversă, deci pot ameliora calitatea
medie a angajaţilor lor, mărind astfel productivitatea.
În fine, a patra teorie susţine că salariile mai mari incită angajaţii să facă
eforturi mai substanţiale. Angajatorii nu pot controla permanent fiecare angajat, deci,
în ultimă instanţă, angajaţii decid cât de intens să lucreze. Ei pot decide să lucreze
intens sau pot alege „chiulul”, riscând să fie prinşi şi concediaţi. Acesta este riscul
moral al firmei. Dacă însă firma plăteşte bine, acest risc moral scade, deoarece creşte
132
costul de oportunitate al concedierii. Salariile mari reduc atractivitatea chiulului în
ochii angajaţilor şi măresc deci productivitatea.
Elementul comun al celor patru teorii descrise mai sus constă în ideea că
firmele funcţionează mai eficient dacă îşi plătesc bine angajaţii. De aici rezultă că
uneori întreprinderile sunt interesate să plătească salarii ce depăşesc salariul de
echilibru al pieţei, iar rigiditatea (în jos) a salariilor ce rezultă din acest
comportament, conduce la şomaj de aşteptare.
8.4. Durata şi structura şomajului
Dacă un lucrător îşi pierde locul de muncă, el trebuie să suporte povara
şomajului pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă? Răspunsul la această întrebare
este important, deoarece poate clarifica cauzele şomajului.
Dacă şomajul este prioritar pe termen scurt, atunci putem presupune că este
vorba de un şomaj fricţional, care nu poate fi eradicat, deoarece întotdeauna este
nevoie de timp pentru a găsi un loc de muncă corespunzător. Dacă însă predomină
şomajul pe termen lung, nu mai poate fi vorba despre şomaj fricţional. În acest caz, ne
confruntăm cu un şomaj de aşteptare, al cărui management este deja posibil.
Studiile statistice arată că, în general, majoritatea indivizilor care-şi pierd
locul de muncă rămân în şomaj doar pe termen scurt. Totuşi, ponderea majoritară în
timpul total petrecut în şomaj revine şomajului pe termen lung. Să luăm un exemplu.
În anul t1, într-o economie rata şomajului este 5.6%, iar 60% dintre şomeri găsesc un
alt loc de muncă după mai puţin de o lună. În acelaşi an t1, 69% din timpul total
petrecut în şomaj în economia naţională se poate atribui şomajului pe termen lung (2
sau mai multe luni). Cum pot fi adevărate ambele afirmaţii? În anul t1, numărul
şomerilor a fost U = 10, din care 8 şomeri au găsit de lucru în mai puţin de o lună, iar
2 şomeri numai după 12 luni. Ca urmare, timpul total petrecut în şomaj în anul t 1 a
fost de luni. Preponderent este şomajul pe termen scurt: 8 din 10,
adică 80%. Totuşi, ponderea prioritară în timpul total petrecut în şomaj o are şomajul
pe termen lung: din 32 luni, 24 luni (75%) s-au datorat celor 2 şomeri care nu şi-au
găsit de lucru numai după 12 luni (deşi ei reprezintă doar 20% dintre şomeri).
Concluziile de genul celor de mai sus pot fi foarte importante pentru politica
economică. Dacă obiectivul este reducerea timpului total petrecut în şomaj, atunci
133
trebuie să se acţioneze asupra celor ce rămân mult timp în şomaj (şomaj de aşteptare).
Acţiunile întreprinse trebuie să fie prudente, având în vedere faptul că este vorba
despre un număr relativ redus de şomeri, deoarece cei mai mulţi sunt afectaţi de
şomajul fricţional (pe termen scurt).
Studiul datelor statistice arată că rata şomajului se deosebeşte substanţial de
la o categorie socială la alta. În general, această rată este mult mai mare în rândul
lucrătorilor tineri decât a celor mai în vârstă. După cum se ştie, rata naturală a
şomajului depinde de rata găsirii şi a pierderii. În cazul grupelor sociale cu o rată mare
a şomajului se observă o rată înaltă a pierderii, însă rata găsirii arată abateri mai mici.
Lucrătorii tineri au intrat mai recent în stocul de muncă şi adesea sunt foarte incerţi în
privinţa planurilor lor de viitor. Pare rezonabil pentru ei să încerce mai multe
alternative înainte de a se stabiliza într-un domeniu anume. Ca urmare, rata pierderii
este mai mare şi şomajul fricţional devine o caracteristică dominantă la această
categorie socială.
La fel, se observă o rată mai mare a şomajului în rândul femeilor, comparativ
cu bărbaţii. În cazul femeilor, rata găsirii este mai redusă decât rata pierderii. Din
păcate, cea mai probabilă explicaţie rezidă în discriminarea din partea angajatorilor.
În majoritatea ţărilor, se observă o continuă creştere a şomajului. Deşi
economiştii nu au ajuns încă la o concluzie univocă în privinţa explicării acestui
fenomen, există totuşi unele teorii.
a) O explicaţie posibilă ar consta în modificarea structurii stocului de forţă de
muncă. După al doilea război mondial, numărul noilor născuţi a crescut repede, iar
generaţia „baby-boom” a apărut pe piaţa muncii în anii 1970. Deoarece în cazul
tinerilor este mai mare rata şomajului, a crescut şi rata naturală (medie) a şomajului.
A crescut şi numărul femeilor active, iar în rândul lor este mai mare rata
şomajului. Creşterea ponderii femeilor în cadrul stocului de forţă de muncă a
influenţat deci tot în direcţia creşterii ratei medii a şomajului.
b) O altă posibilă explicaţie porneşte de la observaţia că apariţia femeilor pe
piaţa muncii a mărit numărul familiilor cu doi salariaţi, ceea ce a condus la creşterea
ponderii bărbaţilor în rândul şomerilor. Dacă soţia lucrează şi ea, bărbatul va refuza
mai probabil un post neatrăgător decât dacă el ar fi singurul salariat al familiei. Astfel,
scade rata găsirii în rândul bărbaţilor şomeri, ceea ce măreşte rata şomajului.
Chiar dacă această explicaţie ar fi adevărată, este greu de corelat cu faptul că
şomajul masculin este mai redus în rândul acelora care au soţia salariată decât la cei a
134
căror soţie este casnică. În plus, şomajul a crescut în ultimul timp şi în rândul
bărbaţilor celibatari.
c) A treia explicaţie alternativă ar consta în extinderea mutaţiilor sectoriale. Cu
cât modificările sectoriale sunt mai mari, cu atât va fi mai mare şi rata pierderii, deci
şi şomajul fricţional. Una din principalele cauze ale modificărilor sectoriale din zilele
noastre este creşterea preţului energiei (în principal, al petrolului). Aceste modificări
au necesitat şi o puternică realocare a forţei de muncă dinspre sectoarele energo –
intensive spre cele mai puţin energo – intensive, mărind astfel nivelul şomajului. O
asemenea explicaţie este în concordanţă cu evoluţiile din ultimele decenii: în anii
1990, când preţul ţiţeiului a devenit mai stabil, nivelul mediu al şomajului a scăzut,
chiar dacă nu prea mult.
În concluzie, cauzele creşterii şomajului rămân deocamdată neclarificate
întru-totul. Unele ipoteze par logice, dar nici una nu poate explica integral fenomenul.
Creşterea şomajului este rezultatul mai multor procese independente unul de altul,
deci nu poate exista o unică explicaţie general acceptabilă.
Un fenomen interesant este creşterea considerabilă a şomajului în cadrul UE.
Fenomenul s-a numit euroscleroză. Care ar fi cauza acestui fenomen? Nimeni nu ştie
nimic cert, dar există o teorie general acceptată: programele de ajutorare a şomerilor
foarte „mărinimoase”, conjugate cu restructurarea cererii de forţă de muncă între
calificaţi şi necalificaţi intervenită în urma progresului tehnic.
Programele de ajutorare a şomerilor sunt multiple (asigurare socială, securitate
socială, ajutor de şomaj, statul bunăstării etc.). În multe ţări din UE, ajutorul de şomaj
se poate obţine pe termen nelimitat. Statisticile arată că în acele ţări care sunt mai
„mărinimoase”, rata şomajului este mai mare. Într-o anumită privinţă, cei ce trăiesc
din ajutoare sociale nu intră în stocul de forţă de muncă, deoarece ajutoarele de care
beneficiază reduc atractivitatea angajării comparativ cu şomajul. Cu toate acestea,
statisticile guvernamentale includ adesea şi aceşti indivizi în rândul şomerilor (deşi ei
nu caută activ un loc de muncă).
În ultimii ani, a scăzut substanţial cererea de muncă necalificată, în favoarea
celei calificate. Astfel, apariţia calculatorului a mărit cererea de forţă de muncă
capabilă să-l utilizeze şi a redus substanţial cererea de forţă de muncă care nu ştie să-l
utilizeze. A scăzut şi salariul muncitorilor necalificaţi, în raport cu salariul celor
calificaţi. Cu cât scade mai mult salariul celor necalificaţi, cu atât devine mai atractiv
pentru ei ajutorul de şomaj, deci şomajul creşte.
135
Diagnosticul eurosclerozei nu indică şi remediul, tratamentul ce se impune.
Economiştii trebuie să continue încă studiul acestui fenomen.
8.5. Mişcările din cadrul stocului de forţă de muncă
Până acum, am considerat că stocul de forţă de muncă (L) este constant, ceea
ce însă nu concordă cu realitatea.
Dacă L este constant, singura cauză a şomajului poate fi pierderea locului de
muncă, iar din grupa şomerilor nu există altă scăpare decât găsirea unui loc de muncă.
În realitate, este foarte important să studiem dinamica stocului de forţă de
muncă. Circa o treime din şomeri au intrat în stocul de forţă de muncă în trecutul
apropiat. O parte din cei nou intraţi în acest stoc sunt tinerii care-şi caută primul loc
de muncă, iar restul au lucrat şi înainte, dar pentru un timp au ieşit din stocul de forţă
de muncă. În plus, nu orice stare de şomaj se termină cu găsirea unui loc de muncă.
Circa jumătate din şomeri se retrag în final de pe piaţa muncii.
Ieşirile şi intrările în stocul de forţă de muncă îngreunează analiza statistică a
şomajului. Astfel, o parte din cei ce se consideră şomeri, nu caută realmente un loc de
muncă, deci nu fac parte de fapt din stocul de forţă de muncă. „Şomajul” lor nu
reprezintă deci o problemă socială. Pe de altă parte însă, există indivizi care ar dori să
lucreze, dar după o perioadă de căutare zadarnică se descurajează şi părăsesc piaţa
muncii. Aceşti indivizi nu sunt incluşi în stocul de forţă de muncă şi nu apar în
statisticile şomajului, deşi ei, de fapt, sunt şomeri. Chiar dacă acest fenomen nu este
măsurabil (nu există statistici), el reprezintă totuşi o problemă socială.
Concluzii
1. Şomajul înseamnă resurse risipite, deoarece şomerii dispun de competenţe cu care
ar putea contribui la creşterea venitului naţional şi totuşi nu fac acest lucru.
2. Rata naturală a şomajului este egală cu rata staţionară a şomajului. Nivelul ei
depinde de rata găsirii şi rata pierderii locului de muncă.
3. Deoarece indivizii au nevoie de timp pentru a găsi un loc de muncă care
corespunde competenţelor şi preferinţelor lor, un oarecare nivel al şomajului este
nelipsit în orice economie.
136
4. Şomajul de aşteptare ia naştere atunci când salariul real rămâne deasupra
salariului de echilibru al pieţei libere a muncii. Cauzele rigidităţii salariilor reale
sunt: salariul minim, situaţia de monopol a sindicatelor, salariile de eficienţă.
5. Rata şomajului măsurată la nivelul diferitelor categorii sociale arată mari decalaje,
fiind mai mare la tineri, respectiv la femei.
6. În ultimele decenii, nivelul şomajului a crescut în mod permanent. S-au emis mai
multe teorii, dar nici una nu poate explica integral fenomenul.
7. Studiul dinamicii stocului de forţă de muncă are o importanţă mare în explicarea
cauzelor şomajului.
8. Politica economică dispune de unele instrumente relativ eficiente de reducere a
şomajului, dar unele din ele pot avea şi efecte secundare nedorite. Ca urmare,
problema şomajului rămâne în continuare în centrul dezbaterilor politice.
Concepte cheie
Ajutor de şomaj – program guvernamental de ajutorare, în cadrul căruia, după
pierderea locului de muncă, şomerii primesc pentru o perioadă limitată o parte din
venitul pe care l-au pierdut.
Deplasare sectorială – modificare a structurii cererii de bunuri, deci şi de forţă
de muncă, pe ramuri industriale sau pe zone geografice.
Insideri – lucrători angajaţi, care influenţează negocierile de salarii.
Lucrători descurajaţi – lucrători care părăsesc piaţa muncii, deoarece nu mai
speră să găsească un loc de muncă.
Outsideri – lucrători fără loc de muncă, care nu pot influenţa negocierile de
salarii.
Rata naturală a şomajului – rata de echilibru a şomajului, în jurul căreia
oscilează nivelul şomajului de-a lungul anilor.
Rigiditatea salariilor - reducerea salariilor nu conduce la echilibrarea cererii
şi ofertei de muncă.
Şomaj de aşteptare – şomaj datorat rigidităţii salariilor şi insuficienţei
locurilor de muncă.
Şomaj fricţional – şomaj datorat faptului că este nevoie de timp pentru a găsi
locul de muncă ce corespunde competenţelor şi preferinţelor personale.
137
Teoria salariilor de eficienţă – teorie a rigidităţii salariilor şi a şomajului,
conform căreia firmele măresc eficienţa muncii şi profitul prin păstrarea salariilor
deasupra nivelului de echilibru de pe piaţa liberă a forţei de muncă.
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. Ce determină rata naturală a şomajului?
2. Explicaţi şomajul fricţional şi şomajul de aşteptare. Prin ce se deosebesc ele?
3. Daţi trei exemple posibile pentru rigiditatea salariilor, care nu permit echilibrarea
cererii cu oferta de muncă.
4. Şomajul este, de obicei, pe termen scurt sau lung? Explicaţi!
5. Cum explică economiştii creşterea continuă a ratei şomajului în ultimele decenii?
Probleme şi teme de reflecţie
1. Răspundeţi, pe baza propriei experienţe, la următoarele întrebări legate de piaţa
muncii:
a. Dacă un prieten ar dori să găsească un loc de muncă cu program redus,
cam în cât timp l-ar găsi? Dacă găseşte un asemenea loc de muncă, cam
cât timp l-ar păstra?
b. Care este rata naturală a şomajului în grupa demografică din care faceţi
parte?
2. Ştim că rata naturală a şomajului este . Să presupunem că iniţial
rata şomajului nu este egală cu această valoare. Arătaţi că odată cu trecerea
timpului, rata şomajului se modifică şi, în final, atinge nivelul staţionar (un).
3. Să presupunem că legile în vigoare îngreunează concedierea lucrătorilor de către
firme (de exemplu, ele trebuie să plătească 10 salarii celor concediaţi). Cum
influenţează acest lucru rata naturală a şomajului, dacă are ca efect reducerea ratei
pierderii, dar nu modifică rata găsirii? Ce credeţi, se poate probabiliza că legea în
cauză nu atinge rata găsirii? Motivaţi răspunsul!
138
4. Să presupunem că într-o ţară scade productivitatea muncii.
a. Ce se întâmplă cu curba cererii?
b. Cum influenţează fenomenul amintit piaţa forţei de muncă (E, U şi w),
dacă piaţa muncii este întotdeauna în echilibru?
c. Cum influenţează acest fenomen piaţa muncii, dacă sindicatele împiedică
reducerea salariilor reale?
5. Să presupunem că o economie are funcţia de producţie . În economie
există K = 1.000 şi L = 1.000.
a. Ce ecuaţie determină cererea de muncă?
b. Dacă salariul real este capabil să echilibreze cererea şi oferta de forţă de
muncă, atunci care este mărimea lui? În starea de echilibru care este gradul
de ocupare, outputul şi câştigul total al lucrătorilor?
c. Acum să presupunem că guvernul adoptă o lege care obligă firmele să
plătească un salariu real egal cu o unitate de output. Cum se raportează
acest salariu real la nivelul de echilibru?
d. Legea nu poate prescrie numărul de lucrători angajaţi de firme la nivelul
salariului obligatoriu. În acest caz, ce efect va avea legea? Ce se va
întâmpla concret cu gradul de ocupare, output şi câştigul total al
lucrătorilor?
e. Se realizează scopul urmărit prin noua lege de a îmbunătăţi situaţia
lucrătorilor? Explicaţi!
f. Ce credeţi, această analiză oferă un instrument corespunzător pentru
studiul legii care prescrie un salariu minim legal? De ce?
139
UNITATEA 9
Inflaţia
Obiective
a explica ce sunt banii, cum au apărut şi ce funcţie îndeplinesc;
a prezenta teoria cantitativă a banilor şi a deduce funcţia cererii de bani;
a elucida legătura dintre bani, preţuri şi inflaţie, respectiv între inflaţie şi rata
dobânzii;
a prezenta costurile sociale ale inflaţiei;
a arăta cauzele hiperinflaţiei şi modalităţile de stopare ale acesteia.
*
* *
Creşterea generalizată a tuturor preţurilor se numeşte inflaţie. Rata inflaţiei
(modificarea procentuală a nivelului preţurilor) diferă de la o ţară la alta, de la o
perioadă la alta.
Mulţi economişti şi politicieni consideră inflaţia ca fiind cea mai importantă
problemă socială. La fel, opinia publică consideră inflaţia ca fiind dăunătoare. Deci,
studiul cauzelor şi efectelor sociale ale inflaţiei este foarte important.
Deoarece inflaţia reprezintă creşterea nivelului general al preţurilor, trebuie să
pornim de la elucidarea factorilor care determină preţurile. Preţul reprezintă proporţia
în care putem schimba banii pe bunuri şi servicii. Pentru a înţelege preţurile, trebuie
să cunoaştem banii. Ce sunt banii? Ce determină oferta şi cererea de bani? Ce efecte
au banii asupra economiei? Răspunsul la asemenea întrebări este oferit de economia
monetară, o ramură a ştiinţei economice.
9.1. Esenţa şi funcţiile banilor
Când spunem că cineva are mulţi bani, ne gândim la faptul că este bogat. Cu
toate acestea, economiştii utilizează noţiunea de bani într-o accepţiune mult mai
140
specială. Pentru un economist, banii înseamnă nu bogăţia în sine, ci numai una din
formele ei. Banii reprezintă un asemenea instrument, care poate fi utilizat oricând
pentru derularea tranzacţiilor. În ultimă instanţă, banii aflaţi în mâna agenţilor
economici reprezintă stocul de bani al economiei naţionale (M).
Banii îndeplinesc trei funcţii de bază: instrument de deţinere a avuţiei, etalon
al valorii şi mijloc de circulaţie.
Funcţia de deţinere a avuţiei face posibilă transformarea puterii de cumpărare
actuale în putere de cumpărare viitoare. Dacă pentru munca depusă azi un individ
primeşte 100 €, atunci el poate păstra aceşti bani pentru a-i cheltui în viitor. Desigur,
banii nu conservă perfect avuţia, deoarece preţurile cresc şi valoarea reală a banilor
(puterea de cumpărare) scade. Cu toate acestea, oamenii îşi păstrează banii, deoarece
în orice moment îi pot transforma în bunuri şi servicii.
Funcţia de măsurare a valorii face posibilă măsurarea preţurilor şi a datoriilor.
Ştim că distribuţia resurselor are loc în funcţie de preţurile relative, totuşi în magazine
găsim preţuri exprimate în bani. De exemplu, vânzătorul unui autoturism nu cere 400
cămăşi, ci 12.000 € pentru autoturism, chiar dacă ambele au aceeaşi valoare. La fel,
cei mai mulţi datornici trebuie să-şi plătească datoria cu o sumă de bani determinată şi
nu cu o cantitate de bunuri. Deci, banii reprezintă etalonul de măsură în tranzacţiile
economice.
Funcţia de mijloc de circulaţie a banilor asigură posibilitatea de a putea
cumpăra contra bani diferite bunuri şi servicii. Bancnotele sunt instrumente de plată
oficiale. Când indivizii intră într-un magazin, sunt siguri că vânzătorul le va da contra
bancnotelor lor orice doresc să cumpere.
Cum ar arăta economia fără bani? Ar fi o economie de troc, în care schimbul
ar necesita întâlnirea reciprocă a intenţiilor, adică întâlnirea a doi indivizi care doresc
să-şi schimbe reciproc bunurile. În aceste condiţii, s-ar putea realiza doar tranzacţii
simple.
Banii fac posibile şi tranzacţii mai indirecte (mijlocite). De exemplu, un
profesor cumpără o carte din salariu, cu banii încasaţi din cartea vândută editura
cumpără hârtie, din banii încasaţi, fabrica de hârtie plăteşte tăietorul de lemne, din
salariul încasat, acesta plăteşte taxa de şcolarizare a copiilor, din taxele încasate,
şcoala îl plăteşte pe profesor. Deci, într-o economie modernă complexă, schimbul se
realizează prioritar în formă mijlocită, ceea ce nu este posibil fără intervenţia banilor.
141
Deosebim diferite forme de bani. Bancnotele (dolari, euro, lire, lei etc.)
utilizate în diferitele ţări au o singură funcţie: de a funcţiona ca bani. Ele nu au
valoare intrinsecă: „valoarea” lor se datorează acceptabilităţii lor generale. Banii fără
valoare intrinsecă se numesc bani de hârtie şi ajung în circulaţie ca urmare a
deciziilor guvernamentale.
Înainte de apariţia banilor de hârtie circulau bani cu valoare intrinsecă: bani
marfă. Cea mai răspândită formă a banilor marfă a fost aurul. Aurul a reprezentat bani
marfă, deoarece se putea utiliza şi pentru altceva decât desfăşurarea tranzacţiilor
(bijuterii, coroane dentare etc.). Sistemul monetar standard - aur s-a utilizat pe plan
mondial la sfârşitul secolului XIX.
Banii marfă au apărut pentru a facilita schimbul. Oamenii au acceptat bucuroşi
banii marfă (aurul), deoarece aveau o valoare intrinsecă. Ce a determinat oamenii să
confere valoare unor instrumente de plată fără valoare intrinsecă?
Să ne imaginăm o economie în care oamenii transportau permanent aurul în
geantă pentru a cumpăra în orice moment ceea ce doresc. Cumpărătorul cântărea
cantitatea de aur cu care trebuia să plătească vânzătorul. Utilizarea aurului brut ca
bani era însă costisitoare, deoarece era necesară cântărirea şi controlul purităţii
aurului. Din această cauză, la un moment dat, statul intervine pentru a reduce aceste
costuri tranzacţionale, bătând monede de aur cu o greutate şi puritate cunoscute şi
garantate.
Următorul pas a constat în emiterea de către stat de înlocuitori ai banilor de
aur – hârtii, care oricând puteau fi convertite într-o cantitate de aur. Dacă oamenii
aveau încredere în promisiunea statului, atunci aceste hârtii erau la fel de valoroase ca
însuşi aurul. În plus, banii de hârtie erau mai uşori decât aurul şi se puteau folosi mult
mai uşor în derularea tranzacţiilor. Nimeni nu mai căra după el aurul şi astfel,
înlocuitorii de hârtie ai aurului emişi de stat devin bani, preluând funcţiile acestora.
În final, acoperirea în aur a banilor de hârtie îşi pierde importanţa. Dacă
nimeni niciodată nu este interesat să convertească bancnotele în aur, atunci nu
deranjează faptul că această posibilitate nici nu există. Banii de hârtie dispun de
valoare şi pot funcţiona ca bani atâta timp cât sunt acceptaţi oricând şi de către
oricine ca un instrument de plată. În felul acesta, sistemul banilor – marfă se
transformă în sistemul banilor de hârtie.
142
9.2. Oferta de bani
Cantitatea de bani existenţă în economie reprezintă oferta de bani. Într-o
economie bazată pe bani – marfă, oferta de bani reprezintă cantitatea disponibilă din
marfa respectivă. În economiile bazate pe bani de hârtie, statul reglementează oferta
de bani. El are monopolul emisiunii de bani, deci oferta de bani devine un instrument
al politicii economice.
Reglementarea ofertei de bani într-o economie este sarcina unei instituţii
relativ independente – banca centrală – care decide în privinţa ofertei de bani.
Reglementarea ofertei de bani se numeşte politică monetară.
Banca centrală reglementează oferta de bani, prioritar, prin operaţiunile de
„open – market” (piaţă deschisă): pentru a mări oferta de bani, ea cumpără obligaţiuni
de stat contra bani de la sectorul privat, iar pentru a reduce oferta de bani, vinde
asemenea obligaţiuni.
Cum putem măsura cantitatea de bani din economie?
Deoarece banii reprezintă stocul instrumentelor utilizate pentru desfăşurarea
tranzacţiilor, cantitatea de bani este mărimea acestui stoc. Dar, pentru realizarea
tranzacţiilor oamenii pot utiliza diverse instrumente. Ca urmare, putem vorbi despre
diferiţi indicatori cu care se poate măsura cantitatea de bani din economie.
Cel mai evident instrument de desfăşurare a tranzacţiilor îl reprezintă, desigur,
banii lichizi (cash), care includ totalitatea bancnotelor şi monedelor divizionare
utilizate în afacerile de zi cu zi, inclusiv banii pe care oamenii (agenţii economici) îi
ţin în conturile lor curente.
Deoarece majoritatea vânzătorilor acceptă şi cecuri pentru plată, banii ţinuţi în
contul curent sunt la fel de uşor de utilizat în tranzacţii ca şi banii lichizi. Depunerile
la vedere se adaugă la banii lichizi atunci când se măsoară stocul de bani din
economie. Dar atunci de ce nu ar putea intra în acest stoc şi alte forme de depozite
bancare? Depunerile la termen pot fi oricând mobilizate prin virarea lor în fondurile
curente, deci sunt aproape la fel de potriviţi pentru desfăşurarea tranzacţiilor ca şi
banii din contul curent.
Ca urmare, şi depunerile la termen pot intra în stocul de bani. Raţionamentul
poate continua şi, astfel, în funcţie de natura instrumentelor monetare pe care le includ
indicatorii stocului de bani pot fi diferiţi:
143
C bani lichizi;
M1 bani lichizi + depuneri la vedere + cecuri de călătorie + alte
depuneri bancare lichide;
M2 M1 + depuneri pe termen scurt;
M3 M2 + depuneri pe termen determinat;
L M3 + carnete de economii, hârtii de valoare emise de stat pe
termen scurt + alte instrumente lichide.
În analiza efectelor stocului de bani asupra economiei se utilizează, de cele
mai multe ori, indicatorii M1 şi M2. Nu există însă o părere univocă cu privire la o
eventuală ierarhizare a indicatorilor de mai sus. În condiţii normale, toţi aceşti
indicatori se mişcă în acelaşi sens, deci conduc la concluzii similare.
9.3. Teoria cantitativă a banilor
Acum să analizăm cum influenţează cantitatea de bani asupra economiei. În
acest scop, la început trebuie să clarificăm relaţia ce există între stocul de bani şi
celelalte mărimi (variabile) economice.
Oamenii deţin (cer) bani pentru a putea cumpăra bunuri şi servicii. Cu cât au
nevoie de mai mulţi bani pentru tranzacţii, cu atât deţin mai mulţi bani. Deci, stocul
de bani este strâns legat de cantitatea de bani ce-şi schimbă stăpânul pe parcursul
tranzacţiilor. Legătura dintre volumul tranzacţiilor şi stocul de bani este exprimată
prin ecuaţia cantitativă:
unde: M – stocul de bani;
V – viteza de rotaţie (tranzacţională) a banilor;
P – nivelul general al preţurilor;
T – numărul total de tranzacţii dintr-o perioadă dată (1 an).
Să analizăm cele patru variabile de mai sus. Prin T s-a notat numărul acelor
evenimente în care s-a realizat schimbul unui bun contra bani, iar P este preţul mediu
al unei tranzacţii, adică cantitatea de bani care s-a schimbat în cadrul unei tranzacţii
medii. Expresia este egală deci cu cantitatea totală de bani ce şi-a schimbat
stăpânul în decursul perioadei analizate.
144
Expresia ne dă indicaţii cu privire la banii utilizaţi în tranzacţii. V
măsoară ritmul în care o unitate monetară ia parte la tranzacţii, adică arată numărul de
schimburi de bani ce au loc în economie în perioada dată. De exemplu, dacă anual se
vând 60 de pâini, fiecare cu 0.5 €, atunci T = 60 pâini/an şi P = 0.5 €/pâine. Cantitatea
totală de bani care ia parte la tranzacţii în anul dat (economia produce doar pâine)
este:
€/an
Suma de 30 €/an reprezintă valoarea monetară a tuturor tranzacţiilor din ţară
într-un an.
Acum să presupunem că în economie există M = 10 €. În acest caz, viteza de
rotaţie a banilor va fi:
schimburi/an
Cu alte cuvinte, pentru realizarea tranzacţiilor în valoare de 30 €/an, în
condiţiile în care stocul de bani a economiei este de 10 €, fiecare unitate monetară (€)
trebuie să-şi schimbe stăpânul de 3 ori pe an.
Ecuaţia cantitativă este, de fapt, o identitate, deoarece se realizează
întotdeauna. Ea este utilă, deoarece din ecuaţie rezultă că dacă valoarea unei variabile
se schimbă, atunci în mod necesar se modifică valoarea altei/altor variabile pentru ca
identitatea să se menţină. Dacă, de exemplu, creşte M şi V este constant, atunci sau P
sau T trebuie să se modifice.
În practică, economiştii folosesc, de regulă, o variantă modificată a ecuaţiei
cantitative. În cazul formei prezentate mai sus apare dificultatea de a măsura numărul
de tranzacţii (T). Problema se poate rezolva dacă înlocuim T cu Y, adică cu outputul
global.
Între T şi Y există o strânsă legătură, deoarece cu cât se produce mai mult, cu
atât se tranzacţionează mai multe mărfuri. Totuşi, cei doi indicatori nu se suprapun.
Dacă, de exemplu, cineva vinde un automobil second hand, pentru realizarea
tranzacţiei este nevoie de bani, dar automobilul în cauză nu intră în outputul curent.
Cu toate acestea, în mare, valoarea bănească a tranzacţiilor este proporţională cu
valoarea monetară a outputului, deci putem scrie:
145
Deoarece outputul Y este egal cu venitul naţional, V din această relaţie arată
de câte ori într-o perioadă dată o unitate monetară apare ca venitul cuiva.
9.4. Funcţia cererii de bani
Când se analizează modul în care banii influenţează economia, este
recomandabil să exprimăm cantitatea de bani prin cantitatea de mărfuri ce se pot
cumpăra cu ei. Această cantitate se determină ca M/P şi se numeşte stocul de bani
reali a economiei, care măsoară puterea de cumpărare a stocului de bani nominali
(M).
Să presupunem că o economie produce numai pâine. M = 10 € şi P = 0.5 €. În
acest caz, stocul de bani reali va fi:
pâini
adică, cu stocul de bani disponibili în economie se pot cumpăra 20 de pâini.
Funcţia cererii de bani este o ecuaţie ce arată mărimea stocului de bani reali
pe care oamenii doresc să-l deţină la un moment dat:
; k – constant.
Conform acestei ecuaţii, cererea de bani reali este proporţională cu venitul
real. Funcţia cererii de bani seamănă cu funcţia cererii oricărui alt bun, doar că aici
prin „bun” înţelegem utilitatea ce rezultă din deţinerea de bani. Dacă venitul este mai
mare, creşte şi cererea de bani reali (se pot realiza mai multe tranzacţii).
Din funcţia cererii de bani se poate deduce teoria cantitativă a banilor. În
acest scop, presupunem că cererea de bani reali (M/P)D este egală cu oferta de bani
reali (M/P), deci:
146
de unde:
, unde V = 1/k.
Din relaţia de mai sus rezultă că oferta de bani reali este egală cu cererea, iar
cererea de bani reali este proporţională cu venitul. Pornind de aici, putem construi
teoria cantitativă a banilor, dacă presupunem că V este constant . Această
presupunere este, desigur, doar o ipoteză de simplificare, deoarece V se modifică
odată cu modificarea cererii de bani. De exemplu, introducerea bancomatelor face
posibilă scăderea nevoii de bani a agenţilor, ceea ce reduce parametrul k al cererii de
bani (V = 1/k). Totuşi, presupunerea constanţei V poate fi corectă în multe situaţii. În
această ipoteză, avem:
În asemenea condiţii, modificarea M conduce la schimbarea proporţională a
PIB nominal . Deci, cantitatea de bani (M) determină în final valoarea
nominală a outputului.
9.5. Bani, preţuri, inflaţie
Acum avem o teorie care poate explica ce determină nivelul preţurilor într-o
economie. Această teorie se construieşte în trei paşi:
nivelul outputului (Y) este determinat de factorii de producţie şi funcţia
de producţie;
oferta de bani determină valoarea nominală a outputului ;
ca urmare, nivelul preţurilor rezultă din raportul dintre valoarea
nominală a outputului şi nivelul outputului (Y).
Putem formula astfel: capacitatea de producţie a economiei determină PIB
real; cantitatea de bani determină PIB nominal, iar deflatorul PIB este raportul dintre
PIB nominal şi PIB real.
147
Pe baza acestei teorii putem deduce ce se întâmplă dacă banca centrală
modifică oferta de bani. Deoarece , modificarea M schimbă proporţional PIB
nominal. Deoarece funcţia de producţie, K şi L au determinat deja PIB real,
modificarea PIB nominal poate oglindi exclusiv schimbarea P. Ca urmare, din teoria
cantitativă a banilor rezultă că nivelul preţurilor este proporţional cu oferta de bani.
Deoarece rata inflaţiei este modificarea procentuală a nivelului preţurilor,
această teorie se referă şi la rata inflaţiei. Dacă scriem ecuaţia cantitativă folosind
modificările procentuale, avem:
Δ % M + Δ % V = Δ % P + Δ % Y
Δ % M reprezintă modificarea procentuală a masei monetare, care este reglementată
de banca centrală. Δ % V este modificarea procentuală a vitezei de rotaţie a banilor,
care oglindeşte schimbarea cererii de bani. Deoarece prin ipoteză, Δ%V = 0,
deci Δ%P reflectă, de fapt, rata inflaţiei, fiind tocmai variabila pe care dorim să o
determinăm. În fine, Δ%Y depinde de schimbarea cantităţii factorilor de producţie şi
progresul tehnic, care acum se consideră ca fiind date.
Putem spune deci, că creşterea ofertei de bani determină rata inflaţiei.
În concluzie, conform teoriei cantitative a banilor, în final, banca centrală care
reglementează cantitatea de bani din economie determină şi rata inflaţiei. Dacă ea
menţine stabilă oferta de bani, atunci nivelul preţurilor va fi stabil, dar dacă măreşte în
ritm înalt oferta de bani, atunci şi nivelul preţurilor va creşte repede şi economia se va
caracteriza prin inflaţie crescândă.
În economiile contemporane numai statul (prin banca centrală) poate modifica
cantitatea de bani aflată în circulaţie. Venitul rezultat în urma emisiunii monetare se
numeşte seignorage (termen francez: seigneur = moşier; în evul mediu doar moşierul
avea dreptul baterii de monedă pe propria moşie). Acest venit revine azi statului, fiind
una din încasările sale.
Statul îşi poate finanţa cheltuielile pe trei căi: impozite, împrumut de la
sectorul privat, emisiune monetară. În cazul emisiunii monetare creşte cantitatea de
bani din economie, ceea ce conduce, în final, la inflaţie, ca şi cum guvernul ar fi
introdus un impozit inflaţionist.
148
La prima vedere, nu este evident de ce considerăm inflaţia ca fiind un impozit.
Cine plăteşte acest „impozit”? Cei ce deţin bani! Odată cu creşterea preţurilor scade
valoarea banilor aflaţi în portmonee. Când statul emite bani pentru a-şi finanţa
deficitul, scade valoarea banilor aflaţi la sectorul privat şi, astfel, inflaţia este
impozitul pe deţinerea de bani.
Când într-o ţară seignorage–ul devine sursa principală a venitului statului,
apare hiperinflaţia.
9.6. Inflaţia şi rata dobânzii
Mai sus, am analizat legătura dintre creşterea cantităţii de bani şi inflaţie. Să
studiem acum relaţia dintre inflaţie şi rata dobânzii.
Să presupunem că economiile depuse la bancă aduc anual o dobândă de 8%,
deci după un an, deponentul poate scoate depunerea plus dobânda anuală (de
exemplu: 100 € + 8 € = 108 €). Devine el mai bogat cu 8% ca la începutul anului?
Răspunsul depinde de înţelesul pe care-l dăm expresiei „mai bogat”. Cert este că are
cu 8% mai mulţi bani, dar dacă preţurile au crescut şi banii valorează acum mai puţin,
atunci puterea de cumpărare a deponentului nu a crescut cu 8%. Dacă, de exemplu,
rata inflaţiei a fost de 5% pe an, atunci cantitatea de mărfuri pe care o poate cumpăra a
crescut doar cu 8 % - 5% = 3%, iar dacă rata inflaţiei a fost de 10%, atunci puterea de
cumpărare a deponentului a scăzut cu 8% - 10% = -2%.
Economiştii numesc rata nominală a dobânzii (i) dobânda pe care o plăteşte
banca pentru depuneri. Rata reală a dobânzii (r) indică creşterea puterii de cumpărare
a deponenţilor şi se determină ca diferenţă între rata nominală a dobânzii şi rata
inflaţiei (π):
r = i - π
Rearanjând relaţia de mai sus, avem:
i = r + π
care arată că rata nominală a dobânzii se determină ca sumă a ratei reale a dobânzii
şi a ratei inflaţiei. Aceasta este relaţia lui Fischer şi din ea aflăm că rata nominală a
149
dobânzii se poate modifica în urma modificării fie a ratei reale a dobânzii, fie a ratei
inflaţiei.
Din capitolele anterioare ştim că rata reală a dobânzii evoluează în aşa fel
încât să asigure egalitatea dintre economisire (S) şi investiţie (I): S = I. Din ecuaţia
cantitativă a rezultat că ritmul creşterii cantităţii de bani determină rata inflaţiei, iar
din ecuaţia lui Fischer aflăm că rata reală a dobânzii plus rata inflaţiei determină rata
nominală a dobânzii.
Avem astfel o teorie cu privire la rata nominală a dobânzii, în sensul că stocul
de bani şi ecuaţia lui Fischer determină împreună influenţa creşterii cantităţii de bani
asupra ratei nominale a dobânzii.
În concluzie, conform teoriei cantitative a banilor, majorarea ritmului de
creştere a cantităţii de bani cu 1%, măreşte rata inflaţiei cu 1% . Conform ecuaţiei lui
Fischer, creşterea cu 1% a ratei inflaţiei, măreşte cu 1% rata nominală a dobânzii.
Relaţia ce există între rata inflaţiei şi rata nominală a dobânzii se numeşte
efectul Fischer.
Când creditorul şi debitorul se înţeleg cu privire la mărimea ratei nominale a
dobânzii, încă nu ştiu cum va evolua rata inflaţiei. Ca urmare, trebuie să facem
deosebire între rata reală ex ante a dobânzii (determinată în momentul încheierii
tranzacţiei de creditare), respectiv rata reală ex post a dobânzii (mărimea efectivă a
ratei reale a dobânzii).
Deşi cele două părţi implicate nu ştiu cu certitudine cum va evolua rata
inflaţiei în viitor, au unele aşteptări în această privinţă. Dacă notăm cu rata
aşteptată a inflaţiei, rata reală ex ante a dobânzii va fi , iar rata reală ex post a
dobânzii va fi (i – π). Aceste două rate vor fi diferite dacă rata efectivă a inflaţiei (π)
nu coincide cu cea aşteptată ( ).
Cum modifică acest lucru efectul Fischer? Cert este că rata nominală a
dobânzii nu se poate alinia la inflaţia efectivă, deoarece această rată nu se cunoaşte
încă în momentul determinării ratei nominale a dobânzii. Ca urmare, rata nominală a
dobânzii se poate determina exclusiv pe baza inflaţiei aşteptate, deci:
150
Rata reală ex ante a dobânzii (r) este determinată de echilibrul pieţei de bunuri,
aşa cum am văzut într-un capitol anterior, iar rata nominală a dobânzii (i) evoluează
direct proporţional cu inflaţia aşteptată (πe).
9.7. Costul deţinerii banilor
Teoria cantitativă a banilor este construită pe o funcţie a cererii de bani simplă
şi presupune că stocul de bani reali este proporţional cu venitul. Această ipoteză este
un punct de plecare potrivit pentru analiza rolului banilor, dar nu poate explica toate
aspectele ce ne interesează. Ca urmare, este necesar să introducem în analiză şi un alt
factor al cererii de bani – rata nominală a dobânzii.
Banii ţinuţi în portmonee nu aduc dobândă. Dacă însă se cumpără obligaţiuni
de stat sau se depun la bancă banii economisiţi, atunci se câştigă dobânda nominală.
Deci, dobânda nominală este sacrificată atunci când banii se ţin în portmoneu, ca
urmare, ea este costul de oportunitate al deţinerii banilor.
La aceeaşi concluzie ajungem şi dacă comparăm randamentele reale ale
instrumentelor alternative de deţinere a avuţiei. Avuţia se poate ţine sub formă de bani
lichizi sau obligaţiuni care asigură randamentul r. Randamentul real aşteptat (sperat)
al banilor este determinat de πe, deoarece valoarea lor reală scade odată cu creşterea
ratei inflaţiei. Când deţinem bani lichizi, renunţăm la diferenţa [r – (- πe)], ceea ce,
conform relaţiei lui Fischer, este tocmai rata nominală a dobânzii (i).
Aşa cum cererea de pâine depinde de preţul pâinii, tot aşa şi cererea de bani
depinde de preţul deţinerii banilor. Deci, cererea de bani reali depinde atât de venit
cât şi de rata nominală a dobânzii:
unde L (Liquidity) este utilizat pentru a nota cererea de bani (lichizi), semnificând că
banii sunt un instrument lichid, care se pot utiliza cel mai uşor în derularea
tranzacţiilor. Conform ecuaţiei de mai sus, cererea de lichiditate (L) este funcţie a
venitului (Y) şi a ratei nominale a dobânzii (i). Cu cât Y este mai mare, cu atât şi
cererea de bani reali este mai mare şi cu cât rata nominală a dobânzii (i) este mai
mare, cu atât va fi mai redusă cererea de bani reali.
151
Banii, preţurile şi rata dobânzii se interacţionează în diverse direcţii, aşa cum
se vede în figura 9.1.
Conform figurii 9.1, cererea şi oferta de bani determină nivelul preţurilor,
modificările P determină rata inflaţiei şi schimbarea π influenţează rata nominală a
dobânzii. Deoarece „i” este costul deţinerii banilor, influenţează cererea de bani.
Această ultimă legătură (- - >) este neglijată de teoria cantitativă a banilor.
Să analizăm acum influenţa acestei ultime legături asupra teorie construite mai
sus cu privire la nivelul preţurilor. Mai întâi, să egalăm oferta şi cererea de bani reali:
şi să înlocuim „i” cu ecuaţia lui Fischer:
Conform acestei ecuaţii, cererea de bani reali (care se numeşte funcţia
generală a cererii de bani) depinde şi de rata aşteptată a inflaţiei.
Spre deosebire de teoria cantitativă a banilor conform căreia preţurile actuale
sunt determinate de oferta de bani actuală, ecuaţia de mai sus dă o explicaţie mai
completă nivelului preţurilor. Concluzia teoriei cantitative este parţial adevărată, în
sensul că dacă rata nominală a dobânzii şi venitul sunt constante, atunci nivelul
preţurilor se mişcă simultan cu oferta. Dar rata nominală a dobânzii nu este constantă,
ci depinde de stocul de bani. Prin includerea ratei nominale a dobânzii în funcţia
152
cererii de bani, introducem un nou canal prin care oferta de bani poate influenţa
nivelul preţurilor.
Funcţia generală a cererii de bani ne permite să concluzionăm că nivelul
preţurilor depinde nu numai de oferta de bani actuală, ci şi de cea aşteptată în viitor .
De ce? Să presupunem că banca centrală anunţă că va mări în viitor oferta de bani. În
urma acestui anunţ, oamenii se vor aştepta la accelerarea ritmului de creştere a
stocului de bani, deci a inflaţiei (πe creşte). Prin intermediul efectului Fischer,
creşterea inflaţiei aşteptate va mări rata nominală a dobânzii, ceea ce va reduce
imediat cererea de bani reali. Deoarece cantitatea de bani (M) nu s-a modificat încă,
reducerea cererii de bani va conduce la creşterea nivelului preţurilor.
Ca urmare, dacă indivizii se aşteaptă la creşterea mai accentuată a stocului de
bani în viitor, atunci nivelul preţurilor va creşte deja în prezent.
În concluzie, influenţa banilor asupra preţurilor este complexă, dar în mod cert
inflaţia depinde de media aritmetică ponderată a nivelului actual şi viitor al preţurilor.
9.8. Costurile sociale ale inflaţiei
Analiza cauzelor şi efectelor inflaţiei nu ne spune prea multe despre costurile
sociale pe care aceasta le provoacă.
Dacă întrebăm omul de rând de ce inflaţia este o problemă socială, probabil va
răspunde că inflaţia sărăceşte populaţia: chiar dacă salariile cresc în fiecare an,
creşterea preţurilor „înghite” o parte din sporul de venit. Un asemenea răspuns se
bazează pe presupunerea că, în lipsa inflaţiei, creşterea salariilor ar mări cantitatea de
bunuri ce se poate cumpăra.
O asemenea părere despre inflaţie oglindeşte însă o înţelegere eronată. Ştim că
creşterea puterii de cumpărare a muncii rezultă din acumularea capitalului şi progresul
tehnic, deci nu depinde de cantitatea de bani emisă de stat. Dacă statul ar reduce
ritmul de creştere a cantităţii de bani, atunci preţurile nu ar creşte atât de repede, dar
nici lucrătorii nu ar sesiza creşterea mai rapidă a salariilor lor reale. În schimb, în
fiecare an ar beneficia de o creştere tot mai mică de salariu.
Atunci, de ce inflaţia este o problemă socială? Se pare că costurile sociale ale
inflaţiei sunt complexe, dar nu există încă o părere unanim acceptată cu privire la
evaluarea lor. Spre surprinderea omului de rând, unii economişti sunt de părere că
153
costurile sociale ale inflaţiei sunt reduse (cel puţin în ţările în care ritmul inflaţiei este
moderat).
Inflaţia poate fi aşteptată sau neaşteptată. Să vedem ce se întâmplă în cazul
inflaţiei aşteptate.
Să presupunem că nivelul preţurilor creşte lunar cu 1%. Ce costuri sociale are
o asemenea creştere constantă de 12% pe an a inflaţiei? Unul dintre costuri este
modificarea impozitului inflaţionist pentru banii deţinuţi sub formă lichidă, deoarece
o rată mai mare a inflaţiei conduce la o rată nominală a dobânzii mai mare, ceea ce
determină scăderea stocului de bani reali. Dacă oamenii deţin un stoc de bani reali
mai redus, atunci trebuie să meargă mai des la bancă pentru a scoate bani (de
exemplu, în loc să scoată o dată 100 € pe săptămână, ei vor scoate de două ori 50 € pe
săptămână). Metaforic, neplăcerea cauzată de scăderea cantităţii de bani deţinută de
către oameni a fost denumită „costul pingelelor”, având în vedere că talpa
încălţămintei se toceşte mai repede de atâta mers la bancă.
Al doilea cost al inflaţiei rezultă din faptul că din cauza inflaţiei ridicate
întreprinderile sunt nevoite să-şi modifice mai des preţurile, ceea ce poate fi destul de
costisitor (trebuie retipărite cataloagele de preţ). Acest tip de costuri s-a denumit
metaforic „costul listei meniu”, având în vedere că în caz de inflaţie ridicată
restaurantele trebuie să retipărească noi liste meniu la intervale scurte.
Al treilea cost al inflaţiei decurge din faptul că întreprinderile care se
confruntă cu costul listei meniu îşi modifică preţurile nesistematic. Din această cauză,
cu cât este mai mare rata inflaţiei, cu atât este mai mare şi modificarea preţurilor
relative. Să ne gândim la o întreprindere care tipăreşte un nou catalog în fiecare lună
ianuarie. Dacă nu este inflaţie, atunci de-a lungul anului preţurile ei nu se modifică în
raport cu celelalte preţuri. Dacă însă inflaţia lunară este de 1%, atunci de la 01.01
până la 31.12, preţurile relative ale întreprinderii scad cu 12%. Ca urmare, inflaţia
conduce la instabilitatea preţurilor relative. Deoarece în economiile de piaţă alocarea
eficientă a resurselor depinde de preţurile relative, la nivel macroeconomic inflaţia
reduce eficienţa.
Al patrulea cost al inflaţiei izvorăşte din dispoziţiile fiscale. Multe din aceste
dispoziţii nu au în vedere efectele inflaţiei. Inflaţia modifică povara fiscală şi, de
obicei, într-o direcţie care contravine intenţiilor decidenţilor politici.
Erorile regulilor de impozitare devin foarte vizibile dacă analizăm veniturile
din capital. Să presupunem că cumpărăm azi o acţiune şi după un an o vindem la
154
acelaşi curs real. Deoarece investiţia nu aduce nici un venit real, nu pare logic ca
statul să o impoziteze. Dacă nu ar fi inflaţie, atunci într-adevăr ar însemna o obligaţie
fiscală de mărime nulă. Dar dacă, de exemplu, rata inflaţiei este de 12% pe an şi
pentru o acţiune s-au plătit 100 €, numai atunci acţiunea se vinde la acelaşi curs real,
dacă în loc de 100 € se încasează 112 €. Conform legii fiscale, făcând abstracţie de
inflaţie, în acest caz s-au câştigat 12 €, pe care statul îi poate impozita. Problema
constă însă în faptul că legea fiscală are în vedere ca bază de impozitare valoarea
nominală şi nu cea reală a câştigului. Deci, inflaţia modifică mărimea poverii fiscale.
Al cincilea cost al inflaţiei constă în neplăcerile rezultate din convieţuirea cu
preţurile în continuă schimbare. Banii reprezintă etalonul de măsură al tranzacţiilor
economice. În caz de inflaţie, „lungimea” acestui etalon se modifică mereu. Să ne
gândim ce s-ar întâmpla dacă legea ar stabili că un metru azi conţine 100 cm, mâine
110 cm, poimâine 120 cm etc. În acest caz, pentru a putea compara distanţele în zile
diferite, ar trebui să aplicăm „o corecţie inflaţionistă”.
În concluzie, unitatea monetară este un etalon de măsură mai puţin eficient
dacă valoarea ei se modifică permanent. Un nivel de preţuri în continuă modificare
îngreunează planificarea financiară a indivizilor. Pentru fiecare menaj este important
să ştie ce parte a venitului să o consume azi şi cât să economisească în vederea
consumului viitor. O unitate monetară economisită azi şi investită cu o dobândă fixă,
aduce un câştig viitor precis determinabil. Dar valoarea reală a acestui câştig depinde
de rata inflaţiei din perioada viitoare.
Mult mai dăunătoare este însă inflaţia neaşteptată decât cea prognozabilă, cu
un ritm de creştere constant, deoarece redistribuie veniturile între indivizi.
Să vedem ce se întâmplă în cazul creditelor pe termen lung. În cazul
contractelor de creditare se stabileşte o rată nominală a dobânzii calculată pe baza
inflaţiei aşteptate. Dacă inflaţia evoluează altfel decât aşteptările iniţiale, atunci
randamentul real ex post plătit de debitor creditorului va diferi faţă de aşteptările celor
două părţi implicate.
Dacă πe < π, atunci creditorul pierde şi debitorul câştigă, deoarece restituie
creditul în monedă devalorizată. Dacă însă πe > π, atunci creditorul câştigă şi debitorul
pierde, deoarece suma pe care o restituie valorează mai mult decât datoria sa iniţială.
Pentru exemplificare, să presupunem că o persoană a contractat un credit
ipotecar în 1970, când rata dobânzii pentru un credit ipotecar pe 30 an era de circa
6%. Rata dobânzii s-a calculat pe baza unei inflaţii scăzute, deoarece rata medie a
155
inflaţiei în deceniul anterior anilor 1970 a fost doar de 2.5%. Creditorul a sperat că va
realiza un randament real de circa 3.5%, iar debitorul s-a aşteptat să plătească un
asemenea randament real. Dar, în cei 30 ani (1970 – 2000) pentru care s-a luat
creditul, inflaţia medie este dublă: 5% pe an, deci randamentul real ex post este doar
de 6% - 5% = 1%. Inflaţia neaşteptată l-a favorizat pe debitor în dauna creditorului.
Inflaţia neaşteptată poate să pună într-o situaţie nefavorabilă pe cei ce trăiesc
dintr-o pensie fixă. În momentul pensionării, angajatorul şi angajatul se înţeleg, de
obicei, cu privire la o pensie fixă. Deoarece pensia reprezintă un „câştig” amânat, în
esenţă, cei ocupaţi creditează angajatorul (firma sau statul): lucrătorii îşi oferă forţa de
muncă (ca serviciu) angajatorului, dar nu primesc integral venitul ce li s-ar cuveni (o
parte se reţine până la pensionare). Ca orice creditor, lucrătorii sunt atinşi nefavorabil
dacă inflaţia efectivă este mai mare decât cea aşteptată. Dacă π < πe, atunci, ca orice
debitor, este favorizat angajatorul.
Cu cât este mai dinamică inflaţia, cu atât este mai mare şi nesiguranţa în
rândul debitorilor şi a creditorilor. Deoarece majoritatea oamenilor au aversiune faţă
de risc, această nesiguranţă perturbă derularea contractelor pe termen lung.
Pentru a corecta acest neajuns, este indicat ca tranzacţiile pe termen lung să fie
încheiate nu în termeni nominali, ci în termeni reali. O altă posibilitate ar fi ca aceste
contracte pe termen lung să se încheie într-un instrument de plată mai stabil (de
exemplu: euro sau dolari).
9.9. Hiperinflaţia
Prin hiperinflaţie înţelegem o rată lunară a inflaţiei de peste 50 % pe lună, ceea
ce înseamnă mai mult de 1 % pe zi. Calculată pe mai multe luni, o asemenea rată a
inflaţiei înseamnă o creştere foarte mare a preţurilor. O rată a inflaţiei de peste 50 %
pe lună înseamnă o creştere anuală de peste 100 de ori.
Întrebarea dacă costurile inflaţiei sunt mici sau mari constituie obiectul multor
dezbateri vii între economişti, dar toţi sunt de acord că hiperinflaţia înseamnă o
povară grea pentru societate. Dacă inflaţia ia asemenea proporţii, atunci şi costurile
sale devin considerabile.
Creşte mult costul pingelelor. Când banii îşi pierd repede valoarea,
managementul lichidităţii cere timp şi consum de energie substanţial din partea
156
conducerii firmelor. Scade eficienţa economiei, deoarece activităţile legate de inflaţie
sustrag un timp preţios de la activităţile mai valoroase, cum ar fi fundamentarea
deciziilor de producţie şi de investiţie.
Creşte considerabil şi costul listei meniu. Întreprinderile trebuie să-şi modifice
atât de rapid preţurile încât cataloagele lor de ofertă îşi pierde complet eficacitatea. De
exemplu, în perioada de hiperinflaţie din Germania anilor 1920, într-un restaurant, un
chelner se urca pe masă din 30 în 30 de minute, pentru a anunţa noile preţuri.
Nici preţurile relative nu-şi mai pot îndeplini rolul de a oglindi raritatea
bunurilor. Când preţurile se modifică des şi substanţial, atunci cumpărătorii nu mai au
posibilitatea de a căuta vânzătorul cu cele mai bune preţuri. Un exemplu tot din
Germania anilor 1920: clienţii, cum ajungeau la cârciumă, comandau imediat două
halbe de bere. Deşi a doua halbă se încălzea până era băută, deci pierdea din valoare,
totuşi se devaloriza mai încet decât banii din buzunarul clienţilor.
Hiperinflaţia distorsionează considerabil şi sistemele fiscale, dar cu totul altfel
decât inflaţia moderată. În majoritatea sistemelor fiscale, există un decalaj între
instituirea impozitului şi plata acestuia. În cazul inflaţiei moderate acest lucru nu are
nici o importanţă, dar în caz de hiperinflaţie, chiar şi o decalare mică reduce
substanţial valoarea reală a încasărilor din impozite. Până ce statul încasează
impozitele, banii îşi pierd mult din valoare. Ca urmare, în perioadele de hiperinflaţie,
încasările reale ale statului se reduc considerabil.
Nu trebuie să neglijăm nici neplăcerile „simple” ale hiperinflaţiei. De
exemplu, a căra banii la magazine devine o problemă la fel de mare ca a căra bunurile
acasă, ceea ce îngreunează procesele de schimb. Statul încearcă să rezolve problema
prin adăugarea mai multor zerouri la bancnote, dar nu prea reuşeşte să ţină pasul cu
nivelul galopant al preţurilor.
În final, costurile hiperinflaţiei devin insuportabile. Banii îşi pierd treptat toate
funcţiile şi se generalizează trocul. Rolul de instrument de plată este tot mai mult luat
de „bani neoficiali”, mai stabili sau chiar de diferite bunuri (de exemplu, ţigări).
De ce apare hiperinflaţia? Există mai multe explicaţii. Cea mai logică pare
explicaţia conform căreia hiperinflaţia este rezultatul creşterii exagerate a ofertei de
bani. Când banca centrală emite bani, nivelul preţurilor creşte. Dacă ritmul emisiunii
de bani devine suficient de mare, generează hiperinflaţie.
Pentru stoparea hiperinflaţiei ar trebui deci ca banca centrală să reducă ritmul
emisiunii de bani. Dar această explicaţie nu este completă, deoarece lasă fără răspuns
157
întrebarea: de ce decid băncile centrale în favoarea creşterii ritmului emisiunii de
bani? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne îndreptăm atenţia dinspre
politica monetară spre politica fiscală. De cele mai multe ori, hiperinflaţia este
declanşată de faptul că statul nu are suficiente încasări pentru a-şi putea finanţa
cheltuielile. Dacă statul nu poate obţine un credit deoarece creditorii consideră că ar fi
prea riscant să ofere un împrumut statului, atunci deficitul bugetar se acoperă prin
emisiune monetară, iar rezultatul este creşterea rapidă a stocului de bani şi
hiperinflaţie.
Când a apărut deja hiperinflaţia, problemele fiscale devin şi mai grave,
deoarece încasările din impozite întârzie şi îşi pierd din valoarea reală. Ca urmare,
sprijinirea statului prin seignorage este un proces care se autoîntreţine. Emisiunea de
bani în ritm rapid conduce la hiperinflaţie, care generează un deficit bugetar şi mai
mare, obligând statul la mărirea în continuare a ritmului emisiunii de bani.
Stoparea hiperinflaţiei are loc aproape întotdeauna prin reforme fiscale.
Statul este nevoit să-şi reducă cheltuielile şi să mărească impozitele. Aceste reforme
reduc nevoia de seignorage, ceea ce permite reducerea emisiunii de bani.
În concluzie, inflaţia poate avea oriunde şi oricând un caracter monetar, dar
sfârşitul hiperinflaţiei este întotdeauna un fenomen fiscal.
Concluzii
1. Banii reprezintă stocul instrumentelor utilizate în tranzacţii. Banii sunt instrument
de păstrare a avuţiei, măsură a valorii şi mijloc de circulaţie. Pot fi bani – marfă cu
valoare intrinsecă sau bani de hârtie fără valoare intrinsecă, având singurul rol de
a funcţiona ca bani. În economiile moderne, banca centrală are responsabilitatea
reglementării ofertei de bani.
2. Conform teoriei cantitative a banilor, PIB nominal este proporţional cu mărimea
stocului de bani. Deoarece factorii de producţie şi funcţia de producţie determină
PIB real, din teoria cantitativă a banilor rezultă că nivelul preţurilor este
proporţional cu cantitatea de bani. Ritmul creşterii masei monetare determină deci
rata inflaţiei.
3. Seignorage–ul este venitul ce rezultă din emisiunea monetară: este impozitul
deţinerii de bani. Deşi în multe ţări seignorage–ul nu este substanţial, în acele
158
economii în care este hiperinflaţie, devine adesea principala sursă de încasări
guvernamentale.
4. Suma dintre rata reală a dobânzii şi rata inflaţiei determină rata nominală a
dobânzii. Conform efectului Fischer, rata nominală a dobânzii este direct
proporţională cu inflaţia aşteptată.
5. Rata nominală a dobânzii este costul deţinerii de bani. Ca urmare, s-ar putea crede
că cererea de bani depinde de rata nominală a dobânzii. Dacă acest lucru este
adevărat, atunci nivelul preţurilor depinde nu numai de stocul actual de bani, ci şi
de stocul viitor de monedă.
6. Între costurile inflaţiei aşteptate se numără costul pingelelor, costul listei meniu,
costul oscilaţiilor preţurilor relative şi costul neplăcerilor ce rezultă din
modificarea impozitelor şi ajustările inflaţioniste. Costul inflaţiei neaşteptate este
redistribuirea de avuţie ce are loc între debitori şi creditori.
7. În caz de hiperinflaţie, costurile inflaţiei se agravează. Hiperinflaţia apare atunci
când statul îşi finanţează deficitul bugetar prin emisiune monetară. Ea poate fi
oprită doar dacă reformele fiscale care reduc nevoia faţă de seignorage.
Concepte cheie
Bancă centrală – instituţie responsabilă pentru conducerea politicii monetare.
Bani – stocul de instrumente utilizate în vederea desfăşurării tranzacţiilor.
Bani de hârtie – bani fără valoare intrinsecă; valoarea lor este dată exclusiv de
faptul că se utilizează ca bani.
Bani lichizi – bancnotele şi monedele divizionare aflate în circulaţie.
Bani – marfă – bani cu valoare intrinsecă; au valoare şi dacă nu se utilizează
ca bani.
Costul listei meniu – costul modificării preţurilor.
Costul pingelelor – costul rezultat din scăderea stocului de bani reali.
Depuneri la vedere – instrumente ţinute la bancă cu care se pot realiza
tranzacţiile (de exemplu: cecuri).
Ecuaţia lui Fischer – ecuaţie conform căreia rata nominală a dobânzii este
dată de suma ratei reale a dobânzii şi a ratei inflaţiei aşteptate.
159
Ecuaţie cantitativă - identitate conform căreia oferta de bani
ori viteza de rotaţie a banilor este egală cu venitul nominal; explică mărimea
cheltuielilor nominale, presupunând .
Etalon de valori – unitate de stabilire a preţurilor şi de ţinere a contabilităţii;
este una din funcţiile banilor.
Funcţia cererii de bani – funcţie ce arată factorii ce determină cererea de bani
reali: .
Hiperinflaţie – inflaţie excesiv de mare.
Inflaţie – creşterea preţurilor.
Întâlnirea intenţiilor reciproce – întâlnirea a doi protagonişti economici care
au nevoie tocmai de bunurile celuilalt.
Operaţiuni de open market – cumpărarea – vânzarea de obligaţiuni de stat de
către banca centrală, având ca scop reducerea sau sporirea masei monetare.
Păstrarea avuţiei - transformarea puterii de cumpărare actuale în putere de
cumpărare viitoare; este una din funcţiile banilor.
Politică monetară – deciziile băncii centrale referitoare la oferta de bani.
Rata nominală a dobânzii – randamentul economisirii şi costul creditului,
necorectate cu inflaţia.
Rata reală a dobânzii - randamentul economisirii şi costul creditului, corectate
cu inflaţia.
Seignorage – încasări bugetare încasate în urma emisiunii de bani; impozit
inflaţionist.
Stoc de bani reali – cantitate de bani exprimată prin cantitatea de mărfuri ce se
poate cumpăra; este raportul dintre masa monetară şi nivelul preţurilor.
Teoria cantitativă a banilor – teorie conform căreia modificările stocului de
bani determină modificarea cheltuielilor nominale.
Viteză de rotaţie a banilor – raport între cheltuiala nominală şi oferta de bani;
arată de câte ori banii îşi schimbă stăpânul.
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. Care sunt funcţiile banilor? În ce constau ele?
160
2. Ce sunt banii marfă şi banii de hârtie?
3. Cine şi cum reglementează oferta de bani?
4. Scrieţi şi explicaţi ecuaţia cantitativă.
5. Ce consecinţe are ipoteza constanţei vitezei de rotaţie a banilor?
6. Cine plăteşte impozitul inflaţionist?
7. Cum evoluează rata reală şi rata nominală a dobânzii conform efectului Fischer,
dacă inflaţia creşte de la 6% la 8%?
8. Enumeraţi şi explicaţi costurile posibile ale inflaţiei.
9. Explicaţi rolul politicii monetare şi fiscale în apariţia şi stoparea hiperinflaţiei.
Probleme şi teme de reflecţie
1. Care sunt cele trei funcţii ale banilor? Ce funcţie îndeplinesc următoarele
instrumente? Ce funcţie nu îndeplinesc ele?
a. cartea de credit;
b. o pictură de Picasso;
c. abonamentul de autobuz.
2. Într-o economie, viteza de rotaţie a banilor este constantă. PIB real creşte anual cu
5%, stocul de bani cu 14% şi rata nominală a dobânzii este de 11%. Cât este rata
reală a dobânzii?
3. La un moment dat, în presă apare un articol, conform căruia „inflaţia are
dezavantaje: cei peste 5.000.000 de oameni care beneficiază de diferite transferuri
sociale vor observa că puterea lor de cumpărare creşte numai în proporţie de 80%
din valoarea transferurilor încasate”.
a. De ce inflaţia influenţează transferurile sociale?
b. Este într-adevăr un cost al inflaţiei efectul despre care se vorbeşte?
Motivaţi!
4. Să presupunem că trebuie să decideţi dacă o ţară mică să emită bani proprii sau să
utilizeze banii unui stat vecin mai mare. Ce avantaje şi ce dezavantaje ar avea
valuta naţională? Are vreun rol stabilitatea politică a celor două ţări în luarea
acestei decizii?
161
5. În al doilea război mondial, Germania şi Anglia s-au gândit să introducă „arma de
hârtie”: ambele ţări au început să tipărească bancnotele celeilalte ţări, cu scopul de
a le împrăştia din avion deasupra ţării duşmane. De ce ar fi fost eficientă o
asemenea armă?
6. Calvin Coolidge a afirmat că inflaţia echivalează cu eşecul. Ce a înţeles prin
aceasta? Sunteţi de acord cu el? De ce? Contează dacă inflaţia este previzibilă sau
nu?
7. Istoria arată că în perioada standard – aur probabilitatea descoperii unor noi mine
de aur a fost cea mai mare după o lungă perioadă de deflaţie (de exemplu, în
1986). De ce această afirmaţie poate fi adevărată?
8. Să presupunem că consumul depinde de stocul de bani reali (deoarece e parte a
avuţiei). Arătaţi că în măsura în care stocul de bani reali depinde de rata nominală
a dobânzii, ritmul de creştere a stocului de bani va influenţa consumul, investiţia
şi rata reală a dobânzii. Cum se acomodează rata nominală a dobânzii la rata
inflaţiei: în proporţie de 1 la 1, mai încet sau mai repede?
UNITATEA 10
Economia deschisă
Obiective
a analiza fluxurile internaţionale de capital şi de mărfuri şi a deduce rolul
exportului net;
a analiza efectele politicii economice asupra soldului balanţei comerciale
externe;
162
a defini cursul de schimb nominal şi real şi a deduce factorii care influenţează
mărimea lor;
a elucida legătura dintre cursul real şi exportul net;
a analiza efectele politicii economice asupra cursului real.
*
* *
Până acum, în analizele noastre am introdus ipoteza de simplificare conform
căreia economia nu are comerţ internaţional, fiind deci o economie închisă. În
realitate însă, o mare parte din bunurile consumate într-o ţară provin din exterior (se
importă) şi o parte tot mai mare din output se exportă.
În ultimele decenii, volumul comerţului internaţional a crescut continuu,
crescând şi dependenţa reciprocă dintre economiile naţionale. Comerţul exterior a
devenit azi vital, mai ales pentru economiile mici.
10.1. Fluxul internaţional al capitalului şi al mărfurilor
Să reluăm analiza structurii cheltuielilor globale. Într-o economie închisă, totul
se valorifică în interior şi cheltuielile se compun din consum, investiţie şi cumpărări
guvernamentale (Y = C + I + G). Într-o economie deschisă, o parte din output se
valorifică în exterior (EX), restul în interior (C + I + G). Ca urmare, outputul Y se
împarte în 4 părţi (destinaţii):
consumul de bunuri autohtone (Cd);
investiţia – acumularea bunurilor de investiţie din producţia autohtonă
(Id);
cumpărările guvernamentale de bunuri autohtone (Gd);
exportul bunurilor autohtone (EX),
iar cheltuielile globale se pot descrie generic cu identitatea:
Y = C + I + G + EX
unde:
163
C + I + G – cheltuielile interne pentru procurarea de bunuri autohtone;
EX – cheltuielile externe pentru cumpărarea de bunuri autohtone.
Dar într-o economie deschisă se consumă şi bunuri din exterior, se acumulează
şi bunuri de investiţie produse în alte ţări, respectiv statul cumpără şi bunuri produse
în străinătate, adică:
C = Cd + Cf
I = Id + If
G = Gd + Gf
unde: d (domestic) – intern şi f (foreign) – extern.
În aceste condiţii, identitatea de mai sus devine:
Y = (C – Cf) + (I – If) + (G – Gf) + EX
care după rearanjarea termenilor devine:
Y = C + I + G + EX – (Cf + If + Gf) = C + I + G + EX - IM
unde: Cf + If + Gf = IM; EX – IM = NX (export net), iar C + I + G + NX = cheltuieli
totale interne. Ca urmare, putem scrie:
Y = C + I + G + NX
Relaţia de mai sus este cea mai cunoscută formă a identităţii SNA, care arată
corelaţia dintre outputul intern, cheltuielile interne şi exportul net. De aici, avem:
NX = Y – (C + I + G)
adică exportul net este egal cu outputul global minus cheltuielile interne.
Dacă outputul depăşeşte cheltuielile interne, atunci diferenţa se exportă şi
NX>0. Dacă însă outputul rămâne în urma cheltuielilor interne, atunci diferenţa se
importă şi NX < 0.
164
10.2. Investiţia externă netă şi exportul net
Într-o economie deschisă (ca şi în cea închisă) piaţa capitalului şi piaţa
bunurilor sunt într-o strânsă interdependenţă. Să pornim de la identitatea SNA:
Y = C + I + G + NX | - (C + G)
Y – C – G = I + NX
unde: Y – C – G = S economisirea globală, compusă din economisirea privată (Y –
T – C) şi economisirea publică (T – G), deci putem scrie că:
S = I + NX | - I
deci: .
S – I = NX
Această nouă formă a identităţii SNA arată că fluxul internaţional de capital (S
– I) şi fluxul internaţional de bunuri şi servicii (NX) sunt strâns corelate. Expresia (S –
I) este investiţia externă netă, adică partea din economisirea internă globală care
depăşeşte investiţia naţională. Ea este egală cu împrumuturile oferite de rezidenţi
exteriorului, mai puţin împrumuturile oferite de străini rezidenţilor. Expresia NX este
soldul balanţei comerciale externe sau exportul net.
Conform identităţii SNA, investiţia externă netă este întotdeauna egală cu
soldul balanţei comerciale. Dacă (S – I) şi NX sunt pozitive, vorbim despre balanţă
comercială excedentară. În acest caz, ţara este creditoare pe piaţa monetară mondială
şi exportă mai mult decât importă.
În concluzie, identitatea SNA arată că fluxul internaţional de capital şi fluxul
internaţional de bunuri reprezintă cele două feţe ale aceleiaşi monede. Dacă
economisirea internă depăşeşte investiţia internă, atunci acea parte a ei care nu se
investeşte în interior se foloseşte pentru creditarea exteriorului. Străinii au nevoie de
aceste credite pentru că importă mai mult decât exportă (balanţă comercială
excedentară: NX > 0). Dimpotrivă, dacă investiţiile interne depăşesc economisirea
165
internă, atunci suplimentul de investiţie se finanţează din credite externe, care fac
posibil să importăm mai mult decât exportăm (balanţă comercială deficitară: NX < 0).
Fluxul internaţional de capital poate lua diverse forme.
10.3. Economisire şi investiţie într-o economie deschisă (mică)
Analizele privind fluxurile internaţionale s-au limitat până acum la analiza
identităţii SNA. În continuare, vom încerca să construim un model care să explice
comportamentul variabilelor pe care le-am determinat mai sus.
Deoarece valoarea investiţiei externe nete (S – I) este egală cu diferenţa dintre
economisire şi investiţiile interne, modelul explică investiţia externă netă cu ajutorul
celor două variabile şi se poate utiliza pentru analiza soldului balanţei comerciale,
care trebuie să fie egal cu investiţia externă netă.
În construirea modelului vom folosi unele elemente din ecuaţia cunoscută:
S=I(r), dar nu vom presupune că rata reală a dobânzii echilibrează economisirea cu
investiţia, ci vom permite existenţa deficitului balanţei comerciale.
Dacă rata reală a dobânzii nu egalează S cu I, atunci ce va determina în noul
model rata reală a dobânzii? Conform celei mai simple ipoteze, economia analizată
este o economie deschisă mică, în care sunt posibile fluxuri de capital nelimitate.
Faptul că este vorba despre o economie „mică” înseamnă că influenţa ei asupra ratei
internaţionale a dobânzii este neglijabilă. Fluxul de capital „nelimitat” înseamnă că
rezidenţii pot intra liber pe pieţele monetare internaţionale. Statul nu limitează deci
relaţiile de credit internaţionale. Ca urmare, rata dobânzii va fi egală cu rata
internaţională a dobânzii(r*), adică cu rata dobânzii care domină pe piaţa monetară
mondială. „r*” se consideră deci ca fiind dat (variabilă exogenă).
Ce determină r*? Într-o economie închisă, rata dobânzii este determinată de
echilibrul S = I. Economia mondială poate fi considerată ca fiind o economie închisă,
deci egalitatea S = I va determina r*. Deoarece economia deschisă mică este doar un
„atom” al economiei mondiale, economisirea şi investiţia internă va avea o influenţă
neglijabilă asupra S şi I mondiale, deci asupra r*.
Pentru a construi modelul, pornim de la trei ipoteze deja cunoscute:
166
I = I(r)
Aceste trei ipoteze formează elementele principale ale modelului.
Să ne întoarcem acum la identitatea SNA:
NX = (Y – C – G) – I, deci NX = S – I
şi să înlocuim cele trei ipoteze de mai sus:
Din această relaţie se vede ce determină S şi I, deci şi NX. După cum ştim, S
depinde de politica fiscală (de mărimea G şi T),
iar investiţia depinde de rata internaţională a
dobânzii (r*): dacă r* este mare, atunci
investiţiile nu se recuperează.
Ca urmare, NX depinde de aceleaşi
variabile. Modelul construit poate fi utilizat
pentru a analiza cum reacţionează NX la
modificarea politicii fiscale (Fig. 10.1.).
Într-o economie închisă, rata reală a
dobânzii (r) evoluează în aşa fel încât S şi I să se egaleze (punctul E). Într-o economie
deschisă (mică) însă, r = r*. NX este determinat de diferenţa (S – I) care rezultă din r*
(segmentul ).
Se pune întrebarea: ce mecanism asigură egalitatea NX = S – I? Determinanţii
investiţiei externe nete sunt uşor de înţeles. Când S rămâne sub nivelul lui I, atunci
diferenţa se suportă din credite externe, iar când S depăşeşte I, diferenţa se împrumută
exteriorului. Dar ce asigură ca importatorii şi exportatorii să se comporte în aşa fel
încât mişcarea internaţională a bunurilor să egaleze fluxurile internaţionale de capital?
167
10.4. Influenţa politicii economice asupra NX
Să presupunem că economia porneşte de la o stare de balanţă comercială
echilibrată: EX = IM, deci NX = 0 şi S = I. Să folosim modelul construit mai sus
pentru a analiza efectele politicii economice interne şi externe asupra NX.
10.4.1. Politica fiscală internă
Ce se întâmplă dacă într-o economie deschisă (mică) statul doreşte să
mărească cheltuielile interne prin creşterea G? Creşterea G reduce S, deoarece S = Y
– C – G. În condiţiile r* dat, investiţia nu se modifică, deci S devine mai mic ca I şi o
parte din I trebuie finanţată din credite externe. Deoarece NX = S – I, reducerea S
reduce şi NX. Balanţa comercială devine deficitară (Fig. 10.2.).
S – I < 0 NX < 0.
Acelaşi raţionament se poate aplica în
cazul reducerii T: reducerea T măreşte Yd = Y –
T, deci creşte consumul (C) şi scade
economisirea (S). Deoarece NX = S – I,
reducerea S reduce şi NX.
În concluzie, dacă pornim de la o balanţă
comercială echilibrată, politica fiscală internă
reduce economisirea şi conduce la deficitul balanţei comerciale externe.
10.4.2. Politica fiscală externă
Ce se întâmplă dacă exteriorul măreşte cumpărările guvernamentale? Dacă
ţara străină este mică, atunci modificările politicii fiscale nu vor influenţa semnificativ
celelalte ţări. Dacă însă este vorba despre o ţară mare, atunci creşterea G va reduce
economisirea mondială şi va mări r*. Creşterea r* măreşte costul creditului extern şi
reduce investiţia în ţările partenere (mici). Deoarece economisirea internă în aceste
ţări nu se modifică, economisirea devine mai mare decât investiţia. O parte din
economisirea internă a ţării mici „curge” spre exterior. Deoarece NX = S – I, scăderea
168
I măreşte NX. Deci, reducerea economisirii externe conduce la excedentul balanţei
comerciale autohtone.
În figura 10.3. se vede cum reacţionează
o economie deschisă mică cu balanţa comercială
iniţial echilibrată la expansiunea fiscală externă.
Deoarece modificarea politicii fiscale are loc în
exterior, funcţiile S şi I din interior nu se
modifică. Singura schimbare este creşterea r*.
Deoarece soldul balanţei comerciale este
diferenţa dintre cele două funcţii, creşterea r*
conduce la excedentul balanţei comerciale
interne.
În concluzie, sub influenţa expansiunii fiscale externe creşte rata
internaţională a dobânzii, ceea ce conduce la excedentul balanţei comerciale externe
a unei economii deschise mici.
10.4.3. Modificarea funcţiei de investiţie
Să vedem, ce se întâmplă într-o economie deschisă mică dacă funcţia I(r*) se
deplasează spre dreapta? O asemenea modificare intervine atunci când statul modifică
dispoziţiile fiscale în aşa fel încât acestea să incite la creşterea investiţiilor interne
(Fig. 10.4.).
În condiţiile r* dat, investiţia internă creşte şi, deoarece S nu se modifică, o
parte din I se finanţează din credite externe. Deoarece NX = S – I, creşterea I conduce
la scăderea NX.
În concluzie, deplasarea spre dreapta
a funcţiei de investiţie are ca efect deficitul
balanţei comerciale externe a unei economii
deschise mici.
10.4.4. Evaluarea politicii economice
169
Conform modelului economiei deschise (mici), soldul balanţei comerciale care
măsoară fluxul de bunuri şi investiţia externă netă care măsoară fluxul de capital, sunt
permanent în strânsă interdependenţă. Ca urmare, efectul politicii economice asupra
NX se poate urmări prin analiza efectelor asupra S şi I. Politicile economice care
măresc I şi reduc S conduc, în general, la deficit extern, iar cele orientate spre
reducerea I şi creşterea S conduc, în general, la excedent extern.
Analiza de mai sus este pozitivă şi nu normativă, deoarece nu spune nimic
despre dezirabilitatea politicilor economice analizate.
Dacă economia are balanţă comercială deficitară (NX < 0), politicienii trebuie
să decidă dacă acest deficit reprezintă sau nu o problemă. Mulţi economişti sunt de
părere că, în sine, deficitul balanţei comerciale nu este o problemă, dar poate fi
manifestarea unei probleme.
Deficitul balanţei comerciale oglindeşte o rată mică a economisirii, care
înseamnă că în viitor se va putea consuma mai puţin. Într-o economie închisă, o rată
mică a economisirii conduce la o investiţie mică, deci la un stoc redus de capital în
viitor. Dimpotrivă, într-o economie deschisă, o rată mică a economisirii conduce la
deficit extern şi creşterea îndatorării economiei faţă de exterior, datorii ce vor trebui
rambursate în viitor. În ambele cazuri, consumul actual mare conduce la un consum
viitor mic, ceea ce înseamnă că generaţiile viitoare suportă consecinţele unei
asemenea situaţii.
Totuşi, deficitul extern nu în toate cazurile înseamnă că economia este
„suferindă”. Când o ţară agrară săracă se dezvoltă din credite externe, deficitul extern
este un semn al dezvoltării economiei.
10.5. Cursuri de schimb
10.5.1. Cursul nominal şi cursul real
În continuare, trebuie să analizăm preţul tranzacţiilor care asigură fluxurile
internaţionale de bunuri şi de capital. Cursul de schimb între două ţări reprezintă
preţul la care se desfăşoară procesele de schimb ce au loc între ele.
Economiştii deosebesc cursul nominal de cel real. Cursul nominal este preţul
relativ al instrumentelor de plată a două ţări (se mai numeşte şi curs valutar). De
170
exemplu, dacă 1 € = 41.000 lei, înseamnă că 1 € se poate schimba pe 41.000 lei pe
pieţele valutare internaţionale. Românul care are nevoie de 1 €, plăteşte 41.000 lei. În
general, când se vorbeşte despre cursul de schimb dintre două ţări, se are în vedere
cursul nominal.
Cursul real este preţul relativ al produselor a două ţări, deci ne informează
despre raportul la care se pot schimba produsele unei ţări cu produsele unei alte ţări
(se mai numeşte şi curs de schimb).
Pentru a clarifica deosebirea dintre cele două cursuri, să luăm ca exemplu un
produs care se fabrică în mai multe ţări: automobilul. Să presupunem că o maşină
americană costă 10.000 USD şi o maşină japoneză costă 2.4 milioane de yeni. Pentru
a putea compara cele două preţuri, este necesară o „monedă” comună. Dacă 1 USD
valorează 120 yeni, atunci o maşină americană costă 1.2 milioane de yeni. La
compararea preţului unei maşini americane (1.2 milioane yeni) şi a celei japoneze (2.4
milioane yeni) se observă că o maşină americană costă doar jumătate faţă de cea
japoneză. Cu alte cuvinte, la preţurile actuale se pot schimba 2 maşini americane cu o
maşină japoneză, adică:
Cursul
real
(de
schimb)
=
120 yeni/USD x 10.000
USD/maşină americană= 0.5 maşini japoneze/1 maşină americană
2.400.000 yeni/maşină
japoneză
În general:
Curs real =Curs nominal x preţ produs intern
Preţ produs extern
Acest raport la care se schimbă una contra alta produsele a două ţări depinde
deci de preţul produselor în monedă naţională şi cursul valutar la care se schimbă cele
două valute naţionale.
Ce se întâmplă însă dacă dorim să determinăm cursul real referitor la un coş de
bunuri? Notăm cu „e” cursul nominal, cu P nivelul preţurilor în interior şi cu P *
nivelul preţurilor în exterior. Cursul real (ξ) va fi:
171
adică cursul real este produsul dintre cursul nominal şi raportul nivelului preţurilor
din cele două ţări comparate. Dacă ξ este mare, atunci produsele străine sunt relativ
mai ieftine şi cele autohtone sunt relativ mai scumpe. Dacă ξ este mai mic, produsele
autohtone sunt relativ mai ieftine şi cele străine relativ mai scumpe.
10.5.2. Cursul real şi NX
Aşa cum preţul pâinii influenţează cererea de pâine, tot aşa şi preţul relativ al
produselor autohtone faţă de cele străine influenţează cererea acestor produse. Dacă
cursul real este redus, deci produsele autohtone sunt relativ mai ieftine, atunci
rezidenţii ţării vor cumpăra puţine produse străine (de exemplu, cumpără Dacie şi nu
Toyota, beau Ursus şi nu Heineken, îşi petrec vacanţele la Sinaia şi nu în Alpii
elveţieni). Din aceleaşi considerente, străinii vor cumpăra produse de la noi, deci
exportul nostru net va fi mai mare – balanţă excedentară (NX > 0).
Dacă cursul real este mare şi produsele autohtone devin relativ scumpe faţă de
cele străine, rezidenţii ţării vor cumpăra mai multe produse străine, iar străinii vor
importa de la noi mai puţin, ceea ce conduce la balanţă deficitară (NX < 0).
Relaţia de mai sus se poate modela astfel:
NX = NX (ξ)
adică, exportul net este funcţia inversă a cursului
real (Fig. 10.5.).
Cu cât este mai redus ξ, cu atât este mai
mare NX.
Pe axa NX se pot interpreta şi valorile
negative ale NX: deoarece importul poate depăşi
exportul, exportul real poate deveni negativ.
10.5.3. Factorii care determină cursul real
172
Pentru a construi un model al cursului real, introducem corelaţia NX = NX(ξ)
în modelul creat pentru soldul balanţei comerciale (NX = S – I). Cursul real este în
legătură cu NX: cu cât ξ este mai mic, cu atât sunt mai ieftine bunurile interne faţă de
cele străine, deci cu atât este mai mare cererea de NX.
Soldul balanţei comerciale trebuie însă să fie egal cu investiţiile externe nete.
S şi C sunt date de politica fiscală, iar I este determinat, prin funcţia de investiţie, de
rata internaţională a dobânzii (r*).
Figura 10.6. ilustrează cele două
condiţii de mai sus. Curba care indică
legătura dintre NX şi ξ are panta negativă,
deoarece scăderea ξ înseamnă produse
interne relativ mai ieftine.
Curba (S – I) este verticală, deoarece
nici S şi nici I nu depind de ξ. Intersecţia
celor două curbe indică cursul real de
echilibru (ξ*).
Cele două curbe din figură seamănă cu curbele tradiţionale ale ofertei şi
cererii, deci le putem interpreta ca fiind cererea şi oferta de valută naţională. Dreapta
(S – I) indică valoarea economisirii ce depăşeşte investiţia, adică oferta de valută
internă destinată investirii externe şi schimbată în valută străină. Curba NX indică
cererea de valută internă a străinilor, pe care doresc s-o afecteze cumpărării de bunuri
interne (import).
În concluzie, în condiţiile cursului real de echilibru (ξ*), oferta de valută
internă disponibilă pentru investiţii externe este egală cu cererea de valută internă
generată din exportul net pe care străinii doresc s-o cumpere de la rezidenţi.
10.6. Politica economică şi cursul real
Modelul construit mai sus poate fi
utilizat pentru a analiza cum influenţează
politica economică asupra cursului real.
173
10.6.1. Politica fiscală internă
Dacă statul măreşte G sau reduce T pentru a reduce economisirea naţională
(S), acest lucru duce la deficitul balanţei comerciale (fig. 10.7).
Scăderea S deplasează curba (S – I) spre stânga (săgeata 1) şi reduce oferta de
valută internă pentru investiţii externe. Ca urmare, cursul real creşte (săgeata 2), adică
valoarea valutei interne creşte. Produsele interne devin relativ mai scumpe, ceea ce
conduce la reducerea NX (săgeata 3).
10.6.2. Politica fiscală externă
Dacă guvernele străine măresc G
sau reduc T, scade economisirea mondială,
ceea ce măreşte rata internaţională a
dobânzii (r*) şi investiţiile interne scad.
Dreapta (S – I) se deplasează spre dreapta şi
NX creşte (excedent comercial extern).
Deplasarea dreptei (S – I) spre
dreapta măreşte oferta de valută internă
destinată investiţiei externe, deci cursul real de echilibru scade. Valuta internă îşi
pierde din valoare, iar produsele interne devin relativ mai ieftine. NX creşte.
10.6.3. Modificarea funcţiei de investiţie
Dacă creşte cererea de investiţie în
interior (de exemplu, guvernul acordă
impozite preferenţiale investitorilor), la r*
dat, acest lucru conduce la reducerea (S – I).
Dreapta (S – I) se deplasează spre stânga şi
NX scade (deficit extern).
174
Creşterea investiţiei interne reduce oferta de valută internă pentru investire
externă, deci cursul real creşte. Valuta internă se supraevaluează, ceea ce scumpeşte
importul produselor autohtone de către restul lumii. NX scade.
10.7. Politica comercială
Acum dispunem de un model al
cursului real şi putem analiza efectele
politicii comerciale. Într-o concepţie mai
largă, politicile comerciale înseamnă
asemenea intervenţii, care vizează influenţa
nemijlocită a exportului sau a importului.
De cele mai multe ori, aceste politici
au ca scop să apere industriile autohtone de
concurenţa celor străine, fie prin impozitele
impuse pe import (taxe vamale), fie prin limitarea cantităţilor importabile (cote de
import).
Pentru a înţelege politica comercială protecţionistă, să ne gândim ce s-ar
întâmpla dacă statul ar interzice importul de automobile străine. În condiţiile ξ dat,
importul scade şi NX creşte. Curba NX(ξ) se deplasează spre dreapta (fig. 10.10.).
Deşi cursul real de echilibru creşte, exportul net nu se modifică, deci politica
economică nu-şi atinge scopul. Concluzia pare paradoxală. Deoarece deficitul extern
înseamnă că IM > EX, am putea crede că reducerea IM ar reduce şi deficitul. Totuşi,
modelul arată că NX nu se modifică, doar ξ creşte. Creşterea preţului relativ al
bunurilor autohtone reduce NX şi compensează creşterea NX în urma scăderii IM.
Deoarece politica comercială nu modifică S sau I, nu poate avea nici un efect asupra
NX.
Dar politica comercială modifică dimensiunile comerţului extern. Creşterea
cursului real şi scumpirea relativă a bunurilor interne face ca la noul echilibru (E2) să
se exporte mai puţin. Deoarece NX nu se modifică şi se importă mai puţin, şi exportul
scade.
Din cauză că politica comercială protecţionistă reduce dimensiunile
comerţului internaţional, economiştii sunt, în general, împotriva ei. Comerţul îi
175
avantajează pe toţi, făcând posibilă specializarea fiecărei ţări şi creşterea ofertei totale.
Protecţionismul reduce avantajele comerţului: deşi favorizează unele grupe sociale,
societatea în ansamblu este dezavantajată.
10.8. Factorii care determină cursul nominal
Cursul nominal este raportul în care se schimbă instrumentele de plată a două
ţări. Legătura cursului nominal şi real este dată de relaţia:
de unde:
Conform acestei relaţii, cursul nominal (e) depinde de cursul real (ξ) şi
raportul nivelului preţurilor din cele două ţări. Dacă nivelul preţurilor interne (P)
creşte, cursul nominal scade: deoarece valuta internă se subevaluează, se poate
cumpăra mai puţină valută străină cu unitatea monetară internă. Dimpotrivă, dacă
creşte nivelul preţurilor în ţara străină (P*), cursul nominal creşte: valuta străină
valorează mai puţin, deci se poate cumpăra mai multă valută străină cu o unitate
monetară internă.
Dacă urmărim modificările cursului de-a lungul anilor, putem scrie:
Δ% e = Δ% ξ + Δ% P – Δ% P*
Deoarece Δ% P = π şi Δ% P* = π*, putem scrie că:
Δ% e = Δ% ξ + (π* - π)
adică, modificarea procentuală a cursului nominal rezultă din suma modificării
procentuale a cursului real şi a diferenţei dintre ratele inflaţiei din cele două ţări.
Dacă într-o ţară străină rata inflaţiei este mai mare decât în interior, atunci
unitatea valutară internă va valora tot mai mult în valuta ţării străine. Dacă însă în
176
ţara străină rata inflaţiei este mai mică decât în interior, atunci valuta internă se va
deprecia tot mai mult în raport cu valuta străină.
Din cele de mai sus, putem deduce efectul politicii monetare asupra cursului
nominal. Creşterea rapidă a ofertei de bani conduce la creşterea inflaţiei. Inflaţia mare
devalorizează moneda internă, deci inflaţia mare reduce cursul nominal. Altfel spus,
dacă creşterea stocului intern de bani măreşte preţul în monedă a produselor interne (P
creşte), atunci măreşte şi preţul valutei străine exprimat în valută naţională (e).
Concluzii
1. Exportul net este diferenţa dintre export şi import. Valoarea lui coincide cu
diferenţa dintre outputul total şi suma (C + I + G).
2. Investiţia externă netă este partea economisirii naţionale care depăşeşte investiţia
naţională. Soldul balanţei comerciale este contravaloarea exportului net de bunuri.
Pe baza identităţii SNA, investiţia externă netă (S – I) este întotdeauna egală cu
soldul balanţei comerciale (NX).
3. Efectul politicii economice asupra soldului balanţei comerciale este suma
efectelor pe care le are asupra economisirii şi a investirii. Politicile care măresc S
şi reduc I conduc la excedent extern, iar cele care reduc S sau măresc I conduc la
deficit extern.
4. Cursul nominal este raportul în care se pot schimba valutele a două ţări. Cursul
real este acel raport în care se pot schimba produsele a două ţări. Cursul real este
dat de produsul dintre cursul nominal şi raportul nivelului preţurilor din cele două
ţări.
5. Cu cât este mai mare cursul real, cu atât este mai mică cererea faţă de exportul net
al ţării. Cursul real de echilibru este acela la care cererea faţă de exportul net al
ţării egalează investiţia externă netă.
6. Cursul nominal este determinat de cursul real şi raportul nivelului preţurilor din
cele două ţări. Ceteris paribus, inflaţia mare conduce la devalorizarea valutei
naţionale.
Concepte cheie
Curs nominal – raportul în care se schimbă valutele a două ţări.
177
Curs real – raportul în care se schimbă produsele a două ţări.
Deficit comercial extern – export net negativ (EX < IM NX < 0).
Excedent comercial extern – export net pozitiv (IM < EX NX > 0).
Export net – diferenţă între export şi import.
Economie deschisă mică – economie deschisă în care rata dobânzii este dată
de pieţele monetare internaţionale; economie care are dimensiuni neglijabile în raport
cu economia mondială, deci nu are un efect semnificativ asupra ratei internaţionale a
dobânzii.
Investiţie externă netă – valoarea netă a investiţiilor externe, calculată ca
diferenţă între economisirea şi investiţia naţională.
Rata internaţională a dobânzii – rata dobânzii în vigoare pe pieţele monetare
internaţionale.
Soldul balanţei comerciale – export net.
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. Ce înţelegeţi prin investiţie externă netă şi soldul balanţei comerciale? Ce legătură
există între ele?
2. Definiţi cursul nominal şi cursul real. Ce legătură există între ele?
3. Cum evoluează economisirea, investiţia, soldul balanţei comerciale, rata dobânzii
şi cursul de schimb, dacă o economie deschisă mică îşi reduce cheltuielile de
apărare naţională?
4. Aceeaşi întrebare, dacă interzice importul de televizoare japoneze?
5. Cum evoluează cursul valutelor ţării A şi B, dacă în ţara A inflaţia este redusă, iar
în ţara B inflaţia este mare?
Probleme şi teme de reflecţie
1. Utilizând modelul economiei deschise mici, arătaţi cum ar evolua soldul balanţei
comerciale, cursul real şi cursul nominal sub influenţa următoarelor evenimente:
a. scade încrederea consumatorilor şi ei consumă mai puţin, deci
economisesc mai mult;
b. după introducerea pe piaţă a unui nou model de Fiat, o parte din
consumatori preferă noul model în raport cu maşinile autohtone;
178
c. introducerea bancomatelor reduce cererea de bani.
2. O economie se caracterizează prin următoarele ecuaţii:
Y = C + I + G + NX
Y = 5.000
G = 1.000
C = 250 + 0.75 (Y – T)
I = 1.000 – 50 r
NX = 500 – 500 ξ
r = r* = 5
T = 1.000
a) Calculaţi S, NX şi cursul real de echilibru.
b) Dacă G creşte la 1.250, cum se modifică mărimile calculate la punctul a)?
Explicaţi!
c) Dacă r* creşte la 10% şi G rămâne 1.000, cum se modifică cele trei mărimi?
Explicaţi!
3. Ţara A este o economie deschisă mică. Din cauza modificării modei în străinătate,
exportul ţării scade.
a. Cum evoluează S, NX, rata dobânzii şi cursul de schimb?
b. Rezidenţii ţării A călătoresc mult în străinătate. Cum îi atinge modificarea
cursului de schimb?
c. Satul doreşte să modifice T pentru a menţine cursul la nivelul iniţial. Ce
trebuie să facă? Ce efect va avea această politică fiscală internă asupra S, I,
NX şi rata dobânzii?
4. Cum ar evolua NX şi cursul real într-o economie deschisă mică dacă din motive
de război ar creşte G? Are influenţă în privinţa răspunsului dacă este vorba despre
un război local sau mondial?
5. Preşedintele ţării A intenţionează să instituie un impozit de 100% asupra
importului de autoturisme de lux din ţara B. Analizaţi dedesubturile economice şi
politice ale unei asemenea decizii. Ce efect ar avea asupra cursului? Ale cui
interese ar avea de suferit? Cine ar profita?
179
6. Să presupunem că unele ţări străine încearcă să sprijine investiţiile lor prin
introducerea unor credite fiscale (impozite preferenţiale):
a. Cum evoluează cererea de investiţie în economiile deschise mici?
b. Cum evoluează r*?
c. Cum evoluează I în economiile deschise mici?
d. Cum evoluează NX în economiile deschise mici?
e. Cum evoluează cursul real?
7. Un american spune prietenului său: „este mult mai ieftin să călătoreşti azi în
România decât acum 10 ani, când un dolar valora 10.000 lei. Azi primeşti 33.000
lei pentru un dolar”. Are dreptate americanul? Presupunând că în perioada
analizată inflaţia a fost de 25 % în SUA şi de 100% în România, este mai scumpă
sau mai ieftină călătoria americanului în România?
8. Să presupunem că rata nominală a dobânzii este de 12% pe an în ţara A şi de 8%
în ţara B, iar rata reală a dobânzii coincide în cele două ţări.
a. Pe baza ecuaţiei lui Fischer, ce inflaţie se poate aştepta în cele două ţări?
b. Ce credeţi, cum evoluează aşteptările privind modificarea cursului
monedei celor două ţări?
c. Un prieten vă oferă posibilitatea îmbogăţirii rapide: să luaţi un împrumut
în ţara B cu dobândă de 8% şi să plasaţi banii în ţara A cu o dobândă de
12%. Aţi câştiga un profit de 4 %. Sunteţi de acord cu acest raţionament?
Motivaţi răspunsul!
180
Partea a III – a
ECONOMIA PE TERMEN
SCURT
181
UNITATEA 11
Introducere în teoria oscilaţiilor economice
Obiective
a face deosebire între termen scurt şi termen lung în abordarea economiei;
a defini cererea agregată şi oferta agregată;
a analiza şocurile cererii şi ofertei agregate;
a analiza eficienţa politicilor de stabilizare.
*
* *
Oscilaţiile economice reprezintă o temă de discuţie mereu actuală în rândul
economiştilor şi a politicienilor. PIB nu creşte uniform în timp. Recesiunea este un
fenomen frecvent, fiind caracterizată prin scăderea venitului şi şomaj în creştere.
Economiştii numesc oscilaţiile outputului şi ocupării – ciclul de afaceri. Deşi această
denumire sugerează că oscilaţiile sunt sistematice şi previzibile, realitatea nu este
tocmai aşa, în sensul că recesiunile sunt la fel de nesistematice, cât sunt de obişnuite:
uneori ele se succed repede, alteori apar la intervale mai mari.
11.1. Termen scurt şi termen lung în economie
Dacă dorim să modelăm oscilaţiile pe termen scurt, trebuie să deducem mai
întâi prin ce se deosebeşte acest model de modelul clasic pe termen lung prezentat în
capitolele anterioare.
Cei mai mulţi economişti sunt de părere că deosebirea între termen scurt şi
lung în macroeconomie constă în comportamentul preţurilor. Pe termen lung preţurile
sunt mai flexibile, reacţionează la modificările cererii şi ale ofertei. Pe termen scurt
însă, multe preţuri sunt „lipicioase”, rămân constante. Deoarece preţurile se comportă
diferit pe termen scurt şi lung, vor diferi şi efectele politicii economice.
182
Pentru exemplificare, să analizăm efectele politicii monetare. Să presupunem
că banca centrală reduce oferta de bani cu 5%. Pe baza modelului clasic care
ilustrează bine economia pe termen lung, oferta de bani are efect asupra variabilelor
nominale (exprimate în bani), dar nu influenţează variabilele reale. Aceasta este
dihotomia clasică.
Pe termen lung, creşterea ofertei de bani cu 5% reduce toate preţurile cu 5%,
dar nu modifică nici o variabilă reală. Ca urmare, pe termen lung, modificările ofertei
de bani nu conduc la oscilaţii ale outputului şi ocupării.
Pe termen scurt însă, multe preţuri rămân neutre la modificările politicii
monetare. Reducerea ofertei de bani nu incită firmele să-şi reducă imediat salariile şi
nici vânzătorii din magazine să-şi reducă imediat preţurile. Deci, în general, pe termen
scurt, preţurile sunt lipicioase (constante). Din această rigiditate a preţurilor rezultă că
efectele pe termen scurt şi lung ale politicii monetare nu coincid. Modelul oscilaţiilor
pe termen scurt trebuie deci să aibă în vedere rigiditatea preţurilor. Deoarece preţurile
nu se acomodează imediat la modificarea ofertei de bani, dihotomia clasică nu se
realizează neapărat. Dacă preţurile nu reacţionează imediat la modificarea ofertei de
bani, outputul şi ocuparea sunt nevoite să se adapteze la noile condiţii şi astfel apar
oscilaţiile pe termen scurt.
În condiţiile unor preţuri lipicioase, outputul se poate abate de la nivelul ce ar
rezulta din modelul clasic.
În modelul clasic, mărimea outputului depinde de capacitatea de ofertă a
economiei, determinată de cantitatea de factori de producţie disponibilă şi tehnologie.
Adaptarea continuă a preţurilor flexibile conduce la echilibrarea cererii şi a ofertei. În
cazul preţurilor lipicioase însă oferta depinde de cerere. Dar cererea este influenţată
de politica economică (şi alţi factori). Ca urmare, rigiditatea preţurilor face ca politica
economică să poată fi utilizată pentru stabilizarea economiei pe termen scurt.
Vom construi deci un model care să explice oscilaţiile economiei pe termen
scurt. Fiindcă suntem la nivel macroeconomic, în loc de cerere şi ofertă vom utiliza
cererea şi oferta agregată.
11.2. Cererea agregată (AD)
183
Cererea agregată indică relaţia ce există între cererea faţă de output şi nivelul
agregat al preţurilor. Cu alte cuvinte, curba AD ne informează despre cantitatea de
bunuri pe care oamenii doresc să o cumpere în condiţiile nivelului general al
preţurilor (P).
Pentru a deduce curba AD, pornim de la teoria cantitativă a banilor:
, care arată că oferta de bani determină valoarea nominală a outputului
, deci putem scrie că:
, unde .
Sub această formă, teoria cantitativă indică faptul că oferta de bani este
egală cu cererea de bani , care este proporţională cu outputul Y.
Dacă oferta de bani este dată, teoria cantitativă arată existenţa unei legături
inverse (negative) între Y şi P (Fig. 11.1.). Curba care descrie această legătură se
numeşte curba cererii agregate (AD).
De ce curba AD are pantă negativă?
Oferta de bani fiind dată, ecuaţia cantitativă ne
dă valoarea nominală a outputului . Deci,
dacă P creşte, outputul Y trebuie să scadă.
În analiza relaţiei negative dintre P şi Y
ne ajută analiza corelaţiei dintre bani şi
tranzacţii. Deoarece prin ipoteză , oferta
de bani determină valoarea bănească a tranzacţiilor ce au loc în economie. Dacă P
creşte, adică fiecare tranzacţie necesită mai mulţi bani, atunci numărul tranzacţiilor
(cantitatea de mărfuri cumpărate) trebuie să scadă.
La fel, am putea avea în vedere şi oferta – cererea de bani reali. Dacă outputul
este mai mare, oamenii desfăşoară mai multe tranzacţii, pentru care este nevoie de un
stoc mai mare de bani reali. M fiind dat, un stoc M/P mai mare înseamnă un P mai
redus. Dacă însă P este redus, atunci M/P este mare, făcând posibil un număr mai
mare de tranzacţii.
184
Curba AD este locul geometric al posibilelor combinaţii de P şi Y, în
condiţiile M dat. Dacă oferta de bani se modifică, se schimbă şi combinaţiile de P şi
Y, deci curba AD se deplasează.
Dacă banca centrală reduce oferta de bani, conform ecuaţiei cantitative
, deci această acţiune duce la scăderea proporţională a valorii nominale a
outputului . La nivelul P dat, outputul
este mai mic, respectiv la nivelul Y dat, P este
mai mic (săgeata a).
Dacă banca centrală măreşte oferta de
bani, conform ecuaţiei cantitative creşte şi
. La nivelul P dat, valoarea outputului
este mai mare, respectiv la nivelul Y dat,
nivelul P este mai mare. Curba AD se deplasează spre dreapta (săgeata b).
Oscilaţiile ofertei de bani nu sunt însă singurul factor al modificării cererii
agregate. Chiar dacă oferta de bani este constantă, curba AD se poate deplasa în urma
modificării V, aşa cum vom vedea în continuare.
11.3. Oferta agregată (AS)
Oferta agregată, în sine, nu ne dă indicaţii cu privire la P şi Y. Curba AS
indică doar legătura ce există între aceste două variabile. Nivelul P şi Y este
determinat de intersecţia curbei AD şi a curbei AS.
Deoarece pe termen lung preţurile sunt flexibile şi pe termen scurt sunt
„lipicioase”, corelaţia dintre P şi cantitatea de bunuri oferită în economie, indicată de
curba AS depinde de lungimea perioadei analizate. Deosebim deci curba AS pe
termen scurt (SRAS) şi curba AS pe termen lung (LRAS). De asemenea, trebuie să
analizăm cum are loc tranziţia de la SRAS la LRAS.
Deoarece funcţionarea pe termen lung a economiei este descrisă de modelul
clasic, LRAS se deduce din acest model. Ştim că nivelul outputului este determinat de
K, L şi tehnologie, astfel:
185
Conform modelului clasic, outputul nu depinde
de P, deci curba LRAS este paralelă cu axa P (outputul
este constant la orice nivel de preţ), aşa cum se vede în
figura 11.3.
Nivelul preţurilor este determinat de intersecţia
LRAS cu curba AD. Dacă curba LRAS este
perpendiculară, atunci modificările cererii agregate
influenţează P, dar nu şi outputul. De exemplu,
dacă scade oferta de bani, curba AD se deplasează
spre stânga (Fig. 11.4.).
În noul punct de echilibru (E2), outputul
rămâne , dar nivelul preţurilor scade de la P1 la
P2.
Curba LRAS corespunde deci principiului
dihotomiei clasice, deoarece nivelul outputului real
este independent de oferta de bani.
Nivelul pe termen lung al outputului ( ) se numeşte outputul ocupării
depline sau nivelul natural al outputului. La acest nivel , economia exploatează
integral resursele disponibile, adică se realizează rata naturală a şomajului.
Modelul clasic şi curba perpendiculară a ofertei agregate se manifestă numai
pe termen lung. Pe termen scurt preţurile sunt lipicioase, deci nu se adaptează la
modificările cererii. Ca urmare, curba ofertei agregate nu mai este perpendiculară.
Să analizăm un caz extrem în care fiecare întreprindere emite cataloage de preţ
(ofertă), pe care ar fi foarte costisitor să le retipărească frecvent. Ca urmare, pe termen
scurt, ele nu-şi pot modifica preţurile. La preţurile din catalog, întreprinderile sunt
dispuse să vândă cât doresc oamenii să cumpere şi vor utiliza întotdeauna cantitatea
de muncă necesară producerii cantităţilor cerute.
La fiecare nivel de preţ, oferta agregată este
indicată de dreapta orizontală paralelă cu axa Y
(Fig. 11.5.) – curba SRAS.
186
Echilibrul economiei pe termen scurt se realizează la intersecţia SRAS şi
curba AD. În acest caz, modificarea cererii agregate influenţează outputul Y, nu şi P.
Dacă banca centrală reduce oferta de
bani, curba AD se deplasează spre stânga şi la
noul punct de echilibru (E2), la preţul dat
outputul scade de la Y1 la Y2 (Fig. 11.6.).
Reducerea cererii agregate pe termen
scurt reduce outputul, deoarece preţurile nu
reacţionează imediat. După reducerea cererii,
întreprinderile îşi păstrează preţurile ridicate. Se
vinde mai puţin, deci se produce mai puţin şi
ocuparea scade.
În concluzie, pe termen scurt, preţurile sunt lipicioase, curba ofertei agregate
este plată şi modificările cererii agregate influenţează outputul. Pe termen lung,
preţurile sunt flexibile, curba ofertei agregate este perpendiculară şi modificările
cererii agregate influenţează doar nivelul preţurilor.
11.4. Tranziţia de la termen scurt la termen lung
Să urmărim acum îndeaproape efectele în timp ale reducerii cererii agregate.
Să presupunem că economia porneşte de la o stare de echilibru pe termen scurt (Fig.
11.7.).
Punctul de echilibru pe termen lung rezultă din intersecţia a trei curbe: SRAS,
LRAS şi AD. Preţul evoluează conform acestui punct de echilibru, deci dacă
economia este în echilibru pe termen lung în
punctul E (adică LRAS intersectează AD în E),
atunci SRAS trebuie în mod obligatoriu să treacă
şi el prin acest punct.
Acum să presupunem că banca centrală
reduce oferta de bani şi cererea agregată se
reduce (săgeata 1 din Fig. 11.8.)
187
Pe termen scurt preţurile fiind rigide,
economia ajunge din E în A (săgeata 2).
Outputul şi ocuparea ajung sub nivelul natural
. Este recesiune. Cu timpul, preţurile şi
salariilor vor reacţiona la scăderea cererii
agregate şi vor începe să scadă treptat (săgeata
3). Economia se apropie tot mai mult de punctul
B, care va deveni un nou punct de echilibru pe
termen lung. Outputul şi ocuparea revin la
nivelul lor natural, dar preţurile sunt mai mici (deflaţie): P2 < P1.
11.5. Politici de stabilizare
Oscilaţiile economiei sunt cauzate exclusiv de modificările ce intervin în
cererea şi oferta agregată. Modificările exogene ale acestor curbe au fost denumite de
economişti efecte de şoc. Ele ating nefavorabil bunăstarea economică, deoarece
îndepărtează outputul şi ocuparea de la nivelul lor natural.
11.5.1. Şocurile cererii agregate
Să analizăm la început un şoc al cererii agregate: introducerea bancomatelor
facilitează accesul la bani şi reduce cererea de bani a oamenilor. Să presupunem, de
exemplu, că înainte de introducerea bancomatelor indivizii merg o dată pe săptămână
la bancă şi scot 100 €. Această sumă se cheltuieşte treptat în timpul săptămânii, deci
deţinerea în bani este în medie de (100 + 0)/2 = 50 € pe săptămână. După introducerea
bancomatelor, indivizii merg săptămânal de două ori la bancomat şi scot câte 50 €,
deci deţin în medie 25 € pe săptămână, adică cererea lor de bani se înjumătăţeşte.
Scăderea cererii de bani echivalează în acest caz cu creşterea (dublarea) vitezei de
rotaţie a banilor:
188
Scăderea stocului de bani reali în condiţiile înseamnă scăderea k şi
creşterea V. Deoarece bancomatele fac posibil ca indivizii să ţină în portmoneu mai
puţini bani, banii se rotesc mai repede. Altfel spus, deoarece indivizii au mai des
acces la bani, trece mai puţin timp între primirea şi cheltuirea unei unităţi monetare,
deci V creşte.
Dacă oferta de bani este constantă, atunci creşterea V măreşte cheltuielile
nominale şi curba cererii agregate se deplasează spre dreapta (Fig. 11.9.).
Creşterea cererii agregate pe termen scurt
măreşte outputul şi conduce la
înviorarea economică (boom). La nivelul dat al
preţurilor (P1), întreprinderile vând mai mult,
deci angajează mai mulţi lucrători şi utilizează
mai bine capacităţile de producţie (săgeata 2).
Cu timpul însă, nivelul înalt al cererii
duce la creşterea preţurilor şi a salariilor (săgeata
3). Ca urmare, cererea scade, la fel şi outputul,
care treptat, revine la nivelul natural ( ). Pe parcursul acestui proces economia este
instabilă, nu este în echilibru, deci .
Ce poate face banca centrală pentru a contracara creşterea V şi, deci, pentru a
atenua oscilaţiile economiei? Poate reduce oferta de bani şi astfel se va stabiliza
cererea agregată.
În concluzie, banca centrală poate reduce (împiedeca) efectul de şoc al cererii
agregate, dacă reglementează corespunzător oferta de bani.
11.5.2. Şocurile ofertei agregate
Şocurile ofertei agregate pot conduce şi ele la oscilaţii economice. Ele ating
costurile de producţie, deci preţurile stabilite de firme. Deoarece şocurile ofertei
agregate ating nemijlocit P, se mai numesc şi şocurile preţului. Să dăm câteva
exemple:
seceta distruge recolta, scade oferta de alimente şi creşte preţul
acestora;
189
o nouă lege contra poluării măreşte costurile de producţie ale firmelor,
deci ele vor fixa preţuri mai mari, pentru a transfera costurile
suplimentare pe umerii consumatorilor;
sindicatele obţin o creştere a salariilor, deci firmele vor mări preţurile;
formarea OPEC măreşte preţul mondial al petrolului etc.
Asemenea evenimente sunt şocuri nedorite
(Fig. 11.10.), deoarece conduc la creşterea
costurilor, deci şi al preţurilor. Există însă şi şocuri
favorabile ale ofertei agregate. De exemplu,
destrămarea OPEC ar reduce preţul mondial al
petrolului, descoperirea unor tehnologii noi
măreşte randamentul factorilor de producţie şi
reduce costurile de fabricaţie etc.
Curba plată a ofertei agregate pe termen
scurt se deplasează în sus şi outputul scade sub nivelul normal. Dacă curba AD nu se
modifică, economia ajunge în punctul E’: preţurile cresc (P2 > P1) şi outputul scade
. Un asemenea fenomen se numeşte stagflaţie, deoarece se manifestă
simultan atât stagnarea economică (recesiunea), cât şi inflaţia.
Ce poate face banca centrală în acest caz? Are două posibilităţi:
1. o cale ar fi să păstreze la nivelul iniţial cererea de bani (Fig. 11.10.). În
acest caz, outputul şi ocuparea ar scădea la nivelul lor natural. În final,
preţurile vor scădea şi economia va reveni din E’ în E, dar o asemenea
decizie are ca efect o recesiune dureroasă.
2. a doua cale este prezentată în figura 11.11.
În acest caz, banca centrală va
spori cererea agregată (săgeata 3), pentru
ca economia să revină cât mai repede la
nivelul natural al outputului şi al
ocupării.
Dacă creşterea cererii agregate
este sincronizată cu şocul ofertei, atunci
economia trece direct din E1 în E2 (noul
punct de echilibru pe termen lung).
190
Recesiunea este evitată, dar preţul plătit este creşterea inflaţiei (P2 > P1). Nu există
nici o posibilitate ca toate mărimile să revină la nivelul iniţial (P1 şi ).
Concluzii
1. Între termen scurt şi termen lung există o deosebire esenţială, care constă în faptul
că pe termen lung preţurile sunt flexibile, pe când pe termen scurt ele sunt
lipicioase.
2. Curba cererii agregate are panta negativă. Forma curbei indică faptul că la nivele
de preţ mai scăzute aparţin nivele ale cererii de bunuri tot mai mari.
3. Pe termen lung, curba ofertei agregate este perpendiculară (Y nu depinde de P).
Ca urmare, deplasarea curbei AD modifică doar P, nu şi Y şi ocuparea.
4. Pe termen scurt, curba ofertei agregate este orizontală ( ). Ca urmare,
deplasările curbei AD modifică Y şi ocuparea.
5. Şocurile ce ating cererea şi oferta agregată conduc la oscilaţiile economiei.
Deoarece banca centrală este capabilă să deplaseze curba AD, poate menţine
nivelul outputului şi a ocupării la nivelul lor natural.
Concepte cheie
Funcţia cererii agregate – corelaţie negativă între nivelul preţurilor şi cererea
agregată, care rezultă din intercondiţionarea ce există între piaţa muncii şi cea
monetară.
Funcţia ofertei agregate – corelaţie ce există între nivelul preţurilor şi outputul
agregat al întreprinderilor.
Politică de stabilizare – politică economică care are ca scop menţinerea
outputului şi al ocupării la nivelul lor natural.
Stagflaţie – manifestare simultană a recesiunii şi a inflaţiei, adică output
descrescător cuplat cu preţuri crescătoare.
Şoc – modificare cu caracter exogen a curbei cererii sau a ofertei agregate.
191
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. Daţi un exemplu de preţ care este lipicios pe termen scurt şi flexibil pe termen
lung.
2. De ce curba AD are pantă negativă?
3. Care sunt efectele pe termen scurt şi lung ale creşterii ofertei monetare?
4. De ce este mai uşor pentru banca centrală să atenueze efectele şocurilor cererii
faţă de efectele şocurilor ofertei agregate?
Probleme şi teme de reflecţie
1. Să presupunem că în urma modificării legislaţiei, băncile au posibilitatea de a plăti
dobândă şi pe cecuri, deci depozitele bancare devin o formă mai atractivă de ţinere
a banilor.
a. Cum atinge această modificare cererea de bani?
b. Cum evoluează viteza de rotaţie a banilor?
c. Cum evoluează P şi Y dacă banca centrală menţine nivelul ofertei de bani?
d. Trebuie să menţină banca centrală nivelul ofertei de bani? De ce?
2. Banca centrală reduce cu 5% oferta de bani. (Indicaţie: utilizaţi modelul
şi presupuneţi că Y se modifică).
a. Cum se modifică curba AD?
b. Cum evoluează oferta şi nivelul preţurilor pe termen scurt şi lung?
c. Conform legii lui Okun, cum evoluează şomajul pe termen scurt şi lung?
d. Cum evoluează rata reală a dobânzii pe termen scurt şi lung?
3. Analizaţi cum depinde răspunsul băncii centrale la şocuri în funcţie de obiectivul
pe care-l urmăreşte. Să presupunem că banca centrală A are ca obiectiv exclusiv
stabilitatea P, iar banca centrală B, menţinerea la nivel natural al outputului şi
ocupării. Cum ar reacţiona cele două bănci centrale:
a. la scăderea exogenă a V?
b. la creşterea exogenă a preţului ţiţeiului?
192
UNITATEA 12
Cererea agregată
Obiective
a deduce curba IS şi curba LM şi a examina deplasările lor sub efectul politicii
economice;
a explica multiplicatorul cumpărărilor guvernamentale şi cel al impozitelor;
a explica echilibrul economic pe termen scurt: modelul IS – LM.
*
* *
Cea mai cutremurătoare oscilaţie a economiei mondiale a fost provocată de
marea criză din anii 1930, care a determinat o foarte mare scădere a venitului şi o
gravă creştere a şomajului. Această criză a determinat economiştii să repună în
discuţie validitatea teoriei clasice discutată în capitolele anterioare.
Pe baza teoriei clasice nu se putea explica această criză, deoarece în perioada
cât a durat ea nu s-au modificat esenţial nici factorii de producţie, nici tehnologia. Era
necesar să se construiască un nou model, care să poată explica o recesiune de o aşa
proporţie şi relativ spontană şi să permită propunerea unor politici economice eficace.
În 1936, economistul J. M. Keynes a revoluţionat teoria economică, oferind un
nou instrument de analiză şi o alternativă pentru teoria clasică, conform căreia oferta
agregată (adică factorii de producţie şi tehnologia) ar determina, în sine, venitul
naţional (Y).
În prezent, economiştii „împacă” teoria clasică cu cea keynesiană, arătând că
pe termen lung preţurile sunt flexibile şi oferta agregată determină venitul, aşa cum
susţine teoria clasică, iar pe termen scurt preţurile sunt lipicioase şi modificările
cererii agregate influenţează venitul naţional, aşa cum susţine teoria keynesiană.
193
12.1. Modelul IS – LM: noul model al cererii agregate
Noul model al AD este denumit modelul IS–LM şi reprezintă cea mai
cunoscută dezvoltare ulterioară a teoriei keynesiene. Modelul consideră ca exogen
nivelul preţurilor şi arată factorii care determină cererea agregată.
Modelul IS–LM poate fi abordat din două direcţii:
este modelul care arată factorii ce determină venitul naţional pe termen
scurt, în ipoteza preţurilor constante;
este modelul care explică deplasarea curbei AD.
Cele două abordări sunt echivalente, deoarece aşa cum se vede în figura 12.1.,
modificările venitului în condiţiile preţurilor constante şi deplasările curbei AD
înseamnă acelaşi lucru.
Cele două componente ale
modelului IS–LM sunt curba IS
(Investment–Saving) şi curba LM
(Liquidity–Money). Curba IS
materializează piaţa bunurilor, iar curba
LM reflectă cererea şi oferta de bani.
Deoarece rata dobânzii influenţează
atât cererea de investiţie cât şi cererea de
bani, această variabilă (r) leagă cele două
componente ale modelului.
Modelul IS–LM arată modul în care interdependenţele dintre piaţa de bunuri şi
piaţa monetară determină cererea agregată.
12.2. Piaţa bunurilor şi curba IS
Curba IS exprimă legătura ce există între rata dobânzii şi venitul naţional pe
piaţa mărfurilor. Această legătură se poate analiza cu ajutorul teoriei crucii lui
Keynes.
La deducerea crucii lui Keynes pornim de la determinanţii cheltuielilor
planificate: suma cheltuielilor destinate cumpărării de bunuri de către sectorul privat
(menaje şi întreprinderi) şi sectorul public (stat).
194
Diferenţa dintre cheltuielile planificate şi cele efective va fi investiţia
(nedorită, neplanificată) în stocuri. Dacă întreprinderile vând mai puţin decât au
planificat, stocurile lor vor creşte automat, dar dacă vând mai mult decât au planificat,
atunci stocurile lor se vor reduce. Deoarece aceste modificări neprevăzute ale
stocurilor sunt considerate ca cheltuieli ale întreprinderii (întreprinderile îşi
„cumpără” propriile produse), cheltuielile naţionale totale se modifică în acelaşi sens
şi proporţie ca stocurile.
Dacă economia este închisă (NX = 0), cheltuiala naţională planificată (E) este
suma consumului (C), a investiţiei planificate (I) şi a cumpărărilor guvernamentale
(G): E = C + I + G.
Dacă în ecuaţia de mai sus înlocuim funcţia de consum C = C0 + C(Y-T) şi
presupunem că investiţia planificată este dată , la fel şi politica fiscală
, atunci putem scrie:
unde C0 – consum autonom (independent de Y).
Conform acestei ecuaţii, cheltuiala naţională planificată este funcţie a
venitului, a investiţiei planificate exogene şi a variabilelor exogene ale politicii fiscale
(G şi T).
Panta curbei E este dată de înclinaţia
marginală de a consuma (c), care arată creşterea
consumului în urma creşterii venitului cu o
unitate monetară:
Conform legii psihologice a consumului:
0 < c < 1.
Curba E are pantă pozitivă, deoarece un venit mai mare înseamnă şi un
consum mai mare.
195
Economia poate fi în echilibru dacă cheltuielile efective sunt egale cu cele
planificate: Y = E (Fig. 12.3.).
Dreapta de 45o din figura 12.3. este locul geometric al punctelor în care
condiţia E = Y este îndeplinită. Intersecţia ei cu dreapta cheltuielilor efective (E) va
indica echilibrul economic (Y*). Cum ajunge
economia în echilibru?
Modificarea stocurilor
întreprinderilor joacă un rol important în
procesul de echilibrare. Să presupunem că
PIB este mai mare decât Y* (Fig. 12.4.). În
acest caz, E1 < Y1. Deoarece cheltuielile
planificate sunt mai mici decât producţia
(outputul), întreprinderile vând mai puţin
decât au produs. Produsele nevândute măresc stocurile lor. Creşterea neplanificată a
stocurilor incită întreprinderile să reducă numărul de angajaţi şi producţia, deci PIB
scade (săgeata 1). Creşterea neplanificată
a stocurilor şi scăderea venitului naţional
continuă până când venitul atinge nivelul
de echilibru Y*. La echilibru, venitul este
egal cu cheltuiala planificată (Y* = E*),
deoarece punctul A este pe dreapta de 45o.
Dacă, dimpotrivă, PIB este mai
mic decât nivelul de echilibru (Y2 < Y*),
atunci cheltuielile planificate depăşesc
producţia (E2 > Y2). Întreprinderile vând
mai mult decât produc şi stocurile lor
scad. Se angajează noi lucrători pentru a mări producţia (săgeata 2). Acest proces va
continua până când venitul devine egal cu cheltuiala planificată.
În concluzie, crucea lui Keynes arată cum se determină venitul Y în condiţiile
investiţiei planificate date şi a politicii fiscale date .
12.3. Politica fiscală şi multiplicatorul
196
Ce se întâmplă dacă se
modifică cumpărările
guvernamentale (G)? Deoarece
G este o componentă a
cheltuielilor, un nivel mai mare
al lui G în condiţiile Y dat
măreşte cheltuielile planificate.
Dacă G creşte cu ΔG, atunci
dreapta cheltuielilor planificate
(E) se deplasează în sus cu ΔG
şi economia ajunge la un nou
punct de echilibru (B).
După cum se vede, creşterea G cu ΔG conduce la o creştere şi mai mare a
venitului: ΔY > ΔG. Raportul ΔY/ΔG se numeşte multiplicatorul cheltuielilor
guvernamentale (mG) şi arată cu cât creşte venitul Y dacă G creşte cu o unitate
monetară. Din crucea lui Keynes rezultă că valoarea lui mG este supraunitară.
De ce politica fiscală are un efect multiplicator asupra venitului? Deoarece un
venit mai mare induce un consum mai mare (conform funcţiei de consum). Creşterea
G măreşte venitul, deci şi consumul, ceea ce din nou măreşte venitul, apoi din nou
creşte consumul etc. Ca urmare, creşterea G cu ΔG măreşte venitul cu mai mult decât
ΔG (Adică: ).
Cum se poate determina mărimea lui mG? Să urmărim modificările venitului.
Procesul începe atunci când G creşte cu ΔG, ceea ce măreşte venitul tot cu ΔG.
Creşterea venitului va mări consumul cu . Creşterea consumului măreşte
proporţional cheltuielile şi venitul. Noua creştere a venitului din nou va mări
consumul, acum cu etc.
Schematic:
Creşterea G = ΔG
Prima modificare a consumului =
A doua modificare a consumului =
A treia modificare a consumului =
197
.
.
.
Deci:
Dacă, de exemplu, c = 0.6,
, ceea ce
înseamnă că creşterea cu o unitate
monetară a G va mări venitul cu
2.5 unităţi monetare.
Ce se întâmplă dacă statul
utilizează celălalt instrument al
politicii fiscale şi reduce impozitele
cu ΔT? Urmarea imediată va fi
creşterea venitului disponibil cu ΔT
şi a consumului cu . La orice nivel al venitului, acum cheltuielile planificate
sunt mai mari, deci curba E glisează în sus cu .
Noul punct de echilibru este în B. Reducerea T are un efect de multiplicare
asupra venitului, ca şi creşterea G.
Multiplicatorul impozitului (mT) arată modificarea venitului în urma
modificării impozitelor cu o unitate monetară. Dacă, de exemplu, c = 0.6,
, ceea ce înseamnă că dacă impozitul scade cu o unitate
monetară, venitul creşte cu 1.5 unităţi monetare.
198
12.4. Rata dobânzii, investiţia şi curba IS
Crucea lui Keynes este doar punctul de pornire în elaborarea modelului IS –
LM, deoarece arată ce determină venitul în condiţiile . Dar, conţine o ipoteză
ireală şi anume că investiţia planificată este dată (exogenă). Ştim că, de fapt, I = I(r).
Modelul trebuie deci completat cu această legătură dintre investiţie şi rata reală a
dobânzii.
Influenţa modificării r asupra venitului Y se poate analiza cu ajutorul crucii lui
Keynes şi a funcţiei investiţiei (Fig. 12.7.).
Curba IS are pantă negativă, deoarece cu cât r este mai mare, cu atât Y este
mai mic.
Curba IS determină nivelul venitului Y la fiecare nivel dat al ratei reale a
dobânzii (r). Din crucea lui Keynes ştim că nivelul Y depinde şi de politica fiscală.
199
Modelul presupune o politică fiscală dată, dar dacă G sau T se modifică, curba IS se
deplasează (Fig. 12.8.).
Dacă G creşte, IS se
deplasează spre dreapta. Dacă
G2 = G1 + ΔG şi , venitul
creşte cu
. Curba
IS se deplasează în dreapta cu
aceeaşi valoare. Dacă scad
impozitele, are loc aceeaşi
deplasare a curbei IS.
În concluzie, curba IS
exprimă legătura dintre rata
dobânzii şi nivelul venitului.
Modelul IS presupune o
politică fiscală dată. Dacă
politica fiscală se modifică în
sensul sporirii cererii pe piaţa
bunurilor, curba IS glisează
spre dreapta, iar dacă se
modifică în sensul reducerii
cererii de bunuri, curba IS glisează spre stânga.
12.5. Curba IS şi piaţa capitalului de împrumut
Curba IS poate fi abordată şi prin prisma pieţei capitalului de împrumut. Într-
un capitol anterior am pus semnul egalităţii între cererea şi oferta pe piaţa bunurilor,
respectiv cererea şi oferta de fonduri de împrumut. Această egalitate oferă o
alternativă de înţelegere a curbei IS.
Pornim de la identitatea SNA: Y – C – G = I sau S = I, unde S este suma
economiilor private (Y – T – C) şi a economiilor publice (T – G). Economisirea
naţională (S) indică oferta de fonduri de împrumut, iar investiţia naţională (I) indică
200
cererea acestor fonduri de împrumut. Egalitatea S = I este ecuaţia curbei IS. Pentru a
lega IS de piaţa fondurilor de împrumut, introducem în ecuaţia ei funcţia de consum
C(Y - T) şi funcţia de investiţie I(r). Avem:
S = I
adică: Y – C(Y – T) – G = I(r)
Partea stângă arată că oferta de surse de împrumut depinde de venit şi politica
fiscală, iar partea dreaptă arată că cererea de surse de împrumut depinde de rata
dobânzii. Rata reală a dobânzii evoluează în aşa fel încât cererea şi oferta de surse de
împrumut să se egaleze (Fig. 12.9.):
Dacă venitul creşte de la Y1 la Y2, atunci economisirea naţională egală cu (Y –
T – C) creşte (consumul creşte în proporţie mai mică decât venitul). Creşte deci oferta
de surse de împrumut şi scade rata dobânzii. Curba IS sintetizează tocmai această
corelaţie: un venit mai mare înseamnă o economisire mai mare, care conduce la o rată
a dobânzii mai mică. Deci, panta IS este negativă.
Această a doua accepţiune a curbei IS clarifică de ce sub influenţa politicii
fiscale se deplasează curba IS. Creşterea G sau scăderea T, în condiţiile Y dat, reduce
economisirea. Oferta mai mică a surselor de împrumut măreşte rata de echilibru a
dobânzii. Deoarece rata dobânzii mai mare se cuplează acum cu vechiul venit, sub
efectul politicii fiscale expansive curba IS se deplasează spre dreapta.
Trebuie însă să subliniem că curba IS nu determină nici Y, nici r. Ea exprimă
doar legătura ce există între ele pe piaţa bunurilor şi pe piaţa capitalului de împrumut.
201
La determinarea echilibrului economic mai avem nevoie şi de o a doua legătură, cea
exprimată de curba LM.
12.6. Piaţa monetară: curba LM
Curba LM arată legătura dintre r şi Y pe piaţa monetară şi se deduce pe baza
teoriei preferinţei pentru lichiditate, elaborată de Keynes. Aceasta este cea mai simplă
teorie a ratei dobânzii. Ca şi crucea lui Keynes în
cazul curbei IS, teoria preferinţei pentru
lichiditate stă la baza curbei LM şi arată cum
determină cererea şi oferta de bani reali rata
dobânzii pe piaţa monetară.
Pornim de la oferta de bani reali: M/P.
Conform teoriei preferinţei pentru lichiditate,
oferta de bani reali este dată, deci:
Oferta de bani este o variabilă exogenă a
politicii economice, valorile sale fiind
reglementate de către banca centrală. Nivelul
preţurilor este tot o variabilă exogenă în acest
model (modelul IS – LM analizează termenul
scurt, deci preţurile sunt lipicioase!). Din aceste
ipoteze rezultă că oferta de bani reali este
independentă de rata dobânzii. Deci, se poate
reprezenta printr-o dreaptă perpendiculară,
paralelă cu axa Or (Fig. 12.10.).
Să vedem acum cererea de bani reali.
Oamenii ţin bani, deoarece aceştia reprezintă un
instrument „lichid” uşor utilizabil în tranzacţii.
202
Teoria preferinţei pentru lichiditate porneşte de la ipoteza că cererea de bani
reali depinde de rata dobânzii, aceasta fiind costul deţinerii banilor. Dacă r creşte,
oamenii vor ţine o parte mai mică a avuţiei lor sub formă lichidă.
Curba cererii de bani are panta negativă, deoarece la r mai mare, scade cererea
de bani lichizi.
La r* (rata reală de echilibru a dobânzii) oferta şi cererea de bani reali se
egalează.
Modificarea r pentru a putea asigura echilibrul pieţei monetare are loc în urma
faptului că oamenii se străduiesc să-şi restructureze portofoliul dacă rata dobânzii se
abate de la r*. Astfel, dacă r > r*, atunci oferta de bani reali depăşeşte cererea. Cei care
oferă surplusul de bani se grăbesc să transforme o parte din banii disponibili în
depuneri bancare sau obligaţiuni aducătoare de dobândă. Băncile şi emitenţii de
obligaţiuni (interesaţi de plata unor dobânzi mici) reacţionează la oferta excedentară
de bani prin oferirea unor dobânzi mai mici.
Dimpotrivă, dacă r < r*, cererea de bani
depăşeşte oferta. Oamenii îşi vând obligaţiunile şi-şi
scot depunerile din bănci, ceea ce duce la creşterea
r. Dacă r = r*, oamenii sunt mulţumiţi cu structura
de portofoliului lor de instrumente.
Reducerea ofertei de bani măreşte rata
dobânzii, iar creşterea ofertei de bani o reduce.
Să presupunem că banca centrală reduce
oferta de bani (Fig. 12.13.). Reducerea M reduce şi M/P, deoarece . Oferta de
bani reali scade, curba se deplasează spre stânga (săgeata 1) şi rata de echilibru a
economisirii creşte (săgeata 2). O rată a dobânzii mai mare incită oamenii să deţină
mai puţini bani reali (cererea scade) şi piaţa se reechilibrează (punctul B).
Teoria preferinţei pentru lichiditate se poate utiliza pentru deducerea LM. Ştim
că rata de echilibru a dobânzii depinde de venit. Curba LM descrie tocmai legătura
dintre venit şi rata dobânzii.
203
Până acum am presupus că numai rata dobânzii influenţează cererea de bani
reali. Când venitul este mare, cheltuielile planificate (E) sunt mari şi oamenii încheie
mai multe tranzacţii, deci au nevoie de mai mulţi bani. Ca urmare, un venit mai mare
înseamnă o cerere mai mare de bani. Funcţia cererii de bani este:
Cererea de bani reali este într-o relaţie negativă cu rata dobânzii şi o relaţie
pozitivă cu venitul.
Utilizând preferinţa pentru lichiditate, să analizăm cum evoluează r, dacă Y se
modifică. Ce se întâmplă, de exemplu, dacă venitul creşte? (Fig. 12.14.)
Cu creşterea
venitului, funcţia
cererii de bani se
deplasează în sus,
iar rata dobânzii
creşte: un venit
mai mare duce la
o rată a dobânzii
mai mare. Curba
LM descrie
tocmai această
relaţie. LM are
pantă pozitivă.
La nivelul
de venit dat,
curba LM indică
nivelul ratei
dobânzii care
asigură echilibrul
pieţei monetare. Teoria preferinţei pentru lichiditate arată că r* depinde de oferta de
204
bani reali. Curba LM presupune o ofertă de bani reali dată. Dacă însă banca centrală
modifică oferta de bani (politică monetară), curba LM se deplasează.
Să presupunem că banca centrală reduce oferta de bani. Ce se întâmplă?
Venitul, deci şi cererea de bani reali, fiind constante, creşte rata de echilibru a
dobânzii. Deci, scăderea stocului de bani deplasează curba LM în sus (Fig. 12.15.).
În concluzie, LM exprimă legătura dintre rata dobânzii şi venit. LM presupune
un stoc de bani reali dat. Dacă acest stoc scade, curba LM urcă, iar dacă creşte, LM
coboară.
12.7. Abordarea curbei LM pe baza teoriei cantitative a banilor
Într-un capitol anterior, am dedus funcţia cererii agregate (AD) din ecuaţia
cantitativă şi am presupus că . Din această ipoteză rezultă că,
în condiţiile nivelului dat al preţurilor, oferta de bani determină şi nivelul venitului.
Deoarece acest nivel de venit este independent de rata dobânzii, din ecuaţia cantitativă
rezultă un LM orizontal.
Putem însă deduce din această ecuaţie şi un LM cu pantă pozitivă, mai
aproape realitate, dacă renunţăm la ipoteza constanţei V, care este echivalentă şi cu
presupunerea că cererea de bani reali depinde numai de Y. În realitate însă, cererea de
bani reali depinde, aşa cum am văzut deja, şi de rata dobânzii: r mai mare măreşte
costul deţinerii banilor şi reduce cererea de bani. Deoarece oamenii reduc cantitatea
de bani pe care o deţin dacă r creşte, fiecare unitate monetară se va roti mai repede,
deci V creşte. Acest lucru se poate descrie astfel:
Funcţia V(r) arată că viteza de rotaţie a banilor este în legătură pozitivă cu rata
dobânzii.
Această nouă formă a teoriei cantitative conduce la un LM cu pantă pozitivă.
Deoarece creşterea r măreşte V, la P dat şi ofertă de bani dată, nivelul venitului creşte.
Curba LM descrie această legătură pozitivă dintre r şi Y.
Din ecuaţie rezultă şi de ce se deplasează LM dacă se modifică oferta de bani.
P şi r fiind date, creşterea ofertei de bani măreşte Y. Deci, la creşterea ofertei de bani,
205
curba LM se deplasează spre dreapta, iar la scăderea acesteia, LM glisează spre
stânga.
Subliniem că ecuaţia cantitativă dă doar o accepţiune alternativă a curbei LM.
În principiu, această nouă accepţiune este echivalentă cu cea exprimată de teoria
preferinţei pentru lichiditate. În ambele cazuri, curba LM exprimă aceeaşi relaţie
pozitivă ce există între r şi Y.
În sine, curba LM nu determină nici Y nici r, aşa cum nici curba IS nu face
acest lucru. Această curbă exprimă doar legătura dintre cele doua variabile endogene
pe piaţa monetară. Împreună, cele două curbe, LM şi IS, determină echilibrul
economic.
12.8. Echilibrul economic pe termen scurt
Acum cunoaştem ambele componente ale modelului IS – LM:
IS: Y = C(Y – T) + I(r) + G
LM: M/P = L(r, Y)
Modelul IS – LM consideră exogenă politica fiscală ( şi ),
politica monetară şi nivelul preţurilor . Cu aceste ipoteze, curba IS
indică acele combinaţii de r şi Y care corespund echilibrului pieţei bunurilor, iar curba
LM acele combinaţii de r şi Y care corespund echilibrului pieţei monetare. Ca urmare,
intersecţia celor două curbe dă o asemenea unică combinaţie de r şi Y la care cele
două pieţe sunt simultan în echilibru.
În punctul A(Y*, r*), cheltuielile naţionale
efective sunt egale cu cele planificate şi,
concomitent, cererea de bani reali este egală cu
oferta de bani reali.
Scopul construirii modelului IS – LM a fost
să înţelegem oscilaţiile economice pe termen scurt
(Fig. 12.17.).
206
Concluzii
1. Crucea lui Keynes este modelul simplu al determinării venitului naţional.
Presupune exogenă politica fiscală şi investiţiile planificate şi arată că există un
singur nivel de venit la care cheltuielile efective sunt egale cu cele planificate. Din
model rezultă efectul multiplicator al politicii fiscale asupra venitului.
2. Dacă presupunem că investiţiile planificate depind de rata dobânzii, crucea lui
Keynes creează o legătură între rata dobânzii şi venitul naţional. O rată a dobânzii
mai mare reduce investiţia planificată, deci şi venitul. Curba IS exprimă această
legătură negativă dintre r şi Y.
3. Teoria preferinţei pentru lichiditate este modelul simplu al determinării ratei
dobânzii. Consideră exogenă oferta de bani şi nivelul preţurilor. Presupunem că
rata dobânzii echilibrează oferta şi cererea de bani reali. Din această teorie rezultă
că creşterea ofertei de bani reduce rata dobânzii.
4. Dacă presupunem că cererea de bani reali depinde de venitul naţional, atunci
teoria preferinţei pentru lichiditate creează o legătură între venit şi rata dobânzii.
Un venit mai mare măreşte cererea de bani reali şi rata dobânzii creşte. Curba LM
exprimă această legătură pozitivă dintre r şi Y.
5. Modelul IS–LM sintetizează elementele crucii lui Keynes şi ale teoriei preferinţei
pentru lichiditate. Intersecţia celor două curbe dă combinaţia de r şi Y ce asigură
echilibrul simultan al pieţei bunurilor şi al pieţei banilor.
207
Concepte cheie
Crucea lui Keynes – model simplu de determinare a venitului; arată efectul de
multiplicare a modificării cheltuielilor asupra cererii agregate.
Curba IS – corelaţie negativă existentă pe piaţa bunurilor între rata dobânzii şi
venit.
Curba LM – corelaţie pozitivă existentă pe piaţa monetară între rata dobânzii
şi venit (în condiţiile constanţei preţurilor).
Modelul IS – LM – modelul cererii agregate care arată ce determină venitul
agregat în condiţiile preţurilor constante, dacă avem în vedere interdependenţele
reciproce dintre piaţa bunurilor şi piaţa monetară.
Multiplicatorul cumpărărilor guvernamentale – modificarea cererii agregate
în urma modificării cu o unitate monetară a cumpărărilor guvernamentale.
Multiplicatorul impozitelor – modificarea cererii agregate în urma modificării
cu o unitate monetară a impozitelor.
Teoria preferinţei pentru lichiditate – model simplu de determinare a ratei
dobânzii; arată că rata dobânzii asigură echilibrarea ofertei şi a cererii de bani reali.
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. Utilizând crucea lui Keynes, arătaţi de ce politica fiscală are un efect multiplicator
asupra venitului naţional.
2. Utilizând teoria preferinţei pentru lichiditate, explicaţi de ce creşterea ofertei de
bani duce la creşterea ratei dobânzii. Ce condiţie trebuie pusă în privinţa nivelului
preţurilor?
3. De ce curba IS are pantă negativă?
4. De ce curba LM are pantă pozitivă?
Probleme şi teme de reflecţie
1. Cu ajutorul crucii lui Keynes, determinaţi ce efecte au următoarele evenimente:
a. creşte G;
b. creşte T;
c. G şi T cresc în aceeaşi proporţie.
208
2. Să presupunem că funcţia de consum are forma: C = 200 + 0.75 (Y – T). Investiţia
planificată este 100, cumpărările guvernamentale şi impozitele sunt 100 unităţi
monetare.
a. Reprezentaţi cheltuielile planificate în funcţie de venit;
b. Calculaţi venitul de echilibru;
c. Cât va fi venitul de echilibru dacă G creşte la 125?
d. Cât ar trebui să fie G pentru ca venitul de echilibru să fie 1600?
3. Există şi impozite care depind de venit. În acest caz, funcţia impozitului este:
(unde şi t sunt parametrii sistemului de impozitare; „t” este rata
de impozitare şi arată că dacă venitul creşte cu o unitate monetară, impozitul
creşte cu t unităţi monetare).
a. Cum modifică acest sistem de impozitare reacţia consumatorului la
modificarea PIB?
b. Cum modifică acest sistem fiscal reacţia economisirii (în crucea lui
Keynes) la modificarea G?
c. Cum modifică acest sistem fiscal panta curbei IS în modelul IS – LM?
4. Analizaţi efectele creşterii economisirii în crucea lui Keynes. Funcţia de consum
are forma: .
a. Cum se modifică venitul de echilibru dacă S creşte şi scade?
b. Cum se modifică economisirea de echilibru?
c. De ce economiştii numesc acest fenomen „paradoxul economisirii”?
d. Este valabil acest paradox şi în modelul clasic?
5. Funcţia cererii de bani este (r în %). Oferta de bani este
M= 1.000, iar P = 2.
a. Reprezentaţi cererea şi oferta de bani reali.
b. Cât este rata de echilibru a dobânzii?
c. Să presupunem că P nu se modifică. Cum evoluează rata de echilibru a
dobânzii dacă oferta de bani creşte de la 1.000 la 1.200?
d. Ce ofertă de bani ar fi necesară pentru ca rata dobânzii să crească la 7%?
209
UNITATEA 13
Politica economică în modelul IS – LM
Obiective
a arăta efectele politicii fiscale şi a celei monetare asupra echilibrului
economic descris de modelul IS – LM;
a clarifica interdependenţele dintre şocurile cererii şi ofertei agregate în
modelul IS – LM;
a deduce curba AD din modelul IS – LM;
a descrie utilizarea modelului IS – LM pe termen scurt şi lung;
a explica pe baza modelului IS – LM marea criză din anii 1930.
*
* *
13.1. Explicarea oscilaţiilor economice cu modelul IS-LM
Punctul de intersecţie a curbelor IS şi
LM determină nivelul venitului naţional. Dacă
una din cele două curbe de deplasează, venitul
naţional oscilează în jurul punctului de echilibru
pe termen scurt. Deplasarea curbelor are loc sub
efectul modificării politicilor economice.
Să analizăm la început politica fiscală,
care deplasează curba IS. Ce efect are această
deplasare asupra Y şi r?
Să presupunem că G creşte cu ΔG. Cu
ajutorul multiplicatorului mG a crucii lui Keynes putem determina că, în condiţiile r
dat, venitul va creşte cu , deci curba IS se deplasează spre dreapta cu
210
aceeaşi mărime. Economia trece la un nou punct de echilibru (B). Creşterea G
conduce la creşterea Y şi creşterea r (Fig. 13.1.).
La început (rata dobânzii încă nu s-a modificat), venitul creşte la Y’ (punctul
A’). Creşterea venitului măreşte cererea de bani reali şi rata dobânzii începe să
crească, conducând la reducerea investiţiei. Pe măsura scăderii I, scade venitul.
Economia trece dinspre A spre B, un nou punct de echilibru pe termen scurt, unde
Y1< Y2 < Y’. În concluzie, creşterea G are un
efect de excludere a investiţiilor private
(crowding out).
La fel putem analiza efectul scăderii
impozitelor cu ΔT, care măreşte venitul cu
în condiţiile ratei date a dobânzii
(r1). Curba IS se deplasează spre dreapta cu
aceeaşi mărime. În noul punct de echilibru (B)
venitul este mai mare, la fel şi rata dobânzii
(Fig. 13.2.).
Observăm că în modelul IS – LM creşterea de venit sub efectul politicii fiscale
expansive este mai mică decât în modelul crucii lui Keynes. Această diferenţă provine
din faptul că în modelul crucii lui Keynes prin ipoteză; pe când în modelul IS –
LM investiţia este invers proporţională cu rata dobânzii (I = I(r); dI/dr < 0) şi apare
fenomenul de excludere.
Să vedem în continuare efectul modificării politicii monetare, care deplasează
curba LM. Presupunem că banca centrală
măreşte oferta de bani. Dacă M creşte, creşte şi
M/P, deoarece . Conform preferinţei
pentru lichiditate, dacă , creşterea
stocului de bani reali duce la scăderea ratei
dobânzii. Curba LM se deplasează în jos (Fig.
13.3.). La noul echilibru (B), venitul este mai
mare şi rata dobânzii este mai mică.
Deci, conform modelului IS – LM,
politica monetară influenţează venitul prin intermediul modificării ratei dobânzii.
211
Politica monetară expansivă reduce rata dobânzii şi incită la creşterea investiţiei,
mărind astfel cererea de bunuri.
13.2. Interacţiunea politicilor economice în modelul IS – LM
Politica fiscală şi cea monetară se pot influenţa reciproc, nu sunt neapărat
independente una de cealaltă. Modificarea uneia poate avea efecte asupra celeilalte.
Această interdependenţă poate modifica efectele politicii economice.
Să luăm un exemplu. Să presupunem că se propune sporirea impozitelor
pentru a atenua deficitul bugetar. Cum poate influenţa economia o asemenea politică
fiscală? Conform modelului IS – LM, răspunsul la întrebare depinde de modul în care
va reacţiona banca centrală la creşterea impozitelor.
a) O variantă posibilă este ca banca centrală să nu modifice oferta de bani
(Fig. 13.4.). În urma creşterii T, curba IS se deplasează spre stânga: rata dobânzii şi
venitul scad.
b) A doua variantă este ca banca
centrală să dorească menţinerea constantă a
ratei dobânzii (Fig. 13.5.). În acest caz,
creşterea T deplasează spre stânga IS şi
pentru ca r să nu scadă, banca centrală
reduce M. Astfel, LM urcă şi contracarează
efectul de scădere a ratei dobânzii indus de
coborârea lui IS. Rata dobânzii nu se
modifică, dar venitul scade mai substanţial
decât în varianta anterioară.
212
c) În fine, a treia variantă este dacă banca centrală doreşte să evite scăderea
venitului în urma creşterii T (Fig. 13.6.), deci măreşte oferta de bani.
În acest caz, creşterea poverii fiscale nu duce la recesiune, dar rata dobânzii
scade mult mai substanţial şi modifică alocarea resurselor. Impozitele mai mari reduc
consumul, iar rata mică a dobânzii incită la investiţie.
În concluzie, efectul modificării politicii fiscale depinde de politica monetară a
băncii centrale, adică de faptul dacă aceasta doreşte să ţină neschimbat nivelul ofertei
de bani, a ratei dobânzii sau a venitului naţional.
13.3. Şocuri în modelul IS–LM
Deoarece modelul IS–LM arată ce determină venitul pe termen scurt, cu
ajutorul lui putem studia efectele diferitelor şocuri asupra venitului naţional. Şocurile
pot fi împărţite în două categorii: care ating curba IS, respectiv curba LM.
13.3.1. Şocurile ce ating curba IS
Curba IS este atinsă de acele şocuri care induc modificări exogene pe piaţa
bunurilor.
Unii economişti (inclusiv Keynes) sunt de părere că modificările cererii
rezultă din valurile optimiste şi pesimiste care ating investitorii. Să presupunem, de
exemplu, că previziunile de viitor ale firmelor devin pesimiste, deci se construiesc
mai puţine uzine, scade cererea de bunuri de investiţie, ceea ce conduce la deplasarea
curbei I(r) spre stânga: la orice rată a dobânzii firmele doresc să investească mai
puţin.
Reducerea I deplasează spre stânga şi curba IS: venitul scade şi ocuparea se
reduce. Scăderea venitului de echilibru confirmă parţial pesimismul iniţial al
întreprinderilor.
Şocurile ce ating curba IS pot rezulta şi din modificarea cererii de consum. Să
luăm cazul în care creşterea încrederii consumatorilor îi determină să stocheze mai
puţin pentru viitor, respectiv să consume mai mult în prezent. Ca urmare, curba
213
consumului se deplasează în sus, la fel şi curba IS glisează spre dreapta. Astfel,
venitul creşte.
13.3.2. Şocurile care ating curba LM
Şocurile care ating curba LM izvorăsc din modificările exogene ale cererii de
bani. Să presupunem că cererea de bani creşte substanţial. Ca urmare, rata dobânzii
care trebuie să asigure echilibrul pieţei monetare trebuie să crească, deoarece venitul
şi oferta de bani fiind date, cererea de bani devine excedentară.
Astfel, creşterea cererii de bani deplasează curba LM în sus: rata dobânzii
creşte, venitul scade.
În concluzie, prin intermediul deplasării curbelor IS şi LM, multe evenimente
pot determina oscilaţii economice pe termen scurt. Dar aceste oscilaţii nu sunt de
neocolit. Politica fiscală şi cea monetară pot contracara (total sau parţial) şocurile
exogene. Dacă intervenţia are loc la momentul oportun, şocurile ce ating curbele IS şi
LM nu conduc la oscilaţii (prea mari) ale venitului naţional şi ale ocupării.
13.4. Modelul IS–LM şi teoria cererii agregate
Până acum am explicat oscilaţiile pe
termen scurt ale venitului cu ajutorul modelului
IS–LM, în ipoteza constanţei nivelului preţurilor.
Să vedem ce se întâmplă dacă ridicăm însă
această constrângere.
Ştim că curba AD arată legătura ce există
între P şi Y. Această relaţie a fost dedusă într-un
capitol anterior din teoria cantitativă a banilor.
La o ofertă de bani dată, un nivel mai înalt al P
înseamnă un nivel mai mic al venitului. Cu
creşterea ofertei de bani, curba AD se deplasează
spre dreapta, iar scăderea ofertei de bani
deplasează curba AD spre stânga.
214
Acum vom deduce curba AD din modelul IS–LM. La început, cu ajutorul
modelului, demonstrăm că creşterea P duce la reducerea Y, iar curba AD cu pantă
negativă exprimă tocmai această legătură inversă (Fig. 13.7.).
De ce curba AD are pantă negativă? Ca să putem răspunde la întrebare, să
vedem ce se întâmplă în modelul IS–LM dacă preţurile devin variabile.
M fiind dat, un nivel de preţuri mai mare reduce stocul de bani reali (M/P) şi
curba LM se deplasează în sus, deci r creşte şi venitul de echilibru scade. (Fig.
13.7./a). Dacă P creşte la P2, atunci venitul scade la Y2.
În figura 13.7./b am reprezentat curba AD dedusă din modelul IS–LM.
Acum să vedem ce poate cauza deplasarea curbei AD? Deoarece curba AD
sintetizează consecinţele modelului IS–LM, deplasarea celor două curbe componente
sub efectul unor şocuri exogene va deplasa şi curba AD.
Politica economică expansivă măreşte Y în modelul IS–LM, deci şi curba AD
se va deplasa spre dreapta (Fig. 13.8./a). La fel, o politică economică restrictivă care
reduce venitul din modelul IS–LM, determină deplasarea curbei AD spre stânga.
În concluzie, dacă venitul se modifică în modelul IS–LM din cauza modificării
nivelului preţurilor (P), atunci are loc o deplasare de-a lungul curbei AD. Dacă
modificarea venitului în modelul IS–LM are loc la nivelul constant al preţurilor,
atunci are loc deplasarea curbei AD.
215
13.5. Modelul IS – LM pe termen scurt şi lung
Modelul IS–LM descrie mişcările economiei pe termen scurt, în condiţiile
. Am văzut mai sus cum influenţează
modificarea P echilibrul economic. Acum
putem studia şi evoluţia economiei pe termen
lung, când P devine flexibil şi acomodarea lui
conduce economia spre realizarea outputului
potenţial (Y*), corespunzător nivelului natural
al venitului .
În figura 13.9./a am reprezentat trei
curbe necesare pentru ilustrarea echilibrului pe
termen scurt şi lung: IS, LM şi nivelul dat al
outputului potenţial . Curba LM s-a
216
reprezentat la nivelul de preţ dat P1. Economia este în echilibru pe termen scurt în A,
unde se intersectează IS cu LM (P1).
În figura 13.9./b am reprezentat aceeaşi stare a economiei, dar cu ajutorul
curbelor AD şi AS (deduse din crucea lui Keynes). La P1 outputul rămâne sub nivelul
potenţial (Y’ < Y*). Altfel spus, la nivelul dat al preţurilor, cererea de bunuri este
insuficientă pentru menţinerea economiei la nivel natural.
Cele două diagrame se pot utiliza şi pentru a analiza echilibrul pe termen lung
spre care tinde economia. „A” este un punct de echilibru pe termen scurt la P1.
Ulterior, din cauza cererii reduse de bunuri, nivelul preţurilor începe să scadă şi
economia începe să se apropie de outputul natural. Când P devine egal cu P2,
economia a ajuns într-un punct de echilibru pe termen lung (punctul B).
La P2 cererea agregată este egală cu oferta potenţială (Fig. 13.9./b). În modelul
IS – LM se ajunge în punctul B prin deplasarea curbei LM: reducerea P măreşte
stocul de bani reali (M/P), deci LM glisează spre dreapta.
Acum vedem care este deosebirea de bază între determinarea venitului pe baza
crucii lui Keynes şi pe baza teoriei clasice. Conform teoriei keynesiene, în punctul A
nivelul preţurilor este constant şi outputul (determinat de politica monetară şi fiscală,
respectiv de alţi determinaţi ai cererii agregate) se poate abate de la nivelul său
potenţial. Conform teoriei clasice, în punctul A nivelul preţurilor este flexibil şi P se
modifică în aşa fel încât venitul să fie întotdeauna egal cu outputul natural (potenţial).
La aceeaşi concluzie ajungem şi pe cale analitică, dacă pornim de la modelul
IS – LM:
Ecuaţiile de mai sus conţin trei variabile importante: Y, P şi r. În abordarea
keynesiană, modelul IS – LM trebuie completat cu o a treia ecuaţie privitoare la
constanţa preţurilor:
Această ipoteză înseamnă că valorile r şi Y se modifică întotdeauna în aşa fel
încât să satisfacă ecuaţiile IS – LM.
În abordarea clasică, modelul IS – LM trebuie completat cu ecuaţia privitoare
la ipoteza că outputul este constant la nivelul său natural (potenţial).
217
Această ipoteză înseamnă că valorile r şi P se modifică în aşa fel încât să
satisfacă întotdeauna relaţiile IS şi LM.
Care abordare este mai acceptabilă? Depinde de lungimea perioadei analizate:
abordarea keynesiană caracterizează termenul scurt, pe când cea clasică descrie
termenul lung.
13.6. Un exemplu de utilizare a modelului IS–LM
Cu ajutorul modelului IS–LM putem răspunde la întrebarea: ce a cauzat marea
criză din anii 1930. Această criză este utilizată ca un studiu de caz reprezentativ
pentru demonstrarea utilităţii modelului IS–LM în analiza oscilaţiilor economiei pe
termen scurt.
13.6.1. Prima ipoteză: şocurile asupra IS – ipoteza cheltuielilor
La începutul anilor 1930, scăderea venitului a fost acompaniată de scăderea
ratei dobânzii. Din această cauză, mulţi economişti au crezut că motivul depresiunii a
fost deplasarea curbei IS spre stânga. Această părere a fost denumită ipoteza
cheltuielilor, deoarece cauza depresiunii se considera a fi scăderea exogenă a
cheltuielilor destinate cumpărărilor de bunuri. Economiştii au încercat să explice în
diferite moduri această scădere a cheltuielilor. Unii au atribuit deplasarea curbei IS
glisării în jos a funcţiei de consum. Criza bursei americane din anul 1929 s-a datorat
parţial scăderii cererii. Scăderea avuţiei şi creşterea incertă a economiei au incitat
oamenii să economisească mai mult.
O altă cauză a reducerii cheltuielilor s-a considerat a fi scăderea substanţială a
investiţiilor în imobiliare. În anii 1920 s-a exagerat cu construirea de imobile, ceea ce
ulterior a redus drastic cererea de investiţii în locuinţe. În aceeaşi direcţie a acţionat
încetinirea imigrărilor în America în anii 1930: creşterea populaţiei devine mai lentă,
deci scade şi cererea de locuinţe.
După declanşarea crizei, numeroase evenimente au redus în continuare
cheltuielile naţionale. Falimentul băncilor a redus de asemenea investiţiile. Închiderea
218
masivă a băncilor la începutul anilor 1930 a lipsit întreprinderile de surse de credit şi
funcţia de investiţie s-a deplasat în continuare spre stânga.
Politica fiscală a anilor 1930 a determinat, de asemenea, deplasarea curbei IS
spre stânga: interesul pentru menţinerea echilibrului bugetar a dus la creşterea poverii
fiscale.
Toate aceste evenimente au deplasat curba IS spre stânga.
13.6.2. A doua ipoteză: şocurile asupra LM - ipoteza monetară
Datele statistice arată că în anii 1930 a scăzut oferta de bani, în timp ce rata
şomajului a crescut considerabil. Din această cauză, economiştii au învinuit banca
centrală ca fiind vinovată pentru declanşarea crizei. Aceasta este ipoteza monetară.
Cel mai fervent susţinător al acestei ipoteze a fost Milton Friedman, care era de părere
că cele mai multe recesiuni economice s-au datorat lipsei de bani şi marea criză din
anii 1930 este un exemplu spectaculos al acestei ipoteze.
Lipsa de bani deplasează LM spre stânga. Dar dacă pornim de la această
ipoteză monetară, apar două probleme. Una constă în evoluţia stocului de bani reali.
Politica monetară poate conduce la deplasarea spre stânga a curbei LM numai dacă
scade stocul de bani reali. Dar datele statistice nu confirmă o asemenea evoluţie.
Stocul de bani reali a crescut între 1929 – 1931, deoarece reducerea ofertei de bani a
fost acompaniată de o scădere mai accentuată a nivelului preţurilor.
Restricţia monetară poate fi vinovată pentru creşterea şomajului între 1931 –
1933, când stocul de bani reali a scăzut într-adevăr, dar nu este deloc probabil că a
declanşat criza în 1929.
A doua problemă priveşte evoluţia ratei dobânzii. Dacă criza s-a datorat
deplasării curbei LM spre stânga, atunci rata dobânzii trebuia să crească, dar datele
statistice arată o evoluţie inversă: între 1929 – 1933, rata dobânzii a scăzut sistematic.
Având în vedere aceste două probleme, putem concluziona că marea criză nu
s-a declanşat în urma deplasării spre stânga a curbei LM, dar nu putem neglija analiza
scăderii drastice a stocului de bani.
13.6.3. A treia ipoteză: efectul scăderii preţurilor
219
Între 1929 şi 1933, nivelul preţurilor a scăzut drastic. Mulţi economişti cred că
această deflaţie a provocat, în principal, creşterea şomajului şi scăderea venitului
naţional. Dacă această ipoteză este corectă, atunci trebuie să reconsiderăm şi ipoteza
monetară. În măsura în care reducerea ofertei de bani a cauzat scăderea P, banca
centrală poate fi considerată a fi responsabilă pentru declanşarea crizei.
Să analizăm modul în care modificările nivelului preţurilor influenţează
venitul în modelul IS–LM.
Efectele deflaţiei pot fi stabilizatoare, dar şi destabilizatoare.
Din modelul IS–LM a rezultat până acum că reducerea P măreşte Y. Dacă
, un nivel mai redus al P înseamnă un stoc mai mare de bani reali (M/P), iar
creşterea stocului de bani reali conduce la deplasarea curbei LM spre dreapta,
mărindu-se astfel venitul.
O altă cale posibilă prin care deflaţia poate mări venitul este efectul Pigou. A.
Pigou a fost un economist clasic renumit în anii 1930. El a arătat că stocul de bani
reali este o componentă a avuţiei menajelor. Cu reducerea P, stocul de bani reali
creşte şi consumatorii au impresia că sunt mai bogaţi, deci pot cheltui mai mult. Prin
creşterea cheltuielilor de consum curba IS se deplasează spre dreapta şi venitul creşte.
Aceste două explicaţii au condus unii economişti din anii 1930 la convingerea
că deflaţia poate facilita restabilirea ocupării depline în economie. Dimpotrivă, alţi
economişti erau mai sceptici în privinţa capacităţii de autoreglare a economiei. Ei au
atribuit un alt efect deflaţiei, dezvoltând două teorii pentru a explica că reducerea P nu
măreşte, ci dimpotrivă, reduce venitul.
Una din aceste explicaţii s-a denumit deflaţia datoriei şi subliniază efectele
scăderii neaşteptate a P. Se porneşte de la observaţia că modificarea spontană a P
conduce la restructurarea avuţiei între debitori şi creditori. Dacă debitorul datorează
1.000 €, atunci valoarea reală a datoriei este 1.000/P. Reducerea P măreşte valoarea
reală a datoriei, adică puterea de cumpărare a sumei restituite creditorului. Astfel,
deflaţia neprevăzută îmbogăţeşte creditorii şi sărăceşte debitorii. Această redistribuire
a venitului influenţează cheltuielile destinate cumpărării de bunuri. Debitorii vor
cumpăra mai puţin, creditorii mai mult. Dacă ambii ar avea aceeaşi înclinaţie
marginală de a consuma (c), atunci nu ar exista un efect agregat. Dar, pare real să
presupunem că înclinaţia marginală de a consuma a debitorilor este mai mare (poate
tocmai din această cauză au devenit debitori!). În acest caz, debitorii îşi reduc
220
cheltuielile într-o măsură mai mare decât şi le măresc creditorii şi efectul net va fi
reducerea cheltuielilor totale. Curba IS se va deplasa spre stânga şi venitul va scădea.
Dacă dorim să înţelegem cum influenţează modificările previzibile ale P
asupra venitului, trebuie să lărgim modelul IS – LM cu o nouă variabilă. Până acum
nu am făcut deosebire între rata reală şi rata nominală a dobânzii. Dar am văzut deja
că investiţia depinde de rata reală a dobânzii (r), iar cererea de bani de rata nominală a
dobânzii (i). Dacă πe este inflaţia aşteptată, atunci rata reală ex ante a dobânzii este:
r = i - πe
iar modelul IS – LM se poate scrie astfel:
Astfel, inflaţia aşteptată devine o variabilă a curbei IS şi modificările ei vor
deplasa această curbă.
Dacă toţi se aşteaptă să nu se modifice P, atunci πe = 0 şi modelul IS – LM
este cel utilizat până acum.
Pornim de la o situaţie de echilibru
(punctul A) şi presupunem că toţi se aşteaptă
ca în viitor P să scadă, deci πe < 0. În condiţiile
ratei nominale a dobânzii dată, rata reală a
dobânzii va fi mai mare, ceea ce poate reduce
cheltuielile destinate investiţiei şi curba IS
coboară. Astfel, venitul scade, la fel şi rata
nominală a dobânzii (i2 < i1), pe când rata reală
a dobânzii creşte (r2 > r1).
Putem observa că cele două teorii ale
deflaţiei stabilizatoare au un element comun: reducerea P reduce Y, deoarece are loc
deplasarea spre stânga a curbei IS.
221
Deoarece în perioada 1929 – 1933 deflaţia a fost substanţială, nu ar fi fost
posibilă fără o reducere drastică a ofertei de bani. Banca centrală care a luat o
asemenea decizie a devenit responsabilă (cel puţin parţial) pentru recesiune. Altfel
spus, dacă reducerea preţurilor are efect destabilizator, atunci reducerea ofertei de
bani poate conduce la reducerea venitului, chiar dacă stocul de bani reali nu scade şi
rata nominală a dobânzii nu creşte.
Economiştii studiază marea criză nu numai ca pe o curiozitate, ci pentru a
putea da sfaturi responsabililor cu politica economică în privinţa evitării repetării sale.
Deocamdată nu există un consens în privinţa cauzelor ce au declanşat marea
criză, deci nu putem spune cu certitudine că aşa ceva nu se va mai repeta.
Totuşi, cei mai mulţi economişti sunt optimişti, fiind de părere că greşelile
care în final au dus la declanşarea crizei din anii 1930 nu se vor mai repeta. Nici o
bancă centrală nu ar permite azi scăderea ofertei de bani cu 25%. În plus, politica
fiscală a anilor 1930, în loc să ajute, mai mult a înrăutăţit situaţia, reducând cererea
agregată. De asemenea, având în vedere rata şomajului relativ mare, puţini economişti
ar cere echilibrarea strictă a bugetului de stat.
Trebuie să mai subliniem că în zilele noastre funcţionează o serie de
instrumente care facilitează preîntâmpinarea unor evenimente asemănătoare celor din
anii 1930. În plus, economiştii ştiu azi mai mult despre funcţionarea economiei ca la
începutul secolului XX.
Concluzii
1. Modelul IS – LM este teoria generală a cererii agregate. Variabilele sale exogene
sunt politica economică şi nivelul preţurilor. Modelul explică două variabile
endogene: rata dobânzii şi venitul naţional.
2. Curba IS exprimă corelaţia negativă ce există între rata dobânzii şi venitul global
în cazul echilibrului pieţei banilor reali. Echilibrul în modelul IS – LM înseamnă
echilibrul concertat al pieţei bunurilor şi al pieţei monetare.
3. Sub efectul politicii fiscale expansive (creşte G sau scade T) curba IS se
deplasează spre dreapta, conducând la creşterea venitului şi a ratei dobânzii.
Creşterea venitului deplasează spre dreapta şi curba AD. Politica fiscală restrictivă
deplasează IS spre stânga, reduce rata dobânzii şi venitul, conducând la deplasarea
spre stânga a curbei AD.
222
4. Sub efectul politicii monetare expansive curba LM se deplasează în jos. Rata
dobânzii şi venitul cresc. Creşterea venitului deplasează spre dreapta curba AD.
Politica monetară restrictivă deplasează LM în sus, reduce rata dobânzii şi venitul,
deci deplasează AD spre stânga.
Concepte cheie
Efect Pigou – sub efectul reducerii nivelului preţurilor creşte stocul de bani
reali şi avuţia consumatorilor, ceea ce conduce la creşterea cheltuielilor de consum.
Model macroeconomic – model ce descrie şi cuantifică economia cu ajutorul
datelor şi metodelor statistice.
Teoria deflaţiei datoriei – teorie conform căreia reducerea neaşteptată a
preţurilor conduce la redistribuirea avuţiei între debitori şi creditori şi reduce
cheltuielile totale ale economiei.
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. Explicaţi de ce curba AD are pantă negativă.
2. Ce efect are creşterea impozitelor asupra ratei dobânzii, a venitului naţional, a
consumului şi a investiţiei?
3. Aceeaşi întrebare în cazul reducerii ofertei de bani.
4. Ce efecte posibile are reducerea preţurilor asupra venitului de echilibru?
Probleme şi teme de reflecţie
1. Cum evoluează în modelul IS – LM rata dobânzii, venitul, consumul şi investiţia,
dacă:
a. banca centrală măreşte oferta de bani;
b. statul măreşte G;
c. statul măreşte T;
d. statul măreşte G şi T în aceeaşi proporţie.
223
2. Cu ajutorul modelului IS – LM, determinaţi efectul următoarelor şocuri asupra
venitului, ratei dobânzii, consumului şi investiţiei. Ce ar trebui să facă banca
centrală în interesul stabilizării economiei?
a. După apariţia unei generaţii noi de calculatoare mai performante,
întreprinderile îşi schimbă integral sistemul computerizat.
b. Din cauza unui val de falsificare a cărţilor de credit, creşte numărul
tranzacţiilor în bani lichizi.
c. Economiştii conving populaţia să economisească mai mult din venit.
3. O economie se caracterizează prin ecuaţiile:
a. C = 200 + 0.75 (Y - T)
I = 200 – 25r
G = T = 100
Reprezentaţi curba IS în regiunea cuprinsă între r = 0 şi r = 8%.
b. Mai cunoaştem: , M = 1.000 şi P = 2. Reprezentaţi curba
LM în regiunea cuprinsă între r = 0 şi r = 8%.
c. Determinaţi la echilibru rata dobânzii şi venitul.
d. Să presupunem că G creşte la 150. Care va fi deplasarea curbei IS? Cât vor
fi la noul echilibru r şi Y?
e. Să presupunem că M creşte de la 1000 la 1200. Cu cât de deplasează LM?
Cât vor fi la noul echilibru r şi Y?
f. Pornind de la situaţia iniţială, să presupunem că P creşte de la 2 la 4. Cât
vor fi la noul echilibru r şi Y?
g. Deduceţi ecuaţia AD şi reprezentaţi curba AD. Cum se deplasează ea dacă
politica fiscală se modifică conform punctului a) şi politica monetară
conform punctului e)?
4. De ce sunt adevărate afirmaţiile de mai jos? Analizaţi efectele politicii monetare şi
fiscale în următoarele situaţii:
a. Dacă investiţia nu depinde de rata dobânzii, curba IS este perpendiculară.
b. Dacă cererea de bani nu depinde de rata dobânzii, curba LM este
perpendiculară.
224
c. Dacă cererea de bani nu depinde de venit, curba LM este orizontală.
d. Dacă cererea de bani este foarte sensibilă la rata dobânzii, curba LM este
orizontală.
5. Să presupunem că statul doreşte să mărească I în condiţiile Y constant. Ce mix de
politică economică asigură realizarea acestui obiectiv în modelul IS – LM? Dacă
statul reduce T şi produce deficit bugetar, în timp ce banca centrală duce o politică
monetară riguroasă, ce efect aşteptăm de la un asemenea mix de politică
economică?
6. Cu ajutorul modelului IS – LM, arătaţi efectul următoarelor evenimente asupra Y,
P şi r:
a. creşterea ofertei de bani;
b. creşterea G;
c. creşterea T.
7. Banca centrală oscilează între două politici monetare: să menţină constantă oferta
de bani sau să modeleze în aşa fel oferta de bani încât r să nu se modifice. Care
politică ar stabiliza mai bine outputul în modelul IS – LM, dacă:
a. şocul ce atinge economia porneşte exclusiv din modificarea exogenă a
cererii de pe piaţa bunurilor;
b. şocul ce atinge economia porneşte exclusiv din modificarea exogenă a
cererii de bani.
8. Să presupunem că cererea de bani reali depinde de venitul disponibil. Funcţia
cererii de bani este: . Utilizând modelul IS – LM, analizaţi
dacă modificarea funcţiei cererii de bani modifică:
a. modelul de analiză a efectelor modificării G?
b. modelul de analiză a efectelor modificării T?
225
UNITATEA 14
Cererea agregată în economia deschisă
Obiective
a prezenta modelul Mundell – Fleming în ipoteza ;
a analiza efectul politicii economice în acest model;
a explica sistemul cursurilor flotante, respectiv sistemul cursurilor fixe;
a prezenta modelul Mundell – Fleming în ipoteza preţurilor variabile;
a analiza efectul politicii economice în acest model.
*
* *
Acum vom extinde analiza oscilaţiilor economiei prin includerea comerţului
internaţional şi a finanţelor mondiale.
Modelul IS – LM referitor la economia deschisă se numeşte modelul Mundell
– Fleming: presupune şi arată cauzele oscilaţiilor venitului agregat.
Deosebirea faţă de modelul IS – LM constă în faptul că acesta din urmă
analizează economia închisă.
14.1. Modelul Mundell - Fleming
Componentele modelului sunt:
Ce arată aceste ecuaţii? Ecuaţia IS arată că venitul agregat este suma
consumului, investiţiilor, cumpărărilor guvernamentale şi a exportului net. Consumul
este funcţia venitului disponibil, iar investiţia este funcţia negativă a ratei dobânzii.
Exportul net este funcţia negativă a cursului.
226
Cursul se defineşte ca preţul valutei interne măsurat în valută străină. În acest
model nu trebuie să facem distincţie între cursul
nominal şi cel real, deoarece prin ipoteză ,
deci modificările cursului nominal sunt
proporţionale cu modificările cursului real:
, adică atunci când „e” creşte, produsele
străine devin relativ mai ieftine faţă de cele
autohtone şi exportul scade, importul creşte.
Ecuaţia curbei LM descrie piaţa banilor, arătând că oferta de bani reali este
egală cu cererea de bani reali, care este funcţia negativă a ratei dobânzii şi funcţia
pozitivă a venitului. Oferta de bani (M) este reglementată de banca centrală, deci este
o variabilă exogenă, ca şi nivelul preţurilor (P).
A treia ecuaţie arată că rata dobânzii este dată de nivelul său internaţional (r*).
Cele trei ecuaţii descriu modelul Mundell – Fleming, care poate fi analizat şi
grafic, utilizând un sistem de axe: pe axa orizontală se reprezintă venitul, iar pe axa
verticală este cursul (Fig. 14.1.). Deoarece r = r*, ecuaţiile curbelor IS şi LM devin:
227
Asterixul de la LM şi IS înseamnă că r = r*. Intersecţia celor două curbe
determină r şi Y de echilibru. Curba LM* este perpendiculară, deoarece r nu apare în
ecuaţie. La r* dat, LM* determină venitul agregat, independent de r.
Curba LM se poate deduce deci din r*, după care se deduce LM*, care descrie
legătura dintre Y şi e (Fig. 14.2.).
În figura 14.2./a am reprezentat curba LM standard, iar linia orizontală indică
nivelul constant al ratei internaţionale a dobânzii (r*). Cele două curbe determină
împreună nivelul venitului, independent de rata dobânzii (r).
În figura 14.2./b am dedus curba LM* perpendiculară, care nu depinde de curs
(e).
Curba IS* are pantă negativă, deoarece un curs mai înalt reduce NX, deci şi Y.
Ea se deduce ca în figura 14.3. din crucea lui Keynes şi funcţia NX.
Dacă cursul creşte la e2 (săgeata 1), exportul net scade (săgeta 2), deci se
reduce şi cheltuiala naţională planificată (săgeata 3) şi venitul (săgeata 4). Curba IS*
leagă funcţia NX şi crucea lui Keynes, aşa cum curba IS leagă funcţia investiţiei cu
crucea lui Keynes.
Cu ajutorul modelului Mundell – Fleming astfel construit, putem analiza
reacţia venitului agregat şi a cursului la modificarea politicii economice. În acest scop,
trebuie să ştim ce tip de sistem valutar internaţional a ales o ţară dată. Deoarece cele
mai multe ţări au optat pentru sistemul cursurilor flotante, analiza va porni de la
existenţa unor cursuri flotante: cursul valutar poate oscila liber, în funcţiile de
condiţiile economice variabile.
14.2. Politica fiscală în ipoteza cursurilor flotante
Să presupunem că statul înviorează creşterea economică prin sporirea G sau
reducerea T. Sub influenţa politicii fiscale expansive, curba IS* se deplasează spre
dreapta (săgeata 1), cursul creşte (săgeata 2), dar venitul nu se modifică (săgeata 3).
Constatarea legată de politica fiscală se deosebeşte net de ceea ce am văzut în
modelul IS – LM în cazul economiei închise, când politica fiscală a mărit venitul. În
228
economia deschisă cu curs flotant, politica fiscală nu modifică venitul, deoarece în
acest caz expansiunea fiscală reduce economisirea naţională şi, prin aceasta, investiţia
străină netă, deci cursul creşte. Supraevaluarea valutei naţionale reduce NX, ceea ce
contracarează creşterea cererii interne.
Pentru a înţelege mai bine deosebirea dintre economia închisă şi cea deschisă,
să analizăm ecuaţia ce descrie echilibrul pieţei monetare:
Oferta de bani reali (M/P) este dată şi cererea trebuie întotdeauna să fie egală
cu oferta dată. În economia închisă, sub influenţa politicii fiscale expansive creşte rata
dobânzii şi frânează creşterea venitului de echilibru.
229
Dimpotrivă, într-o economie deschisă (mică), rata dobânzii este fixată la
nivelul r*, deci există un singur nivel de venit care satisface ecuaţia. Ca urmare,
supraevaluarea cursului şi reducerea NX trebuie să fie suficient de mare pentru a
compensa integral efectul politicii fiscale expansive.
14.3. Politica monetară în ipoteza cursului flotant
Să presupunem că banca centrală
măreşte oferta de bani. Deoarece prin
ipoteză, creşterea ofertei de bani măreşte
stocul de bani reali şi curba LM* se deplasează
spre dreapta (Fig. 14.5.): venitul creşte, cursul
scade.
Ca şi în economia închisă, politica
monetară şi în economia deschisă influenţează
venitul,
dar mecanismul este altul. În economia
închisă, creşterea ofertei de bani reduce rata
dobânzii şi incită astfel investiţiile.
În economia deschisă (mică) r = r*.
Imediat ce apare efectul de reducere a ratei
dobânzii în urma creşterii ofertei de
bani, capitalul iese din ţară, investitorii
căutând în altă parte randamente mai mari.
Ieşirea capitalului din ţară împiedică scăderea
ratei dobânzii. În plus, deoarece ieşirea
capitalului măreşte oferta de bani
naţionali pe piaţa de devize, cursul
scade, produsele interne devin relativ mai
ieftine faţă de cele străine şi NX creşte.
230
Astfel, în economia deschisă, politica monetară influenţează economia nu prin
intermediul modificării ratei dobânzii, ci a cursului (e).
14.4. Politica comercială în condiţiile cursului flotant
Să presupunem că statul încearcă să reducă cererea faţă de produsele importate
prin cote de import şi taxe vamale. Cum evoluează venitul şi cursul? Deoarece NX =
EX – IM, reducerea IM măreşte NX. Funcţia NX se deplasează spre dreapta, deci şi
curba IS* glisează spre dreapta: cursul creşte, dar venitul nu se modifică (Fig. 14.6.).
De obicei, scopul recunoscut al contingentării importului este modificarea
soldului balanţei comerciale (NX). Totuşi, aşa cum am văzut într-un capitol anterior,
acest lucru nu reuşeşte neapărat. În condiţiile cursului flotant, în modelul Mundell –
Fleming ajungem la aceeaşi concluzie:
Deoarece restricţionarea comerţului internaţional nu influenţează venitul,
consumul, investiţia şi G, nu atinge nici soldul balanţei comerciale (NX). Deşi
deplasarea funcţiei NX măreşte exportul net, creşterea cursului îl reduce în aceeaşi
măsură.
14.5. Economia deschisă (mică) în sistemul cursurilor fixe
Acum să analizăm sistemul cursurilor fixe, care deşi a fost abandonat în anii
1970, în ultimul timp unele state îl aplică din nou. Există economişti care propun
întoarcerea generalizată la cursurile fixe.
În cadrul acestui sistem, banca centrală este dispusă ca, la un curs dinainte
stabilit, să convertească nelimitat valuta internă în valute străine şi invers. În acest
scop, ea trebuie să dispună de rezerve valutare considerabile.
După fixarea cursului, singurul scop al politicii monetare este menţinerea
acestuia la nivelul prestabilit. În acest scop, banca centrală reglementează în aşa fel
oferta de bani, încât cursul de echilibru să fie egal cu cursul prestabilit. Am putea
231
spune că atâta timp cât banca centrală este dispusă să cumpere sau să vândă valuta
străină, oferta de bani se aliniază automat la nivelul necesar.
Să analizăm cu un exemplu modul în care determină oferta de bani fixarea
cursului. Să presupunem că banca centrală anunţă că fixează cursul la 100 u.m.s./
u.m.i. La oferta actuală de bani însă cursul este de 150 u.m.s./u.m.i., ceea ce depăşeşte
cu 50 u.m.s. cursul anunţat (Fig. 14.7./a).
Apare astfel posibilitatea de profit
pentru speculatori, care pot cumpăra pe piaţă
300 u.m.s. cu 2 u.m.i. şi să-i vândă pentru 3
u.m.i. băncii centrale, obţinând un profit de 1
u.m.i.
Când banca centrală cumpără de la
speculatori valută străină, măreşte automat
oferta de bani. Creşterea ofertei de bani
deplasează LM* spre dreapta, ridicând cursul
de echilibru. Ca urmare, oferta de bani va
creşte până când cursul de echilibru egalează
cursul anunţat.
Dacă în momentul fixării cursului
anunţat cursul de echilibru este de 50 u.m.s./1
u.m.i. (Fig. 14.7./b), atunci speculanţii obţin
profit dacă cumpără 100 u.m.s de la banca
centrală cu 1 u.m.i. şi-i vând pe piaţă cu 2
u.m.i. Când banca centrală vinde valuta
străină, valuta internă încasată reduce oferta de
bani, deci LM* se deplasează spre stânga şi
cursul de echilibru creşte. Oferta de bani scade până când cursul de echilibru atinge
nivelul cursului anunţat.
Trebuie să subliniem că sistemul descris mai sus fixează cursul nominal.
Faptul dacă şi cursul real este menţinut la un nivel constant depinde de lungimea
perioadei analizate. Dacă preţurile sunt flexibile, ceea ce este caracteristic termenului
lung, atunci cursul real se poate modifica, chiar dacă cursul nominal este fix. Din
această cauză, politica economică care urmăreşte fixarea cursului nominal, nu
232
influenţează nici o variabilă reală, deci nici cursul real. Această politică influenţează
exclusiv oferta de bani şi nivelul preţurilor.
În modelul Mundell – Fleming preţurile sunt însă constante, deci un curs
nominal fixat de banca centrală înseamnă şi un curs real fixat.
14.6. Politica fiscală în condiţiile
cursului fix
Să presupunem că statul măreşte G sau
reduce T pentru a spori cheltuielile naţionale.
Curba IS* se deplasează spre dreapta şi cursul
creşte (Fig. 14.8.).
Spre deosebire de cursurile flotante, în
cazul cursului fix politica fiscală măreşte
venitul, deoarece expansiunea fiscală conduce
acum automat şi la expansiune monetară.
14.7. Politica monetară în condiţiile
cursului fix
Dacă banca centrală măreşte oferta de
bani (cumpără obligaţiuni de la sectorul privat),
curba LM* glisează spre dreapta şi cursul real
scade (Fig. 14.9.).
Deoarece cursul este fixat, banca centrală este dispusă să cumpere şi să vândă
nelimitat valută la acest curs. Speculatorii vând repede valuta băncii centrale,
reducând astfel oferta de bani şi LM* revine în poziţia iniţială.
Ca urmare, în condiţiile cursului fix, politica monetară tradiţională este fără
efect. Cu alte cuvinte, dacă se adoptă sistemul cursurilor fixe, banca centrală renunţă
la reglementarea ofertei de bani.
Totuşi, ţările care au cursuri fixe pot alege între diferite politici monetare. De
exemplu, pot modifica cursul fixat (îl reduc = devalorizarea valutei; îl măresc =
supraevaluarea valutei).
233
Devalorizarea împinge LM* spre dreapta (ca în cazul creşterii ofertei de bani),
deci creşte exportul net şi venitul agregat.
Supraevaluarea împinge LM* spre stânga: exportul net scade, la fel şi venitul
agregat.
14.8. Politica comercială în condiţiile cursului fix
Să presupunem că statul introduce o
contingentare a importurilor. Funcţia NX şi
curba IS* se deplasează spre dreapta (Fig.
14.10.).
Rezultatul diferă de cel din sistemul
cursului flotant. Ca urmare a restricţiei
importului, în ambele sisteme funcţia NX se
deplasează spre dreapta, dar numai în cazul
cursului fix duce la creşterea exportului net,
deoarece datorită cursului fix, restricţia
importului în loc să ducă la creşterea
cursului, induce expansiune monetară. Creşterea cantităţii de bani măreşte venitul
agregat (NX = S – I, iar creşterea venitului măreşte şi S, deci şi NX).
14.9. Modelul Mundell – Fleming
pe termen lung
Până acum am folosit modelul
pentru a analiza economia deschisă (mică)
pe termen scurt, în condiţiile nivelului dat
al preţurilor. Acum să vedem ce se
întâmplă dacă P devine variabil.
În această analiză trebuie să facem
deosebire între cursul nominal (e) şi cursul
real , iar modelul Mundell - Fleming
se scrie astfel:
234
Deosebirea este că exportul net depinde acum de cursul real şi nu de cursul
nominal. Să vedem ce se întâmplă dacă P scade (Fig. 14.11.).
Deoarece la P mai mic creşte
stocul de bani reali, curba LM* se
deplasează spre dreapta (Fig. 14.12./a),
cursul real scade şi venitul de echilibru
creşte.
Curba AD exprimă legătura
negativă ce există între P şi Y (Fig.
14.12./b). Curba AD dedusă din modelul
Mundell – Fleming seamănă cu cea
dedusă din modelul IS–LM; politica
economică care în modelul Mundell –
Fleming măreşte venitul, deplasează AD
spre stânga.
Ce legătură există între modelul
Mundell – Fleming şi modelul AD–AS?
Punctul A în ambele diagrame indică
punctul de echilibru pe termen scurt,
deoarece presupune un nivel de preţ
nemodificat. În acest punct de echilibru,
cererea nu este suficientă pentru ca economia să producă la nivelul outputului
potenţial . Din cauza cererii reduse, P scade treptat şi, ca urmare, creşte stocul de
bani reali, iar curba LM* se deplasează spre dreapta (Fig. 14.12./a). Cursul real scade,
deci NX creşte. În final, economia ajunge în punctul B, care indică echilibrul pe
termen lung.
Viteza cu care economia trece de la echilibrul pe termen scurt la cel pe termen
lung depinde de viteza cu care nivelul variabil al preţurilor reuşeşte să readucă
economia la nivelul outputului potenţial .
235
Când politicienii iau decizii economice, trebuie să aibă în vedere atât efectele
pe termen scurt cât şi efectele pe termen lung.
Concluzii
1. Modelul Mundell – Fleming este modelul IS – LM pentru economia deschisă.
Consideră şi arată ce factor determină oscilaţiile venitului şi ale cursului.
2. Din modelul Mundell – Fleming rezultă că în sistemul cursurilor flotante politica
fiscală nu are efect asupra venitului agregat. Sub efectul expansiunii fiscale valuta
se supraevaluează, ceea ce reduce exportul net şi contracarează efectul expansiv
obişnuit exercitat asupra venitului agregat.
3. Conform modelului Mundell - Fleming, în sistemul cursului fix politica monetară
nu are efect asupra venitului agregat. Orice încercare de a extinde oferta de bani
este zadarnică, deoarece oferta de bani trebuie să evolueze în aşa fel încât cursul
anunţat să fie menţinut. Dimpotrivă, în sistemul cursurilor flotante politica
monetară are efect asupra venitului agregat.
4. Dacă investitorii nu au încredere în deţinerea instrumentelor de plată ale unei ţări,
atunci rata dobânzii în interior depăşeşte nivelul internaţional. Conform modelului
Mundell – Fleming, creşterea suprapreţului riscului conduce la creşterea ratei
dobânzii şi devalorizarea valutei naţionale.
5. Ambele sisteme ale cursului au propriile lor avantaje. În sistemul cursurilor
flexibile politica monetară poate urmări şi alte obiective decât menţinerea
stabilităţii cursului. Cursul fix reduce oarecum incertitudinea tranzacţiilor
internaţionale.
Concepte cheie
Curs fix – curs predeterminat de banca centrală, la care aceasta schimbă valuta
proprie în valută străină şi invers.
Curs flotant – banca centrală permite ca cursul să reacţioneze la modificările
condiţiilor economice şi ale politicii economice.
Devalorizare – banca centrală reduce valoarea valutei naţionale în sistemul
cursului fix.
236
Modelul Mundell – Fleming – modelul IS – LM al economiei deschise.
Supraevaluare – banca centrală măreşte valoarea valutei naţionale în sistemul
cursului fix.
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. Cum evoluează venitul agregat, cursul şi soldul balanţei comerciale în modelul
Mundell - Fleming, dacă cursurile sunt flotante şi cresc impozitele?
2. Aceeaşi întrebare, dacă cursurile sunt flotante şi creşte oferta de bani? Ce s-ar
întâmpla dacă cursurile ar fi fixe?
3. Aceeaşi întrebare, dacă cursurile sunt flotante şi se instituie cote de import la
importul de automobile? Cum ar evolua aceste variabile dacă cursurile ar fi fixe?
4. Ce avantaje are sistemul cursurilor flotante? Dar sistemul cursurilor fixe?
Probleme şi teme de reflecţie
1. Utilizând modelul Mundell – Fleming, determinaţi cum evoluează venitul, cursul
şi exportul net în sistemul cursurilor flotante şi fixe, sub efectul următoarelor
şocuri:
a. Consumatorii consumă mai puţin şi economisesc mai mult.
b. Apare un nou model de autoturism străin şi consumatorii interni îl preferă.
c. Se introduc bancomatele şi scade cererea de bani.
2. Modelul Mundell – Fleming consideră r* ca variabilă exogenă. Să analizăm ce s-ar
întâmpla dacă r* s-ar modifica?
a. Ce poate cauza creşterea r*?
b. Cum evoluează în modelul Mundell – Fleming cu cursuri flotante venitul,
cursul şi NX, dacă rata dobânzii creşte?
c. Cum evoluează în modelul Mundell – Fleming cu cursuri fixe venitul,
cursul şi NX, dacă rata dobânzii creşte?
3. Oamenii de afaceri şi politicienii se ocupă sistematic de competitivitatea externă a
ramurilor industriale autohtone.
a. Cum atinge modificarea cursului această competitivitate?
237
b. Să presupunem că dorim să mărim competitivitatea industriilor autohtone,
dar nu dorim să se modifice venitul. Conform modelului Mundell –
Fleming, ce politică monetară şi fiscală ar trebui implementată?
4. Să presupunem că un venit mai mare induce un import mai mare şi deci un NX
mai mic: NX = NX (e, Y). Să analizăm efectul expansiunii fiscale asupra venitului
şi a soldului balanţei comerciale:
a. în sistemul cursurilor flotante?
b. în sistemul cursurilor fixe?
5. Să presupunem că cererea de bani depinde de venitul disponibil şi ecuaţia pieţei
monetare este: . Analizaţi efectul reducerii T asupra cursului
într-o economie deschisă (mică) într-un sistem al cursurilor fixe.
6. Pe baza modelului Mundell – Fleming, răspundeţi la următoarele întrebări în
legătură cu ţara mică A:
a. Dacă în ţara A este recesiune, este necesar ca statul să aplice o politică
monetară sau fiscală pentru a mări ocuparea? De ce?
b. Cum ar influenţa asupra outputului, consumului şi a soldului balanţei
comerciale dacă ţara A ar interzice importul de vin din ţara B? Analizaţi
atât efectul pe termen scurt, cât şi efectul pe termen lung.
238