Macheta Curs Grecia Si Roma A

5

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE ISTORIE

ISTORIA GRECIEI ŞI A ROMEI ANTICE

6

Culegere text: Corneliu Beldiman Elena Popovici Florentin Diaconiţă Cristian Olariu

Machetare computerizată: Corneliu Beldiman Elena Popovici Florentin Diaconiţă

Coperta: Corneliu Beldiman

Multiplicat la Tipografia Universităţii: Florentin Diaconiţă Doru Stan

Tipar copertă:

Legătorie:

Apărut: Mai 2003

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Facultatea de Istorie Splaiul Unirii Nr. 176 Sector 4 7000 Bucureşti România www.ucdc.ro Tel. (021) 330.92.30; (021) 330.79.11/141 ISBN 973-86281-4-8

7

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ISTORIE

Prof. dr. LIGIA BÂRZU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Prof. dr. GHEORGHE VLAD NISTOR Universitatea Bucureşti

Lect. dr. CRISTIAN OLARIU Universitatea Bucureşti

Asist. drd. RADU URLOIU Universitatea Creştină

„Dimitrie Cantemir”

ISTORIA GRECIEI ŞI A

ROMEI ANTICE

BUCUREŞTI 2003

8

Coperta 1:

Templul lui Neptun, faţada de est – Paestum. Discobolul Lancellotti – Roma, Muzeul Naţional. Amforă panatenaică pictată cu scene de pentathlon – Tarente, Muzeul Naţional.

Coperta 4: Octavianus Augustus. Bust – Roma, Muzeul Capitoliului. Isus Hristos tronând înconjurat de apostoli. Mozaic absidal, sec. al IV-lea – Roma, biserica Santa Padenziana. După Franco Maria Ricci, Les Annales de l’Art de FMR, Antiquité av. J.–C., tome I, p. 47, 211, 223; Ier – Ve siècles de n.é., tome I, p. 94; Ve – Xe siècles de n.é., tome I, p. 203, Milano, 1991

9

Cuprins

INTRODUCERE .................................................................................................................................................. 11

A. GRECIA ANTICĂ .......................................................................................................................................... 13 1. CÂTEVA PROBLEME DE GEOGRAFIE ISTORICĂ ................................................................................. 13 2. POPULAŢII, LIMBI ŞI DIALECTE .............................................................................................................. 15 3. EPOCA BRONZULUI ÎN EGEEA ................................................................................................................ 17

a. Aspecte generale ........................................................................................................................................ 17 b. Prehelleni şi helleni.................................................................................................................................... 22 c. Bronzul târziu în spaţiul egeeo-mediteraneean. Originea civilizaţiei miceniene. Rivalităţi în Mediterana şi Egeea ...................................................................................................................................... 26 d. Expansiunea miceniană în Mediterana ...................................................................................................... 32 e. Sfârşitul civilizaţiei miceniene şi începuturile Epocii obscure ................................................................... 35

4. SISTEMUL PALAŢIAL ÎN EGEEA ŞI MEDITERANA: CIPRU, CRETA, GRECIA CONTINENTALĂ ............................. 39 5. CONTINUITATE ŞI DISCONTINUITATE ÎN EVOLUŢIA .......................................................................................... 42 CULTURILOR EGEENE LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI I Î.HR. .................................................................................... 42 6. FORMAREA STATELOR GRECEŞTI. TIPURI DE STAT .......................................................................................... 46 7. IBERIA ŞI CIVILIZAŢIA TURDETANĂ SAU TARTESICĂ ..................................................................... 49 8. CARTAGINA ................................................................................................................................................ 51 9. FENICIENI, GRECI ŞI CARTAGINEZI ÎN MEDITERANA ....................................................................... 53 10. COLONIZAREA GREACĂ: TIPURI DE COLONII, RITUALURI DE ÎNTEMEIERE, RAPORTURILE DINTRE METROPOL ŞI COLONIE, CAUZE, DIRECŢII, METROPOLE ŞI COLONII ...................................................................... 55 11. LUMEA GREACĂ ÎN SECOLUL AL V-LEA Î.HR. ................................................................................... 60

a. Războaiele greco-persane: preliminarii, cauze, pretexte, desfăşurare ...................................................... 60 12. LUMEA GREACĂ ÎN SECOLUL AL IV-LEA Î.HR. PROBLEMATICA GENERALĂ ................................................... 68 13. RĂZBOIUL PELOPONESIAC (431-404 Î.HR.) ŞI CRIZA POLITICO-MILITARĂ ÎN LUMEA GREACĂ (SFÂRŞITUL SEC. V – SEC. IV Î.HR.) ............................................................................................ 72

a. Cauzele, pretextele şi desfăşurarea războiului peloponesiac (431-404 î.Hr.) ........................................... 72 b. Hegemonia spartană (404-372 î.Hr.) ......................................................................................................... 77 c. Hegemonia thebană (371-362 î.Hr.) .......................................................................................................... 82

14. ASCENSIUNEA ŞI HEGEMONIA MACEDONIEI (361-334 Î.HR.) .......................................................... 86 15. ALEXANDRU ŞI CUCERIREA ORIENTULUI ......................................................................................... 90 16. MOARTEA LUI ALEXANDRU ŞI REGATELE SUCCESOARE ........................................................... 101

a. Epoca diadohilor (323 – aproximativ 280 î.Hr.) ..................................................................................... 101 b. Apogeul şi declinul statelor elenistice (280-30 î.Hr.) .............................................................................. 104

17. MODELE DE GUVERNARE ÎN GRECIA ANTICĂ .............................................................................................. 137 18. FORME DE ASOCIERE ÎN LUMEA GREACĂ ..................................................................................................... 145 19. CULTURA GREACĂ ................................................................................................................................ 151

a. Literatura ................................................................................................................................................. 151 b. Genul dramatic ........................................................................................................................................ 154 c. Proza istorică ........................................................................................................................................... 157 d. Filozofia, retorica şi etica ........................................................................................................................ 160 e. Ştiinţa ....................................................................................................................................................... 168 f. Arta ........................................................................................................................................................... 172

B. ROMA ANTICĂ ............................................................................................................................................ 179 1. ELEMENTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ ................................................................................................ 179 2. POPULAŢII, LIMBI ŞI DIALECTE ÎN ITALIA ......................................................................................... 180 3. CULTURI PREISTORICE ÎN ITALIA........................................................................................................ 182 4. FUNDAREA ROMEI .................................................................................................................................. 184 5. ROMA ÎN EPOCA REGALĂ ...................................................................................................................... 187 6. ETRUSCII .................................................................................................................................................... 191 7. ROMA REPUBLICANĂ. EVOLUŢIA POLITICĂ .................................................................................... 194

a. Sfârşitul Regalităţii şi instaurarea Republicii .......................................................................................... 194 b. De la instaurarea Republicii până la conflictele cu samniţii (497-345 î.Hr.) .......................................... 196

10

c. Cucerirea Italiei (345-265 î.Hr.) .............................................................................................................. 199 d. Războaiele punice şi epoca marilor cuceriri (264-133 î.Hr.) .................................................................. 200

8. INSTITUŢIILE POLITICE ROMANE ........................................................................................................ 204 a. Cetăţenia romană (Civitas Romana) ........................................................................................................ 204 b. Raporturile patricieni-plebei .................................................................................................................... 206 c. Trepte intermediare spre cetăţenie ........................................................................................................... 208 d. Sclavia ...................................................................................................................................................... 209 e. Colonii şi municipii .................................................................................................................................. 210 f. Regimuri juridice ale proprietăţii ............................................................................................................. 213 g. Adunările populare (comitia) ................................................................................................................... 214 h. Senatul ...................................................................................................................................................... 220 i. Magistraturile şi magistraţii ..................................................................................................................... 227 j. Magistraturi extraordinare ....................................................................................................................... 230 k. Magistraturi ordinare ............................................................................................................................... 231 l. Magistraturi inferioare ............................................................................................................................. 237

9. CRIZA REPUBLICII ROMANE. PROBLEME GENERALE .................................................................... 243 10. AUGUSTUS ŞI INSTAURAREA PRINCIPATULUI .............................................................................................. 246 11. ROMA IMPERIALĂ........................................................................................................................................ 251

Principatul ................................................................................................................................................... 251 12. IMPERIUL ROMAN TÂRZIU .................................................................................................................. 254 13. SFÂRŞITUL IMPERIULUI ROMAN.................................................................................................................. 260 14. CIVILIZAŢIA ROMANĂ ......................................................................................................................... 263

a. Cultura latină, de la originile Romei până la sfârşitul celui de-al doilea război punic (753-241 î.Hr.). 265 b. Perioada contactului cu elenismul (241-133 î.Hr.). ................................................................................. 265 c. Perioada de apogeu a literaturii latine (44 î.Hr.-14 d.Hr.) ..................................................................... 267 d. Literatura în epoca principatului (14-284 d.Hr.). .................................................................................... 269 e. Istoriografia antichităţii târzii (sec. IV-VI) .............................................................................................. 273

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................................ 287 Contribuţiile autorilor pe părţi/capitole: Prof. dr. Ligia Bârzu A 1-10, 17-18; B 1-6, 9 Prof. dr. Gheorghe Vlad Nistor A 12; B 10-13 Lect. dr. Cristian Olariu B 14 Asist. drd. Radu Urloiu A 11, 13-16, 19; B 7-8

11

INTRODUCERE Ceea ce se tipăreşte sub titlul „Istoria Greciei şi a Romei antice” reprezintă, în

realitate, o istorie a lumii circummediteraneene în care, urmând o tradiţie clasică, se pune accentul pe istoria greaca şi romana. Există o explicaţie a unei asemenea opţiuni.

Lumea europeană modernă a crescut pe această tradiţie spirituală greco-romană, pe de o parte. Pe de altă parte, nu se poate nega că sursele de informaţie (scrise şi arheologice) sunt copleşitoare pentru cele două zone de cultură menţionate.

Este o realitate obiectivă, dar şi subiectivă deoarece ţine de o anumită opţiune mai cu seamă a istoriografiei moderne decât a celei antice şi care se explică printr-o atitudine europocentristă. În susţinerea acestei idei se pot aduce câteva argumente. Cel mai important rămâne polietnismul structurilor antice, fie orientale, fie greco-romane. Fără îndoială excepţii există, dar ele confirmă regula. I se poate adăuga şi faptul că epoca arhaică şi prima etapă a perioadei clasice greceşti nu sunt marcate de accente xenofobe. Dimpotrivă se cunosc o serie de teme sau legende care integrează societăţile antice. Există chiar o predispoziţie pentru a recunoaşte că unele zone au o valoare particulară în viaţa spirituală. Egiptul, Babilonul, Fenicia şi, mai târziu, chiar lumea persană au constituit obiectul veneraţiei greco-romanilor. Călătorii reale sau imaginare spre aceste zone sunt asociate cu ideea de transfer de valori spirituale superioare (v. Solon, v. Zamolxe, v. Orpheu etc.). Nu trebuie să se uite că societatea greacă a creat o noţiune şi un tip de comportament cunoscut sub numele de xenia fără de care legăturile cu străinii nu ar fi fost posibile şi care conferă o natură ritualizată acestor legături.

În sfârşit, nu se poate pierde din vedere că uneori grecii au fost constrânşi să accepte autorităţi străine. Nu este vorba numai de perşi ci şi de realităţi circumpontice (v. regatul bosporan, Burebista, Rhemaxos). Fără nici o îndoială că unele explicaţii există pentru puţinătatea ştirilor despre „ceilalţi”. Cea mai plauzibilă rămâne punerea în umbră a acelor structuri politice şi civilizaţii care au pierdut în faţa avansului lumii greceşti şi romane. Avem în vedere lumea feniciano-punică, cea etruscă şi cea tartesică sau turdetană care încheie cercul civilizaţiilor mediteraneene. Cea mai şocantă dintre aceste omisiuni este Carthagina care nu numai că a creat o civilizaţie particulară dar a şi constituit sau a moştenit un „imperiu” maritim în Mediterana centrală şi occidentală. „Imperiu” întins din Cipru, Sicilia şi Sardinia până în Malta, Baleare, Spania şi Canare unde principalul centru rămâne Gadiz sau Gadeira. Ostilitatea etrusco-fenicio-punică sau romano-punică şi sfârşitul Carthaginei explică fie imaginea negativă, fie slabul interes manifestat de istoriografia vremii. Cât priveşte civilizaţia turdetană structurată în Andaluzia de astăzi sau în Baetica romană ea ocupă un interes modest chiar şi în istoriografia contemporană, cu excepţia istoriografiei hispanice. Interesul pentru această lume se justifică, în primul rând, printr-o moştenire interesantă (parţial recuperată, parţial cunoscută din izvoare antice) artistică (o statuarie unică), elemente de urbanistică, texte epigrafice la care se adaugă informaţia că existau în această arie legi scrise, anale şi o operă poetică importantă. Există şi un alt motiv pentru marcarea acestei civilizaţii. După tot ceea ce se ştie astăzi în materie de filologie comparată inscripţiile redactate cu alfabet semitic sau grecesc au folosit limba iberică, după toate probabilităţile o limbă neindo-europeană. Ar fi cel de-al doilea caz, după etrusci, de civilizaţie europeană creată de vorbitori de limbi neindo-europene (preindo-europeni sau eventual grupe instalate în urma unui proces de migraţie, aşa cum se presupune în cazul etruscilor).

Indiferent însă de apartenenţa lingvistică a purtătorilor acestor civilizaţii trei trăsături comune trebuie să fie subliniate. Cea dintâi priveşte forma de stat sub care au apărut. Cu excepţia turdetanilor a căror structură socio-politică rămâne încă necunoscută, ceea ce

12

defineşte întreaga zonă este forma de polis sub care apare statul. Excepţii există, mai ales în lumea greacă, dar regula o constituie existenţa polis-ului ca structura socio-politică tipică. Cea de-a doua trăsătură unificatoare o constituie atracţia pentru Mediterana şi pentru regiunile litorale bogate în resurse metalifere şi sare. În sfârşit, nu trebuie să se uite că există o serie de factori culturali unificatori, care se regăsesc în toată zona Mediteranei din Cipru până la Gadeira – elemente egiptene târzii, fenicio-punice, greceşti, etrusce şi romane. Evident acestea se regăsesc, în proporţii diferite, după aria geografică în care ne găsim. Dar este interesant de semnalat că şi în nivelele timpurii de la Carthagina nu lipsesc, pe lângă importuri egiptene şi numeroase importuri greceşti (corinthice şi cipriote sau egeene în general), dar şi italice (v. prezenţa ceramicii campaniene de tip bucchero nerro). Nu trebuie uitat şi faptul că există o anumită simultaneitate a dezvoltării în întreaga arie circummediteraneeană în secolele IX-VIII/VII-VI. Nu intră în această formulare vechile state orientale care au supravieţuit „invaziei popoarelor mării”. Mai exact este vorba de acelea care au beneficiat de o faţadă mediteraneeană – Egiptul, Tyrul, Sidonul şi Vechiul stat evreiesc şi a căror putere se sfârşeşte în secolul VI î.Hr. S-ar putea adăuga că întreaga această zonă a devenit, într-o formă sau alta, parte a unei structuri politico-administrative cu aspiraţie universală – lumea romană.

Din aceste motive în volumul de faţă se va încerca înscrierea, fie şi succintă, a ceea ce poate fi definit drept civilizaţie mediteraneeană în general. Evident cu tratarea exhaustivă a lumii greceşti şi romane.

Autorii

13

A. GRECIA ANTICĂ 1. CÂTEVA PROBLEME DE GEOGRAFIE ISTORICĂ Ceea ce numim cu un termen global Grecia antică reprezintă, în realitate, o

multitudine de state autonome dispersate într-un areal geografic foarte întins şi divers din punct de vedere al condiţiilor de relief şi al întinderii. Zonele cele mai întinse sunt reprezentate de Grecia continentală cu un relief accidentat şi fragmentat, cu două mari câmpii – Thessalia şi Messinia şi de litoralul micro-asiatic începând din Hellespont şi Marea de Marmara şi sfârşind cu Peninsula Halicarnas. Se poate spune că aceste două zone reprezintă spaţii continentale discontinue, dacă se ia în calcul marea care desparte cele două regiuni. Cea de a doua mare arie este cea insulară constituită, în majoritate a cazurilor, din insule de natură vulcanică. Între aceste insule, unele mai mari cum este Eubeea dublează ţărmul oriental al Aticii, altele precum Cypru, Creta şi Rhodos-ul se situează la marginea sudică şi sud-estică a lumii greceşti, în vreme ce Lemmos, Lesbos şi Samos dublează, de la Nord spre Sud, ţărmul Asiei Mici. Între acestea se află grupul de insule care formează arhipelaguri. Cicladele care se distribuie în cerc, în jurul insulei Delos şi care a jucat funcţia de punte de legătură între Peloponez şi Creta. Sporadele, de dimensiuni variabile cele mari fiind Samos şi Rhodos) care sunt risipite fără nici o ordine aparentă, dar care prin apropierea de Asia Mică şi de lumea orientală, în general, sunt considerate că au jucat un rol esenţial în transferul de populaţie şi de cultură dinspre Orient spre Occident. De notat, că în secolul al XIX-lea şi Aegina a fost cuprinsă în acest grup al Sporadelor.

Funcţiile jucate de aceste zone din punct de vedere cultural, economic şi politic pot fi reconstituite, în primul rând, pornind de la mărturii arheologice. Pe baza acestora s-a putut stabili, pe de o parte, rolul de punte între zone de civilizaţii diferite, inclusiv transferul de populaţie. Pe de altă parte este parte este evident că relativul izolaţionism geografic explică constituirea de civilizaţii particulare cum sunt cea minoică, cipriotă, cicladică, continentală şi cea de tip troian(care include şi Lemnos-ul şi Lesbos-ul). Existenţa coloniilor-aşezări şi a coloniilor de cetăţeni (vezi Kytera, Santorin, Milet, Ay. Kosmas, pentru a nu opera decât exemple) demonstrează, însă, că izolarea nu este decât aparentă şi că, în realitate, contractele între insule şi dintre insule şi continent nu au încetat niciodată.

Cea mai importantă funcţie a insulelor poate fi considerată aceea de a fi mijlocit transferul de civilizaţie dintre lumea Orientului Apropiat şi Mijlociu şi sud-estul continentului european. O confirmă nu numai influenţele culturale, ci şi structura antropologică a primilor locuitori din insule, care, după toate datele de până acum, pot fi clasificaţi ca asianici. Cel puţin în Cypru (vezi scheletele din culturi databile în bronzul timpuriu din aceeaşi insulă confirmă această origine micro-asiatică a unor grupe de populaţie pătrunsă, se pare, în zonă, în etape succesive. Aceasta înseamnă nu numai că din punct de vedere cultural există un continuum, ci că şi rasial, poate şi etno-lingvistic, există o anumită unitate. Nu trebuie uitat însă că există un lanţ de insule şi pe coasta Mării Ionice şi Adriatice şi că, cel puţin din epoca timpurie a bronzului unele din acestea se vor integra în istoria generală a zonei (vezi descoperirile din Ithaca şi din Levkas). Fără nici o îndoială că unele date arheologice pot sugera situaţii înşelătoare, dar aceste cazuri nu pot pune sub semnul întrebării faptul real, istoric, în sine. Şi anume acela al legăturilor dintre zone, aparent, izolate.

Nu trebuie uitat că atât istoriografia (v. Thucidide, I), cât şi geografia antică au conservat, poate preluând mituri şi legende, ideea legăturilor dintre cele două lumi. Această idee este susţinută de folosirea numelui de carieni pentru locuitorii preheleni din Grecia

14

continentală sau insulară. Există şi alte argumente în favoarea vechimii şi importanţei legăturilor dintre Orient şi zona în discuţie. Este vorba de texte (vezi Textele hurrite de la Enkomi, arhiva de la Tell-el Amarna, unele texte hittite), monumente de artă (vezi frescele cu destinaţie funerară din Egipt şi fresca navală din „casa amiralului” din Santorin), existenţa unor cartiere creto-miceniene la Minet-el-Beidha etc.

Mai există un aspect asupra căruia trebuie să se insiste. Este vorba de orientarea spre mare a celor mai importante structuri, indiferent de epocă şi indiferent dacă este vorba de Grecia continentală sau insulară. Aceasta înseamnă că există o preferinţă pentru coastă, pentru zonele care dispun de porturi naturale. Şi această alegere explică şi dezvoltarea spectaculoasă a unor centre politice şi evoluţia lor quasi-simultană. Sigur, trebuie făcute, în legătură cu acest aspect, şi unele corectări. Este vorba de helladicul timpuriu şi de micenian, perioade din care se cunosc şi centre palaţiale importante situate în zone mai retrase, spre interior. Este cazul Thebei şi chiar al Mykenei. Nu se pot trage concluzii pripite însă din această situaţie, întrucât lumea miceniană a devenit o forţă maritimă foarte importantă. Va trebui să se stabilească prin cercetări viitoare cine a avut iniţiativa în acest proces de afirmare şi care au fost punctele sau zonele de contact dintre Orient şi Occident. În acelaşi timp, nu trebuie să se uite că există numeroase dovezi care confirmă continuitatea legăturilor cu lumea orientală şi în această perioadă. Când este însă vorba de oraşul grecesc nu poate exista nici un dubiu în ceea ce priveşte faptul că cele mai importante gravitează spre coaste şi spre mare. În vreme ce zonele care retardează sau care evoluează spre state de tip ethné sunt, fără nici o excepţie, structuri continentale (v. Thessalia).

În ceea ce priveşte direcţia mişcării este natural să se ia în consideraţie faptul că nu este vorba de o axă cu un sens unic. Dimpotrivă este interesant să se urmărească existenţa, fie şi temporară a unor axe cu dublu sens sau chiar cu mai multe sensuri, sau cu sens unic în funcţie de perioadă şi tip de cultură. Astfel, în epoca timpurie a bronzului axele sunt, cu precădere, cu sens unic şi anume dinspre Troada (plus insulele aferente) sau Ciclade spre Grecia continentală. Nu există dovezi ale unui sens contrar (dinspre continent spre insule) decât în cazul celor două insule din Marea Ionică (Ithaca şi Levkas). În epoca mijlocie a bronzului (mesohelladic) continentul se izolează, în vreme ce, unele civilizaţii insulare (cretană şi minoică) exploatează şi dezvoltă contacte pe axe multiple, şi dinspre centrele metropolitane, şi spre ele. Mai mult, se semnalează un transfer de populaţie, de exemplu, din Creta spre Ciclade, spre coasta Asiei Mici, spre Levant. Continentul îşi ia revanşa odată cu înflorirea civilizaţiei miceniene. De data aceasta, la axa Grecia-Orient se va adăuga axa Grecia-Mediterana centrală. Sfârşitul civilizaţiei miceniene nu echivalează cu încetarea legăturilor cu marea. O diasporă puternică va atinge zone mai puţin afectate de prezenţa miceniană până acum (Cipru, Cilicia, Palestina). Acest curent este urmat de două alte mari deplasări de populaţie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mică. Este vorba de dispersarea celor trei mari grupe de vorbitori de dialecte greceşti: eolieni, ionieni şi dorieni. Prin aceste mişcări s-a produs o nouă omogenizare, nu numai culturală (ca în cazul cretanilor), ci şi etnolingvistică. Pornind de la această realitate geografică, istorică şi etnolingvistică, Marea Egee poate fi denumită şi Marea Greacă.

15

2. POPULAŢII, LIMBI ŞI DIALECTE Cine au fost creatorii diferitelor culturi sau civilizaţii din zona care va deveni

predominant grecească reprezintă o problemă la care nu este uşor de dat un răspuns. Tradiţia istoriografică şi mitografică operează cu o serie de etnonime care nu pot fi recuperate în nici o formă. De exemplu, pentru Rhodos sunt pomeniţi ca primi locuitori fie telchinii (de la o denumire mitologică rezervată unor genii sau fiinţe supranaturale experte în metalurgie, vrăjitorii şi vindecători de animale alungate de titani din Peloponez şi instalate în Rhodos, care s-a numit şi Telchinia şi unde ar fi întemeiat Lindos, Camira şi Ialysos, fie carieni. Alte etnonime rezervate populaţiilor prehellene sunt acelea de pelasgi şi lelegi.

Din păcate, noi nu avem siguranţa în ceea ce priveşte limbile vorbite înainte de cca 1600 î. H, dată care este acceptată pentru începuturile civilizaţiei miceniene, în legătură cu care nu există acum nici un dubiu că este creaţia unor vorbitori de limbă greacă. Descifrarea scrierii liniare B a adus lumina necesară în această problemă.

Ce a fost însă înainte de secolele XVI-XIV î.Hr., ce limbi s-au vorbit continuă să fie o mare enigmă, deşi se cunosc mai multe sisteme de scriere care au precedat scrierea liniară B. Este vorba de aşa numita cipro-minoică 1 care, după cunoştinţele actuale, trebuie să fi servit la consemnarea unor texte în ceea ce se numeşte dialectul eteo-cipriot. Din Creta primelor palate se cunosc texte redactate cu o scriere hieroglifică, nedescifrată până acum şi care pare să fi servit în administraţia palaţială. Din păcate, aceste semne descoperite pe tăbliţe şi pe un faimos disc, acela de la Phaistos, se reduc, în cea mai mare parte, la câteva notaţii. Sunt deci tăbliţe numerice. Doar pe discul de la Phaistos apar 45 de semne, unele cu funcţie de sufixe, altele cu funcţie de prefixe (mai numeroase decât primele). Această caracteristică l-a făcut pe J. Faucounau (1999) să reia tentativa de a descifra discul de la Phaistos şi de a conchide, datorită numărului mare de prefixe, că s-a notat, cu acest sistem, o limbă flexionară. Faucounau merge foarte departe atunci când postulează nu numai că limba discului de la Phaistos este o limbă greacă, dar chiar pretinde că este vorba de un dialect proto-ionian. Până la o lămurire definitivă este bine să se manifeste o oarecare prudenţă şi să se meargă pe ideea mai veche, că nu se cunosc încă limbile sau dialectele care au folosit CM1, scrierea hieroglifică şi liniară A. Şi că nu există siguranţa decât pentru textele redactate în liniara B.

Această concluzie nu rezolvă o problemă de fond şi anume data de la care se poate admite prezenţa, în spaţiul egeo-mediteranean, a vorbitorilor de limbă greacă.

Opinia quasi-unanimă este aceia că primii greci (sau aheii) au pătruns de undeva din zona nord-dunăreană, în Peninsula Balcanică, în ultimul sfert al mileniului III (cca. 2150 î.Hr.), după datele C14 stabilite pe nivelul de distrugere EH II de la Eutresis şi că dispersarea vorbitorilor acestei limbi, în afara zonei continentale, trebuie asociată cu expansiunea miceniană în Ciclade, Creta, Rhodos, alte insule din Sporade şi chiar în Cipru şi pe coasta Asiei Mici. Descoperiri arheologice şi arhive care foloseau scrierea liniară B (Knossos), ca şi surse hittite (v. scrisoarea Milawata, informaţiile despre Ahhiwa şi Atarassiya, schimbarea numelui insulei Rhodos care devine Achaia) dovedesc procesul general de elenizare, ca urmare a acestei expansiuni şi a constituirii unui „imperiu” continentalo-maritim micenian. Cât priveşte limba textelor în scrierea liniară B aceasta este, după opinia lingviştilor, foarte aproape de limba epopeilor homerice. Această afirmaţie presupune că, undeva, în Grecia continentală, insulară sau în zonele de refugiu al micenienilor, s-au păstrat, până în secolele VIII-VII î.H. (secole în care se presupune că cele două epopei au fost elaborate)grupuri care utilizau o limbă foarte apropiată de tăbliţelor de la Pylos. În acest context nu socotim că este bine să se uite că, după tradiţie, poemelor homerice li s-a dat o structură unitară în Atena lui Pisistrate, adică în secolul VI î.H. Nu ştim în ce măsură această operaţie a afectat sau nu limba celor două opere. Indiferent de acest aspect este necesar să se adauge că, în general, se iau în

16

consideraţie suprapunerea a cel puţin două valuri de vorbitori de dialecte greceşti. Cel timpuriu, reprezentat de acheeni şi un val, mai recent, databil între cca 1200-1050 î.Hr., reprezentat de vorbitori ai dialectului doric a căror patrie este asociată cu spaţiul nord-vestic al Greciei continentale.

Dincolo de aceste discuţii care nu beneficează de unanimitatea lingviştilor şi arheologilor, rămâne un fapt singur, şi anume, existenţa mai multor dialecte greceşti care în antichitate se exclud din punct de vedere geografic. Fără nici o înddoială, răspândirea acestor dialecte este rezultatul unor migraţii.

Lingviştii deosebesc, pe baza textelor literare, textelor legislative şi a inscripţiilor mai multor dialecte:

1. Ionic vorbit ]n Attica, Ciclade, Eubeea, Nordul Sporadelor, Chios şi coasta centrală a Asiei Mici;

2. Eolic vorbit în Thessalia, Beotica, ţărmul nordic al Asiei Mici, Dardanele, Lesbos. 3. Doric în sudul Peloponezului (Laconia şi Messenia), Argolida, Creta, Rhodos,

coasta sudică a Asiei Mici, Kos, Carpathos şi Kythera; 4. Greaca de nord-vest vorbită în nordul şi vestul Peloponezului (Elida, Aigialeia) şi în

părţi ale Greciei Centrale, adică în Focida, Locrida şi Etolia. 5. În sfârşit, se consideră că ar fi existat un dialect arcado-cipriot (înaintea dorienizării

insulei), considerat a fi mai timpuriu, poate mai aproape de acheeană. Din păcate, descoperirile arheologice nu susţin o prezenţă masivă miceniană, mai ales în MYC III C în Arcadia, care să justifice o perpetuare a unor structuri lingvistice mai vechi, acolo.

Indiferent de deosebirile dialectale este necesar să se sublinieze o realitate care este specifică lumii greceşti. Este vorba de omogenitatea etnolingvistică şi culturală care o diferenţiază de alte arii geografice ale lumii mediteraneene antice. Aceasta înseamnă că şi în condiţiile confruntării dintre comunităţi cu nivele de dezvoltare diferite (cele protourbane din Ciclade şi Grecia continentală) şi cele urbane din Creta şi Cipru şi cele aflate în stadii mai puţin evoluate cum erau cele ale protogrecilor, până la urmă elementul grec a prevalat şi a absorbit tot ceea ce reprezintă fond preindo-european. Nu numai în plan cultural, ci şi lingvistic în asemenea măsură încât este extrem de dificil de recuperat ceea ce reprezintă fond preindo-european. Nu numai în plan cultural, ci şi lingvistic în asemenea măsură încât este extrem de dificil de recuperat ceea ce reprezintă, din punct de vedere al vocabularului, o moştenire rezultată din acest proces.

O problemă mult mai dezbătută este aceea a ordinii în care purtătorii diferitelor dialecte au pătruns în Grecia. Dacă se dă crezare lui Faucounau atunci un dialect proto-ionic a fost cel mai devreme folosit în zona egeeană. Cât priveşte pe dorieni, aceştia par să fie ultimii veniţi dintr-o zonă mai puţin atinsă de civilizaţia miceniană. Întrebarea este dacă mai înainte sau după prăbuşirea palatelor sau dacă pătrunderea lor reprezintă unul din factorii care au contribuit la reruralizarea Greciei. Că există o ameninţare din partea unor grupuri pastorale o sugerează o frescă de la Pylos, care înfăţişează o luptă între micenieni şi personaje îmbrăcate în blăni de oaie. Dacă este vorba de un atac respins şi real asta este greu de stabilit. Sigur este doar faptul că în unele case de tip absidal, ceramică lucrată cu mâna şi ceramică miceniană şi submiceniană. De aici ideea convieţuirii a două grupe cu o cultură şi dialecte diferite. Acestui argument i se adaugă o foarte importantă moştenire religioasă de epocă miceniană, bănuită datorită naturii cultului lui Apollo de la Amyklai, care se particularizează prin integrarea lui Hyakinthos, cultul Orthiei la Sparta, o serie de ceremonii religioase şi calendarul. Aceste fenomene care se constată în Peloponez, în aria doriană, nu se pot explica fără să fi avut loc o asemenea convieţuire între noii veniţi, ataşaţi cultului lui Apollo Lykeios şi sărbătorii pastorale Karneia şi vechea populaţie locală.

17

3. EPOCA BRONZULUI ÎN EGEEA a. Aspecte generale Epoca bronzului în Egeea debutează, în general, prin aspecte culturale modeste cum

sunt cele cunoscute de la Poliochni (Lemnos), Perachora, Eutresis (în Grecia continentală centrală), Phylakopi, Grotta, Kato Akrotiri (în Ciclade), Dikili Taş II A (în Tracia). În Thessalia, etapa este contemporană cu o cultură Rachmani ceea ce dovedeşte conservatorismul zonei şi trecerea târzie la epoca metalelor, respectiv la ceea ce a fost numit Thessalian timpuriu I.

Două precizări trebuie făcute de la început. Cea dintâi vizează împrejurarea că aproape nicăieri nu se constată, fie pe continent, fie în insule, o evoluţie organică de la neolitic la bronzul timpuriu. În Ciclade, acolo unde au fost descoperite nivele neolitice, raporturile acestea cu aşezările din Cicladicul timpuriu I sunt neclare. În alte locuri, ca la Lerna şi Eutresis (Grecia continentală) între cele două faze se impune un hiatus, iar amestecul de materiale neolitice şi helladice constatat în ambele aşezări citate rezultă dintr-o operaţie târzie. De la Dikili Tash, un strat gros de incendiu suprapune ultima fază a culturii Gumelniţa, după care urmează un număr de nivele atribuibile epocii bronzului timpuriu. Numai în Thessalia, în ciuda conservatorismului amintit, ca şi în Macedonia, există dovada stratigrafică şi culturală a continuităţii de evoluţie de la neoliticul târziu până la bronzul timpuriu.

Cea de a doua precizare se referă la faptul că nu există un sincronism absolut între aşezările aparţinând celor trei faze ale bronzului timpuriu (I, II, III).

Un alt aspect care merită să fie semnalat priveşte modul de constituire a aşezărilor şi durata lor. Din acest punct de vedere se poate face distincţia între aşezări monofazice (Kirrha a dat numai un nivel din HV III) şi aşezări polifazice cu o lungă existenţă (Lerna, Polichini, Thermi, Korakou, Phylakopi, Ayia Irini).

Între problemele cele mai complexe se numără aceea a originii purtătorilor unor culturi ale căror rădăcini în aria lor de formare nu sunt dovedibile. Este vorba de aşezările de la Poliochni (Lemnos), Thermi (Lesbos), Tigani (Samos), poate şi de unele aşezări din peninsula Calcidică, care sunt integrate în ceea ce s-a numit cultura de tip troian. Termenul nu presupune o relaţie precisă cu Troia, ci în general, cu zona de nord-vest a Asiei Mici, unde în afară de Troia cele mai importante aşezări sunt cele de la Kum Tepe şi Yortan. În precizarea originii culturii bronzului timpuriu din arealul amintit şi a purtătorilor ei trebuie să se ţină seama de faptul că majoritatea elementelor constitutive ale complexelor enunţate trădează legăturile lor cu Troia şi Troada şi anume în tehnica arhitecturală, tipul de locuinţă (megaron), în prezenţa bothroi-ilor sau a pithoi-lor în podea sau în apropierea casei, în ceramică (tehnică, forme şi decor), figurine, metalurgie (ace şi arme de tip troian sau anatolian), sigilii şi podoabe.

Este de adăugat faptul că atât la Poliochni, cât şi la Thermi sau Tigani se constată, în fazele mai recente de evoluţie, o îndepărtare de Troia şi tendinţa de încorporare a unor elemente noi, în principal, de caracter cicladic, fie sub forma importurilor (de ceramică cicladică incizată şi pictată sau de ceramică cu decor ştampilat, dar şi idoli de marmoră, ace cu capul în formă de pasăre), fie prin elaborarea unui stil propriu.

O situaţie comparabilă este bănuită în cazul Ciprului unde aşezările din neoliticul final reprezentat de cultura Erimi au o altă distribuţie geografică decât cele aparţinând bronzului timpuriu. Pe de altă parte, ceramica din stadiul Philia-Vounous, precum şi obiceiurile funerare dovedesc strânse afinităţi cu Anatolia, motiv pentru care s-a vorbit de o eventuală colonizare pornită din acest spaţiu. În ciuda acestor afinităţi, culturile bronzului cipriot se singularizează prin elaborarea unor modele proprii chiar în cursul fazei timpurii.

18

Nici originile helladicului timpuriu nu sunt foarte clare. La Atena, de exemplu, în Agora, nu s-a putut preciza legătura între neoliticul de aici şi nivelul de locuire mesohelladic, care este bogat reprezentat. În schimb pentru Attica şi împrejurimi (Eubeea) şi, foarte probabil, în Peloponez (Pavlopetri) au fost descoperite complexe culturale disponibile prin importante prezenţe cicladice, poate chiar urmând unei colonizări cicladice (=cultură mixtă).

Influenţa cicladică este evidentă şi în cazul altor zone ale Greciei continentale(sistem de fortificaţie, structura unor aşezări cu locuinţe de tip bloc ca la Ayos Kosmas şi Zygouries, metalurgie, vehicularea şi prelucrarea obsidianei, forme, tehnici ceramice, motive decorative, idoli). Între inovaţiile tehnice datorate contactelor cu Cicladele trebuie să fie menţionate introducerea roţii olarului(Olimpia), a ceramicii pictate cu culoare închisă pe fond deschis, precum şi a speciei numită cu Urfirnis.

Strânse legături între Ciclade şi Creta şi Vestul Peloponezului (mai exact Levkos şi Ithaka) au fost dovedite de analizele tipologice efectuate de

K. Branigan pe inventarele funerare provenind din cimitirele de la Steno (Levkos) şi Pelikata (Ithaka). Evident, influenţele helladice nu sunt de neglijat, dar ceea ce deosebeşte evoluţia din această zonă îl constituie tocmai numărul mare de obiecte de origine sau de factură minoică, cicladică şi troiană.

Culturile bronzului timpuriu I nu se caracterizează prin trăsături deosebite în raport cu epoca precedentă: Ceea ce frapează, în primul rând, este sărăcia obiectelor din metal (aramă, aramă arsenizată, aur plumb, argint). Afirmaţia este valabilă pentru quasi-totalitatea spaţiului mediteraneean. De exemplu, din helladicul timpuriu I nu se cunoaşte nici un singur obiect de metal din Grecia continentală.

Situaţia este aproape quasi-similară în minoicul timpuriu I. Numai din Cicladicul timpuriu I se cunosc ceva mai multe obiecte de metal. Dar, arama este reprezentată numai prin patru fragmente dintr-o sârmă descoperită într-un mormânt de la Panagia (Paros) şi o bucată de zgură găsită la Avyssos (Paros). Mai numeroase şi mai importante sunt obiectele din argint şi plumb, ceea ce dovedeşte importanţa metalurgiei Ag/Pb în acest cerc cultural. Situaţia din Ciclade îşi găseşte paralele în aria culturală troiană. Din Thermi I şi Poliochni (faza albastră) au fost scoase la lumină numeroase obiecte din metal (aramă, aur, plumb).

Practicarea metalurgiei în cuprinsul aşezărilor amintite este dovedită şi de descoperirea de tipare bivalve pentru turnat pumnale şi ace de prins, precum şi a unui tipar de lut utilizat în metoda à cire perdue în Poliochni faza albastră. Una din trăsăturile deosebitoare în raport cu neoliticul se înregistrează în tehnicile de zidărie şi în structura aşezărilor, ca şi în apariţia unor construcţii sau amenajări cu destinaţii speciale.

Astfel, la Eutresis, helladicul timpuriu I coincide cu apariţia primelor pavimente din prundiş sau din pietre de formă neregulată, a unor resturi de construcţii cu fundaţie, de piatră atingând până la 1, 05 m grosime şi a unor platforme construite pentru locuinţe. Din acea aşezare şi perioadă, fac parte două construcţii deosebite construcţie rotundă (tholos) B şi un puţ sau o pâlnie-ambele poate cu o destinaţie religioasă.

În insulele dominate de Troia tehnicile arhitecturale nu au egal. Ziduri de piatră din roci vulcanice dispuse în formă de spinare de peşte, locuinţe de tip megaron, organizate în cartiere de-a lungul a 1-2 străzi în Thermi I-II. La Poliochni, după cele trei nivele cu cabane ovale care corespund fazei negre, se dezvoltă cetatea fortificată din faza albastră. B. Brea subliniază fizionomia urbană a aşezării, caracterul grandios al incintei prevăzute cu mai multe porţi. Ca plan, locuinţele dispuse în cartiere separate de străzi, sunt tot de tipul megaron. Frapează pentru această perioadă realizarea unor lucrări edilitare (canale de scurgere) şi o mare construcţie rectangulară cu destinaţie publică (teatru sau bouleutherion). În Creta lipsesc descoperiri atât de spectaculoase, dar unele construcţii ca cele de la Megasa Petsofa, Deba şi Phournou Korifi sugerează o evoluţie asemănătoare.

Trebuie făcută precizarea că în majoritatea cazurilor este vorba de aşezări de lungă durată, de exemplu, 7 nivele la Eutresis, 7 faze la Poliochni (neagră, albastră, verde). Lunga

19

existenţă a unor aşezări din Bronzul vechi I explică, în parte, strălucirea din etapa următoare. Ea a făcut posibilă acumularea treptată de experienţă şi de progrese tehnologice care au stat la baza uriaşului salt care se înregistrează în B V II în întreaga arie egeo-iono-mediteraneană.

Nu toate aspectele culturilor bronzului timpuriu sunt cunoscute. Este vorba de practicile funerare. Cu excepţia Cicladelor unde au fost deja identificate cincisprezece cimitire atribuibile grupelor Lakkoudes, Pelos, Plastiras şi Kampos, precum şi în Cipru unde au fost cercetate o serie de cimitire ca cele de la Dhenia. De asemenea în Creta, există câteva descoperiri cu caracter funerar la Lebena (M. II), Koutsokoro, Kyparissi şi A. Photia, dar pe continent şi în mai multe insule continuă să persiste o mare lacună a cercetării.

Cicladele se mai singularizează şi prin lucrarea unor obiecte care trebuie să fie ataşate unui ceremonial religios: Kandili de marmură, figurinele de tip Plastiras şi, din ultima fază-Kampos, „tingirile” cu decor liniar sau spiralat realizat prin incizie, deşi nici o construcţie destinată practicării actelor religioase nu este cunoscută.

Evoluţia din bronzul vechi II este atât de cuprinzătoare încât C. Renfrew nu s-a sfiit să califice societăţile din această vreme drept societăţi urbane.

Chiar dacă argumentele aduse în discuţie de C. Renfrew sunt discutabile, chiar dacă se pune la îndoială nivelul atins de toate comunităţile care au parcurs această etapă, nu se poate contesta faptul că se înregistrează acum un salt spectaculos, o trecere de la structuri de caracter rural, în cea mai mare parte a cazurilor, la structuri protourbane şi chiar urbane.

Practica fortificării aşezărilor se generalizează, tipul de zid de incintă de la Chalandriani fiind adoptat şi în Grecia antică continentală (Lerna). Ca structură aceste aşezări încep să se diversifice, putându-se eventual vorbi de aşezări-reşedinţă administrativ-politico-religioase şi aşezări-satelit care gravitează în jurul acelora dintâi.

Această dezvoltare corespunde şi unor progrese economice şi tehnologice însemnate, între care, se numără progresele din agricultură(se vorbeşte de trecerea la policultură), din meşteşuguri(metalurgie, minerit, construcţia de corăbii, ceramică), în arta navigaţiei, intensificarea relaţiilor de schimb şi crearea chiar a unor drumuri maritime care explică, fără îndoială, fenomenele de „colonizare” şi construirea acelui „continuum cultural”.

Trei aspecte trebuie să fie menţionate în legătură cu această etapă. Primul dintre ele se referă la prosperitatea generală care se înregistrează în întreg

bazinul egeo-mediteranean demonstrabilă prin întinderea şi complexitatea aşezărilor, prin numărul şi calitatea materialelor descoperite, prin creşterea cantităţii obiectelor de metal (aramă, bronz, argint, plumb) şi a vaselor (sosieră, depas amphikypellon, bol), a bijuteriilor şi obiectelor ceremoniale din aur, argint şi electron, prin numărul şi calitatea produselor de import care circulă, precum şi în stabilizarea drumurilor comerciale pe mare şi a legăturilor cu Orientul Apropiat (Egipt, Siria, Sicilia, Anatolia de Vest şi de Nord-Vest).

Această prosperitate coincide cu un al doilea fenomen. Este vorba de creşterea bogăţiei şi de apariţia tendinţei de concentrare a ei în centre rezidenţiale, care, în multe cazuri, devin nucleele viitoarelor palate-capitală (Knossos, Phaistos, Palaikastro, Vasiliki, Theba, Orchomenos).

Creşterea bogăţiei a avut drept corolar apariţia ideii de prosperitate (fie a comunităţii, fie a şefului ei) şi a formelor ei de exprimare şi anume apariţia sigiliului şi a procedeului sigilării.

Cel de al treilea aspect important este legat de intensitatea şi complicarea legăturilor interegeene şi între Egeea şi diversele zone ale Orientului Apropiat.

Aceste legături iau trei aspecte: 1. relaţii comerciale directe sau mediate, poate de cicladici, a căror abilitate în materie

de navigaţie este dovedită; 2. stabilirea de colonii sau constituirea de provincii culturale de către troieni (în insule

şi Tracia), de către cicladici (pe coasta de nord a Cretei, în Peloponez, Attica şi Eubeea; 3. difuziunea ideilor, a tehnologiilor, circulaţia eventuală a meşterilor.

20

Larga circulaţie a unor modele laolaltă cu împlântarea de grupe de populaţie purtătoare ale unor tradiţii particulare au avut, în primul rând, ca rezultat unificarea culturală a unor arii geografice mai întinse. Din acest punct de vedere se poate aminti fie helladizarea celei mai mari părţi a Greciei continentale, fie procesul de infiltrare a unor elemente de civilizaţie distincte în arii culturale deja constituite.

În plan antropologic se poate opera cu conceptul de şefie asociabil, eventual, cu Chalandriani (Ciclade), Lerna (Peloponez), de exemplu.

Această dezvoltare strălucitoare sfârşeşte brusc într-o catastrofă care afectează o parte din aşezările databile în bronzul timpuriu II de pe continent.

În general, acest fenomen este asociat cu un val mare de migraţie, despre care se crede că a adus pe primii indo-europeni în Peninsula Balcanică.

Chiar dacă se admite caracterul istoric al unor asemenea mişcări de populaţie este evident că ele s-au desfăşurat în etape. Cele dintâi zone afectate au fost Tracia, Macedonia şi Thessalia. În Tracia, aşezările de la Photolios (V), Paradimi şi Dikili Tash, dispar la nivelul Troiei II. Un strat gros de incendiu, urmat de înălţarea unui tumul deasupra „Casei cu olane” marchează sfârşitul bronzului timpuriu II la Lerna. Data la care s-a produs acest eveniment este stabilită prin metoda C14 la aproximativ 2150 î.Hr. Aceeaşi situaţie a fost înregistrată la Asine şi Tirjnth. La Poliochni au fost surprinse mai multe nivele de distrugere. Un nivel în cursul Perioadei roşii după care cetatea este reconstruită şi răstimp unul ulterior Perioadei galbene (coincide cu Troia II), urmată de un hiatus corespunzător Troiei III-IV. Este drept că B. Brea optează pentru soluţia cutremur, dar eventualitatea unei invazii nu este exclusă. La Thermi situaţia este mai complexă în sensul că, în ciuda dovezilor de insecuritate care marchează faza Thermi V cetatea nu dispare într-o conflagraţie, ci este pur şi simplu părăsită, iar după un lung hiatus zona este repopulată în bronzul mijlociu.

Trebuie menţionat că acest nivel de distrugere nu este general. El pare să afecteze unele aşezări din sud-estul Peloponezului, cele din insule şi Troia, în vreme ce majoritatea continuă să evolueze şi să facă tranziţia organică la ultima fază a bronzului timpuriu (III). Situaţia este valabilă şi pentru majoritatea staţiunilor macedonene, pentru cele thessaliene şi pentru cea mai mare parte a aşezărilor din Grecia centrală (Orchomenos, Theba, Eutresis, Kirrha, Palaia Kokkinia, Ayas Kosmas) care par să nu fi fost afectate de aceste evenimente. Vestul Peloponezului de asemenea nu pare să fi fost atins, de vreme ce cimitirul din Leykos continuă să fie folosit fără întrerupere.

Important este însă faptul că, indiferent de soarta lor imediată, nivelului de distrugeri îi corespund o serie de transformări culturale, dintre care unele se datorează, fără nici o îndoială, unor influenţe nord-balcanice sau nord-dunărene, sau unor infiltraţii de populaţii care pornind din aceeaşi zonă au adus cu ele un set diferit de tradiţii culturale.

În Ciclade, Creta şi Cipru nu se înregistrează nivele de distrugere. Zona a scăpat valului de migraţii care a atins doar Grecia Centrală, Egeea de nord-est şi coasta anatoliană. Un sentiment de insecuritate trebuie să fie dominat, totuşi, de vreme ce în Ciclade, în etapa Cyc. Timpuriu II A se asistă la o reducere a numărului aşezărilor în comparaţie cu perioada precedentă şi la fortificarea şi retragerea spre interior a aşezărilor. Singura excepţie o constituie Ayia Irini, care se află în apropiere de malul mării. Aceeaşi tendinţă se observă odată cu trecerea la bronzul mijlociu în Cipru, când apărarea aşezărilor prin ziduri puternice prevăzute cu bastioane se generalizează.

Două trăsături surprinse la Lerna sunt semnificative şi ele dau măsura diferenţelor fundamentale dintre BT II şi BT III. Aşezarea care se înalţă deasupra stratului de incendiu nu mai este de caracter protourban. Ca dimensiuni şi ca structură se reduce la o aşezare de tip rural. Sistemul de fortificaţii s-a prăbuşit şi noii locuitori nu par să fi simţit nevoia vreunui mijloc de apărare. Al doilea caracter important este dat de apariţia unui nou tip de locuinţă (locuinţă de tip absidal), construită din materiale perisabile, pe fundaţie de piatră. Trebuie făcută imediat observaţia că acest plan nu este singurul întâlnit. Planul rectangular propriu

21

perioadei precedente se menţine. În unele aşezări ca la Kirrha, de exemplu, este şi unicul tip de locuinţă întâlnit. O altă caracteristică care poate fi legată de transformările culturale din această vreme o constituie apariţia bothroi-lor în perimetrul aşezării. Nu este trăsătură care ar putea fi pusă pe seama unor noi veniţi. Căci în cercul de cultură troian (Troia, Thermi) gropile, ca şi pithoii amenajaţi în locuinţă sau în preajma ei constituie o caracteristică a epocii. Cel mult se poate admite faptul că noile condiţii istorice au favorizat şi difuziunea unor tradiţii sau obiecte aparţinând unor culturi egeene a căror arie de difuziune a fost mai restrânsă în epoca precedentă. În legătură cu această idee este luată în considerare decăderea „imperiului” cicladic având ca urmare difuziunea mai largă a unor produse troiene. Depas amphikypellon apare în Ciclade în contexte Cyc. III A.

Acesta este şi momentul când capătă mai mare importanţă ruta occidentală a comerţului cicladic.

Altă modificare importantă priveşte practicile funerare din Grecia continentală. Cercetările de la Kirrha au dus la descoperirea unui mormânt în pithoi în aşezare, ceea ce reprezintă o noutate pentru cultura helladică timpurie.

Prezenţa acestui ritual nou este de judecat în contextul intensificării influenţei anatoliene asupra Greciei continentale. În sfârşit, trebuie să se menţioneze schimbarea repertoriului de forme ceramice, precum şi apariţia unor noi specii ceramice.

Evoluţii deosebite se constată în insule. Minoicul timpuriu III este de scurtă durată, dar perioada este importantă prin începuturile navigaţiei la mare distanţă, prin apariţia unei forme ceramice care va deveni tipică pentru perioada următoare (paharul „coajă de ou”), prin predilecţia pentru pictura cu alb pe fond închis şi, mai ales, prin stabilirea unor legături care vor deveni tradiţionale (în Cipru), demonstrabile prin descoperirile de la Lapithos (care se datează) începând cu Cipriotul Timpuriu III B). Cipriotul III (divizat în fazele III A şi B) pare să fie încă o fază explozivă, în care se înregistrează modificări substanţiale în numărul şi structura aşezărilor. Dar tradiţiile funerare continuă, cu unele schimbări. Apar morminte săpate în stâncă la Phylakopi, Aspro Chorio şi morminte de copii în cistă în cuprinsul aşezării la Phylakopi, Paroikia şi în Thera.

Aşezările majore care corespund perioadei Cicladicului mijlociu (Ay Irini, Paroika, Phylakopi) au suferit o transformare fundamentală. Ele devin aşezări urbane, probabil importante centre administrative şi politice şi sunt, ca plan şi ca elemente de decoraţie murală, asimilabile cu centrele minoice din epoca vechilor palate.

Este dificil să se tragă o concluzie asupra elementelor de continuitate şi de discontinuitate care pot fi surprinse de-a lungul evoluţiei întregii perioade a bronzului timpuriu. Ceea ce se poate afirma, în primul rând, este faptul că rupturile, dezechilibrul în evoluţia unor zone cu predilecţie în Grecia Continentală, insulele din Nord-Estul Mării Egee au fost provocate de infiltrarea unor grupe culturale intrusive, având ca patrie de origine mai îndepărtată Europa est-centrală şi zona Dunării inferioare.

Chiar dacă cultural aceste grupe au introdus în zonă puţine trăsături importante şi durabile, nu se poate contesta faptul că au provocat dispariţia unor civilizaţii strălucitoare şi au iniţiat o perioadă relativ lungă de declin, în care a avut loc asimilarea noilor veniţi şi a început procesul lent de elaborare a unei noi culturi. Rupturile sau mai degrabă transformările de substanţă care se întâlnesc în insule (Ciclade, poate Cipru) sunt de altă natură. Ele sunt rezultatul unui proces de colonizare pornind fie din Grecia (Ciclade), fie din Anatolia (Cipru).

În al doilea rând, este necesar să se atragă atenţia asupra puterii de supravieţuire a unora din trăsăturile culturale locale şi care se menţin în diverse sectoare ale existenţei-de la structura locuinţelor până la cele mai delicate laturi ale vieţii spirituale – practici funerare, religie.

Prin fuzionarea lentă a acestor tradiţii moştenite şi a elementelor alogene se formează culturile bronzului mijlociu, care se diferenţiază de cele ale epocii precedente prin fragmentarea acelui „continuum cultural”, constituirea unor provincii culturale şi prin

22

dispariţia trăsătirilor care dădeau altădată unitate întregului spaţiu egeo-mediteraneean. Deosebirea frapantă apare între Grecia continentală care continuă să evolueze în forme de cultură „primitivă” şi Cipru, unde se constituie civilizaţii de tip palaţial.

b. Prehelleni şi helleni Nu este uşor de precizat originea populaţiei care se instalează în Elada şi Anatolia în

cursul ultimei perioade a bronzului timpuriu, căci discuţiile iniţiate încă în primul deceniu al secolului XX, ca şi soluţiile controversate, nu au făcut posibilă lămurirea a două probleme fundamentale – stabilirea grupei etno-lingvistice căreia îi aparţin eventualii migratori şi a patriei lor primitive. Eforturile nu lipsesc însă. Numai că pe măsură ce informaţia arheologică s-a îmbogăţit considerabil şi problematica ce se degajă din ea s-a complicat, au sporit şi controversele legate de lămurirea originii populaţiei care poate fi desemnată pentru Grecia Continentală cu un termen convenţional mesohelladică. În judecarea acestei probleme două aspecte contradictorii nu trebuie pierdute din vedere. Primul se referă la faptul că observaţiile de la Lerna (III-VI), Kirrha, Atena (Agora), Olympia, Pelikata, Ay. Stephanos, Nichoria, Zygouries, Mykene (cerc B) au dovedit treptata evoluţie de la forme de cultură proprii helladicului timpuriu II şi III până la constituirea culturii miceniene propriu zise (helladic târziu I-III).

S-a dovedit strategrafic că tranziţia de la Lerna IV (HT III) la Lerna V (HM) se face direct, fără dovada vreunei catastrofe, a unei invazii sau a unui hiatus, trăsăturile culturale tipice pentru Lerna IV transmiţându-se şi devenind definitorii pentru Lerna V: locuinţa de plan absidal, înmormântările intramurale, ceramica „minyană” cenuşie lucrată la roată etc. Elemente care anunţă helladicul mijlociu au fost surprinse şi la Theba (locuinţe de plan absidal), la Lefkandi (Eubeea), la Olympia Altis şi Steno (cimitirul Levkos).

Setul acesta de caractere este precedat sau asociat de o serie de aspecte culturale care se pierd în cursul evoluţiei helladicului timpuriu III, cum sunt ceramica cu decor şnurat şi ceramica incizată sau imprimată umplută cu alb.

Contraindicaţia este provocată de împrejurarea că, în ciuda acestei evidenţe, persistă în literatura de specialitate ideea mai multor valuri de migraţie (două sau chiar trei), în funcţie de concepţia unui specialist sau altul privind originea creatorilor culturii helladice mijlocii şi a civilizaţiei miceniene.

Dacă se admite ideea că declanşarea procesului de formare a culturii helladice mijlocii este rezultatul impactului grupelor indo-europene, atunci este inevitabilă concluzia că difuziunea acestei culturi în Grecia Continentală şi, mai târziu, insulară echivalează cu declanşarea fenomenului de indo-europeinizarea a zonei. Arheologic, fenomenul se materializează în existenţa nivelelor aparţinând unei culturi mesohelladice peste straturile de incendiu care sigilează aşezările din bronzul timpuriu III. Cel de al doilea aspect demn de semnalat ţine de constatarea faptului că formarea culturii bronzului mijlociu continental se realizează de-a lungul unei lungi evoluţii, care a constat din treptata înghiţire sau asimilare a trăsăturilor culturale purtate de noii veniţi.

Maturizarea culturii helladice mijlocii coincide cu generalizarea trăsăturilor ei dominante şi anume: dezvoltarea unei economii mixte, creşterea importanţei unor meşteşuguri (olărit, metalurgie, prelucrarea pietrei, osului şi cornului), constituirea aşezărilor formate din locuinţe de plan rectangular şi absidal, apariţia unor sisteme de fortificaţie (Malthi-Dorion), reluarea legăturilor cu insulele din Egeea şi Mediterana, elaborarea unor stiluri ceramice particulare, uniformizarea practicilor funerare prin apariţia cimitirelor extramurale cu ciste şi pithoi şi a înmormântărilor de copii în cuprinsul aşezării.

Câteva consideraţii sunt necesare pentru a înţelege evoluţia acestei culturi. Un fenomen frapant rămâne sărăcia culturii materiale în faza de început a helladicului mijlociu (HM I-II) raportat la structurile quasi-urbane din perioada precedentă. În ciuda acestui început

23

purtătorii culturii vădesc, de-a lungul întregii perioade, o foarte mare vitalitate, chiar agresivitate ceea ce explică, pe de o parte, progresul economic şi tehnologic, pe de altă parte, importantul spor demografic, cât şi expansiunea teritorială care poate fi considerată a reprezenta fenomenul de „minyenizare a Greciei Continentale. Arheologic acest proces se manifestă în apariţia aşezărilor de mari dimensiuni fortificate ca cele de la Argos, Malthi-Dorion, prin întemeierea de noi aşezări pe întreg întinsul Greciei Continentale, prin începutul pătrunderii în insule şi prin reluarea contactelor peste mări, de multă vreme întrerupte.

Cu acest ultim aspect s-a atins a doua caracteristică. Lumea helladică mijlocie este, pentru cea mai mare parte a existenţei ei, concentrată asupra ei înşişi. Ca urmare a acestei obţiuni, Grecia Continentală se izolează de vechile trasee comerciale maritime sau terestre. Mai important ni se pare faptul că reluarea acestor contacte nu pare să se fi produs din iniţiativa continentalilor, deşi în MH III trebuie să se ffi manifestat un anumit interes pentru aceasta, dovada fiind prezenţa ceramicii myniene în Troia V şi în Lesbos. Pare mai probabil că spre sfârşitul helladicului mijlociu cretanii, instalaţi deja în Ciclade, au început să pătrundă şi în Grecia Continentală, mai exact, în Peloponez. Din această constatare se poate ajunge la încheierea că o dată cu trecerea la helladicul mijlociu se petrece o transformare esenţială în Mediterana Orientală şi Egea. Grecia Continentală, altă dată parte importantă într-o reţea complexă de drumuri comerciale, se provincializează şi se izolează. Lipsa flotei şi slabele cunoştinţe în materie de navigaţie trebuie să fie una din cauzele acestui fenomen. Cicladele care, foarte probabil, au deţinut monopolul comerţului egeean, îşi pierd puterea şi poate, în parte, şi independenţa, devenind părţi ale unui „imperiu” în devenire, „thalassocraţia cretană”. Este perioada în care „colonii de cetăţeni” cretani încep să se instaleze în câteva centre importante din Ciclade (Phylakopi, Arotiri în Thera, Ayia Irini) şi când, sub influenţa produselor minoice care invadează insulele, cultura cicladică îşi pierde originalitatea producând un stil hibrid. Dispariţia celor două forţe importante, Ciclade şi Troia, au lăsat loc pentru ridicarea Cretei şi Ciprului, care îşi clădesc o veritabilă putere economică, maritimă şi politică, împărţindu-şi, într-un fel, sferele de interese. După datele arheologice cunoscute până acum, Creta îşi va extinde influenţa în Egea (insule, Grecia Continentală şi coasta de vest a Asiei Mici) şi în Mediterana (Cipru, Rhodos) şi, din MM II A, chiar în zone ale Orientului Apropiat, în vreme ce Cipru se va concentra asupra Levantului şi Egiptului.

Un ultim aspect asupra căruia este necesar să se reţină atenţia este acela legat de procesul de diferenţiere socială a cărui realitate istorică este demonstrabilă pe baza materialului arheologic. Trei fenomene sunt de subordonat acestui proces. Cel dintâi poate fi exprimat în formula trecerea de la mormântul individual (care este regulă) la mormântul familial sau colectiv, care se anunţă prin începuturile înmormântărilor într-un spaţiu rezervat, delimitat uneori printr-un ring de piatră, ca în cazul cercului B de la Mykene, a mormintelor „regale” de la Malthi, a grupului de ciste de la Kirrha, a tumulilor F şi B din Levkas. Se poate bănui că această tendinţă reflectă treptata detaşare a unor familii privilegiate, care îşi elaborează rituri de trecere speciale, în cazul de faţă, adoptând tipul de mormânt colectiv. Este o formă de a exprima caracterul exclusiv al poziţiei pe care o deţin, ca şi maniera de transmisie a puterii la nivelul unui grup restrâns.

De aceeaşi explicaţie trebuie să fie legată şi împrejurarea că o insignă de rang cum este diadema apare şi în morminte masculine (ex. la Asine) şi în cercul B de la Mykene, dar şi în morminte de copii (v. Ay. Irini), şi relativ frecvent în morminte feminine (în acelaşi cerc B de la Mykene). Că membrii acestei aristocraţii deţin o putere efectivă este atestată de practica depunerii armelor în morminte (săbii, vârfuri de lance, pumnale, halebarde). Iar bogăţia lor şi efortul de a-şi întreţine prestigiul sunt vizibile în apariţia unor obiecte de import (vase cretane sau cicladice), începutul importului de ambră, depunerea de obiecte lucrate din aur şi argint de producţie sau de imitaţie cretană (de exemplu diademele).

Această evoluţie a fost stimulată de progresele tehnice, reluarea contactelor peste mări şi creşterea importului de mărfuri şi de tehnologie din Creta vizibile în metalurgie, orfevrerie,

24

ceramică (tehnici, forme, décor), tehnica de zidărie, crearea unei reţele de schimb la mare distanţă.

Procesul nu pare să fie de pre lungă durată. O accelerare bruscă trebuie să se fi produs în faza de sfârşit a heladicului mijlociu sau în ceea ce se numeşte perioada de tranziţie de la HM la HR. Odată cu creşterea gradului de rafinament al acestei aristocraţii, care ajunge să deţină bogăţii imense, apare şi practica etalării ei pentru a-şi perpetua poziţia şi privilegiile pe care le-au dobândit. Fastul constatat în mormintele cu puţ şi crearea „stilului palatului” sunt expresia arheologică a transformărilor culturale, socio-economice şi politice care marchează trecerea de la etapa de sfârşit a epocii bronzului mijlociu continental la civilizaţia miceniană.

O parte din insulele din Mediterana estică cunosc, spre deosebire de Grecia Continentală, o evoluţie spectaculoasă. Sunt îndeobşte, arii geografice neatinse sau foarte slab atinse de mişcările populaţiilor care au contribuit la dispariţia culturilor epocii bronzului timpuriu din Egeea şi la dezvoltarea acelui continuum cultural. Avantajate de poziţia lor geografică, vor beneficia de o lungă perioadă de calm, ceea ce a favorizat finalizarea proceselor socio-economice şi apariţia unor structuri statale de tip palaţial. Încheierea acestei evoluţii coincide cu fundarea palatelor de la Knossos şi Phaistos în MM IA, cu o activitate constructivă febrilă şi cu apariţia unor categorii de produse meşteşugăreşti provenind din atelierele regale cum este ceramica de stil Kamares. Continuitatea de evoluţie între bronzul timpuriu şi bronzul mijlociu în Creta este atestată, între altele, de împrejurarea că au fost surprinse aici cele două faze care preced ceramica Kameres clasică şi anume preKamares timpuriu (M M IA) şi Kamares timpuriu (MM-II A). Totodată au putut să fie trase rădăcinile stilului în etapele anterioare minoicului mijlociu. Crearea unei economii de caracter palaţial, elaborarea uni aparat administrativ sofisticat, organizarea schimbului la mare distanţă la nivel de stat, poate şi crearea unei flote, explică marea forţă de expansiune aminoienilor. Deja în minoicul timpuriu II şi III există indicii privind legături cu Egiptul (import de scarabei, vase de faianţă şi piatră) şi se înregistrează cel mai vechi import din Cipru (Lapithos), pentru că din MM IA să se constate o adevărată revoluţie în istoria acestor raporturi. Ceramica cretană este descoperită în Levant (Ras Shamra, Qatna, Beirut, Byblos, Hazor), în Egipt (Harageh, Kahun, Abydos). Importanţa influenţei cretane îmn Egipt este sugerată şi de numărul mare de vase din argint provenind din tezaurul Tod care imită vase cretane databile din MM IIA-MM III. Creşterea simţitoare a influenţei cretane până la întemeierea de colonii de cetăţeni sau colonii-aşezări este legată de perioada MM I A MR IB. Acum se înregistrează în Ciclade veritabile oraşe cu elemente de civilizaţie tipic cretană, ca la Phylokapi, Ay. Irini, în Kythera şi Thera. Situaţia din Ciclade îşi găseşte bune paralele la Ras Shamra, unde un număr mare de morminte (XXXVI, LXXXVI, LXXXV) au dat vase întregi de stil Kamares. Permanenţa legăturilor cu Levantul au făcut necesară stabilirea de escale în Cipru şi Rhodos. În minoicul mijlociu este vizitată coasta de Nord, în zona Lapithos şi Vounous. Trebuie făcută menţiunea că ponderea acestor importuri în Cipru rămâne iniţial extrem de modestă şi contrastează cu ceea ce se constată în Ciclade, Siria şi chiar Egipt şi cu prezenţa cretană în insule în minoicul târziu. Totuşi, în MM II şi mai ales în MM III Kasos, Karpathos şi Saria, situate pe drumul dintre Creta şi Rhodos, încep să fie colonizate în asemenea măsură încât în MM III Kasos şi Karpathos sunt complet minoizate. În sfârşit, este obligatoriu să se facă menţiunea că din aceeaşi perioadă se datează primele aşezări cretane de la Milet şi Jassos. Judecând comparativ, expansiunea cretană pare să se concentreze iniţial asupra Cicladelor şi Sporadelor. Interesul asupra Greciei Continentale poate fi considerat ca rezultatul firesc al prezenţei cretane în preajma ţărmurilor Peloponezului. Raporturile cu Orientul (Levant, Egipt) intră în altă categorie – schimb la mare distanţă, poate şi unele interese de natură politică şi militară. Nu este exclus ca produse cretane să fi ajuns în Egipt prin intermediul Ciprului, deşi evidenţa din picturi, ca şi prezenţa numelui insulei în texte se opune unor legături mediate. Instalarea minoicilor în Cipru, Rhodos şi pe coasta de vest a Asiei Mici trebuie să fie considerată, în lumina intereselor maritimo-comerciale stabilite cu statele Orientului Apropiat – halte

25

ocazionale sau temporare, puncte fixe de tranzit şi, în cele din urmă, veritabile colonii. Este absolut necesar să se atragă atenţia asupra fragilităţii prezenţei cretane în Levant

şi ponderea deţinută de Cipru în calitate de producător, distribuitor şi de intermediar în această parte a lumii vechi, mai ales a două produse extrem de dorite – cuprul şi opiumul.

Evoluţia culturilor epocii bronzului din Cipru nu este mai puţin semnificativă. Zona a fost avantajată de doi factori naturali: marea bogăţie a zăcămintelor de aramă şi poziţia cheie pe rutele comerciale care leagă lumea egipteană de Levant. Importanţa legăturilor cu Orientul, în principal, cu Siria explică şi dezvoltarea spectaculoasă a aşezărilor situate pe coasta de răsărit: Ay. Iakovos, Paleoskoutella, Nitovikla şi, mai ales, Kalopsidha, care devine un centru meşteşugăresc important (metalurgie şi olărit).

O precizare trebuie făcută de la început. Deşi cercetările arheologce sunt încă insuficiente, nu există nici o îndoială asupra caracterului urban al bronzului mijlociu cipriot. Puternice fortificaţii, cum este aceea de la Nitovikla (Karpas), servind ca cetate de refugiu populaţiei din jur, construită într-o fază relativ târzie (Cip. M III), frapează prin zidurile sale ciclopice şi prin porţile flancate de două megalite. Cazematele, cisterna, structura încăperilor interioare, planul casei de la Kalopsiha, locurile de cult de la Ay. Iakovos demonstrează nu numai abilitatea constructorilor, ci şi caracterul urban al aşezărilor. Dezvoltarea economică este vizibilă şi în apariţia unui sistem numeric poate sub influenţa liniarei A (aşa numita scriere ciprominoică, dar mai ales, prin larga difuziune a unor produse cipriote care invadează piaţa levantină în asemenea proporţii, încât este corect să se vorbească de un adevărat monopol cipriot. Creşterea importanţei Ciprului în relaţiile comerciale din perioadă se reflectă şi în tendinţa de deplasare a aşezărilor importante spre coasta de sud, în apariţia unor noi venoţi, fundarea unor aşezări care vor acapara în bronzul târziu, puterea economică şi politică în insulă: Enkomi, Hala Sultan Tekke şi Sindha. Înmulţirea aşezărilor fortificate şi a forturilor, sporirea numărului armelor depuse în morminte sugerează şi creşterea gradului de insecuritate care culminează cu nivelul de catastrofe care sigilează Cipriotul mijlociu III.

Dovezile contactelor cu Levantul sunt de două categorii: în primul rând importurile şi imitaţiile de marfă cipriotă în diverse staţiuni levantine (Ras Shamra, Atchania, Megiddo, Gezer, Akko, Dhart el Numeiraiya, Hazor, Tell Beit Mirsim, Tell Mevorakh, Tell el Yahudiejeh). Judecând după centrele producătoare cipriote nu este greu să se precizeze şi partenerii principali (Kalopsidha şi Karpas). Punctele intermediare prin care trebuie să fi fost vehiculată marfa cipriotă par să fie Ras Shamra şi Akko. A doua serie de dovezi o constituie importurile din diversele centre orientale – vase siro-palestiniene, ceramică lucrată la roată pictată cu roşu, importată din ariaKhabur, ceramică decorată cu puncte sau caneluri de tip Tell el Yahudiyeh, în vogă în Cipru la sfârşitul Cip. M III sau ceramica El Lisht. La obiectele de ceramică se adaugă larga circulaţie a unor piese de metal, dintre care unele vor deveni prototipuri pentru arme sau obiecte de podoabă, difuzate din Cipru până pe continent-pumnale, sabia de tip A, topoare cu gaura de înmănuşare, ace de prins etc., precum şi obiecte de faianţă şi scarabei, între care unul cu reprezentarea unui cap de negru. O problemă discutabilă rămâne aceea a măsurii în care oraşul Mari a fost integrat în traficul cipriot, ca sursă intermediară în vehicularea cositorului, realizându-se în felul acesta o bifurcare a drumurilor levantine cu Cipru. Problema nu este rezolvabilă atâta vreme cât dovezile legăturilor oraşului Mari cu Egeea rămân modeste şi interpretabile şi nici un document din arhiva de aici nu consemnează eventuale legături cu Cipru. În schimb este prezent numele semitic al Cretei – Kaptara.

Două sunt fenomenele de asociat cu sfârşitul epocii bronzului mijlociu în Egeea şi Mediterană. În primul rând este vorba de tendinţa de constituire a unor provincii culturale ca urmare a difuziunii şi chiar a instalării de grupe de populaţii în teritoriu străin. Se pot cita, cu titlul de exemplu, expansiunea minyană în nordul şi nord-vestul Greciei (Thessalia, Epir, Macedonia) sau în insulele din nord-estul Mării Egee, instalarea cretanilor în câteva insule din Ciclade, în zone din Cipru, şi de începutul aşezării în Rhodos (Trindha). De acelaşi proces se

26

leagă şi tendinţa de infiltrare a Ciprului pe pieţele levantine. Cel de al doilea fenomen extrem de interesant rămâne saltul brusc care marchează

trecerea spre o societate de tip oriental în Grecia continentală într-o vreme în care are loc consolidarea vechilor structuri constituite în Creta şi Cipru. În prima etapă a bronzului târziu (MR IA şi MR I B) vechile palate cretane ating maxim de strălucire. În Cipru începe procesul de întărire a centrelor din sud, în special Enkomi, ce va deveni un fel de porto franco şi capitala unui important regat cunoscut din documente hittite şi egiptene sub numele de Alasia. Evident, se poate pune întrebarea: care au fost urmările acelui val de distrugeri care marchează sfârşitul bronzului mijlociu cipriot. Sunt ele de asociat cu o invazie? Şi cine sunt invadatorii? În ce măsură evenimentele care au dus la lichidarea dinastiei hicsose ale cărei bune raporturi cu Cipru sunt în afara oricăror îndoieli explică situaţia din Cipru? Distrugerile sunt de asociat cu instalarea elementelor hurrite la Enkomi, a căror prezenţă acolo este atestată de documentele redactate în Ciprominoica II? Un răspuns corect este greu de găsit.

Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că din această catastrofă Ciprul va ieşi întărit. Dovada o constituie întemeierea de colonii de cetăţeni la Ras Shamra şi la Minet el Beida, creşterea importurilor cipriote în Levant, eliminarea cretanilor din Egipt şi invadarea Egiptului cu produse ceramice cipriote asociate cu un anumit tip de comerţ (comerţul cu opiu dizolvat în miere).

Frapează, în evoluţia zonei, decăderea relativ bruscă a Cretei, cu toată puterea şi strălucirea pe care a atins-o în perioada imediat precedentă. Primul pas a fost cedarea locului în Ciclade, în condiţii încă greu de lămurit. Poate că fresca cu subiecte navale din „casa de vest” din Thera zisă şi „casa amiralului” să ofere o explicaţie. Oricum, pare exagerată ideea că evenimentul ar fi fost provocat de cutremurul care a dus la distrugerea aşezării de pe Akrotiri. Fără îndoială, însă, că trebuie luat în considerare un complex de factori, din care nu poate lipsi creşterea puterii statelor continentale, tendinţa spre hegemonie şi de dobândire a unui imperiu maritim, o agresivitate căreia cretanii, moleşiţi poate de rafinamentul propriei civilizaţii, nu I-au putut opune rezistenţă.

c. Bronzul târziu în spaţiul egeeo-mediteraneean. Originea civilizaţiei miceniene. Rivalităţi în Mediterana şi Egeea Bronzul târziu în spaţiul egeeo-mediteranean se caracterizează, pe de o parte, prin

continuitatea şi înflorirea unor civilizaţii, pe de altă parte, prin apariţia unor noi civilizaţii. Această continuitate se exprimă, cu deosebire, în spaţiul cretan prin legătura organică între faza minoică mijlocie (MM III A-B) şi cea minoică târzie (MR I A şi MR I B şi MR II). Nivelul atins în MR I A şi MR I B, MR II reprezintă faza maxximă de dezvoltare a lumii cretane. Ea se materilizează într-o activitate constructivă fără precedent, inaugurată în MM III prin înălţarea noilor palate la Knossos, Phaistos, Mallia, Kato Zakro, Gornia şi Palaikastro etc. şi prin creşterea unor oraşe importante (Palaikastro, Mallia, Gournia). Separarea palatului de oraş şi creşterea populaţiei urbane este corelativă cu organizarea unei economii centralizate, cu o administraţie riguroasă, condusă de funcţionari literaţi, uzând de un sistem de scriere şi de măsuri şi greutăţi unic. Este epoca în care palatul devine un centru redistribuţional. Evoluţia de care vorbim se materializează şi în realizări artistice de rafinament (frescă, sculptură mică şi gliptică), precum şi în apariţia unor noi stiluri decorative în ceramică (post Kamares şi stilul marin). Judecând după nivelele de distrugere de la sfârşitul minoicului mijlociu II, după împrejurarea că se renunţă la ideea de aşezare fortificată sau apărată natural, după faptul că se procedează la demantelarea unor ziduri sau încetează construirea lor (ca la Mallia, de exemplu), după unificarea administrativă evidentă în impunerea unui sistem unic de măsuri şi greutăţi şi de scriere, trebuie să se admită că acum are loc sfârşitul principatelor independente şi se realizează, eventual, centralizarea insulei sub autoritatea regelui de la Knossos. Foarte probabil că această centralizare politică şi administrativă a coincis şi cu o

27

creştere a puterii militare a cretanilor, în principal, cu o creştere a forţei lor navale. După toate probabilităţiile, aceste fenomene au coincis şi cu un spor demografic care explică, în parte, tendinţa de instalare a insularilor în noi teritorii.

Paralel cu transformările amintite, pe măsura creşterii prestigiului şi forţei de pătrundere a formelor de civilizaţie cretană, se asistă la constituirea unui adevărat koine cultural format din o parte din insulele Cicladice(Kythera, Thera, Melos, Kea), părţi din Cipru şi insulele învecinate, părţi ale litoralului vestic al Asiei Mici, Rhodos. Concomitent, prezenţa Cretei în sfera de interese economice, politice, militare în care sunt implicate şi state ale Orientului Apropiat este dovedită de prezenţa mărfurilor de origgine cretană pe coasta siro-palestiniană şi în Egipt, de descoperirea unor obiecte de import în contexte minoice şi de apariţia numelui cretanilor sau al ţării lor în inscipţii egiptene (Kefniu) sau în arhiva de la Mari (Kaptra), de redarea, în picturi, a unor scene asociate cu plata tributului sau aducerea de omagii, de apariţia primelor consemnări ale poziţiei geografice ale acestor Keftiu (,, insule ddin mijlocul mării” sau,, Insule care sunt ]n mijlocul Mării Verzi”), ca şi de apariţia unor elemente de limbă cretană în texte şcolare egiptene.

Fără îndoială că în legătură cu natura prezenţei cretane în toate zonele amintite se poate discuta. Nu există nici o îndoială însă asupra valorii unor precizări la care a ajuns cercetarea actuală. Dintre acestea merită să fie menţionată delimitarea teoretică între ceea ce se numeşte,, efect Versailles” şi operaţia de colonizare propriu zisă. Cea de a doua este strâns legată de definirea criteriilor care stau la baza distingerii unei colonii-aşezare de coloniile de cetăţeni. Situaţii ca acelea din Kythera, Milet, Karpas unde este evidentă asocierea între tehnica arhitehtonică, planul aşezărilor şi a locuinţelor, natura ideilor religioase şi forma de practicare a cultului, practicele funerare, mod de viaţă, specii ceramice, alte tipuri de comodităţi, sitemul de măsuri şi greutăţi, sistem de scriere, artă etc. nu pot fi explicate decât prin acceptarea ideii că este vorba de colonii-aşezări instalate într-o zonă nepopulată sau foarte slab populată cu elemente locale. Câtă vreme asimilarea, de către păturile suprapuse, a unor forme exterioare ale civilizaţiei cretane sunt comparate cu modalităţile de difuziune ale civilizaţiei franceze la nivelul unor curţi regale sau al aristocraţiei europene în secolul al XVII – XVIII-lea, adică la ce s-a denumit „efect Versailles”. Între aceste două extreme se situează cazurile tipice de colonii de cetăţeni şi anume, instalarea, în cuprinsul unor aşezări care au atins deja un nivel de dezvoltare urban, (de exemplu Ay. Irini, Phylakopi în Ciclade, Triandha în Rhodos) a unor grupe de cretani, care aduc cu ei elemente ale civilizaţiei proprii, poate şi forme de administraţie, inclusiv sistemul de scriere. Ideea distingerii celor două tipuri de colonii cretane se întemeiază pe faptul că în ultima categorie menţionată este evidentă şi prezenţa masivă a populaţiei locale care conservă o parte din tradiţiile proprii. Cu alte cuvinte se bazează pe lipsa de unitate sau de omogenitate a culturii materiale şi spirituale. Două probleme importante se pun în legătură cu coloniile de cetăţeni. Cea dintâi priveşte modalităţile instalării cretanilor într-un teritoriu străin. Faptul că au fost surprinse nivele de distrugere la Phylakopi şi Ay. Irini, urmate de apariţia unor structuri arhitectonice deosebite, asociate cu lucrări de fortificaţii, sugerează un grad sporit de insecuritate, dacă nu chiar condiţii violente de aşezare. Nu este exclus însă că nivelele de distrugere să se datoreze şi unor fenomene naturale (cutremur) şi, în acest caz, ideea unei instalări prin forţă nu funcţionează. Sigur este faptul că atât la Phylakopi, cât şi la Ay. Irini se constată treptata creştere a influenţei cretane, care evoluează de la „efect Versailles” în Phylakopi II (MM I-II) şi Ay. Irini la întemeierea de colonii de cetăţeni (în MM III şi MR I A – I B) în cazul Therei. Cea de a doua problemă este legată de măsura în care acest grup de străini impune propriile structuri populaţiei locale sau se instituie chiar în autoritate dominantă. Ridicarea unor construcţii de caracter administrativ la Phylakopi şi la Ay. Irini, impunerea scrierii şi poate şi a administraţiei cretane, introducerea propriului sistem de măsuri şi de greutăţi şi de sigilare sugerează două concluzii. Pe de o parte, că respectivii colonişti deţineau o poziţie cheie în viaţa economică şi politică a insulei în care s-au instalat. Pe de altă parte că, este greu de

28

admis că această poziţie se întemeia pe simplul prestigiu al civilizaţiei cretane. Dimpotrivă, pare să fie mai aproape de realitate susţinerea, cu forţa, militară, a operaţiei de colonizare. În ce măsură forţa militară, a operaţiei de colonizare. În ce măsură forţa militară la care se face aluzie este expresia unei thalassocraţii rămâne o problemă discutabilă. Dar, nu se poate nega faptul că realizarea unui koine cultural nu se explică doar prin simpla iradiere a civilizaţiei minoice, a cărei forţă se diminuează pe măsură ce zona asupra căreia se exercită se află la o distanţă mai mare faţă de centrul propagator. Caracterul fortificat al aşezărilor de la Phylakopi şi Ay. Irini, de la Iassos şi Milet, minoizarea quasi-totală a culturii cicladice în perioada târzie a bronzului (Cic. R. I), minoizarea care merge de la adaptarea tipului cretan de greutăţi, de la războiul de ţesut şi a prototipurilor cretane în ceramică până la adoptarea scrierii şi limbii şi a modului de viaţă cretan, nu este de conceput în afara unor forme de constrângere politico-militară. Iar fresca din „casa de vest” din Thera care, fără îndoială, consemnează un eveniment autentic constituie dovada materială a aspectului pe care puteau să-l îmbrace relaţiile dintre Creta şi cicladici şi a condiţiilor în care era posibilă menţinerea neştirbită a autorităţii ei.

Dacă în ceea ce priveşte Cicladele controversele se poartă, mai cu seamă, în jurul statului cretanilor în Thera, Melos, Keaşi Kythera, natura şi complexitatea legăturilor cu Grecia continentală oscilează între ideea unei prezenţe efective (nu neapărat colonişti, dar meşteşugari sau negustori), care a dus la treptata minoizare a culturii continentale, la acceptarea unei posibile dominaţii politice de tipul aceleia exercitate în Ciclade, la Iassos, la Ialysos şi între o simplă difuziune a unor forme de civilizaţie disparate, preluate şi integrate de aristocraţia mesohelladică în cadrul „efectului Versailles”.

Valoarea unor asemenea formule nu poate fi judecată în afara faptelor. Ori, acestea nu sunt suficient de lămuritoare pentru a se putea înţelege exact mecanismele prin care influenţa cretană s-a insinuat în Grecia continentală. Un singur lucru pare să fie limpede şi anume, excluderea fără nici o rezervă, a pretinsei colonizări minoice pe continent sau a unei dominaţii politice efective sau simbolice exercitate asupra formaţiilor constituite aici, ca parte a thalassocraţiei cretane. Două fenomene nu pot fi însă negate: a) treptata creştere a ponderii elementelor de civilizaţie cretană, chiar a celor mai înalte produse ale ei (scrierea liniară A), fără ca originalitatea culturii helladice târzii să fie anihilată, şi b) influenţa cretană se exercită nu numai la nivelul păturilor superioare (import de arme, obiecte ceremoniale, ceramica de lux etc., ci poate fi considerată un fenomen de masă, pornind de la constatarea treptatei minoizări a ceramicii continentale (forme, tehnică, tehnici şi metode decorative) şi a altor aspecte ale civilizaţiei miceniene. O observaţie trebuie făcută însă în legătură cu această problemă. Este vorba de faptul că şi în cazul Greciei continentale se constată aceeaşi evoluţie ca şi în Ciclade. Adică importul de obiecte de lux, piese ceremoniale, de paradă sau de rang este databil în helladicul mijlociu. Spre sfârşitul helladicului mijlociu III, se observă tendinţa de creştere a importurilor şi, totodată, începutul asimilării modului de viaţă cretan. Între aceste elemente noi se numără modalităţile de subliniere a rangului şi de etalare a bogăţiei. Deci, dacă este corect să se vorbească şi în cazul lumii continentale de preluare civilizaţiei minoice într-o formă care se integrează „efectului Versailles”, acest fenomen trebuie să fie datat în limitele HM III. Atunci când se vorbeşte însă de o minoizare în masă a civilizaţiei helladice este firesc să se facă raportările la HR I şi HR II când, alături de numeroasele obiecte de producţie sau de influenţă cretană din mormintele regale cu puţ sau cu tholos se întâlnesc, în aşezări modeste, de tipul acelora de la Kirrha, Ay Stephanos şi Nichoria dovezi concrete ale preluării unor tehnologii noi (producerea de ceramică cu lustru), a unor noi forme ceramice (cupa de tip Vapheio), metode (pictura strălucitoare) şi motive decorative (toporul dublu, iedera, rozeta etc.), care sunt produse locale şi sunt adaptate gustului local. Paralel, având la origine aceeaşi sursă, apare în HR II A ceea ce s-a numit „stilul palatului”, care reprezintă ceramica de lux din epoca miceniană timpurie.

Care au fost căile concrete de propagare a influenţei cretane rămâne încă o problemă

29

discutabilă. Se pare însă că nu este vorba de o legătură directă, ci de o vehiculare, spre continent, a unor obiecte, tehnici, idei şi chiar meşteri şi negustori prin intermediul aşezărilor, care ocupau o poziţie-cheie de-a lungul unor căi de navigaţie. În cazul de faţă, se pare că sudul şi vestul Peloponezului (Laconia şi Messenia) s-au aflat în sfera de influenţă a coloniei minoice de pe Kythera, după cum o dovedesc descoperirile din aşezarea de la Ay Stephanos, tumulul nr. 1 de la Peristeria şi faza de început a palatului de la Ano Engliano. Probabil, pe această cale au fost introduse în Grecia forme şi tehnici ceramice, ideea de mormânt cu cupolă, unele tehnici de construcţie, practica cioplirii semnelor de zidar întâlnite la Periateria şi Pylos. Cea de-a doua cale trebuie să fi fost mediată de Thera, poate şi de Aegina, de unde elemente de civilizaţie cretană au pătruns în estul Greciei, în primul rând în Argolida, zona care pare să concentreze, în forme supradimensionate, tot ceea ce înseamnă rafinament insular.

În mod paradoxal, perioada de maximă înflorire a civilizaţiei cretane coincide cu începuturile pierderii „imperiului maritim”. În primul rând, această repliere este în favoarea Ciprului, care va fi, cel puţin o vreme, principalul profitor pe piaţa levantină şi în Egipt. Procesul nu este brusc. Primul semn al scăderii interesului pentru Creta îl constituie absenţa unor referiri la contacte istorice efective după domnia lui Thutmes III; deci, din a doua jumătate a secolului al XV-lea î.Hr. şi, mai ales, în secolul al XIV-lea î.Hr. Imaginile şi textele însoţitoare care apar în complexe de caracter funerar sau palaţial egiptene nu se referă la situaţii reale, ci sunt simple preluări, uneori alterate, de pe monumente mai vechi. Această lipsă de interes se manifestă şi în scăderea importurilor cretane până la totala lor dispariţie şi în „invadarea” Egiptului cu marfă cipriotă. Numărul localităţilor egiptene în care au fost descoperite exemplare originale sau imitaţiile locale ale produselor cipriote se ridică la 50 puncte, întinse din peninsula Sinai până la Theba, în vreme ce din aceeaşi perioadă (dinastia a XVIII-a, inclusiv domnia lui Thutmes III) doar 12 vase cretane intră în Egipt.

Încă mai catastrofică se prezintă situaţia în Siria şi Palestina. La Byblos, în necropola „K”, au fost descoperite nu mai puţin de 100 vase cipriote. Foarte probabil că la sfârşitul secolului al XVI-lea î.Hr. şi în cursul secolului al XV-lea î.Hr. o colonie de cetăţeni ciprioţi era deja instalată în portul Ugaritului, Minet el Beida. Pare verosimil că Ciprul devine un partener însemnat al Ugaritului, de vreme ce tăbliţe cu scrierea liniară cipro-minoică I au apărut în „Micul palat” şi într-o bibliotecă particulară. Numărul acestor texte de la Ras Shamra, precum şi sigiliul de la Lattaquie constituie dovada prestigiului de care se bucurau ciprioţii. Iar, adaptarea silabarului cipro-minoic la fonetismul dialectal ugaritic (cipro-minoica 3) reprezintă un argument în plus privind locul deţinut de aceştia în viaţa economică a oraşului. Mai la sud, ceramica cipriotă a apărut în cimitirul de N de la Beth-Shan, Meggido (cimitir şi aşezare – strat IX), Tell el Ajjul (cimitir, cetatea III şi Palat I-II), Hazr (aşezare), Tell Far’ah (cimitir şi aşezare), Lachish (cimitir).

Trei aspecte se cuvin a fi încă subliniate. Cel dintâi priveşte preeminenţa estului şi sudului Ciprului în aceste contacte şi rolul de centre de producţie şi comerciale jucate de Enkomi, Hala Sultan Tekke şi Sinda. Al doilea aspect se referă la împrejurarea că în Levant, ca şi în Egipt, după toate probabilităţile, Ciprul apare şi ca exponent al Cretei, o parte din produsele cretane fiind vehiculate prin intermediul negustorilor ciprioţi. În sfârşit, este de semnalat locul pe care încep să-l deţină în istoria şi economia Ciprului şi a coastei levantine noi formaţiuni politice constituite în Asia Mică şi anume regatul hittit. Integrarea Ciprului în sfera de interese a hurriţilor, paralel cu eforturile de unificare politică a insulei sub autoritatea regelui de la Enkomi, explică prezenţa, în capitala însăşi a Alasiyei, a unei colonii de cetăţeni hurriţi. Este interesant de semnalat faptul că aceşti hurriţi şi-au asimilat forme de civilizaţie cipriotă, inclusiv sistemul de scriere, pe care l-au adoptat limbii lor aglutinante (cipro-minoica 2). Nu este posibil să se reconstituie condiţiile în care hurriţii s-au instalat aici şi nici statutul Alasiyei în raport cu statul Mitanni. După cum nu sunt suficient de limpezi raporturile dintre Alasiya (Isy) şi Egipt. Câteva inscripţii egiptene din vremea faraonilor Thutmes III, Sethi I şi

30

Ramses II înscriu Alasiya (Isy) printre ţările tributare. Constanţa cu care apar lingourile de cupru printre darurile oferite, precum şi figurarea Alasiyei pe lista „ţărilor miniere” gravată în templul de la Luxor sunt argumente decisive pentru asimilarea Isy-Alasiya-Cipru. Deşi Sethi I se laudă ca a cucerit Alasiya, raporturile dintre Cipru şi Egipt par să se fi redus la această formulă de schimb de daruri. Este de admis că una din cauzele care a provocat pierderea de către cretani a ariei sudice şi sud-vestice a câmpului lor de operaţii a fost ridicarea Ciprului datorită, mai ales, bogăţiei în materii prime, în special aramă şi, poate, a unor produse căutate pentru valorile magice care le erau atribuite (opiu). Oferind produse dintre cele mai căutate, ciprioţii au putut să obţină o poziţie preferenţială în raport cu diverse centre orientale (Ugarit, Byblos, Alalakh) şi să vehiculeze spre Ciclade sau Grecia continentală produse levantine, cum erau fildeşul, obiecte din metal preţios, pietre semipreţioase etc.

A doua explicaţie a decăderii Cretei trebuie căutată în ridicarea regatelor miceniene. Începuturile expansiunii miceniene par să coincidă cu perioada cercurilor A şi B de la Mykene, dacă se ia în considerare opinia lui R. Laffineur despre data şi semnificaţia frescei navale din casa de vest din Thera şi despre coincidenţa dintre stilul obiectelor din unele morminte din cele două cercuri şi stilul frescelor şi a unor podoabe şi arme descoperite în insulă. Această subminare a thalassocraţiei cretane se încheie prin micenizarea Cicladelor, colonizarea sau invadarea cu mărfuri continentale a insulelor Rhodos şi Cipru, prin aducerea sub influenţa miceniană a Sporadelor şi a Troiei şi, în cele din urmă, prin cucerirea Cretei şi instalarea unei dinastii de obârşie continentală la Knossos, Phaistos şi Agya Triada. Rămâne de discutat măsura în care cutremurul care a afectat, în jurul anilor 1500 – 1450 î.Hr. Thera şi alte insule din Ciclade, poate fi făcut răspunzător de sfârşitul thalassocraţiei cretane. S-au formulat opinii în conformitate cu care flota cretană a fost distrusă sau scufundată în quasi-totalitatea ei datorită acestui cataclism, ceea ce a afectat grav poziţia insulei în interiorul „imperiului” pe care şi l-a făurit. Ideea este hazardată pentru că este foarte greu de crezut că întreaga flotă cretană se afla pe mare în zona cel mai puternic afectată de cutremur. Cu atât mai mult cu cât este imposibil de demonstrat că de la Iassos şi Minet el Beida până în Karpathos, la Milet, Triandha, Thera etc. efectele lui au fost de aceeaşi intensitate. O singură condiţie face acest punct de vedere plauzibil. Este vorba de eventuala întemeiere a thalassocraţiei cretane nu pe forţa proprie, ci pe forţa navală cicladică staţionată, în mod obişnuit, în insulele de obârşie. S-ar mai putea avea în vedere şi numărul mic de nave care alcătuia flota subordonată regelui de la Knossos şi în aceste condiţii orice catastrofă, chiar de proporţii mai modeste, era de natură să provoace un dezechilibru anevoie de restabilit. În cazul de faţă, o asemenea perspectivă a fost zădărnicită de intervenţia brutală a continentalilor. Întrebarea firească vizează măsura în care regatele continentale dispuneau de o flotă comparabilă cu aceea cicladică, cipriotă şi cretană şi în ce măsură aveau cunoştinţele necesare navigaţiei în larg pentru a putea anihila orice alte veleităţi la supremaţie în Egeea. Cu aceasta se ajunge la problema originii civilizaţiei miceniene, a cauzelor care au determinat prosperitatea societăţii helladice târzii şi puternica capacitate de expansiune care a adus pe micenieni pe coasta microasiatică, în Cilicia şi în Levant, în totalitatea insulelor din Egeea şi Mediterana estică, inclusiv în Creta, în jur de 1400 î.Hr.

Două puncte de vedere contradictorii sunt de luat în considerare în contextul acestei problematici. Cel dintâi, care se află în prelungirea viziunii lui A. Evans şi care face dependentă evoluţia din bronzul târziu din Grecia de o colonizare cretană. Evident, cercetarea actuală s-a îndepărtat într-o măsură simţitoare de punctul de vedere extremist formulat de Evans. D. Sinclair Hood, Peter Warren, Nik. Platon, Sakellariou rămân ataşaţi, dacă nu ideii de colonizare, cel puţin ideii unei puternice minoizări a Argolidei, Messeniei şi Laconiei. Pentru toţi aceşti cercetători, discutabilă rămâne doar modalitatea de propagare a influenţei cretane – colonizare, meşteri itineranţi, contacte comerciale, „efect Versailles”. La polul opus se situează opinia privind autonomia civilizaţiei miceniene şi a rolului secundar pe care l-a jucat în acest proces lumea minoică, ale cărei forme de civilizaţie nu se regăsesc niciodată în

31

stare pură, ci prelucrate, asimilate gustului local. Între aceste două extreme se situează o a treia variantă susţinută, între alţii, de S. Marinatos şi R. Laffineur care introduc în judecată un factor nou, şi anume eventualitatea originii necontinentale, mai precis therane a unei părţi din pătura suprapusă miceniană, în mod expres a prinţilor îngropaţi în cercul A de la Mykene însăşi. În concepţia acestor doi cercetători, ocupanţii cercului A de la Mykene (M III, IV, V) ar putea fi, eventual, foştii guvernatori ai Therei şi membri ai familiei lor, refugiaţi în preajma sau imediat după cutremurul care a distrus insula.

Nici unul din aceste puncte de vedere nu poate fi luat în considerare în afara faptelor arheologice. În primul rând, fără cunoaşterea amănunţită a aspectelor pe care le îmbracă ultima fază a culturii mesohelladice (HM III) şi etapa de început a helladicului târziu (HR I). Ori, cercetările de la Asine, Lerna, Kirrha, Tsouniza, din cercul B de la Mikene, de la Ay. Stephanos au atras atenţia asupra dezvoltării gradate, chiar a întrepătrunderii formelor de cultură din HM III b şi HR I în quasi-totalitatea aspectelor lor. Cercetătorii de la Kirrha subliniază că „nici o ruptură nu marchează sfârşitul civilizaţiei HM; printr-o tranziţie insensibilă mobilierul şi obiceiurile HM cedează locul acelora din epoca următoare; nu se constată nici o modificare de populaţie, nici modificări sensibile de influenţe sau raporturi comerciale”. Domeniile în care această tranziţie este evidentă sunt ceramica, practicile funerare, constituirea unei aristocraţii militare. Jannory şi Effenterre desemnează această etapă cu termenul de pre-micenian. Termenul ales este impropriu, iar dacă ideea este aceea de a sublinia continuitatea de evoluţie, atunci este mai potrivit acela de protomicenian (termen care ar acoperi HM III b şi HR I). Trăsăturile care anunţă noua etapă culturală sunt: apariţia şi creşterea ponderii ceramicii de culoare deschisă (galben), folosirea, alături de pictura mată, a ceramicii cu lustru, tendinţa de separare a spaţiului de îngropăciune destinat membrilor aristocraţiei (Kirrha, Malthi, Asine, Mykene) şi marcarea mormintelor cu semata (de exemplu, mormintele α, β, γ, δ, ε de la Kirrha), depunerea de ofrande bogate, în principal arme (săbii de tip A, săbii „cu coarne”, vârfuri de lance, pumnalul, cuţitul), apariţia insignelor de rang (diadema). Nu se poate contesta însă faptul că, paralel cu această evoluţie, se constată o continuă sporire a importurilor (eginetice, cicladice şi, mai ales, cretane) la nivelul categoriei care poate fi considerată de lux. Deja în HM III A îşi fac apariţia cele mai timpurii cupe Vapheio, cupele pentru „ou” şi săbiile de tip A. În HM III B continuă să fie prezente şi să evolueze cele două forme ceramice amintite mai înainte, apare specia policromă şi este adoptată sabia de tip B. Numărul obiectelor de import sporeşte şi se diversifică ca sursă. Astfel, mormintele Δ, Γ, Ο din cercul B de la Mykene au dat, pe lângă importuri cretane (cupă din faianţă, bol din cristal de stâncă, vase post-Kamares) şi obiecte sau elemente decorative din fildeş (posibil import sirian), ambră brută sau prelucrată (de provenienţă baltică sau din Anglia), ca şi vase decorate cu motivul păsării în zbor, de origine cicladică. Concomitent se constată creşterea numărului de obiecte de metal preţios (de ex., mormintele Γ şi N din cercul B de la Mikene) şi din bronz (mormintele Δ şi Γ). Un amănunt extrem de important îl constituie depunerea armelor în morminte (sabia, pumnalul, vârful de lance). În sfârşit, de la nivelul cercului B, sigilii sculptate în pietre semipreţioase, între care faimosul ametist cu portretul unui bărbat cu barbă, se numără printre obiectele de inventar.

Datele amintite sunt suficiente pentru a susţine o trecere gradată de la helladicul mijlociu la helladicul târziu, accelerată brusc la sfârşitul HM II B. Creşterea bogăţiei comunităţilor continentale şi apariţia unei aristocraţii care acaparează numeroase obiecte de lux din Creta sau insulele aflate sub dominaţia ei economico-culturală, atrage şi întreţine meşteri specializaţi (bijutieri, olari, zidari), adoptă forme exterioare ale civilizaţiei cretane (ornamente, podoabe, arme, ceramică) sunt semne evidente ale unei noi etape istorice.

32

d. Expansiunea miceniană în Mediterana Constituită, aşadar, prin altoirea a numeroase elemente culturale minoice pe fondul

mesohelladic, civilizaţia miceniană se diferenţiază de alte ansambluri egeo-mediteraneene şi în principal de lumea cretană prin caracterul războinic afişat, prin tendinţa marcată de unificare politică, economică şi culturală şi printr-o mare putere de expansiune. Această vitalitate, care caracterizează etapa târzie a bronzului continental de-a lungul celor patru secole care reprezintă perioada ei de deplină maturitate, s-a materializat, mai întâi, în insinuarea micenienilor în Egeea şi în infiltrarea lor în reţeaua de drumuri comerciale dominată de Creta şi Cipru, iar în cele din urmă, în constituirea unui veritabil „imperiu” continentalo-maritim, a cărui forţă era suficient de mare pentru a impune recunoaşterea de către dinaştii orientali a statutului de egalitate pentru regele care se afla în fruntea lor.

Nu există suficiente date pentru a reconstitui totalitatea laturilor civilizaţiei miceniene din perioada ei de formare (Myc. I şi II). Natura inventarului funerar din mormintele masculine (morminte cu puţ sau de tip tholoi) sugerează tendinţe de exaltare a funcţiei militare a regelui şi a membrilor aristocraţiei. Depunerea în morminte, ca în cele din cercurile A şi B de la Mykene sau de la Dendra a unor veritabile panoplii trebuie să fie subordonată nevoii de preamărire a virtuţilor militare şi a forţei fizice. Obiceiul alegerii printre ofrandele funerare a unor săbii uzate de o lungă folosire, ca şi dovezile arheologice care atestă existenţa unor deformări ale scheletelor datorită purtării unor arme (scut, de exemplu) sunt de natură să demonstreze că posesorii lor au participat activ ca luptători, fie în serviciul propriei societăţi, fie în calitate de mercenari în serviciul unei puteri străine. Poate că din aceeaşi vreme s-a păstrat şi dovada manierei de glorificare a faptelor de vitejie, a succeselor militare. Dacă se admite ideea că „amiralul” care locuia în casa de vest din Thera era de origine continentală şi reprezenta, în insulă, interesele acestei lumi, atunci se poate conchide că fresca bătăliei navale descoperită pe pereţii reşedinţei sale face parte din categoria monumentelor comemorative menite să perpetueze amintirea unei victorii deosebite.

Chiar dacă pentru această fază din evoluţia civilizaţiei miceniene informaţia se reduce la aceste trei categorii de fapte, interpretarea lor nu poate fi considerată exagerată. Cu atât mai mult cu cât din Myc. III A şi III B li se adaugă elemente noi, care nu fac decât să întărească această impresie. În primul rând, trebuie să fie amintită elaborarea unui sistem complex de fortificaţii care, cu toate micile variaţii constatate de la o cetate la alta, se dovedeşte a fi un element comun al civilizaţiei miceniene mature. Tipul de material de construcţie folosit, masivitatea zidului de incintă, practica adosării de cămări sau încăperi la curtină, sistemul porţilor se înscriu între elementele care au putut fi preluate şi dezvoltate din mesohelladic în micenian. Construcţiile de zid sau pe fundaţie de piatră descoperite la Peristeria, Tragana, ca şi faza iniţială a palatului de la Pylos, constituie dovezi ale continuităţii de tradiţii arhitecturale între mesohelladic şi micenian.

Caracterul ciclopic al fortificaţiilor, ca şi dimensiunile spaţiilor înconjurate cu ziduri prezintă, fără îndoială, una din expresiile agresivităţii micenienilor, fie că această agresivitate se manifestă în natura relaţiilor dintre diferitele structuri politice constituite în Grecia Continentală, fie că este expresia tensiunii dintre rege, aristocraţie şi masele populaţiei rurale, care-şi ducea existenţa în aşezări săteşti modeste de tipul cătunelor sau fermelor individuale şi se afla într-o stare de dependenţă faţă de autoritatea centrală.

Sfârşitul brusc şi timpuriu al unor aşezări miceniene, de exemplu, al Thebei, sugerează faptul că tendinţele hegemoniste ale unor cetăţi ca Mykene au putut să se soldeze cu desfiinţarea unor centre importante, a căror concurenţă devenise supărătoare. Poate nu este de neconceput o încercare de a elimina, într-o formă brutală, un pretendent la dominaţia asupra mării. Că distrugerea Thebei a fost opera unei singure cetăţi sau a unei coaliţii, a cărei existenţă poate fi presupusă pe baza tradiţiei vehiculate de „Cei şapte contra Thebei”, rămâne

33

o chestiune discutabilă. Ceea ce nu poate fi pus la îndoială rămâne faptul nud al dispariţiei timpurii a unor cetăţi şi starea de nelinişte pe care o sugerează fortificarea aşezărilor.

La acestea trebuie să se adauge menţiunea că în arta miceniană (frescă, orfevrărie, sculptură), una din sursele de inspiraţie pare să rezulte din preocupările de a slăvi curajul şi forţa fizică, indiferent de împrejurările în care s-au manifestat: bătălii navale (fresca din Thera), asedii de cetăţi (Rhyton-ul „asediului” de la Mykene), lupta contra unor invadatori străini (fresca de la Pylos) sau vânători regale (frescele de la Tirynth, stelele funerare de la Mykene etc.). Glorificarea puterii pe care o deţinea un rege micenian putea să capete însă şi altă formă de exprimare decât cea obişnuită. Este vorba de valoarea simbolică atribuită unor reprezentări, cum sunt acelea din sala tronului de la Pylos şi de la Knossos: asocierea dintre personajul care şedea pe tron şi doi lei sau grifoni dispuşi în poziţie heraldică. La Pylos se adaugă un element suplimentar şi anume figurarea unui octopus, simbolul mării, pe podea, la picioarele tronului. Întrebarea legitimă care se pune priveşte măsura în care prezenţa acestui motiv decorativ simbolizează dominaţia asupra mării a regelui de la Pylos sau are altă semnificaţie. Dacă această interpretare este corectă, atunci este firesc să se mediteze asupra modalităţilor de împărţire a sferelor de influenţă între mai multe cetăţi rivale sau asociate, dintre care nu pot lipsi Mykene, Tirynth şi, într-o fază mai veche, Theba.

Dacă sub acest raport civilizaţia miceniană se deosebeşte de cea cretană, în ceea ce priveşte tipul de societate, structurile administrative, ideologia politică ea se integrează într-un sistem socio-economic şi politic care poate fi desemnat cu termenul de oriental sau palaţial. Deosebiri există, dar ele sunt mai ales de natură exterioară. Tipul de aşezare, structura palatelor, organizarea militară şi tipul de armament sunt deosebite, după cum credinţele religioase, formele de practicare a cultului, obiceiurile funerare, predilecţia pentru ornamente somptuoase sunt particulare acestei lumi. Dar, în ceea ce reprezintă fondul societăţii miceniene, nu există nimic care s-o opună altor civilizaţii constituite în spaţiul egeo-mediteranean sau în Orient.

Ca şi în Orient, în Creta palatul este centrul vieţii politice, administrative, economice şi religioase. Tot palatul organizează şi controlează schimbul la mare distanţă în calitate de principal producător sau depozitar şi de deţinător al unui monopol al comerţului cu unele produse. Astfel, Theba pare să fi deţinut monopolul comerţului cu fildeş adus din nordul Siriei (Halpu) via Creta sau Cipru. Analize efectuate pe ceramica descoperită în „casa negustorului de ulei” şi „casa negustorului de vin” din „oraşul de jos” de la Mykene demonstrează rolul jucat de această cetate în comerţul cu vin şi ulei de provenienţă cretană. Este posibil, de asemenea, ca Atena să fi fost implicată în relaţiile cu Levantul, după cum o sugerează unele descoperiri de caracter funerar din Agora. Totodată, palatul veghează asupra desfăşurării activităţii în ramura principală a economiei care este agricultura, realizând chiar lucrări hidraulice de mare amploare. Între acestea se numără lucrările de drenaj din zona lacului Kopais, realizate de Orchomenos. Pentru organizarea pazei acestei zone a fost conceput un sistem de fortificaţii constituit din cinci cetăţi dispuse în jurul cetăţii de la Gla, ultima aşezare fiind legată de Orchomenos prin punctul de semnalizare de la Tourloyanni. Este foarte probabil că la Gla rezidau funcţionarii regali, a căror sarcină consta în supravegherea muncilor agricole şi perceperea impozitelor.

Ca centru administrativ, politic şi redistribuţional, palatul concentrează numeroşi funcţionari, întreţine şcoli de scribi şi registre contabile riguroase privind întăririle şi distribuţiile de bunuri. Nu poate exista nici o îndoială asupra faptului că ideea unei administraţii centralizate şi a organizării unei evidenţe stricte a fost preluat din Creta. Dovada categorică o constituie descoperirea de fragmente ceramice pe care sunt înscrise semne din liniara A la Lerna. Judecând după descoperirile din „Casa lui Cadmos” şi cele din str. Pelopidou (Theba) nu este improbabil ca cea dintâi cetate care şi-a format un aparat administrativ şi a organizat o arhivă să fi fost Theba. Deocamdată nu se cunosc decât vase cu inscripţii (120 de vase în „Casa lui Cadmos”) şi tăbliţe în liniara B care să fie mai vechi în

34

Grecia continentală decât cele semnalate aici (mai exact, din Myc. III A 2). În sfârşit, există suficiente fapte care demonstrează că în palat aveau loc ceremonii

religioase. Nu este posibil să se precizeze măsura în care actele rituale săvârşite la palat făceau parte dintr-un cult oficial sau ţineau de un cult domestic centrat în jurul vetrei sacre. Sigur este doar faptul că în fiecare palat sau centru mai important (Mykene, Pylos, Tirynth, Theba, Asine, Malthi-Dorion etc.) au fost descoperite vetre în jurul cărora s-a desfăşurat un ceremonial, de vreme ce sunt asociate cu obiecte de cult, de exemplu, kylikes miniaturale, mese de ofrandă, figurine sau amenajări speciale, cum sunt canalele de scurgere a sângelui provenind de la sacrificii etc. O problemă discutabilă rămâne aceea a considerării unor palate miceniene drept centre ceremoniale în care se desfăşurau banchete rituale şi avea loc apariţia regelui în calitate de epiphanie a divinităţii supreme, şezând pe tron, flancat de lei sau de grifoni. Ideea îi aparţine lui G. Säflund, iar demonstraţia sa nu este lipsită de substanţă. Ceea ce frapează în cazul Pylos-ului, considerat de Säflund ca fiind în Myc. III B o aşezare de caracter ritual („Hieron”) este marea concentrare a unor produse sau obiecte absolut necesare desfăşurării cultului (vin, ulei, miere, aromate, frigări, kylikes), descoperirea unei băi (poate lustrale), caracterul decoraţiei din sala tronului ca şi figurarea, în frescă, a unor procesiuni cu animale de sacrificiu şi muzicanţi. Urmând aceeaşi linie de gândire, avem situaţia de la Zygouries, unde, într-o singură locuinţă, au fost descoperite 1.000 de vase, între care predomină ca tip kylix-ul, asociat cultului Herei sau echivalentului ei micenian.

Înţelegerea mai exactă a naturii unora dintre ceremoniile care se desfăşurau în palate nu este posibilă fără apelul la inscripţii. Dar, din păcate nici prin lungimea textelor şi cu atât mai puţin prin conţinutul lor, acestea nu conduc la concluzii lipsite de echivoc. Iar textul homeric, deşi sugestiv în cazul Pylos-ului, reprezintă, totuşi, o sursă târzie şi mediată.

Oricum, acest capitol rămâne încă să fie dezbătut. Dar, este exclus să se ajungă la înţelegerea mai exactă a vieţii religioase miceniene în afara acceptării caracterului sacru al regalităţii şi, prin transfer, a persoanei care o exercită. Rămâne numai de stabilit dacă sacralitatea persoanei regale rezultă sau nu din considerarea ei drept încarnarea unei divinităţi, cum cred A. Furumark şi G. Säflund.

Este foarte probabil că această lume continentală a fost divizată între Myc. III – Myc. III B 1 în mai multe regate independente care şi-au disputat, eventual, sferele de interese în Grecia continentală, în insule şi în Orient. Abia într-o perioadă mai târzie (Myc. III B 1 – III B 2), poate şi în strânsă legătură cu evenimentele care au dus la declanşarea primului atac asupra Mykenei şi trecerea de la stilul III B 1 la III B 2 să se asiste la ridicarea vestitei cetăţi din Argolida, la formularea unor pretenţii hegemoniste şi chiar la impunerea unui statut de subordonare a celor învinşi.

Dacă hegemonia Mykenei este atât de recentă, atunci cum se explică uniformitatea civilizaţiei helladice târzii? În primul rând, prin similitudinea de evoluţie pornind de la un fond mesohelladic quasi-unitar. Cel de al doilea factor care ar trebui să intre în judecată este prestigiul Mykenei, imitaţia sau moda putând să contribuie, de o manieră substanţială, la alegerea motivelor, formelor, modului de viaţă proprii lumii peloponeziace, în general, şi a locuitorilor Mykenei, în special. Acest Koiné cultural, care coincide cu întreaga arie de difuziune orientală şi sudică a civilizaţiei miceniene se va prăbuşi la sfârşitul perioadei Myc. III B 2 ca urmare a valului de distrugeri care va duce la ruinarea palatului de la Pylos, decăderea Mykenei, dispariţia a numeroase aşezări mai modeste din Peloponez şi va provoca o largă diasporă a populaţiei continentale. Cu sfârşitul Myc. III B 2 încetează ceea ce Barber a numit „pacea miceniană în Egeea”.

Un val de nelinişte străbătea lumea insulară, contactele cu continentul se întrerup vremelnic. Dar în Myc. III C se înregistrează un reviriment economic şi cultural, are loc reluarea legăturilor cu Grecia, ceea ce explică formarea unui mini-koiné cuprinzând părţi din continent (Argolida, mai exact Mycene, estul Atticii şi insulele din apropiere, de exemplu Salamina), Cicladele, Cipru, Rhodos şi Creta. Centrul acestei mini-koiné pare să fi fost

35

Naxos-ul, unde se presupune că s-a instalat o dinastie continentală, care a adus cu ea bogăţiile şi o reţea de relaţii comerciale, pe a cărei tradiţie au fost remodelate legăturile cu vechii parteneri.

e. Sfârşitul civilizaţiei miceniene şi începuturile Epocii obscure Sfârşitul civilizaţiilor epocii bronzului şi începutul epocii fierului în Egeea este un

fenomen quasiuniform şi, concomitent, se explică pe de o parte, prin implicarea acestui spaţiu în istoria lumii miceniene, pe de altă parte, prin suita de evenimente care afectează grav multe din statele Orientului Apropiat. Regate cu o tradiţie culturală înfloritoare şi cu o istorie îndelungată – regatul hittit, unele regate canaaneite, Ugarit-ul, de exemplu, incapabile să-şi revină din catastrofa care le-a afectat centrele vitale, dispar definitiv de pe scena istoriei. În aceeaşi vreme, formaţiuni obscure sau aflate într-o stare latentă de dezvoltare profită de noile împrejurări şi încep o evoluţie spectaculoasă, ca regatul assirian şi regatul israelit. Alte oraşe, umbrite altădată de strălucirea unor regate levantine, preiau funcţia de centre economice şi politice ale Mediteranei Orientale (Tyr şi Sidon). Nume noi de popoare încep să fie consemnate în texte egiptene sau hittite.

În general, cercetarea istorică asociază aceste evenimente cu aşa-numitele „popoare ale mării”, un termen preluat din terminologia egipteană, prin care se explică evenimentele care au provocat o suită de catastrofe în Egeea şi Mediterana.

Nu este o sarcină uşoară încercarea de a le identifica. Trei concluzii esenţiale par a rezulta dintr-o analiză a izvoarelor amintite. Cea dintâi priveşte împrejurarea că implicarea unora dintre popoarele catalogate mai târziu sub denumirea de „popoarele mării” în istoria regatelor orientale este mai veche şi este consemnată încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea î.Hr. Este cazul Dardanilor (Drdn) conduşi de Alksndus, care figurează, în calitate de aliaţi ai lui Muwattalu, în bătălia de la Qadesh. Alte nume sunt menţionate încă din timpul domniilor lui Sethi I şi Merneptah în legătură cu primele tentative de instalare a lor în Egipt. Pornind de la aceste menţiuni, se poate admite că „popoarele mării”, cel puţin în parte erau, în realitate, de origine continentală şi că formau, în secolul al XIV-lea î.Hr., structuri politice aflate în sfera de influenţă a unor regate orientale şi, ca atare, au fost antrenate în conflictele militare din zonă. Având în vedere această situaţie se poate presupune poziţia lor în avangarda mişcărilor care au atins punctul culminant în vremea lui Ramses III.

Cea de a doua concluzie este aceea că nu este vorba de un singur atac şi de o singură direcţie a mişcărilor. Cel puţin trei tentative sunt menţionate de izvoarele egiptene. Iar textele hittite târzii (din vremea domniilor din Tudhalia IV şi Arnunwadda) atestă o stare de nelinişte în regat şi fragilitatea frontierei nord-vestice şi nordice. Această constatare este importantă, căci ea corespunde, în linii mari, cu cele trei atacuri asupra Mykenei şi cu gradarea dimensiunilor lor până la distrugerea palatelor şi dispariţia structurilor economice şi politice centrate în jurul lor. Atacurile îndreptate asupra unor centre din Grecia continentală pot fi corelate cu evenimentele care au provocat barbarizarea Troiei şi declanşarea unor serii de conflicte care au dus la cucerirea Anatoliei Centrale, cu distrugerile care au atins o parte din „imperiul” insular al Mykenei (Cipru, Creta) şi, în ultimă instanţă, cu încercările de pătrundere, în Egipt, a unor noi popoare.

A treia concluzie este aceea că „rătăcitorii” de pe mare şi de pe uscat, în căutarea disperată a unor noi patrii, cunoşteau drumurile şi bogăţia ţărilor în care încercau să se aşeze, datorită contactelor mai vechi, poate şi a unor relaţii mai strânse încheiate anterior dislocării lor, poate chiar în calitate de mercenari sau „vasali” angajaţi în slujba unor mari puteri orientale. Pe aceste temeiuri se poate admite că ceea ce, în general, se subordonează conceptului de atac al „popoarelor mării” trebuie să fie divizat în două faze distincte. Una care a avut un caracter strict continental: este mişcarea care a provocat slăbirea şi, în cele din urmă, lichidarea regatului Ahhiyawei şi a regatului hittit şi care a constat din pătrunderea în Grecia

36

Continentală şi în Asia Mică a unor neamuri nord-balcanice. Cea de a doua fază, de proporţii mai vaste, se particularizează prin aceea că a implicat şi importante raiduri pe mare urmate de instalarea unor fugari de pe continent în insule, pe coastele Asiei Mici, în Palestina şi în încercarea de aşezare în Egipt. Aceşti fugari se disting de primul val prin aceea că reprezintă grupuri răzleţe de continentali, cărora li s-au adăugat, eventual, insulari, mai ales, din Creta şi Cipru. Numai în acest fel se poate explica caracterul micenian târziu sau micenian derivat al culturii cu care sunt asociaţi.

Două precizări trebuie să fie făcute încă în legătură cu această problemă. În primul rând este necesar să se facă sublinierea că nu există un consens relativ la împrejurările şi cauzele care au determinat nu atât distrugerea palatelor, cât părăsirea aşezărilor, depopularea unor zone întregi din Grecia continentală şi reocuparea lor într-o perioadă târzie, după un lung hiat. Nu lipsesc explicaţiile care au în vedere un război cronic între puteri rivale pe continent. O asemenea eventualitate nu poate fi exclusă, numai că ea nu poate funcţiona decât cel mult în două cazuri. Cel mai frapant fapt rămâne distrugerea celui de al doilea palat theban. Dar aproximativ în aceeaşi vreme au avut loc grave stricăciuni la palatul de la Ano Engliano.

Fără îndoială că motive de animozitate puteau să existe. Este vorba, în primul rând, de tendinţele hegemoniste ale Mykenei, manifestate, între altele, în quasi-uniformitatea civilizaţiei miceniene, mai ales, în realizarea acelui Koiné cultural atribuibil fazelor Myc. III A şi Myc. III B. Se pot bănui rivalităţi între Mykene şi Pylos, două regate sau centre de egală strălucire. Iar distrugerea zidului de nord-est al „palatului lui Nestor” şi nivelul de incendiu atribuit Myc. III A fac plauzibilă o asemenea ipoteză. P.A.L. Greenhalgh, urmând pe Chadwick, face observaţia că nu există dovezi arheologice şi lingvistice care să ateste o migraţie.

Pe de altă parte, nu lipsesc din judecată nici eventuale catastrofe climatice şi nici posibila răscoală a comunităţilor dependente fată de diverşi regi micenieni absenţi de multă vreme din ţară. Acceptarea ideii migraţiei nu constituie o soluţie comodă. Precizarea originii atacatorilor, a căilor urmate de bandele invadatoare, recunoaşterea culturii lor materiale, corelarea faptului arheologic (cultura intrusivă asociată cu nivele de distrugere) cu datele lingvistice prezintă încă serioase dificultăţi.

Din acest punct de vedere, evoluţia Troiei în nivelele VII a, VII b l şi VII b 2, indiferent de discuţiile în jurul istoricităţii „războiului troian” este mai sigur stabilită. Determinarea ariei de formare a culturilor materiale asociate cu ultimii locuitori ai Troiei VII b 2 indică cel puţin două zone ca patrii posibile. Zona Dunării Mijlocii şi a Banatului, caracterizată, în bronzul final şi Hallstattul timpuriu prin ceea ce H. Schmidt şi C. Blegen au denumit „Buckelkeramik” şi zona de la sudul Gurilor Dunării şi coasta nord-estică a Bulgariei, mai exact, aria culturilor Babadag-Pšeničevo sau Tundza-Marica. Pornind de la constatarea locului jucat de aceste două ansambluri culturale în ultima fază a Troiei, B. Hänsel nu se sfieşte să vorbească de o „balcanizare” a cetăţii de pe ţărmul nord-vestic al Asiei Mici. La acestea se adaugă factorul etno-lingvistic, care atestă prezenţa traco-frigienilor pe coastă şi în Cappadocia.

În cazul Greciei situaţia este mult mai complexă. Pe de o parte, nu există nici un dubiu asupra realităţii mai multor nivele de distrugere. Un nivel de distrugere este asociat cu Myc. III A, limitat la Theba şi Pylos, se explică, poate, prin rivalităţi interne. Alte două nivele sunt asociate cu Myc. III B. Primul dintre ele este observat numai la Mykene, de unde se poate deduce că atacul a vizat exclusiv această cetate. Efectele nu sunt catastrofice, dar este evident că şocul a provocat o modificare culturală sesizabilă arheologic prin trecerea de la stilul III B 1 la III B 2 şi prin amploarea măsurilor defensive constatate atât la Mykene, cât şi la Tirynth şi Atena. Al treilea atac, acela de la sfârşitul Myc. III B 2, afectează cea mai mare parte a aşezărilor miceniene continentale situate de-a lungul unui ax care străbate Grecia Centrală (Eutresis, Gla, Krisia), Argolida (Mykene, Tirynth, Zygouries, Prosymna), Laconia (Menelaion, de exemplu) şi Messenia (Ano Engliano, posibil Nichoria). Aceste aşezări sunt

http://ipoteză.p.a.l.greenhalgh/

37

distruse şi o parte din ele nu-şi va mai reveni din ruină. Cu toate acestea, la Mykene, puţinii supravieţuitori vor reuşi să asigure renaşterea parţială a aşezării, să elaboreze chiar un nou stil, Myc. III C 1. Dar este evident că această ultimă pâlpâire nu însemna şi reînvierea vechii autorităţi a cetăţii, unde foarte mulţi istorici nu ezită să aşeze capitala regatului Ahhiyiawa. Curios este amănuntul că supravieţuitorii nu par să fi încercat vreo tentativă de împotrivire. Palatele şi multe aşezări minore sunt părăsite şi locuitorii lor se refugiază spre zonele continentale neafectate de acest raid sau spre insule.

În toată această schemă două lucruri nu funcţionează. Cel mai grav dintre ele constă în faptul că nicăieri nivelele de distrugere nu se asociază sau nu sunt succedate de nivele care să conţină elemente de cultură materială care să ateste prezenţa unei populaţii intrusive, aceasta nu se aşează nici peste, nici alături de aşezările miceniene şi nici în restul teritoriului. Să fie vorba de mercenari din zona Dunării şi a nordului Balcanilor, aflaţi în posesia sabiei de tip Sprokhoff II a Naue II – Neuzinger şi a vârfurilor lanceolate şi care atacă pe foştii stăpâni, cum crede Catling sau de bande venite din nord care jefuiesc şi se întorc în patria de origine, cum cred N. Sandars sau Heurtley?

Daniel vorbeşte de faza greacă a invaziei doriene, şi de consecinţele ei, despre pierderea de către Mykene a „coloniilor” şi a comerţului internaţional, dizolvarea koiné-ului cultural. Nu există nici un element care să oblige la acceptarea exclusivă a uneia sau alteia din aceste trei soluţii. Fără îndoială că o serie de elemente nordice sau continentale sunt reperabile în Grecia, mult înainte de această catastrofă. Este vorba de toporul, pumnalul şi fibula de tip Peschiera, acul cu capul tronconic şi nodul pe gât, vârful de suliţă lanceolat, sabia de tip Naue II. Astfel de piese se întâlnesc în contexte databile în Myc. III B. Judecând după numărul acestor exemplare şi după contextul în care apar, este greu de admis că au pătruns în lumea miceniană pe altă cale decât prin schimb.

Cel de al doilea amănunt a cărui menţionare este absolută necesară se referă la faptul că acum, ca şi după catastrofa finală care a însemnat distrugerea Mykenei (de la sfârşitul Myc. III C 1 a) nu se constată completa dispariţie a tradiţiilor civilizaţiei miceniene. Dimpotrivă, la Mykene, ca şi în numeroase centre continentale, în zonele neatinse de valul de distrugeri, ca şi în zonele de refugiu, nu numai că se înregistrează modeste supravieţuiri, dar chiar se asistă la elaborarea unui stil nou şi la treptata evoluţie a acestuia până la constituirea unei noi culturi, ale cărei origini miceniene sunt clare în faza ei de formare: protogeometricul.

Aşa cum s-a precizat mai înainte, catastrofa principală rămâne aceea de la sfârşitul Myc. III B 2. Din acest moment, evoluţia aşezărilor miceniene îmbracă trei aspecte: a) încetarea completă a locuirii la nivel Myc. III B (Zygouries, Berbati, Menelaion, Gla, Eutresis), a majorităţii aşezărilor din Eubeea, Phthiotis şi Phocida ca şi a numeroase localităţi din Thessalia; b) supravieţuiri cu dezvoltarea sau preluarea unui nou stil ceramic şi menţinerea unei părţi din vechea civilizaţie, poate şi reactivarea unui fond mesohelladic sau asimilarea unor tradiţii culturale alogene, în limitele Myc. III C 1. În această grupă intră Naflion, Iria, Palaia Epidauros, Korakou, Perichora, Derveni, un mare număr (9) de aşezări din Achaia, Olympia, Palaikastro şi Tegeea în Arcadia, şase aşezări messeniene, între care se numără Ano Engliano, Tragana şi Malthi, câteva aşezări mai puţin importante din Laconia, Orchomenos şi Theba, Delphi, Vardates, Ay Marina (în Grecia Centrală), Lefkandi şi Chalkis în Eubeea. Dar numai o singură aşezare în Aetolia (Zhermos), spre deosebire de Thessalia, unde dovezile unei locuiri în Myc. III C sunt relativ numeroase (9 localităţi din cele 42 reperate în Myc. II – Myc. III B). Fără îndoială că o restrângere importantă s-a produs. Din ansamblul punctelor de epocă miceniană clasică din întreaga arie atinsă de catastrofă, care se ridică la 289, doar 38 au dat descoperiri de dată Myc. III C 1. Legat de această supravieţuire este asociat şi fenomenul refolosirii unor morminte în Myc. III C 1. Trebuie să se facă menţiunea însă că evoluţia lor încetează la sfârşitul perioadei. Reocuparea lor este târzie (în protogeometric sau arhaic) şi urmează după un hiatus. Este necesar, de asemenea, să se reţină amănuntul că în foarte multe situaţii presupusa continuitate se întemeiază pe simpla semnalare

38

a unui fragment ceramic. Acestei faze finale de pe continent îi corespunde elaborarea stilurilor „Granary Class”

şi „Close Style”, definite pe baza descoperirilor de la „Poarta leilor”, „Clădirea de Est”, „Casa cu vasul războinicilor” şi alte construcţii de pe citadela de la Mykene, dar nu şi pe baza descoperirilor din „Oraşul de Jos”. În schimb, câteva morminte din cimitirul de la km 3 au dat material „Granary Class” şi „Close Style”. Este stilul care caracterizează totalitatea aşezărilor continentale care au supravieţuit catastrofei, stil purtat, în afara Greciei continentale, spre insule (Ciclade, Cipru, Rhodos, Asia Mică, Milet), Cilicia (Tarsus) de către refugiaţi. Din aceste motive este corect să fie asimilată cu faza „exilică” a civilizaţiei miceniene. Fără îndoială că Myc. III C 1 nu s-a răspândit numai pe această cale. Realizarea acelui mini-koiné, restabilirea parţială a legăturilor peste mare explică apariţia ceramicii de stil III C 1 la Scoglio del Tonno în Italia.

Cu trecerea la submicenian (L Myc. III C 2) se accentuează caracterele nemiceniene ale culturii: înmormântările în cistă devin o regulă, înmormântările în groapă simplă sunt rare, morţii sunt depuşi în poziţia chircită. Ritul general este înhumaţia, dar un anumit procent de incineraţie este semnalat în toate cimitirele. De altfel, s-a constatat creşterea numărului incineraţilor de-a lungul celor cinci faze ale submicenianului până la generalizarea ritului incineraţiei la adulţi în protogeometric.

Două probleme importante se pun în legătură cu această etapă. Una din acestea priveşte aria de formare a submicenianului. Două zone pot fi luate în considerare. Prima este Attica, care a dat cele mai mari complexe submiceniene şi unde s-a putut observa trecerea gradată la geometric. Snodgrass înclină pentru această soluţie şi admite ideea treptatei difuziuni, din această arie, a submicenianului şi protogeometricului. Alţi cercetători, cum este Styrenius consideră evoluţia din zona a doua, Argolida, mai timpurie întrucât aici formele submiceniene sunt asociate cu morminte cu cameră, în vreme ce în Attica ele apar în relaţie cu tipuri noi de morminte: cista, groapa simplă şi mormintele de incineraţie. Acest amănunt, ca şi evoluţia tipologică şi stilistică a ceramicii pledează pentru o datare mult mai târzie a submicenianului attic. Cea de a doua problemă ţine de răspândirea submicenianului în afara Greciei Continentale. Evident, judecând după numărul şi amploarea descoperirilor atribuibile acestei faze s-ar putea admite caracterul ei exclusiv continental. O asemenea judecată ar fi falsă şi grăbită. Căci nivele submiceniene se cunosc în Ciclade şi în Cipru, un subminoan cu o durată de existenţă mai lungă a fost recunoscut în Creta, iar câteva aşezări microasiatice (Smirna, Milet, Milos, Stratonikeia) au dat materiale aparţinând Myc. III C 2.

Numai această difuziune, care presupune şi o anumită continuitate a vechilor legături cu Levantul, explică apariţia, în contexte submiceniene, a unor obiecte de provenienţă orientală – scarabei, fildeşuri, piese din pastă sticloasă. Amintirea acestor drumuri stă, în mare măsură, la baza redeschiderii contactelor peste mări în cursul secolelor X-IX î.Hr.

39

4. SISTEMUL PALAŢIAL ÎN EGEEA ŞI MEDITERANA:

CIPRU, CRETA, GRECIA CONTINENTALĂ Sistemul palaţial în Orient presupune câteva caracteristici principale: palatul este

centrul vieţii economice, politice şi religioase, în jurul lui funcţionând ateliere regale/stat; deţine controlul agriculturii, comerţul intern (cât există) şi comerţul la mare distanţă; acest control presupune o evidenţă riguroasă, o arhivă de stat, funcţionari administrativi şi scribi; regele deţine puterea politică şi economică şi, după caz, se bucură de graţia divină (este vicar al Zeului pe pământ sau chiar epiphanie a divinităţii); nu trebuie uitat însă că existenţa unei evidenţe contabile la nivelul palatului nu presupune, în mod obligatoriu, o administraţie riguroasă în teritoriu, unele state fiind definite ca descentralizate, în sensul că pentru rege sunt suficiente fidelitatea şi recunoaşterea autorităţii sale, ca şi plata impozitelor (v. Assiria, Persia). În rest, comunităţile locale păstrează o autonomie mai largă sau mai restrânsă, după moment.

Descoperirile din zona egeo-mediteraneană justifică reataşarea acestei zone sistemului palaţial şi considerarea ei drept limită occidentală a acestuia. Problema este cu care dintre cele două tipuri de state avem de-a face: cu state centralizate (ca Ur-ul în timpul dinastiei a III-a sau Egiptul) sau cu state descentralizate (tip regatul hittit sau assirian).

Într-o primă etapă a cercetării s-a optat pentru soluţia statului centralizat în Creta (având drept centru Knossos-ul) şi pe continent (cu punct central la Mykene). Fără nici o îndoială că există o serie de evidenţe clare în ceea ce priveşte structura acestor societăţi: palatele sunt centre de stocare de bunuri, ceea ce presupune producţia controlată şi perceperea de taxe în natură; păstrează o evidenţă scrisă, de aici constituirea unor arhive şi formarea scribilor; se dezvoltă un mod de viaţă şi un tip de civilizaţie care se propagă în afara palatului şi care este imitat de „provinciali”.

Informaţia noastră nu este de egală valoare pentru cele trei arii amintite. Nu poate exista nici un dubiu asupra naturii societăţii din Cipru. Că regele era atotputernic se poate presupune pornind de la surse externe, şi anume, corespondenţa dintre regii egipteni şi cei din Alasiya (Cipru) sau dintre regii din Ugarit şi cei din Cipru. De asemenea, este ştiut, că pentru regii hittiţi, Ciprul era folosit ca loc de exil pentru persoanele indezirabile. Fără îndoială, contau pe fidelitatea regilor de aici în funcţia lor specială de gardieni. Din păcate, cu toate cercetările de anvergură din Cipru, nu au fost identificate palatul, anexele şi mai ales arhivele. Că trebuie să fi existat arhive şi scribi o sugerează folosirea unui sistem de scriere propriu. Se presupune doar că în faza târzie a epocii bronzului, capitala s-ar fi aflat la Enkomi. Atotputernicia şi aroganţa, ca şi respectul particular cu care este tratat (v. scrisoarea lui Hammurabi al II-lea al Ugaritului) se justificau prin aceea că regele era deţinătorul monopolist al unor mărfuri foarte căutate, prin importanţa traficului maritim controlat de Cipru şi prin bogăţia lui. Nu se poate şti dacă regele de la Enkomi controla tot Ciprul şi dacă atelierele şi minele erau individuale, familiale sau de stat.

În ceea ce priveşte Creta, ideea de opulenţă, centralizare şi preeminenţa Knossos-ului asupra întregii insule este efectul unui anumit stadiu al cunoaşterii realităţilor arheologice de aici. Situaţia a fost complicată prin descoperirea mai multor palate şi prin redefinirea unor centre considerate cândva doar simple vile regale (v. Hagia Triada, Mallia). Viziunea mai nouă este mult modificată şi nuanţată. Cauza principală o constituie descoperirea altor palate pe lângă acelea de la Knossos şi Phaistos. Centre noi palaţiale au fost recunoscute la Galatos, Petras, Archanes, Kato Zakro, ceea ce sugerează un mozaic politic şi un grad de independenţă mai mare. La aceasta se adaugă încă o observaţie importantă şi anume folosirea paralelă a mai multor sisteme de scriere – liniară A şi hieroglifică.

În sfârşit, analiza mai atentă a stilurilor ceramice (v. Mallia şi Myrtos Pyrgos)

40

sugerează evoluţii paralele particulare. Din aceste motive se presupune (v. Antiquity, 74, 2000, p. 365 şi urm.) că palatele

majore au fost centrul unor state centralizate, dar, la nivel local, mai ales în perioada primelor palate (cca 1925-1750 î.Hr.). Nu se poate nega acumularea de bunuri la scară mare; dovada o constituie existenţa unor spaţii de depozitare (Knossos, Mallia), ca şi structurarea micii birocraţii, care foloseşte fie liniara A (Phaistos), fie hieroglifica şi liniara A (Knossos şi Mallia). Este bine însă să se reţină că la Mallia, de pildă, cele mai multe semne hieroglifice sunt cele care apar ca mărci de olar sau pe obiecte de metal. Tăbliţe (MM II) nu au fost descoperite decât în număr de 5 şi numărul cel mai mare de semne de pe o tăbliţă este de 14.

Problemele cele mai importante se pun pentru a doua fază palaţială (cca 1750-1425 î.Hr.), când se constată o serie de fenomene derutante. Dispar sau se restrâng spaţiile de depozitare din palate. Se presupune, în acest context, apariţia unor centre de la doilea ordin (v. Nerokourou, Myrtos Pyrgos, Monastiraki); acestea eventual preiau funcţiile de depozit. Acest fenomen contrastează cu fenomene care par a sugera o centralizare a administraţiei; de exemplu, se generalizează scrierea liniară A, apar imitaţii ale stilului de la Knossos (arhitectura, iconografia, fresca figurativă, iconografia, sigiliile, administraţie). Acestei faze îi corespunde o mai bună organizare a meşteşugurilor, care încetează de a mai fi familiale (v. cartierul Mu de la Mallia) şi se constituie în cartiere specializate, dependente de palat, ca şi organizarea schimburilor la mare distanţă cu obiecte de lux. Este drept că se constată şi în acest sector o anumită specializare locală, de exemplu Kato Zakro pentru fildeş, alabastru, lemn, ouă de struţ.

Este interesant să se adauge şi câteva lucruri legate de regalitate şi funcţia religioasă a regelui. Până acum nu se cunosc, în afară de Archanes, spaţii cultuale sau altare care să fi servit pentru îndeplinirea obligaţiilor religioase ale regelui. Sacrificiile umane dovedite la Archanes puteau intra în obligaţiile regelui. Cât priveşte divinitatea asociată cu regele şi cu regalitatea, există un indiciu interesant care sporeşte numărul dovezilor privind caracterul descentralizat al statului din Creta. Este vorba de faptul că se presupune că divinitatea principală de la Knossos era una care corespundea lui Zeus, în vreme ce, la Kato Zakro, ar fi fost adorată o divinitate marină, corespunzătoare lui Poseidon.

În sfârşit, se poate presupune că după 1425 î.Hr., când micenienii devin stăpânii Cretei şi-şi instalează centrul puterii la Knossos, unele dintre aceste formaţiuni politice au dispărut şi au apărut condiţiile unei centralizări reale a insulei. Cu ce tradiţie veneau micenienii nu este chiar aşa de simplu de stabilit. Sigur este faptul că la nivelul Myc. III A există un număr foarte mare de palate sau centre importante de al doilea rang – Mykene, Tirynth, Ano Engliano (Pylos), Malthi-Dorion, Atena, Theba, Orchomenos, Iolkos (pe coasta egeeană a Thesaliei). Este perioada care coincide cu o expansiune dincolo de mare. Sigur câteva centre transmaritime sunt constituite acum, uneori prin desfiinţare sau cucerirea unei mai vechi colonii cretane – Milet (= Milawata din textele hittite), Ay Irini (Keos) şi Naxos în Ciclade, Ialyssos, Trianda Moschou şi Makria Vounara (Rhodos). Se înregistrează primele prezenţe importante în Lemnos, Lesbos şi Troia (începând cu Troia V-VI), ca şi dincolo de Marea Ionică (în Sicilia, Italia, Sardinia şi Malta), la fel ca şi în Levant şi Egipt. După 1400 î.Hr. sunt prezenţi şi în Creta.

Trebuie notat că nu se poate preciza cine a avut iniţiativa în acest proces de dispersie şi cucerire. Ceea ce se poate afirma este faptul că existenţa mai multor palate, aproximativ de acelaşi nivel, exclude orice idee de centralizare, la scară globală, pe continent. Se poate bănui că centrele de peste mări sunt complet autonome şi desfăşoară propria politică. Şi pe continent lucrurile trebuie să fi fost identice. Cel mult se poate bănui un control la nivel strict local în relaţie cu un palat anume. Numai că noi nu cunoaştem realităţile rurale din această zonă. Plauzibila existenţă nu a satelor (eventual organizate pe sistemul comunităţilor de obşte), ci a fermelor individuale este o pură speculaţie.

Cât priveşte existenţa unei administraţii unice, ea este greu de demonstrat în condiţiile

41

absenţei unor arhive de palat. De fapt, exista o singură arhivă reală, nu prea mare, cea de la Pylos. Cele câteva tăbliţe de la Theba sau Mykene pot fi cel mult folosite ca argument în favoarea tentativei de a crea o administraţie. Sigur, este important că s-a inventat un sistem de scriere particular – liniara B şi că există un număr de scribi (nu prea mare, judecând după amprentele identificate pe tăbliţele de la Pylos). Nu trebuie uitat însă că în quasi-totalitatea lor, aceste tăbliţe sunt numerice sau votive şi nu conţin informaţii cu privire la diferitele structuri administrative şi politice. Unele asemănări între Creta şi Grecia continentală pot fi însă stabilite în ceea ce priveşte controlul exercitat asupra producţiei şi a schimbului de către palat. Astfel, şi la Pylos atelierele regale sunt amplasate în afara palatelor, chiar la o distanţă apreciabilă (v. Nichoria).

În ceea ce priveşte stocajul, acesta uneori este asociat cu palatul, ca la Pylos şi Theba, alteori se află în imediata vecinătate în ceea ce s-a numit „oraşul de jos” la Mykene şi la Tirynth.

În ceea ce priveşte relativa uniformitate a civilizaţiei miceniene, indiferent de răspândirea geografică, ea poate să aibă o dublă semnificaţie – preeminenţa politico-ideologică a unui centru (poate, din Myc. III B 2, Mykene însăşi) şi un efect de tip „Versailles”, datorat prestigiului cetăţii care s-a putut reface după seria de atacuri şi catastrofe la care a fost supusă.

În ceea ce priveşte natura regalităţii şi a persoanei regale se oscilează între două alternative. Prima se referă la faptul că regele este divinitatea încarnată şi orice apariţie în public echivalează cu o epiphanie. Este punctul de vedere formulat de G. Säflund, bazat pe studiul comparativ al sălilor tronului de la Pylos şi Knossos şi pe posibila prezenţă a regelui în libaţii şi sacrificii sângeroase. Cea de a doua opinie este susţinută de Mylonas şi L. Angel şi se structurează în jurul conceptului de regalitate charismatică. Argumentele sunt de natură antropologică. Este vorba anume de vârsta aproximativă a morţilor de rang (36-37 ani), indiferent de tipologia mormintelor (cu puţ, cu cupolă, cu cameră). De unde ideea morţii rituale în condiţiile pierderii charismatismului. Poate că unele legende privitoare la asasinarea unor regi să se lege de această credinţă. Lucrurile nu pot fi chiar aşa de simple cum par. Fără nici o îndoială că moartea reală sau simbolică a unor regi se cunoaşte şi de la alţi indo-europeni (indieni, hittiţi), ca şi ideea reîncarnării cu puteri charismatice (v. Persia). Dar, în cazul lumii miceniene, cel puţin pentru perioada mai timpurie, nu trebuie uitat obiceiul depunerii pe figură a măştii din metal preţios, ca şi acela al decorării restului corpului cu plăci preţioase. Practica a supravieţuit până mai târziu în Peninsula Balcanică şi Asia Mică şi este considerată ca rezultând din credinţa că, după moarte, aceste persoane vor căpăta puteri speciale, care le vor apropia de lumea divină. Este poate o formă de eroizare a morţilor speciali, în cazul de faţă, a regilor.

Se poate presupune şi o oarecare diferenţă între Creta şi lumea continentală în ceea ce priveşte răspunderile regelui. În Creta, obligaţiile rituale ale regilor vizau, cu precădere, prosperitatea şi bunăstarea supuşilor. În cazul Greciei continentale, regele garanta nu numai belşugul şi bunăstarea, ci şi succesul militar.

42

5. CONTINUITATE ŞI DISCONTINUITATE ÎN EVOLUŢIA CULTURILOR EGEENE LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI I Î.HR. Snodgrass, Coldstream şi Hiller, formulând conceptul de „Renaştere greacă” din

secolul VIII î.Hr. şi sugerând criteriile definirii ei se referă, între altele, la redescoperirea lumii miceniene şi la apariţia diferitelor forme de ataşament faţă de eroii micenieni, inclusiv mimarea, de către aristocraţie, a unui mod de viaţă aidoma timpurilor eroice.

Diferenţa de fond între primii doi cercetători şi Hiller priveşte modalitatea prin care la sfârşitul epocii geometrice, trecutul micenian este reînviat. Coldstream atribuie un rol deosebit, în acest proces, literaturii epice, în vreme ce Hiller admite ideea perpetuării orale a tradiţiei. Aceasta presupune două lucruri. Pe de o parte, supravieţuirea unui corp însemnat de populaţie miceniană, fie în Grecia continentală, fie în Asia Mică, fie în insule, populaţie care a conservat şi a exaltat trecutul. Prin intermediul acesteia s-au transmis, de la o generaţie la alta, localizarea exactă a marilor centre miceniene şi a faptelor regilor lor, a vechilor contacte peste mări, a unor practici tradiţionale, amintirea unor expediţii. Pe de altă parte, rolul tradiţiei presupune fuziunea intimă a diverselor populaţii de pe întinsul fostului „imperiu” micenian până la preluarea istoriei reale sau mitice a uneia dintre ele.

Trebuie făcută precizarea că amintirea civilizaţiei miceniene nu s-a păstrat numai prin intermediul literaturii orale. Există suficiente dovezi în favoarea multiplicităţii formelor de transmisie a faptelor legate de lumea miceniană. În primul rând, este de menţionat continuitatea efectivă de loc din micenian până în geometric. Se au în vedere nu atât cazurile cu urme rare de locuire, ci situaţiile în care se înregistrează o prezenţă masivă de populaţie şi o continuitatea a funcţiei locului. De exemplu, Nichoria rămâne, şi în geometric, o importantă aşezare messeniană definită prin locuinţe de plan absidal. Situaţia este identică la Iria, Asine, Eleusis, Dendra ca şi în cazul cimitirului de la Kerameikos. În cea mai mare parte a cazurilor se pare că tendinţa este de a schimba funcţia locului, nu locul în sine. De pildă, nu există nici un dubiu privind supravieţuirea unui număr important de locuitori în preajma Tirynth-ului. Numai că aceştia trebuie să-şi fi întemeiat o aşezare nouă, de vreme ce au transformat „Oraşul de jos” micenian într-un loc de îngropăciune, folosit din submicenian până în geometric. Populaţia din jurul acestui centru trebuie să fi fost destul de numeroasă, întrucât un cimitir din epoca geometrică a fost descoperit şi la Naflion. Situaţia Atenei este şi mai complexă: încetează funcţia de reşedinţă regală a Acropolei; încetează utilizarea cimitirelor miceniene din Agora şi de pe Areopag; în Agora se instalează o aşezare şi un cimitir datate în protogeometric şi geometric; un nou loc de cimitir este rezervat în zona ce va purta mai târziu numele ceramiştilor. Chiar şi la Theba, după catastrofa care a dus la ruina celui de al doilea palat, zona a fost transformată într-un cimitir cu o lungă durată de folosire.

Trebuie să se admită ideea că acest proces de transfer de funcţii este paralel cu acela al sacralizării unor vechi centre miceniene. De data aceasta pare să fie vorba de un proces quasi-uniform care vizează, în primul rând, fostele palate sau cetăţi de oarecare importanţă. Mykene, Tirynth, Prosymna, Argos, Atena au dezvoltat un centru sacru în jurul sau pe locul ocupat altădată de o reşedinţă regală. Chiar dacă nu este vorba totdeauna de construcţii de mare amploare, cum sunt acelea de la Atena şi din Argos, şi chiar dacă nu este cu putinţă precizarea momentului exact când s-a realizat acest transfer, ceea ce contează rămâne ideea în sine de a asocia cele două lumi. Pentru alte localităţi, devenite în epoca arhaică şi clasică importante centre religioase, îndeplinind chiar funcţia de sanctuare panhellenice, există, de asemenea, indicii ale unei locuiri de epocă miceniană. Sunt situaţiile de la Olimpia, Delphi, Milet, Delos, Argos.

Un alt aspect demn de semnalat şi care sugerează eventualitatea apariţiei fenomenului eroizării unor şefi micenieni încă din secolele XII-XI î.Hr. îl constituie descoperirea de

43

ofrande sau înmormântări datând din protogeometric şi geometricul timpuriu în vechi morminte miceniene. Astfel, în M. 11 de la Dendra a fost găsită o mare parte dintr-un vas protogeometric. La Asine, morminte protogeometrice în ciste au fost instalate în dromos-ul unui mormânt micenian cu cameră (M. 4). La Akourthi (Messenia), zona cimitirului format din patru tholoi a devenit loc de cult în geometric. Aceeaşi situaţie a fost observată la Volimidhia, iar într-un tholos de la Ano Engliano au fost descoperite aproximativ cincizeci de vase din protogeometric.

Pornind de la aceste constatări se poate afirma că acea reveranţă a grecilor faţă de strămoşii lor eroici, la care se referea Coldstream, îşi are începuturile în protogeometric (secolele XI-X î.Hr.) şi nu este o trăire din secolele VIII – VII î.Hr., provocată doar de nevoia aristocraţiei de a-şi elabora o genealogie particulară. Se poate admite, cel mult, o sporire a numărului manifestărilor de această natură în epoca arhaică.

Un grup distinct de descoperiri se leagă de ideea perpetuării amintirii unor vechi locuri de cult miceniene. Trebuie notat că numai în mod excepţional este vorba de altare, cum este acela de la Epidaur şi care face parte din categoria altarelor de pe înălţimi. Ridicarea pe acelaşi loc, a unui templu dedicat lui Apollo Maleatas nu este, desigur, întâmplătoare. Ay Irini (Keos) oferă un exemplu similar. În cea mai mare parte a cazurilor, caracterul sacru al locului rezultă din descoperirea de vetre de cult şi figurine şi din evoluţia lor în viaţa religioasă a cetăţilor greceşti. Din acest punct de vedere sunt de amintit Aegina, Perachora, Akourthi, Amyklai, Aliartos, Kato-Symi. Aceasta explică, de altfel, perpetuarea numelor creto-miceniene ale unor divinităţi, a vocabularului tehnic sacru, a formelor de ritual, a funcţiilor sacerdotale, a unor mituri.

Reanalizarea unor descoperiri de la Ano Engliano sugerează şi alte elemente de continuitate, nu numai în ceea ce priveşte panteonul, dar şi în ceea ce priveşte sacrificiul animal. Este vorba de cinci grupe de oase arse, care oferă toate indiciile (arse, alese -mandibulă, humerus, femur, cu carnea detaşată cu un cuţit înainte de ardere, fără scoaterea măduvei; ca specii predomină bovinele) că există o continuitate absolută şi din acest punct de vedere între epoca bronzului şi epoca arhaică şi clasică (v. Antiquity, 2002). Descoperirea de nivele protogeometrice şi geometrice în Ciclade, Cipru, Rhodos, Creta, Asia Mică, Sicilia şi Italia, cu toată variabilitatea stilurilor locale, atestă menţinerea, fie şi sporadică, a contactelor peste mări. Amintirea vechilor trasee comerciale a făcut posibilă desfăşurarea celui de-al doilea mare val de migraţie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mică, determinând difuziunea geografică a diferitor dialecte greceşti.

Marea colonizare greacă şi continuitatea de atitudine faţă de civilizaţiile orientale au contribuit la adâncirea procesului de difuziune a stilurilor geometrice şi arhaice, inclusiv în insule şi în Asia Mică. Aceste descoperiri sunt de neexplicat în afara răspândirii dialectelor eolic, ionic şi doric în insulele din Egeea şi Mediterana şi pe litoralul vestic al Asiei Mici.

Un sector discutabil rămâne acela al tradiţiilor tehnologice care leagă cele două etape istorice. Schimbarea radicală care se înregistrează acum stă în dispariţia arhitecturii monumentale şi a tehnicii de zidărie, ca şi a planului de tip megaron, destinat clădirilor de caracter palaţial (v. Malthi). Excepţie face templul Herei din Prosymna datat în a doua jumătate a sec. VIII î.Hr.

Urmând această linie de gândire şi aceste dovezi se admite că recunoaşterea, în geometric, a epocii eroilor stă la originea unor culte locale din Argolida. Ideea poate fi extinsă, căci este neîndoielnic că o evoluţie analoagă a prezidat şi în elaborarea jocurilor organizate în jurul sanctuarului de la Olimpia. Este plauzibilă sugestia că înălţarea unor ziduri ca cele de la Tyrins şi Mykene a putut să fie atribuită unor fiinţe cu o forţă ieşită din comun şi să constituie un model demn de imitat pentru nişte locuinţe destinate nemuritorilor. Numai în acest context se explică şi transferul în sectorul sacru a megaronului, şi revenirea, în cazul clădirilor laice, la locuinţa de plan absidal, cunoscută din Grecia continentală din HV şi HM.

Cu toată sărăcia informaţiilor privind modul de locuire în perioada postmiceniană, din

44

ceea ce se cunoaşte până acum, atât din insule, cât şi din Grecia continentală, rezultă că, de regulă, aşezările sunt nefortificate, iar structura lor nu respectă un plan riguros. Caracterizarea se referă, în principal, la protogeometric, căci din epoca geometrică propriu-zisă începe să se revină la ideea de arie fortificată, ilustrată, între altele, de aşezarea de la Sphoungaras. Trebuie făcută menţiunea că, din acest punct de vedere, se poate vorbi de o continuitate absolută între Myc. III C 1 şi mai ales, Myc. III C 2, etape recunoscute în nivele arheologice dispersate şi de caracter modest. O creştere a suprafeţelor locuite, dublată de o concentrare a populaţiei în structuri complexe se înregistrează abia în secolele IX-VIII î.Hr.

În rest, adică cu excepţia edificiilor cu destinaţie specială, în toate cazurile, se constată revenirea la un sistem de construcţie premicenian, în care prevalează lemnul şi lutul, cărămida crudă. Piatra, altădată principalul material de construcţie, este mai rar folosită, în afara fundaţiilor. Ea este, începând cu secolele IX-VII î.Hr., destinată înălţării lăcaşurilor de cult sau altarelor. Fără îndoială că această evoluţie presupune decăderea şi reînvierea meşteşugului zidăriei.

În metalurgie, raportul dintre păstrarea tradiţiei şi inovaţie este în favoarea aceleia din urmă. Constatarea este valabilă şi în cazul orfevreriei, glipticii, lucrării sticlei, a pietrelor semipreţioase şi a fildeşului. Abia în secolul VIII î.Hr., în strânsă legătură cu detaşarea unei noi aristocraţii, se înregistrează depăşirea acestei trăsături. Inventarul unor morminte, cum este „mormântul-panoplie” de la Argos, ilustrează revenirea la un mod de viaţă şi la o tradiţie de mult uitate. Dar este foarte probabil că această renaştere a artei toreuticii s-a datorat mai puţin fenomenului redescoperirii lumii miceniene, cât evoluţiei sociale caracteristice epocii şi, poate, unor influenţe orientale, eventual assiriene. A doua tendinţă importantă este dispariţia treptată a unor tipuri miceniene şi larga difuziune a unor tipuri noi, cele mai multe de origine continentală.

Un aspect important îl constituie dezvoltarea metalurgiei fierului, fără ca aceasta să însemne eliminarea din uz a obiectelor de bronz. Trebuie făcută chiar precizarea că în protogeometric şi geometric bronzul prevalează asupra fierului.

Judecând după aceste date arheologice se pot delimita mai limpede sferele în care, alături de o literatură epică orală, s-au conservat tradiţiile miceniene. Transmisia numelor cetăţilor, a eroilor şi a faptelor lor, a sistemului de credinţe şi a ritualului, coincidenţa între vechi centre miceniene, locuri de cult, în special, marile sanctuare panhellenice sau oraşe de tip polis, amintirea unor locuri încărcate de puteri miraculoase (Dodona, Didyme, Delphi, Epidaur etc.) nu ar fi fost posibile fără supravieţuirea unei mase de populaţie miceniană, variabilă numeric în funcţie de istoria mai mult sau mai puţin agitată a unei zone. De ataşamentul faţă de propria-i civilizaţie, de capacitatea de absorbţie a noilor veniţi şi de condiţiile istorice locale au depins păstrarea unor forme de viaţă strămoşeşti, vehicularea sau elaborarea unor legende şi mituri care au asigurat perpetuarea, peste secole, a imaginii unei lumi de mult apuse.

În afara faptelor arheologice există o tentativă mai recentă (Conant şi Blamington, 1999) de a urmări procesul de trecere de la sistemul palaţial la oraşul-stat luând ca modele posibile fapte de antropologie socială şi făcând abstracţie de tot ceea ce înseamnă cultură materială. Se porneşte în această analiză de la şase aşezări-cheie: Mykene, Nichoria, Atena, Lefkandhi (Eubeea), Corinth, Askra. Trebuie, totuşi, subliniat că alegerea nu este întâmplătoare. Toate cele şase cazuri reprezintă, în realitate, aşezări în care s-a dovedit o continuitate culturală absolută. Cel mult cei doi autori mută accentul de pe evoluţia stilistică (de la micenian-submicenian la protogeometric şi geometric) la reconstituirea structurilor sociale de după dispariţia administraţiilor palaţiale. Se operează cu ideea de colaps al Mykenei, urmat de societăţi în care apar persoane cu o poziţie socială privilegiată, de tipul „Big man”. De fapt, fiind vorba de societăţi egalitare, autorii cred că Nichoria ar marca o asemenea etapă. Faza ar fi fost destul de repede depăşită şi s-ar fi ajuns la o societate mai evoluată, de genul „şefiilor”, pentru care autorii cred că au găsit cele mai bune exemple la

45

Atena şi Lefkhandi, unde descoperirile funerare sugerează o diferenţiere socială marcată. Abia în a treia fază s-ar fi detaşat aristocraţiile arhaice sesizabile la Corinth, Askra şi Argos.

Deşi mimează detaşare absolută faţă de izvorul arheologic, în realitate, această schemă se deosebeşte doar prin terminologia neutră, căci, în realitate, porneşte de la constatările din teren.

Există o serie de elemente care definesc lumea greacă. Indiferent de fragmentarea politică, izolaţionism şi momente de agresivitate, dincolo de elementele de discontinuitate, frapează foarte marea unitate de limbă, în primul rând. I se adăugă tradiţii orale (mituri şi legende), chiar dacă unele sunt personalizate (v. ciclul theban, troian, peloponeziac), venerarea locurilor şi eroilor micenieni (Tirynth, Mykene, Sparta, Theba, Atena), chiar asocierea cu unele mistere (v. Eleusis şi Livadia), organizarea de jocuri (la origine funebre) în onoarea unor eroi şi personaje legendare (v. Olympia), existenţa de instituţii şi tradiţii politice comune (v. Wanax basileia, magistraţi, damiurgoi, ginţi regale, consiliu). Se adaugă panteonul principal, moştenit din vechiul fond indo-european, cu divinităţi nou integrate în perioada miceniană (v. Pothnia Theron = Artemis + Hyakhintos) sau postmiceniană (Apollo, care lipseşte în listele cu nume divine de la Pylos). Una din explicaţii trebuie căutată în formarea acestor tradiţii sau în consolidarea lor în jurul unor centre religioase foarte vechi (secolul X î.Hr.), cum sunt cele două centre dedicate Herei (Heraionul din Argos şi cel din Samos) şi centrul de la Olympia. Din secolul al IX-lea devin nuclee integratoare cele două sanctuare dedicate lui Apollo (Delphi şi Delos).

Aceste fapte sugerează că tot ceea ce înseamnă legătura cu trecutul nu poate fi redus la „Renaşterea greacă” din secolul VIII î.Hr. Din secolele VIII-VII î.Hr. un loc foarte important a revenit sanctuarului de la Delphi, care prin funcţia oraculară trece în prim plan.

În consecinţă, comunitatea culturală şi de origine a precedat structurarea statelor şi a obligat la căutarea unor explicaţii relative la fragmentarea politică, diferenţa de ritm de dezvoltare, diferenţa de structură statală. Fără nici o îndoială că fragmentarea geografică a avut un rol, dar nu singură. Raporturile cu marea, configuraţia ţărmurilor – prevăzute cu porturi naturale sau lipsite de ele (v. diferenţa între litoralul vestic şi cel estic), existenţa unor zone de acostare intermediare au avut şi ele o mare importanţă. Trebuie să li se adauge dimensiunile teritoriilor rurale (v. situaţia Aticii, Spartei, Corinth-ului, Megarei, Sicyonei), care au obligat sau nu la dezvoltarea unor activităţi adiacente. Acest ultim aspect a determinat dezvoltarea, alături de cerealicultură şi creşterea vitelor, a viticulturii şi plantarea măslinilor, dezvoltarea meşteşugurilor – în primul rând olăritul (v. Atena, Corinth, Chalcidica, Eubeea, Rhodos), apoi prelucrarea fildeşului, metalurgia (pentru lucrarea de piese pentru ofrande, la început trepiede şi obeloi) şi producerea armelor, ca şi dezvoltarea navigaţiei. Evoluţia economică a mers paralel cu apariţia, mai timpurie, a unor măsuri şi greutăţi standardizate (Aegina şi Eubeea), a unor mărfuri standard cu valoare monetară şi, în cele din urmă, la apariţia monedei.

46

6. FORMAREA STATELOR GRECEŞTI. TIPURI DE STAT Formarea statelor greceşti, identificarea cauzelor care au determinat acest fenomen,

găsirea unor explicaţii la natura particulară a acestora, în comparaţie cu structurile miceniene şi postmiceniene, nu constituie o sarcină uşoară. Absenţa surselor scrise, altele decât cele poetice (Homer, Hesiod), fie că este vorba de literatura cultă, fie că este vorba de opere bazate pe o tematică legendară şi vehiculate, pe cale orală, prin aezi, reprezintă una din explicaţii. Cea de a doua trebuie căutată în dependenţa copleşitoare faţă de faptele arheologice, numeroase şi spectaculoase în unele cazuri, dar insuficient de acoperitoare pentru aspecte esenţiale ale lumii postmiceniene. Reflectarea parţială a societăţii „homerice” sau geometrice prin sursele arheologice, ca şi natura subiectivă a interpretării lor, explică, în parte, divergenţele de opinii, ca şi ambiguitatea unor interpretări.

O concluzie poate fi însă subliniată de la început. Secolele fundamentale pentru maturizarea proceselor socio-economice şi politice în lumea greacă rămân secolele IX-VIII î.Hr. Aceasta înseamnă că acum se produc mai multe procese paralele: apariţia celor două tipuri de state greceşti, dispersia greacă în cadrul marii colonizări, treptata evoluţie spre forme economice complexe, caracterizate printr-un anumit grad de diferenţiere ocupaţională, acumularea de progrese şi producerea de mutaţii în plan psihologic, care au făcut posibilă, în secolul următor, adică în secolul VII î.Hr. trecerea de la economia naturală la economia monetară, evidenţiată de apariţia monedei adevărate şi a unor sisteme de măsuri şi greutăţi standardizate.

Înainte de a analiza procesele istorice amintite este necesar să se facă o precizare importantă. Îndeobşte, literatura de specialitate, pornind de la o definiţie aristotelică, a considerat şi consideră polis-ul drept forma naturală de stat din antichitatea grecească. Şi iarăşi, statul de tip polis este definit printr-o relaţie nedestructibilă între o aşezare urbană şi un teritoriu rural delimitat cu rigurozitate.

Mai multe aspecte sunt de menţionat în legătură cu această definiţie. Chiar şi acceptând ideea că statul de tip polis este de neînţeles în afara unei complementarităţi între un centru în care funcţionau instituţiile politice şi un teritoriu considerat a fi proprietatea corpului cetăţenesc, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că acest punct focal al vieţii publice nu este, de la început, o aşezare urbană, eventual fortificată. Ed. Will insistă chiar asupra faptului că, în antichitate, termenul prin care este definit oraşul propriu-zis este acela de asty şi nu de polis. Această observaţie atrage atenţia asupra înţelesului complex al termenului de polis, perceput, în primul rând, ca o comunitate a locuitorilor care se bucură de cetăţenie, adică a acelor politai. De altfel, aceasta este valoarea termenului la Aristotel. Alte texte (v. Herodot, VIII, 61; Thucydide, VII, 77, 7) utilizează denumirea în sensul strict aristotelic, independent sau chiar opus legăturii dintre un teritoriu dat şi o aşezare urbană. Se poate afirma chiar că la aceşti doi autori termenul are o valoare mai profundă şi anume cea de patrie. De aici şi forma apolis pentru individul privat de patrie, de exemplu, în caz de ocupaţie străină.

Dincolo de această discuţie rămân două trăsături definitorii pentru astfel de structuri. Este vorba de autarhie (sau independenţă economică) şi de autonomia politică. Ultima trăsătură presupune, pe lângă proprietatea asupra teritoriului, absenţa tributului, libertatea în fixarea formei de guvernare şi a legilor, dreptul de liberă alegere a magistraţilor, existenţa unei armate proprii, elaborarea politicii externe, viaţa religioasă particulară (venerarea unor divinităţi poliade, înălţarea unor sanctuare de graniţa şide suveranitate). Mai trebuie adăugat că orice polis recunoaşte atotputernicia legii. Aceasta înseamnă că forma prin care se exprimă apartenenţa la o anume polis este respectul legii supreme de esenţă divină, respect care constituie şi baza loialismului cetăţenesc.

Polis-ul este doar una din realităţile socio-politice ale antichităţii greceşti. O parte din

47

spaţiul grec nu a participat la această evoluţie şi a conservat structuri arhaice; fie a perpetuat regimuri regale care domină o lume rurală, fie a evoluat spre noile forme de asociere de tip amphycţionie sau symmachie, fără ca natura originară sătească să fie depăşită. Exemple de acest tip rămân Epirul, Thessalia, unele arii din vestul Peloponezului. Termenul cu care sunt definite este acela de stat-ethné.

Este necesar să se sublinieze şi amănuntul că nici acele entităţi care au atins stadiul de polis nu se prezintă uniform şi nu evoluează paralel, deosebirile cele mai frapante fiind cele constatate între Atena şi Sparta. Regula generală o reprezintă constituirea corpului cetăţenesc prin unificarea satelor în cadrul unui proces numit de synoekism şi tendinţa de a pune în practică un anumit ideal cetăţenesc marcat de homonoia (concordia în vederea bunului comun), philia (iubirea de aproape) şi pistis (încredere).

Fără a se intra în alte discuţii este necesar să se precizeze cele câteva trăsături care diferenţiază un oraş-polis de statul de tip ethné.

Un polis este: 1. un grup uman care trăieşte în comun (în sens de viaţă politică comună) pe un

teritoriu politic; 2. se defineşte juridic prin proprietatea asupra pământului, care este un privilegiu

cetăţenesc cu titlu individual (ca realitate quasi-generală) sau cu titlu colectiv (uzufructuari ai pământului statului, ca la Sparta);

3. autoritatea publică se exercită până la hotarele garantate de zei (prin sanctuarele de suveranitate şi de graniţă şi alte forme de marcare rituală a graniţelor (vezi stâlpii de hotar);

4. dispune de un centru politic. Aici trebuie adăugată observaţia că unele din aceste centre de tip polis s-au constituit în legătură cu o veche structură palaţială miceniană. Această constatare nu poate fi însă absolutizată. Evidenţa cea mai clară este furnizată de Atena, unde s-a putut urmări evoluţia neîntreruptă din epoca miceniană prin submicenian, protogeometric şi geometric până în epoca arhaică. În alte cazuri se constată abandonarea totală, ca zonă rezidenţială, a marilor centre miceniene (Mykene, Tirynth, Ano Engliano, Orchomenos);

5. elementul comun îl reprezintă vatra sacră, în jurul căreia se construiesc sediile instituţiilor publice. De notat că la Atena s-a produs un transfer important. Vatra ceremonială a fost strămutată din sala tronului din palatul de pe Acropole la poalele ei, adică în spaţiul care va prelua funcţia rituală şi politică a palatului din perioada miceniană;

6. există o anumită complementaritate între polis şi dezvoltarea urbană, fără ca această evoluţie să fie absolut obligatorie şi fără ca, în fiecare caz, să apară o singură aşezare urbană. Aşezarea urbană unică o găsim la Megara sau la Sicyona. Dar Atena şi Corinthul dezvoltă două (exemplu Atena şi Pireu) sau trei nuclee urbane (Corinth), dintre care doar unul are funcţie politică;

7. faptul că aşezarea urbană, în sens strict, nu exprimă realităţile politice este demonstrabil şi prin aceea că noţiunea generală care dovedeşte participarea la o comunitate de cetăţeni este de tip ethné, adică athenienii, argienii etc. şi nu se exprimă prin numele oraşului, adică Atena, Argos. După cum există polis fără nucleu urban, ca în cazul Spartei.

În ceea ce priveşte dreptul de cetăţenie (adică politieia) este de subliniat lipsa de universalitate, mai ales în ceea ce priveşte natura lui activă. În general, de cetăţenie activă nu pot beneficia decât bărbaţii adulţi. Dar vârsta şi sexul nu reprezintă un criteriu unic. De la cetate la cetate şi de la epocă la epocă intră în calcul şi alte criterii: naşterea (există, de pildă, o ierarhie de naştere, vezi agathoi, singurii care au cetăţenia integrală), avere (în republicile plutocratice sau oligarhice), vârstă (în principiu de la majorat, dar există şi constituţii gerontocratice, ca la Sparta), mod de a câştiga existenţa (la Theba erau excluşi de la cetăţenia întreagă cei care lucrau, cu braţele, pământul), norme constituţionale (vezi constituţia lui Clisthene şi legea din 451 iniţiată de Pericle). Se cunosc şi situaţii în care cetăţenia este pierdută definitiv (condamnare) sau parţial (ocuparea teritoriului de o armată străină, vot de ostracism).

48

Participarea la un corp cetăţenesc presupune respectul celor două serii de legi: legile nescrise, de origine divină, cuprinse sub termenul de themis şi legile elaborate de către instituţiile statului şi care, spre deosebire de primele, sunt scrise (nomos).

Apariţia statelor greceşti sub cele două forme, oraşul-stat (polis) şi statul de tip ethné este, aşa cum s-a menţionat mai sus, un proces care se încheie în secolul VIII î.Hr., un secol considerat de Coldstream, Hiller şi alţii drept perioadă crucială şi pe care o definesc ca „Renaşterea greacă”. Există numeroase semne care atestă o oarecare prosperitate în această perioadă: tendinţa de acumulare a bogăţiei, apariţia arhitecturii sacre, culminând cu înălţarea marilor sanctuare panhellenice şi cele dedicate divinităţilor poliade, intensificarea contactelor peste mări, după o perioadă de slăbire a acestora. Trebuie adăugat un spor demografic semnificativ, calculat pentru Attica, Argolida şi Messenia la cca 4%, progresele importante în plan cultural (apariţia literaturii eroice şi a altor genuri literare, redescoperirea scrierii şi naşterea artei figurative monumentale. Această dezvoltare nu este uniformă şi nu este uşor să se identifice dovezile care atestă atingerea unui anumit prag al evoluţiei. Coldstream crede că elaborarea a ceea ce el numeşte „stiluri originale şi creative” în geometricul târziu poate fi foarte bine corelată cu definiţia aristotelică a polis-ului, bazat pe autonomie completă, în vreme ce stilurile „derivate” ar corespunde statelor de tip ethné.

Fără îndoială că nu se poate absolutiza o asemenea distincţie pe criterii strict arheologice. Dar nu se poate să nu se recunoască că în secolul VIII î.Hr. s-a acumulat o serie de fenomene, între care se numără polarizarea bogăţiei şi dezvoltarea paralelă a unui ethos bazat pe câştigul material, pe străduinţa de a acumula bogăţie şi, prin ea, onoare şi statut. O bogăţie vizibilă, adică etalată. De aici, interesul special pentru forme portabile de bogăţie (bijuterii, obiecte de metal, arme) sau consumabile. Acest fenomen se amplifică în secolul VII î.Hr. Una din formele de etalare a bogăţiei este distrugerea ei, adică folosirea în scopuri neeconomice (ofrande funerare somptuoase, corelate cu apariţia a ceea ce s-a numit „morminte-panoplie”, creşterea proporţiei dedicaţiilor de obiecte din metal sau alte bunuri către principalele sanctuare, mai ales, către cele panhellenice, spre care sunt transferate competiţiile sociale). Un loc excepţional în această întrecere îl deţin vasele ceremoniale de bronz (trepiede) şi obeloi. Este necesar să se adauge că grupurile sociale care se află în competiţie costisitoare şi care îşi tranşează statutul prin ofrande rămân legate de agricultură şi de bogăţia generată de acest sector economic. Căci, în ciuda unor progrese tehnologice, meşteşugurile sunt încă slab dezvoltate. Argumentele arheologice rămân identificarea unui număr mic de pictori care au lucrat la Atena, nu numai în secolele VIII-VII î.Hr., dar chiar şi mai târziu. Problemele se pun în aceiaşi termeni şi pentru metalurgie. La aceste constatări se pot adăuga unele ştiri literare (Hesiod, Munci, şi zile) care menţionează că o parte din unelte erau lucrate în oikos. Absenţa monetei nu făcea posibilă o dezvoltare a comerţului, iar schimbul continuă să funcţioneze în sistemul darului şi contradarului la nivelul elitelor şi viza, cu precădere, obiecte de lux. De altfel, „vânzarea” altor produse, care presupunea un excedent ocazional, se petrecea extrem de rar, nu constituia, deci, o activitate permanentă. Aceste date pledează pentru o societate prea puţin divizată din punct de vedere ocupaţional. Ca urmare, singura zonă în care acumularea se putea produce era agricultura, uzându-se de cele trei soluţii posibile: alienabilitatea solului în afara genos-ului, sporirea turmelor, dezvoltarea unor ramuri noi – viticultura şi horticultura (măslinul). Cu alte cuvinte, prin extinderea dreptului de proprietate asupra pământurilor necultivate (păşuni) sau a pământurilor neocupate, o asemenea tentativă a avut consecinţe grave, întrucât se corela, aşa cum s-a văzut mai sus, cu un spor demografic semnificativ.

Creşterea bogăţiei şi concentrarea ei în mâna elitei a avut şi alte consecinţe în plan social, ritual şi cultural. Pe măsură ce relaţiile de rudenie şi reciprocitate îşi pierd valoarea şi apar grupe cu interese divergente, locul vechilor ceremonii este luat de asociaţiile masculine (= symposia), cu ritualuri speciale dedicate unor eroi şi a descendenţilor lor.

În acest context se constituie cultul eroilor homerici, care oferea, în egală măsură, un

49

model de viaţă şi legitimitatea poziţiei sociale nou câştigate. Există indicii că un asemenea symposion aristocratic funcţiona la Mytilene. Este posibil, de asemenea, ca locuinţele mari descoperite la Zagora (Chios), Emporio (Chios) şi Kokkunnares (Paros) să fi servit ca loc de adunare în acest scop.

În sfârşit, se presupune că predominanţa cupei şi a bolului în inventarul formelor de vase din secolul VIII î.Hr. ar fi legată tocmai de ceremonia băutului, cu importantă funcţie rituală şi socială. Nu este exclusă nici presupunerea că organizarea grupelor de vârstă (de exemplu, ephebia la Atena) să reprezinte o reacţie la aceste asociaţii masculine aristocratice.

În cadrul acestui proces complex a luat naştere, prin încorporarea unor grupuri elementare (sate) legate printr-o puternică solidaritate, inclusiv religioasă, oraşul-stat, caracterizat prin autarhie şi autonomie.

7. IBERIA ŞI CIVILIZAŢIA TURDETANĂ SAU TARTESICĂ Peninsula iberică închide Marea Maditerană în extremitatea ei occidentală şi prezintă,

din punct de vedere al bogăţiilor naturale, un interes particular. Două dintre provinciile hispanice actuale aflate în imediată vecinătate Andalucia şi Extremadura, ca şi poziţia litorală a celei dintâi constituiau un motiv de atracţie deosebit: depozite imense (ele se grupează pe zone) de aur nativ, aur aluvial, argint nativ, plumb argentifer, staniu, aramă, fier şi electron. Unele din aceste depozite au fost exploatate încă din epoca bronzului. Fără nici o îndoială că pornind, pe de o parte de la această realitate naturală şi, pe de altă parte, de la vagi analogii culturale, V. G. Childe a considerat că poate să definească cultura de tip Los Millares drept o cultură de origine egeeană şi drept efect al unui proces de difuziune.

În realitate, interesul lumii egeene, creto-miceniene pentru această zonă a Mediteranei nu poate fi probat prin fapte arheologice. Doar călătorii mitice de tipul acelora asociate cu numele lui Hercules (care au şi dat numele antic al strâmtorii Gibraltar) pot fi menţionate. Ceea ce reprezintă prezenţă miceniană în Mediterana occidentală se reduce la câte un fragment ceramic atribuibil lui LM III. A descoperit în Sardinia şi respectiv, în Malta. Cele mai numeroase descoperiri provin din estul Siciliei, coasta toscană a Italiei (Luni sul Mignone) şi zona tarentină (Scoglio del Tonne). Trebuie să se facă precizarea că zona italo-siciliană pare să fie mai frecventată abia din LM III C. În consecinţă, se poate conchide că în ciuda atractivităţii ei Peninsula Iberică a rămas în afara influenţelor egeene timpurii. Abia cu epoca fierului, poate din secolul XI-X î.Hr., elemente străine se înregistrează în zonă. Foarte probabil acestea sunt legate de prezenţe temporare feniciene cu care ocazie se practica formula schimbului mut descrisă de autorii antici.

Nu este exclus ca tot atunci, dacă nu ceva mai devreme, corăbieri din Tyr să fi creat un emporion pe o insulă aflată în preajma ţărmului andaluz. Este vorba de Gadir sau Gadeira (Cadix-ul de astăzi pe insula Erytheia). Unii cercetători nu exclud întemeierea, undeva între gurile fluviului Baetis şi Guadalquivir a unui centru cunoscut din surse greceşti (Polybiu, III, 24) cu numele de Tarsis şi din cele cartagineze ca Mosria Tarseios. Există şi o variantă biblică – Tarshish menţionată în mai multe locuri (v. I Regi, 10, 21; 22, 49; Psalm 72, 10; 48, 8; Isaia, 2, 16; 66, 19 etc.) dar nu s-a ajuns la o opinie modernă care să confirme suprapunerea dintre Tarshish-ul biblic şi Tartessos-ul iberic. Dimpotrivă, J. y Blazquez şi alţii cred că referinţa biblică priveşte un centru legat de Marea Roşie şi de Oceanul Indian, şi nu de Tartessos-ul cunoscut din surse greceşti şi romane şi care a dat numele unei civilizaţii foarte înalte identificate în spaţiul Andaluciei şi zonele limitrofe.

Este interesant că un text antic (Iustin, Epit., 44, 4) a conservat un mit iber de fundaţie al acestui oraş, din păcate încă nelocalizat în teren.

În schimb, este destul de bine cunoscută civilizaţia dezvoltată în această arie şi care integrează, pe vechiul fond bronz final sau hallstattian, elemente feniciene, punice şi greceşti.

50

Această civilizaţie definită ca turdetană (după numele unuia din triburile menţionate de Strabon, Ptolemeu, Polybios, Pliniu cel Bătrân) sau tartessică (după numele centrului de putere) este, înainte de toate o civilizaţie scrisă care a lăsat o serie importantă de inscripţii pe stele (v. stela epigrafică de la Siruela sau Almooqui), pe stâncă (mai rar), graffiti pe ceramică (v. grafitele de la Medellin) sau pe alte obiecte, pe tăbliţe de plumb (după model grecesc databile de la sfârşitul sec. VI î.Hr.).

Paleoscrierea iberică s-a răspândit dinspre Andalusia spre sud-est şi est şi a supravieţuit până în epoca romană, perioadă din care se cunosc şi inscripţii bilingve.

Cele mai timpurii inscripţii sunt datate de la sfârşitul secolului VIII î.Hr. şi utilizează o scriere dezvoltată pe alfabetul fenician folosind semne cu dublă valoare (şi alfabetică şi fonetică). Direcţia de scris este de la dreapta la stânga. Sub infleunţă greacă se schimbă direcţia de scris – de la stânga la dreapta (v. Ampurias). Ni s-a păstrat doar (Strabon, III, 6) menţiunea că cei mai înţelepţi dintre iberi, adică turdetanii, au lăsat cronici, poeme şi legi în versuri. Din păcate limba inscripţiilor respective nu a putut fi înţeleasă şi în consecinţă, dialectul rămâne o necunoscută. Singura observaţie sigură este aceea că nu sunt redactate în greacă, nici într-o limbă semitică şi că s-a folosit o limbă sau dialect iberic care nu poate fi încă clasificată din punct de vedere morfologic şi genealogic. Sigur nu este o limbă indo-europeană. Dar nu este exclus ca odată cu cele două sisteme de scriere să fi pătruns în limba iberică elemente feniciene şi greceşti. La care, pe măsura pătrunderii celţilor la sud de Pirinei să se fi adăugat şi elemente celtice sau celtibere. În ceea ce priveşte conţinutul acestor texte nu poate exista decât o oarecare siguranţă în ceea ce priveşte relaţia dintre stelele epigrafice şi monumente funerare aparţinând unor războinici (v. stela de la Abobada (Estremadura) şi cele din Andaluzia. În rest, nu se pot formula decât presupuneri şi anume că cele mai multe dintre ele sunt inscripţii votive.

Nu se pot oferi date mai substanţiale privind capitala ţării unde rezidau regi ca Theron şi Geron (după mărturiile lui Aviennus). Există doar unele indicii privind localizarea ei. După Herodot (II, 11), erau necesare două zile de navigaţie pe Rio de Huelva pentru a se ajunge de la Gadir la Tartessos. Cât priveşte urbanistica şi arhitectura nu există decât dovezi indirecte. Este cazul structurilor urbane de epocă romană care nu sunt întemeieri noi ci au evoluat în raport cu o aşezare indigenă (v. Numantia, aşezările de la nord de Duero şi Galicia şi Asturia). Acestea se particularizează prin maniera de dispunere a caselor în spaţiu (nu respectă planul geometric roman, ci se desfăşoară în plan circular, curb sau oval), tipologia caselor (unele sunt de plan circular), nu au o structură stradală standard şi nici o piaţă (forum) individualizată (v. Numantia, Briteiros, Terroso etc.). Această realitate arheologică contrastează cu ştirea din Strabon (III, 2) care notează existenţa a 70 de oraşe în aria turdetană. Nu există nici monumente arhitecturale notabile cu excepţia unui templu identificat la gurile fluviului Baetis despre care se crede că ar fi dedicat unei zeităţi a gurilor fluviului.

Mai spectaculoasă este arta sculpturală constituită din opere statuare în mărime naturală, inclusiv portrete realizate în piatră şi pictate. Foarte cunoscute rămân doamnele din Elche şi din Baza, ca şi o serie de sculpturi masculine (v. figurile de la Cerro de los Santos) şi Villaricos, ca şi reliefurile de la Ossuna. Li se adaugă o artă minoră interesantă reprezentată, în principal, prin figurine din bronz.

Din punct de vedere al activităţilor economice este de notat puternica dezvoltare a metalurgiei şi numeroasele dovezi care atestă contacte comerciale la mari distanţe. Nu numai cu lumea feniciană, dar şi cu cea etruscă. Localizarea geografică şi natura navigabilă a fluviului Baetis explică această dezvoltare spectaculoasă a schimburilor. La bunurile amintite la început se adaugă şi alte produse cum sunt grâul, vinul, uleiul, ceară, miere, şofran, peşte sărat, ţesături, lână neagră şi vânat.

O serie de piese precum amforele, recipiente rituale, opaiţe (v. Carmona, Huelva, Granada), piese de orfevrărie (v. tezaurul de la La Aliseda, şi de la El Carambulo), creamică decorată în stil orientalizant, sigiliul cilindric de la Velez-Valaga, inelul sigilar de la Cadix,

51

scarabeul de la Carthago Nova reprezintă doar câteva dovezi în favoarea marii vechimi a contactelor peste mare şi a diversităţii lor.

O serie de piese pot fi datate chiar înainte de anul 1000 î.Hr. ceea ce explică, între altele, dezvoltarea timpurie a acestei zone.

8. CARTAGINA Nu se cunoaşte cu precizie data fundării Cartaginei. Tradiţia greco-romană o plasa la

sfârşitul secolului IX î.Hr., mai exact, la 814 î.Hr. Este interesant că există un mit de întemeiere regăsit, într-o variantă târzie, în Eneida. Acest mit are o valoare particulară. În primul rând prin invocarea faptelor care au precedat instalarea unui grup de colonişti pe o peninsulă situată în golful Tunis. În conformitate cu acest mit, Kart-Hadash nu ar fi apărut ca urmare a unei proceduri standard – oracol urmat de o iniţiativă regală şi de recunoaşterea autorităţii regelui din Tyr, ci este rezultatul iniţiativei unui grup de fugari care s-au deplasat, aparent haotic, mai întâi spre Cipru pentru a li se adăuga şi femei, apoi spre Tunis. Această componentă a mitului presupune, din momentul fundării oraşului, o natură plurietnică a populaţiei.

Cel de-al doilea element interesant este regăsibil în versiunea lui Vergiliu în care apar detalii care integrează şi lumea egeeană (prin Troia şi Enea) şi cea italică. Nu există încă dovezi arheologice care să confirme o dată în sec. IX pentru primul nivel de locuire de la Cartagina. Cele mai timpurii descoperiri identificate până acum se datează în sec. VIII. Este vorba de mai multe necropole care confirmă prin inventarul foarte bogat, pe de o parte prosperitatea oraşului, pe de altă parte dubla origine a populaţiei sau, cel puţin, existenţa unor legături foarte strânse cu lumea greacă. Nu atât cu Cipru, cât cu lumea greacă continentală, în special corinthică. Se poate face şi presupunerea că ceramica protocorinthică şi geometrică târzie au ajuns în Carthagina secolului VIII î.Hr. prin intermediul coloniştilor din Sicilia şi Italia care au impus aceste specii ca mijloc de schimb în Mediterana centrală. Integrarea elementelor de civilizaţie greacă în spaţiul carthaginez este probată şi de un disc de plumb decorat cu palmete şi purtând o inscripţie în limba punică dar înscrisă cu litere greceşti. Discul provine dintr-un mormânt şi a îndeplinit o funcţie funerară. Existenţa mercenarilor greci şi a unei semnificative colonii greceşti la Carthagina este probată pentru sec. IV-II î.Hr.

Pentru a realiza forţa şi importanţa Carthaginei este interesant să se purceadă de la un pasaj din Appian (Libyca, 128-130) care menţionează că punii dominau asupra mării şi au adus armele lor în Sicilia, în Sardinia şi alte insule ale acestei mări şi în Spania, ei au întemeiat peste tot colonii. Prin puterea lor i-au egalat pe greci, prin bogăţiile lor pe perşi. Nu există nici o exagerare în această descriere. Efectiv Carthagina a reprezentat o forţă redutabilă în Mediterana.

Este necesar să se facă câteva precizări în legătură cu structura urbanistică, tipul de activităţi desfăşurate aici, tipul de civilizaţie a acestei lumi. Nu înainte de a se sublinia că acţiunea distructivă a lui Scipio Aemilianus şi că proiectarea oraşului roman la sfârşitul republicii şi în perioada imperială au însemnat dezafectarea în mare măsură a vechiului oraş. Cercetări arheologice ce se continuă, fără întrerupere de la sfârşitul secolului XIX, ca şi o serie de surse literare antice au făcut posibilă recuperarea, cel puţin parţială, a Carthaginei sec. VIII/VII – II î.Hr. Au fost astfel identificate cartiere, părţi din sistemul stradal, structura caselor, sistemul de aducţiuni, modul de decorare interioară, părţi din acropole (Byrsa, v. şi Strabon, XVII, 3, 14), cartiere meşteşugăreşti (de metalurgişti, de olari, de brutari), o moară cu pivot metalic (cea mai veche descoperire de acest tip), o mare zonă sacrificială; tophet-ul zis al lui Salammbo, mai multe necropole din sec. VIII/VII, inscripţii care se constituie într-un corpus. S-a putut preciza stratigrafia şi s-au stabilit refacerile metropolei. Din surse literare ştim că legăturile Carthaginei cu marea se făceau prin două porturi (unul comercial şi unul

52

militar – Cothon) în apropierea cărora se afla o mare „agora”. Şi Polybiu şi Titus Livius menţionează complexul de fortificaţii care apărau cetatea – o triplă incintă înconjura oraşul şi suburbiile, şanţuri şi palisade barau, pe o lungime de 34 km, istmul care înainta în mare. Două şanţuri largi de 19 metri şi 5 metri separate de o bandă stâncoasă de 5 metri, ca şi urmele de palisadă observate la Chatt Bahira confirmă anvergura sistemului de fortificaţie carthaginez care trebuie să fi fost un răspuns la presiunea militară exercitată asupra oraşului în perioada războaielor cu Roma. Pentru Carthagina v. Appian, Libyca, 94-96.

Nu este exclus ca oraşul propriu-zis cu un sistem constituţional propriu şi deci autonom faţă de Tyr să fi fost precedat încă din sec. XI-IX de un emporion fenician, mai mult sau mai puţin contemporan cu Utica şi Gadir.

În ceea ce priveşte originea populaţiei nu se poate contesta faptul că în ciuda unor elemente alogene (greceşti şi nord-africane), prin structura şi tradiţiile arhitecturale, prin limbă şi religie fondul fenician sau canaanit este prevalent. Evident s-au putut surprinde evoluţii în limbă şi grafie, dar apartenenţa la spiritualitatea şi originea feniciană s-au menţinut vii până în sec. V A. D., fapt consemnat într-o predică a Sf. Augustin.

Din punct de vedere al instituţiilor politice este necesar să se menţioneze că acest oraş se înscrie în categoria statelor de tip polis cu un sistem oligarhic (Aristotel, Politica) în care puterea cea mai mare era deţinută de un sfat format din 300 de persoane alese exclusiv din urmaşii primilor colonişti (o situaţie asemănătoare este cunoscută de la Massalia). Conducerea efectivă era încredinţată unor magistraţi, în număr de doi şi care purtau tilul de suffeti. Nu pare să fi existat practica consultărilor populare decât în situaţii extreme. Nu trebuie să se uite însă că această aristocraţie comercială deţinea puterea dar avea şi obligaţii speciale de care erau asociate succesul şi prosperitatea oraşului. Persoanele care făceau obiectul sacrificiilor de tip molo'k proveneau din marile familii aristocratice. Există chiar o menţiune privind substituirea vlăstarelor nobile prin copii ai unor sclavi şi că atacul lui Agathocle ar fi fost semnul că este necesară întoarcerea la obiceiuri străvechi (Diodor).

Este necesar să se adauge că un rol extrem de important l-au jucat comandanţii militari care au putut să promoveze o politică personală. Este cazul faimoasei familii Barcas care prin Hamilcar, Hasdrubal şi Hannibal au reluat politica militaristă a Carthaginei dincolo de strâmtoarea Gibraltar, în Spania, Sicilia şi Italia (în legătură cu ascensiunea familie Barcas, v. Appian, Annibalike).

Cât priveşte armata, istoricii antici (Polybiu) moderni pun accentul pe importanţa mercenariatului. Informaţia poate fi valabilă pentru trupele de infanterie şi de cavalerie (unde rolul esenţial trebuie să-l fi jucat populaţia de origine nord-africană indiferent dacă este vorba de cai sau elefanţi), dar între infanterişti s-au numărat eventual şi europeni (iberi, sarzi, de exemplu). Descoperirea de monete cartagineze sau a altor monete cu contramărci semitice în Sicilia sunt considerate dovezi ale acestei practici. Cât priveşte marina atât cea comercială, cât şi cea militară aici, fără nici o îndoială au predominat cartaginezi sau fenicieni, în general. Numai aceştia aveau ştiinţa construirii corăbiilor, a navigaţiei şi a bătăliilor navale. De altfel, acesta este un sector în care cartaginezii au dovedit o îndrăzneală ieşită din comun. Au avut chiar curajul să se avânte în ape absolut necunoscute, foarte întinse şi primejdioase. Este cazul faimosului periplu al lui Hannon (v. şi Diodor, XX, 5).

Cât priveşte expansiunea Carthaginei ea este foarte succint definită de Polybiu, I, 10: „Cartaginezii supuseseră nu numai ţinuturile Libyei, ci şi o mare parte din Iberia şi, pe lângă aceasta, erau stăpâni pe toate insulele din Marea Sardiniei şi din Marea Tireniană …”. Problema este cât de devreme s-a instituit acest control. Nu este vorba de simple obiecte descoperite în contexte locale, ci de dovezi mai consistente. Între ele se numără cele două stele cu inscripţie din Malta datate c. 700 î.Hr. şi inscripţia de la Nora (Sardinia), toate redactate într-o limbă mai arhaică ceea ce întăreşte ideea vechimii lor. De notat că este vorba de un dialect sau o limbă feniciană occidentală. Limba şi grafia merg foarte bine cu vechile texte cartagineze pictate pe ceramică provenind din mormintele cele mai vechi cunoscute

53

până acum, ca şi de pe stele descoperite în tophet-ul lui Salammbo, şi în aşa-zisul sanctuar al lui Tanit. În toate cazurile este vorba de texte cu funcţie funerară sau ex-voto-uri asociate sacrificiilor umane databile între sec. VII-V î.Hr.

Fără nici o îndoială că suprapunerea intereselor Cartaginei peste acelea ale Tyr-ului a provocat animozităţi cu metropola şi explică, între altele, mitul fundării Cartaginei. Această stare conflictuală a încetat din cauze exterioare – agresiunea neobabiloniană, pierderea puterii Tyr-ului şi transformarea lui într-o bază a puterii militare persane. În acest context, Cartagina nu numai că va prelua funcţiile economice ale Tyr-ului, dar va deveni şi succesoarea lui naturală în Mediterana. Se poate adăuga că a adoptat şi o politică distinctă faţă de lumea greacă în raport cu Tyr-ul. Oricât de dificil de demonstrat, nu se poate face abstracţie de informaţia lui Polybiu privind existenţa unor înţelegeri şi delimitarea sferelor de influenţă încă din sec. VI î.Hr. Evident, că este imposibil de admis că Roma putea să participe la o asemenea învoială. În sec. VI î.Hr. Roma era o aşezare continentală fără interese maritime. Menţiunea lui Polybiu capătă credibilitate doar dacă se ia în calcul o Romă dominată de etrusci al căror interes în controlul Mării Tireniene nu poate fi exclus. Cât priveşte legăturile cu lumea greacă chiar şi după înfrângerea de la Himera, urmată de replierea cartaginezilor în Sicilia şi după atacul lui Agathocles acestea sunt în continuă creştere. Dovada o constituie importurile, preluarea unor elemente de arhitectură şi arta greacă, folosirea scrierii, ca şi prezenţa unei importante colonii de cetăţeni greci la Cartagina.

9. FENICIENI, GRECI ŞI CARTAGINEZI ÎN MEDITERANA Judecând după descoperirile arheologice, unele consemnări fugare din tăbliţele cu

scriere liniară B şi reprezentări artistice nu există nici un dubiu asupra faptului că Mediterana centrală şi orientală a reprezentat încă din mileniul II î.Hr. o zonă de interes pentru mai multe centre de putere: creto-miceniană, cipriotă, canaanită (reprezentată de Ebla, Alalakh, Ugarit şi Byblos) şi egipteană. Circulaţia unor produse sau materii prime (ceramică de lux, bijuterii, obiecte din fildeş, aramă, poate halucinogene), corespondenţa diplomatică, preluarea unor sisteme de scriere (ex. ciprominoica 3 utilizată la Ugarit), figurarea unor ambasade în monumente funerare egiptene, posibila angajare de mercenari egeeni în armata egipteană care încetase de mult să fie o armată „naţională” sunt tot atâtea argumente în favoare unui partaj a zonelor de influenţa în arealul amintit. Acest echilibru se prăbuşeşte odată cu invazia „popoarelor mării”, cu dispariţia unor importante „imperii” continentale (micenian şi hittit), cu încetarea existenţei (Alalakh, Ugarit) sau pierderea puterii economice (Byblos) a unor foarte prospere state canaanite, prin prăbuşirea militară şi declanşarea unei lungi stări de criză în Egiptul faraonic. În general, se admite că aceste evenimente s-au produs în jur de 1200 î.Hr. În realitate este vorba de un proces mai îndelungat semnalat deja de la sfârşitul domniei lui Merneptah (sf. sec. XIV î.Hr.) şi care pare să se încheie în sec. XI-X î.Hr. prin încetarea proceselor de migraţie, apariţia unor noi structuri politice (statul frigian, micile regate siro-hittite, formaţiunile filistine, vechiul stat evreiesc) şi a trecerii în prim plan a unor noi centre comerciale în Levant, Sidonul şi Tyrul, ultimul devenind în scurtă vreme „regina” Mediteranei cu interese care acoperă întreaga întindere a mării din Cipru şi Creta până în Baleare, strâmtoarea Gibraltar şi nordul Africii. Intrarea lumii greceşti în epoca obscură, lunga durată de structurare a oraşelor-state pe continent, insule şi coasta Asiei Mici au favorizat această ascendenţă economică a Tyrului şi a Sidonului.

Dovada activităţii feniciene în întreaga Mediterană este probată printr-o serie de descoperiri arheologice şi tradiţii istorice. Este vorba de colonii şi emporia constituite prin respectarea unui ceremonial religios- consultarea oracolului din Tyr, transferul de relicve sacre de la Tyr în noile aşezări, construirea de sanctuare dedicate unor divinităţi particulare – Astarte şi Melqart, amenajarea spaţiilor destinate sacrificiilor de tip molo'k (aşa-numitele

54

tophet). Între aceste întemeieri cele mai timpurii (plasate cam devreme, chiar la sfârşitul sec. XII î.Hr.) sunt cele nord-africane, adică Utica şi cea de pe o mică insuliţă – Lixus – din apropierea coastei marocane şi, pe insula Erytheia, Gadir-ul, iniţial aflat sub autoritatea regelui din Tyr, dar beneficiind în cele din urmă, datorită funcţiei deosebite de o foarte largă autonomie. Gadir-ul prezenta o structură complexă având o zonă sacră principală. Este vorba de sanctuarul dedicat lui Astarte din Torre Tavira. I se adaugă zona funerară (Kotinousa) în care se aflau temple dedicate unor divinităţi particulare – Cronos şi Melqart. În sfârşit, Antipolis reprezintă centrul meşteşugăresc şi portuar.

Ascensiunea Gadir-ului se poate explica prin aceea că datorită poziţiei geografice controla coastele sudice andaluze şi spaţiile complementare integrate. Aşa se explică treptata lui autonomie politică, faptul că din secolul VIII î.Hr. devine egal cu Carthagina, ca şi faptul că ar fi realizat, ceva mai târziu (sec. VI î.Hr.) o ligă gaditană care-şi extindea autoritatea asupra unor nuclee din Baleare (în special din Ibiza), poate şi din Sardinia. Oswaldo Arteaga crede că prin Gadir se constituie o axă nouă, cea atlantico-mediteraneeană spre care gravitează lumea fenicio-tartesică – cipriotă. Acelaşi autor datează pe la 585-572 î.Hr. ruptura Gadirului de Tyr şi realizarea de alianţe noi, în principal, cu Carthagina care prin însăşi modelul ei de fundare se îndepărtează de tradiţiile tyriene (v. istoria Elissei – Didonei şi împrejurările menţionate în mitul de întemeiere al acestui centru). Zona cea mai importantă din Mediterana orientală şi care face pandant cu Gadirul este reprezentată de insula Cipru. După ceea ce se ştie până în momentul de faţă, Ciprul, ca şi Gadirul, nu înregistrează doar simple prezenţe fugare sau trecătoare ale fenicienilor. Existenţa unor aşezări stabile feniciene este confirmată de descoperirea unui templu de tip fenician la Kition. La aceste se adaugă descoperiri numeroase la Salamina (Ciprului), Paphos, Amathonte, Kourion, Idalion, ca şi descoperirea de monumente funerare tipice la Tamassos. Există şî presupunerea că şi aici, ca şi la Gadir, a avut loc transferul cultului lui Astarte (devenită Aphrodita greacă). Este interesant de notat că Cipru a jucat un rol particular în vehicularea spre Grecia continentală, a unor valori culturale, de exemplu alfabetul. Fără a atinge dimensiunile urmelor feniciene din Cipru, descoperiri din Creta (capela de la Kommos), Rhodos, Samos şi de pe coasta sudică a Asiei Mici (Cilicia) dovedesc cât de familiară le era fenicienilor această parte a Mării Mediterane. Cât priveşte marea de la răsărit de coasta iberică (Marea Sardiniei şi Tireniană), aici sunt de consemnat explorarea coastei levantului spaniol şi a Catalogniei şi întemeierea de colonii în Baleare. Insula principală, Ibiza, foarte atent cercetată încă din sec. XIX a permis identificarea Metropolei (Ayboshim = Ebusos) şi a unui număr mare de aşezări rurale şi urbane şi de complexe funerare.

Interesul faţă de Malta, Sardinia, Sicilia occidentală şi chiar faţa de coasta campaniană şi toscană (înaintea colonizării greceşti) trebuie să fie asociată cu Carthagina. Este o activitate mai timpurie (sec. VII î.Hr.), dar care va fi relansată în forţă în sec. VI-V î.Hr. după cucerirea Tyr-ului de către Nabucodonosor al II-lea şi preluarea, de către Carthagina, a „imperiului” maritim al Tyr-ului (cca. 573 î.Hr.). Izvoarele scrise (Diodor, V, 16, 2-3) consemnează fundarea, în secolul VII î.Hr., a unei colonii în Ibiza. Ceva mai devreme s-au mişcat spre Sardinia şi Sicilia. În Ibiza şi Villaricos (mai puţin frecvent la La Joya) se cunosc hipogee, morminte în cistă şi în groapă asociabile cu Tanit. Numeroasele obiecte de inventar fenicio-punice (ouă de struţ, amulete, bijuterii, piese din pastă vitroasă, ceramică, mai ales amfore) atestă această realitate. Din secolul VI î.Hr. se asistă la refundări cartagineze peste cele feniciene arhaice (Gadir, Toscanos, Cerro de la Penon, Sexi-Almunecar, Baria-Villaricos, Ibiza). Din secolele V-IV î.Hr. creşte şi prezenţa monetei cartagineze ceea ce pare să reflecte, pe lângă colonizarea agricolă a insulei şi existenţa unor trupe mercenare recrutate dintre localnici. De subliniat lărgirea zonei de interes cartagineze în Malta, Sardinia şi Sicilia.

Prezenţa efectivă a fenicienilor şi a cartaginezilor este demonstrabilă prin descoperirea unui tophet pe muntele Sirai, prin inscripţii cum sunt cele de la Nora şi Bosa. De reţinut că inscripţiile amintite, prin limbă şi prin grafie, se datează până în sec. IX î.Hr. Li se adaugă

55

candelabre de bronz cum este acela de la Santa Vittoria. Bronzurilor cu inscripţie găsite la Motye, Solinonte şi Panormos li se adaugă monete, unele greceşti cu contramărci semitice. Cele mai spectaculoase descoperiri sunt altarele izolate cum este acela asociat cu un templu dedicat lui Zeus Meilichios (asimilat lui Baal Hammon) şi al lui Demeter Malophoros (asimilată cu Tanit) descoperite la Selinonte.

La Lilybeum a fost identificată o amenajare de tip tophet. Li se adaugă altarele surmontate de setyli de la Motye, Solonte (clădirea A din aria sacră) etc.

Trebuie să se sublinieze faptul că progresul colonizării fenicio-punice în Mediterana centrală şi Marea Tireniană a fost limitat de interesele etrusce şi greceşti. Este evident că Sicilia Orientală şi coasta Italiei a constituit obiect de interes pentru lumea greacă. Cât priveşte încercarea de a străpunge limita orientală a zonei fenicio-punice aceasta este marcată de două evenimente militare. Bătălia de la Alalia (cca. 535 î.Hr.) care a avut ca rezultat părăsirea coloniei de către greci şi strămutarea locuitorilor din Corsica în Italia (mai exact în Campania). Victoria de la Himera (cca. 480 î.Hr.) a avut ca efect lichidarea oricărei tentative a Cartaginei de a avansa dincolo de extremul occident al Siciliei. Măsura în care cele două bătălii sunt rezultatul încălcării unei prime înţelegeri (sec. VI î.Hr.) punică-etrusco-greacă amintite de Polybiu (III, 22-26) este o chestiune asupra căreia se poate medita. Indiferent de succesul de la Himera (480 î.Hr.) nu trebuie să se uite faptul că Sardinia, Malta, Baleare, Iberia vor rămâne în sfera de interese cartagineze. Atacul lui Agathocle asupra Carthaginei (304 î.Hr.) nu va afecta prea mult această realitate. Abia în condiţiile păcii din 241 î.Hr. Sardinia este pierdută în favoarea Romei şi cartaginezii sunt obligaţi să părăsească Sicilia. Dar deja cu aceste evenimente se intră într-un alt capitol al istoriei circummediteraneene, capitol în care protagoniştii vor fi alţii decât cei tradiţionali.

Este necesar să se adauge că în sec. VIII î.Hr. când marea colonizare greacă este în plină desfăşurare fenicienii rămân încă o entitate importantă în zona egeo-mediteraneeană. Dovada o constituie, între altele, prezenţa fenicienilor în opera homerică, ca şi descoperirea unei inscripţii puse de sidonieni în Pireu.

10. COLONIZAREA GREACĂ: TIPURI DE COLONII, RITUALURI DE ÎNTEMEIERE, RAPORTURILE DINTRE METROPOLĂ ŞI COLONIE, CAUZE, DIRECŢII, METROPOLE ŞI COLONII Pentru înţelegerea fenomenului marii colonizări greceşti este necesar să se pornească

de la menţionarea principalelor tipuri de colonii, întrucât această operaţie face posibilă identificarea, mai sigură, a cauzelor care au provocat un asemenea transfer de populaţie. De asemenea, oferă indicii cu privire la motivele care au determinat alegerea unui loc sau altul.

Analizând colonizarea greacă în Occident, G. Vallet distinge două tipuri de colonii: 1. Colonii-aşezări sau de populaţie, care sunt definite prin transferul important de

populaţie şi preocuparea pentru punerea în valoare a teritoriului agricol. Acest tip de colonii se particularizează prin tendinţa de a întemeia subcolonii, deci de a extinde teritoriul rural. Exemple de asemenea colonii agrare rămân Megara Hyblaea, Syracusa, Gela, Leontinoi, Metapont etc.

Condiţia esenţială pentru crearea unei colonii-aşezare o constituia identificarea unui teren nelocuit sau foarte slab locuit, în care să nu existe o populaţie indigenă capabilă să opună o rezistenţă fată de noii veniţi. Cu alte cuvinte, de la început, se stabilea o relaţie obligatorie între colonie (apoikia) şi teritoriul său rural (chora). Se urmărea crearea condiţiilor pentru controlarea teritoriului luat în proprietate. Nu este însă unica condiţie necesară. Evoluţia coloniilor agrare, politica de întemeiere a subcoloniilor arată că raportul colonişti--indigeni este, în realitate, mai complex. Nu numai în Occident, dar şi în cazul coloniilor din Marea Negară este evident că dincolo de teritoriul aflat în proprietatea apoikiei, existenţa unei

56

zone intens populată, care să ofere şansa unor contacte comerciale permanente cu localnicii este obligatorie. Vallet operează cu conceptul de retroterra pentru a defini acea „ţară” indigenă aflată în relaţie specială cu colonia. Trebuie reţinut că asemenea „ţări” indigene nu trebuiau să depăşească un anume grad de organizare, grecii evitând, sistematic, zonele cu o structură politică înaltă cum erau Etruria sau Egiptul.

2. Colonii comerciale propriu zise sau simple emporia (comptuare comerciale) a căror întemeiere porneşte de la alte criterii şi se bazează pe alte condiţii. Şi anume existenţa unor porturi naturale, situarea pe trasee maritime ce trebuiau controlate, existenţa unor resurse naturale locale căutate, existenţa unei populaţii indigene şi, mai ales, a unei categorii suprapuse interesate de mărfuri greceşti. Coloniile întemeiate în Propontida, Hellespont şi Pontul Euxin, ca şi o parte din coloniile occidentale se înscriu în această categorie. Zancle, Rhegion şi, mai ales, Massalia reprezintă modele de colonii comerciale. Şi în acest tip de colonizare întemeierea de subcolonii este o caracteristică. Numai că rolul acestor subcolonii este acela de a se structura într-o reţea de puncte comerciale care să faciliteze transferul de bunuri între părţi şi nu de a pune în valoare terenuri agricole. Trebuie subliniat că menţinerea unor relaţii binevoitoare cu indigenii constituia o condiţie obligatorie în supravieţuirea lor.

În sfârşit, este necesar să se atragă atenţia asupra faptului că evoluţia mijloacelor de schimb este strâns legată de această lume „colonială”. De exemplu, în Occident s-a putut dovedi, că, iniţial, unele produse meşteşugăreşti au fost utilizate cu valoare monetară. Este vorba de ceramica eubeo-cicladica (foarte frecventă în secolul VIII î.H.), pentru ca, din secolul VII î.H., să se impună produse de serie corinthiene. Vallet crede, că înainte de apariţia monedei, ceramica corinthiană deţinea, cu precădere, o funcţie monetară în principala operaţie comercială din zonă, şi care constă în cumpărarea de grâu. Crede că alegerea sau marea favoare de care se bucură acest produs ar indica existenţa unui monopol al comerţului cu grâu deţinut până în a doua jumătate a secolului VI î.H. de către Corinth. Un argument în plus în favoarea acestei idei este oferit de coloniile şi subcoloniile corinthiene întemeiate în Marea Ioniană care asigurau controlul traficului spre Sicilia.

3. Cel de al treilea tip de colonie nu se înscrie într-o politică constantă. Este vorba, mai degrabă, de situaţii particulare, dar care pot să fi fost, în antichitate, mai numeroase decât se ştie astăzi. Este vorba de mici aşezări piratereşti, în care existenţa comunităţii respective se scurge între atacuri pe mare şi activităţi agrare modeste şi în care habitatul este, cu precădere urban, iar teritoriul rural este minuscul. Această situaţie este caracteristică pentru faza de început a aşezării din insula Lipari, ai cărei locuitori îndeplineau, prin rotaţie, operaţii piratereşti şi activităţi agrare.

4. Din această sumară prezentare se poate deduce că fenomenul colonizării este departe de a fi fost unitar. Se poate încerca să se găsească unele explicaţii doar în ceea ce priveşte natura coloniilor, analizându-se structura economică, socială şi politică a metropolelor în momentul creării lor. Pornindu-se de la aceleaşi elemente, se pot căuta explicaţii la politica raporturilor cu indigenii.

a) Astfel, de polis-ul „militarist” sunt asociate coloniile „doriene” care ocupă, cu forţa, noi teritorii şi procedează fie la expulzarea, fie la aservirea integrală a populaţiei locale (vezi Syracusa, Tarent).

b) De metropolele dominate de aristocraţii funciare sunt asociate coloniile chalcidiene definibile şi prin instalarea treptată a coloniştilor şi prin toleranţa faţă de localnici (vezi Naxos, Catane, Leontinoi).

c) În sfârşit, de metropolele dominate de oligarhii comerciale s-ar lega coloniile comerciale cum sunt cele din Pontul Euxin. Trebuie atras atenţia asupra faptului că un asemenea model nu funcţionează în absolut. De exemplu, încurajarea colonizării de către Corinth este legată nu numai de Bacchiazi, ci şi de Cypselizi. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că cea mai mare parte a coloniilor-aşezări ţin de faza de început a procesului de roire a grecilor. În această situaţie cauza principală a colonizării trebuie căutată în realităţile

57

demografice şi agrare din Grecia metropolitană. Motivele de natură politică şi acelea de natură comercială ţin de faza mai nouă (secolele VII-VI î.H.), iar primele sunt legate de situaţii întâmplătoare (vezi Sparta).

De asemenea, este necesar să se amintească că unele colonii s-au transformat, şi-au schimbat natura. De pildă, în Marea Neagră, în secolul IV î.H. o parte din fostele colonii comerciale îşi schimbă natura şi devin agrare.

B. Indiferent de tipul de colonie (în afară de cuiburile de piraţi şi de emporia) întemeierea unei aşezări nu este rezultatul unei iniţiative spontane, ci este urmarea unei decizii oficiale care urmează o procedură standard. Prima operaţie este amintită în tratatul Despre divinaţie a lui Cicero, care menţionează consultarea obligatorie a oracolului de la Delphi. Ştiri asemănătoare ne parvin din Herodot, Polybiu şi Strabon. Constituirea grupului de colonişti (bărbaţi, de regulă tineri, dintre cadeţi) şi desemnarea întemeietorului (oikistes) sunt detalii care subliniază aspectele oficiale şi religioase ale actului de fondare. Gestul cel mai important îl constituie transferul cultului din metropolă în colonie – operaţie încredinţată oikistului. Aceasta înseamnă că, în mod obligatoriu, zeii principali din metropolă erau transferaţi în colonie. Trebuie să se adauge şi detaliul că fixarea grupului de colonişti este asimilat ideii de jertfă adusă divinităţii. Urmarea acestui statut explică interzicerea, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, a revenirii în metropolă a coloniştilor. Nu trebuie uitat că numărul celor care pleacă (o zecime) poate, de asemenea, să aibă o semnificaţie rituală.

Cea de a doua operaţie şi ea cu profunde conotaţii religioase constă în delimitarea spaţiului urban, urmată, eventual, de prima lotizare a teritoriului rural. Rolul exclusiv al metropolei în desemnarea unui oikistes, este confirmat şi de faptul că metropola însărcinează un întemeietor chiar şi atunci când este vorba de o subcolonie (vezi Epidamnos sau Camarina). Importanţa actului de fundaţie şi rolul religios al acestui oikistes (unele nume ne sunt cunoscute) explică tendinţa de eroizare a acestor personaje şi organizarea unui cult special în onoarea lor. Acest statut particular explică şi faptul că unii tirani sicilieni au procedat la „reîntemeieri” de cetăţi numai din dorinţa de a adăuga un element suplimentar la aura de sacralitate de care se înconjurau.

Situaţiile sunt mai complicate în cazul în care o colonie este întemeiată de două sau mai multe metropole (vezi Rhegion în legătură cu cei doi oikistes – Artimedes din Chalcis şi Antimnestos din Zancle). De asemenea, apar situaţii speciale atunci când într-o veche colonie se instalează grupe noi de imigranţi, cu care ocazie, trebuie să se procedeze la noi reamplasări şi la noi lotizări.

C. Legăturile dintre metropolă şi colonie sunt marcate, în primul rând, de această dependenţă religioasă. De pildă, la Tarent, se întâlneşte panteonul laconian (Poseidon, Apollo Carneios, Apollo Hyacynthos, Dioscuri, Hercule, Achille). Cultele noi vor fi adăugate acestui fond religios originar. Cultura şi limba (mai exact, dialectul menţinut chiar în forme arhaice), alfabetul, tradiţii artistice, literare, stiluri arhitecturale etc. ca şi unele tradiţii meşteşugăreşti, de exemplu în ceramică, aparţin aceleiaşi moşteniri. Este necesar să se adauge ca în ciuda acestei moşteniri, foarte repede unele colonii, în special cele din Magna Grecia şi Sicilia au devenit focare culturale foarte importante. Dincolo de aceste elemente, legăturile dintre metropolă şi colonii ne par destul de firave. În primul rând, în plan politic, legăturile sunt foarte slabe, neînregistrându-se (cu unele vagi asemănări şi excepţii, v. Cyrene, Tarent) transplant de instituţii sau sistem politic. În mod obişnuit, sub raportul structurilor şi a formelor de organizare coloniile evoluând de sine stătător. Nu se cunosc nici intervenţii militare sau cazuri în care se acordă un sprijin militar sau politic fie metropolei, fie coloniei. Excepţiile nu lipsesc. Se cunoaşte, de pildă, apelul Syracusei adresat Corinthului şi Corcyrei în ajunul bătăliei de la Heloros. Intervenţia nu vizează însă metropole, ci cetăţi interesate în protejarea unor anumite trasee comerciale. Există o explicaţie elementară la această realitate. Marea majoritate a metropolelor nu erau suficient de puternice pentru a-şi impune autoritatea politică asupra coloniilor lor. Cât de slabă era dependenţa faţă de metropolă o dovedeşte

http://etc.ca/

58

situaţia Potideii, colonie corinthiană, ce primea un epistat dar care era integrată în liga delio-attică. Cât priveşte sprijinul militar este de reţinut unicitatea intervenţiei regelui Archidamos în favoarea Tarentului (în epoca elenistică). Nici în planul legislaţiei nu se observa copierea modelelor metropolitane. Dimpotrivă, se poate afirma că unele colonii au elaborat legi care au fost imitate în Grecia metropolitană. Cel mai copiat model rămâne acela a lui Charondas din Rhegion. Foarte probabil ca această cetate siciliană era considerată drept o sursă a dreptului, căci unele cetăţi din Chalcidica au făcut apel la un Androdamas din Rhegion pentru a le pune la punct legislaţia. Chiar şi atunci când unele legi sunt imitate (vezi legile lui Zaleucos din Locrii) se observă o mai mare rigoare decât în cazul modelelor lor originale. Mai rămâne problema relaţiilor economice. În legătură cu acest aspecte trebuie să se reţină că traficul comercial, indiferent de zone, nu se bazează, în mod special, pe relaţia dintre o colonie şi metropola ei. Argumentul esenţial rămâne faptul că îndeplinirea de către o colonie a rolului de intermediar în desfacerea unor anumite categorii de bunuri rămâne o excepţie. Este cazul Spartei care exportă, cu o anumită constanţă, produse spre Tarent. În general, însă, avem de-a face cu oraşe care duc o politică comercială agresivă şi reuşesc să impună un monopol asupra anumitor trasee. Câteva exemple sunt suficiente pentru a justifica această afirmaţie. Astfel, până în jur de 540 î.Hr. Corinthul intermediază schimburile dintre lumea greacă metropolitană şi coloniile din Marea Ionică şi Sicilia. Statutul de monopolist al Corinthului explică şi faptul că ceramica corinthiană, de serie, a jucat din secolul VII î.Hr. funcţia de marfă-etalon. Absenţa monedei explică natura schimbului, prevalând comerţul cu obiecte de lux sau produse meşteşugăreşti de serie contra grâne. Corinthienii nu controlează însă întreg spaţiul occidental. Miletul, deşi nu joacă nici un rol în calitate de cetate-fondatoare, organizează, împreună cu Sybaris (colonie acheeană) comerţul cu stofe fine sau ţesături de lână. La rândul lor, foceenii şi athenienii (metecii din Atena) deţin controlul comerţului din Marea Tireniană. Din secolul V î.Hr. Atena va monitoriza circulaţia prin Hellespont şi Propontida şi va deţine chiar monopolul comerţului din Marea Neagră, deşi între metropolele care au fundat coloniile din această zonă nu se numără şi Atena.

D. Revenind la problema cauzelor care au determinat fenomenul marii colonizări greceşti este necesar să se reamintească că avem de-a face cu un proces organizat şi dirijat. De asemenea, trebuie subliniat faptul că începuturile colonizării se situează într-o lume profund rurală şi agrară, în care oraşul-stat nu se consolidase încă, în care ramura principală a economiei şi principala sursă de bogăţie este agricultura, în care meşteşugurile şi comerţul joacă un rol minor, chiar nesemnificativ, deci o lume dominată de economia naturală şi în care etaloanele (măsuri, greutăţi, moneda) nu au fost încă elaborate. Faptul că o metropolă precum Corinthul din perioada sec. VIII-VII î.Hr. este, în realitate, nu o aşezare urbană, ci o grupare de sate, fiecare cu necropola aferentă, reprezintă o dovadă elocventă în favoarea afirmaţiei de mai sus. În asemenea condiţii nu poate fi considerată drept o cauză a colonizării nevoia de a găsi debuşee pentru o producţie meşteşugărească sufocantă. Cât priveşte motivele politice, mai exact, răsturnările de regimuri politice sau tentativele eşuate de modificare a acestora, nu reprezintă decât cazuri rarisime. De exemplu, Dicaiarchia şi Puteoli sunt asociate cu refugiaţi politici din Samos. Iar fundarea Tarentului reprezintă o formulă de eliminare a unui grup disident din Sparta. De regulă, cauzele politice trebuie să fie considerate de importanţă minoră şi ele trebuie să fi condus la mişcări spontane, urinate de apariţia unor emporia sau a unor puncte piratereşti. Ultimul caz este oferit de faza de început a oraşului Zancle, când piraţi din Cumae s-au instalat aici.

În consecinţă, cauza principală trebuie căutată nu atât în tipul de economie (predominanţa agriculturii şi a creşterii vitelor), cât în schimbarea regimului proprietăţii agrare. Descompunerea sistemului de proprietate centrat în jurul oikos-ului, creşterea numărului indivizilor lipsiţi de resurse de subsistenţă, concomitent cu un spor demografic substanţial, adâncirea polarizării bogăţiei, degradarea solidarităţii de grup au determinat acest fenomen numit de greci stenachoreia, adică lipsa de pământ. Nu este însă o lipsă reală, deşi

59

fenomene de degradare a solului se cunosc, ceea ce a provocat, iară îndoială, o împuţinare a terenului arabil. În realitate, stenachoreia este consecinţa concentrării pământului (păşuni, aflate cândva în folosinţă comună şi rezerva de sol arabil) în mâini tot mai puţine. Consecinţele sociale erau foarte grave: deposedarea unui număr mare de persoane, cu care noii îmbogăţiţi ar fi trebuit să se simtă solidari, apariţia unor tensiuni sociale, chiar violente. În asemenea împrejurări statul şi-a asumat sarcina rezolvării problemei agrare prin încurajarea şi organizarea fenomenului colonizării, în special, întemeierea de colonii-aşezări sau colonii agrare.

E. Este evident că acest proces declanşat, în forţă, în sec. VII î.Hr. nu ar fi putut avea loc fără acumularea de cunoştinţe (trasee navigabile, porturi naturale, populaţii indigene, bogăţii, cunoscute prin călătorii mitice sau istorice). În ce măsură aceste cunoştinţe reprezintă şi o parte din moştenirea epocii miceniene şi a epocii „homerice” rămâne o problemă de analizat. Sigur este doar faptul că unele aşezări de piraţi şi amintirea unor contacte conservate prin legende (v. Argonauţii, micenienii de la Metapont, aventura lui Ulise în Mediterana Occidentală) furnizau informaţii importante. După cum este evident, că fără cunoştinţe serioase în materie de navigaţie şi realizarea de ambarcaţiuni mai solide şi de un tonaj mai mare nu ar fi existat condiţii pentru realizarea unor asemenea aventuri.

F. Câteva date în legătură cu direcţii, metropole şi colonii este necesar să fie menţionate în încheierea acestui capitol. Principalele direcţii rămân:

1. Estul şi nord-estul Mării Egee, adică Chalcidica, Thracia, Marea de Marmara, Hellespont şi Marea Neagră. Principalele metropole care au colonizat această zonă rămân: Chalcis şi Eretria (Eubeea), Megara, Corinthul şi Miletul. În mai mică măsură s-a simţit prezenţa altor insule, în afara Eubeii (Naxos, Samos, Lesbos, Andros, Chios) şi a unor centre microasiatice, altele decât Miletul (Klazomenai şi Kyme). Cele mai importante colonii râmân: Cyzic (colonie milesiană), Selymbria, Chalcedon, Byzanthion şi Heracleea Pontică (colonii sau subcolonii megariene), cele peste 100 colonii milesiene din Pont, între care Histria, Odessos, Sinope, Trapezunt, Olbia, Tyras. Marea Neagră, atât litoralul vestic, cât şi cel nordic, ca şi Bosforul Cimerian au interesat şi pe megarieni sau pe alte colonii megariene, care au fundat oraşe precum Messembria, Callatis, Chersones. Ca timp, colonizarea Mării Negre se datează ceva mai târziu (cca sec. VII î.Hr.), prezenţele mai timpurii fiind în Chalcidica, Propontida şi Hellespont.

2. Direcţia vestică: Marea Ioniană, Sicilia, Italia, Corsica, Sardinia, sudul Franţei, Spania. în legătură cu această zonă este de reţinut că accesul grecilor a fost barat de prezenţa fenicienilor, etruscilor şi a cartaginezilor. De asemenea, o parte din siculii din Sicilia atinsese un grad mare de structurare politică şi au putut organiza o rezistenţă serioasă. De fiecare dată (v. Syracusa) rezultatul fost în favoarea grecilor şi a fost urmat de impunerea stării de dependenţă colectivă pentru populaţia indigenă. Mai există încă o caracteristică interesantă. Deşi, la un moment dat se asistă la instituirea unor monopoluri comerciale, în faza primară, care este foarte timpurie (sec. VIII î.Hr., poate sec. IX î.Hr.) se observă o concurenţă foarte mare între mai multe metropole. De asemenea, se constată o foarte mare densitate a aşezărilor întemeiate de greci (colonii şi subcolonii), în pofida concurenţei cartagineze ilustrată de întemeierea coloniilor Motye, Panarmos, Soleis şi Lylibeum şi a presiunii etrusce, care nu au permis instalarea, pe durată, în insule (Elba, Sardinia, Corsica). Se poate adăuga şi observaţia că drumul spre Occident a fost deschis prin întemeierea de colonii şi subcolonii în insulele care dublează ţărmul Greciei (Corcyra, Leukas), pe litoralul vestic al Greciei (Etolia, Acarnania, Epir), pe litoralul illyr. În sfârşit, reamintim diversitatea de tipuri de colonii (aşezări comerciale, emporia, cuiburi de piraţi). Sunt de remarcat şi numeroasele cazuri de asocieri de metropole. Cât priveşte metropolele sunt de amintit Chalcis şi Eretria, cu coloniile mai importante Kyme, Parthenope, Neapolis, Zancle, Leontinoi, Catane, Rhegion, Corinth (cu Syracusa, Akrai, Casmenai, Camarina), Megara (cu Megara Hyblaia, Heraclea Minoa, Selinonte), Rhodos şi Creta (cu Gela şi Akragas), Naxos (cu Naxos), Laconia, Sparta (cu

60

Tarent şi Heracleea), acheenii (cu Sybaris, Crotona etc.), Colophon (cu Locri Epizephirion). În Franţa, Corsica, Sardinia, Spania domină foceenii, cu cea mai îndepărtată colonie Massalia, care la rândul ei a întemeiat 10 subcolonii. Prezenţa în Corsica, Sardinia şi Spania este extrem de subţire. Câte o singură colonie în fiecare din aceste zone. Cea din Corsica – Alalia fiind părăsită la 535 î.Hr., în urma unei bătălii pierdute.

3. Sudul nu a reprezentat o zonă favorabilă pentru instalarea grecilor. Explicaţia simplă este existenţa unui stat puternic – Egiptul – sau a unor condiţii climatice puţin atrăgătoare. În Egipt, în perioada saită, se cunosc doar două situaţii: una provocată de practica mercenariatului şi de prezenţa unor angajaţi de origine milesiană în slujba regelui egiptean. Este vorba de aşa numitele colonii militare (Daphnai, Stratopeda, zidul Milesienilor). Prima colonie propriu-zisă „comercială” este Naucratis, particularizată prin aceea că este panhellenică.

În Libia, o foarte importantă colonie laconiană, Cyrene prezintă interes pentru comercializarea unei mărfi speciale, o plantă medicinală (Silphius) pentru sistemul constituţional transferat din metropolă (regalitatea dublă) şi pentru un faimos templu dedicat Demetrei şi care constituia obiectul unor pelerinaje cu adoranţi din întreaga lume greacă.

11. LUMEA GREACĂ ÎN SECOLUL AL V-LEA Î.HR. a. Războaiele greco-persane: preliminarii, cauze, pretexte, desfăşurare a. 1. Revolta ionienilor (499-494 î.Hr.). Perioada de relativă linişte a încetat pentru

grecii din Asia Mică odată cu conturarea unei ameninţări venite dinspre est: Imperiul Persan. Cetăţile greceşti din nord-vestul Asiei Mici (eoliene), cele din centru, populate de ionieni şi cele din sud-vest, care erau populate de dorieni, au întreţinut relaţii strânse cu Orientul şi chiar au suferit influenţa acestuia; cu toate acestea, influenţa orientală nu a transformat civilizaţia greacă din Asia Mică în ceva străin de esenţa ei. Ionienii s-au aflat, începând cu 560, sub tutela bogatului Croesus (Cresus), regele Lydiei. Însă tutela lydiană era destul de blândă, iar cetăţile greceşti şi-au conservat în întregime autonomia. În 546, regele persan Cyrus al II-lea l-a învins pe Cresus şi a cucerit regatul Lydian. Însă armatele persane nu s-au oprit în acest punct, ci au ocupat întreaga Anatolie, iar oraşele greceşti de pe coasta Asiei Mici au trecut sub stăpânirea lui Cyrus. Dintre acestea, doar Miletul avea statutul privilegiat de aliat. După domnia fiului său, Cambyses al II-lea (529-522), cuceritorul Egiptului, şi a uzurpării magului Gautama, domnia a fost preluată de un membru al ramurii colaterale a familiei ahemenide, Darius I (522-486). Domnia acestuia a fost marcată de o expansiune generală a imperiului în toate direcţiile: spre est, până pe valea superioară a fluviului Indus, spre sud, în Lybia şi spre nord. În anul 514, Darius a traversat Hellespontul, pătrunzând, pentru prima dată, în Europa. Expediţia ameninţa să se transforme într-un eşec, dar Darius, deşi nu a reuşit să îi supună pe sciţi, şi-a impus dominaţia asupra geţilor şi tracilor, iar regele Macedoniei, Alexandros I, a recunoscut suzeranitatea monarhului persan. De notat este faptul că ionienii i-au rămas fideli lui Darius, în 513, în momentul în care sciţii şi athenianul Miltiades le-au sugerat să distrugă podul de vase de peste Istru, gest care ar fi împiedicat retragerea armatei lui Darius. Histaios, tiranul Miletului, şi unul dintre consilierii apropiaţi ai lui Darius, i-a îndemnat pe ionieni să abandoneze cauza regelui persan.

Ulterior, persanii au cucerit insulele Lemnos şi Imbros, apoi au ocupat insula Samos, a cărei putere se micşorase după moartea tiranului Polykrates, în 522; insulele Lesbos şi Chios au acceptat suveranitatea persană. Atena a refuzat alianţa cu regele persan, deoarece acesta îl susţinea pe tiranul Hippias.

Histaios, care îl lăsase la conducerea Miletului pe ginerele său, Aristagoras, l-a determinat pe Darius să organizeze o expediţie de cucerire a insulelor Ciclade, unde fostul

61

tiran ar fi dorit să fie numit guvernator. Expediţia, declanşată în 499, a eşuat. Pentru a scăpa de consecinţele acestei înfrângeri, Aristagoras a declanşat o revoltă împotriva stăpânirii persane. Una din primele măsuri luate de rebeli a fost răsturnarea tiranilor, fiind proclamată isonomia („egala împărţire a puterii”), urmată de instaurarea regimurilor democratice. Herodot, care constituie principala sursă pentru acest eveniment şi pentru războaiele medice, a condamnat această revoltă deoarece, considera istoricul din Halikarnassos, ea nu a adus decât nenorociri Ioniei (V, 23, 30 şi VI, 3).

În 499/498 revolta era limitată încă la teritoriul Ioniei şi al Eolidei. Aristagoras a încercat să obţină sprijinul cetăţilor din Grecia continentală. Sparta şi, în consecinţă, toate cetăţile membre ale Ligii Peloponeziace, temându-se de puterea persană, a refuzat să intervină. Doar Atena şi Eretria au răspuns cererii de ajutor şi au trimis câteva vase de luptă. În 498, ionienii, după ce i-au adus înapoi, în Thracia, pe peonii transplantaţi în Asia, au cucerit Sardesul, cu ajutorul athenienilor şi al eretrienilor, dar nu au reuşit să ocupe citadela oraşului. În schimb, dând foc oraşului, au incendiat, din greşeală, şi sanctuarul zeiţei Kybele, fapt care a provocat ostilitatea lydienilor.

Perşii au profitat de superioritatea lor în forţe terestre, rebelii deţinând supremaţia navală, şi de dezbinările dintre grecii ionieni, acţionând mai întâi în zonele de periferie.

În 497, perşii au recucerit zona Hellespontului, apoi cea a Propontidei şi a Troadei. În pofida unei înfrângeri navale din partea ionienilor, perşii au debarcat în Cipru şi l-au înlăturat pe Onesilos cu ajutorul lui Gorgos şi al tiranului din Kourion. În câteva luni, insula a fost recucerită.

Deznodământul revoltei l-a reprezentat bătălia navală de la Lade, în apropiere de Milet. În urma trădării samienilor şi a celor din Lesbos, flota rebelilor a fost învinsă de flota persană, superioară numeric. Miletul a fost supus apoi unui asediu pe uscat şi pe mare. Oraşul s-a predat în toamna anului 494.

Represaliile au fost extrem de dure: oraşele revoltate au fost incendiate, împreună cu templele lor. Însă cel mai mult a avut de suferit oraşul Milet.

Însă, în acelaşi an, satrapul Artaphernes, autorul represiunii, i-a convocat la Sardes pe delegaţii cetăţilor ioniene, anunţându-i că a hotărât să le „redea legile lor şi să le impună tributuri fixate în funcţie de posibilităţile lor”. El a măsurat teritoriul fiecărei cetăţi şi a fixat tributul la aceeaşi sumă ca şi înainte. Artaphernes şi succesorul său, Mardonios, numit în 492, i-au destituit pe tiranii ionieni, şi au instaurat regimuri democratice. Totuşi, în anumite cetăţi, precum Chios, Samos şi Lampsakos, regimurile tiranice au continuat să existe. Politica abilă a autorităţilor persane i-a determinat pe ionieni să le rămână fideli pe viitor. În pofida eforturilor depuse de greci în timpul celui de-al doilea război persan de a-i atrage de partea lor pe ionieni, aceştia vor rămâne de partea regelui persan.

a. 2. Amploarea acestei revolte, durata ei şi mobilizarea numeroaselor resurse pe care a implicat-o represiunea, l-au determinat pe Darius I să gândească la extinderea cuceririlor spre veste, pentru a asigura liniştea Ioniei.

În 492, Mardonios a traversat Hellespontul şi a obţinut mobilizarea insulei Thasos şi a Macedoniei. Armata persană a suferit pierderi grele, numeroase vase ale flotei care o transporta fiind scufundate într-o puternică furtună, lângă muntele Athos. În plus, brygii au atacat tabăra persană, au ucis mulţi oameni, rănindu-l chiar pe Mardonios. Acesta a reuşit, totuşi, să-i supună. Perşii s-au retras, în urma acestui succes parţial, şi au renunţat, pentru moment, la expansiunea pe uscat. Ei şi-au refăcut flota şi, în anul următor, expediţia condusă de medul Datis şi de tânărul Artaphernes, a cucerit insula Naxos; ulterior, perşii au ocupat toate insulele arhipelagului Cicladelor, tratându-i cu generozitate pe cei care se supuneau de bună voie şi acţionând cu brutalitate împotriva celor care alegeau calea rezistenţei.

Ajungând în Eubeea, perşii au cucerit cetăţile Carystos şi Eretrias, ameninţând direct Attica. În septembrie 490, armata persană a debarcat în Attica, pe câmpia de la Marathon. Atena şi-a mobilizat cetăţenii şi a trimis la Marathon o armată compusă din 10.000 de oameni,

62

cărora li s-au adăugat 600 de plateeni, conduşi de strategul Miltiade. Confruntarea de la Marathon s-a soldat cu victoria athenienilor, printr-un atac frontal executat de hopliţii greu înarmaţi împotriva trupelor persane, care au fost nevoite să se reîmbarce. Perşii au încercat, totuşi, să ocupe Atena cu ajutorul partizanilor lor, aflaţi pe muntele Pentelic, care voiau să le predea cetatea. Însă athenienii au efectuat o întoarcere în marş forţat, reuşind să prevină o nouă debarcare a perşilor. Aceştia au renunţat să mai atace, fiind la curent cu apropierea armatei spartane, care venea în ajutorul Atenei. De fapt, lacedemonienii au întârziat cât au putut de mult să vină în ajutorul athenienilor, sub pretextul celebrării sărbătorilor Carneenelor. Văzând coasta de la Phaleron apărată, Datis şi Artaphernes s-au reîntors în Asia.

Înfrângerea de la Marathon nu a constituit un eşec decisiv pentru armata persană, dar ea a dat naştere la Atena unui adevărat mit, şi la exaltarea orgoliului „naţional”.

Această victorie a dat naştere unei întregi serii de culte, reflectată în iconografia epocii. Mai mult, victoria de la Marathon a fost germenele în jurul căruia s-a cristalizat sentimentul solidarităţii tuturor grecilor şi a identităţii acestora. Patriotismul şi conştiinţa elenităţii vor fi asimilate, după Marathon, cu rezistenţa antipersană, orice altă atitudine fiind asimilată cu trădarea. De asemenea, victoria de la Marathon a încurajat dezvoltarea tendinţelor imperialiste ale Atenei.

În schimb, pentru Imperiul Persan, Marathon nu a reprezentat decât o provocare. care a stârnit iritarea regelui persan.

Expansiunea persană spre vest a fost întârziată de o revoltă a Egiptului şi de moartea lui Darius, survenită în 486, iar ulterior de o revoltă în Babylon.

Influenţat de vărul său, Mardonios, şi de tiranii greci refugiaţi la curtea sa, urmaşul lui Darius, Xerxes (486-465), a reluat pregătirile de invazie a Greciei. În cele din urmă, o uriaşă armată persană a trecut Bosforul, în primăvara anului 480. Armata era însoţită de o flotă imensă care naviga de-a lungul ţărmurilor, pentru a aproviziona şi a sprijini forţele terestre.

Perşii îi obligau pe locuitorii zonelor invadate să li se alăture, astfel că efectivul armatei lor creştea pe măsură ce se apropiau de Grecia. De data acesta, corpul expediţionar era comandat de însuşi regele Xerxes.

Grecii au intrat în panică; liga hellenică nu îi cuprindea pe toţi locuitorii Eladei. Argos, Ahaia, Etolia şi Creta au rămas neutre, iar Gelon, tiranul Syracusei, a refuzat să participe, deoarece nu a fost recunoscut şef al ligii.

Imensa armată a regelui persan era compusă dintr-un amestec eterogen de luptători proveniţi din toate provinciile imperiului. Flota cuprindea escadre egiptene, feniciene şi cipriote, dar şi 30 de vase ale grecilor ionieni şi insulari.

Urmând indicaţiile ambigue ale oracolului de la Delphi, majoritatea grecilor erau gata să se spună perşilor. După ce a traversat sudul Thraciei, unde se aflau cetăţile care acceptaseră dominaţia persană, şi Macedonia, armata condusă de Xerxes a ajuns în Thessalia. La rândul lor, thessalienii au trecut de partea perşilor. Grecii au stabilit o primă linie de apărare în trecătoarea Tempe, dar, după trecerea thessalienilor în tabăra persană, exista pericolul ca forţele lor să fie ocolite şi apoi întoarse de coloanele persane. Din acest motiv, a fost stabilită o a doua linie de apărare în trecătoarea Thermopile, care constituia principala cale de acces dinspre Grecia de nord spre Grecia centrală. În acelaşi timp, flota aliată se afla la Artemision, în nordul Eubeii, pentru a împiedica flota înaintarea flotei persane spre sud. Flota persană pierduse 400 de vase într-o furtună în dreptul coastelor Magnesiei, dar, cu toate acestea, efectivele ei depăşeau cu mult pe cele ale flotei greceşti.

Majoritatea grecilor erau reţinuţi de jocurile olympice, în timp ce spartanii erau ocupaţi cu jocurile carneene, motiv pentru care, la Thermopile se aflau doar 6000 de oameni. Câteva zile, aceste forţe au reuşit să oprească înaintarea persană, dar, după trei zile, o coloană persană a reuşit să îi înconjoare pe greci, traversând un drum de munte, care nu fusese bine păzit de phocidieni. Majoritatea forţelor greceşti au evitat încercuirea şi s-au retras spre istm. La Thermopile nu au mai rămas decât regele spartan Leonidas, împreună cu 300 de

63

lacedemonieni, 700 de thespieni şi 400 de thebani. Aceştia au luptat până la ultimul, sacrificiul eroic al acestora permiţând flotei greceşti de la Artemision să plece înainte ca perşii să îi taie calea de retragere.

Drumul spre Grecia centrală fusese deschis, iar thessalienii au profitat de acest lucru, pentru a se război cu vechii lor inamici, phocidienii. Beoţienii, cu excepţia cetăţilor Thespiae şi Plateea, au devenit aliaţi ai „mezilor”. Perşii au cruţat doar sanctuarul de la Delphi, considerând că oracolul nu le-a fost defavorabil, apoi au invadat Attica. În urma unei aprige dispute, athenienii au hotărât să se conformeze unui oracol, potrivit căruia vor fi salvaţi „de meterezele de lemn” şi au părăsit cetatea, refugiindu-se într-o insulă învecinată, Salamina, şi la Troizen. Nu a fost lăsată decât o mică garnizoană pe Acropole, care a apărat această poziţie până când a fost masacrată de invadatori. Perşii au distrus Atena în întregime, răzbunând incendierea de către ionieni a sanctuarelor de la Sardes.

Iniţiativa lui Themistokles de a alege războiul naval în locul unei confruntări terestre a schimbat strategia aliaţilor. Strategii peloponesieni, sub comanda spartanului Eurybiades doreau să se retragă spre istm, pentru a organiza acolo o linie de apărare. Themistokles i-a determinat pe peloponesieni să rămână, sugerând că athenienii, care aveau cele mai mari escadre ale flotei aliate, ar putea abandona lupta şi pleca pentru a se stabili în Italia. El se temea, pe de altă parte, că o retragere spre Pelopones ar putea fi urmată de destrămarea flotei aliate concentrate la Capul Artemision. Dacă flota persană ar fi făcut imprudenţa să atace flota atheniană în locul strâmt de la Salamina, nu şi-ar fi putut desfăşura forţele pentru a profita de superioritatea numerică. Pe de altă parte, un asemenea plan ar fi condus la păstrarea Eginei şi Megarei de către greci. Themistokles l-a vestit pe Xerxes că grecii intenţionează să se retragă în Pelopones, fapt care a făcut ca planul său să funcţioneze: flota persană a blocat ieşirea vestică din Golful Eleusis, pe unde s-ar fi putut retrage corăbiile greceşti. Pe de altă parte, Themistokles a urmărit ca, în cazul unei victorii persane, să îşi atragă favoarea Marelui Rege, prin această înştiinţare. La 22 septembrie 480, flota persană a pătruns în strâmtoarea largă de doar 1 km între insula Salamina şi coasta Atticii. Xerxes urmărea întreg teatrul de luptă de pe un tron instalat pe muntele Aigaleos. Potrivit tacticii preconizate de Themistokles, vasele atheniene, mai uşoare şi mai mobile, au străpuns cu pintenul corăbiile flotei persane, aflate într-o formaţie prea strânsă. Hopliţii aflaţi la bord i-au înfrânt pe adversarii lor asiatici, mai slab înarmaţi, în cursul abordajelori. Aristeides a masacrat în mica insulă Psyttalia trupele de elită ale perşilor, debarcate acolo. Flota atheniană a obţinut o victorie strălucită, iar rămăşiţele flotei persane, care pierduse peste 200 de vase, s-au retras spre Phaleron. Dezamăgit, Xerxes a trimis flota spre Hellespont şi a dat semnalul de retragere pentru forţele terestre spre Asia. Generalul Mardonios a rămas în Thessalia în fruntea unei armate considerabile. În acest timp, grecii au reocupat o parte din insulele Ciclade, pe care le-au supus unui impozit. Poziţia în care îşi amplasase Mardonios trupele îi permitea să controleze Beoţia şi să îşi păstreze liniile de comunicaţie cu Asia, prin Macedonia şi Thracia. Revoltele cetăţilor Potideea şi Olynthos fuseseră reprimate de satrapul Artabazos.

Mardonios a încercat, prin intermediul lui Alexandros, regele Macedoniei, să îi atragă de partea sa, asigurându-i de bunăvoinţa lui Xerxes, care le va reda teritoriile sau le va permite să îşi aleagă alt teritoriu pentru a se stabili, cu condiţia să încheie pacea. La insistenţele spartanilor, athenienii au refuzat propunerile generalului persan. Athenienii au adoptat această atitudine ambiguă sperând că spartanii se vor grăbi să vină în ajutorul lor cu trupe. Spartanii nu au venit şi perşii au reocupat Attica la începutul anului 479. Mardonios a trimis o nouă solie de pace, dat athenienii au respins-o şi pe aceasta.

După intervenţia lui Aristeides şi insistenţele plateenilor, megarienilor şi ale arcadienilor, eforii spartani s-au decis, în sfârşit, să trimită 45.000 de soldaţi, sub comanda regelui Pausanias. Herodot (IX, 28-30) menţionează faptul că efectivele aliaţilor aflate sub comanda lui Pausanias se ridicau la aproximativ 110.000 oameni (10.000 de lacedemonieni, 8.000 de athenieni, 5.000 de corinthieni şi 3.000 de megarieni, care formau corpul soldaţilor

64

greu înarmaţi – hoplitai – şi 69.500 de soldaţi uşor înarmaţi). Efectivele armatei persane comandate de Mardonios erau mult mai numeroase. Forţele

aliate s-au reunit în Beoţia, la Plateea, la poalele muntelui Citeron, unde au depus un jurământ colectiv. După câteva zile de aşteptare, trupele persane au trecut râul Asapos şi au angajat lupta. Grecii au câştigat o victorie decisivă iar Mardonios şi-a aflat moartea în cursul bătăliei. Perşii au părăsit în fugă câmpul de luptă, dar au fost urmăriţi în interiorul fortificaţiilor şi masacraţi de către greci.

Grecia era salvată, victoria de la Plateea punând capăt ameninţării persane care plana de 15 ani asupra elenismului. Conştienţi de acest lucru, învingătorii au folosit a zecea parte din pradă pentru a consacra o ofrandă, sub forma unei coloane spiralice la Delphi, cu un trepied de aur, pe care erau înscrise numele grecilor căzuţi la Plateea. Mai mult, Plateea a organizat în fiecare an sacrificii în onoarea celor morţi şi, o dată la patru ani, erau celebrate sărbătorile panhellenice ale libertăţii.

În acelaşi timp, o flotă aliată comandată de regele spartan Leotychidas a intervenit în Ionia, la cererea samienilor. Flota aliată a susţinut o bătălie decisivă împotriva celei persane la Capul Mycale, în apropierea Samosului, obţinând o mare victorie. Această victorie le-a adus aliaţilor supremaţia navală în Marea Egee. Flota grecească s-a îndreptat apoi spre Abydos, prin Hellespont, pentru a rupe podurile construite de Xerxes în această strâmtoare. Însă cum acestea fuseseră deja distruse de o furtună, peloponesienii au revenit acasă. Contingentul athenian a rămas în Chersonesul thracic, unde, sub comanda strategului Xanthippos, tatăl lui Perikles, au cucerit cetatea Sestos.

În acest răstimp, deoarece nu dispuneau de forţe terestre comparabile cu ale spartanilor, athenienii au început să ridice fortificaţii pentru a-şi apăra oraşul, la îndemnul lui Themistokles. Construcţia acestor ziduri a durat 35 de ani. Totodată, Piraeos a fost înconjurat de ziduri şi au fost amenajate trei porturi care puteau adăposti aproape 200 de trireme. Zidul dintre Atena şi Piraeos avea o lungime de 7,5 km, iar cel dintre Atena şi Phaleron era lung de 6,5 km, ambele fiind construite între 458 şi 456. Un zid central a fost construit, din iniţiativa lui Perikles, între 446 şi 443. Atena, protejată de ziduri lungi, a devenit o cetate practic inexpugnabilă.

Abuzurile comise de regele Pausanias, care a pus stăpânire asupra unei părţi din Cipru şi a supus Byzantion (Bizanţul) i-a îndepărtat pe aliaţi de Sparta. Pe de altă parte, Sparta nu dorea să se mai implice în expediţii îndepărtate, fiind dispusă să îi lase Atenei conducerea războiului împotriva perşilor. În schimb, Atena era doritoare să continue războiul şi să îşi extindă influenţa.

După victoria de la Mycale, spartanii au dorit să îi instaleze pe ionieni în Grecia continentală, dar aceştia au refuzat. Atena s-a arătat dispusă să îi primească pe ionieni în Liga panhellenică. În 477, majoritatea aliaţilor, cu excepţia peloponesienilor, au intrat de bună voie sub comanda Atenei. Acestea au format o nouă ligă, menită să continue războiul împotriva perşilor. Aliaţii au depus jurământ de fidelitate faţă de Atena, fapt care interzicea orice părăsire a ligii. La comunitatea de tradiţii dintre Atena şi Ionia, se adaugă interesul aliaţilor de a avea un protector puternic. Atena era cea mai marea putere navală a lumii greceşti şi, prin urmare, a luat comanda forţelor ligii. Cetăţile care nu putea contribui cu un contingent naval al efortul comun, urmau să verse un tribut anual (phoros) stabilit în mod echitabil de către Aristeides. Tezaurul federal era administrat de trezorieri athenieni (hellenotamoi) şi plasat sub protecţia zeului Apollo, în sanctuarul din insula Delos, situată în arhipelagul Cicladelor.

În Liga de la Delos au intrat cetăţile ioniene, majoritatea cetăţilor insulare din Ciclade, Eubeea, cetăţile din Propontida, printre care se număra şi Bizanţul, dar şi insule precum Chios, Lesbos, Rhodos, Thasos şi Samothrake.

Comportamentul excesiv al lui Pausanias, învingătorul de la Plateea, a determinat înlocuirea sa de la comanda supremă a forţelor Ligii panhellenice. Succesorul său, trimis de Sparta, nu a mai fost acceptat de aliaţi, care au format Liga de la Delos. Pausanias a intrat în

65

relaţii secrete cu Marele Rege, dar trădarea sa a fost descoperită. Rechemat la Sparta de către efori, Pausanias a fost lăsat să moară de foame în sanctuarul în care se refugiase.

La rândul său, Themistokles, care fusese implicat în negocierile lui Pausanias cu perşii, a fost ostracizat. Urmărit de emisarii Spartei şi ai Atenei, Themistokles s-a pus sub protecţia Marelui Rege, Artaxerxes I (465-424), care i-a dăruit domenii întinse în Anatolia. Themistokles a murit, după scurt timp, prin 460.

În acest timp, Cimon, fiul lui Miltiades, a ajuns cel mai influent om politic din Atena. Sub conducerea acestuia şi a altor strategi, Atena a pornit la ofensivă împotriva Imperiului persan. Cimon a ocupat insula Skiros, unde populaţia a fost adusă în stare de sclavie şi teritoriul ei a fost colonizat de cleeruhoi athenieni. Cimon a constrâns apoi cetatea Carystos, din Eubeea, să adere la Liga de la Delos. Instalarea coloniilor atheniene, populate cu cleruhoi (colonişti şi militari totodată), a stârnit îngrijorarea aliaţilor. Aceştia au înţeles că Liga s-a transformat dintr-o alianţă într-un instrument de dominaţie în mâinile Atenei.

Cimon a obţinut în 467 o mare victorie navală şi terestră împotriva perşilor, la vărsarea râului Eurymedon în Pamphylia (sud-vestul Asiei Mici). Această victorie a condus la înlăturarea completă a pericolului persan şi la ralierea cetăţilor din Lycia şi din Caria la Liga de la Delos.

După obţinerea victoriei de la Eurymedon, aliaţii nu au mai dorit să furnizeze contingentele navale cerute. Înainte de această bătălie, insula Naxos s-a predat Atenei după ce, iniţial, dorise să părăsească Liga. În 465 a izbucnit revolta insulei Thasos, care a cerut ajutor Spartei. În această perioadă (469-460), Sparta se confrunta cu mari dificultăţi. Revolta hiloţilor a fost urmată de al treilea război cu messenienii. În plus, Sparta a fost distrusă aproape în întregime de un puternic cutremur de pământ, în 464. Reacţionând cu energie, regele Arhidamos a reuşit să salveze situaţia.

Sparta nu a răspuns cererii de ajutor a thasienilor, a căror insulă a fost cucerită de Cimon, după doi ani de asediu. Condiţiile capitulării au fost aspre: thasienii au trebuit să distrugă zidurile cetăţii, să predea flota şi să renunţe la posesiunile din Thracia.

Sparta s-a văzut nevoită să recurgă la sprijinul Atenei pentru a lichida rezistenţa messenienilor. Cimon, care era un filolacedemonian, a fost trimis în Laconia, împreună cu un corp expediţionar, în 462, dar nu a reuşit să cucerească fortăreaţa de pe muntele Itome, unde se refugiaseră rebelii. Spartanii s-au dispensat, curând, de serviciul lui Cimon, care a fost nevoit să revină. Din acel moment, Atena şi Sparta au redevenit inamice.

Revenit la Atena, Cimon a fost ostracizat, în 461, datorită simpatiilor sale pentru Sparta şi a ascensiunii partidei democratice, conduse de Ephialtes şi de tânărul Perikles, fiul lui Xanthippos. Aceştia au iniţiat o politică de reforme interne, prin care i-au luat Areopagului, instituţia reprezentativă a facţiunii oligarhice, orice putere. Prerogativele acestuia au fost preluate de Sfatul celor Cinci Sute (Boulé) şi de tribunalul Heliaia. Ephialtes a fost asasinat, după puţin timp, iar Perikles a devenit adevăratul conducător al Atenei.

Perikles a continuat să promoveze expansionismul athenian cu o intensitate sporită. Profitând de slăbiciunea provizorie a Spartei, Atena a încercat să îşi sporească influenţa în Ahaia, la Delphi şi în Thessalia. La Argos, vechiul inamic al Spartei, a fost instaurat un regim democratic. Dar, deşi a încheiat o alianţă cu Atena, Argosul nu s-a dovedit a fi foarte activ în lupta împotriva Spartei şi, în pofida bunelor relaţii cu perşii, nu a reuşit să împace Atena cu Imperiul persan. Pe de altă parte, deşi regele cetăţii Pharsalos a încheiat un tratat cu Atena, aristocraţia thessaliană a rămas fidelă Spartei. În schimb, Megara, care, în lupta deschisă cu Corinthul, a abandonat, încă din 461, Liga Peloponesiacă, a intrat în alianţă cu Atena. Prin teritoriul său muntos, Megara constituia o bună protecţie pentru Atena, din partea unei eventuale invazii venite dinspre Pelopones. De asemenea, Atena a ocupat şi celălalt port al Megarei, Pagai, fapt care îi oferea o ieşire directă spre Golful Corinthului şi, de aici, spre baza militară de la Naupactos, unde se stabiliseră messenienii la sfârşitul revoltei hiloţilor.

Expansiunea atheniană a stârnit ostilitatea Corinthului.

66

Însă Atena nu a manifestat interes doar pentru Grecia, ci a încercat să profite şi de dificultăţile pe care le traversa Imperiul Persan, intervenind în Egipt. Prinţul de origine libyană, Inaros, i-a instigat pe egipteni la revoltă împotriva Marelui Rege. Acesta i-a chemat în ajutor pe athenieni, în 459. Atena a trimis, după ce rebelii au obţinut primele succese, o flotă de 260 de vase. Atena a micşorat ulterior forţele angajate în Egipt, deoarece a intrat într-un război împotriva cetăţilor Corinthul şi Epidaur. Atena, aliată cu Megara, a deschis ostilităţile prin debarcarea unui contingent la Halieis, în Argolida. După ce au suferit un prim eşec la Halieis, athenienii au obţinut o victorie navală la Kekryphaleia. În 458, flota atheniană a zdrobit flota Eginei şi a început asediul cetăţii. Armata atheniană a fost, totuşi, învinsă de corinthieni, în Megarida, şi nevoită să se retragă.

Între timp, în Egipt, athenienii au obţinut noi succese, perşii fiind constrânşi să se retragă la Memphis. În momentul în care Atena era angajată, simultan, în două conflicte, Sparta s-a decis să intervină. Sparta a trimis o expediţie în Grecia centrală, în 457, împotriva phocidienilor, care atacaseră Dorida. Pentru a le tăia retragerea spartanilor, athenienii au intrat în Beoţia, alături de contingentele aliate din Argos şi din Thessalia. Însă athenienii au fost învinşi de spartani, la Tanagra, o localitate în Beoţia, şi lacedemonienii au reuşit să se retragă în Pelopones. Athenienii nu s-au descurajat şi au continuat expediţia în Beoţia, pe care au ocupat-o în întregime, cu excepţia cetăţii Theba, şi au luat controlul asupra Phocidei. De asemenea Egina s-a predat în iarna anului 457-456.

Athenienii au mers şi mai departe, declanşând operaţiuni de hărţuire pe coastele Peloponesului. Ei au incendiat portul laconian Gytheia şi au constrâns cetăţile insulare Zakynthos şi Kephallenia să se alăture Ligii de la Delos. Între timp, Ahaia a trecut de partea Atenei, dar Perikles nu a reuşit să cucerească cetatea Sikone.

Din nefericire, expediţia atheniană din Egipt s-a soldat cu un dezastru, aproape toate trupele angajate în luptă împotriva perşilor pierind în 454.

Perşii au pornit la o contraofensivă diplomatică, determinând ieşirea mai multor cetăţi din Liga de la Delos. Pe de altă parte, Corinthul era epuizat, iar Sparta nu mai putea interveni împotriva Atenei. Perikles a recurs la serviciile lui Cimon, cunoscut pentru atitudinea sa filolacedemoniană, pentru a încheia pacea cu Sparta, în 451.

Invocând pericolul persan, după dezastrul suferit în Egipt, athenienii au transferat tezaurul federal de la Delos la Atena. Această operaţie politică a marcat transferul deplin de autoritate din mâinile consiliului federal al Ligii de la Delos, în mâinile Atenei. Cetăţile aliate au devenit, de fapt, cetăţi supuse, iar Liga s-a transformat într-un imperiu.

Cimon a luat comanda unei flote cu ajutorul căreia i-a readus pe aliaţii rebeli la ascultare, apoi a angajat o luptă navală în apele Ciprului împotriva flotei persane. Flota atheniană a câştigat confruntarea, dar Cimon a murit în timpul luptei, răpus de boală, în anul 450.

În 449-448 au început negocierile între Atena şi Imperiul Persan, care au condus la încheierea păcii numită „pacea lui Callias”, după numele ambasadorului plenipotenţiar athenian, Callias. Potrivit acestui tratat de pace, cetăţile greceşti din Asia Mică deveneau autonome, ele fiind obligate, totuşi, să plătească un tribut către Liga de la Delos. Perşii erau obligaţi să nu se apropie de coasta de vest a Asiei Mici, la o distanţă de trei zile de mers pe jos (sau o zi de mers călare), iar vasele persane de război nu aveau voie să depăşească, în sud, Pamphylia, iar în nord strâmtoarea Bosfor. În schimb, athenienii se angajau să nu mai întreprindă nici o expediţie împotriva Imperiului Persan. Perşii vor respecta acest trata şi nu vor interveni, în 440, în timpul revoltei Samosului. Tratatul a fost reînnoit în 423, în timpul domniei lui Darius II.

Atena a profitat de pacea încheiată cu Imperiul Persan pentru a-şi consolida dominaţia, prin stabilirea de noi cleruhii (colonii militare) şi prin instituirea regimurilor democratice în multe cetăţi aliate, dar şi prin introducerea monedei attice şi a sistemului attic de măsuri şi greutăţi.

67

În 447, Theba a restabilit regimul oligarhic şi a înlesnit chiar revolte oligarhice antiatheniene în cetăţile din Beoţia. În pofida obiecţiilor lui Perikles, Atena a trimis o expediţie în Beoţia, care, după ce a înregistrat unele succese, a suferit şi o înfrângere zdrobitoare la Coroneea. Pentru a-şi redobândi cetăţenii căzuţi prizonieri, Atena a fost nevoită să evacueze Beoţia, unde numai cetatea Plateea i-a rămas fidelă. În acelaşi timp, Theba a reorganizat, sub hegemonia sa, liga (koinon) beoţiană.

Înfrângerea de la Coroneea le-a redat curajul inamicilor Atenei, care au format o coaliţie generală îndreptată împotriva sa. Împotriva Atenei s-au coalizat Eubeea, cu excepţia cetăţii Karystos, care era ocupată de cleruhii, Megara, Corinth, Sikyone şi Epidaur. Spartanii au trimis o armată care a pătruns în Attica până la Eleusis. Perikles a abandonat Eubeea, pentru a face joncţiunea cu armata atheniană din Megarida, revenită în Attica. Însă armata peloponesiacă nu a continuat ofensiva în Attica şi s-a retras. Perikles a profitat de retragerea peloponesienilor pentru a-i pedepsi pe rebelii eubeeni.

Atena a încheiat, în 446, o pace de 30 de ani cu Sparta, dar a trebuit să abandoneze toate cuceririle din Pelopones, dar a păstrat Egina, căreia trebuia să îi îngăduie „autonomia” şi Naupactos. De asemenea, tratatul de pace îngăduia cetăţilor neutre să adere la tabăra care le va plăcea. Tratatul recunoştea fiecare dintre cele două alianţe împreună cu lista membrilor lor şi interzicea ademenirea aliaţilor celeilalte tabere. Textul tratatului prevedea, în cazul unor diferende, o procedură de arbitraj fără sechestrarea gajurilor teritoriale celeilalte părţi.

Această pace a marcat un regres al influenţei Atenei în Grecia, care nu a obţinut decât câştiguri teritoriale limitate: Naupactos, Egina şi câteva cetăţi din Asia Mică. Atena a atins, în acest moment, apogeul puterii sale economice şi militare. Sub patronajul lui Perikles, Atena şi-a investit o parte din fondurile provenite din tributul perceput de la aliaţi pentru a înălţa monumentele şi statuile de pe Acropole: Parthenonul a fost construit între 447-439, întregul platou sacru devenind un şantier. până în anul 432. Doar statuia chryselephantină (din aur şi fildeş) a zeiţei Atena Parthenos a costat 700 de talanţi, sumă care reprezenta aproape dublul tributului anual plătit de aliaţi. În acelaşi timp, Atena a folosit această sumă pentru a-şi mări flota de război şi pentru a menţine în stare permanentă de alarmă o flotă de 60 de vase.

În 448, Perikles a convocat un congres panhellenic, la Atena, „pentru a chibzui împreună asupra templelor greceşti incendiate de barbari şi a sacrificiilor datorate zeilor pentru îndeplinirea legămintelor făcute pentru salvarea Greciei în timpul luptelor împotriva barbarilor şi asupra navigaţiei, în scopul asigurării păcii şi securităţii pe mare a tuturor” (Plutarh, Viaţa lui Perikles, 17). Sparta şi aliaţii săi s-au opus acestui congres, fapt care i-a anulat caracterul panhellenic şi raţiunea de a fi.

Perikles a făcut o a doua încercare în 444/443, în momentul întemeierii cetăţii Thurion, în Italia, pe locul fostului oraş Sybaris, distrus de Crotona, în 509.

Colonii noii cetăţi proveneau din Atena, Eubeea, Ciclade şi Ionia, dar şi din grecii proathenieni din Pelopones şi din Grecia Centrală. Din nou, Sparta şi aliaţii săi nu au răspuns apelului lansat de Perikles, fapt care a marcat eşecul politicii panhellenice a Atenei.

În 440 a izbucnit o altă revoltă la Samos, unul dintre membrii fondatori ai Ligii de la Delos şi unul dintre puţinii aliaţi care mai dispuneau de flotă proprie. Samos era socotit drept unul dintre garanţii Ligii, motiv pentru care Atena nu le-a impus samienilor un regim democratic şi le-a lăsat stăpânirea teritoriilor din Asia Mică.

În urma unui conflict cu Samos pentru stăpânirea oraşului Priene, Miletul a cerut ajutorul Atenei. Atena, dorind să evite un conflict în cadrul Ligii, a încercat să arbitreze diferendul, dar Samosul a refuzat. Oligarhii au revenit, au înlăturat regimul democratic, cu ajutorul satrapului persan Pisuthnes şi i-a îndemnat la revoltă şi pe locuitorii cetăţii Byzantion. Samosul mai conta pe ajutorul flotei feniciene şi a peloponesienilor. Atena a pornit un asediu şi, în cele din urmă, Samos a capitulat, în 439; samienii au fost obligaţi să dărâme fortificaţiile, să predea ostaticii şi flota de război şi să plătească daune de război. Atena a confiscat o parte din teritoriile samienilor şi a impus, din nou, un regim democratic.

68

Prizonierilor samieni le-a fost aplicat un tratament crud şi dezonorant. Duritatea represaliilor ordonate împotriva samienilor a prevenit izbucnirea unor noi revolte ale aliaţilor, până în 432.

Atena a încercat să îşi extindă influenţa în Thracia şi chiar în Pontul Euxin. În 437-436, a întemeiat cetatea Amphipolis, pe râul Strymon. Această cetate permitea supravegherea aliaţilor din Peninsula Chalcidică şi din Potideea, a căror fidelitate era îndoielnică. Perikles a făcut, însă, o demonstraţie de forţă şi în Pontul Euxin. Astfel, cetăţile Sinope şi Amissos, din nordul Asiei Mici, au ajuns sub controlul Atenei. Ulterior, athenienii s-au instalat şi la Nymphaion (în apropiere de Pantikapaion, în Peninsula Kerci, din nordul Mării Negre) şi la Astakos, în Propontida.

Tot în aceeaşi perioadă, Atena s-a aliat cu acarnanienii împotriva Ambraciei, colonie a Corinthului. De asemenea, alianţa Atenei cu cetăţile Segeste, Rhegion şi Leontinoi din Magna Graecia.

12. LUMEA GREACĂ ÎN SECOLUL AL IV-LEA Î.HR. PROBLEMATICA GENERALĂ Secolul al IV-lea î.Hr. reprezintă în istoria lumii greceşti una dintre perioadele cele mai

incitante, şi aceasta în primul rând datorită caracterului său fundamental contradictoriu. Referirea curentă este „criza secolului al IV-lea” şi aceasta în condiţiile în care în

istoria civilizaţiei greceşti, de la teatru şi filosofie şi până la sculptură, secolul al IV-lea î.Hr. reprezintă una dintre perioadele în care efervescenţa dezvoltărilor originale atinge culmile care au şi dus lumea greacă la calitatea de spaţiu fondator al civilizaţiei europene.

O asemenea „constatare” a determinat pentru multă vreme stări psihotice istoriografiei marxiste şi marxizante, „principiile fundamentale” ale relaţiei dintre „existenţa materială” şi „viaţa socială” fiind fundamental afectate.

Este drept, secolul al IV-lea î.Hr. cunoaşte câteva modificări esenţiale la nivelul existenţei sociale şi politice. Cetatea ca formă fundamentală de articulare a lumii greceşti înregistrează schimbări ale mecanismelor de funcţionare, schimbări care au ca efect tensiuni sociale persistente sau disfuncţionalităţi instituţionale.

Istoriografia secolului nostru a cunoscut teorii succesive pentru înţelegerea acestei realităţi. Aceste teorii însă comit câteva erori de raportare importante, cum ar fi: neînţelegerea complexităţii de evoluţie a structurilor urbane în lumea greacă, exprimată prin extrapolarea unor cazuri mai bine cunoscute la întreaga realitate a lumii greceşti (prioritar Atena şi Sparta); conceperea mecanismelor sociale şi economice antice ca fiind rezultatul unor deprinderi şi acţiuni asemenea celor moderne, fapt evident eronat, atâta vreme cât acţiunile şi deprinderile umane, mai cu seamă cele economice, sunt fundamental diferite în epocile pre-moderne faţă de epoca modernă (societăţile premoderne necunoscând concepte fără de care omul modern nu ar înţelege nimic din ceea ce i se întâmplă, ca de pildă conceptul de profit); concentrarea precumpănitoare asupra realităţilor economice sau a celor politice fără a se acorda suficientă importanţă rolului mecanismelor mentale în declanşarea şi întreţinerea crizei etc.

Prima tentativă explicativă de mare importanţă la care vrem să ne referim este cea a lui Mihail Rostovtzeff, dezvoltată în a sa The Social and Economic History of the Hellenistic World. Tentativa lui Rostovtzeff se construieşte pe imaginea generală a unei disproporţii economice între spaţiul metropolitan şi cel colonial, raport răsturnat în secolul al IV-lea faţă de secolul precedent, prin creşterea importanţei coloniilor în detrimentul oraşelor-mamă. Rostovtzeff utilizează o terminologie economică modernă (marfă, bancă, capital, profit etc.) şi integrează informaţia unui mecanism explicativ de asemenea modernizant. Aceasta deformează realităţile secolului al IV-lea, secol ce funcţiona după cu totul alte mecanisme, fiind produsul unei cu totul alte mentalităţi.

În anul 1962, C. Mosse îşi publica punctul de vedere asupra crizei secolului al IV-lea,

69

punct de vedere care va deveni una dintre teoriile cele mai cunoscute privind această problemă. C. Mosse credea că polis-ul devine disfuncţional în secolul al IV-lea, în primul rând datorită unei certe crize agrare, criză provocată de polarizarea proprietăţii funciare. Astfel, proprietăţile mai mari se extind treptat, înghiţind proprietăţile mai mici, vecine. Aceasta creează o stare de dezechilibru fundamental pentru cetate, deposedând de pământ un număr mare de cetăţeni, care astfel pierd una dintre calităţile lor esenţiale, cea de proprietar de pământ. C. Mosse argumentează cu un caz mai bine documentat – Atena. În anul 1972, reluând o teorie propusă de către Finley încă din 1953, C. Mosse renunţă să mai considere „criza” cetăţii atenienilor ca fiind rezultatul polarizării proprietăţii funciare. Teoria rămânea în discuţie pentru alte cetăţi.

În anul 1975, cehul Jan Pecirka propunea o nouă soluţie pentru a explica aceeaşi criză, în cazul special al Atenei. Pentru el, premisa o constituie caracterul anormal al acestei cetăţi, Atena fiind, aşa cum am văzut deja, în primul rând datorită dimensiunilor, o excepţie. În viziunea elenistului de la Praga, „criza” polis-ului atenian este în mod esenţial rezultatul unui dezechilibru economic, dezechilibru cu efecte speciale asupra valorilor fundamentale ale cetăţii. „Criza” pare a fi fost una de creştere economică. Această creştere are însă loc în domenii netradiţionale pentru cetate, în primul rând dezvoltându-se meşteşugurile şi comerţul. De aceste activităţi se ocupau însă necetăţenii, metecii, îndeletnicirile cetăţeneşti fiind cele agricole. Aceasta face ca la Atena să apară o disproporţie evidentă între importanţa străinilor pentru cetate şi neapartenenţa lor la cetate, atâta vreme cât concepţia antică (explicit exprimată de către Aristotel) da cetăţeanului trei calităti esenţiale, cea de proprietar al unui lot de pământ în chora cetăţii, cea de participant la decizia politică şi cea de apărător înarmat al cetăţii. Cetatea înseamnă pentru greci totalitatea cetăţenilor. Secolul al IV-lea aduce, deci, Atenei o creştere a importanţei şi consistenţei economice a străinilor, a celor care nu făceau, deci, parte din polis. În viziunea lui Pecirka, pentru cazul particular al Atenei, „criza” de aici apare ca fiind, în mod esenţial, o criză a valorilor tradiţionale ale cetăţii, cu toate consecinţele instituţionale şi politice pe care o asemenea realitate le putea provoca.

Acest model a fost conceput pentru Atena şi orice tentativă de extrapolare a sa este total nejustificată. În ultimă instanţă, „criza” secolului al IV-lea, „criza” cetăţii, este rezultatul unor cauze foarte diferite, iar formele sale de manifestare concrete nu sunt nici ele mai uniforme.

Există totuşi câteva realităţi generale ce exprimă „criza”, câteva simptome certe ale acesteia, evidente pentru ansamblul lumii greceşti. Unul dintre acestea îl reprezintă reapariţia masivă a mercenariatului. Mercenarii în lumea greacă reprezintă o realitate veche, atestată încă din secolul al IV-lea, mai ales la curţile unor regi orientali şi cu deosebire la curtea persană. Secolul al IV-lea înregistrează însă o adevărată explozie a acestui fenomen. Mercenariatul ajunge să reprezinte o realitate socială dominantă, iar armatele de mercenari, o forţă politică de care trebuie să se ţină seama.

Mercenariatul nu poate să nu fie legat şi de apariţia unor noi tehnici militare, unele dintre ele ultraspecializate, necesitând deci tehnicieni, ca şi de schimbarea modalităţilor de purtare a războiului în teritoriu. Astfel, infanteria uşoară şi formaţiunile de cavalerie înlocuiesc în multe situaţii războiul falangelor hoplitice. Pe de altă parte, secolul al IV-lea aduce şi ideea apărării teritoriului rural al cetăţii, lupta împotriva fortificaţiilor (până atunci oraşele fortificate erau mai curând ocolite) schimbând fizionomia militară a acestei lumi, războiul cerând specialişti în construirea şi apărarea punctelor fortificate, ca şi specialişti ai asediului.

Armatele de mercenari, ajungând o forţă esenţială pentru echilibrul politic al secolului al IV-lea, pot determina şi rolul unor personalităţi în acea lume, fie că este vorba despre beneficiarul forţei mercenarilor (în primul rând tiranii ce reapar acum), fie că este vorba chiar de către comandanţii trupelor de mercenari.

Un foarte interesant text din acest veac, Poliorceticele lui Aeneas Tacticianul,

70

discutând protocolul primirii ambasadelor, pune pe acelaşi loc pe ambasadorii trimişi de cetăţi, de tirani, sau de armate.

Puterea nemăsurată a unor asemenea generali poate fi lesne înţeleasă dacă evocăm numai cazul amiralului Lysandros, care în cea mai conservatoare dintre cetăţi – Sparta – beneficiind de trupele ce le are în directă subordine şi de amiciţia personală a regelui persan, reuşeşte să se substituie deciziei corpului civic.

Un alt caz important pentru această realitate nouă pe care secolul al IV-lea o consacră, este Anabasis a lui Xenofon, text ce relatează campania celor 10.000 de mercenari greci în slujba satrapului Lydiei, Cyrus cel Tînăr, în încercarea sa de a uzurpa autoritatea fratelui său Artaxerxes, Marele Rege.

După dezastrul de la Cunaxa şi moartea lui Cyrus, cei 10.000, în încercarea de a se salva către mare, se organizează asemenea unei cetăţi. În acest sens, cele menţionate de Xenofon sunt revelatoare (Anabasis, III, 1): „După aceea se întoarseră la unităţi, chemându-l la ei pe strateg – acolo unde acesta mai era în viaţă – iar dacă el lipsea, pe locţiitorul lui şi la fel pe lohag, dacă era teafăr. Când se adunară cu toţii, se aşezară în faţa locului unde se ţin armele; strategii şi lohagii să tot fi fost o sută la număr. În timp ce se petreceau aceste lucruri, era aproape de miezul nopţii. Atunci Hieronim din Elida, cel mai în vârstă dintre lohagii lui Proxenos, începu să vorbească astfel: «Strategi şi lohagi, noi, care vedem situaţia de faţă, am socotit nimerit să ne adunăm pentru a vă ruga să luăm o hotărâre, pe cât se va putea mai bună. Spune tu, Xenofon, şi aici ceea ce ne-ai spus şi nouă». Atunci Xenofon vorbi astfel: «Ştim cu toţii că regele şi Tisaferne au prins dintre ai noştri pe aceia pe care au putut pune mâna şi este limpede că-i pândesc şi pe ceilalţi, ca să-i dea pieirii, dacă le va sta în putinţă. Socot că trebuie să facem orice pentru a nu cădea nicicând în mâinile barbarilor, ci mai curând ei în mâinile noastre. Să vă daţi bine seama că voi cei care sunteţi aici, aveţi în faţă un moment hotărâtor.

Într-adevăr, toţi soldaţii îşi aţintesc privirile asupra voastră şi dacă vă vor vedea descurajaţi, vor fi şi ei nişte fricoşi. Dacă însă voi vă veţi arăta gata de a porni împotriva duşmanului, încurajându-i şi pe ceilalţi, fiţi siguri că vă vor urma, căutând să ia pildă de la voi. Poate că se şi cuvine ca să vă deosebiţi întrucâtva de ei, deoarece sunteţi strategi, taxiarhi şi lohagi şi, în timp de pace, voi aveaţi întâietatea în ceea priveşte solda şi onorurile. Acum, aşadar, fiind război, va trebui ca voi să vă arătaţi mai presus decât soldaţii, să fiţi cu grijă faţă de ei şi să vă străduiţi pentru ei, oricând va fi nevoie.

Şi acum, mai mult ca oricând, cred că veţi aduce un mare folos armatei dacă vă veţi îngriji să alegeţi cât mai curând strategi şi lohagi în locul celor ce au pierit şi, ca să vorbesc pe scurt, vă spun că, fără comandanţi, nu ne putem aştepta la nimic bun sau folositor, mai ales în război, unde se ştie că disciplina este salvarea armatei şi că nesupunerea i-a pierdut până acum pe mulţi.

După ce veţi alege pe comandanţii de care avem nevoie, cred că va fi foarte nimerit să-i adunaţi şi pe ceilalţi soldaţi şi să-i încurajaţi. Poate că aţi observat cât de dezamăgiţi s-au dus la arme şi cât de abătuţi s-au dus la posturi. Aşa că, atâta timp cât vor fi în această stare sufletească, nu ştiu cum s-ar putea cineva folosi de ei, dacă va fi nevoie, fie ziua, fie noaptea. Dacă însă li se vor abate gândurile în altă parte, ca să nu cugete numai la greutăţile pe care le vor avea de îndurat, ci şi la acelea pe care le pot produce altora, vor fi mult mai bine dispuşi. Ştiţi, fără îndoială, şi voi că nu mulţimea oamenilor şi nici forţa sunt acelea care aduc victoriile în războaie. Ele se datoresc acelor ostaşi care, sprijiniţi de zei, pornesc cu sufletele îmbărbătate împotriva duşmanilor şi cărora vrăjmaşii, de cele mai multe ori, nu le rezistă.

Am credinţa, soldaţi, că cei care caută prin toate mijloacele să-şi cruţe viaţa în război, de cele mai multe ori, mor în mod ruşinos şi nedemn; dimpotrivă, cei care sunt încredinţaţi că moartea este o lege comună tuturora şi de neînlăturat, luptă pentru un sfârşit glorios; pe aceştia îi văd mai degrabă ajungând într-un fel oarecare la adânci bătrâneţe şi, cât timp trăiesc, sunt mai fericiţi. Convinşi de acest lucru şi aflându-ne într-o astfel de împrejurare, trebuie ca, în primul rând, noi să fim curajoşi, îndemnându-i şi pe ceilalţi».

71

După ce spusese acestea, tăcu. Vorbi apoi Cheirisophos: «Xenofon, ştiam despre tine doar că eşti atenian; acum însă te felicit pentru cuvintele şi pentru faptele tale şi aş dori să am cât mai muţi oameni ca tine, căci, într-adevăr, pentru toţi ar fi o binefacere. Acum, soldaţi, să nu mai pierdem o clipă; retrageţi-vă şi alegeţi-vă şefii care vă lipsesc, după care veniţi în mijlocul taberei, aducându-i pe cei aleşi; apoi vom aduna acolo şi pe ceilalţi soldaţi. Să fie de faţă şi crainicul Tolmides».

După ce vorbi, se ridică pentru a nu mai pierde vremea şi spre a se putea ocupa de cele trebuincioase. Între timp se aleseseră strategii: în locul lui Clearh – Timasion din Dardania; în locul lui Socrate – Xanticles din Ahaia; în locul lui Agias – Cleanor din Arcadia; în locul lui Menon – Philesios din Ahaia, iar atenianul Xenofon – în locul lui Proxenos”.

Mercenariatul recrudescent în secolul al IV-lea exprimă şi o stare de evidentă tensiune în lumea geacă.

Un alt simptom al crizei este reapariţia semnificativă a tiraniei. Secolul al V-lea cunoscuse supravieţuiri tiranice izolate, mai ales în Sicilia. Secolul al IV-lea va readuce însă formula tiranică în multe cetăţi, inclusiv în Grecia metropolitană, făcând din acest fenomen o realitate importantă pentru elenitate.

Tiranii „recenţi” sunt comandanţi de grupuri mercenare, experţi într-ale războiului, unii dintre ei (spre pildă Dionysios cel Bătrân al Syracusei sau Iason din Pherai), beneficiind de aceste calităţi în instaurarea şi menţinerea autorităţii lor.

Şi tirania recentă, asemenea tiraniei clasice, este rezultatul unei stări de stasis (stare de tensiune în interiorul cetăţii), stare de tensiune care şi acum se manifestă în modul cel mai vizibil pin reapariţia lozincilor „tradiţionale” – „ştergerea datoriilor” şi „reîmpărţirea pământurilor”.

Tiranii acestui secol prefigurează imaginea monarhului elenistic. Ei sunt fondatori de biblioteci şi protectori ai artelor, comportamentul lor are de multe ori o importantă componentă teatrală (spre pildă, cazul lui Clearchos din Heracleea Pontică).

Este evidentă însă caracterul cu mult mai agresiv şi dimensiunile cu mult mai spectaculoase pe care autoritatea tiranilor secolului al IV-lea o cunoaşte faţă de cea a predecesorilor.

„Criza” cetăţii este în mod clar exprimată şi de starea de încordare socială (stasis) ce obsedează contemporaneitatea. Astfel, Aristotel vorbeşte despre două cetăţi diferite în fiecare cetate, aflându-se în stare de confruntare.

Congresul de la Corinth, Congres arbitrat de către Macedonia după victoria lui Philip II de la Cheroneea, propune eliminarea stării de stasis ce cuprinsese întreaga lume greacă. Pentru această stare de tensiune, societatea greacă a găsit ea însăşi o soluţie – pacea generalizată în interior şi războiul extern, evident împotriva Imperiului persan. Succesiv campionii propuşi sunt Dionysios al Siracusei, Iason din Pherai şi, în cele din urmă, Filip al Macedoniei.

În acest secol, succesiv Sparta (beneficiind la început şi de sprijinul persan), Atena (mai ales după ce va reconstitui Liga de la Delos), Theba şi, în cele din urmă, regatul septentrional al Macedoniei, îşi vor adjudeca hegemonia elenităţii.

Modalităţile concrete în care „criza” se instalează şi evoluează în cetatea greacă a secolului al IV-lea, diferă de la oraş la oraş, de la o zonă la alta. Cauza generală o reprezintă criza valorile fundamentale ale cetăţii (coeziunea civică; implicarea corpului cetăţenesc în asigurarea militară a cetăţii; funcţionarea principiilor autonomiei polis-ului şi al autosuficienţei gospodăriei agricole; articularea deciziei colective; asigurarea preponderenţei autorităţii economice a corpului cetăţenesc, în defavoarea străinilor locuind în cetate; funcţionarea modalităţii fireşti de raportare a individului la cetate ca la mediul său natural de existenţă ş. a.).

Elementele componente ale acestei „crize” ne sugerează o perioadă de „tranziţie” cu ale cărei dificultăţi suntem, din nefericire, cu toţii familiarizaţi.

72

13. RĂZBOIUL PELOPONESIAC (431-404 Î.HR.) ŞI CRIZA POLITICO- MILITARĂ ÎN LUMEA GREACĂ (SFÂRŞITUL SEC. V – SEC. IV Î.HR.) a. Cauzele, pretextele şi desfăşurarea războiului peloponesiac (431-404 î.Hr.) Atena se va apropia şi de Korkyra (Corcyra), colonie a Corinthului, care rupsese

relaţiile cu metropola sa. Corcyra deţinea a doua flotă din Grecia, având 120 de nave. În 435, Epidamos, colonia Corcyrei, a cerut ajutorul metropolei sale, împotriva oligarhilor alungaţi din oraş; aceştia, aliaţi cu barbarii din regiune, s-au dedat unor acte de tâlhărie împotriva cetăţii fondatoare . Oligarhii din Corcyra au refuzat să intervină, iar democraţii din Epidamos au cerut ajutor Corinthului, care a trimis trupe. Corcyrienii au asediat Epidamosul şi au intrat, astfel, în conflict cu Corinthul. Flota corcyriană, cu ajutorul unei escadre trimise de Atena, a câştigat o victorie împotriva Corinthului şi a aliaţilor acestuia, determinând cetatea Epidamos să capituleze. Corinthul a început pregătirile pentru a-şi lua revanşa. Simţindu-se ameninţaţi, corcyrienii au cerut ajutorul Atenei, în 433.

Tucidides le atribuie solilor Corcyrei şi ai Corinthului (I, 32-43) două discursuri antitetice, rostite în faţa Adunări Poporului din Atena. Corcyrienii şi-au susţinut cauza, insistând asupra faptului că Sparta, îndemnată de Corinth, doreşte războiul împotriva Atenei. Ei au mai pledat şi pentru o alianţă Corcyra-Atena, pentru a-şi alătura flotele, care erau cele mai puternice din Grecia. Corinthienii le-au reamintit de ajutorul acordat împotriva Eginei şi de intervenţia pe lângă peloponesiaci pentru a-i convinge să nu intervină în timpul războiului cu Samos.

Perikles a realizat faptul că un conflict generalizat era inevitabil. După ce a ezitat, iniţial, Adunarea Poporului a votat pentru alianţa cu Corcyra. Se pare, însă, că politica lui Perikles nu beneficia de adeziunea tuturor athenienilor, care nu dorea ruperea păcii cu Sparta.

Lacedemonienii au convocat la Sparta două congrese ale aliaţilor din Liga Peloponesiacă, în 432. În timp ce regele spartan Archidamos pleda pentru moderaţie, eforul Sthenelaidas a obţinut, în cele din urmă, fiind susţinut de corinthieni, votarea războiului împotriva Atenei.

În acelaşi an, Perikles a obţinut votarea unui decret prin care era interzis accesul negustorilor Megarei, cetate vinovată de a primi sclavii ce fugeau de la Atena, pe pieţele şi porturile Atticii şi ale cetăţilor Ligii de la Delos; acest fapt conducea, practic, la asfixierea economică a Megarei.

Spartanii au trimis două solii la Atena, sub pretextul că doresc pacea, prezentând condiţii imposibil de acceptat. Astfel, a izbucnit unul dintre cele mai devastatoare conflicte din istoria Greciei, războiul peloponesiac (431-404 î.Hr.).

Prima fază a războiului, cunoscută sub numele de „războiul lui Arhidamos”, după numele regelui spartan care a condus operaţiunile, a durat 10 ani (431-421 î.Hr.).

După ce thebanii au efectuat un atac prin surprindere împotriva cetăţii Plateea, aliata Atenei, care a eşuat, armata lacedemoniană a invadat Attica, în 431 î.Hr. Strategia spartană consta în invadarea anuală a Atticii şi în distrugerea recoltelor, a viţei de vie şi a măslinilor. Aceste invazii ar fi condus la sărăcirea ţăranilor athenieni şi la demoralizarea acestora. În cele din urmă, sperau spartanii, Atena avea să cedeze.

În paralel, flota atheniană a executat raiduri pe coastele Peloponesului. Spartanii au invadat, din nou, Attica, în 430. În acelaşi timp, în Attica a izbucnit o epidemie de ciumă. Întreaga populaţie a Atticii s-a refugiat în zona urbană, unde condiţiile precare de igienă au favorizat extinderea epidemiei. Epidemia a durat mai mult de un an şi a răpus o treime din populaţia Atenei. Printre victime s-a numărat, din nefericire, şi Perikles, care a murit în toamna anului 429. Atena nu a mai avut, ulterior, un conducător de talia lui Perikles, a cărui

73

prezenţă ar fi fost atât de necesară în acest război. Epidemia de ciumă avea să izbucnească, din nou, în anul 427, cu aceeaşi forţă.

Între timp, athenienii au reuşit, după un lung asediu, să cucerească Potideea, în 429. În acelaşi an, flota atheniană a obţinut un succes strălucit împotriva unei flote spartane superioare, din punct de vedere numeric, la Naupactos.

Într-un moment critic al războiului a survenit trădarea Mytilenei, cea mai importantă cetate din insula Lesbos, în 428. Atena a pornit operaţiunile împotriva cetăţii rebele, care a fost, în cele din urmă, obligată să capituleze. Instigaţi de şeful partidei democratice, violentul Cleon, athenienii au votat, iniţial, pentru uciderea tuturor mytilenienilor, dar, ulterior, s-au răzgândit şi au fost executaţi doar cei responsabili de izbucnirea revoltei, în număr de aproximativ 1000. Mytilene a trebuit să îşi dărâme zidurile şi să predea flota, iar teritoriul cetăţii a fost împărţit cleruhilor athenieni.

Athenienii au mai efectuat, în perioada 429-427, două incursiuni, în fiecare an, în Megarida. În acelaşi timp, peloponesienii au asediat Plateea, care a fost silită să se predea în 427. Thebanii, care îi urau pe plateeni, au masacrat pe 200 dintre aceştia, după un simulacru de proces, în pofida promisiunii de a-i trata în mod onorabil. De asemenea, cetatea Plateea a fost rasă de pe faţa pământului.

Athenienii au intervenit în Etolia, în 426, sub conducerea strategului Demosthenes; o mare parte din hopliţii athenieni au fost masacraţi de etolienii uşor înarmaţi. Demosthenes, care nu îndrăznea să revină învins la Atena, a reuşit să apere Naupactos şi i-a învins pe peloponesieni în Ambracia. Peloponesienii s-au retras, în urma unui acord secret cu athenienii, iar Demosthenes i-a masacrat pe aliaţii acestora. Aceste înfrângeri i-au demoralizat pe lacedemonieni, care s-au arătat dispuşi, în 426, să negocieze încheierea păcii.

În anul 425, Atena a fost la un pas de victorie. Atena a angajat unele trupe în Sicilia, care urmau să lupte împotriva Syracusei şi a celorlalte cetăţi aliate ale Spartei. Una din escadrele care transporta întăriri, spre Sicilia, a fost nevoită să facă, din cauza timpului nefavorabil, o escală în portul Pylos, situat pe coasta de vest a Messeniei.

Strategul Demosthenes a hotărât să rămână la Pylos şi să fortifice acest cap de pod, de unde putea ameninţa întreaga Messenie şi, indirect, chiar teritoriul Laconiei.

Spartanii au încercat să îi alunge pe athenieni din această poziţie, dar aceştia au rezistat. Mai mult, ei au ocupat insula Sphacteria, care închidea rada portului de la Pylos. Escadra atheniană sosită între timp, i-a blocat pe cei 400 de spartani aflaţi pe insulă. Numărul spartanilor propriu-zişi era atât de mic, încât Lacedemona s-a văzut obligată să ceară pace, oferind Atenei condiţii foarte avantajoase. Însă, la instigarea lui Cleon, Adunarea Poporului a refuzat oferta spartană şi i-a încredinţat acestuia sarcina de a cuceri Sphacteria. Totodată Atena şi-a adjudecat cele 60 de triere, lăsate drept gaj de spartani, în timpul negocierilor. Spartanii ceruseră chiar alianţa şi prietenia Atenei, temându-se de izbucnirea unor revolte în Messenia şi dorind să încheie cât mai repede războiul. În schimb, Cleon a cerut nu doar Pylos, ci şi cetăţile Troizen, Megara şi Ahaia, din Pelopones, ceea ce spartanii nu putea accepta.

După o operaţiune reuşită, majoritatea spartanilor au fost ucişi sau capturaţi. Atena, în loc să încheie pacea, şi-a redobândit încrederea şi a decis continuarea războiului. În anul următor, Atena a ocupat insula Kythera, ameninţând direct Sparta. În curând, însă, situaţia Atenei s-a înrăutăţit. Sicilienii s-au unit împotriva intervenţiei atheniene. Atena a mai făcut o încercare de a cuceri Megara, care era sprijinită de generalul Brasidas, dar a eşuat. Mai mult, facţiunea oligarhică a preluat puterea la Megara. Ignorând sfaturile date odinioară de Perikles, athenienii au întreprins o expediţie terestră în Beoţia, dar au fost înfrânţi la Delion, unde au pierdut 1.000 de hopliţi. Iniţial aliat al Atenei, regele macedonenilor, Perdiccas, a cerut ajutor din partea Spartei, care l-a trimis pe Brasidas. Energicul general a traversat Grecia, în fruntea unei armate de mici dimensiuni, cu rapiditate şi, cu ajutorul thessalienilor, a ajuns în Thracia. El le-a promis „autonomia” mai multor cetăţi din Peninsula Chalcidică şi acestea au părăsit alianţa cu Atena. În pofida eforturilor depuse de strategul athenian Tucidide (Thukydides),

74

care comanda flota atheniană din Thassos, Brasidas a reuşit să ocupe Amphipolis. Învinovăţit de athenieni pentru pierderea cetăţii, Tucidide a fost condamnat la exil. El şi-a consacrat acest timp pentru a scrie una dintre cele mai mari opere ale istoriografiei antice, Istoria războiului peloponesiac.

În curând, cetăţile Akanthos, Stagira şi Torone şi-au deschis porţile în faţa generalului spartan. Atena a pierdut astfel zona de sud a Thraciei, bogată în păduri, de unde putea fi procurat lemnul necesar construcţiei corăbiilor şi minele de metale preţioase.

Adunarea Poporului i-a încredinţat lui Cleon comanda expediţiei trimisă să recucerească cetatea Amphipolis, în 423. Însă, în bătălia purtată în faţa zidurilor acestei cetăţi, în 422, Cleon a fost învins şi ucis, dar şi Brasidas a pierit, la rândul său, în luptă.

Dispariţia lui Cleon, care era adeptul continuării războiului până la înfrângerea definitivă a duşmanului, pe de o parte, şi moartea lui Brasidas, cel mai bun general spartan, pe de altă parte, le-a determinat pe cele două părţi, care erau epuizate, să înceapă tratativele.

Negocierile s-au încheiat în 421 şi a fost încheiată pacea, numită „pacea lui Nikias” (Nicias) după numele omului politic moderat athenian, care a mijlocit-o. Pacea, încheiată pentru o perioadă de 50 de ani, se baza pe situaţia de dinainte de război (statu quo ante bellum) şi nu era decât o suită de concesii reciproce, fără a rezolva disputa dintre Atena şi Sparta. Athenienii aveau spartanii capturaţi la Sphacteria şi poziţiile strategice de la Pylos şi Kythera, în timp ce lacedemonienii deţineau cetăţile din Thracia.

Principalii aliaţi ai Spartei, anume Corinthul, Elis, Megara şi Theba, erau nemulţumite de clauzele păcii lui Nicias şi au refuzat să jure că o vor respecta. Corinthul dorea să recupereze două cetăţi din Acarnania, Megara dorea să recapete portul Nisaia, iar Elis fusese deposedat de Lepreon şi Mantineea. Theba s-a mulţumit doar să încheie un armistiţiu care putea fi reînnoit la fiecare zece ani, cu Atena. Corinthul, care se temea de o alianţă între Sparta şi Atena, s-a aliat cu Mantineea, cetăţile chalcidiene şi cu Argos, Alianţa a eşuat deoarece Tegeea era adversara Mantineii, iar Megara şi Beoţia nu aveau încredere în democraţii din Argos.

În acel moment a început un complicat joc diplomatic, la care au participat Sparta, Theba, Atena şi Argos, în care au intrat apoi Elis şi cetăţile arcadiene. La Atena s-au format două facţiuni, una condusă de Nicias, care era partizanul păcii, prin înţelegerea cu Sparta, şi cealaltă condusă de Hyperbolos, urmaşul lui Cleon la conducerea partidei democratice, şi de tânărul Alkibiades (Alcibiade), nepotul lui Perikles. Inteligent, seducător, cultivat (fusese discipolul filozofului Sokrates) dar şi lipsit de scrupule şi cu un orgoliu nemăsurat, Alcibiade era departe de a întruni calităţile unchiului său, marele Perikles. Alcibiade a îndemnat Argosul, Elis şi Mantineea să intre în alianţă defensivă, pe bază de egalitate, cu Atena, pe o perioadă de 100 de ani, în pofida eforturilor Spartei de a împiedica încheierea acestui acord, în 420. Între timp, Corinthul a revenit în tabăra spartană.

Cu doar câteva zile înainte de plecarea expediţiei, la Atena a fost declanşată o anchetă în urma comiterii unui sacrilegiu: pilaştrii cu capete de Hermes, aflaţi în Agora şi la răspântiile drumurilor au fost mutilate în timpul nopţii de necunoscuţi. Anchetatorii au dorit să îl acuze pe Alcibiade pentru sacrilegiu, mai ales că acesta participase la parodierea Misteriilor de la Eleusis. Alcibiade a fost rechemat din Sicilia pentru a fi judecat, dar temându-se de pedeapsă, el s-a refugiat la Sparta. La Atena adversarii lui Alcibiade au obţinut condamnarea la moarte a acestuia în contumacie. Ajuns la Sparta, Alcibiade le-a prezentat lacedemonienilor ambiţiile care îi animau pe athenieni în Mediterana occidentală. El i-a convins să trimită un comandant în fruntea unei expediţii în Sicilia şi să reînceapă războiul în Grecia. Astfel, spartanii au încălcat pacea lui Nicias şi l-au trimis pe comandantul Glyppos în Sicilia.

Urmând sfatul lui Alcibiade, spartanii au invadat Attica şi au întărit fortăreaţa Deceleea, de la poalele muntelui Parnassos, de unde dominau regiunea Atenei. Din această poziţie, spartanii au exercitat o blocadă permanentă asupra oraşului, împiedicându-i pe athenieni să beneficieze de resursele câmpiei attice şi de minele de argint de la Laurion, de

75

unde sclavii mineri fugiseră. Dezastrul din Sicilia şubrezise puterea navală a Atenei. Încurajate de declinul Atenei,

cetăţile aliate au început să nu mai plătească tributul. Deoarece Atena nu mai dispunea de principalul instrument de a-i constrânge pe aliaţi să îşi plătească tributul, care era flota, tot mai multe cetăţi trec de partea Spartei. Cetăţi ioniene, precum cele din Eubeea sau din Lesbos nu au ezitat să ceară ajutor Spartei sau chiar Imperiului persan. Lor li s-au alăturat Eritreeea şi Chios. În cele din urmă, doar Samos, unde exista un regim democratic, a mai oferit flotei atheniene un punct sigur de sprijin. Satrapul Lydiei, Tisaphernes, şi satrapul Phrygiei Hellespontice, Pharnabazos, au furnizat ajutor Spartei, la ordinul Marelui Rege. La rândul său, Alcibiade i-a îndemnat pe spartani să declanşeze revolta ionienilor din Asia Mică împotriva Atenei. În 412, Alcibiade a ocupat, pentru spartani, cetăţile Chios, Eritreea, Clazomenai, Milet, Tenedos şi Ephes. Între timp, perşii au rupt pacea cu Atena şi au încheiat primul lor tratat cu Sparta.

În scurt timp, Atena a pierdut întreaga Eubee, cu excepţia cetăţii Oresos. În 411, situaţia era deosebit de gravă. În faţa acesteia, hetairiile aristocratice, instigate de oratorul Antiphon, şi moderaţii conduşi de Teramenes au răsturnat regimul democratic şi au instaurat o conducere oligarhică, cunoscută sub numele de regimul celor Patru Sute. Însă militarii şi marinarii flotei care staţiona la Samos, conduşi de democratul Thrasybullos, erau ostili regimului oligarhic de la Atena, care dorea să predea portul Pireu duşmanilor. Alcibiades a început să se apropie din nou de cetatea sa natală şi a mediat o înţelegere între Thrasybullos şi Theramenes. De asemenea, cu ajutorul lui Tisaphernes, Alcibiade a preluat comanda flotei de la Samos, în calitate de strateg. El i-a determinat pe athenieni să nu abandoneze Samosul în mâinile inamicilor. Iertat de concetăţenii săi, Alcibiade a revenit la Atena în 410, unde a înlesnit evoluţia spre un regim moderat, unde Cei Cinci Mii au luat locul Celor Patru Sute, după ce, cu un an înainte, contribuise la instaurarea conducerii oligarhice.

În acest timp, după ce au luat controlul asupra Ioniei, spartanii au intervenit în Hellespont, încercând să taie legăturile Atenei cu zona Pontului Euxin, unde se aflau sursele sale de aprovizionare. Sub conducerea lui Alcibiade, athenienii au obţinut trei mari victorii la Kynossema, la Abydos şi Cyzic.

Alcibiade a revenit, în triumf, la Atena, în iunie 407, cu o mare pradă de război, iar Adunarea Poporului a decis să îi acorde puteri depline. El a organizat o somptuoasă procesiune la Eleusis şi a întârziat înainte de a pleca spre Ionia. Alcibiade le promisese athenienilor că le va procura alianţa persană, dar nu a reuşit.

În acelaşi timp, la Sparta a fost numit comandant al flotei Lysandros, un om foarte abil. Acesta a reuşit să îi corupă pe vâslaşii trierelor atheniene comandate de un adjunct al lui Alcibiades, la Notion, în 407. Aceste două eşecuri i-au făcut pe athenieni să îl destituie pe Alcibiade. Comanda i-a fost încredinţată strategului Conon.

Flota atheniană a obţinut un ultim succes în bătălia de la Arginusai, în apropiere de Lesbos, spartanii fiind demoralizaţi, din cauza morţii comandantului lor, Callicratides. Însă comandanţii athenieni au ezitat, după victorie, să îi recupereze pe morţi şi pe naufragiaţi, deoarece se declanşase o furtună. Acest fapt, considerat drept un sacrilegiu, le-a atras strategilor, după revenirea l Atena, un proces şi condamnarea la moarte în bloc, sentinţă absurdă, care a fost criticată de istoricul Xenophon.

În 405, Lysandros a revenit la comanda efectivă a flotei spartane, dar pentru că legile spartane nu permiteau asumarea funcţiei de navarh decât o singură dată în viaţă, el a primit funcţia de secretar al navarhului. În pofida avertismentelor lui Alcibiades, flota atheniană s-a instalat la Aigos-Potamos, în 405, Lysandros, care avea forţe inferioare din punct de vedere numeric, a refuzat lupta, timp de patru zile, apoi a capturat flota atheniană. într-un atac efectuat prin surprindere. Ca urmare a crimelor de război comise de athenieni, Lysandros a ordonat uciderea tuturor prizonierilor de război, cu excepţia strategului Adeimanthos. În schimb, în celelalte zone ale fostului „imperiu” athenian, unde Lysandros a întreprins cuceriri

76

sistematice, athenienii au fost eliberaţi şi trimişi acasă. Înfrângerea a fost decisivă, punând capăt distrugătorului război peloponesiac.

Începând cu noiembrie 405, Pireul a fost blocat de flota spartană, iar populaţia asediată din Atena suferea de foame. După o rezistenţă de patru luni, Atena s-a predat în aprilie 404 acceptând condiţiile puse de Lysandros. Mai mulţi aliaţi ai Spartei, printre care corinthienii şi thebanii, le-au cerut spartanilor să le rezerve athenienilor „aceeaşi soartă pe care le-o rezervaseră celor din Melos …, oamenilor din Histiaia, Sikione, Torone, Egina şi multor altor greci” (Xenophon, Hellenicele, II, 2, 3). Acest fapt ar fi însemnat distrugerea totală a cetăţii şi masacrarea sau aducerea în stare de sclavie a populaţiei.

Însă, invocând amintirea războaielor medice şi temându-se că astfel s-ar fi creat un vid politic la sud de Theba, spartanii au refuzat. Neavând încredere în thebani, ei le-au permis athenienilor să îşi păstreze zidurile cetăţii. Cu toate acestea, condiţiile păcii au fost deosebit de dure. S-a hotărât ca Atena să îşi distrugă Zidurile Lungi şi fortificaţiile Pireului, să predea toată flota, să permită revenirea exilaţilor şi, mai ales, să aibă aceiaşi prieteni şi aceeaşi duşmani ca şi lacedemonienii. În plus, Atena era obligată să participe la expediţiile războinice ale Spartei, sub conducerea lacedemoniană. Tratatul nici nu menţiona necesitatea renunţării Atenei la imperiul său, acest lucru fiind înţeles de la sine. Astfel, Atena a încetat să mai fie o mare putere, devenind o simplă aliată a Spartei, aflată sub hegemonia acesteia.

În timpul asediului, moderaţii şi oligarhii i-au învins pe democraţii radicali şi, în urma presiunilor lui Lysandros, care dorea un regim oligarhic îngrădit, a fost aleasă o comisie de 30 de membri care urma să redacteze noua „constituţie”, dar care, în fapt, deţinea ea însăşi puterea. Aceştia i-au numit pe cei 500 de membri ai sfatului şi pe magistraţi. Susţinuţi de o garnizoană spartană, în curând aceştia au început să guverneze în mod tiranic. Sub pretextul că aplicau „constituţia strămoşilor”, cei Treizeci de Tirani au început să îi masacreze pe democraţi. Ulterior, din motive financiare, au început să îi vâneze şi pe metecii bogaţi, astfel că, în final, au reuşit să ucidă 1.500 de persoane. Aripa moderată a Celor Treizeci, condusă de Theramenes, şi-a manifestat dezaprobarea faţă de aceste excese şi a obţinut desemnarea unui corp civic de 3000 de cetăţeni, singurii care aveau voie să rămână în Atena. Acesta susţinea necesitatea lărgirii bazei sociale a regimului, prin sprijinirea celor bogaţi, chiar dacă nu erau cetăţeni, declarându-şi opţiunea pentru o societate întemeiată pe „oamenii de bine”. În schimb, Critias, liderul „aripii dure” era pentru un regim bazat pe forţă şi teroare. Conflictul dintre cei doi s-a soldat cu condamnarea la moarte a lui Theramenes. După acest episod, baza socială a Celor Treizeci s-a restrâns şi mai mult, în timp ce democraţii, conduşi de Thrasybullos, se reuniseră în mica fortăreaţă Phylae, de la nord de Atena şi şi-au întărit puterea. Pe de altă parte, Lysandros, principalul susţinător al tiranilor, îşi pierduse influenţa la Sparta. Oligarhii au fost învinşi de democraţii din Munyhia, unde Critias a fost ucis. Cei Treizeci s-au retras la Eleusis, pe ai cărui locuitori îi masacraseră înainte. Deşi au făcut apel la Sparta, regele Pausanias i-a sfătuit să se împace şi, după mai bine de un an de teroare, regimul Celor Treizeci de Tirani a fost răsturnat, în 403.

Moderaţii au dorit ca, pe viitor, cetatea să fie ferită de excesele democraţilor radicali şi ale oligarhilor extremişti, avansând o serie de propuneri menite să conducă la un compromis. Însă cea mai importantă măsură a fost legea de amnistie, sub arhontatul lui Euclid, care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, de a mai aduce aminte de greşelile trecutului. Mai mult, Atena a plătit datoriile Celor Treizeci faţă de Sparta. În 401, Eleusis a fost reintegrată în statul athenian, care şi-a regăsit, în acest fel, unitatea. Singurii exceptaţi de la amnistie erau Cei Treizeci şi alţi câţiva magistraţi.

Restaurarea regimului democratic a fost înfăptuită sub semnul bunei înţelegeri (homonoia) şi a cumpătării (sophrosyne). Athenienii nu mai doreau ca pasiunile politice să îi împingă spre o nouă catastrofă. Revizuirea legilor a fost încredinţată unei comisii de nomothetes.

Cu toate acestea, filosoful Sokrates a plătit cu viaţa, în 399, atitudinea sa sfidătoare

77

faţă de judecători şi legăturile cu anumiţi oligarhi notorii. Dincolo de aceste presupuse culpe, condamnarea ilustrului filosof constituia semnul crizei morale şi a neîncrederii de sine care domnea printre athenieni după dezastrul suferit în războiul peloponesiac.

b. Hegemonia spartană (404-372 î.Hr.) După bătălia de la Aigos Potamos, singura mare putere din Grecia a rămas Sparta,

căpetenia coaliţiei învingătoare. Însă Sparta s-a dovedit, în curând, incapabilă de a juca rolul de hegemon al lumii greceşti. Ea era legată de politica sa tradiţională de hegemonie continentală, iar alianţa cu Imperiul Persan nu era comodă. Totuşi, Sparta, care era slăbită din cauza propriului sistem politic şi social, care reducea continuu numărul spartanilor propriu-zişi, şi nevoia de subsidii, necesare întreţinerii flotei au condus la menţinerea aceste stânjenitoare alianţe, pentru încă o vreme. De asemenea, Sparta nu avea forţele necesare şi nici o viziune politică suficient de largă pentru a-şi putea impune autoritatea asupra cetăţilor greceşti, care, mândre de autonomia lor, se angajau permanent în dispute, sau pentru a le coordona eforturile.

În timpul războiului peloponesiac, propaganda spartană a afirmat că doreşte să îi eliberez pe greci de sub stăpânirea atheniană şi să redea „autonomia” cetăţilor. Începând din 412, cetăţile detaşate de Sparta de Liga de la Delos, primeau, pentru „protecţie”, garnizoane peloponesiene şi, de multe ori, erau solicitate să participe material şi financiar la efortul de război. Mai mult, Sparta a exercitat înlocuirea regimurilor democratice din aceste cetăţi, favorabile Atenei, cu conduceri oligarhice. Aceste regimuri erau sprijinite de garnizoanele spartane, aflate sub ordinele unui guvernatori având titlul de harmostes.

După înlăturarea ameninţării atheniene, Sparta i-a încredinţat lui Lysandros aceste misiuni, fapt care a făcut ca influenţa sa în Grecia să crească enorm. Lysandros a numit în aceste cetăţi decarhiile, care erau mici grupuri de 10-12 oligarhi extremişti, care guvernau în mod arbitrar, făcându-se urâţi de concetăţenii lor, dar fideli Spartei, de al cărei sprijin depindea existenţa lor. În acest mod, Lysandros a construit o adevărată reţea clientelară, care scăpa controlului direct al Spartei. El devenise independent de cetate, putând să îşi procure bani şi trupe cu ajutorul decarhilor, fapt care a atras multe suspiciuni asupra persoanei sale.

În curând, adversarii lui Lysandros au început să îl lipsească pe aceste de mijloacele care îl făceau să fie atât de puternic, pentru a nu-l împinge la o lovitură de forţă. Prietenii săi au fost înlăturaţi din funcţiile pe care le deţineau, iar Lysandros a fost rechemat la Sparta. El a instalat regimul Celor Treizeci de Tirani la Atena, după ce a reuşit să fie numit harmostes în această cetate. După izbucnirea conflictului dintre tiranii şi democraţii athenieni, eforii l-au împuternicit pe regele Pausanias să se deplaseze la Atena cu o armată pentru a contracara acţiunile lui Lysandros. Regele a înlesnit reinstaurarea regimului democratic la Atena, sesizând faptul că interesul Spartei nu se putea întemeia pe conduceri nepopulare şi fragile. Mai mult, Pausanias i-a convins pe democraţii athenieni să accepte hegemonia spartană.

Începând cu 403, eforii nu au mai susţinut decarhiile instalate de Lysandros şi au încetat să mai impună sistematic harmostai în oraşele greceşti şi să mai perceapă tribut în mod regulat. Pentru câţiva ani, puterea lui Lysandros a înregistrat un recul, deoarece meritele sale excepţionale îi făceau pe lacedemonieni să se teamă că ar dori să provoace transformări revoluţionare la Sparta.

În anii care au urmat victoriei în războiul peloponesiac, spartanii au profitat de superioritatea lor militară pentru a-i readuce la ascultare pe aliaţii care manifestaseră prea multă independenţă. Sparta i-a somat pe eleaţi să acorde „autonomie” oraşelor periece. În urma refuzului eleaţilor, regele Agis a condus împotriva acestora două campanii, în anii 400 şi 399, reuşind să îi spună. Însă principala preocupare în materie de politică externă a lacedemonienilor în perioada 403-397 a constituit-o Imperiul Persan. Sparta era datoare să ramburseze sumele primite în timpul războiului peloponesiac şi să recunoască suveranitatea

78

Marelui Rege asupra cetăţilor din Asia Mică „eliberate” de sub dominaţia Atenei. În această din urmă problemă, Sparta a acţionat în mod inegal, menţinând controlul unor cetăţi şi cedându-le pe altele perşilor. Curând, spartanii au profitat de criza creată la moartea regelui Darius II, în 404. Pe tronul Ahemenizilor a fost instalat fiul mai mare al lui Darius II, Artaxerxes II (404-359), în timp ce fratele mai tânăr al noului rege, Cyrus cel Tânăr, a fost acuzat de satrapul Tissaphernes de complot împotriva noului rege. La insistenţele mamei celor doi prinţi, Cyrus a fost iertat şi reinstalat în funcţia sa. Relaţiile dintre Cyrus (preferat de Lysandros şi de oligarhii din cetăţile greceşti din Asia Mică) şi Tissaphernes (favoritul democraţilor) au continuat să rămână ostile.

Afişând fidelitatea faţă de fratele său, Cyrus a recrutat, în secret, o armată formată din mercenari greci. El a primit ajutor şi din partea Spartei şi a fost susţinut de toate cetăţile greceşti din Asia Mică. Cyrus a pornit, în fruntea acestei armate, spre centru Asiei, dar a fost înfrânt într-o bătălie decisivă la Cunaxa, în apropiere de Babylon, în martie 410, unde a pierit. Corpul expediţionar grecesc, format din aproximativ 10.000 de soldaţi, s-a trezit izolat în mijlocul Imperiului Persan, înconjuraţi de trupele lui Artaxerxes. Aceştia şi-au ales noi conducători şi s-au retras prin munţii Kurdistanului şi ai Armeniei, regiuni care scăpau controlului Marelui Rege. Înfruntând dificultăţi şi obstacole aproape imposibil de depăşit, „cei zece mii” au ajuns pe malul Pontului Euxin. Nefiind bine primiţi de cetăţile pontice, ei au fost nevoiţi să se reangajeze ca mercenari. Această expediţie a fost descrisă de către unul dintre participanţi, istoricul Xenophon, în lucrarea sa, Anabasis („Reîntoarcerea”). „Expediţia celor zece mii” a fost privită ulterior, de către greci, ca un semna al slăbiciunii Imperiului Persan şi a superiorităţii grecilor asupra „barbarilor”.

După Cunaxa, Tissaphernes a reluat controlul asupra satrapiei sale şi a cerut supunerea oraşelor greceşti din Asia Mică. Acestea au făcut apel la Sparta, care a trimis, în 400, un corp expediţionar. După un şir de operaţii confuze, spartanii şi perşii au încheiat un armistiţiu în 397 î.Hr. Propunerile de pace au fost trimise Spartei şi Marelui Rege.

După moartea regelui Agis II, în 398, succesiunea a fost revendicată de fratele acestuia, Agesilaos, şi de fiul răposatului, Leothydas. Pentru a-şi redobândi puterea şi influenţa, Lysandros a sprijinit alegerea lui Agesilaos ca rege, bun prieten al său din tinereţe. În 397, un tânăr spartan, care nu aparţinea clasei egalilor, Cinadon, a organizat un complot care urmărea răsturnarea sistemului. Cinadon se baza pe sprijinul spartanilor „inferiori”(hypomeiones – cei care îşi pierduseră îşi pierduseră lotul de pământ şi nu mai puteau participa la syssitiai – mesele comune), al periecilor şi al hiloţilor înstăriţi (neodamodeis). Complotul a fost lichidat prin trimiterea lui Cinadon într-o misiune într-un mic oraş din Laconia, urmată de arestarea sa din ordinul eforilor. Acest incident dă seama despre nemulţumirile unor largi categorii ale populaţiei spartane faţă de sistemul socio-politic existent.

În pofida reducerii numărului egalilor, în secolul IV, populaţia Laconiei a crescut. Se pare că în aceeaşi perioadă a fost emisă o nouă dispoziţie care permitea înstrăinarea kleros-ului, lotul moştenit de la părinţi. De asemenea, circulaţia metalelor preţioase a înregistrat o mare înflorire la Sparta, deşi legea interzicea deţinerea lor. Însă spartanii îmbogăţiţi vărsau, clandestin, sume de bani cetăţenilor sărăciţi, pentru a-i ajuta să-şi păstreze rangul sau să supravieţuiască, achiziţionând, în schimb, loturile acestora. Pe de altă parte, numărul hiloţilor înstăriţi erau tot mai mare, o parte din aceştia reuşind să primească cetăţenia (neodamodeis). Însă mulţi neodamodeis nu aveau pământuri şi formau o masă cu un statut ambiguu, lipsită de mijloace de existenţă. Aceştia luptau, în timp de război, ca hopliţi (soldaţi greu înarmaţi), alături de egali.

Existenţa acestor categorii intermediare tot mai numeroase, care beneficiau de aceeaşi pregătire militară ca şi egalii, dar care nu se bucurau de drepturile economice ale acestora, constituia sursa unor profunde nemulţumiţi şi motive de agitaţie revoluţionară. Statul spartan a menţinut vechea ordine constituţională, astfel că numărul egalilor, care beneficiau de toate

79

drepturile politice şi economice, a scăzut continuu. De aceea, spartanii, care nu doreau să întreţină în inactivitate un mare număr de „inferiori” pe cheltuiala lor proprie sau a cetăţii, au permis, în două rânduri, recrutarea acestora ca mercenari de către tiranul Dionysios din Syracusa. Mai mult, Sparta îi îndepărta pe aceşti soldaţi nedoriţi, trimiţându-i în expediţii spre ţinuturi cât mai îndepărtate.

Între timp, Marele Rege, îndemnat de satrapul Pharnabazes, a trecut la o contraofensivă maritimă de anvergură şi a încredinţat comanda operaţiunilor navale athenianului Conon, refugiat în Ciprul, la regele Euagoras, din Salamina. De asemenea, emisarii persani au împărţit mari cantităţi de aur mai multor cetăţi din Grecia, pentru a le determina să se ridice împotriva Spartei.

Regele Agesilaos a fost trimis în Asia Mică, în 396, în fruntea unui corp expediţionar de 8.000 de oameni, pentru a le veni în ajutor trupelor lacedemoniene aflate deja acolo. El a încercat, încă de la început, să imprime acestei campanii aspectul unei „cruciade” panhellenice, însă acest fapt nu a fost acceptat de ceilalţi greci. Agesilaos s-a grăbit să scape de Lysandros, căruia nu i-a permis să îşi exercite atribuţiile, folosindu-se de calitatea sa de membru al statului major al armatei. Regele spartan a obţinut o victorie clară împotriva lui Tissaphernes, la Sardes şi a supus jafului teritoriile persane din Anatolia occidentală. Ca urmare, Artaxerxes l-a revocat pe Tissaphernes şi l-a executat. Agesilaos şi-a condus armata spre vest, ajungând în Cappadocia.

În 395, Agesilaos a primit şi comanda flotei. El a încredinţat comanda flotei cumnatului său, Peisandros. Între timp, insula Rhodos s-a revoltat împotriva Spartei şi a primit flota condusă de Conon şi de Pharnabazes, în 394. În acest moment, Marele Rege a dat semnalul pornirii la contraofensivă, declanşând războiul corinthic (395-386).

Thebanii, conduşi de democratul Ismenias, au intervenit într-un conflict între phocidieni şi locrieni, în favoarea acestora din urmă. Phocidienii au făcut apel la aliaţii lor spartani, fapt care i-a convins pe athenieni să intre în alianţă cu thebanii. Eforii spartani au trimis două armate împotriva Beoţiei. Una dintre armate era comandată de Lysandros, iar cealaltă de către regele Pausanias. Fără a-l aştepta pe Pausanias, Lysandros i-a atacat pe thebani la Haliarte, în Beoţia, şi a fost ucis în luptă, iar spartanii au avut pierderi mari, Pausanias a fost nevoit să încheie armistiţiul şi să se retragă în Pelopones.

În 395, membrii facţiunii democratice de la Corinth, Atena, Theba şi Argos, s-au reunit la Istm, unde au pus bazele unei coaliţii antispartane. În curând, în această alianţă au intrat şi leucadienii, eubeenii, acarnanienii şi cetăţile din Peninsula Chalcidică. Însă spartanii au obţinut o victorie clară, în 394, la Nemeea, împotriva aliaţilor. Rechemat din Asia Mică, regele Agesilaos a triumfat, la rândul său, împotriva aliaţilor, în bătălia de la Coroneea, în acelaşi an. Însă cetăţile de pe coasta asiatică cu alungat, după victoria lui Conon de la Cnidos, garnizoanele spartane. Flota condusă de Conon şi Pharnabazos a reuşit să ocupe insula Kythera, în vestul Mării Egee, ameninţând direct teritoriul laconian. Flota atheniană a intrat în Golful Saronic. Cu ajutorul aurului persan, Conon a finanţat reconstruirea Zidurilor Lungi, punând Atena la adăpost de atacurile terestre ale spartanilor.

Luptele s-ai desfăşurat, în Grecia, în zona Corinthului. Pentru a se proteja împotriva oligarhilor şi a spartanilor, democraţii corinthieni au ajuns la un acord de sympoliteia cu Argos; astfel argienii şi corinthienii au ajuns membrii unei singure cetăţi cu regim democratic. Acest fapt a fost interpretat de oligarhii corinthieni drept o anexare a cetăţii lor de către Argos.

În 390, spartanii au suferit o grea înfrângere la Lechaion, unde o unitate a armatei lor a căzut în ambuscada organizată de strategul athenian Iphikrates; 270 de soldaţi lacedemonieni au pierit, cu acest prilej, sub loviturile infanteriştilor athenieni uşor înarmaţi (peltastai) care şi-au făcut, astfel, intrarea, în istoria militară a lumii antice.

Navarhul lacedemonian Teleutias a încercat, începând din 391, să cucerească insula Rhodos, dar Atena l-a trimis împotriva acestuia pe strategul Thrasybullos. Acesta a mai supus insulele Lesbos şi Chios, apoi a întreprins, în 390, o campanie în nordul Mării Egee, unde a

80

obţinut adeziunea mai multor oraşe, printre care se numărau Thasos, Bizanţ, Chalcedonia, unde a restabilit regimul de taxe în profitul Atenei (precum dreptul de 5% pentru mărfurile care tranzitau strâmtoarea Bosfor) şi a ridicat de la aliaţi sume considerabile. Convins că împăcarea dintre Sparta şi Imperiul Persan este inevitabilă, Thrasybullos a încercat să repună bazele imperiului athenian. El însă a murit în 389, la Aspendos, în Pamphylia, în cursul unei lupte cu localnicii exasperaţi de jafurile athenienilor. În schimb, partizanii săi au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte, deoarece athenienii nu doreau să îi urmeze pe aceşti partizani ai continuării războiului. După moartea lui Thrasybullos, Atena va depune un efort financiar şi militar tot mai redus în vederea continuării războiului. Între timp, Marele Rege era iritat de ajutorul acordat de athenieni regelui Euagoras din Cipru, care se revoltase împotriva dominaţiei persane. Încurajat de prospartanul Tinbazes, pe care Artaxerxes l-a numit satrap la Sardes, şi de către noul său aliat, tiranul Dionysos al Syracusei, Sparta a trimis în Strâmtori o flotă comandată de Antalcidas, ameninţând astfel căile de aprovizionare ale Atenei. Atena a trebuit să se resemneze, deoarece flota sa era mult mai puţin numeroasă decât cea a Spartei şi să accepte pacea, în 387.

Pacea, cunoscută sub numele de „Pacea Regelui”, sau „Pacea lui Antalcidas” confirma suveranitatea persană asupra oraşelor greceşti din Asia Mică. Atena a obţinut recunoaşterea suveranităţii asupra insulelor Lemnos, Imbros şi Skyros şi a Ciprului. În acelaşi timp, una dintre clauzele păcii era „autonomia” celorlalte oraşe greceşti, conţinea ameninţarea voalată la adresa tuturor elenilor. Acesta era un ordin şi un ultimatum prin care regele persan îşi impunea voinţa şi hotărârile în lumea greacă. Urmărea, astfel, ca nici una din cetăţile greceşti să nu mai poată deveni o mare putere care să ameninţe interesele persane. Principalul garant al acestei devenise, din nou, Sparta, prin forţa sa militară, şi prin ajutorul primit de la regele ahemenid.

Lacedemonienii au convocat un congres panhellenic la Sparta, cerându-le tuturor delegaţilor cetăţilor greceşti s jure că vor respecta pacea regelui. Thebanii au dorit să depună acest jurământ în numele tuturor beoţienilor, lucru care nu a fost acceptat de regele spartan Agesilaos. Ameninţându-i pe thebani cu o intervenţie militară, aceştia din urmă au renunţat. În felul acesta, cetăţile beoţiene Orchomenos, Thespiai şi Plateea au obţinut satisfacţie şi confederaţia beoţiană a fost dizolvată. Facţiunea antilaconiană de la Theba, condusă de Ismenias, care aspira la reinstaurarea hegemoniei cetăţii sale asupra Beoţiei, s-a resemnat, pentru moment. Agesilaos a ordonat, de asemenea, dizolvarea unificării Argosului şi a Corinthului, permiţând revenirea din exil şi reinstalarea la putere a oligarhilor în aceasta din urmă.

În schimb, spartanii şi-au menţinut hegemonia asupra Peloponesului, cerându-le mantineenilor să dărâme zidurile cetăţii iar locuitorilor din Phind le-a impus să îi recheme pe oligarhi, în 385.

Sparta a trimis trupe în ajutorul regelui Alcetas al Epirului, în 384 şi 383 pentru a-l ajuta să respingă o invazie a ilirilor, şi chiar în Asia, pentru a-i sprijini pe satrapii revoltaţii împotriva Marelui Rege.

În 382, cetăţile chalcidice Alcanthos şi Apollonia s-au plâns, la Sparta, împotriva olynthienilor care le presau să intre în Confederaţia chalcidică. Delegaţii cetăţilor respective le-au atras atenţia lacedemonienilor asupra sprijinului oferit de regele Amyntas al Macedoniei olynthienilor şi a negocierilor secrete pe care le angajaseră aceştia cu Atena şi cu Theba. Dorind să prevină formarea unei noi coaliţii, precum cea pe care a trebuit să o înfrunte în timpul războiului corinthic, şi cunoscând faptul că Atena şi Theba acceptaseră forţat pacea regelui, Sparta a convocat Adunarea Federaţiei peloponesiene. Majoritatea aliaţilor s-au pronunţat pentru război pentru război împotriva Olinthului.

În 382, unul dintre contingentele spartane trimise spre Chalcidica, a cucerit cetatea thebană Cadmeea, iar facţiunea prolaconiană locală a luat puterea în oraş. Ismenias, liderul facţiunii antilaconiene, a fost condamnat şi executat. În acel moment, a devenit clar că Sparta exercita o dominaţie despotică asupra elenilor.

81

În 379, spartanii i-au obligat să capituleze şi să devină aliaţii lor. Astfel că Sparta a încălcat pacea regelui, construind o serie de alianţe care depăşeau fruntariile Peloponesului.

Între timp, Atena a încheiat o alianţă defensivă cu Chios, invocând faptul c ă aceasta nu încălca pacea regelui. Pe de altă parte, retorul Isocrates a publicat, în 380, un discurs destinat, teoretic, să fie rostit la jocurile olimpice (panegyres), în care relua o temă mai veche, abordată şi de Georgias şi Lysias, referitoare la necesitatea concilierii între Atena şi Sparta şi a unităţii lumii greceşti. Isocrates îi îndemna, totodată, pe greci, să pornească sub conducerea Atenei, la cucerirea Imperiului Persan, reamintind de gloria acestei cetăţi în timpul războaielor medice, declanşate cu un secol în urmă. El nu ezita să adreseze critici voalate Spartei pentru tirania pe care o exercita în Grecia prin intermediul harmoniştilor şi a regimurilor oligarhice impuse, dar mai ales pentru prietenia cu Marele Rege.

Cu ajutorul a şapte exilaţi refugiaţi la Atena, thebanii i-au masacrat pe oligarhii aflaţi la conducerea cetăţii şi i-au eliberat pe deţinuţii politice din închisori, într-o singură noapte. Întreaga populaţie thebană a aderat la revoltă şi a asediat garnizoana spartană de la Cadmeea, în 379. Atena a trimis un contingent în sprijinul thebanilor şi garnizoana spartană a predat cetatea Cadmeea, primind, în schimb, dreptul de a se retrage.

Înţelegând dificultatea situaţiei, regele Agesilaos i-a cedat comanda militară colegului său, regele Cleombrotos. Acesta l-a instalat ca harmostes la Thespiai pe prietenul său, Sphodrias.

Între timp, la Theba, a fost instaurat un regim democratic, asemănător cu cel al Atenei. Magistraţii au luat numele de beotarhi, care fusese purtat de strategii beoţieni până în anul 386. Astfel, thebanii şi-au făcut cunoscută intenţia de a deveni hegemoni ai întregii Beoţii.

În fruntea noului regim s-au aflat Pelopidas şi Epaminondas, care i-au mobilizat pe ţăranii beoţieni şi i-au supus unei instrucţii militare intensive. În plus, ei au creat un detaşament de elită format din 300 de tineri războinici permanenţi, cunoscut sub numele de „batalionul sacru”.

În 378, Sphodrias, harmostele din Thespiai, a încercat să atace Pireul prin surprindere, dar iniţiativa sa a fost descoperită de athenieni. Aceştia s-au plâns la Sparta, dar Spodrias a fost achitat. Se pare că această diversiune a fost pusă la cale chir de regii spartani Agesilaos şi Cleombrotos, pentru a-i determina pe athenieni să încalce primii pacea regelui.

Până atunci, Atena se arătase ezitantă, deşi încheiase mai multe alianţe în numele „libertăţii comune”. Însă athenienii doreau să evite represaliile spartane şi erau neîncrezători faţă de Pelopidas.

Sub influenţa unei noi generaţii de oameni politici, precum oratorul Kallistratos şi strategii Iphikratos, Timotheos, fiul lui Conon şi Habrias, Atena a înfiinţat în 378/377, la exact 100 de ani de la crearea celei dintâi, a doua Confederaţie maritimă. Aceştia au impulsionat refacerea zidurilor Pireului şi a flotei atheniene şi au reorganizat finanţele atheniene.

Preliminariile acestei noi ligi se regăsesc în tratatele bilaterale, încheiate de Atena, începând cu 384, cu diferite cetăţi egeene: Byzantion, Chios, Rhodos şi Mytilene, iar, ulterior, Theba. Atena deţinea hegemonia (conducerea militară) a acestei noi alianţe. Symmahia le era deschisă tuturor celor care doreau să adere la ea, cu excepţia celor supuşi Marelui Rege. Această clauză era menită să îl asigure pe regele ahemenid că noua alianţă nu era îndreptată împotriva Imperiului Persan, ci viza doar Sparta. De data aceasta, aliaţii erau pe picior de egalitate cu Atena, nefiind obligaţi să întreţină garnizoane şi să plătească tribut. De asemenea, athenienii interziceau crearea unor noi cleruhii pe pământurile cetăţilor aliate, practică detestată de acestea. Pe de altă parte, era interzis ca athenienii să poată cumpăra domenii sau să obţină ipoteci funciare în schimbul împrumuturilor pe teritoriul cetăţilor aliate.

În schimb, Atena se obliga, alături de ceilalţi aliaţi, să vină în ajutorul oricărui membru al confederaţiei, în cazul în care acesta ar fi fost atacat. Cu toate acestea, Kallistratos a instituit practica plătirii, de către aliaţi, a unei contribuţii (syntaxis), care era, însă, plătită doar pe timp de război şi a cărei repartizare era votată de către Consiliul federal. Contribuţiile erau utilizate

82

exclusiv pentru cheltuieli militare. Între timp, spartanii au efectuat mai multe expediţii în Beoţia, dar thebanii au evitat

luptele deschise şi au ripostat prin organizarea unor ambuscade. Ei le-au interzis, în 376, spartanilor, accesul în Beoţia, blocând trecătorile de pa Kitheron. Mai mult, în anul următor, forţele thebane au învins la Tegyrai un contingent spartan de două ori mai numeros.

Spartanii au încercat, în 376, să instituie o blocadă navală împotriva Atenei, dar blocada a fost spartă de strategul athenian Habrias, care a repurtat apoi o victorie lângă Naxos. În 375, flota atheniană a obţinut un nou succes la Alyzeia, în Marea Ionică, sub comanda lui Timotheos, împotriva escadrelor spartane.

În acelaşi an, ostilităţile au fost, provizoriu, suspendate. Marele Rege, care avea nevoie de mercenari pentru a reprima o revoltă în Egipt, a trimis emisari în toate cetăţile elene pentru a le cere reînnoirea păcii comune din 386.

În curând, Atena a obţinut ralierea Corcyrei şi a cetăţilor din Acarnania, la confederaţia pe care o conducea, în dauna Spartei.

În 371, Atena, care era mulţumită de reconfirmarea sa ca primă putere navală a lumii greceşti, a reluat negocierile cu Sparta.

Atena era îngrijorată de ascensiunea Thebei, care refăcuse, sub hegemonia sa, Liga Beoţiană, şi de creşterea puterii tiranului Iason, din Pherai, care unificase întreaga Thessalie sub autoritatea sa şi care dispunea de o puternică armată.

Thebanii au folosit metodele cele mai brutale pentru a-i supune pe beoţieni: au dărâmat zidurile de apărare de la Thespiai, au dărâmat Plateea în întregime şi i-au expulzat pe plateeni, gesturi care au provocat indignare la Atena. Din acest moment, prioritatea politică a Atenei, dar şi a Spartei, era oprirea expansiunii thebane. În 371, phocidienii le-au cerut ajutor lacedemonienilor împotriva Thebei, iar Sparta a trimis în Grecia Centrală o armată condusă de regele Cleombrotos.

Atena a trimis, în iunie 371, o ambasadă la Sparta, pentru a pregăti o nou pace comună, în cord cu emisarii Marelui Rege. Ea recunoştea hegemonia Spartei pe uscat şi Sparta recunoştea supremaţia navală atheniană. Astfel, Sparta şi Atena deveneau garanţii păcii regelui, afirmând că apără „autonomia” cetăţilor greceşti.

Epaminondas a dorit să semneze tratatul în numele tuturor beoţienilor. Agesilaos s-a opus acestei cereri, care, dacă ar fi fost acceptată, ar fi consfinţit hegemonia thebană asupra beoţienilor. În urma refuzului lui Epaminondas, regele spartan Cleombrotos a primit ordinul să invadeze imediat Beoţia. Confruntarea decisivă s-a desfăşurat la sud-vest de Theba, în apropierea orăşelului Leuctra. Epaminondas, care se afla în fruntea trupelor thebane, a introdus o inovaţie tactică, consacrată ulterior în practica războaielor: contrar tradiţiei, el şi-a dispus cele mai bune unităţi pe aripa stângă, care avea o adâncime de 80 de rânduri (faţă de numai 12, cât numărau trupele spartane). Cu această falangă compactă, Epaminondas a atacat aripa dreaptă a lacedemonienilor, obţinând o strălucită victorie. Pe câmpul de luptă au căzut regele Cleombrotos, 400 de spartani şi alţi 600 de peloponesieni (deci o treime din cetăţenii combatanţi) au pierit în luptă. Această victorie a pus capăt superiorităţii militare terestre a Spartei şi a făcut din Theba un nou candidat la hegemonia asupra Greciei.

c. Hegemonia thebană (371-362 î.Hr.) Thebanii l-au chemat în ajutor, în bătălia de la Leuctra, pe aliatul lor, tiranul Iason, din

Pherai. Acesta nu numai că nu a participat la bătălie, dar, după sfârşitul acesteia, le-a permis supravieţuitorilor armatei lui Cleombrotos să plece spre Sparta. Apoi, Iason a plecat spre Thessalia jefuind Phocida şi distrugând fortăreaţa Heracleea Thrahes (colonie spartană) din apropiere de Thermopylae, pe drumul de întoarcere. Era evident că Iason, care era şi protectorul regelui Epirului, Alcetas, nutrea ambiţii expansioniste în Grecia. Pentru prima dată în istoria sa, Grecia era ameninţată de un principe din zonele nordice. Regiunile septentrionale

83

ale Greciei înfloriseră în secolul IV î.Hr., din punct de vedere demografic, economic şi militar. Iason deţinea funcţia de şef militar al federaţiei thessaliene (tagos) pe viaţă. Spre

deosebire de celelalte regiuni ale Greciei, Thessalia era întinsă, şi avea un sol fertil. Cavaleria thessaliană număra aproximativ 8.000 de oameni şi se bucura de o excelentă reputaţie. Iason dispunea de venituri considerabile, cu ajutorul cărora a reuşit să recruteze 10.000 de mercenari. Istoricul Xenophon i-a atribuit tiranului thessalian chiar ambiţia de a porni o expediţie de cucerire împotriva Imperiului Persan.

Însă Iason a fost asasinat în 370 şi Theba a scăpat de un aliat incomod, fiind capabilă să dea curs planurilor sale de hegemonie în centrul şi nordul Greciei. Thebanii au inclus, apoi, în sfera lor de influenţă, aproape toate neamurile din Grecia centrală: phocidieni, locrieni, malieni, dar şi pe acarnanieni şi eubeeni, care ieşiseră din Confederaţia atheniană.

După înfrângerea de la Leuctra, spartanii au acţionat cu luciditate. Eforii l-au însărcinat pe Arhidamos, fiul lui Agesilaos, să plece cu o armată spre Beoţia. Spartanii nu credeau că după această înfrângere, având puterea slăbită, îşi vor putea lua revanşa asupra thebanilor, dar era important ca lacedemonienii să le demonstreze aliaţilor că au capacitatea de a riposta.

Când thebanii au cerut Atenei, după Leuctra, ajutor împotriva Spartei, au fost primiţi cu răceală. Atena se bucura de slăbirea Spartei, deoarece devenea astfel singurul garant la păcii regelui. În consecinţă, athenienii i-au convocat la Atena pe delegaţii tuturor cetăţilor care susţineau pacea, pentru a-i pune să jure din nou; angajamentul de a respecta această pace, facultativ în timpul reuniunii de la Sparta, devenea acum obligatoriu. Toţi aliaţii lacedemonienilor, cu excepţia eleenilor, şi chiar spartanii au depus jurământ. Theba, care nu a participat la aceste negocieri, avea împotriva ei o coaliţie în fruntea căreia se găseau Atena şi Sparta.

Pe de altă parte, victoria de la Leuctra a modificat raportul de forţe în Grecia şi, mai ales, în Pelopones. Înfrângerea Spartei a fost urmată de slăbirea regimurilor oligarhice prolaconiene. Astfel, la Argos, oligarhii au plănuit, cu ajutorul mercenarilor, o lovitură de forţă. Planul a fost dejucat de democraţi, dar a stârnit mânia demosului argian. Peste 1.200 de oligarhi şi cetăţeni bogaţi au fost condamnaţi la moarte şi omorâţi cu lovituri de bâtă.

Mantineenii, obligaţi în 385, de spartani, să-şi distrugă cetatea, au reconstruit-o şi au adoptat un regim democratic. Ei au intervenit apoi în războiul civil din Tegeea, desfăşurat între oligarhi (favorabili Spartei) şi democraţi, în favoarea ultimilor. Sub pretextul încălcării prevederilor păcii regelui de către mantineeni, regele spartan Agesilaos a intervenit în conflict. Democraţii din Mantineea şi din Tegeea erau partizanii unirii tuturor arcadienilor într-o federaţie. Arcadienii, sub conducerea strategului Lycophron, şi-au organizat apărarea şi au trimis o ambasadă la Atena, dar athenienii au refuzat să îi ajute. În acest fel, arcadienilor nu le-a rămas altă soluţie decât să se apropie de Theba. Beoţienii au trimis în Pelopones o armată comandată de strategii Pelopidas şi Epaminondas. Agesilaos s-a retras, iar cei doi strategi thebani au primit dovezi de prietenie din partea cetăţilor periece din Laconia. Laconia a fost invadată, pentru prima dată în istoria sa, de o armată străină, în iarna anului 370/369. Agesilaos a refuzat o luptă deschisă cu armata thebană şi manevrele lui Epaminondas au fost stânjenite de umflarea râului Eurotas. Epaminondas a devastat Laconia, dar a renunţat la cucerirea Spartei. Spartanii s-au confruntat şi cu un complot al inferiorilor, dar au eliberat hiloţi, pe care i-au înrolat. Pe de altă parte, aliaţii le-au rămas fideli, în general, spartanilor.

După retragerea din Laconia, Epaminondas a pătruns cu armata pe teritoriul Messeniei, unde a fost întâmpinat ca eliberator. Foştii hiloţi din Messenia şi messenienii împrăştiaţi au fost încurajaţi să revină în patrie. Pe înălţimile de la Ithome a fost fondat un nou oraş, fortificat, iar Epaminondas a fost onorat cu titlul de oikistes (fondator) al acestei cetăţi. Sparta a pierdut, dintr-o singură lovitură, jumătate din teritoriul său, egalii fiind privaţi de proprietăţile pe care la deţineau în bogata câmpie a Messeniei, însă mai grav era faptul că Sparta era înconjurată numai de inamici: messenienii, arcadienii, care au fondat, în curând, la

84

frontiera laconiano-arcadiană, cetatea Megalopolis, şi argienii. Singurii aliaţi care i-au mai rămas fideli Spartei erau cetăţile Corinth şi Phlios. Sparta a cerut ajutor Atenei. Atena a trimis în Laconia un corp expediţionar, dar acesta a ajuns cu întârziere în Pelopones, după încheierea expediţiei conduse de Epaminondas. În 369, Atena şi Sparta au încheiat o alianţă, convenind să împartă hegemonia (comanda operaţiunilor militare).

După revenirea la Theba, Epaminondas şi Pelopidas au fost supuşi unei judecăţi, deoarece depăşiseră termenul funcţiei lor, în cursul campaniei. Fiind achitaţi, ei s-au angajat într-o politică activă de obţinere a hegemoniei thebane asupra Greciei. Thebanii au răspuns la apelurile thessalienilor, care le cereau ajutor împotriva tiranilor din Pherai, succesorii lui Iason. Pelopidas a fost capturat de tiranul Alexandros, în 368, şi nu a fost eliberat decât după două campanii. În 364, Pelopidas a câştigat la Kynoskephalos o mare victorie împotriva lui Alexandros, dar a murit în bătălie.

Însă, în 369, după ce a expulzat trupele macedonene din Larissa în Thessalia, Pelopidas l-a urmărit pe regele Alexandros II, în regatul său. Pacea a fost obţinută după ce regele macedonean a trimis 50 de ostatici la Theba, printre care se afla şi Filip, fratele său mai tânăr.

În acelaşi an, Epaminondas a încercat să ocupe Istmul, pentru a sigura căile de comunicaţie terestre cu aliaţii săi din Pelopones, dar a eşuat în faţa Corinthului, rămas fidel Spartei, şi sprijinit de strategul athenian Habrias.

Epaminondas a pornit, în 367, o campanie împotriva Ligii Aheene, din nord-estul Peloponesului, intervenind în ajutorul oligarhilor moderaţi. Deoarece însă Theba a decis să îi sprijine pe democraţi, oligarhii au triumfat şi au luat legăturile cu Sparta. Pe de altă parte, odată înlăturat pericolul spartan, arcadienii au început să devină nemulţumiţi faţă de thebani, pe care îi acuzau că nu le susţineau revendicările teritoriale împotriva eleenilor.

Marele Rege a trimis iar ambasade pentru a-i convinge pe greci să reînnoiască tratatul de pace din 386. Neavând încredere în spartani, Artaxeres nu a mai primit oferta acestora. Pelopidas, trimis la Susa, a căpătat, în schimb, încrederea regelui şi Theba a devenit garantul păcii. Grecii nu au dorit să depună jurământul de credinţă, iar thebanii au încercat să convingă fiecare cetate, în parte.

Athenienii nu au respectat clauzele păcii din 367/366, prin care li se cerea să îşi retragă flota, ba, mai mult, au atacat insula Samos, de unde au alungat garnizoana persană. Realizând că flota atheniană era din nou stăpâna mării şi temându-se de o eventuală colaborare a Atenei cu satrapii revoltaţi, Artaxerxes a recunoscut drepturile acesteia asupra fostei colonii Amphipolis din Thracia. Concomitent, regele i-a îndemnat pe thebani să construiască o flotă suficient de puternică pentru a înfrunta pe mare Atena şi chiar le-a furnizat mijloace financiare în acest scop. În 364, când o parte a flotei era gata, Epaminondas a pornit pe mare şi a convins Chios, Byzantion şi Rhodos să iasă din Confederaţia atheniană. Se pare că atunci Theba ar fi pus bazele unei noi confederaţii, rivală celei de-a doua confederaţii atheniene. Doar Byzantion a acceptat alianţa cu Theba, Chios şi Rhodos, ezitând să facă acest lucru; ele au părăsit confederaţia atheniană câţiva ani mai târziu. Epaminondas urmărea astfel să intercepteze convoaiele de grâu care veneau dinspre Egipt şi dinspre Marea Neagră, iar flotele unite ale celor patru cetăţi ar fi putut lupta împotriva flotei atheniene. În aceeaşi perioadă, Ceos şi Naxos s-au revoltat. Odată dispărut pericolul spartan, aliaţii nu mai agreau ideea de a plăti contribuţiile de război care finanţau campanii militare întreprinse, adesea, doar în interesul Atenei. Stabilirea unei cleruhii atheniene la Samos a contribuit într-o şi mai mare măsură, la scăderea popularităţii Atenei printre aliaţii săi. Atena s-a văzut nevoită să intervină pentru a reprima aceste revolte, fără a lua, totuşi, măsuri la fel de dure ca în secolul V.

În pofida campaniei navale a lui Epaminondas şi a manevrelor diplomatice, Theba nu a reuşit să distrugă Confederaţia atheniană şi nici puterea maritimă a acesteia. Începând din 363, flota thebană este tot mai rar menţionată.

85

În 365, thebanii i-au convins pe corinthieni să încheie o pace separată şi să recunoască independenţa Messeniei. Totuşi, relaţiile thebanilor cu arcadienii au continuată să se înrăutăţească. Lycomedes din Mantineea încheiase, încă din 366, pacea cu Atena.

În 364, arcadienii au invadat Elida şi au preluat controlul asupra sanctuarului de la Olympia. Magistraţii arcadieni, care aparţineau facţiunii democratice, dar în majoritatea lor de origine tegeeată, au utilizat fondurile templului pentru a-i plăti pe eparitoi (trupele de elită arcadiene), care proveneau din rândul arcadienilor săraci. Mantineenii au protestat şi au obţinut sprijinul Adunării celor Zece Mii, formată din proprietari. Eparitoi au fost nevoiţi să se angajeze mercenari în alte zone şi au fost înlocuiţi de soldaţii-proprietar, care nu aveau nevoie de solde. Confederaţia arcadiană a început să evolueze spre un regim oligarhic. Arcadienii au încheiat pace cu eleenii; acest fapt constituia o încălcare a clauzelor alianţei cu Theba, care interziceau orice pace separată. Harmostul theban din Tegeea i-a arestat pe magistraţii arcadieni, dar i-a eliberat la protestele Celor Zece Mii. În urma diferendului dintre democraţi şi Cei Zece Mii, Confederaţia arcadiană s-a destrămat.

Epaminondas l-a susţinut pe harmostul din Tegeea şi pe tegeaţi şi a decis să intervină în Arcadia pentru a-i reinstala la putere pe aliaţii Thebei. Mantineea a apelat la eleeni şi la spartani. Sparta a trimis spre Arcadia o armată condusă de Agesilaos. Epaminondas a atacat Sparta şi Agesilaos a fost nevoit să revină. Cele două armate s-au întâlnit la Mantineea, în 362. Epaminondas a aplicat aceeaşi tactică, utilizată şi în bătălia de la Leuctra şi a obţinut victoria, dar a căzut pe câmpul de luptă.

După câteva luni de la această bătălie, athenienii, aheenii, arcadienii, eleenii şi phliasienii şi-au reînnoit alianţa şi au pornit împotriva Confederaţiei beoţiene, dar cum ambele coaliţii nu au reuşit să obţină victoria, au încheiat o nouă pace comună, îmbinată cu o alianţă.

Prin pacea încheiată în 361, grecii se angajau să se ridice împotriva celor care ar viola clauzele acesteia. De asemenea, era recunoscută independenţa messenienilor. Aceştia fiind foştii hiloţi ai Spartei, lacedemonienii au refuzat să se asocieze la pace, rămânând izolaţi în plan diplomatic.

Pacea comună era, însă, extrem de fragilă. Unele oraşe arcadiene s-au opus integrării în noua cetate Megalopolis. Acestea i-au chemat pe mantineeni în ajutor, în timp ce magalopolitanii au apelat la thebani. Aceştia din urmă i-au constrâns pe arcadieni să rămână la Megalopolis. Puterea Thebei nu s-a prăbuşit brusc; începând din 357, thebanii au încercat să reia politica expansionistă, dar nu mai dispuneau de mijloace materiale suficiente şi nici de conducători de talia lui Pelopidas şi a lui Epaminondas.

În acest timp, tiranul Alexandros din Merai a ocupat mai multe insule din Marea Egee, de unde efectua expediţii piratereşti împotriva convoaielor atheniene. Flota sa a pătruns chiar în portul Piure şi a jefuit arsenalele. Atena a mai primit lovituri şi în Thracia, din partea regelui odrys Cotys, dar şi a unui nou inamic a cărui putere se ridica ameninţător din partea septentrională a Greciei: Macedonia. Eşecurile repetate i-au determinat pe athenieni să îi înlăture pe conducătorii consideraţi responsabili. Oratorul Kallistratos, condamnat la moarte în contumacie, şi-a găsit azil la curtea regelui Macedoniei, Perdiccas III.

86

14. ASCENSIUNEA ŞI HEGEMONIA MACEDONIEI (361-334 Î.HR.) a. Principalele mărturii despre Macedonia de dinainte de Filip II şi Alexandru cel Mare

sunt conţinute în lucrările lui Herodot şi Tucidide, care sunt surse relativ târzii şi fac orice reconstituire a acestei epoci istorice să fie riscantă.

Potrivit lui Herodot, regele Alexandros I Philehellenos, care domnea în Macedonia în perioada războaielor medice, era cel de-al şaptelea suveran provenit dintr-o dinastie originară din Argos: strămoşii săi aparţineau ramurii exilate a familiei regale a Temenizilor, urmaşi ai lui Herakles. Ei au întemeiat în Macedonia dinastia Argeazilor şi şi-au impus dominaţia asupra văii Haliakmonului. După retragerea perşilor, în 479-478, Alexandros I şi-a extins graniţele regatului spre este, intrând în stăpânirea bogatelor mine de aur şi de argint. Alexandros a fost admis cu greutate la jocurile olimpice, în virtutea descendenţei sale din familia regală argiană.

La rândul său, Tucidide a confirmat mărturia lui Herodot privitoare la originea destul de recentă a dinastiei macedonene. În plus, Tucidide consemna faptul că aceste regat cuprindea trei regiuni distincte: Macedonia de Jos, cuprinsă între muntele Olympos şi râul Axios (Vardar), care constituia nucleul regatului, fiind zona cucerită la început, teritoriile aflate între Axios şi Strymon, şi Macedonia de Sus, ale căror ethné (populaţii) „aliate şi supuse” aveau principii lor proprii (în special lynkestai şi elymiotidai).

Imaginea privitoare la originea etnică a macedonenilor, aşa cum este reflectată în istoriografia antică, este destul de echivocă. Situaţi într-o zonă periferică a Greciei, având forme de organizare statală şi obiceiuri diferite faţă de ceilalţi eleni, macedonenii erau percepuţi ca „barbari”. În ceea ce priveşte limba macedoneană, acesta nu este cunoscută, însă, se pare că era cel puţin înrudită cu limba greacă, dacă nu cumva era un dialect mai puţin evoluat al acesteia. Cert este că limba macedoneană conţinea şi numeroşi termeni care nu erau de origine greacă. Pentru istoricii greci care îi admirau pe argeazi, macedonenii constituiau o categorie intermediară între greci şi barbari.

Din punct de vedere politic, Macedonia nu a cunoscut polis-ul, ci era mai apropiată, ca structură, de cea a populaţiilor „barbare” din zonă: asupra populaţiei rurale şi pastorale domnea o aristocraţie al cărei principal mod de a-şi petrece timpul erau războiul, vânătoarea şi banchetele. Ei erau supuşi autorităţii supreme, reprezentate de către rege, prin relaţii de „vasalitate”. Din acest motiv, autoritatea regală nu se exercita sub forma unui absolutism monarhic, ci era mai curând sinonimă cu funcţia de şef militar. Moravurile aspre ale macedonenilor se reflectau şi în relaţiile interpersonale dintre rege şi aristocraţi: suveranul îi numea hetairoi (însoţitori), iar aceştia îl tratau pe rege ca pe un egal investit cu o poziţie superioară. Însă, în acelaşi timp, acest fapt explică şi lipsa de autoritate a regelui şi starea aproape permanentă de instabilitate politică. Principii argeazi recurgeau, adeseori, la sprijinul unor clanuri aristocratice pentru a-l elimina pe rege. Intrigile şi comploturile fratricide erau o practică frecvent întâlnită în dinastia argeazilor. Rezultatul acestor disensiuni interne erau anarhia.

În schimb, în comparaţie cu cetăţile greceşti, al căror teritoriu era minuscul şi, în general, arid, Macedonia era întinsă şi avea câmpii fertile şi munţi bogat împăduriţi; resursele sale erau numeroase: grâu, turme, lemn, aur şi argint, însă lipsa de stabilitate politică nu permitea o exploatare sistematică a acestora.

Istoria Macedoniei înainte de Filip II se prezenta ca o alternanţă de etape de unitate cu perioade de anarhie. Uneori, un rege reuşea să îşi elimine rivalii şi să restabilească autoritatea asupra dinaştilor macedoneni din zona de nord, situaţie care conducea la o relativă prosperitatea şi putere. Regele reuşea să aducă sub controlul său oraşele greceşti de pe coastă sau chiar intervenea în afacerile interne ale cetăţilor din zona Chalcidiei, a Thessaliei sau în

87

Thracia. Când murea, adeseori asasinat, luptele dintre pretendenţii pentru câştigarea tronului reîncepeau, iar dinaştii din nordul Macedoniei îşi recâştigau independenţa. Sub pretextul susţinerii unui pretendent, puterile străine invadau ţara şi ocupau părţi din regat.

Macedonia dispunea de puternica şi instruita cavalerie a hetairoi-lor, dar, în pofida eforturilor depuse de regii Alexandros I (497-452) şi Arhelaos (413-399), falanga de pedestraşi (pezhetairoi) nu a cunoscut o dezvoltare de amploare.

Declinul puterii militare macedonene a început în timpul domniei lui Perdiccas II (452-413), care nu a putut face faţă invaziei puternicului rege thrac Siltakes, în 429. În timpul lui Arhelaos, Macedonia a cunoscut o perioadă scurtă de reconsolidare datorită energicului rege, care a construit drumuri şi fortăreţe şi a reorganizat armata.

Filip II, cel mai mic dintre fiii lui Amyntas III, a fost proclamat rege, de către adunarea macedoneană, în 359, la vârsta de 22 sau 23 de ani. La început, el a fost regent al nevârstnicului său nepot, Amyntas IV, fiul lui Perdiccas III, însă, după scurt timp, s-a impus ca rege cu titlu personal. În momentul urcării la tron a lui Filip II, supravieţuirea regatului era ameninţată din cauza vecinilor săi, care doreau să invadeze Macedonia. În afară de illyri, Macedonia mai era ameninţată de regele odrys Cotys, de chalcidieni, de peoni, dar şi de athenieni, care doreau să recupereze cetatea Amphipolis. Filip a reuşit să se debaraseze, curând, de pretendentul Argaiss, sprijinit de athenieni, apoi a recunoscut „suzeranitatea” regelui Bardylis, pe a cărui fiică a luat-o de soţie; Filip a acceptat chiar să îi plătească regelui illyr un tribut.

Regele macedonean a încheiat, în 359, un tratat de pace şi de alianţă cu athenienii. Aceştia deţineau Pydna şi Methone, aflate la numai 20 km de Aigai, fosta capitală a Macedoniei (noua reşedinţă regală se afla la Pella), de unde ameninţau principala legătură a regatului cu Thessalia, dar şi cetatea Potideea, de unde putea ameninţa atât Macedonia cât şi Chalcidica. Athenienii au profitat de această pace pentru a recupera cetatea Amphipolis.

Filip a profitat de acest război pentru a reorganiza armata macedoneană, pe care a transformat-o într-unul din cele mai teribile instrumente de luptă ale antichităţii.

Forţa de şoc a armatei macedonene o forma cavaleria grea a hetairilor. Fiecare hetairos era echipat cu cască (kranos) şi cuirasă de metal (thorax), asemenea hopliţilor (infanterişti greu înarmaţi) greci. Ca armament, ei dispuneau de lance (sarissa) şi spadă (xiphos). Efectivul acestora varia între 1200 şi 1800 de oameni. Cavaleria grea era împărţită în 7 escadroane (ilai) cu un efectiv de aproximativ 150 de oameni fiecare. Unul dintre escadroane aparţinea gărzii regale (agema), fiind numită ile basilike.

Însă adevărata inovaţie a constituit-o reorganizarea infanteriei grele macedonene. Aceasta era formată din ţărani liberi macedoneni, numiţi pezhetairoi („însoţitori pedestraşi”), phalangitai, sau pezoi. Aceştia formau phalanx (falanga), piesa de bază a armatei macedonene. Falanga era formată din 6 brigăzi a 1536 de oameni fiecare (taxeis). O taxis era divizată în trei batalioane a 512 luptători fiecare (pentacosiarhia). Taxeis erau subdivizate în subunităţi mai mici (lohoi), de 128 oameni. Cea mai mică formaţiune era decada, formată din 10 soldaţi, înlocuită ulterior cu file, care număra 8 oameni. Falangiţii erau echipaţi cu cască metalică (kranos), scut rotund (aspis), mai mic decât cel al hopliţilor greci, cuirasă de piele şi lame de metal şi cnemide pentru protejarea picioarelor. Armele de atac ale falangei erau vestita lance sarissa, a cărei lungime varia între 2-5,50 metri, şi spada scurtă (xiphos) sau pumnalul (xiphidon). Falanga forma pivotul în jurul căreia se organiza dispozitivul de luptă al armatei macedonene. Având 16 rânduri adâncime, forţa ei de şoc era enormă, deoarece falangiţii menţineau, chiar şi în timpul luptei, o ordine de luptă perfectă. Fiecare rând era aşezat cu aproximativ un metru mai în spatele liniei din faţă, însă compensa prin lungimea lăncii, care era mai lungă cu exact aceeaşi mărime. Lăncile erau ţinute vertical în timpul marşului spre câmpul de luptă, fiind înclinate brusc şi sprijinite pe umerii militarilor din rândul din faţă în momentul atacului. Astfel că falanga apărea ca un bloc compact de scuturi şi lănci, un uriaş „arici” de metal. Falanga avea o coeziune extraordinară şi o imensă forţă de

88

şoc. Dispozitivul putea fi modificat în funcţie de evoluţia situaţiei tactice: rândurile se puteau dubla, de la 16 la 32, şi chiar cvadruplă, sau dimpotrivă, adâncimea frontului putea fi redusă la doar 8 rânduri, în favoarea lungimii acestuia. Secretul succesului consta în menţinerea intactă a dispozitivului rectangular de luptă, astfel că falanga putea rezista fără probleme asaltului unei forţe mult mai numeroase. Însă dispozitivul de luptă de tip falangă avea şi dezavantajele lui, aşa cum avea să se dovedească peste 250 de ani: fiind o formaţiune masivă era lipsită de mobilitate şi dispunea de o capacitate manevrieră redusă. Falanga se deplasa încet, rămânând, de multe ori, cu mult în urma cavaleriei. Contribuţia sa la bătălii se rezuma la teribila forţă de presiune pe care o exercita asupra liniilor inamice, fără a lupta efectiv. În plus, menţinerea intactă a dispozitivului de luptă presupunea deplasarea pe un teren perfect plat, cea mai mică denivelare creând breşe care puteau fi exploatate de inamic. Soldatul falangit devenea vulnerabil în momentul în care nu mai respecta ordinea de luptă şi părăsea formaţiunea din care făcea parte. Pe de altă parte, arma preferată atât a hopliţilor greci, cât şi a falangiţilor macedoneni era lancea, scrima nefiind o artă în care aceştia excelau.

În armata macedoneană au apărut şi trupele uşor înarmate, de cavalerie şi infanterie. După modelul peltaştilor, atenienii au creat corpul trupelor uşoare macedonene (hypaspistai). Iniţial, aceştia erau simpli purtători de scut ai infanteriştilor falangei şi ai cavaleriştilor hateiroi. Hypaspistai purtau platoşă de în şi pălăria macedoneană (kausia). Ei erau înarmaţi cu spadă (xiphos), lance uşoară şi cu scut mic şi rotund. Ei îndeplineau rolul de trupe de vânători de munte şi de cercetare-diversiune, constituind elita armatei macedonene. Ei erau recrutaţi numai din rândurile soldaţilor cu experienţă. Uşor echipaţi, ei puteau ocupa poziţii considerate inexpugnabile, erau capabili să traverseze înălţimile aflate în apropierea unor puncte de trecere, pentru a cădea apoi în spatele liniilor adversarului. Hypaspistai formau, totodată, gărzile regale.

În armata macedoneană se mai aflau şi aproximativ 600-800 de călăreţi uşor înarmaţi (prodromoi), organizaţi în patru sau şase ilai, care jucau, mai ales, rolul de trupe de hărţuire şi de avangardă (prophylake) şi care trimiteau în recunoaştere iscoade (skopoi).

Infanteria uşoară (psiloi) era formată din arcaşi (toxotai), prăştiaşi (sphenodenetai) şi suliţaşi (akontistai), care nu aveau arme defensive. Însă Filip îşi procura principalele forţe pentru trupele sale uşor înarmate din rândurile populaţiilor barbare din jurul Macedoniei: agriani, paioni, thraci, odrisi, dar şi arcaşi cretani şi excelenţii călăreţi thessalieni.

Fiii aristocraţilor macedoneni erau educaţi la curtea regelui, unde îndeplineau şi rolul de paji (basilikoi paides) pe lângă faptul că îşi desăvârşeau acolo instrucţia militară. Din rândul celor mai devotaţi, regele îi alegea pe cei care formau garda de corp (somatophylakes), fiind însoţitorii permanenţi ai conducătorului lor. Ei îl însoţeau pe rege la lupte, la vânătoare, la banchete.

Filip a adăugat de maşini de asediu (palintoma) de tipul catapultelor şi al balistelor, pentru asediul cetăţilor şi pentru a rupe liniile adversarului.

Armata macedoneană a devenit o structură permanentă, motiv pentru care Filip a creat şi servicii logistice şi tehnice, menite să asigure trupelor susţinerea necesară conducerii unor campanii îndelungate şi la mare distanţă.

Regele macedonean a profitat de dificultăţile pe care le-a traversat Atena în timpul războiului aliaţilor pentru a face noi anexiuni. El a cucerit de la athenieni cetatea Potideia din Palene, pe care le-a dat-o aliaţilor săi olynthieni. Atena, implicată în războiul împotriva aliaţilor, nu putea interveni în mod direct împotriva lui Filip, motiv pentru care a încercat să formeze o coaliţie a regatelor barbare învecinate cu Macedonia. Însă acest plan a eşuat, deoarece aliaţii Atenei, regele odrysilor occidentali, Ketripons, regele illyrilor, Grabos şi regele paionilor, Lyppeios, au fost înfrânţi, succesiv, în 356-355, de către Filip.

În 355, Filip a început asediul Methonei, cetate pe care a cucerit-o în 354, dar sub zidurile căreia şi-a pierdut un ochi. Regele macedonean a cucerit, în acelaşi an, cetăţile de pe coasta de sud a Thraciei aliate ale Atenei. Filip a eşuat la Neapolis, dar a obţinut succese la

89

Abdera şi Maroneea. Deşi athenienii fuseseră expulzaţi din toate regiunile apropiate de Macedonia, Eubulos

şi partizanii săi nu au considerat necesar să încheie un tratat de pace, nedorind să renunţe la Amphipolis. Pentru athenieni, succesele lui Filip erau efemere, iar puterea macedoneană nu avea nici un viitor.

Trecând râul Strymon, Filip a ocupat o colonie a insulei Thasos, Crenides, aflată la poalele muntelui Pangaios. El i-a dat acestei cetăţi numele de Philippi. Însă unul dintre cele mai mari câştiguri ale acestei expediţii l-a constituit controlul asupra bogatelor mine de aur din Pangaios, care l-au făcut pe regele macedonean cel mai bogat om din Grecia.

Un conflict local, izbucnit în Grecia centrală, avea să conducă la cel de al treilea război sacru (356-346), în urma căruia Macedonia avea să devină cea mai mare putere a Greciei.

Sanctuarul de la Delphi era controlat, în cea mai mare parte, de către thessalieni, care deţineau în consiliul Amphictyoniei 12 locuri din 24. Însă, după asasinarea tiranului Alexandros din Pherai, în 357, şi împăcarea tiranilor din această cetate cu rivalii lor, întreaga Thessalie se afla sub influenţa Thebei, care deţinea şi ea 2 locuri în Consiliu. Deoarece şi delphienii şi locrienii erau alături de Theba, acesta deţinea o largă majoritate (18 din cele 24 de locuri) în Consiliu, dominând Amphictyonia. Theba le-a impus spartanilor şi phocidienilor amenzi grele, după ce i-a acuzat de sacrilegii împotriva sanctuarului. Phocidienii, adversari ai delphienilor, au refuzat să plătească şi s-au aliat cu Atena şi cu Sparta. În 356, sub conducerea lui Philomenos, phocidienii au ocupat Delphi, având, însă, grijă să nu se atingă de sanctuar.

Consiliului Amphictyoniei i-a declarat, sub presiunile Thebei, pe phocidieni drept sacrilegi şi le-a declarat război.

Constrâns de dificultăţile financiare pe care le presupunea această expediţie, Filip şi-a asumat riscul unei bătălii decisive. Confruntarea a avut loc la Cheroneea, la sfârşitul lui august 338. În pofida relativei sale inferiorităţi numerice (compensată, în mare parte, prin superioritatea efectivelor de cavalerie), Filip a obţinut o victorie categorică, exploatând lipsa de coordonare a adversarilor săi. În această bătălie s-a distins, pentru prima dată, tânărul fiu al lui Filip, Alexandru, în vârstă de numai 18 ani. Acesta a condus şarja decisivă a cavaleriei hetairilor asupra breşei dintre „batalionul sacru” theban, pe care l-a nimicit şi celelalte contingente aliate.

Theba a capitulat, în schimbul unor condiţii de pace foarte dure: în fortăreaţa Cadmeea a fost instalată o garnizoană macedoneană, iar constituţia democratică a fost abolită, în favoarea unui regim oligarhic, devotat lui Filip.

Atena a luat măsuri extraordinare în vederea apărării (eliberarea sclavilor, acordarea dreptului de cetăţeni metecilor, construirea de fortificaţii, impunerea unor dări asupra aliaţilor din insule). Filip a oferit, însă, condiţii foarte generoase, prin intermediul unui prizonier athenian, Demodes. Atena i-a desemnat ca ambasadori, în vederea negocierii păcii, pe prietenii lui Filip, Demodes, Eschines şi Phocion. Învingătorul le-a înapoiat athenienilor morţii şi prizonierii, nu a invadat Attica şi nu a stabilit garnizoane macedonene pe teritoriul ei. Mai mult, Filip le-a oferit athenienilor districtul Oropos, care le aparţinuse thebanilor. În schimb, a doua Confederaţie maritimă a fost desfiinţată, iar Atena a fost obligată să renunţe la Chersones, dar a păstrat cleruhiile din Samos, Lemnos, Imbros şi Skyros, precum şi administrarea sanctuarului lui Apollo de la Delos. Athenienii urmau să fie asociaţi la pacea comună şi la un „consiliul al grecilor”. Generozitatea lui Filip se explică prin faptul că regele macedonean dorea să evite eventualele dificultăţi pe care le-ar fi înfruntat în cazul unei rezistenţe disperate din partea athenienilor, care îşi mobilizaseră toate resursele după înfrângerea de la Cheroneea.

După această victorie, Filip a pornit în marş spre Pelopones, unde a fost întâmpinat de partizanii săi din diferite cetăţi, mai ales aheenii şi corinthienii. Cu excepţia spartanilor, toţi peloponesienii au încheiat tratate de pace cu regele macedonean. El a profitat de absenţa

90

regelui spartan Archidamos, plecat într-o expediţie în Tarantos, în Italia, pentru a invada Laconia, căreia i-a răpit câteva teritorii de graniţă.

După încheierea acestor acorduri bilaterale, în 338-337, Filip a invitat toate cetăţile din Grecia să trimită delegaţi la Corinth, pentru a participa la un Congres panhellenic pe care el urma să îl prezideze. Toţi grecii, cu excepţia spartanilor, au devenit părtaşi la koiné eirenè (pacea comună). Principalele clauze ale tratatului vizau garantarea integrităţii teritoriale şi independenţei participanţilor la pacea comună şi asigurau menţinerea constituţiilor existente şi stabilitatea ordinii sociale: împărţirea pământurilor, abolirea datoriilor şi eliberarea sclavilor erau interzise. Prin aceste angajamente, autonomia cetăţilor era salvgardată, însă într-o formă limitată. Principalele instituţii ale Ligii de la Corinth erau Consiliul (synedrion), format din delegaţi ai fiecărei cetăţi şi comandantul militar (hegemon), în persoana lui Filip.

După ce a condus, în 337, o expediţie în Illyria, Filip a trimis, în anul următor, în Asia Mică, un corp expediţionar condus de strategul Parmenion. Macedonenii au fost întâmpinaţi favorabil în cetăţile greceşti din Asia Mică, unde regimurile oligarhice susţinute de perşi au fost înlăturate. Însă marea ofensivă în Asia a trebuit să mai aştepte doi ani, deoarece Filip a fost asasinat în 336.

15. ALEXANDRU ŞI CUCERIREA ORIENTULUI Alexandru (Alexandros III) s-a născut la sfârşitul lunii iunie a anului 356, la Pella.

Istoricii antici au consemnat întreaga suită de legende cu privire la semnele prevestitoare şi la prodigiile care au precedat naşterea marelui cuceritor.

Astfel, înainte de căsătorie, mama lui Alexandru, Olympias, care aparţinea dinastiei domnitoare la Aeacizilor din Epir, ar fi avut un vis în care se făcea că un trăsnet i-a lovit pântecele, dând naştere unui incendiu, care a cuprins toate cele patru colţuri ale lumii. La rândul său, Filip ar fi visat, după căsătorie, că ar fi pus o pecete pe pântecele soţiei sale, sub forma unui chip de leu. Toate aceste semne păreau să prevestească soarta excepţională a copilului care avea să se nască. De altfel, Alexandru va fi urmărit, toată viaţa, de ideea dublei sale descendenţe divine: Aeacizii erau urmaşii lui Neoptolemos, fiul marelui erou Ahile, care, la rândul său, era fiul zeiţei Thetis; dinastia Argeozilor din Macedonia, din care se trăgea Filip, tatăl său, cobora din Heraklizi, urmaţii eroului Herakles, fiul marelui Zeus.

Plutarh consemnează, în Vita Alexandri, din lucrarea Vieţi paralele, un al treilea episod miraculos, potrivit căruia, Filip ar fi văzut un şarpe întins lângă Olympias, în timp ce aceasta dormea.

Curând după naşterea copilului, între cei doi soţi au apărut neînţelegeri şi certuri, care vor culmina cu separarea lor. Olympias îi reproşa lui Filip numeroasele infidelităţi conjugale, în timp ce acesta se simţea intimidat de ciudăţeniile soţiei sale. Olympias avea o mare pasiune pentru ceremoniile religioase cu misterii, la care participa frecvent. Practicile magice şi oculte aminteau de cele thrace şi de orfism. Se pare că, în disputa lor, fiecare dintre părinţi a încercat să îl atragă pe copil de partea sa. Se pare că Olympias a avut câştig de cauză, Alexandru nutrind, până la sfârşitul vieţii, o mare afecţiune şi un respect deosebit pentru mama sa. În schimb, relaţiile tată-fiu, deşi întemeiate pe respect şi admiraţie reciprocă, erau grevate de antipatie şi răceală.

Până la vârsta de 13 ani, Alexandru a fost instruit de o rudă săracă din partea mamei, Leonidas, care i-a dat o educaţie militară foarte severă, după model spartan. În anul 343, Filip i-a încredinţat educaţia fiului său şi a câtorva tineri aristocraţi macedoneni marelui filosof şi savant grec Aristotel din Stagira. Aristotel aflase adăpost şi sprijin material la curtea lui Filip pentru realizarea proiectelor sale ştiinţifice, devenind prieten apropiat al regelui macedonean. Pe de altă parte, Aristotel a aflat în Alexandru un discipol extrem de inteligent şi un spirit avid de cunoaştere. Alexandru a fost iniţiat de marele învăţat în tainele filozofiei, ale literaturii şi

91

ale medicinii. Alexandru nu se despărţea niciodată de Iliada, operă pe care o va lua cu sine şi în timpul marii expediţii din Asia. Tânărul prinţ manifesta aceeaşi pasiune pentru tragicii lirici greci, cât şi pentru medicină şi ştiinţele naturii; în cursul campaniei persane, el îşi îngrijea adeseori prietenii şi le prescria reţete medicale.

Însă principalele talente ale lui Alexandru erau arta militară şi cea politică, manifestate de la o vârstă foarte fragedă, un talent ieşit din comun. Inteligenţa excepţională şi spiritul vizionar al lui Alexandru erau dublate de o vigoare fizică neobişnuită. Alexandru îşi petrecea cea mai mare parte din timp cu îndatoririle ostăşeşti, în care era neîntrecut. Felul său de a fi, simplu şi natural, i-au atras devotamentul şi admiraţia nemărginită din partea prietenilor şi a soldaţilor de rând.

La calităţile intelectuale se adăugau cele fizice, Alexandru fiind frumos la înfăţişare. În 340, după ce perioada de pregătire sub îndrumarea lui Aristotel s-a încheiat,

Alexandru a revenit la Pella, unde a îndeplinit funcţia de regent al Macedoniei, la vârsta de numai 16 ani, în timp ce tatăl său era plecat într-o campanie împotriva thracilor din Balcani. Alexandru a participat la bătălia de la Cheroneea şi a participat la misiunea diplomatică trimisă de Atena în preliminariile Congresului de la Corinth, în 338. În anul 337, Filip s-a despărţit de Olympias, mama lui Alexandru şi s-a căsătorit cu Cleopatra, nepoata unui aristocrat macedonean foarte influent, Attalos, căsătorit, la rândul său, cu fiica lui Parmenion. Alexandru mai avea un frate mai vârstnic, Filip Arrhidaios, care era pe jumătate debil, născut din căsătoria lui Filip cu thessaliana Phillina. Căsătoria lui Filip cu Cleopatra, care era cea de a şaptea încheiată de regele macedonean, a dus la ruptura cu fiul său. Alexandru se temea că era posibil să fie înlăturat de la tron, ca un nothos (bastard), în favoarea copilului care avea să se nască din căsătoria lui Filip cu Cleopatra. Alexandru a fugit mai întâi în Epir, apoi în Illyria. Alexandru a negociat, în secret, cu Pixodaros, satrapul Cariei, o alianţă, urmând a se căsători cu fiica acestuia. Prin acest gest, Alexandru urmărea să îşi asigure o poziţie importantă, care i-ar fi permis să nu mai depindă de resursele Macedoniei. Aflând de aceste negocieri, Filip i-a alungat din Macedonia pe cei mai buni prieteni ai lui Alexandru – Ptolemaios, Nearchos şi Harpalos. Împăcarea dintre tată şi fiu a fost aparentă şi marcată de neîncredere reciprocă. Asasinarea lui Filip a avut loc chiar în iulie 336, în timpul sărbătorilor religioase prilejuite de căsătoria sa cu Cleopatra.

Situaţia creată la moartea lui Filip se anunţa a fi deosebit de dificilă. Alexandru era considerat de adversarii săi de la curte, dar şi de către greci, care aşteptau orice moment favorabil pentru a-şi recâştiga independenţa, drept un adversar prea tânăr şi neexperimentat, cu mult mai puţin abil şi mai lipsit de energie decât Filip. Regatul macedonean era ameninţat cu recăderea în anarhie, iar Liga de la Corinth avea să se destrame de la sine.

Însă tânărul rege a înţeles să acţioneze de la început cu hotărâre şi energie pentru a se impune atât în faţa adversarilor interni, cât şi a celor externi.

Demosthenes, care credea că „acest tinerel nu va ieşi din Macedonia”, i-a îndemnat pe athenieni să încheie o alianţă cu Imperiul Persan, împotriva Macedoniei. Toate cetăţile greceşti au început să se agite, pretextând că jurământul de credinţă depus înaintea lui Filip la Corinth nu le obliga şi faţă de fiul acestuia.

Alexandru a pornit spre Grecia, unde a fost recunoscut ca hegemon de către Confederaţia thessaliană, de Amphictyonia de la Delphi şi de Liga de la Corinth. Chiar athenienii au trimis o ambasadă pentru a-şi depune omagiile în faţa tânărului rege, care a fost investit cu prerogativele pe care le deţinuse şi tatăl său.

În acelaşi timp, Alexandru s-a debarasat cu rapiditate de toţi potenţialii rivali la tron şi de toţi opozanţii, reali sau virtuali. Toţi prinţii familiei regale au fost asasinaţi, cu excepţia lui Arrhidaios, pe care l-au salvat de la moarte doar deficienţele sale mintale. Attalos a fost acuzat de trădare şi executat, în timp ce Olympias a sugrumat-o pe Cleopatra şi pe copilul căreia aceasta din urmă tocmai îi dăduse naştere.

În 335, Alexandru a întreprins spre nord o campanie în vederea reconsolidării

92

dominaţiei macedonene în această regiune. El i-a spus pe triballi şi chiar a traversat Dunărea, în Muntenia, unde a obţinut o victorie împotriva geţilor. Alexandru a înfiinţat apoi o nouă coaliţie illyră, condusă de Cleitos, fiul lui Bardylis şi de regele taulantinilor, Glaucias. El i-a masacrat pe illyri şi a urmărit rămăşiţele armatei acestora până la Marea Adriatică. Alexandru a fost nevoit să revină din Illyria ca urmare a unei revolte izbucnite la Theba. Anarhia din Imperiul Persan a luat sfârşit odată cu venirea la tron a regelui Darius III Codomanos, în 336. Acesta a iniţiat o vastă contraofensivă, urmărind să îi expulzeze pe macedoneni din Asia. Trupele de mercenari greci, aflate în serviciul lui Darius, au reuşit să recucerească toate porturile din Egeea orientală. Darius III a încercat, de asemenea, să provoace în Grecia o revoltă antimacedoneană, pentru a-i constrânge pe macedoneni să părăsească Asia. El le-a promis sprijin financiar tuturor oamenilor politic greci ostili Macedoniei. La auzul unui zvon potrivit căruia Alexandru şi-ar fi pierdut viaţa în luptele împotriva triballilor, exilaţii thebani au revenit în cetate şi au restabilit regimul democratic, alungând, totodată, garnizoana macedoneană din fortăreaţa Cadmeea.

Apariţia fulgerătoare a lui Alexandru în Beoţia a provocat panica athenienilor şi peloponesienilor, care i-au abandonat pe thebani. Aceştia din urmă s-au decis să reziste, însă Alexandru a cucerit oraşul. Abil, a lăsat soarta Thebei în seama Consiliului Ligii de la Corinth, exercitând, totodată, presiuni în vederea luării unei decizii necruţătoare. Duşmanii tradiţionali ai Thebei (plateenii, thespienii şi phocidienii) au determinat adoptarea unei sentinţe de o severitate extremă: Theba a fost rasă de pe suprafaţa pământului, iar locuitorii vânduţi ca sclavi.

Atena i-a trimis lui Alexandru o solie pentru a-l felicita în legătură cu succesele sale. Alexandru a cerut să îi fie predaţi strategii şi oratorii antimacedoneni, printre care se numărau Demosthenes, Hypperides, Lycaurgos. După o dezbatere aprinsă în Ecclesia, Demades l-a convins pe regele macedonean să manifeste indulgenţă. În consecinţă, Charidemos a fost exilat, iar athenienii şi-au luat angajamentul de a se comporta ca nişte aliaţi fideli.

Atitudinea conciliantă a lui Alexandru se explică prin faptul că regele macedonean nu dorea să îi împingă pe athenieni, care dispunea încă de o forţă navală redutabilă şi de susţinerea financiară a perşilor, la o rezistenţă îndârjită.

Astfel, în 335, Alexandru reuşise să restabilească poziţia Macedoniei de hegemon al Greciei şi să îşi impună autoritatea asupra barbarilor aflaţi la nordul regatului său. Având spatele asigurat, el putea porni în marea expediţie asiatică, proiectată de tatăl său.

În toamna anului 335, Alexandru a convocat un nou Consiliu al Ligii de la Corinth, unde a obţinut confirmarea în funcţia de comandant suprem al trupelor care urmau să poarte războiul împotriva perşilor. Cu acest prilej, au fost fixate efectivele care trebuiau să fie furnizate de fiecare cetate aliată.

Odată cu restabilirea calmului în Grecia, Liga de la Corinth a hotărât, în acord cu Alexandru, declanşarea războiului împotriva Imperiului Persan. În mod normal, regele macedonean, care ocupa poziţia de hegemon al Ligii, a primit comanda forţelor expediţionare, fiind stabilit ca războiul să fie pornit în primăvara anului următor (334).

Efectivele armatei cu care a început Alexandru marea epopee asiatică se ridicau la 30.000 sau 32.000 de infanterişti, 5.000 de călăreţi. Falanga (phalanx) macedoneană era constituite din câte 6 mari unităţi (taxcis) de aproximativ 1.500 de oameni, la care se adăugau cei 200 de pedestraşi macedoneni uşor înarmaţi, cei 7.000 de infanterişti greu înarmaţi (hoplitai) trimişi de cetăţile greceşti aliate, din cadrul Ligii de la Corinth, 5.000 sau 7.000 de infanterişti greci, mercenari, 500 de arcaşi cretani, 3.000 de traci, 500 de suliţaşi agriani, şi 300 de oameni proveniţi din zonele „barbare” situate la nord de Macedonia (tribali, illyri).

Fără îndoială, principala forţă de şoc a cavaleriei o constituiau cei 1.500 sau 1.800 de hetaroi, macedoneni grupaţi în 13 escadroane (ilai). Alexandru dispunea, de asemenea, de o redutabilă cavalerie care îndeplinea rolul şi de forţă de recunoaştere a terenului şi de hărţuire. Un important contingent (1.800 de oameni) era furnizat de Thessalia, ai cărei locuitori aveau

93

reputaţia unor excelenţi călăreţi. Aliaţii au furnizat 600 de călăreţi, iar cavaleria mercenară număra 800 de oameni. În fine, alături de cei enumeraţi mai sus se mai aflau 700 de călăreţi thraci şi 200 agriani uşor înarmaţi, care îndeplineau rolul de forţă de hărţuire. Însă, unul dintre cele mai consistente prezenţe în cadrul corpului expediţionar era reprezentată de unitatea de elită a trupelor uşoare macedonene, hypaspistai („purtătorii de scut”) care formau agema (garda regală) cu un efectiv de 4.000 de oameni. Armata dispunea, totodată, de un impresionant serviciu tehnic şi de un parc rulant de asediu, înzestrat cu baliste, turnuri mobile, catapulte uşoare, un serviciu administrativ şi de aprovizionare, care trebuia să asigure funcţionarea liniilor de transport pe uscat şi pe mare.

Alexandru era însoţit de un stat major, din care făceau parte bătrânul şi experimentatul general Parmenion, vechi camarad de arme al fostului rege, Filip al II-lea, împreună cu fiii săi Philotas (comandatul unităţilor de cavalerie grea, hetairoi) şi Nicanor (comandantul gărzilor regale), cei doi prieteni apropiaţi ai regelui, Hephaistian şi Pordiccas, Ptolemaios, Selencos, Antigonos Monophtalmos, Amyntas, Cratoros, Meleagros, ş. a. Însă, în statul major se aflau şi experţi greci, precum inginerul genist Gorgos, arhitectul Deinokrates (autorul planurilor Alexandriei din Egipt), geograful şi etnologul Aristobulos, secretarul Eumenes din Cardia, filozofii Callistenes (nepotul marelui Aristotel, profesorul din adolescenţă al lui Alexandru), Anaxarhos, Pyrrhon şi inginerul Diades, şeful serviciului tehnic.

O parte din trupe traversaseră, sub comanda lui Parmenion, încă din 335 Hellespontul (Dardanele), stabilind un cap de pod în nord-vestul Asiei Mici. pentru a asigura apărarea Macedoniei în faţa unor eventuale invazii venite dinspre nord şi pentru a preveni orice defecţiune din partea aliaţilor eleni din cadrul Ligii de la Corinth, Alexandru l-a lăsat în Macedonia pe un alt bătrân şi fidel general, Antipatros, cu titlul de regent căruia i-a încredinţat o armată formată din 12.000 de infanterişti şi 1.000 de călăreţi.

În primăvara anului 334, folosind flota furnizată de aliaţii greci, Alexandru a traversat Hellespontul, împreună cu armata sa. Odată ajuns pe malul asiatic, tânărul rege a înfipt lancea în pământ, reeditând gestul pe care tradiţia epică i-l atribuia lui Protesilaos, primul grec care a debarcat pe ţărmurile Troiei. Epitetul doriktetos („cucerit de lance”) va desemna, în epoca elenistică teritoriul cucerit cu forţa armelor şi stăpânit în virtutea „dreptului lăncii”. Acest gest constituia o prefigurare a noii ordini pe care intenţiona să o impună Alexandru, din perspectiva eroului de tip homeric, favorit al zeilor care îi acordă victoria. Este primul act dintr-o suită de gesturi asemănătoare, menite să sublinieze statutul excepţional al lui Alexandru şi care îi vor marca domnia, pe măsură ce va desăvârşi cucerirea Imperiului Ahemenid.

După ce a operat, la Abydos, joncţiunea cu trupele conduse de Parmenion, Alexandru a efectuat un pelerinaj la Troia, în amintirea „strămoşului” şi eroului săi preferat, Ahile, apoi a invadat satrapia Phrygia Hellespontică. Înaintând spre est, armata macedoneană a ajuns la micul râu Granicos, unde era aşteptată de armata persană. Darius al III-lea Kodomanos, Marele rege, a socotit că prezenţa sa pe câmpul de luptă nu era necesară, motiv pentru care ia încredinţat comanda unui strălucit strateg, comandant al trupelor de mercenari greci din armata persană, Memnon din Rhodos. Acesta l-a sfătuit pe satrapul Phrygiei Hellespontice să nu accepte o bătălie deschisă, ci să se retragă spre interiorul Anatoliei, şi să aplice tactica pământului pârjolit în faţa armatei macedonene, care nu dispunea de provizii decât pentru cel mult 30 de zile. Atras în zonele aride din podişul Anatoliei, hărţuit în permanenţă de trupele persane, armata lui Alexandru ar fi ajuns la epuizare şi ar fi fost învinsă cu uşurinţă. Este de notat faptul că flota feniciană, aflată în serviciul Marelui Rege, dispunea de numeroase baze aflate în oraşele porturi de pe coasta Asiei Mici şi a Syriei, dominând zona de est a Mării Mediterane. În cazul unei înfrângeri pe uscat, în Phrygia, puternica flotă feniciană (din care făceau parte, însă, şi escadroane ale unor cetăţi greceşti, asiatice supuse Marelui Rege) ar fi reuşit să blocheze retragerea armatei macedonene în Europa, fără dificultăţi. Mai mult, o victorie persană ar fi creat oportunitatea, pentru cetăţile din Grecia continentală să se elibereze

94

de sub tutela macedoneană. Însă satrapul Phrygiei Hellespontice a considerat inacceptabil să lase teritoriile pe care

le administra la dispoziţia invadatorilor macedoneni şi a primit lupta în urma căreia Alexandru a cucerit prima sa victorie, manevrând strălucit. Regele macedonean a dat dovadă de luciditate în exploatarea primului succes, ocupând Daskyleion, reşedinţa Phrygiei Hellespontice şi bogata satrapie a Lydiei împreună cu capitala acesteia, Sardes, care era, de fapt, centrul puterii persane din Asia Mică. Cetăţile greceşti din Ionia l-au primit pe Alexandru ca pe un eliberator, cu excepţia oraşului Milet, unde a întâmpinat rezistenţă. Regele macedonean le-a redat acestora autonomia (însă nu independenţă totală). Deoarece dominaţia persană s-a sprijinit, în cetăţile greceşti din Asia Mică pe tiranii locali şi pe facţiunile oligarhice, Alexandru le-a înlocuit cu regimuri democratice. Astfel, el a procedat în mod diferit faţă de Grecia continentală, unde a favorizat instituirea unor regimuri oligarhice sau tiranii. O asemenea procedură dă seama de faptul că Alexandru nu avea anumite preferinţe „ideologice” şi că prin aceste decizii dictate de împrejurări, el sprijinea regimurile care îi asigurat fidelitatea cetăţilor greceşti. El a înlocuit satrapii persani cu ofiţeri macedoneni în Phrygia Hellespontică, Lydia, Marea Phrygie şi în Pisidia şi Cilicia, dar preocupat să-i substituie autoritatea celui a Marelui Rege, a respectat diversitatea condiţiilor locale, în folosul său, bineînţeles: Alexandru i-a menţinut pe principesa Ada, a Cariei şi pe dinastul Sabiktas al Cappadociei. El ocupă rapid, cu ajutorul Adei, zona de sud a Asiei Mici, fiind nevoit să asedieze oraşul Halicarnassos, din Caria, unde se refugiase Memnon, împreună cu flota persană. Deşi a cucerit cetatea, în urma unui îndelung asediu, Memnon a reuşit să fugă pe mare. În pofida venirii toamnei, Alexandru şi-a continuat drumul de-a lungul coastelor de sud ale Asiei Mici, supunând Lycia şi Pamphylia.

Regele a avut grijă ca toate cetăţile greceşti „eliberate” să nu plătească tribut şi a vegheat la delimitarea teritoriului acestora. recunoscători, grecii din Asia Mică au fost primii care i-au acordat lui Alexandru onoruri divine (fără a-l considera, propriu-zis, zeu) şi au instituit un cult dedicat acestuia.

Alexandru a mers, în iarna anului 334-333, la un sanctuar, unde, se afla carul întemeietorului dinastiei phrygiene, Gordias. Potrivit unor vechi tradiţii cel care reuşea să dezlege nodul încurcat care lega jugul de oiştea carului, devenea stăpânul Asiei. Anecdota propagată de istoriografia antică îl înfăţişează pe Alexandru tăind „nodul gordian” cu sabia, episod care, deşi privit cu suspiciune de critica modernă, ilustrează în mod elocvent caracterul tânărului rege.

Între timp, temutul adversar al lui Alexandru, Memnon a ocupat cu flota insula Chios şi a debarcat în Lesbos, unde a murit la asediul cetăţii Mitylene. Astfel, Darius al III-lea l-a pierdut pe cel mai bun strateg al său. Îngrijorat de înaintarea rapidă şi de succesele fulgerătoare ale adversarului său, Marele Rege a reînceput să-şi reorganizeze armata în vederea unei confruntări decisive cu acesta. Atenianul Charidemos l-a sfătuit pe Marele Rege să întâmpine armata macedoneană cu mercenarii greci ai lui Memnon, care constituiau o forţă solidă, omogenă şi călită în lupte. Darius s-a lăsat influenţat, însă, de nobilii persani invidioşi pe Charidemos şi nu numai că nu l-a ascultat ci l-a dat pe mâna călăului.

Având spatele asigurat în faţa flotei persane, care îşi pierduse bazele din Asia Mică, în urma cuceririi lor de armata macedoneană, Alexandru i-a încredinţat satrapia Phrygia (cu limita de vest pe fluviul Halys) lui Antigonos, şi a pornit spre Syria, pentru a-l înfrunta pe Darius. Îmbolnăvindu-se greu, Alexandru a rămas, o vreme, la Tarsus în Cilicia. După ce şi-a revenit, el a străbătut defileul care desparte Asia Mică de Syria şi a ajuns la Issos (Alexandretta) în octombrie 333. Aici a fost întâmpinat de armata persană, care era condusă de însuşi Marele Rege. În privinţa efectivelor armatei persane, istoricii antici dau cifre exagerate 310.000 (Curtius Rufus, III, 2), 500.000 (Iustinus, XI, 11), Plutarh (Vita Alexandri, 18) şi Flavius Arrianus (Anabasis, II, 8, 8) chiar 600.000 de ostaşi. Chiar având în vedere dimensiunile vaste şi resursele umane aproape inepuizabile ale Imperiului Persan, asemenea

95

efective nu pot fi acceptate. Este posibil ca armata persană să fi atins cifra de 100-150.000 de oameni, dar mai mult decât atât înseamnă fantezie. Alexandru câştigă din nou, la Issos, o victorie strălucită, marele Rege fiind nevoit să fugă de pe câmpul de luptă, pentru a evita capturarea sa de către adversar. În urma sa, Darius le-a lăsat în mâinile învingătorului, pe mama sa, pe soţia sa şi pe cele două fiice pe care, e avea împreună cu aceasta. Totodată, Alexandru a capturat carul de luptă al Marelui rege şi bogăţiile aflate în tabăra persană. Printr-o singură lovitură, tânărul rege macedonean a obţinut resursele necesare pentru a finanţa continuarea războiului, fără a mai recurge la contribuţiile cetăţilor greceşti, şi a devenit stăpânul părţii occidentale a Imperiului Persan. Un alt episod ilustrativ pentru personalitatea lui Alexandru o constituie tratamentul blând şi onorabil pe care l-a oferit femeilor din familia lui Darius, care se aflau la Damasc, aşteptând încă vestea victoriei Marelui Rege.

Refugiat dincolo de Eufrat, Darius a trimis trupe pentru a contraataca în Asia Mică, însă aceste tentative disperate au fost zădărnicite de replica promptă dată de garnizoanele macedonene aflate sun conducerea lui Antigonos.

Alexandru nu s-a îndreptat spre inima Imperiului persan, pe urmele lui Darius ci, prudent a coborât spre sud, în Fenicia, intenţionând să cucerească oraşele-port ale acesteia, pentru a lipsi flota Marelui Rege de ultimele puncte de sprijin din Asia. El a zăbovit opt luni la asediul Tyr-ului, puternic apărat, pe care l-a cucerit după un asediu epuizant. După victoria obţinută cu greu, locuitorii Tyr-ului au fost masacraţi sau vânduţi ca sclavi. Flota persană, lipsită acum de orice punct de sprijin, s-a împrăştiat sau s-a predat regelui macedonean. Ciprul şi Rhodosul, care, până atunci, adoptaseră o atitudine expectativă, au trecut de partea învingătorului.

Pe lângă pierderea satrapiilor din Anatolia, Cilicia, Syria şi Fenicia, Marele Rege se vedea în situaţia de a pierde provinciile din nordul Asiei Mici precum Bithynia şi Paphlagonia, iar dominaţia sa asupra Armeniei era nesigură. În acest moment, Marele Rege a recurs la o soluţie de compromis, pentru a putea salva ceea ce mai rămăsese din Imperiul său, trimiţându-i lui Alexandru, o scrisoare prin care îi propunea, pe lângă o sumă uriaşă drept răscumpărare pentru eliberarea familiei sale, cedarea regiunilor cucerite (Asia Mică până la Halys, Syria şi Palestina până la Eufrat). Mai mult, Darius i-a oferit lui Alexandru, ca garanţie a bunei sale credinţe, pe una din fiicele sale în căsătorie.

O asemenea propunere depăşea chiar dorinţele lui Isokrates, ale cărui îndemnuri adresate macedonenilor să cucerească Asia Mică păreau utopice, şi, fără îndoială, l-ar fi satisfăcut pe Filip al II-lea. Scrisoarea fiind citită în faţa Consiliului de război, înţeleptul şi prudentul Parmenion ar fi spus, relatează Plutarh: „Aş accepta, dacă aş fi Alexandru”. „Şi eu dacă aş fi Parmenion”, a replicat regele. Acest schimb de replici, probabil apocrif constituie un nu exemplu asupra proiectelor grandioase ale lui Alexandru, în contrast cu viziunea moderată şi calculată a membrilor anturajului său.

Alexandru a respins propunerile lui Darius şi, înainte de a-l înfrunta din nou pe acesta, el a coborât spre sud, pentru a anexa Egiptul, singura dintre satrapiile ahemenide occidentale pe care nu o cucerise încă. După ce a fost oprit două luni de asediul Gazei, Alexandru a ajuns, în 332, la Pelusion situat în partea de est a Deltei Nilului. Satrapul persan i-a predat ţara fără luptă. Regele macedonean, care era conştient de statutul aparte al Egiptului, nu a încredinţat guvernarea acestuia unui strateg macedonean, ci a preferat să îl controleze direct, însărcinându-l cu administrarea finanţelor locale pe un grec, Cleomenes din Naukratis. Sejurul lui Alexandru în Egipt, între anii 332 şi 331, reprezintă o importanţă deosebită în perspectiva evoluţiei „ideologice” a reprezentărilor lui Alexandru cu privire la natura regalităţii, marcând, totodată, începutul constituirii misticii regale, caracteristică epocii elenistice.

Prevenit de un vis, regele a întemeiat, în anul 331, în faţa insulei Pharos, situată pe coastă şi cunoscută încă din opera lui Homer, chiar la limita dintre Delta Nilului şi pe istmul îngust situat între Marea Mediterană şi Lacul Mareotis, prima cetate care îi va purta numele – Alexandria – pe locul unei mici aşezări egiptene, numită Rakotis. Noul oraş, care va primi o

96

constituţie elenică şi va fi populată cu cetăţeni veniţi din toate cetăţile greceşti, avea să permită, datorită porturilor sale sigure şi de mari dimensiuni, deschiderea spre exterior a bogatei ţări a Egiptului. Alexandria avea să devină nu doar capitala Egiptului şi una dintre marile metropole ale lumii antice, ci şi un important centru cultural.

După întemeierea Alexandriei, regele s-a decis să viziteze oaza Siwah din deşertul libian, la aproximativ 100 km de culoarul fertil al Nilului, unde de afla un important oracol al zeului Amon, asimilat de greci de mult timp, un Zeus. Alexandru, care credea că descinde, prin intermediul strămoşului său, Herakles din însuşi Zeus, a plecat spre Siwah, unde a fost salutat de preoţii lui Amon cu titlul oferit, conform tradiţiei, de „fiu al lui Ra”, care este asimilat cu Amon. Această formulă de salut a reprezentat un prim pas spre legitimarea pretenţiilor lui Alexandru cu privire la descendenţa sa divină (nu ştim în ce măsură regele macedonean credea, sincer, în această idee). escapada la Siwah nu a avut numai un scop mistic, Alexandru având grijă, cu acest prilej, să anexeze teritoriul întregii Lybii elenizate, unde se afla şi importanta cetate Cyrene.

În acest timp, în Grecia are loc o revoltă a regelui spartan Agis al III-lea, care va fi reprimată în scurt timp de regentul Antipatros, aflat în Macedonia. Alexandru a părăsit oraşul Memphis, în primăvara anului 331, decis să reia cucerirea Imperiului Persan. Ajuns la Tyr, el ia o serie de măsuri politice şi administrative, între care se numără eliberarea atenienilor căzuţi prizonieri şi încredinţarea tezaurului armatei lui Harpalos. Aflând că Darius a concentrat la Babylon o armată cu un efectiv impresionant, Alexandru se îndreaptă cu rapiditate spre Mesopotamia, în fruntea unei armate de 40.000 de pedestri şi 7.000 de călăreţi şi a traversat, pe rând, fluviile Eufrat şi Tigru. După căutări febrile, el găseşte uriaşa armată persană care era condusă, din nou, de Darius, în câmpia întinsă de la Gaugamela, aflată la nord de Arbela. Istoricii antici dau din nou cifre fantastice pentru armata lui Darius: Arrianus (III, 8, 6) şi Plutarh (31) vorbesc despre 1.000.000 de pedestraşi şi 40.000 de călăreţi, Rufus (IV, 12) dă cifra de 800.000 de infanterişti şi 200.000 de călăreţi, la care de adaugă 50 de care cu coase şi câţiva elefanţi, adevărate „tancuri vii” ale antichităţii. Cifrele oferite de Iustinus sunt mai „modeste”: 400.000 de pedestraşi şi 100.000 de călăreţi. Spre deosebire de Issos, terenul unde urma să aibă loc bătălia fusese ales de Darius, care spera că, reuşind să îşi desfăşoare în această câmpie vastă cavaleria sa, va încercui armata macedoneană pe flancuri şi în spate, supunând-o apoi unei presiuni extraordinare. Însă, în pofida avantajului numeric şi al terenului de luptă, armata lui Darius rămâne aceeaşi forţă eterogenă, formată, cu excepţia mercenarilor greci şi a celor 10.000 de „nemuritori” (călăreţi de elită) din contingente de recrutare cu forţa, slab înarmate, şi lipsită de coeziune din cauza diversităţii lingvistice şi dialectale. Rezultatul a fost o nouă victorie a lui Alexandru, obţinută, ce-i drept, cu greu, la 1 octombrie 331. Darius părăseşte din nou câmpul de luptă, fugind pentru a-şi salva viaţa din faţa şarjei impetuoase a hetairilor conduşi de Alexandru la Ecbatana, reşedinţa satrapiei Media. Alexandru urmăreşte rămăşiţele cavaleriei persane până la Arbela apoi se îndreaptă spre Babylon, care îi este predat fără luptă de satrapul Mazaios. Drept recompensă, Alexandru îl păstrează în funcţie, dar numeşte, alături de acesta un strateg şi un controlor de finanţe macedoneni. Considerând că poate să adopte titlul de „rege al Asiei”, fapt care prefigurează autolegitimarea sa ca succesor al suveranilor Ahemenizi, Alexandru le acordă posturi de conducere în noua administraţie. El va menţine pe mulţi dintre satrapii lui Darius al II-lea în posturile pe care le deţin, pentru a şi-i atrage de partea sa.

După cucerirea „capitalei Asiei”, Alexandru a plecat spre Susa în Elymaida, unde a capturat tezaurul (gaza) regal, în valoare de 40.000 de talanţi. Încredinţându-i lui Parmenion comanda grosului armatei şi însoţit de soldaţi uşor înarmaţi a traversat munţii Zagros, din sud-vestul Iranului, înfruntând mari dificultăţi provocate de atacurile populaţiei locale (uxienii) şi de frigul iernii, şi a forţat defileele numite „porţile Persiei”, care erau bine apărate. Ajuns la Persepolis, Alexandru ordonă incendierea palatului regal construit de Darius I, în semn de răzbunare faţă de distrugerile provocate de Xerxes în timpul celui de-al doilea război medic.

97

Acest gest simbolic marchează practic, sfârşitul Imperiului Persan şi înlocuirea dinastiei ahemenide cu una macedoneană.

În acelaşi timp, Darius al III-lea, însoţit de satrapii provinciilor orientale ale Imperiului, s-a refugiat în Hyrcania aflată în sud-estul Mării Caspice, aflată dincolo de defileele numite „Porţile Caspice”, deoarece armata lui Alexandru se apropia de Ecbatana.

Ajuns la Ecbatana, în primăvara anului 330, Alexandru concediază contingentele greceşti ale cetăţilor aliate în cadrul Ligii de la Corinth. Acest gest are semnificaţia unui sfârşit de etapă de etapă în marea expediţie orientală: odată cu înfrângerea definitivă a forţelor persane la Gaugamela, şi cu distrugerea capitalelor ahemenide, efortul comun al grecilor şi macedonenilor s-a încheiat. De acum înainte, Alexandru nu mai acţionează în calitate de strateg autocrator (comandant – suprem) al trupelor Ligii de la Corinth, ci îşi urmează planul de a deveni stăpân al Asiei. La expediţie vor participa doar cei legaţi printr-o alianţă personală de Alexandru: soldaţii săi macedoneni şi mercenarii. Regele lasă la Ectabana cea mai mare parte a armatei, sub conducerea lui Parmenion şi se lansează alături de trupele uşor înarmate, într-o suită de marşuri forţate, încercând să îl captureze pe Darius. Pe drum, el află că Marele Rege a fost detronat se satrapul Bactrianei şi de alţi satrapi complici, care doreau să continue rezistenţa antimacedoneană. La scurt timp după primirea acestei veşti, soldaţii din patrulele de cercetare avansată ale lui Alexandru vor descoperi trupul lui Darius, care fusese asasinat de satrapi în timp ce se retrăgea. Alexandru îi organizează lui Darius o ceremonie funerară regească şi se declară răzbunătorul memorie acestuia. Curând, Alexandru, care se proclamă succesor legitim al regelui defunct, va adopta vestimentaţia şi eticheta persană. El introduce chiar ritualul prosternării în faţa regelui (proskynesis), considerat uzual în Orient, dar detestat de greci şi de macedoneni.

Satrapul Bessos, refugiat în Bactriana, se proclamă, la rândul său, Mare Rege, sub numele de Artaxerxes. În urma trădării satrapului Ariei (regiune situată în vestul Afganistanului), Alexandru se îndreaptă spre sud şi cucereşte satrapia Drangiana (provincia Helmand, din sud-vestul Afganistanului actual). Ajuns aici, Alexandru află de datele unui complot împotriva sa, pe care Philotas, fiul lui Parmenion, nu i-l semnalează. Judecat, după tradiţie, în faţa adunării soldaţilor macedoneni, Philotas este executat. Alexandru îi încredinţează lui Crateros comanda detaşamentului de soldaţi trimis la Ectabana pentru a-l înlătura şi pe bătrânul Parmenion, devenit indezirabil.

După cucerirea Persiei, Alexandru a procedat la reorganizarea armatei: a mărit numărul soldaţilor fiecărei taxis a falangei de la 1.500 la 2.000 de oameni, dar şi pe cel al escadroanelor de cavalerie, şi a creat noi unităţi de arcaşi călări (hippotoxotai) şi suliţaşi călări (hippakontistai) după modelul persan, care erau mai adaptate modului de luptă practicat în Asia. Alexandru a plecat din Drangiana în Arahosia, unde a întemeiat o a doua cetate care îi purta numele Alexandria din Arahosia (Kandahar). Însă regele macedonean avea să înfiinţeze în Asia Centrală mai multe oraşe cu numele de Alexandria, care erau populate cu contingente de greci sau macedoneni, coloni şi soldaţi, în acelaşi timp.

Înaintând spre nord, Alexandru ajunge la Kabul (Ortospana), unde va rămâne în cursul iernii dintre anii 330-329.

În primăvara anului 329, Alexandru numeşte noi guvernatori macedoneni sau perşi, pentru a-şi consolida dominaţia în satrapiile nou cucerite şi începe traversarea lanţului muntos Paraponisades (Hinducuş), cu altitudini medii de peste 4.000 de metri. După traversarea munţilor Hinducuş armata macedoneană ajunge în Bactriana, situată la nord de fluviul Oxus (Amu – Daria). Alexandru fondează, la poalele acestor munţi, Alexandria „din Caucaz” nume atribuit în mod eronat de către greci masivului Hinducuş. La vestea apropierii lui Alexandru, Bessos fuge din reşedinţa sa de la Balkh (Bactra) în satrapia Sogdiana, situată la nord de fluviul Iaxartes (Sîr-Daria) unde se aflau importantele centre Maracanda (Samarkand) şi Buhara. Încercând să câştige bunăvoinţa lui Alexandru, notabilii sogdieni îl predau acestuia pe Bessos. Acesta este judecat ca trădător torturat, mutilat şi trimis la Ecbatana pentru execuţie.

98

După ocuparea Samarkandului, Alexandru va întemeia, în apropiere de cursul fluviului Iaxartes, cea mai îndepărtată cetate care îi poartă numele: Alexandria Eshate (Extremă) în actualul Kodjent. Alexandru traversează fluviul după o scurtă demonstraţie împotriva sciţilor saci (saccai), apoi încheie un acord cu aceştia pentru a reveni în Sogdiana, unde izbucnise o revoltă. Alexandru îşi petrece iarna din perioada 329/328 la Bactra, profitând de acest răgaz pentru a introduce în rândurile armatei sale trupe asiatice, educate după modelul militar macedonean.

În cursul anului 328, Alexandru a întreprins mai multe operaţiuni împotriva unor grupe pastorale din stepe şi a focarelor de revoltă din Sogdiana. Răstimpul dintre diferitele campanii era petrecut de rege şi de hetairii săi în lungi partide de vânătoare şi în banchete nocturne. În timpul unui asemenea banchet a izbucnit o dispută între Alexandru şi unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi Cleitos cel Negru (care i-a salvat regelui viaţa în bătălia de la Granicos). După ce Cleitos i-a reproşat că a introdus obiceiuri străine la curtea macedoneană pe care Filip al II-lea nu le-ar fi acceptat, Alexandru, ameţit de vin şi furios, la ucis pe acesta. Cuprins de remuşcări regele a încercat să se sinucidă, fiind împiedicat cu greu de camarazii săi de la un asemenea gest. Alexandru a depăşit această criză abia după câteva săptămâni.

În ianuarie 327, Alexandru a nimicit ultimele focare de revoltă din Sogdiana. El a asediat o fortăreaţă socotită inexpugnabilă, apărată de trupele unui dinast local, Oxyartes. Dinastul a preferat, însă, să se predea, iar Alexandru a luat-o de soţie pe fiica acestuia, Roxana, gest care va conduce la ralierea nobililor locali la cauza regelui macedonean.

Dorind să îşi atragă aristocraţia asiatică, Alexandru îl numeşte ca satrap în Media pe Atropates, un persan care exercitase această funcţie şi în timpul lui Darius (Satrapia va fi cunoscută, pe viitor, şi sub numele de Atropatene).

Numirea în posturi de conducere a nobililor persani (socotiţi simpli învinşi) şi a noii etichete de la curte (proskynesis) i-a nemulţumit pe macedoneni şi i-a făcut pe însoţitorii greci ai lui Alexandru să se simtă jigniţi. Printre aceştia din urmă se afla şi filosoful Callistenes, nepotul ilustrului Aristotel, care redacta analele domniei (Ephemerides) lui Alexandru. Callistenes va fi găsit, peste puţin timp, vinovat de complicitate la un complot urzit de câţiva tineri din anturajul regelui (Paides Basilikoi), cunoscut sub numele de „complotul pajilor”. Callistenes şi autorii complotului vor fi judecaţi şi condamnaţi la moarte. Aristotel şi corifeii şcolii peripatetice (curentul filozofic Aristotelic) fondate de acesta nu îi vor ierta niciodată lui Alexandru episodul respectiv. Hotărât să extindă limitele cuceririlor sale dincolo de hotarele dominaţiei ahemenide, Alexandru s-a îndreptat în 327 spre India, în fruntea unei armate de 120.000 de oameni (dintre care doar 60.000 erau combatanţi). Jumătate dintre combatanţi erau tineri iranieni, epigonoi (urmaşi) înarmaţi şi instruiţi în mare parte după modelul macedonean.

O parte din trupe, conduse de Hephaistion, ocupă principatul indian Taxila, după care vor începe construirea unei flote pentru a naviga pe cursul fluviului Indus. Alexandru ia cu el o altă coloană şi înaintează spre nord, în munţi, cu preţul unor confruntări dure cu populaţiile locale. În primăvara anului 326, Alexandru ajunge la Nysa unde localnicii adorau un zeu pe care grecii îl vor asimila cu Dionysos; se pare că acest episod a stat la baza legendei călătoriei lui Dionysos în Indii, cu larg ecou în epoca elenistică. După ca va construi un pod de vase şi îşi va trece armata peste Indus, Alexandru face joncţiunea cu trupele lui Hephaistion, în Taxila. Alexandru se implică în conflictul dintre Taxiles şi un rege vecin Porus ale cărui posesiuni se aflau dincolo de fluviul Hydaspes, un afluent al Indului. În urma unei bătălii purtate pe malul fluviului Alexandru obţine o mare victorie împotriva armatei lui Porus, care dispunea şi de elefanţi, şi-l capturează pe regele indian. Alexandru încheie cu Porus un acord în urma căruia acesta îşi păstrează regatul, restabileşte pacea cu Taxiles şi îi acordă regelui macedonean un ajutor pentru a supune populaţiile din regiune. Alexandru va aplica în această zonă o politică similară cu cea a regilor ahemenizi, preferând să instituie un protectorat, în locul unei dominaţii directe. Cu toate acestea, regele îl va numi pe Filip, fratele lui Harpalos, care reprezentant al său în întreaga regiune, cu sarcina de a-i controla pe dinaştii locali.

99

La fel ca şi în Asia centrală, Alexandru îşi va celebra victoria asupra lui Porus prin fondarea unui oraş, Nikaia (nike = victorie). De asemenea el întemeiază un oraş, cu numele Bucephala, în amintirea calului său, Bucephal pe care îl avea din adolescenţă şi care tocmai murise.

Încurajat de Porus, Alexandru înaintează spre est şi dă lupte grele cu populaţiile din zona orientală a provinciei Punjab, din Pakistanul actual. Ajuns la malurile râului Hyphasis, un alt afluent al Indului, Alexandru nu intenţionează să îl traverseze şi să înainteze şi mai adânc, în inima subcontinentului indian, pentru a cerceta teritoriile quasi-legendarului regat al gangarizilor aflat în bazinul fluviului Gange. Acesta a fost momentul în care armata macedoneană, epuizată de marşurile interminabile, de luptele neîncetate şi de ploile musonului, se revoltă şi refuză să meargă mai departe. Toate insistenţele regelui pentru a-i convinge să continue campania nu au servit la nimic, motiv pentru care a fost nevoit să cedeze deciziei armatei. După ce a marcat limita extremă a cuceririlor sale prin ridicarea, pe malul râului Hyphasis, a 12 altare monumentale, dedicate fiecăruia dintre marii zei olympieni şi oficierea unor sacrificii solemne, Alexandru a ordonat întoarcerea spre Hydaspes. El supune Punjabul şi o parte din populaţiile din Kashmir şi începe pregătirile de plecare spre sud. Semnalul de plecare va fi dat în noiembrie 326. În paralel cu flota de 1.000 de vase, construită de Crateros şi comandată de navarhul (amiralul) cretan nearhos, care coboară pe Indus, pe uscat mărşăluiesc două coloane principale: cea condusă de Crateros de-a lungul fluviului Hydaspes şi, pe malul stâng al Indului, o altă coloană condusă de Alexandru şi Haphaistion. Cele două coloane terestre încadrau, pe ambele flancuri, flota condusă de Nearhos. Alexandru poartă, în continuare, lupte dificile cu localnicii şi, în primăvara anului 325, întemeiază un alt oraş care îi poartă numele, la confluenţa Indului cu Hydaspes. Coloana condusă de Crateros, va fi trimisă spre Alexandria Arahosia (Kandahar), prin trecătoarea Bolase (Quetta) şi Alexandru stabileşte ca loc de întâlnire Carmania, satrapie iraniană aflată la nord de Golful Persic, Alexandru coboară spre sud şi ajunge în Delta Indului şi ridică un port la Patala după ce supune regiunea.

Flota lui Nearhos, în pofida dificultăţilor provocate de muson, reuşeşte să traverseze Oceanul Indian şi, după ce trece prin strâmtoarea Ormuz, pătrunde în apele Golfului Persic şi ajunge la gurile Eufratului. Coloana condusă de Alexandru va înainta, cu preţul unor suferinţe aproape insuportabile, regiunile aride ale Gedrosiei (Belucistanul actual) şi Carmania (sudul Iranului) unde se întâlneşte cu Crateros şi Nearhos în decembrie 325. După înfiinţarea unui nou oraş cu numele de Alexandria şi oficierea unor serbări religioase, însoţite de sacrificii şi concursuri atletice, care marchează sfârşitul campaniei, în timpul căreia au fost străbătuţi peste 18.000 km, Alexandru revine la Babylon, la începutul anului 324.

Alexandru emite, în iarna anului 324, un decret (diagramma) prin care ordonă cetăţilor greceşti să-şi recheme cetăţenii aflaţi în exil, dispoziţie care constituia un amestec intern în afacerile interne ale acestora. Revenit la Babylon, regele va pedepsi mai mulţi satrapi care abuzaseră de poziţia lor sau nu se arătaseră fideli. Unul dintre cele mai elocvente episoade îl constituie „afacerea Harpalos”. Harpalos, căruia Alexandru îi încredinţase tezaurul regal, auzind zvonurile potrivit cărora regele al fi murit în luptele de pe Indus, delapidează fonduri. Aflând de reîntoarcerea regelui, el fuge, luând cu sine suma de 5.000 de talanţi, la Atena., însă atenienii, conduşi de prudentul şi înţeleptul Lycurg, refuză să îl primească.

Încă din ultimul an al domnie lui Alexandru, mai multe cetăţi greceşti îi instituie regelui un cult, în calitate de theos aniketos („zeu neînvins”). Acest cult, consacrat persoanei regale constituia o tradiţie înrădăcinată în Orient fără însă ca suveranul să se confunde cu divinitatea, ci constituind emanaţii ale acesteia. Încercând să se impună în faţa nobilimii, dar şi a populaţiilor orientale, Alexandru avea nevoie de sprijinul pe care i-l putea oferi instituirea unui cult regal. Apoteoza unui muritor aflat în viaţă nu era o noutate nici în lumea greacă: cultul eroilor, precum Asklepios şi Herakles constituie exemple elocvente în acest sens. Însă regalitatea lui Alexandru îşi va extrage esenţa din sinteza monarhiei tradiţionale macedonene

100

cu cea de tip oriental. Autoritatea regelui se întemeiază atât pe valoarea sa excepţională, dar şi pe mistica regală. Alexandru este fiul lui Zeus, un nou Herakles, de şi anvergura acestei prezentări o depăşeşte pe cea întâlnită în cultul eroilor practicat în lumea greacă. Dacă unele cetăţi greceşti, mai ales cele din Asia Mică, acceptă cultul regal, macedonenii şi, în special, cei din patrie, vor refuza să facă acest lucru. Conform tradiţiei macedonene, regele era cel mai de seamă hetairos, un fel de „prim între egali” în raportul cu nobilii din anturajul său. Antipatros, regentul Macedoniei rămâne fidel vechilor tradiţii macedonene, şi Alexandru nu se va bucura, în timpul vieţii, de un cult în patria sa natală.

În atelierul regal de la Babylon au fost emise, în 324-323, monede de argint care, pe revers, îl înfăţişează pe Alexandru ca Zeus, purtând fulgerul şi încoronat de zeiţa Victoria.

În aceeaşi perioadă Alexandru se căsătoreşte la Susa cu una din fiicele lui Darius III, iar apropiatul său colaborator, Hephaistion, se căsătoreşte cu o soră a acesteia. În paralel, Alexandru oficiază căsătoria a 10.000 de ofiţeri şi soldaţi macedoneni cu tot atâtea femei persane. Episodul „nunţilor de la Susa” a fost interpretat ca o intenţie a regelui de a iniţia o sinteză culturală între perşi şi greci, în cadrul unui imperiu vast şi cosmopolit. Departe însă de Alexandru asemenea ambiţii culturale, de sinteză a civilizaţiilor. În fapt, interesat de a consolida şi mai mult rolul său de unic liant şi depozitar al autorităţii asupra imperiului vast pe care îl stăpânea, Alexandru dorea să îşi asigure colaborarea şi fidelitatea nobilimii asiatice, care o depăşea, numeric, cu mult pe cea macedoneană. Pe de altă parte, regele fiind deja căsătorit cu Roxana, fiica lui Oxyartes, a devenit, după nunta de la Susa, poligam, dar acest lucru se întâlnea în mod frecvent, în Orient.

Alexandru a suferit o gravă lovitură în toamna anului 324, când a aflat de moartea bunului său prieten, Hephaistion. Acesta deţinea cea mai importantă poziţie în ierarhia Imperiului, după cea a regelui: era hiliarhos (un fel de prim-ministru). Întristat, regele consultă oracolul lui Amon, şi îi organizează prietenului său funeralii fastuoase.

Curând, Alexandru se consacră pregătirilor unei noi expediţii, în paralel cu organizarea imperiului său. El proiecta o campanie în nord, spre Marea Caspică, şi una spre sud, în Arabia. Vasele sale au efectuat călătorii de recunoaştere de-a lungul coastelor Golfului Persic, ale Mării Roşii şi în zona canalului Suez. Însă, în primele zile ale lunii iunie 323, când aceste pregătiri erau în toi, regele care pradă unui grav atac de febră şi moare, la 13 iunie 323, la Babylon. Alexandru nu împlinise încă vârsta de 33 de ani. Moartea sa deschide o nouă etapă în istoria civilizaţiei greceşti, numită, epoca elenistică.

101

16. MOARTEA LUI ALEXANDRU ŞI REGATELE SUCCESOARE a. Epoca diadohilor (323 – aproximativ 280 î.Hr.) La moarte, Alexandru nu avea un succesor legitim. Fiul său şi al Roxanei, Alexandru

al IV-lea, se naşte abia în august 323. Celălalt moştenitor, Filip Arrhidaios, un bastard de-al lui Filip al II-lea şi frate vitreg al lui Alexandru cel Mare, era matur, dar suferea de epilepsie şi era întârziat mintal. Perdiccas, instituit hiliarhos de către Alexandru, cu puţin timp înainte de moarte, va fi cel care va gira afacerile imperiului, şi va încerca să păstreze unitatea acestuia până în momentul în care Alexandru al IV-lea avea să ajungă la majorat. Copilul fiind fiul unei iraniene, membrii adunării soldaţilor macedoneni se revoltă, instigaţi de adversarii lui Perdiccas, şi îl aleg va rege pe Filip Arrhidaios. Pentru a evita un război civil, Perdiccas ajunge la un compromis: Filip Arrhidaios va deveni rege, sub numele de Filip al III-lea, alături de nevârstnicul Alexandru al IV-lea, fiul marelui dispărut.

Perdiccas procedează la reorganizarea imperiului şi atribuie fiecăruia din foştii hetairoi a lui Alexandru funcţii de răspundere şi satrapii.

Astfel, Crateros devine prostates (tutore ale regilor); comandant suprem al armatelor şi controlor al finanţelor imperiului. În acel moment, Crateros se îndrepta spre Europa în fruntea veteranilor eliberaţi din serviciul activ de către Alexandru, în ultimele zile ale acestuia, la Babylon. Bătrânul Antipatros, care îndeplinea funcţia de regent al Macedoniei încă din 334, la plecarea lui Alexandru în Orient, este numit strateg al Europei, autoritatea sa extinzându-se şi asupra Thessaliei, Epirului, sudului Illyriei; de asemenea, Antipatros avea şi rolul de a supraveghea Liga de la Corinth. Ptolemaios a primit Egiptul, lui Lysimachos i s-a încredinţat strategia Thraciei, iar fostul secretar al lui Alexandru, Eumenes din Cardia, a devenit strateg al Cappadociei şi al nordului Anatoliei (pe care urma să le cucerească). Seleucos nu a primit nici o satrapie, dar a fost numit comandant al gărzii regale.

Principalele personaje în cadrul acestui nou aranjament erau Perdiccas, Crateros şi Antipatros. Însă acest „triumvirat” nu va funcţiona, deschizând capitolul luptelor între susţinătorii unităţii imperiului şi cei care doreau să îşi consolideze autoritatea personală într-un anumit teritoriu. Moartea lui Alexandru cel Mare, care era adevăratul garant al unităţii imperiului său eterogen lăsase un gol imens („vid de autoritate”) care nu putea fi umplut de Alexandru al IV-lea, la vârsta sa prea fragedă, şi de debilul Filip al III-lea. În schimb, generalii lui Alexandru vor profita de acest vid, în scopul satisfacerii propriilor ambiţii. Perioada dintre moartea lui Alexandru şi apariţia primelor regate elenistice, prin fragmentarea vastului imperiu creat de marele muritor se numeşte perioada diadohilor (diadohos = urmaş, succesor).

Fiecare dintre aceşti diadohi va încerca, sub pretextul asigurării protecţiei celor doi regi, să preia controlul asupra imperiului.

Perdiccas se va confrunta cu o revoltă a satrapiilor din Asia Centrală, în special a Bactriei, care mai izbucnise şi cu 2 ani înainte. În timp ce Perdiccas încerca să reprime această revoltă, Antigonos Monophtalmos a profitat de prilejul creat pentru a lua controlul Asiei Mici Occidentale, care cuprindea satrapiile Marea Phrygie, Lycia şi Pamphylia.

În acest timp în Grecia au loc tulburări care ameninţau autoritatea macedoneană în zonă. După moartea lui Alexandru, partida democrată, în frunte cu oratorii Hipperides şi Demosthenes, revine la putere. Strategul Leosthenes, care îi conducea pe mercenarii reveniţi din marea expediţie orientală se pune la dispoziţia celor doi conducători atenieni, care reaprind flacăra revoltei împotriva Macedoniei. Atena încheie un tratat de alianţă cu etolienii, cu thessalienii şi alte cetăţi greceşti. Războiul lamiac (după numele cetăţii Lamia, unde Antipatros va fi pus în dificultate de armata grecilor rebeli aliaţi) va dura între 323 – 322 şi se va încheia cu victoria Macedoniei. Atena va fi obligată să cedeze unele teritorii, să primească,

102

la hotarele Atticii, o garnizoană macedoneană, să adopte o constituţie oligarhică, şi să plătească o amendă. Demosthenes şi Hipperides au fost executaţi. Antipatros şi Crateros au desfiinţat liga independentă a oraşelor greceşti, dar nu au reînfiinţat Liga de Corinth. Cetăţile greceşti se vor bucura de autonomie, dar vor fi supuse influenţei macedonene.

Între timp, după reprimarea revoltei din Bactria, Perdiccas se întoarce împotriva lui Antigonos. Acesta se refugiază la Antipatros şi Crateros şi încheie o înţelegere cu acesta împotriva hilarhului, la care se alătură şi Ptolemaios. Acesta, care avea un bun-simţ politic dublat de o ambiţie pragmatică, îşi impune dominaţia asupra Egiptului şi Cyrenaicăi şi încheie relaţii diplomatice cu dinaştii ciprioţi. Mai mult, Ptolemaios face un gest inedit, transportând rămăşiţele pământeşti ale lui Alexandru în Egipt de şi acesta dorise să fie înmormântat în cavoul dinastiei Argeade de la Aigai, în Macedonia. Realizând că poziţia sa legitimă este mai slabă decât cea de care beneficiau Antipatros şi Crateros, Perdiccas invadează Egiptul, dar este ucis la Memphis într-un complot pus la cale de ofiţerii săi. Conjuraţii îi oferă lui Ptolemaios titlul lui Perdiccas, dar, acesta refuză din prudenţă. Colaboratorul lui Perdiccas, Eumenes din cardia obţine un succes în Asia Mică împotriva lui Crateros, care este ucis în luptă. Aceste evenimente, petrecute între 323-321 vor fi cunoscute sub numele de primul război între diadoni.

În urma dispariţiei a doi membri ai „triumviratului” (Perdiccas şi Crateros) diadohii se reunesc la Triparadeisos, în Syria de nord, în 321, pentru a pune la cale o nouă reîmpărţire a atribuţiilor. Antipatros devine epimeletes (protector) al regilor, Seleucos primeşte satrapia Babyloniei, autoritatea lui Antigonos Monophtalmos asupra satrapilor Asiei Mici Occidentale este confirmată. În plus, acesta din urmă primeşte titlul de strateg al Asiei şi comanda războiului împotriva lui Eumenes. Antigonos obţine unele succese împotriva lui Eumenes, care este silit să se retragă, dar moartea lui Antipatros, în 319 pune iar în discuţie fragilul echilibru obţinut prin acordul de la Triparadeisos, cu ani în urmă.

Înainte de a muri, Antipatros l-a numit regent pe generalul Polyperhon, un om matur şi experimentat. Nemulţumit de această numire, tânărul fiu al lui Antipatros, Cassandros fuge în Asia, fapt care conduce la declanşarea celui de-al doilea război între diadohi (319-316). Cassandros se aliază cu Lysimachos, Antigonos şi Ptolemaios, împotriva lui Polyperhon. Ptolemaios continuându-şi politica sa prudentă şi pragmatică, ocupă partea de sud a Syriei, cunoscută şi sub numele de Caele – Syria, în 319.

Atât Polyperhon, cât şi Cassandros, proclamă „libertatea” cetăţilor din Grecia, manevră politică menită să le atragă sprijinul acestora.

Tratatul încheiat între Cassandros şi Atena, în 317 va conduce la impunerea, în această cetate a unui regim cenzitar, moderat, condus de filosoful Demetrios din Phaleron. Polyperhon va suferi o serie de înfrângeri şi va fi obligat să se retragă în Peloponez. El va încerca să apeleze la sprijinul bătrânei Olympias, mama lui Alexandru cel Mare, care revine din Epir, de unde era originară în Macedonia şi îl elimină pe Filip al III-lea. Cassandros revine rapid din Peloponez în Macedonia şi o condamnă la moarte pe Olympias, cu asentimentul armatei. Astfel că în 316, Alexandru al IV-lea rămâne singurul rege fiind, de fapt ostaticul lui Cassandros, care se căsătoreşte cu o soră vitregă a lui Alexandru cel Mare, Thessalonike. La scurt timp după sfârşitul celui de-al doilea război dintre diadohi, se va declanşa un al treilea (316 – 311). După ce îl elimină pe Eumenes din Cardia, Antigonos Monophtalmos va relua ideea refacerii unităţii imperiale, însă în folosul său, fapt care îi va atrage duşmănia celorlalţi diadohi. El îi răpeşte Babylonia lui Seleucos, care se refugiază în Egipt, la Ptolemaios şi cucereşte Phrygia Hellespontică de la Lysimachos. De data aceasta, împotriva lui Antigonos se coalizează Ptolemaios, Lysimachos, Seleucos şi Cassandros. Antigonos respinge ultimatumul impus de aceştia, prin care aceştia îi cereau să abandoneze noile conexiuni. În această perioadă manevrând cu abilitate tema „libertăţii” grecilor, el patronează fondarea unei Confederaţii care reunea cetăţile insulare din Ciclade, numită Liga Nesiotă.

În acest timp, Ptolemaios îşi consolidează poziţiile şi ocupă o serie de porturi pe

103

litoralul ionian şi Caria în sud-vestul Asiei Mici. Seleucos reuşeşte să reunească Babylonia şi Iranul, iar Antigonos preferă să negocieze un tratat de pace, care este încheiat în 311. Noul tratat consfinţeşte poziţia lui Cassandros ca strateg al Europei şi epimeletes al tânărului rege Alexandru al IV-lea. Ptolemaios păstrează Egiptul, Ciprul şi Cyrenaica, Lysimachos rămâne stăpân al Thraciei, Antigonos îşi menţine dominaţia în Asia Mică şi în Syria. Luptele dintre Antigonos şi Seleucos vor mai dura până în 309/308. pacea din 311 nu a fost decât un armistiţiu prin care Antigonos a încercat să câştige timp.

În 310, Cassandros îi ucide pe Alexandru al IV-lea şi pe mama acestuia, Roxana, astfel că diadohii vor fi eliberaţi de fidelitatea formală pe care o datorau succesorilor lui Alexandru cel Mare.

Între anii 308-303, Seleucos se va angaja într-o expediţie în Iran, cu ocazia căreia va recuceri satrapiile Susiane, media, şi va intra în conflict cu regele indian Chandragupta (Sandrakottos, în limba greacă, Strabon, XV, 2, 9) din dinastia Maurya. Seleucos va fi nevoit să încheie un tratat cu acesta, prin care îi recunoştea regelui indian suveranitatea asupra satrapiilor Ghandara şi Gedrosia, primind în schimb 500 de elefanţi de luptă.

În acest timp, Cassandros se reconciliază cu Polyperhon, pe care îl numeşte strateg al Peloponezului, după ce acesta a susţinut un presupus bastard al lui Alexandru cel Mare, pe nume Herakles.

Între Antigonos şi Ptolemaios are loc un acord, după ce satrapul Egiptului a încercat, fără succes, să îşi impună influenţa în Peloponez. Ptolemaios încheie o înţelegere cu Demetrios Poliorketes („cuceritorul de cetăţi”), fiul lui Antigonos Monophtalmos, recunoscând achiziţiile acestuia în Asia Mică. Ptolemaios încheie o înţelegere şi cu Cassandros, în 300, după ce a încercat, în zadar, să creeze o ligă panelenică (după modelul Ligii de la Corinth).

Cassandros fiind plecat într-o expediţie în Epir, Antigonos profită şi îl trimite pe Demetrios să „elibereze” Atena. Acesta înlătură regimul moderat al lui Demetrios din Phaleron, şi restaurează democraţia, sub patronajul Antigonizilor. Demetrios din Phaleron va pleca în exil, la Theba şi apoi în Egipt. În anul următor, izbucneşte din nou conflictul între Antigonos şi Ptolemaios. După ce învinge în cursul unei lupte navale, desfăşurată la Salamina, în Cipru, flota lui Ptolemaios, Demetrios ocupă această insulă. Anul 306 va marca o etapă decisivă pentru evoluţia politică a lumii elenistice, odată cu autoproclamarea ca regi a lui Antigonos Monophtalmos şi a lui Demetrios Poliorketes. Acest gest avea semnificaţia unei reeditări a ambiţiilor de dominaţie universale, ce păreau să fi dispărut odată cu moartea lui Alexandru cel Mare. gestul Antagonizilor va fi urmat de iniţiative similare din partea lui Ptolemaios, Lysimachos şi a lui Cassansdros, care se vor proclama regi al teritoriilor pe care le stăpâneau, în perioada 306 – 304.

Demetrios va asedia între 305-304 cetatea insulară Rhodos, aliată cu Ptolomaios. regele Egiptului va aproviziona Rhodos-ul, contribuind la eşecul lui Demetrios. Pentru ajutorul aflat în timpul asediului, rhodienii îl vor onora pe Ptolemaios cu supranumele de Soter („Salvatorul”). Antagonizii creează o ligă panelenică după modelul celor înfiinţate de Polyperhon şi Cassandros, dar mai solidă, cu sediul la Corinth, în 302.

Ptolemaios I, Seleucos I şi Cassandros şi Lysimachos se vor coaliza împotriva Antagonizilor, ale căror proiecte de refacere a imperiului universal de ameninţau interesele. În timp ce Ptolemaios se rezumă la invadarea Coele – Syriei, armatele reunite ale lui Seleucos şi Lysimachos, zdrobesc, în vara anului 301, la Ipsios, în Phrygia, trupele conduse de Antagonizi. Antigones Monophtalmos cade pe câmpul de luptă, iar Demetrios se refugiază la Ephes, în Asia Mică. Bătălia de la Ipsus marchează dispariţia ideii unităţii imperiale şi naşterea statelor „teritoriale” elenistice, în condiţiile unui sistem de echilibru instabil.

Demetrios Poliorketes mai stăpânea, încă, Cipru, Liga nesiotă şi oraşele port Tyr şi Fenicia, în timp ce posesiunile din Asia Mică a uf ost ocupate de Lysimachos, Liga panelenă s-a autodizolvat.

104

Moartea lui Cassandros, în 298 sau 298, va redeschide lupta pentru succesiune la tronul Macedoniei, întrucât urmaşul său Filip al IV-lea, era minor. Demetrios, după ce reocupă Atena, în 295/294, şi Peloponezul, unde îl lasă pe fiul său, Antigonos Gonatas, se îndreaptă spre Macedonia şi îl elimină pe Filip al II-lea Aflând că Ptolemaios I a cucerit Ciprul, iar Cilicia şi oraşele de pe coasta ioniană au fost ocupate de Seleucos I şi, respectiv, de Lysimachos, Demetrios se proclamă, cu ajutorul armatei, rege al Macedoniei.

Demetrios îşi va uza puterea în conflicte sterile şi în 288, va fi nevoit să fugă din Macedonia, în urma unei ofensive conjugate a lui Lysimachos şi a tânărului rege al Epirului, Pyrrhos. În perioada 291-287, Ptolemaios I va lua sub protecţia sa Liga nesiotă. Abandonat de armată, fugar, este capturat de trupele lui Seleucos în anul 286. Va muri în captivitate, trei ani mai târziu.

În 285, Lysimachos îl alungă pe Pyrrhos din Macedonia şi o anexează la posesiunile sale. După ce devine rege al Macedoniei, Lysimachos invadează în anul 282, Asia Minor. Va fi învins şi ucis, în anul următor, în lupta de la Kourupedion de Seleucos I. Acesta traversează strâmtorile cu intenţia manifestată de a se proclama rege al Macedoniei, dar este asasinat de Ptolemaios Keraunos fratele vitreg al regelui Egiptului, Ptolemaios al II-lea Philadephos (Ptolemaios I i-a cedat, în 285, domnia fiului său şi a murit, doi ani mai târziu). Ptolemaios Keraunos va domni în Macedonia timp de un an, până în momentul în care ţara a fost invadată de celţi, cu care se mai confruntaseră Cassandros şi Lysimachos.

Sub presiunea unei mari uniuni a Belgilor, celţii au invadat nordul Italiei şi Europa Centrală, la începutul secolului IV. La sfârşitul secolului următor, ei îşi fac apariţia în zona Balcanilor. Aliaţi cu dardanii, ei invadează Macedonia. După câţiva ani în care se succed la putere rude ale lui Keraunos, situaţia este salvată, parţial, de strategul Sosthenes.

Un grup celtic va invada Grecia şi va ajunge la sanctuarul lui Apollo de la Delphi, dar vor fi învinşi de contingentele reunite ale etolienilor, beoţienilor şi phocidienilor. Celţii s-au retras spre Thessalia, şi vor fi învinşi de Antigonos de Tylis, vor ocupa o parte a fostului regat a lui Lysimachos (Thracia şi nord-vestul Asiei Mici). Regatul fondat de aceştia va dura până la sfârşitul secolului III.

Aureolat de gloria victoriei împotriva celţilor, Antigonos Gonatos va fi proclamat rege al Macedoniei în 277 sau în 276.

b. Apogeul şi declinul statelor elenistice (280-30 î.Hr.) b. 1. Egiptul elenistic Primul regat elenistic, în ordine cronologică, a fost Egiptul lagid (numele fiind preluat

după cel al tatălui lui Ptolemaios I, pe care îl chema Lagos); de asemenea, regatul lagid va fi ultimul care va dispărea, fiind ocupat, ca şi celelalte state elenistice de către romani. Ptolemaios I (supranumit şi Soter) a făcut dovada, spre deosebire de ceilalţi diadohi, unui spirit lucid şi realist, nelăsându-se sedus de mirajul refacerii imperiului universal al lui Alexandru cel Mare. El a dus, de la început o politică prudentă, dar fermă, urmărind să îşi consolideze dominaţia dinastiei sale asupra bogatei văi a Nilului. Teritoriul egiptean a constituit, în permanenţă, principalul bastion al suveranilor lagizi, întreaga lor politică internă şi externă având ca obiectiv consolidarea dominaţiei lor asupra acestuia. Ptolomeii vor acţiona constant, cu eficienţă, fără a se angaja în operaţiuni de anvergură pentru a-şi păstra controlul asupra acestei părţi din imperiul lui Alexandru cel Mare. Politica suveranilor lagizi nu a avut un caracter agresiv, expansionist. Principalul instrument al acestora a fost politica de echilibru, bazată pe diplomaţie, alianţe utile, cuceriri de teritorii dispuse geografic astfel încât să constituie un adevărat „ecran de protecţie” pentru teritoriul egiptean. Reflectarea în plan militar a acestor demersuri politice a fost reprezentată de preocuparea pentru protecţia principalelor linii de comunicaţii din estul Mării Mediterane, prin stăpânirea unor baze navale

105

situate în puncte strategice şi prin întreţinerea unei puternice flote. Totodată, în politica lor externă, regii lagizi au căutat să protejeze interesele Egiptului, încercând să prevină creşterea puterii unor potenţiali adversari prin sprijinirea rivalilor acestora.

Continuând politica faraonilor din Vechiul Regat, Ptolemaios I şi-a îndreptat, mai întâi, atenţia spre zona Syriei meridionale şi a Palestinei, cunoscută sub numele de Coele – Syria, care era singura punte de trecere pe uscat de unde Egiptul putea fi atacat de un invadator străin. Ptolemaios a profitat de dificultăţile pe care le-au traversat Antigonizii şi a ocupat acest teritoriu, după mai multe tentative, după bătălia de la Ipsos, din 301. El îşi va consolida această stăpânire, în dauna lui Demetrios Poliorketes, prin anexarea oraşelor port Tyr şi Sidon, din Fenicia în 287. În pofida eforturilor diplomatice şi militare, în vederea ocupării Coele – Syriei, Seleucizii nu au putut recupera această regiune decât un secol mai târziu.

O politică similară au dus lagizii şi în Cipru. Ptolemaios I considera esenţială pentru menţinerea dominaţiei Egiptului asupra bazinului de est al Mării Mediterane păstrarea unei puternice poziţii în această insulă. Cucerit de Demetrios în 306, Ciprul a fost reobţinut de regele Egiptului după zece ani. Lagizii îşi vor menţine dominaţia asupra Ciprului până la cucerirea Egiptului de către romani.

Un capitol aparte îl reprezintă Cyrenaica, teritoriu grecesc aflat în Libia actuală, la 1.000 de kilometri distanţă de valea Nilului. În Cyrenaica existau mai multe vechi cetăţi greceşti dintre care cea mai importantă era Cyrene. Profitând de disensiunile interne dintre cyrenieni, Ptolemaios a supus întreaga regiune, unde a numit pentru a administra, un strateg. Însă revoltele izbucnite în 312 şi apoi, în 306-305 au condus la emanciparea Cyrenaicăi de sub dominaţia lagidă. Cyrenaica a fost recucerită, în jurul anului 300, de către Magas, unul dintre fii lui Ptolemaios I. Acesta va conduce întreaga regiune timp de o jumătate de secol, mai întâi recunoscând autoritatea regilor egipteni, apoi proclamându-şi independenţa faţă de aceasta. Cyrenaica a fost realipită la monarhia lagidă în urma unei căsătorii dinastice şi a unui război. Ea va rămâne în cadrul regatului lagid până la anexarea de către Roma.

Încercând să garanteze securitatea Egiptului şi prosperitatea regatului său, legată de libertatea comerţului maritim, Ptolemaios I şi primii doi succesori ai săi au instalat baze şi garnizoane şi pe coasta de vest a Asiei Mici, în sudul Thraciei şi în cetăţile insulare din Marea Egee. Aceste teritorii care erau disputate şi de celelalte noi regate elenistice (regatul Seleucid, Macedonia şi, mai târziu regatul Pergamului) nu au permis instalarea permanentă a dominaţiei lagide. Pe de altă parte, în zona respectivă se aflau numeroase vechi cetăţi greceşti, al căror puternic spirit de independenţă făcea dificilă instaurarea unei dominaţii directe, fiind preferată instituirea unor protectorate, De altfel, în cursul istoriei elenistice, acestea au intrat, alternativ, sub autoritatea regatelor elenistice, care încercau fie să îşi asigure dominaţia în regiune, fie un anumit echilibru al puterii în Mediterana Orientală. Regii elenistici au manevrat cu abilitate, dar şi cinism, tema „libertăţii elenilor”, sprijinind, în funcţie de interesele lor, diferite facţiuni din interiorul cetăţilor greceşti, pentru a obţine controlul asupra acestora.

Exasperate de exonerările fiscale impuse de Demtrios Poliorketes, cetăţile insulare reunite în Liga Nesiotă vor intra, la o dată situată între ani 291-287 sub protecţia lui Ptolemaios I. Acesta a manifestat supleţe şi moderaţie, respectând autoritatea instituţiilor federale ale Ligii. Din acest motiv, consiliul federal a acceptat prezenţa unui Nesiarhos („comandant al Legii Nesiote”) care era de fapt, un reprezentant al autorităţii lagide în cadrul Ligii.

Ptolemaios mai instalase o garnizoană egipteană în insula Cos, aflată pe coasta de vest a Asiei Mici, încă din anul 310, pretextând că Antigonos Monophtalmos nu respecta „independenţa” cetăţilor greceşti. De asemenea, Ptolemaios a ocupat numeroase oraşe – porturi pe coasta de vest a Asiei Mici, în Fonia şi Caria.

Ptolemaios I îl va asocia la tron, în 285, pe fiul său, care va fi cunoscut sub numele de Ptolemaios al II-lea Philadelphos („cel care îşi iubeşte sora”), născut din cea de-a doua

106

căsătorie a primului rege lagid. După moartea tatălui său, survenită în anul 283, Ptolemaios al II-lea va domni până în 246. Domnia acestui principe reprezintă momentul de apogeu, din punct de vedere politic, economic şi cultural, al Egiptului elenistic.

Nemulţumit că domnia asupra Egiptului i-a revenit fratelui său vitreg, care era şi mai tânăr cu 6 ani, Magas, regele Cyrenaicăi, a încheiat o alianţă cu regele seleucid Antiochos I, consolidată prin căsătoria cu fiica acestuia, Apame. Însă revoltele unor garnizoane din Syria l-au împiedicat pe Antiochos I să intervină în Egipt. La rândul său, Magas s-a confruntat cu o revoltă a nomazilor libieni, văzându-se nevoit să renunţe la campania asupra Egiptului. Ptolemaios a profitat de lipsa de coordonare dintre cei doi aliaţi şi şi-a extins posesiunile din Asia Mică, instalând garnizoane la Samos, în Caria, în Lycia, în Pamphylia şi în Cilicia Occidentală, în anii 279-278. De asemenea, Miletul, în pofida vechilor legături cu regii seleucizi, a încheiat o alianţă cu Ptolemaios al II-lea. Regele lagid a fost bucuros să afle, în 275 că Magas este dispus să încheie pacea, deoarece în Egipt izbucnise o revoltă a mercenarilor galaţi (celţi). Conflictul dintre Ptolemaios al II-lea şi Antiochos I a izbucnit din nou, în 274, fiind provocat de rivalitatea dintre cele două regate pentru stăpânirea Coele – Syriei. De altfel, principalul „măr al discordiei” între regii lagizi şi cei seleucizi îl va constituit, de-a lungul întregii epoci elenistice, dorinţa de a domina această regiune. Acest conflict, cunoscut sub numele de „primul război syrian”, s-a desfăşurat între anii 274-271, şi nu a adus nici o victorie decisivă nici unuia dintre cei doi adversari. Pacea din 271-270, ale cărei clauze nu sunt atestate de nici o sursă istoriografică, a consfinţit probabil, un status-quo. Totuşi, Ptolemaios al II-lea a mai reuşit, în urma acestei păci, să facă noi anexiuni: o parte din Fenicia, Arabia (de fapt zona situată la est de Iordan), regiuni din Syria, Ethiopia şi Lybia; protectoratul lagid asupra Cariei, Lyciei, Pamphyliei şi Cicladelor a fost consolidat, dacă îi dăm crezare poetului Theokritos. Însă, dacă luăm în considerare faptul că Antiochos I şi Magas doreau să îl înlăture de la domnia asupra Egiptului de Ptolemaios al II-lea, putem admite că primul război syrian la avut drept câştigător pe regele lagid.

Dorind să protejeze sistemul de securitate al Egiptului şi să îl blocheze pe regele macedonean, Antigonos Gonatas, în Europa, orchestrând agitaţii antimacedonene în Grecia, Ptolemaios al II-lea a iniţiat ample manevre diplomatice, reuşind să formeze o coaliţie eterogenă. Fără a se implica direct, abilul suveran lagid a purtat prin intermediul grecilor, un adevărat război împotriva Macedoniei, cunoscut sub numele de războiul chremonidiac (267/266 – 262/261). Din această coaliţie făceau parte regele Spartei, Areos I, Atena, cetăţile din Elida, cetăţile din Ahaia, unele cetăţi ale Arcadiei, precum şi câteva cetăţi din Creta, aflate în strânse legături cu Sparta. Diplomaţia lagidă a manevrat din nou tema „libertăţii grecilor” exploatând aversiunea elenilor faţă de dominaţia macedoneană şi de tiraniile promacedonene din cetăţile greceşti. Atenienii au votat decretul propus de concetăţeanul lor, Chremonides, în favoarea războiului „împotriva celor care încearcă să aservească cetăţile” şi „împotriva celor care acţionează în mod injust şi fără a respecta tratatele”. Deşi se afla în inferioritate, regele macedonean a reuşit să câştige acest război. Mai mult, el a pus capăt thalassocraţiei (dominaţiei maritime) a regatului lagid în Marea Egee şi şi-a consolidat hegemonia în Grecia.

Ptolemaios al II-lea va încerca să profite de dificultăţile prin care trecea Antiochos al II-lea, după moartea tatălui său, Antiochos I, şi a declanşat un nou conflict, cunoscut sub numele de „al doilea război syrian”, în 261. Rezultatele conflictului, încheiat în 253, îi vor fi favorabile regelui seleucid, care va anexa Ionia, dar şi unele regiuni din Cilicia şi Pamphylia, aflate, ulterior, sub protecţia regelui egiptean. Se pare că în aceeaşi perioadă şi-a încetat existenţa şi Liga Nesiotă, care constituia principalul instrument al preponderenţei lagide în Marea Egee. Totuşi, Ptolomeii nu vor pierde influenţa pe care o exercitau în zona arhipelagului Cyclade. pacea va fi consolidată prin căsătoria lui Antiochos al II-lea cu Berenyke, fiica lui Ptolemaios al II-lea. La moartea sa, survenită în ianuarie 246, Ptolemaios al II-lea a lăsat un imperiu diminuat teritorial, dar prosper, puternic. Alexandria, capitala Egiptului, îşi câştigase numele de centru al politicii „mondiale”. I-a succedat fiul său,

107

Ptolemaios al III-lea Evergetes („binefăcătorul”), care a domnit între 246-221. Al treilea război syrian (246-241) supranumit şi „războiul laodiac” a izbucnit ca

urmare a rivalităţilor dintre Berenke, soţia lui Antiochos al II-lea şi Laodike, prima sa soţie, pe care a repudiase pentru a se căsători cu prinţesa logidă. Laodike, reuşeşte să obţină, cu puţin timp înainte de moartea lui Antiochos al II-lea, recunoaşterea fiilor pe care îi avea cu acesta drept succesori legitimi la tronul regatului seleucid. Împotriva noului rege, Seleucos al II-lea, Berenike îl va chema în ajutor pe fratele său, Ptolemaios al III-lea. Acesta va invada regatul seleucid şi va înainta până la Babylon. Contraofensiva lui Seleucos al II-lea, care a recucerit o parte din teritoriul regatului său, şi izbucnirea unei revolte în Egipt, l-au obligat pe Ptolemaios al III-lea să se retragă. Cu toate acestea, le va reuşi să recupereze o parte din teritoriile pierdute de tatăl său, din Lycia, Ionia, Caria şi Pamphylia. El îşi păstrează posesiunile din Coele – Syria şi, în plus, ocupă portul Seleucia Pieriria, aflat în apropiere de Antiohia, reşedinţa regatului seleucid. Pacea încheiată în anul 241, pentru 10 ani, a fost, de fapt, un armistiţiu care nu a pus capăt rivalităţii acerbe dintre cele două regate.

Un alt succes al politicii externe a lui Ptolemaios al III-lea a fost reanexarea Cyrenaicăi, prin căsătoria cu Berenyke, fiica lui Magas, în 246, la 4 ani după moartea acestuia. Astfel, în timpul lui Evergetes, Egiptul lagid va cunoaşte maxima sa întindere teritorială. Prezenţa lagidă se manifestă ăi pe coasta de nord a Mării Egee, la Samotrake, în zona Thraciei, în Chersones şi pe malul european al Hellespontului. Ptolemaios al III-lea îşi va câştiga supranumele de Evergetes aducând, împreună cu prada de război din Asia, statuile zeilor egipteni luate de regele persan Cambyses al II-lea, când cucerise Egiptul, în 525, şi le va înapoia sanctuarelor de unde proveneau.

Epuizându-şi resursele în războiul laodiac, Ptolemaios al III-lea nu a mai întreprins acţiuni de anvergură în exterior. Deşi rivalul său, Seleucos al II-lea întâmpina dificultăţi în provinciile orientale şi Anatolia, Evergetes nu a profitat pentru a interveni. El se va limita la acţiuni diplomatice, asemenea tatălui său, în ultimii ani de domnie. El a cordat ajutor financiar Ligii Aheene primind titlul, pur onorific, de strateg al acesteia. Ptolemaios va menţine, mult timp, ajutorul financiar pentru Aratos, conducătorul Ligii. Prin contribuţii financiare generoase, va contribui la eliberarea cetăţii Atena. În 229, Atena va obţine, contra unei sume de bani, plecarea garnizoanei macedonene din Pineu, unde staţiona de la sfârşitul războiului chremonidiac. În ultimii ani ai vieţii, Ptolemaios al III-lea va rupe alianţa cu Liga Aheeană în favoarea unei înţelegeri cu Cleomenes al III-lea, regele Spaniei, căruia îi va acorda numeroase subsidii. După primele succese, Cleomenes al III-lea va fi suferi un eşec decisiv în bătălia de la Sellasia, purtată împotriva regelui Macedoniei, Antigonos Doson, în 222. Ptolemaios al III-lea îi acordă lui Cleomens al III-lea azil în Egipt. însă se va sinucide, după o tentativă eşuată de complot împotriva protectorului său.

Odată cu moartea lui Ptolemaios al III-lea, în februarie 221, se încheie perioada de apogeu a regatului logid şi încep să se manifeste semnele declinului. Regatul lagid va decădea fie din cauza crizelor interne, fie din cauza incapacităţii politice a următorilor suverani lagizi.

Ptolemaios al IV-lea Philopator („cel care îşi iubeşte tatăl”), care a domnit între anii 221-204, a fost primul suveran lagid mediocru. În timpul domniei sale, autoritatea efectivă a fost exercitată de către doi miniştri energici, Sosibios şi Agathocles. Informat asupra dificultăţilor pe care le traversa monarhia lagidă, tânărul şi dinamicul rege seleucid, Antiochos al III-lea a declanşat un nou conflict împotriva Egiptului, cunoscut în istoriografie sub numele de al patrulea război syrian (219-216).

În primii doi ani, Antiochos al III-lea obţine succese răsunătoare, reuşind să ocupe Coele – Syria, cu excepţia părţii de sud şi a portului Tyr. Printr-o excepţională mobilizare de forţe şi recurgând la recrutări din rândurile indigenilor, Sosibios reuşeşte să pună pe picioare o mare armată egipteană care obţine victoria decisivă împotriva trupelor seleucide la Raphia, în sudul Palestinei, la 23 iunie 217. Această victorie va fi urmată de o retragere precipitată a lui Antiochos al III-lea. Ptolemaios al IV-lea va reocupa Coele – Syria şi va încheia un armistiţiu

108

cu regele seleucid. Consecinţele victoriei de vor dovedi. în schimb, dezastruoase pe plan intern.

Autohtonii au început să afişeze pretenţii, iar nemulţumirile lor au dus la izbucnirea unor revolte şi la perpetuarea unui război de gherilă confuz, manifestat prin confruntări între ţăranii egipteni şi agenţii administraţiei lagide, brigandaj, tendinţe centrifuge în sud. Astfel în 207, monarhia lagidă va pierde controlul efectiv asupra Egiptului de Sus. Între anii 207-187, Thebaida va fi independentă, fiind condusă de faraoni de origine nubiană (Harmakhis şi Ankhhamakhis). regele va face unele concesii de ordin ideologic, asumând eticheta regală faraonică şi reconciliindu-se cu clerul egiptean. El va face şi unele concesii minore de ordin fiscal şi teritorial, va oferi amnistie unor rebeli, dar, în linii mari, rigiditatea administrativă se va menţine. Greco-macedonenii vor rămâne elementul dominator, în timp ce autohtonii, cu excepţia clerului vor rămâne în poziţia de dominaţi. Aceste tensiuni se vor dovedi a fi nefaste pe termen lung, pentru Egiptul Lagid.

La moartea sa, în 204, Ptolemaios al IV-lea nu avea încă 35 de ani. Succesorul său, Ptolemaios al V-lea supranumit Epiphanes („zeul care se arată”) nu avea decât 6 ani, conducerea afacerilor politice ale palatului fiind asigurată în continuare, de influenţii Sosibos şi Agathocles. Sosibos va muri, în urma unor tulburări izbucnite la Alexandria. Agathocles o va elimina pe Arsinoe a III-a, soţia lui Philopator şi regenta fiului acestuia, Ptolemaios Epiphanes şi va încerca să încheie o alianţă dinastică pentru suveranul său cu Macedonia împotriva lui Antiochos al III-lea. Însă suveranul seleucid şi regele macedonean Filip al V-lea, încheiaseră deja un acord secret potrivit căruia urmau să procedeze la un partaj al posesiunilor exterioare ale regatului lagid. Agathocles va trimite ambasade la Antiohia, pentru a-i cere monarhului seleucid să respecte termenii păcii încheiate în urma bătăliei de la Raphia din 217. Agathocles va muri asasinat, în anul 203, iar puterea va fi preluată de camarila formată în jurul rivalului său, strategul Tlepolemos.

Revenit din marea sa expediţie orientală, Antiochos al III-lea nu va ezita, după încheierea înţelegerii cu Filip al V-lea, cu privire la partajul posesiunilor lagide, în 203 sau în 202, să declanşeze un nou război împotriva Egiptului. La sfârşitul anului 202 sau la începutul anului următor, Antiochos al III-lea anexează Caele – Syria. El obţine, în anul 200, o victorie decisivă la Panion, împotriva armatei lagide. În urma acestui conflict, cunoscut sub numele de al cincilea război syrian (202-200), Egiptul pierde definitiv Caele – Syria. Antiochos al III-lea se pregătea să invadeze Egiptul când va primi o ambasadă romană (Roma începuse deja să îşi asume rolul de arbitru al lumii elenistice) pentru a-i cere să renunţe la acest proiect şi să se retragă. Astfel, regatul lagid care încheiase primul tratat de alianţă cu Roma încă din 273 î.Hr., va fi salvat, pentru prima dată, de puternicul său aliat. De asemenea, Senatul roman îi cere lui Filip al V-lea să evacueze posesiunile ptolemaice din Asia Mică.

Situaţia regatului lagid se va ameliora, parţial, în ultima perioadă a domniei lui Ptolemaios al V-lea Epiphanes. Tulburările interne au încetat după 190, iar Thebaida, dominată până în 187 de „faraonul” Ankhamakhis, va fi reanexată. În 197, Ptolemaios al V-lea va fi proclamat major, şi în urma unui sinod al clerului egiptean, desfăşurat la Memphis, el va fi încoronat după ritualul faraonic egiptean, gest care va marca un moment de conciliere aparentă între greci şi egipteni. În pofida aparentei stabilizării a administraţiei, regatul lagid va traversa o profundă criză economică, însoţită de o devaluare accelerată a monedei. Pacea dintre Egipt şi regatul seleucid va fi consolidată prin căsătoria lui Ptolemaios Epiphanes cu fiica lui Antiochos al III-lea, Cleopatra I. Epiphanes moare prematur, în anul 180, iar mama sa va prelua tutela fiului său, regele Ptolemaios al VI-lea Philometov („cel care îşi iubeşte mama”), care va domni între 180-145. Cleopatra I moare în 176, iar tutela asupra nevârstnicului rege va fi preluată de doi miniştri, Eulaios şi Lenaios. Ptolemaios al IV-lea ajunge la majorat în anul 170 şi se căsătoreşte, potrivit tradiţiei regale egiptene, cu sora sa Cleopatra a II-a. La tron va fi asociat şi fratele lor mai tânăr, care va domni sub numele de Ptolemaios al VIII-lea Evergetes II, însă numit în mod peiorativ şi Physcon („cel gras”). De

109

neînţelegerile dintre cei trei fraţi, care doreau fiecare domnia doar pentru sine, va profita regele seleucid Antiochos al IV-lea, fiul lui al III-lea, acesta declanşând cel de-al şaselea război syrian (170-168). Cei doi fraţi se împacă pentru moment, însă Antiochos IV cucereşte Pehesion şi se apropie de Alexandria. Philometor poartă negocieri cu Antiochos al IV-lea, dar este alungat de populaţia Alexandriei care îl înscăunează în locul săi pe Ptolemaios al VIII-lea. Antiochos al IV-lea asediază în 169 Alexandria, sub pretextul de a-l repune în drepturi pe Ptolemaios al VI-lea, dar agitaţiile evreilor îl determină să renunţe. Revenit în 168 Antiochos IV înaintează până la Memphis, apoi supune din nou Alexandria unui asediu. Roma va trimite o ambasadă condusă de Popilius Laconas, care îi va cere suveranului să aleagă între cucerirea Egiptului şi prietenia poporului roman. Antiochos IV va părăsi Egiptul în urma acestui ultimatum, astfel că regatul lagid a fost salvat pentru a doua oară, de Roma. După îndepărtarea pericolului seleucid, au reizbucnit disputele între Ptolemaios VI şi fratele său: Philometor va recurge, în 163, la arbitrajul Romei. Negocierile vor duce la împărţirea posesiunilor lagide între cei doi fraţi: Philometor a păstrat pentru sine Egiptul şi Ciprul, iar Ptolemaios VIII a primit Cyrenaica. Acesta din urmă va cere şi Ciprul, recurgând din nou la arbitrajul Romei, dar fratele său nu îl va refuza. Philometor va încerca în 156 sau 155, să îl asasineze pe fratele său. Acesta a supravieţuit şi, cu acordul Romei, încearcă, în 153 să cucerească Ciprul. pentru a împiedica un nou atentat împotriva vieţii sale, Physcon lasă Cyrenaica, prin testament, Romei. El eşuează în expediţia cipriotă şi capturat de fratele său, apoi eliberat şi trimis la Cyrene. În 145, Ptolemaios VI moare. Fiul său şi al surorii şi soţiei sale, Cleopatra a II-a, va fi proclamat rege sub numele de Ptolemaios VII Neos Philopator („Noul Philopator”). Ptolemaios VIII revine la Roma şi Cleopatra I acceptă să se căsătorească cu el, dar acesta îl va asasina pe tânărul său nepot şi rival. El se căsătoreşte apoi cu fiica Cleopatrei II, Cleopatra III. În urma unor mişcări populare la Alexandria, Ptolemaios III şi Cleopatra III se refugiază în Cipru în 132/131. Cleopatra a II-a care fusese instigatoarea răscoalei împotriva soţului său, adoptă titlul de Soteira („Salvatoarea”) şi domneşte singură. Pentru a relua Egiptul Ptolemaios VIII recurge la ajutorul unui egiptean, pe care îl va numi strateg al Thebaidei. În 129, Ptolemaios VIII pune din nou stăpânire pe Egipt, cu excepţia Alexandriei. Cleopatra a II-a îl cheamă în ajutor pe ginerele său, regele seleucid Demetrios II (căsătorit cu altă fiică a sa, Cleopatra Thea) dar acesta nu reuşeşte să îl învingă pe Ptolemaios VIII. După câteva luni de asediu, Cleopatra a II-a fuge la Antiohia şi Ptolemaios VIII cucereşte Alexandria în 126-125 după moartea lui Demetrios II, Physcon se va reconcilia cu Cleopatra II. Cei doi îl vor sprijini pe fiul lui Demetrios II, Antiochos VII Grypos, împotriva lui Alexandru II Zabinas, fostul aliat al lui Physon. Ajuns rege al Syriei seleucide (între timp regatul seleucid ajunsese să nu mai cuprindă decât Syria) în 123, Antiochos VII Grypos se va căsători cu Cleopatra Thea. Luptele dintre cei trei fraţi regi au antrenat grave tulburări interne şi revolte ale felahilor (ţăranii egipteni). Din cauza nesiguranţei şi a exonerărilor administrative locale, aceştia şi-au părăsit satele. Acest fenomen numit anahoresis, a condus la pustiirea unor zone vaste din valea Nilului. Pentru a restabili ordinea şi pentru a stopa fenomenul de părăsire al pământurilor, Ptolemaios VIII va lua o serie de măsuri, printre care, se va număra şi un decret de amnistie, emis în 118, acordat în favoarea celor care au participat la tulburări. De mărinimia regală vor beneficia şi soldaţii băştinaşi şi clerul egiptean.

În pofida acestor măsuri, Egiptul lagid, afectat de criza economică internă, agravată de luptele dintre membrii dinastiei regale, şi cu prestigiul politic micşorat nu îşi va mai reveni din criza declanşată la începutul secolului II, alunecând inevitabil, spre dezastru.

La moartea lui Ptolemaios VIII, survenită în 116, nepoata şi soţia sa, Cleopatra III şi fii acestuia, Ptolemaios IX, Soter II şi Ptolemaios X Alexandros îşi vor disputa puterea. Cleopatra III, care îl va sprijini pe fiul său mai tânăr, va fi asasinată în 101, din ordinul lui Ptolemaios IX. Cei doi fraţi vor domni în paralel cel mai mare în Egipt, iar cel mai tânăr, în Cipru. În 88, Ptolemaios X este învins şi ucis de fratele său mai vârstnic, care va domni singur până în anul 80. Unul dintre fii bastarzi ai lui Ptolemaios VIII, Ptolemaios Apion, ajuns, la

110

moartea tatălui său, guvernator al Cyrenaicăi, ia titlul de rege, dar moare în 96. El lasă, Cyrenaica prin testament, poporului roman, în timp ce cetăţile greceşti din această fostă provincie lagidă vor fi proclamate libere (Cyrene, Ptolemais, Arsihoe, fostă Tauheina, berenyke, fostă Euhesperides). În anul 74, Cyrenaica va fi transformată în provincie romană.

Ptolemaios IX Soterm II, supranumit Lathyros („Năut”), va trebui să reprime o revoltă în Egiptul de Sus şi va distruge, cu acest prilej, vechea cetate Theba. Succesorul său, Ptolemaios XI Alexandros II va domni doar câteva săptămâni, pierind în timpul unei revolte. El a lăsat, prin testament, Egiptul şi Ciprul, poporului roman. Doi dintre fii săi, capturaţi de Mithridate VI Eupator, regele Pontului, eliberaţi ulterior, vor prelua moştenirea tatălui lor: Ptolemaios XII Duletes („Flautistul”) va primi Egiptul, iar fratele său mai tânăr, va primi Egiptul.

În anul 58, demagogul Clodius va obţine votarea de către Senat a unei legi prin care Ciprul este transformat în provincie romană. Ciprul va fi alipit provinciei Cilicia, iar Ptolemaios, suveranul insulei, se va sinucide.

Ptolemaios XII Auletes, supranumit şi Neos Dionysos („Noul Dionysos”) va obţine recunoaşterea, de principiu, din partea Romei, unde a împărţit subsidii, cu generozitate, unor oameni politic influenţi. El va fi înlăturat de o revoltă a populaţiei Alexandriei, fiind nevoit să se refugieze în insula Rhodos şi, apoi la Roma. La fi reinstalat pe tron în anul 55, cu ajutorul unui locotenent al lui Pompeius, Aulus Gabinius, care îndeplinea funcţia de guvernator al Syriei (regatul seleucid fusese transformat, în 63, în provincie romană, în urma cuceririi de către armatele lui Pompeius). Garda personală a regelui era alcătuită dintr-o trupă de soldaţi auxiliari gali şi germani comandaţi de un ofiţer roman. În felul acesta, Egiptul a devenit un protectorat roman. Domnia lui Auletes va fi marcată de pretenţii fiscale sporite, urmate de părăsirea pământurilor nesupunere, acte de tâlhărie din partea felahilor egipteni. În schimb, clerul egiptean, va primi noi privilegii şi va beneficia de imunitate fiscală. Sistemul economic egiptean va continua să se deterioreze, iar încercările de redresare întreprinse de rege (care şi-a numit drept „ministru de finanţe” un bancher roman) nu au dat rezultate.

La moartea sa, în 51, Auletes i-a lăsat regatul fiului său, Ptolemaios al XIII-lea care avea doar 10 ani, cu condiţia de a se căsători cu sora sa mai mare, Cleopatra VII, în vârstă de 17 ani. Curând însă, aceasta s-a certat cu fratele şi soţul săi şi a fugit în Coele – Syria pentru a strânge o armată.

b. 2. Regatul Seleucid, Asia Mică şi Asia Centrală După victoria lui Ptolemaios, la Gaza, în 312, obţinută împotriva lui Demetrios

Poliorketes, fiul lui Antigonos Monophtalmos Seleucos, care era refugiat în Egipt, a revenit în Babylonia şi a reocupat această satrapie. Astfel, era seleucidă este inaugurată la 1 octombrie 312. Silit de împrejurări, Antigonos va accepta să negocieze cu adversarii săi, Cassandros, Lysimachos şi Ptolemaios, astfel că pacea din 311 va pune capăt celui de al treilea război între diadohi. Războiul dintre Monophtalmos şi Seleucos va dura, însă, până în 309 sau 308. Odată încheiată pacea cu Antigonos, Seleucos se va angaja într-o lungă expediţie în vederea recuceririi satrapiilor orientale ale imperiului creat de Alexandru cel Mare. El ocupă, pe rând Susiana, Media, Parthia, Hyrcania, Aria, Persida, Carmania şi Drangiana, dar intră în conflict cu fondatorul dinastiei regale indiene Chandragupta (numit, în izvoarele greceşti, Sandrakottos) în 304. Înţelegând că nu poate controla efectiv satrapiile situate în estul Iranului şi în Afganistanul actual, Seleucos încheie pacea cu Chandragupta, cedându-i satrapiile Gandhara, Arahosia şi Geodrosia şi primind, în schimb, 500 de elefanţi de luptă. Revenit în partea occidentală a imperiului său, Seleucos, participă alături de Lysimachos la bătălia de la Ipsosa, din 301, împotriva lui Antigonos Monophtalmos, unde se pare că un rol important l-au jucat elefanţii primiţi de la Chandragupta. Seleucos, care în 304 se proclamase, asemenea celorlalţi diadohi, rege, îi va cere lui Ptolemaios I, după dispariţia lui Antigonos, teritoriile din

111

sudul Syriei (Coele – Syria) pe care suveranul lagid le cucerise încă din 312. Ptolemaios refuză, iar Seleucos I, în numele vechii prietenii care îl lega de regele egiptean, cedează provizoriu la Coele – Syria, dar declară că nu va renunţa, de iure, niciodată la drepturile sale asupra acestei regiuni.

Regele seleucid va cunoaşte ulterior o serie de succese şi va primi supranumele de Nikator („Învingătorul”, „Victoriosul”). El încheie, iniţial, o înţelegere cu Demetrios Poliorketes care, Stăpânind Ciprul, era adversarul natural al lui Ptolemaios I. În pofida căsătoriei lui Seleucos I cu Stratonike fiica lui Demetrios şi a obţinerii Ciliciei de către acesta din urmă, a Ciliciei, oferită de ginerele său, alianţa nu va dura. Seleucos I ca ocupa Cilicia în 295/294. Mai târziu, Demetrios, izgonit din Macedonia, va încerca să îi smulgă lui Seleukos teritoriile din Asia Mică. Trădat de forţele proprii şi hărţuit de soldaţii lui Seleukos I, Demetrios va fi capturat, în 286, în munţii Taurus. Seleukos îi va oferi, cu generozitate, lui Demetrios, o captivitate regală, la Chersonesos, în Syria, până la moartea acestuia survenită în 283.

Seleukos I se va apropia de fiul mai vârstnic al lui Ptolemaios I, numit Ptolemaios Keraunos, care fusese îndepărtat de tatăl său de la domnia asupra Egiptului în favoarea fratelui mai tânăr al acestuia, Ptolemaios II Philadelphos. După îndepărtarea lui Pyrrhos de pe tronul Macedoniei şi proclamarea sa ca suveran al acestui regat, în 283, Lysimachos invadează Asia Mică. Seleukos I intervine în Asia Mică, în anul următor. trezorierul lui Lysimachos Philitairos va trece în 284 de partea lui Seleucos şi va fi răsplătit de către acesta cu satrapia Pergamului. În acelaşi an, la Kouroupedyon, în apropiere de Sardes, din satrapia Lydiei, el obţine o ultimă victorie împotriva lui Lysimachos, care moare în luptă. El traversează strâmtorile, dar va sfârşi asasinat în vara lui 281, de către Ptolemaios Keraunos, la Lysimachia, în sudul Thraciei.

La moartea tatălui său, Antiochos I se afla, de 10 ani în provinciile din Asia Centrală, unde îndeplinea funcţia de guvernator – general. Seleukos I s-a căsătorit cu Apame, fiica satrapului Spithamenes, unul dintre şefii rezistenţei anti – macedonene în Bactriana şi Sogdiana, la Susa în 324, la ordinul expres al lui Alexandru cel Mare, alături de alţi 10.000 de macedoneni care au luat ca soţii femei persane. Primul suveran seleucid a fost singurul dintre ofiţerii macedoneni care nu a divorţat ulterior de soţia sa persană. Antiochos I nu şi-a renegat niciodată originea sa maternă, după cum o dovedeşte faptul că fiica ca a primit numele bunicii Apame. Fără îndoială ascendenţa sa aristocratică persană i-a conferit lui Antiochos, în ochii nobililor iranieni, legitimitatea şi autoritatea necesară pentru a gira problemele politico – militare din satrapiile central – asiatice.

Însă. ajuns rege, Antiochos va fi nevoit să plece spre regiunile occidentale ale regatului său, pentru a reprima revolta militarilor din marea garnizoană de la Apameea, satrapia Sleukis. Antiochos I va trebui să înfrunte, însă, şi o serie de sediţiuni, în Asia Mică. Regele Macedoniei, Antigonos Gonatas a încheiat o alianţă cu cetăţile de pe coasta de nord a Asiei Mici (Liga Nordului) şi cu regele Zipoites, al Bityniei şi apoi cu succesorul său, Nicomedes I îndreptată împotriva lui Seleukos I. În urma invadării Macedoniei de către celţi şi a înaintării acestora spre strâmtori, Antigonos a încheiat cu Seleukos în 278. Această înţelegere va evolua, ulterior, spre o strânsă amiciţie între cele două dinastii.

Simţindu-se ameninţat de Seleucos, Nicomedes I îi va trimite pe celţi spre posesiunile lui Antiochos, însă aceştia vor jefui cetăţile greceşti din nord – estul Asiei Mici. Regele seleucid va conduce mai multe operaţii împotriva acestora şi, după o victorie obţinută în 275 sau în 274, îi va instala în Phrygia Occidentală, care va căpăta numele de Galatia (galata = celt).

Fidel politicii tatălui său de a recupera teritoriile pierdute în sudul Syriei prin ocuparea acestora de către Egipt. Antiochos I a dat-o de soţie pe fiica sa, Apame, regelui Magas al Cyrenei, încheind astfel, cu acesta o alianţă împotriva lui Ptolemaios II Philadelphos. Primul război syrian (275-271) se va încheia în favoarea lui Ptolemaios II care va institui protectorate

112

lagide în mai multe regiuni de pe coastele de sud şi de vest ale Asiei Mici. Ultimii 10 ani ai domniei lui Antiochos sunt puţin cunoscuţi. Fiul său, Seleucos,

asociat al tron încă din 279, va fi eliminat în 286 după ce se va descoperi că a complotat împotriva tatălui său. Pe de altă parte, Philetairos, guvernatorul Pergamului, îşi aroga tot mai mult prerogativele unui rege, păstrând, totuşi, o fidelitate formală faşă de Antiochos I. Însă Philatairos a murit în 263, iar nepotul şi succesorul său, Eumenes, va înţelege să se emancipeze în totalitate de sub suveranitatea seleucidă. Antiochos I a pornit o campanie împotriva lui Eumenes dar a fost învins de către acesta în bătălia de la Sardes, în 261. Din acest moment, ruptura dintre regatul seleucid şi regatul Pergamului va fi definitivă. teritoriul stăpânit de Eumenes I (care se va proclama rege al Pergamului), era limitat la est de valea râului Caios, la sud de râul Hermos, iar la nord-vest de masivul muntos Ida.

Antiochos I a murit în 261 şi i-a succedat fiul său Antiochos II. Ptolemaios I Philadeiphos a încercat să profite de această schimbare de domnie pentru a face noi achiziţii teritoriale şi a declanşat al doilea război syrian (261-253). Rezultatele conflictului îi vor fi, însă, favorabile regelui seleucid. Antiochos II a recuperat Ionia, dar şi regiunile de coastă ale Ciliciei şi Pamphyliei. Pacea din 253 a fost consolidată prin căsătoria lui Antiochos II, supranumit şi Theos („Zeul”) cu Berenike, fiica lui Ptolemaios II. Relaţiile dintre regatul lagid şi cel seleucid vor fi paşnice, până la moartea celor doi suverani, în 246. Bunele relaţii cu Egiptul i-au permis lui Antiochos II să se concentreze asupra problemelor interne, însă a neglijat satrapiile din Asia Centrală.

Eumenes I nu a participat la al doilea război syrian, dar a profitat de acest prilej pentru a lua sub autoritatea sa unele oraşe de pe coasta de vest a Asiei Mici. La rândul său, regele Bithyniei, Nicomedes I, ostil seleucizilor, a încredinţat tutela fiului său, Ziaelas, cetăţilor Byzantion (Bizanţ), Heracleea din Pont şi Qios şi regilor Ptolemaios II şi Antigonos Gonatas. După moartea lui Nicomedes, survenită în jurul anului 250, Antiochos II a întreprins mai multe expediţii în zona strâmtorilor şi în Thracia, precum şi împotriva cetăţilor Heracleea din Pont şi Byzantion. El a murit, în condiţii neelucidate, la Ephes, după reîntoarcerea din expediţia din zona strâmtorilor.

Moartea lui Antiochos II a deschis calea unei crize dinastice care va afecta regatul seleucid timp de aproape un sfert de secol. În momentul căsătoriei sale cu Berenyke, Antiochos II a repudiat-o pe prima sa soţie, Laodike, cu care avea doi fii, viitorul Seleucos II Kalinikos („Victoriosul”) şi Antiochos, poreclit Hierax („Eretele”). Cu puţin timp înaintea morţii sale la Ephes Antiochos II, probabil la insistenţele Laodikei, îl va desemna ca succesor pe fiul său mai mare, Seleucos II. Cum o mare parte dintre satrapii seleucizi s-au declarat fideli Berenikei şi fiului său, curând a izbucnit războiul civil. La scurt timp după intervenţia lui Ptolemaios III, în ajutorul surorii sale Berenike, Laodike a avut grijă să o asasineze pe aceasta şi pe fiul ei. Ptolemaios III a ocupat Syria şi Phenicia în scurt timp, însă contraofensiva fulgerătoare a lui Seleucos II l-a constrâns să se retragă în 245, în Egipt. Dorind să îşi păstreze influenţa, ambiţioasa Laodike a obţinut numirea celui de-al doilea fiu, Antiochos Hierax ca guvernator general al posesiunilor seleucide din Asia Mică şi coregent al fratelui său. Seleucos II a fost nevoit să recurgă la sprijinul acestuia, pentru a-l sili pe Ptolemaios III să ceară pacea.

După încheierea celui de-al treilea război syrian, Seleucos II va încerca să pună capăt coregenţei fratelui său, dar acesta, incitat de Laodike şi de propria sa ambiţie, nu va ceda. Seleucos II a pătruns cu armata în Asia Mică, însă fratele său beneficia de sprijinul regilor Mithridates II al Pontului, Ariarathes II al Cappadociei şi Ziaelas al Bithyniei. De asemenea, Hierax a recurs la ajutorul galaţilor. În pofida câştigării unei victorii în Lydia Seleucos II nu a putut cuceri oraşul Sardes reşedinţa acestei satrapii. Încercând să împiedice joncţiunea forţelor subordonate fratelui său cu cele ale regelui pontic şi cappadocian, Seleucos II a suferit o grea înfrângere la Ankyra (Ankara) în 239 şi s-a retras în Sicilia. lăsându-i lui Antiochos stăpânire asupra Asiei Mici.

113

Attalos I, dinastul Pergamului, care îi succedase lui Eumenes I în 241, va rămâne neutru, la început, în faţa războiului fratricid care se desfăşura în regatul seleucid. Însă când, pentru a reînnoi tratatul de alianţă cu galaţii, Hierax i-a trimis împotriva sa, Attalos i-a aplicat acestuia o înfrângere categorică. În 238 sau 237, Attalos I va lua titlul de basileus (rege) şi epitetul de soter.

Un nou conflict desfăşurat între 229 şi 227 între Attalos I şi Antiochos Hierax se va solda cu înfrângerea definitivă şi fuga acestuia din urmă spre Cilicia şi apoi spre Mesopotamia. Învins în Mesopotamia de strategii lui Seleucos II Hierax se va refugia la Ariarathes II, apoi la Ptolemaios III, şi va sfârşi asasinat în Thracia în 226. Seleucos II a scăpat de un stânjenitor rival, în persoana fratelui său, dar a pierdut, totodată posesiunile din Asia Mică pe care Attalos I le-a cucerit de la Hierax. La rândul său, Seleucos II va muri în 226 sau în 225, în urma unui accident.

Implicarea primilor regi seleucizi în conflictele din zona occidentală a regatului lor va conduce la neglijarea satrapiilor din Iran, fapt care va conduce, în cel de-al doilea şi al treilea sfert al secolului III î.Hr. la pierderea acestora. Ei vor reuşi provizoriu să îşi restabilească o autoritate nominală asupra acestor teritorii îndepărtate ale regatului lor, dar transformările survenite între timp vor conduce spre o evoluţie ireversibilă şi spre constituirea unei noi puteri în spaţiul cuprins între Tigru şi Indus. Cu toate acestea, acest fenomen nu se va produce brusc, ci va înregistra o evoluţie lentă, punctată de momente de revenire. Mai mult, urmările expediţiei lui Alexandru cel Mare va avea consecinţe cel puţin din punct de vedere cultural, mult mai persistente. Sursele antice referitoare la perioada elenistică a Iranului sunt destul de sărace şi de confuze, dar elementele oferite de exploatările arheologice au contribuit la completarea imaginii şi la o restituire edificatoare asupra înfloritoarei şi originalei civilizaţii greceşti care s-a dezvoltat în acest spaţiu atât de îndepărtat de Marea Mediterană.

În perioada cuprinsă între anii 283-230, nici unul dintre suveranii seleucizi nu va mai fi prezent în această zonă, după cum ne lasă sursele antice să înţelegem. Amintirea originilor iraniene ale dinastiei (prin intermediul mamei lui Antiochos I, Apame) se vor estompa treptat, fiind însoţită în schimb, în Persia propriu-zisă, de o resurecţie a spiritului „naţional” persan şi a religiei mazdeiste.

La rândul lor, grecii din Iran, au fost supuşi exigenţelor fiscale şi militare pentru obiectivele occidentale ale regilor seleucizi, în timp ce problemele locale, cu care ei se confruntau zilnic, erau neglijate sau chiar ignorate. În pofida distanţei mari care îi separa de principalele zone de iradiere a elenismului, şi a izolării în care trăiau greco-macedonenii şi mai ales cei din satrapia Bactriana îşi vor păstra nealterată identitatea. Ei vor fi, chiar capabili nu numai de sincronizare cu ritmurile evoluţiei lumii elenistice, ci chiar vor face dovada unei creativităţi ieşite din comun şi a unei originalităţi care dădeau seama de efervescenţa spiritului elen în aceste zone atât de îndepărtate.

Însă adevăratul recul al dominaţiei seleucide în Iran a început chiar în timpul lui Seleucos II, fiind provocat, se pare, de insecuritatea generală de luptele dintre acesta şi fratele său Antiochos Hierax.

Satrapul Parthiei, Andragoras, îşi proclamă independenţa în jurul anului 245, dar el va cădea, după câţiva ani, sub loviturile lui Arsakes, regele parnilor, o populaţie iraniană care venise din zona izvoarelor Mării Aral. În acelaşi timp, satrapul Bactrianei, Diodatos I, şi-a proclamat, la rândul său independenţa. deşi, după cum o arată monedele emise în timpul său, el mai păstra o vasalitate formală faţă de Antiochos II. Însă odată cu dispariţia lui Andragoras şi ocuparea Parthiei de către parnii lui Arsakes, Diodatos s-a văzut izolat de regatul seleucid şi nevoit să se bazeze pe forţele proprii. Luptele fraticide dintre Seleucos II şi Antiochos Hierax au constituit, probabil, un motiv suplimentar, pentru a lua decizia de a adopta în jurul anului 239 sau 238, titlul de rege. Diodatos şi-a mărit posesiunile prin anexarea Margianei şi a Sogdianei încă din perioada în care era doar satrap.

Seleucos II a făcut pace cu fratele său în 237 sau 236 şi s-a îndreptat spre Orient, unde

114

a obţinut o serie de succese împotriva parnilor, pe care i-a alungat în stepă însă noile complicaţii apărute în occidentul regatului l-au împiedicat să exploateze succesele iniţiale şi Seleucos II a fost nevoit să se întoarcă în Syria, cel mai târziu în 229. După retragere, lui Seleucos II, Arsakes va reocupa Parthia. Parnii vor lua, ulterior numele fostei satrapii seleucide în care s-au stabilit şi vor fi cunoscuţi, pe viitor, sub numele de parţi. Regii dinastiei arsacide îşi vor mări, prin cuceriri, posesiunile, astfel încât, la sfârşitul secolului I î.Hr., regatul acestora se întindea de la Eufrat până la Indus. Regatul parthic va fi, timp de peste două secole, unul dintre cei mai puternici adversari ai Imperiului Roman.

În momentul venirii lui Seleucos II în Iran, Diadotes I murise şi pe tronul Bactrianei a urcat fiul său, Diadotos II.

Însă încercările seleucizilor de a recupera teritorii, care erau de altfel greu de apărat, nu au fost susţinute deoarece centrul de greutate al regatului lor se mutase înspre zona mediteraneană, unde ambiţiile suveranilor elenistici îşi găseau un teren propriu de manifestare.

După moartea lui Seleucos II, îi va urma la tron Seleucos II, care va avea, însă o domnie foarte scurtă (226-223). Seleucos III, supranumit Keraunos („Fulgerul”) a încercat să recupereze fostele posesiuni seleucide din Asia Mică. El a sfârşit, însă, asasinat în Phrygia, la scurt timp după traversarea munţilor Taurus.

După moartea lui Seleucos III, armata îl proclamă ca rege pe Ahaios, un strănepot al lui Seleucos I şi membru al ramurii cadete a dinastiei regale. Acesta în pofida talentelor sale de strateg şi de om politic şi a maturităţii sale, a preferat să rămână fidel dinastiei şi la chemat pe fratele lui Seleucos III, numit Antiochos la Babylon, pentru a-i oferi diadema regală, în schimb. Tânărul rege, care va fi cunoscut sub numele de Antiochos III Megas („cel Mare”) i-a oferit vărului său guvernământul general asupra satrapiilor din Asia Mică pe care trebuia, bineînţeles să le recucerească de la Attalos I, regele Pergamului. Ahaios a traversat munţii Taurus şi, după câteva victorii fulgerătoare împotriva lui Attalos I, a reocupat Asia Mică, în vara anului 222.

În acelaşi timp, Antiochos III i-a încredinţat guvernarea satrapiilor din Orient strategului Melon şi fratelui acestuia Alexandros.

Cel mai influent personaj în primii doi ani de domnie ai lui Antiochos III a fost Hermias din Caria, care a îndeplinit rolul unui adevărat prim-ministru (epi tôn pragmatôn) al regatului. Extrem de ostile faţă de cei doi vice-regi, Ahaios şi Molon, Hermias a făcut tot posibilul pentru a-şi asigura influenţa asupra tânărului rege.

În anul 222, Molon şi Alexandros s-au revoltat. Printre motivele care au condus la declanşarea acestei revolte s-au numărat ura faţă de atotputernicul Hermias, lipsa de experienţă a regelui şi speranţa unei alianţe cu Ahaios (acesta din urmă a preferat să rămână fidel faţă de suveranul său).

Regele a încercat să intervină personal al sfatul unor strategi, dar a fost convins de Hermias, care voia să îl aibă pe suveran mereu aproape, pentru a-l putea controla mai bine, să trimită, în schimb, nişte generali. După ce aceştia din urmă au fost învinşi de Molon, Hermias a căzut în dizgraţie şi a fost executat. Următoarea expediţie a fost condusă de rege şi de tânărul strateg Zeuxis şi s-a încheiat cu înfrângerea lui Molon, urmată de sinuciderea acestuia. După lichidarea revoltei, Antiochos III a reorganizat structurile administrative din regiunile orientale: el a desfiinţat satrapiile. În locul acestora au fost create districte administrative mai mici, conduse de strategi. De asemenea, funcţia de vice-rege (guvernator general) al provinciilor orientale a fost desfiinţată.

Revenit la Antiohia în toamna anului 220, Antiochos III a aflat că Ahaios vice-regele Asiei Mici, s-a proclamat rege. În cazul lui Ahaios, uzurparea s-a datorat dezinformării. Plecat spre sud, într-o expediţie de cucerire a teritoriilor lagide din sudul Asiei Mici, Ahaios a aflat ştirea falsă potrivit căreia Antiochos ar fi murit în Iran. După revenirea sa la Antiohia, Antiochos III care se pregătea să pornească războiul împotriva regatului lagid, a evitat, pentru

115

moment un conflict cu Ahaios. După înfrângerea suferită la Raphia, în 217, şi încheierea celui de al patrulea război

syrian (219-216), Antiochos III îşi pierduse nu doar prestigiul, dar şi o mare armată. Întrucât nu a putut câştiga Coele-Syria, el a încercat să îşi restabilească autoritatea asupra Asiei Mici.

Între timp în Asia Mică regele Prusias I al Bithyniei, aliat cu Rhodos-ul, a pornit un război împotriva cetăţii Byzantion. Byzantinii s-au aliat cu un dinast celt, Canaros, fiind dispuşi să îi plătească acestuia un tribut în schimbul ajutorului primit. Rhodienii au părăsit alianţa cu Prusias şi acesta, rămânând izolat din punct de vedere diplomatic, a abandonat noile sale cuceriri. Ahaios le-a promis byzantinilor că le va veni în ajutor, dar nu a făcut nimic, fiind preocupat să îşi extindă domeniul său în Anatolia occidentală prin cucerirea Milyadei, Pisidiei şi Pamphyliei.

Regele Pergamului, Ahaios I, a recrutat mercenarii galaţi pentru a efectua o serie de anexiuni în Eolida şi în zona Strâmtorilor, astfel că Ahaios s-a văzut nevoit să îşi concentreze trupele împotriva acestuia.

Antiochos III se aliază cu Attalos I şi după un război de 3 ani, desfăşurat între 216-213, reuşeşte să îl captureze la Sardes pe Ahaios şi să îl execute. Attalos I a primit drept recompensă pentru alianţa sa cu regele seleucid, câteva cetăţi din Ionia şi o parte a Phrygiei, care fuseseră cucerite de Ahaios în 218-216.

După restabilirea autorităţii sale asupra Asiei Mici, Antiochos III şi-a îndreptat atenţia asupra provinciilor orientale ale imperiului său, dintre care o mare parte se emancipaseră în timpul predecesorilor săi. Se pare că, în 213, Antiochos III mai avea sub suveranitatea sa, doar Persida, Media şi Elymaida. Între timp, dinastia întemeiată de Diadotes I în Bactria fusese răsturnată de un uzurpator, pe nume Euthydemos. Nu cunoaştem dacă satrapiile din sudul Iranului, Gedrosia, Carmania şi Drangiana mai recunoşteau, în această perioadă suveranitatea regelui seleucid. Încercând să refacă moştenirea lui Seleucos I, Antiochos III a întreprins, între 212-205, o mare expediţie în Orient, cunoscută sub numele de „marea anabază”. Antiochos va pătrunde, mai întâi în Armenia, unde îşi va restabili autoritatea. Între anii 211-210, el supune Media, după care se angajează într-o campanie susţinută împotriva parnilor stabiliţi în Parthia (209). În urma rezistenţei acerbe opuse de Arsakes II, Antiochos III s-a văzut nevoit să iniţieze negocieri cu regele parn. Arsakes II va recunoaşte suveranitatea regelui seleucid.

În următorii doi ani, Antiochos a purtat lupte împotriva lui Euthydemos, regele Bactrianei, fără a reuşi să îl supună. În cele din urmă, Antiochos III a încheiat o alianţă cu regele Bactrianei, fiind conştient că în această zonă se cristalizase un stat solid, pe care nu l-ar fi putut guverna direct.

Regele seleucid a traversat, în 206, masivul muntos, Hindu-Kush şi a ajuns în India, de fapt în regiunile supuse autorităţii suveranilor din dinastia Maurya. Dinastul local, Saphagasenos, a acceptat să îi plătească tribut lui Antiochos III, gest care avea semnificaţia recunoaşterii unei suveranităţi formale a suveranului seleucid asupra acestei regiuni.

Antiochos III a pornit înapoi, spre vest, în anul 205. El a traversat satrapiile sudice, Arahosia, Drangiana, Carmania şi Persida unde şi-a îmbarcat armata pentru a străbate Golful persic. După ce a acostat la Gerrha, pe coasta Peninsulei Arabiei, şi în insula Tylos (Bahreinul actual) unde exista un mic principat arab are cărui principale venituri proveneau din comerţul caravanier din zona Sinai şi cetatea Petra. De la Tylos, Antiochos III va traversa din nou Golful Persic şi urcând pe cursul Tigrului, a ajuns la Seleucia, în 204. Revenit din expediţie, Antiochos III va primi supranumele de Megas („Cel Mare”) deşi, acest epitet nu apare în documentele oficiale, ci doar în decretele onorifice şi în documentele private. Epitetul de Mega Basileus („Mare Rege”) se justifica prin faptul că regii din regiunile Asiei centrale îi erau vasali lui Antiochos III. Orice comparaţie dintre campania lui Antiochos III şi cea a lui Alexandru cel Mare ar fi deplasată, deoarece anabaza regelui seleucid nu s-a soldat cu o reanexare de facto a teritoriilor din Iran, ci cu instaurarea unei suveranităţi nominale şi destul de laxe. Modestia rezultatelor acestei expediţii a fost influenţată nu de înţelepciunea şi

116

prudenţa lui Antiochos III, ci de lipsa posibilităţilor materiale şi de situaţia din teren. În timpul absenţei sale, în vestul regatului seleucid au apărut probleme. strategul

Zeuxis a încercat să facă faţă revoltelor izbucnite în Asia Mică, dar a fost nevoie de intervenţia personală a regelui pentru a restabili ordinea. În 203 sau 202, Antiochos III a încheiat un tratat cu regele Macedoniei, Filip V, privind împărţirea posesiunilor regatului lagid. Încercările diplomaţiei lagide de a preveni declanşarea unui nou război cu regatul seleucid, prin invocarea clauzelor tratatului din 216 nu au dat rezultate. Poziţia lui Antiochos III era mult mai favorabilă în perioada ulterioară încheierii celui de-al patrulea război syrian. El îşi restabileşte autoritatea tuturor regiunilor rebele ale regatului său şi era aureolat de gloria obţinută în marea „anabază” orientală. Al cincilea război syrian (209-200) s-a declanşat odată cu invadarea Coele – Syriei de către Antiochos III. În urma victoriei de la Panion, obţinută în 200, Antiochos anexează definitiv această regiune, care devine strategie seleucidă. Doar intervenţia unei ambasade romane a salvat Egiptul de ocupaţia seleucidă. Senatul roman i-a cerut lui Antiochos III să evacueze posesiunile lagide şi să încheie pacea cu Ptolemaios V. Regele seleucid nu a respectat, însă, tratatul încheiat cu Filip V, şi-a ocupat şi posesiunile lagide din Asia Mică.

Profitând de dificultăţile pe care le întâmpina regele Macedoniei, Filip V, în războiul împotriva Romei, Antiochos III a invadat Asia Mică, pentru a anexa posesiunile acestuia, în 198. Regele Attalos I a trimis o ambasadă la Roma pentru a cere ajutor Senatului. În 197/196, Antiochos III a reuşit să ocupe unele teritorii din Phrygia care aparţineau Pergamului şi a ajuns la strâmtori. În urma unui atac combinat, terestru şi maritim, trupele seleucide au ocupat, în 196, posesiunile seleucide din sudul Asiei Mici şi de pe coasta ioniană. În acelaşi timp, o altă armată seleucidă va traversa Hellespontul şi va pune piciorul în Thracia. Alarmat de succesele lui Antiochos, Senatul roman a trimis o ambasadă pentru a-i cere regelui seleucid să înceteze atacurile împotriva cetăţilor greceşti autonome din Asia Mică, să evacueze teritoriile care le aparţineau lui Ptolemaios V şi Filip V şi să nu intre în Europa cu armata. Antiochos a respins pretenţiile Romei şi Senatul a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu acesta.

În urma unei ştiri false potrivit căreia Ptolemaios V ar fi murit, Antiochos III a plecat spre sud şi a încercat să anexeze Ciprul, dar a eşuat. După infirmarea zvonului privitor la moartea regelui lagid, Antiochos a încheiat pacea cu Ptolemaios V, căruia i-a dat-o în căsătorie pe fiica sa Cleopatra I.

Antiochos a revenit în Thracia în 196 şi a încercat să obţină, prin intermediul unei ambasade, recunoaşterea drepturilor sale asupra acestei zone de către Senatul roman. Romanii nu doreau războiul cu Antiochos III, dar erau, în acelaşi timp, neliniştiţi din cauza prezenţei la curtea acestuia, a marelui lor adversar Hannibal, care fugise din Cartagina.

Senatul l-a pus pe Antiochos III în faţa următoarelor alternative: să părăsească Thracia sau să o păstreze, dar să recunoască protectoratul roman asupra cetăţilor greceşti din Asia Mică. Ambasada seleucidă s-a retras, cerând timp de gândire. Roma va trimite, în 193, o nouă ambasadă la Antiochos III, însă negocierile nu au dat rezultate.

În 192, Liga Etoliană, nemulţumită că nu a fost recompensată aşa cum merita, în calitate de aliat al Romei după al doilea război macedonean (200-197) purtat împotriva lui Filip V, îi va cere ajutor lui Antiochos. În acelaşi timp, noul rege al Pergamului, Eumenes II (197-158), a plecat la Roma pentru a anunţa că Antiochos III a traversat Hellespontul cu armata pentru a veni în ajutorul etolienilor. Afirmaţiile lui Eumenes erau false, întrucât regele seleucid se afla în Thracia pentru a organiza această nouă strategie (provincie) a regatului său.

În cele din urmă, convins de insistenţele etolienilor, Antiochos III a debarcat în 192, la Demetrias, în Thessalia cu 1.000 de soldaţi şi 6 elefanţi. Etolienii care încercau să îl prezinte pe regele seleucid drept eliberatorul Greciei împotriva tendinţelor hegemonice ale Romei, l-au numit pe acesta strategos autokrator (comandant suprem) al forţelor aliate. În pofida unui succes militar (cucerirea cetăţii Chalcis din Eretria), puţini dintre eleni vor trece de partea lui

117

Antiochos III: cetăţile Ligii Etoliene, Elida, Beoţia şi o parte din cetăţile Acarnaniei. Liga Aheeană, thessalioţii, epiroţii şi însuşi Filip V regele Macedoniei, vor rămâne fideli aliaţi cu Roma.

În primăvara anului 191, o armată romană, condusă de consulul Marcus Acilius Glabrio, debarcă în Grecia, eliberează Thessalia şi se îndreaptă spre Grecia centrală. Antiochos III a încercat să blocheze pătrunderea romanilor în Grecia centrală ocupând principala cale de acces către aceasta, care trecea prin defileul de la Thermopylae. Romanii au cucerit, însă, punctele de acces controlate de etolieni, şi au căzut în spatele forţelor seleucide. Învins, Antiochos III s-a retras la Chalcis şi apoi a plecat în Asia Mică.

Prezenţa lui Hannibal la curtea lui Antiochos, va determina revenirea pe scena politică a Romei a familiei Cornelia. În 190, Lucius Cornelius Scipio, fratele lui Publius Cornelius Scipio Africanus, învingătorul lui Hannibal, a fost ales consul şi a primit comanda războiului împotriva lui Antiochos III, fiind autorizat, de către Senat să poarte operaţiuni chiar în Asia. Lucius a plecat spre Grecia, însoţit de fratele său mai experimentat, care avea calitatea de legatus (locţiitor al său). Etolienii, rămaşi fără sprijin, au încheiat un armistiţiu cu Roma. Între timp flota romană împreună cu flotele Pergamului şi Rhodos-ului, au obţinut după câteva confruntări soldate cu rezultat indecis, două victorii navale decisive împotriva escadrelor seleucide. Victoriile navale de la Side (august 190) şi de la Myonnesos (septembrie 190), le-au asigurat aliaţilor controlul asupra Mării Egee, în pofida faptului că flota seleucidă l-a avut ca principal „consilier naval” pe Hannibal. În urma acestor eşecuri, Antiochos III evacuează Thracia şi se retrage dincolo de Strâmtori, abandonând în faţa romanilor, baza de la Lysimoneea. Suveranul seleucid face o ultimă încercare de a încheia pacea cu Roma, oferindu-se să renunţe la posesiunile din Thracia, din nord-vestul Asiei Mici şi să plătească o jumătate din cheltuielile de război ale romanilor. Condiţiile impuse de romani, plata integrală a cheltuielilor de război şi evacuarea Asiei Mici, au fost considerate drept inacceptabile şi războiul a continuat. La insistenţele lui Eumenes II, cel mai înverşunat adversar al lui Antiochos, cei doi Scipioni au traversat, cu armata, strâmtorile ajungând pe continentul asiatic. Confruntarea terestră decisivă a avut loc la Magnesia din Sipylos, localitate aflată pe cursul râului Hermos, din Asia Mică şi s-a soldat cu o victorie categorică a romanilor, în pofida superiorităţii considerabile a forţelor lui Antiochos, la începutul anului 189. În urma negocierilor purtate la Sardes, în Lydia, Antiochos III s-a angajat să renunţe la Thracia, să evacueze total Asia Mică, retrăgându-se la sud de munţii Taurus, să plătească o indemnizaţie în valoare de 15.000 de talanţi (90 de milioane de drahme) şi să predea Romei 20 de ostatici, între care se numărau fiul său, viitorul Antiochos IV, şi Hannibal duşmanul neîmpăcat al romanilor.

Gelozia şi rivalităţile politice de la Roma au determinat rechemarea scipionilor şi încredinţarea comenzii armatei din Asia noului consul, ales în 189, Cnaeus Manlius Vulso. După ce s-a distins într-o expediţie sângeroasă împotriva galaţilor din Phrygia, Vulso a ratificat împreună cu Antiochos III, prin tratatul de la Apameea, în 188, clauzele păcii de la Sardes. Faţă de pacea încheiată în anul anterior, tratatul de la Apameea a inclus noi clauze: Antiochos III a fost obligat să îşi reducă efectivele armatei terestre şi ale flotei, să nu poarte război împotriva aliaţilor Romei, şi să le cedeze acestora teritoriile ocupate, să nu mai impună taxe asupra produselor exportate de către aceştia şi să aprovizioneze armata romană prezentă în Asia.

Tratatul de la Apameea a consfinţit nu numai statutul Romei de arbitru al lumii elenistice, dar a marcat începutul declinului regatului seleucid ca putere mondială. Din acel moment, regatul seleucid va deveni o putere strict asiatică, centrul său de greutate reducându-se la Syria, Mesopotamia şi, pentru o perioadă Iran. Principalii beneficiari ai tratatului de la Apomeea vor fi regatul Pergamului şi Rhodos. Eumenes II a primit Chersonesul Thracic şi malul european al Propontidei, Phrygia Hellespontică, Mysia, Lydia, Phrygia, Lycarna, Risidea şi Pamphylia. Dintr-un regat de mărime medie, Pergamul a devenit un stat de mari

118

dimensiuni, cuprinzând aproape întreaga Asie Mică. Rhodienii au primit Lycia şi Caria. Cetăţile greceşti din Asia Mică şi-au recăpătat libertatea, cu excepţia celor care aparţineau înainte de pacea de la Apameea, regatului seleucid. Aceste cetăţi au intrat sub suveranitatea regatului Pergamului sau a Rhodos-ului. Cetăţile independente se aflau, de fapt, sub „protecţia” Romei. În ultimul an al domniei sale, Antiochos III sa confruntat cu numeroase mişcări de secesiune în Iran, dar şi cu mari dificultăţi financiare din cauza indemnizaţiei pe care trebuia să o plătească Romei. În iulie 187, Antiochos III a plecat în Elymaida unde, încercând să jefuiască un sanctuar, a fost împiedicat de populaţia locală, care l-a ucis.

Fiul şi succesorul său, Seleucos IV Philopator (187-157) a fost un suveran mediocru, în timpul domniei sale nefiind înregistrat nici un eveniment remarcabil. La lipsa de calităţi a regelui se adăugau dificultăţile rezultate din clauzele tratatului de la Apameea.

În schimb, în acest timp, regele Pergamului Eumenes II, a purtat un război împotriva regelui Prusias I al Bithyniei şi a galaţilor între anii 186-183, în urma căruia a anexat o parte a regatului acestuia şi Galaţia. Roma a intervenit în conflictul dintre cei doi regi, dar i-a cerut lui Prusias I să îl extrădeze pe Hannibal, care se refugiase la curtea acestuia, după înfrângerea lui Antiochos III. Pentru a nu fi predat romanilor, bătrânul Hannibal a preferat să-şi pună capăt zilelor, în 183.

Regele Pontului Pharnaces I, a atacat, în 182, Cappadocia şi regiuni ale Galatiei aflate sub suveranitatea Pergamului. În urma unui război purtat cu asentimentul romanilor, care începuseră totuşi, să simtă iritare faţă de expansiunea fidelului lor aliat, regatul Pergamului, Eumenes II l-a învins pe Pharnaces, în 179, şi l-a obligat să renunţe la anexiunile sale.

Rhodienii se vor confrunta cu o revoltă a Lycienilor, care va fi reprimată în 178/177, cu ajutorul lui Eumenes II. Lycienii se vor plânge Senatului, care a pretins că aceştia erau aliaţii nu supuşii rhodienilor. Rhodienii au mediat, în anii următori, o apropiere între Seleucos III şi Perseus, apoi, în timpul celui de-al treilea război macedonean (171-168) au rămas în expectativă, în loc să se ralieze cauzei Romei. Acest afront nu va fi uitat la Roma, care le-a cerut rhodienilor să evacueze posesiunile pe care le deţineau în Caria şi în Lycia. Rhodienii au implorat Senatul să le permite să rămână aliaţi ai Romei, lucru care a fost acceptat în 165, cu preţul unor mari sacrifici teritoriale. În 167, insula Delos a fost atribuită de romani Atenei, dar declarată cu acelaşi prilej port liber. Acest fapt a contribuit la decăderea economică şi comercială a Rhodos-ului.

Seleucos IV a sfârşit, asasinat, în 175, de către vizitiul său, Heliodor, care spera că va conduce regatul seleucid în calitate de tutore al fiului minor al defunctului rege. Însă, fratele lui Seleucos IV, viitorul Antiochos IV, care se afla în Asia Mică a obţinut tronul regatului seleucid cu ajutorul lui Attalos, fratele lui Eumenes II. Antiochos IV care a luat titlul de Zeus Epiphanes („cel care apare”) a aflat la scurt timp, după ce luase domnia, de planurile lui Ptolemaios VI Philometor de a relua Coele – Syria. Dorind să preîntâmpine lovitura, Antiochos IV a atacat primul, declanşând al şaselea război syrian (170-168). Speculând disensiunile dintre cei trei fraţi regi, Ptolemaios IV, Cleopatra II şi Ptolemaios VIII, regele seleucid a luat partea primului. După reconcilierea celor trei suverani lagizi, el a intrat în Egipt şi ar fi cucerit regatul lagid dacă nu ar fi fost ameninţat cu un ultimatum din partea Romei, în 168. Reîntors în Syria, Antiochos IV a trebuit să se confrunte cu revolta iudeilor. După ocuparea Coele – Syriei şi a Palestinei, Antiochos III, le-a permis iudeilor să îşi păstreze credinţa. Însă majoritatea populaţiei evreieşti trăia în afara graniţelor Palestinei, în diaspora, o mare parte fiind concentraţi la Alexandria, în Egipt. Aceştia, fără a părăsi religia monoteistă iahwistă, au adoptat numeroase obiceiuri greceşti şi s-au iniţiat în domeniile culturii elene. Din rândul acestora au apărut chiar oameni de cultură remarcabili, precum Philon din Alexandria. Filoelenismul s-a răspândit însă, şi printre iudeii din Palestina. Ca reacţii al acest fenomen, la jumătatea secolului III î.Hr. în Palestina a luat naştere curentul hassidim („oamenii pioşi”) care milita pentru respingerea oricăror influenţe externe şi observarea riguroasă a tradiţiilor şi comportamentului religios iudaic. Un puternic rol îl juca aristocraţia

119

sacerdotală iudaică grupată în jurul templului de la Ierusalim. După revenirea sa din Egipt, Antiochos IV, a găsit poporul iudeu revoltat împotriva

Marelui Preot de la Ierusalim, care era acuzat de filoelenism. Regele s-a văzut nevoit să ia măsuri severe: el a construit, lângă Ierusalim o fortăreaţă, unde a instalat o garnizoană. Templul lui Iahwe a fost amenajat pentru a adăposti şi alte culte: cel al lui Zeus Olimpianul, în cazul grecilor, cel al lui Baal pentru orientali. Altarul lui Baal a fost stabilit chiar pe altarul ofrandelor, fapt care, în ochii „pioşilor”, constituia un sacrilegiu îngrozitor. Evreii s-au revoltat din nou. Antiochos a emis un edict prin care le ordona evreilor să-şi abandoneze religia şi să adopte cultul lui Zeus Olimpianul şi cultul regelui suveran. Regele a recurs la violenţă şi persecuţii pentru a-şi impune voinţa. Conducerea revoltei a fost luată de Matthias Maqqabi (sau Makkabaios). Acesta a murit, în 166 şi i-a succedat fiul său, Iuda. Acesta a recucerit Ierusalimul, cu excepţia fortăreţei, a purificat Templul şi a reconstruit altarul ofrandelor, în 164. Rezistenţa acerbă a evreilor l-a determinat pe Antiochos IV să oprească persecuţiile şi să decreteze o amnistie, în acelaşi an. În anul următor, regele le-a redat evreilor dreptul de a oficia ceremoniile de cult în conformitate cu tradiţia lor religioasă.

Antiochos IV a încercat, după exemplul tatălui său, Antiochos cel Mare să restaureze suveranitatea seleucidă asupra regiunilor din Asia Centrală, unde tendinţele centrifuge erau o realitate curentă.

Euthydemos, regele Bactrianei adversarul şi ulterior, vasal, al lui Antiochos III, a murit în jur de 200-190. I-a urmat fiul său, Demetrios, care profitând de prăbuşirea dinastiei Maurya şi-a extins dominaţia spre Indus, dincolo de munţii Hindu-Kush, în fostele satrapii Parapanisode şi Arahosia. Mai târziu, un alt dinast grec, Antiochos, a ocupat Gandhara, şi a ajuns până la fosta capitală a regatului Maurya Pataliputra, pe cursul Gangelui.

Izvoarele sunt foarte confuze, iar mărturiile numismatice sunt greu de interpretat, motiv pentru care este aproape imposibil de determinat cu oarecare precizie întinderea şi data la care au fost efectuate aceste cuceriri.

În jur de 171/170, dinastia regală din Bactriana a fost înlăturată de un uzurpator, Eukratides. Acesta a unificat sub dominaţia sa, cu preţul unor lupte grele, toate regiunile locuite de greci din estul Iranului.

În aceeaşi perioadă, după un interval îndelungat de declin, puterea parţilor a înregistrat un reviriment, sub domnia lui Mithridates I (Arsakes I). Acesta a început să îşi extindă regatul prin cuceriri în dauna regatului seleucid. Totodată, Persida s-a emancipat de sub dominaţia seleucizilor, conducerea acestei foste satrapii fiind luată de dinaşti locali.

Antiochos V a strâns o armată cu un efectiv considerabil, în 166 şi înainte de a pleca în expediţia orientală, a organizat mari serbări lângă sanctuarul lui Apollo de la Daphne (în apropierea Antiohiei). Asemenea serbări au fost organizate, cu un fast deosebit şi la Babylon. Antiochos IV a ordonat construirea în acest oraş, a unui gimnaziu şi a unui teatru, fiind onorat cu titlu de „salvator al Asiei şi întemeietor al cetăţii”. În 165, regele aplecat spre Armenia, a intrat în Mesopotamia, apoi în Elymaida, unde a încercat, fără succes, să jefuiască un templu local. Ajuns în Persida, s-a îmbolnăvit şi a murit în 164/163.

Istoria ultimului secol al regatului seleucid se reduce la o suită de uzurpări şi de lupte interne, care au alternat cu ocupaţia străină şi au pierderi teritoriale. În cele din urmă regatul seleucid a ajuns să cuprindă doar Syria.

Fiul lui Antiochos IV, Antiochos V era minor. Regatul a fost condus, în numele său de ministrul Lysias, care a emis şi un edict liberal pentru a pune capăt revoltei evreilor. Fiul lui Seleucos IV, Demetrios, care era ostatic la Roma, s-a întors în Syria şi i-a executat pe Antiochos V şi pe Lysias, apoi s-a proclamat rege, în 162. După ce l-a înlăturat pe Antiochos V, Demetrios I, supranumit Soter I, s-a confruntat cu tentaţia de uzurpare a unui demnitar grec din Milet Timarhos, care a luat titlul de „Mare Rege” la Babylon. Acesta spera să beneficieze de ajutorul regelui Armeniei, Artaxias, şi al evreilor, pentru a-l înlătura pe Demetrios. Uzurpatorul a fost învins şi ucis în 160. Roma îl va recunoaşte ca rege pe Demetrios I abia

120

după reprimarea revoltei lui Timarhos. În acelaşi an, numirea unui Mare Preot filoelen la Ierusalim a condus la reluarea

războiului civil cu „pioşii” conduşi de Iuda Makkabaios. Demetrios I a trimis o armată împotriva acestuia, dar nu a putut împiedica alungarea Marelui Preot. Însă, în acelaşi an, Iuda Makkabaios a căzut în luptă împotriva trupelor seleucide. Conducerea partidei „pioşilor” a fost luată de Jonathan, fratele lui Iuda Makkabaios, dar între timp Iudeea a fost pacificată. Jonathan a fost recunoscut abia în 152 drept conducător al evreilor.

Demetrios s-a implicat, între timp, într-un conflict care izbucnise în Cappadocia, regat pe care şi-l disputau doi pretendenţi. Unul dintre aceştia era susţinut de Demetrios, iar celălalt de regele Pergamului Attalos II. În cele din urmă a avut câştig de cauză candidatul lui Attalos, Ariarathes V. Osaphernes, fratele acestuia a fost nevoit să se refugieze la Antiohia. Acest eşec diplomatic a contribuit şi mai mult la scăderea popularităţii lui Demetrios căruia i se reproşau comportamentul distant şi patima beţiei. La propunerea regelui Pergamului şi cu ajutorul fratelui lui Timarhos, a fost trimis la Roma un aventurier, Alexandros Balas, care pretindea că este fiul natural al lui Antiochos IV. Acesta a obţinut sprijinul Senatului şi apoi a debarcat în Fenicia, unde a pornit cu trupele împotriva lui Demetrios I. Acesta din urmă a fost înfrânt şi ucis în luptă în 150. Balas pentru a-şi consolida stăpânirea asupra regatului seleucid, le-a acordat mai multe privilegii evreilor şi l-a numit pe Jonathan Makkabaios mare preot la Ierusalim şi administrator, cu titlul de strateg al Palestinei. Încercând să îşi asigure sprijin extern, Balas a luat-o în căsătorie pe fiica lui Ptolemaios VI Philometer, Cleopatra Thea. Însă, pentru regele seleucid, această căsătorie nu era decât un pretext pentru a reocupa Coele – Syria. În 147, fiul lui Demetrios I, care purta acelaşi nume ca şi tatăl său, a ocupat Cilicia, apoi a ajuns la Antiohia, unde a fost primit de populaţie cu entuziasm. Ulterior, Demetrios ajunge la conflict cu Balas, care a fost înfrânt şi ucis în 145. Văduva acestuia, Cleopatra Thea s-a recăsătorit cu noul rege, Demetrios II.

Profitând de căderea lui Alexandru Balas, Jonathan Makkabaios a ocupat fortăreaţa Akra care străjuia Ierusalimul. Demetrios II, supranumit Nikator, a preferat să negocieze cu Jonatahan, căruia i-a acordat noi privilegii.

În urma revoltei unui comandant de la Apameea, Diodatos, Demetrios II a fost alungat din Antiohia. Diodatos i-a oferit domnia unui fiu al lui Alexandru Balas, numit Antiochos VI. Generalul l-a înlăturat pe pupilul său şi s-a proclamat, la rândul său rege, sub numele de Tryphon, în 142/141.

Demetrios II nu a avut, însă, timp, să îl pedepsească pe Tryphon, deoarece în răsărit se profila, ameninţător, un pericol şi mai mare.

Regele part, Mithridates I, a ocupat după moartea lui Eucratides, suveranul grec al Bactrianei, pe la 150, aproape toate posesiunile acestuia. El a ocupat, întreg Iranul, mai puţin Bactriana, unde continua să existe un regat grecesc, sub conducerea lui Menandros (Milinda). Însă Mithridates a ocupat şi Media şi Mesopotamia, proclamându-se „rege al regilor”. Demetrios II a pornit o campanie împotriva acestuia, dar a fost învins şi capturat, în 141.

După capturarea lui Demetrios II, fratele acestuia a venit la Antiohia şi s-a proclamat rege sub numele de Antiochos VII şi a luat-o, la rândul său, în căsătorie pe Cleopatra Thea. Antiochos VII l-a înfrânt, în 137, pe uzurpatorul Tryphon, care s-a sinucis. Jonathan Makkabaios a profitat de rivalitatea dintre Demetrios II şi Tryphon pentru a-şi extinde dominaţia asupra Coele-Syriei. Tryphon îl va sprijini pe Simon Makkabaios împotriva fratelui său, Jonathan, care a murit în urma unei trădări. Însă Simon va trece de partea lui Demetrios II. În 143/142, a fost inaugurată „era hasmoneică” (după Hasmonea, numele localităţii de unde proveneau Makkabeii), care marchează, simbolic naşterea statului iudeu independent.

la rândul său, Simon a fost asasinat în urma unor certuri de familie. I-a succedat, în funcţia de mare preot, fiul său, Ioan hyrecanos, în 131. Antiochos VII a asediat Ierusalimul, dar a trebuit să renunţe la cucerirea acestuia, mulţumindu-se doar să ceară un tribut şi ostatici. Regele seleucid a declanşat, apoi, o campanie, împotriva parţilor şi a reuşit, chiar, să

121

recucerească o partea a Iranului, dar a fost învins şi a căzut în luptă, în 129. Syria a fost salvată de la invazie parthică de dificultăţile pe care le întâmpina noul rege

arsacid, Phrates II. Acesta a abandonat proiectele de cucerire ale regatului seleucid, fiind nevoit să facă faţă, la nord, atacurilor „barbarilor” sciţi, toharieni şi sacci. Phrates a căzut în luptă împotriva barbarilor.

În timpul expediţiei lui Antiochos VII, Phrates l-a eliberat pe Demetrios II, care va reveni în Syria după 10 ani de absenţă. Syria era sfâşiată de tendinţele de autonomie locală ale cetăţilor şi de proclamarea definitivă a independenţei iudeilor sub autoritatea lui Ioan Hycarnos. Noul stat evreiesc şi-a extins teritoriul în contul regatului seleucid. Respins de soţia sa, Cleopatra Thea, Demetrios a încercat să o ajute pe Cleopatra a II-a, regina Egiptului, care era asediată la Alexandria de soţul ei, Ptolemaios VIII, fără a reuşi însă.

Suveranul lagid nu a uitat această imixtiune şi a susţinut un alt uzurpator, Alexandros II Zabinas, care se declara fiul adoptiv al lui Antiochos VII. Acesta a fost primit cu bunăvoinţă de nestatornica populaţie a Antiohiei, în timp ce Demetrios II era urmărit prin Syria. Demetrios II a fost luat prizonier lângă Tyr şi executat în 126/125.

În 123, Antiochos VIII, supranumit Epiphanes Philometor Kalinikos Grypos, fiul mai mic al lui Demetrios II şi al Cleopatrei Thea, îl înlătură pe Alexandros II Zabinas. Ulterior, el a intrat în conflict cu fratele său vitreg, Antiochos IX Philopator, fiul Cleopatrei Thea şi al lui Antiochos VII Evergetes Sidetes, în 114/113. Conflictul se va încheia prin asasinarea lui Antiochos VIII în 96. În anul următor, Antiochos IX a murit şi el, fiind doborât de Seleucos VI, alt fiul al lui Antiochos VIII. Seleucos Vi va fi înlăturat la rândul său, de fiul lui Antiochos IX, Antiochos X Eusebes Philopator. El se va afla în conflict cu verii săi, Antiochos IX Epiphanes Philopator, Filip I şi Demetrios III. stabiliţi fie în Cilicia, fie în Antiohia, sau la Damasc, vor pierii, unul sub loviturile parţilor, altul va fi eliminat de arabii nobateceni care au ocupat Damascul, iar alţii vor pieri în lupte fratricide, ultimul murind de moarte naturală. Ultimul dintre aceşti regi, Antiochos XII Dionysos Epiphanes Philopator Kalinikos, a murit în 84. Filip II, fiul lui Antiochos X a fost înlăturat de la tron de locuitorii Antiohiei, care erau istoviţi în urma conflictelor dintre membrii dinastiei din perioada 94-83.

Locuitorii Antiohiei simţeau nevoia prezenţei unui suveran cu autoritate, pe care l-au găsit în persoana regelui Anmeniei, Tigranes. Acesta, devenit rege în 95, şi ulterior şi-a extins posesiunile, cucerind o parte din Mesopotamia de la parţi. Antiohia i s-a predat în 83 şi Syria a beneficiat, astfel, de 15 ani de calm relativ. Cu toate acestea procesul de fragmentare al regatului va continua. În Iudeea, fiul lui Ioan Hyrcanos, Alexandros Iannaios, s-a proclamat rege, în 103, a apărut regatul arabilor nobateeni, cu capitala la Petra. În Syria au apărut diferiţi dinaşti care îşi exercitau autoritatea asupra unor teritorii care nu depăşeau, în cea mai mare parte din cazuri, teritoriul unei cetăţi. Seleucia Pieria, Ptolemais – Akko, Tripolis şi-au afirmat autonomia. bătând monedă proprie.

În 69, proconsulul roman al Asiei, Lucius Licinus Lucullus, l-a învins pe Tigranes, în Mesopotamia şi a cucerit chiar capitala acestuia, Tigranocerta. Lucullus l-a instalat pe tronul Syriei pe Antiochos XIII Philadelphos Asiaticos, fiul lui Antiochos X. Acesta a intrat, în conflict, cu vărul său, Filip II, înlăturat de la tron în 83, odată cu venirea lui Tigranes, În timp ce cei doi îşi disputau regatul, arabii nobateeni şi-au extins dominaţia în Syria. Filip II a murit în cursul unei revolte.

Însă învingătorul regelui Pontului Mithridates VI Eupator şi succesorul lui Lucullus la comanda armatelor romane din Orient, Cnaeus Pompeius Magnus, a ajuns în Syria, în 64. Considerând că Antiochos XIII nu era capabil să menţină ordinea în regatul său, care avea frontiere comună pe Eufrat, cu parţii, Pompeius a refuzat să îl confirme ca rege. Antiochos XIII, refugiat la regele nabateean, protectorul său, va fi eliminat de acesta.

Odată cu moartea lui Antiochos III, dinastia care descindea din Seleucos I s-a stins. În acelaşi an, Pompeius a transformat Syria în provincie romană. Doar cetăţile greceşti care îşi proclamaseră autonomia şi-ai păstrat privilegiile.

122

Regatul Pergamului a dispărut înainte de regatul seleucid, fără a traversa, însă, aceleaşi tribulaţii. În timpul lui Eumenes II (197-159 î.Hr.), Pergamul atinge apogeul din punct de vedere politic şi cultural. Deşi a contribuit la izbucnirea celui de-al treilea război macedonean, desfăşurat între 171-168, Eumenes a manifestat, în timpul conflictului, o atitudine ezitantă.

Relaţiile sale cu Roma s-au răcit după victoria acesteia în războiul cu Macedonia, Senatul roman era nemulţumit de ajutorul inconsistent oferit de Eumenes II în timpul acestui conflict şi, pe de altă parte, devenise neliniştit ca urmare a creşterii puterii Pergamului. Însă contribuţia nesemnificativă a lui Eumenes II la războiul macedonean nu s-a datorat neglijenţei, ci unei noi revolte a galaţilor, care l-a reţinut în Asia Mică. Cerând ajutor Romei, Eumenes II nu a obţinut decât o intensificare a revoltei galate. El a plecat la Roma, pentru a cere din nou ajutor, Senatului însă nu a fost primit. Eumenes a reuşit cu forţe proprii, să lichideze revolta galaţilor, în 166. În acelaşi an, un senatus consultum acorda autonomie galaţilor, cu condiţia ca aceştia să nu mai comită agresiune împotriva statelor vecine.

Prusias II, regele Bithyniei, a profitat de răcirea relaţiilor diplomatice dintre Roma şi Eumenes II, denunţând politica acestuia filoromană a acestuia. Regele Bithyniei, trecuse partea Romei chiar în timpul celui de-al treilea război macedonean, după ce anterior fusese aliat al lui Perseus. Bunele relaţii între Roma şi Eumenes II au fost restabilite chiar în timpul ultimului an de domnie al acestuia, în 160/159. Lui îi va succeda fratele său, Attalos II (159-138), care colaborase mult timp cu Eumenes la conducerea regatului. În pofida vârstei înaintate (60 de ani) domnia acestuia a fost destul de îndelungată şi de prosperă. Attalos a fost confruntat ci o agresiune din partea lui Prusias II între 158-154 şi numai intervenţia Romei a oprit expansiunea bithyniană. Ulterior Attalos II s-a apropiat de fiul lui Prutias II, Nicomedes, pe care l-a ajutat să îl înlăture pe tatăl său de pe tronul Bithyniei (149). În anii următori, cu asentimentul Romei, Attalos II şi-a extins dominaţia în Thracia (148-145).

Ultimii ani de domnie ai lui Attalos II (145-139/138) au decurs în mod paşnic. În 139/138 i-a succedat nepotul său şi fiul lui Eumenes II, Attalos III. Singurul act notabil al domniei acestuia a fost decizia de a lăsa, prin testament, regatul Pergamului, drept moştenire poporului roman. La moartea prematură a regelui, survenită în 133, Senatul roman a trimis o comisie pentru a-şi lua moştenirea în primire. Potrivit termenilor testamentului, doar oraşul Pergam şi teritoriul rural legat direct de acesta urma să rămână autonom. Însă situaţia de va complica prin izbucnirea unei revolte în Pergam, conducerea rebelilor fiind luată de un bastard al lui Eumenes II, pe nume Aristonikos. Acesta a luat numele de Eumenes, a întărit citadela Pergamului şi a înrolat, pe lângă soldaţi, meteci şi sclavi eliberaţi. Pentru a-şi procura fonduri, a confiscat veniturile şi proprietăţile cetăţenilor bogaţi. pentru a lărgi baza socială a mişcării sale, Aristonikos a fondat, în Mysia „o cetate a soarelui” (Heliopolis) în care a instaurat un regim egalitarist, de esenţă utopică. Însă regimul de teroare instituit şi jafurile sistematice practicate de cetăţenii „Regatului soarelui” i-au atras lui Aristonikos duşmănia pergamenienilor avuţi.

Roma a recurs la sprijinul Pontului, Bithyniei, Cappadociei şi a Paphlagoniei dar şi a unor cetăţi greceşti autonome pentru a pune capăt revoltei Pergamului. După câteva înfrângeri, armata romană condusă de consulul Marcus Perperna, a reuşit în cele din urmă, în anul 130 să îi învingă pe rebeli la Stratonikeea pe Caicos şi să îl captureze pe Aristonikos. Acesta a fost trimis la Roma, iar tezaurul său, confiscat. Regatul Pergamului a fost transformat, în 129 în provincie romană, sub numele de Asia.

Romanii s-au mulţumit să ocupe doar regiunile de coastă, puternic elenizate, în timp ce zonele din interiorul Anatoliei, mai sărace şi mai puţin elenizate au fost dăruite aliaţilor: regatul Pontului a primit Phrygia, Cappadocia a anexat Lycaonia şi o parte a Ciliciei. Probabil că Bithynia şi Paphlagonia au primit teritorii ale Phrygiei Epiktete (nord-vestul Phrygiei propriu-zise). Regiunile dificil de dominat, în care domnea anarhia, precum Pisidia, s-au fragmentat în mai multe state mici, conduse de dinaşti şi tirani locali.

Posesiunile europene ale fostului regat: Chersonesul, Thracia şi insula Egina au fost

123

alipite provinciei Macedonia (create în 148). Provincia Asia cuprindea Mysia, Troada de nord, Hellespontica, centrul Lydiei (împreună cu oraşul Sardes), sud-vestul Phrygiei, Caria de vest, oraşele greceşti de pe coasta vestică a Asiei Mici păstrându-şi, probabil, autonomia, sub protectorat roman.

Romanii au instituit un regim fiscal apăsător extins nu doar asupra fostelor pământuri regale (ge basilike) ale Pergamului, ci şi a cetăţilor greceşti autonome. Mithridates V al Pontului drept recompensă pentru ajutorul acordat Romei la reprimarea revoltei lui Aristonikos, a fost proclamată liberă şi apoi a fost alipită provinciei Asia.

Odată cu dispariţia regatelor elenistice asiatice şi declinul puterii Egiptului lagid şi insulei Rhodos, care era, odată, o mare putere navală, în bazinul estic al Mării Mediterane s-a instalat anarhia. Roma lăsase libertatea Ciliciei şi Pisidiei şi nu manifesta interes pentru stăpânirea mărilor din această zonă. Ca urmare, cilicienii, care erau totodată şi întreprinzători negustori de sclavi, au început să întreprindă mari expediţii piratereşti, impunându-şi dominaţia cu ajutorul terorii. De asemenea, în zonele muntoase din interiorul Ciliciei şi ale Pisidiei o mare parte a locuitorilor s-au organizat în bande care practicau jaful şi brigandajul. Va mai trece aproape un secol până când autorităţile romane vor lua iniţiativa li vor eradica pe rând, brigandajul şi activităţile piratereşti.

Regele Pontului, Mithridates V, a murit în 121 în urma unui atentat, şi i-a succedat fiul său, Mithridates (121-63) care va fi unul dintre cei mai periculoşi şi mai tenace adversari ai Romei. Dinastia regală din Pont, deşi suferise influenţa elenismului, îşi păstrase trăsăturile sale originare, persane. Capitala regatului fusese stabilită la Sinope, cetate grecească autonomă anexată de regii Pontului. Ajuns la vârsta de 21 de ani în 111, Mithridates VI, supranumit Eupator, i-a îndepărtat pe mama şi apoi pe fratele său, Hrestos, şi a început să domnească singur. Prima ocazie de a se afirma i-a fost oferită de conflictul care opunea populaţiile scythe şi sarmatice cetăţilor greceşti din nordul Mării Negre, regiune cunoscută sub numele de Bosporul Cimerian. Cetatea Olbia, aflată la vărsarea fluviului Hypanis (Bug) în Marea Neagră şi în apropiere de gurile fluviului Borysthenes (Nipru), fusese nevoită să accepte suveranitatea unui dinast scit din Crimeea. Acesta ameninţa şi cetatea Chersonesos din Crimeea (în apropriere de Sevastopol) şi Pantikapaion (Kerci). Aceste cetăţi i-au cerut ajutor lui Mithridates VI, care a trimis un corp expediţionar în Bosporul Cimerian. În urma unor campanii victorioase, purtate între 110-107. strategul regelui Pontului, Diophantes, a eliberat oraşele respective şi a ocupat cea mai mare parte a Bosporului Cimerian, precum şi Chersonesul Tauric (Crimeea). Însă Mithridates şi-a extins influenţe şi asupra cetăţii Trapezunt, situată pe coasta de nord a Asiei Mici, dar şi asupra oraşelor din Colhida (pe litoralul de est al Mării Negre) şi a celor din zona de vest a Mării Negre, inclusiv cele din Dobrogea. Astfel, în faţa extinderii dominaţiei romane, acest rege elenistic de origine persană era considerat de greci drept un eliberator. Profitând de situaţia dificilă pe care o traversa guvernarea romană în Asia, care era profund afectată de abuzurile societăţilor de publicani, cărora Senatul le arendase perceperea impozitelor în această provincie, Mithridates, a întreprins o suită de operaţii militare, alături de Nicomedes III, regele Bithyniei, cu care a împărţit Paphlagonia. Încercând să anexeze şi Cappadocia a eşuat, din cauza intervenţiilor Romei. El a eşuat din nou când a încercat să impună un candidat propriu pe tronul Bithyniei, la moartea lui Nicomedes III. Mai mult, Roma l-a îndemnat pe Nicomedes IV, noul rege al Bithyniei să invadeze posesiunile lui Mithridates din Pahlagonia pontică. În consecinţă, în anul 88 a izbucnit primul război mithridatic. Luând iniţiativa, Mithridates a alungat din Asia Mică cele două armate romane trimise împotriva sa şi a intrat în această provincie. El a confiscat averile perceptorilor romani şi a decretat abolirea datoriilor şi eliberarea sclavilor. Regele s-a aliat cu piraţii cilicieni, care aveau baze pe coastele Anatoliei şi în insulele Creta şi Cipru, în golfuri bine adăpostite şi aproape inaccesibile. Aceştia au întreprins o serie de incursiuni asupra cetăţilor de coastă aliate cu Roma şi au încercat, însă fără succes să cucerească cetatea insulară Rhodos. Insulele Delos şi Cos au fost jefuite, apoi trupele lui

124

Mithridates au trecut strâmtorile în Europa, unde au ocupat pe rând, Thracia, Macedonia şi Thessalia. O serie de cetăţi din Grecia, precum cele din Beoţia, Laconia, Ahaia şi chiar Atena, s-au revoltat împotriva Romei şi au trecut de partea lui Mithridates, pe care îl considerau un eliberator. Roma, care traversa o gravă criză internă, nu a reacţionat iniţial. Însă în anul 87, consulul Lucius Cornelius Sylla, după ce a restabilit ordinea internă, a debarcat cu armata în Epir, apoi l-a învins pe Arhelaos, strategul lui Mithridates şi a cucerit Atena. Până la sfârşitul anului următor, el a restabilit din nou dominaţia romană în Macedonia şi în Grecia.

Pe de altă parte, marile contribuţii pentru război cerute de Mithridates au condus la o revoltă a galaţilor şi a cetăţilor greceşti din Asia Mică. La aceste dificultăţi s-au adăugat traversarea Strâmtorilor şi pătrunderea în Bithynia a unei armate romane, care a ocupat apoi şi Pergamul. În 85, Mithridates s-a văzut nevoit să încheie pacea cu Roma, la Dardanos, în Troada obligându-se să plătească o mare despăgubire de război, să cedeze o parte din flotă şi să părăsească recentele sale cuceriri: Asia, Bithynia şi Cappadocia. Al doilea război mithridatic (83-81) a avut drept cauză nerespectarea de către Mithridates, a clauzelor păcii de la Dardanos, prin refuzul de a părăsi, în totalitate, Cappadocia. Guvernatorul Asiei, Lalicinis Murena a purtat trei campanii împotriva regelui din Pont, fără a obţine, însă succes. Războiul se încheie în urma dispoziţiilor lui Sylla, care l-a rechemat pe Murena la Roma. Romanii au încercat, prin intermediul generalului Marcus Antonius (tatăl viitorului triumvir) să îi lichideze pe piraţii cilicieni, însă acesta a eşuat lamentabil, în 71. Mai mult, piraţii cilicieni au atacat şi jefuit insula Delos, în 69, care, după această incursiune, nu îşi va mai reveni. Asemenea lui Hannibal şi lui Filip V, în 215, Mithridates a încheiat o alianţă cu generalul roman rebel Q. Sertorius, conducătorul revoltei populaţiilor Hispaniei şi cel mai mare adversar al lui Sylla, îndreptată împotriva Romei. În caz de victorie, Sertorius îi garanta lui Mithridates stăpânirea asupra Bithyniei şi Cappadociei.

Regele Bithyniei, Nicomedes IV, a murit în 74 şi a lăsat regatul prin testament moştenire Republicii romane. Senatul a decis să transforme Bithynia în provincie romană, dar Mithridates a invadat-o şi a anexat-o. Astfel a izbucnit al treilea război mithridatic (74-66). Senatul i-a încredinţat conducerea operaţiunilor împotriva lui Mithridates unui fost locotenent al lui Sylla, strălucitul general Lucius Licinius Lucullus. După o serie de victorii navale, Lucullus l-a obligat, în anul 72, pe rege să părăsească Marea Egee, apoi a cucerit chiar regatul pontic (71). Mithridates s-a refugiat în Armenia, la ginerele şi aliatul său, regele Tigranes. Rând pe rând, oraşele Sinope şi Amaseea, din nordul Asiei Mici, au căzut în mâinile lui Lucullus. În urma încheierii acestui război, Pontul şi Bithynia au devenit provincii romane. Fratele lui Lucullus, Marcus Terentius Varro Lucullus, care era guvernator al Macedoniei, a purtat campanii împotriva thracilor din zona Bulgariei de astăzi şi a atins malul occidental al Mării Negre şi a adus sub influenţa Romei cetăţile greceşti din Dobrogea, fostele aliate ale lui Mithridates.

b. 3. Macedonia şi Grecia în perioada elenistică În anul 294, Demetrios Poliorketes, care era fugar după înfrângerea suferită, alături de

tatăl său, Antigonos Monophtalmos, la Ipsos (301), în faţa lui Seleucos I şi a lui Lysimachos, a profitat de anarhia din Macedonia, apărută după moartea regelui Cassandros şi a ocupat acest regat. El s-a proclamat rege după ce l-a ucis pe fiul lui Cassandros şi s-a căsătorit cu Phila, sora acestuia din urmă. Demetrios, care îşi asigurase dominaţia asupra unor regiuni din Grecia, l-a lăsat acolo pe fiul său Antigonos Gonatas (născut în 319). Înainte de a porni în campania aventuroasă din Asia Mică împotriva lui Seleucos I, care va marca sfârşitul carierei sale, Demetrios i-a încredinţat posesiunile europene lui Antigonos. Capturarea tatălui său de către Seleucos I, în 286, în Cilicia şi moartea acestuia survenită 3 ani mai târziu au făcut ca poziţia lui Antigonos Gonatas să devină şi mai vulnerabilă. Macedonia a intrat sub dominaţia lui Lysimachos, dar acesta a pierit în lupta de la Kouropedyon, în 281, luptând împotriva lui

125

Seleucos I. Seleucos I a traversat strâmtorile, cu intenţia vădită de a ocupa Macedonia, dar a fost asasinat la Lysimacheea de Ptolemaios Keraunos. Antigonos a considerat că este momentul propice să recâştige moştenirea părintească, dar, încercând să debarce în Macedonia, a fost învins într-o luptă navală de Keraunes.

Însă, în 280/279, celţii, aliaţi cu dardanii invadează Macedonia, iar Ptolemaios Keraunos cade într-o luptă împotriva acestora. Fratele său, Meleagros şi fiul acestuia Antipatros, nu au făcut faţă situaţiei şi au murit, la rândul lor, în luptele împotriva celţilor.

Un grup celtic condus de Brennos a coborât spre sud şi a invadat Grecia reuşind să ajungă până la Delphi. Potrivit tradiţiei literare antice, celebrul sanctuar ar fi fost salvat de o ninsoare miraculoasă trimisă de însuşi zeul Apollo. Însă phocidienii coalizaţi cu beoţienii şi cu etolienii, care invocau apariţia lui Apollo, au reuşit să îi învingă şi să îi respingă spre nord pe celţi. În cinstea acestei victorii, ai cărei principali autori se considerau a fi etolienii, au fost instituite sărbătorile Soteria. Celţii, hărţuiţi de phocidieni, etolieni şi beoţieni, s-au retras spre nord în Thessalia, au traversat Macedonia şi s-au îndreptat spre Chersonesul Thracic. Aici, în 277, au fost surprinşi la Lysimacheea, de Antigonos Gonatos, care a câştigat în faţa lor o victorie categorică, punând capăt astfel, invaziilor celtice în Europa.

În tot acest timp, Macedonia a fost condusă de strategul Sosthenes, care a condus, obţinând un succes limitat în rezistenţa împotriva celţilor. Acesta a refuzat tronul Macedoniei, care rămăsese vacant după moartea lui Ptolemaios Keraunos şi a rudelor sale.

După înfrângerea suferită în faţa lui Keraunos, Antigonos Gonatas s-a retras în Grecia, cu prestigiul micşorat.

Regele Areos al Spartei, care încerca hegemonia lacedemoniană în Peloponez, a luat conducerea luptei împotriva lui Gonatas alungându-i garnizoanele din toate cetăţile greceşti. Antigonos a reuşit să mai păstreze doar fortăreţele situate în diferite puncte strategice ale Greciei: fortăreaţa Corinthului (Akrocorinth), Chalcis (din Eubeea), portul Pireos (din Attica) şi Demetrias (din Thessalia). Pentru a-şi consolida poziţia, Gonatas a încheiat o alianţă cu succesorul lui Seleukos I, Antiochos I, în 278. Victoria de la Lysimacheea asupra celţilor va contribui la refacerea prestigiului său. Din păcate, nu deţinem informaţii asupra modului în care a luat tronul Macedoniei, este însă cert că în 277/276, Gonatas era deja regele acestei ţări şi stăpân al Thessaliei.

Este de remarcat faptul că, în 276, în lista de la Delphi nu mai sunt atestaţi, printre hieromnemones, thessalienii, situaţie care pledează în favoarea ipotezei anexării Thessaliei de către Antigonos Gonatas.

De la bun început, Antigonos va manifesta prudenţă şi abilitate pentru a-şi consolida domnia. El a renunţat la orice ambiţie universală, fiind conştient de resursele limitate ale Macedoniei, şi a imprimat această linie de conduită politică şi succesorilor săi. Spre deosebire de marile regate elenistice orientale, Macedonia reprezintă un model de continuitate al tradiţiilor consacrate în secolul anterior, sub reprezentanţii dinastiei Argeazilor. Modelul urmat de Antigonos a fost, mai curând Filip II, a cărui politică abilă şi calculată corespundea în mai mare măsură posibilităţilor pe care le oferea Macedonia decât planurile himerice de a reconstitui monarhia universală a lui Alexandru cel Mare. La fel ca şi suveranii dinastiei Angeade, Antigonos şi succesorii săi şi-au exercitat autoritatea monarhică în limitele cadrului circumscris de conservatorismul macedonean. Astfel. spre deosebire de Egiptul lagid, unde Ptolomeii au ajuns să fie consideraţi zei, după modelul faraonic, şi de regatul seleucid, unde suveranii erau veneraţi asemenea foştilor monarhi ahemenizi, regele macedonean a continuat să fie şi în perioada elenistică o simplă căpetenie pentru supuşii săi şi un camarad învestit cu autoritate superioară în faţa membrilor anturajului său.

Revenit în 275 după campania în Italia, regele Epirului, Pyrrhos a invadat, în anul următor Macedonia. Antigonos a fost nevoit să se retragă la Thessalonike, pierzându-şi regatul. În 273, a încercat, cu ajutorul mercenarilor celţi, să îşi recupereze regatul dar a fost învins de Ptolemaios, fiul lui Pyrrhos. Profitând de plecarea lui Pyrrhos în Peloponez,

126

Antigonos a reuşit să reia Macedonia în stăpânire în 272. Pyrrhos a eşuat în încercarea de a cuceri Sparta în favoarea protejatului său,

aventurierul Cleonymos, forţele sale fiind respinse de regele Areos I, fără a mai fi necesar sprijinul contingentului macedonean trimis de Antigonos. Regele Epirului a răspuns apoi la apelul facţiunii antimacedonene din Argos, dar a murit în timpul luptelor de stradă din această cetate (272).

După dispariţia redutabilului său adversar, Antigonos a instalat partide pro-macedonene la Elis şi la Megalopolis, care îl susţinuseră pe Pyrrhos, şi şi-a consolidat alianţa cu Sparta, dar a evitat complicaţiile în celelalte părţi ale Peloponezului, fiind preocupat să îşi consolideze autoritatea în Macedonia. Comanda fortăreţei de la Akrocorinthos i-a încredinţat-o lui Crateros, fidelul său frate. De asemenea, la 8 ani după ce au fost expulzaţi din Pireu, soldaţii macedoneni au reocupat acest port.

Frustrată, Atena se va apropia de etolieni, a căror poziţie în cadrul Amphietyoniei de la Delphi se întărise simţitor, prin creşterea numărului de hieronnemones.

Creşterea influenţei Ligii Etoliene în Grecia centrală izola, practic, Macedonia de Peloponez. Această situaţie care a făcut ca ruta maritimă Demetrias – Chalcis – Pireu – Akrocorinthos să capete o importanţă capitală în vederea menţinerii hegemoniei macedonene în Grecia.

Gonatas nu a intervenit nici în Epir şi i-a permis fiului lui Pyrrhos, Alexandros să domnească asupra acestui regat.

În cursul războiului hremonidiac (267/266 – 262/261), prin oficiile diplomatice ale lui Ptolemaios II, întreaga Grecia se va coaliza împotriva Macedoniei. Această coaliţie, eterogenă îi grupa pe eleni, care răsturnaseră tirania promacedoneană, pe ahei, unele cetăţi arcadiene, şi bineînţeles, pe atenieni. Areos I, regele Spartei s-a îndreptat, de asemenea, împotriva fostului său protector.

În pofida forţelor masive coalizate împotriva sa, Antigonos a acţionat cu luciditate reuşind să obţină la Cos, în 262, o victoriei navală decisivă împotriva flotei egiptene. Deşi situaţia sa în Grecia era destul de vulnerabilă, prin victoria de la Cos, flota sa ameninţa posesiunile lui Ptolemaios din Ionia şi din insule, împiedicând totodată escadrelor lagide să le ofere sprijin adversarilor săi. Astfel că, la sfârşitul războiului hremonidiac, poziţia lui Antigonos în Grecia s-a consolidat. Atena şi Pireul au fost ocupate de o garnizoană macedoneană până în 256/255, la Argos şi la Megalopolis (în Arcadia) a triumfat facţiunea promacedoneană, ca o contrapondere în faţa tendinţelor de restabilire a hegemoniei spartane în Peloponez. De asemenea, thalassocraţia lagidă în Marea Egee a înregistrat un recul. Etolienii, care au adoptat o atitudine neutră în timpul conflictului, au profitat de acest prilej pentru a atrage în confederaţia lor noi cetăţi din Lacrida şi Phocida.

La scurt timp după încheierea războiului hremonidiac, Crateros, fratele lui Antigonos şi comandantul garnizoanelor macedonene de la Akrocorinthos şi Chalcis a murit, succedându-i fiul său Alexandros. În 253/252, acesta a uzurpat titlul regal al unchiului său. Gonatas a pierdut, astfel, Chalis şi Akrocorinthos, legăturile Macedoniei cu Peloponezul fiind compromise.

Un an mai târziu, fiul fostului tiran al Sikyonei, Aratos, care fusese crescut la Argos, după uciderea tatălui său, într-un mediu favorabil Macedoniei, a revenit în cetatea sa natală, de unde la îndepărtat de la putere pe Nicokles, partizanul lui Alexandros. Aratos a determinat intrarea Sikyonei în Liga Aheeană, ca măsură de protecţie împotriva ameninţării reprezentate de Alexandros.

Neavând încredere în Gonatas, Aratos a mediat o alianţă între Liga Aheeană şi Alexandros, iar în 250 a călătorit la Alexandria, unde a obţinut subsidii pentru a lupta împotriva regelui macedonean.

Aratos i-a condus apoi pe arcadieni împotriva tiranilor filomacedoneni din Megalopolis şi din mai multe cetăţi din Peloponez. Sparta a făcut o încercare de a-şi

127

reinstaura hegemonia în regiune, dar a fost învinsă de trupele coaliţiei formate din arcadieni şi aheeni.

Beoţia, singura regiune din Grecia centrală care nu făcea parte din Liga Aheeană, a încheiat o alianţă cu Liga Aheeană însă beoţienii au fost învinşi în 245 de etolieni la Cheroneea, care le-au confiscat învinşilor Locrida Opontes.

Curând, Alexandros a murit în condiţii obscure, iar Antigonos Gonatas a căsătorit pe văduva acestuia cu fiul său, Demetrios. În timpul nunţii, Antigonos a profitat de prilej pentru a reocupa Akrocorinthul şi apoi Chalcis.

Însă în paralel cu ascensiunea puterii Ligii Aheene, Liga Etoliană îşi va consolida la rândul său poziţiile. Practicând pirateria pe scară largă şi teroarea, ca instrumente de intimidare, a condus la crearea unui climat de insecuritate în zona Mării Egee. Multe cetăţi din Ciclade şi de pe coasta Asiei Mici au încheiat tratate cu Liga Etoliană pentru a fi protejate împotriva expediţiilor de jaf (asylia) şi agresiunilor din partea altor inamici (asphaleia). Făcând uz de aceste metode, Liga Etoliană a devenit una dintre marile puteri ale Greciei continentale şi o potenţială adversară pentru Liga Aheeană.

În 244, etolienii profită de un conflict mai vechi care îi opune pe arcadieni eleenilor se servesc de acest pretext pentru a interveni în Peloponez în favoarea acestora din urmă. Etolienii şi-au continuat acţiunile în Arcadia şi unde mai multe cetăţi au trecut de partea lor. La rândul lor, messenienii s-au apropiat de etolieni, cu care aveau de mai mult timp, bune relaţii.

Reales strateg al Ligii Aheene, în 243, Aratos a ocupat printr-o stratagemă, fortăreaţa Akrocorinthas şi oraşul Corinthos. Prin această lovitură îndrăzneaţă, Liga Aheeană a obţinut ieşire la Marea Egee, prin Golful Saronic. Dup acest succes, două cetăţi din Argolida, Epidamros şi Troizen au intrat în Liga Aheeană.

Îngrijoraţi, etolienii sau apropiat de Macedonia cu care au încheiat o alianţă. De cealaltă parte, alianţa dintre Liga Aheeană şi Egipt s-a întărit prin alăturarea Spartei. Sparta, traversa, de câteva decenii, o criză gravă provocată de rigiditatea sistemului său social, care, în timp, a condus la scăderea puterii sale politice.

Casta „egalilor”, ajunsese la câteva sute de oameni care dispuneau de averi imense, mai ales funciare, beneficiau de toate privilegiile politice, în timp ce ceilalţi lacedemonieni, fiind înglobaţi în datorii, au fost reduşi la un statut inferior. Consecinţa acestei stări de lucruri s-a reflectat în plan militar prin scăderea bazei de recrutare pentru armata cetăţenească. Încercând să reconstituie corpul civic slăbit şi să restabilească egalitatea economică între 242. În faţa rezistenţei marilor proprietari şi a colegului său regele Leonidas, Agis IV a decis exilarea acestuia din urmă şi aboleşte datoriile, dar nu îndrăzneşte să dispună şi împărţirea proprietăţii, deja promisă, dezamăgindu-şi partizanii.

În faţa pericolului etolian Aratos a recurs la ajutorul lui Agis IV, însă apoi i-a dat acestuia de înţeles că prezenţa sa şi armatei lacedemoniene nu este nici dorită nici necesară. Aratos era neliniştit din cauza ideilor „revoluţionare” răspândite de tinerii spartani în rândurile armatei aheene. Liga Aheeană era o alianţă de cetăţi conduse de regimuri aristocratice conservatoare sau oligarhice, care nu doreau ca posesiunile să le fie ameninţate.

În absenţa lui Agis, Leonidas a revenit la Sparta, sprijinit de marii proprietari. Agis a fost ucis, iar partizanii săi proscrişi, reformele sale au fost anulate, în 241.

Între timp, Aratos le-a permis Etolienilor să pătrundă în Peloponez şi i-a atacat prin surprindere la Pallene, reuşind să îi învingă. În urma acestei înfrângeri, etolienii au preferat să încheie pacea cu Liga Aheeană.

În toate această perioadă, Antigonos Gonatos, care era foarte bătrân, nu a intervenit în Grecia, preferând să lase grija împiedicării expansiunii Ligii Aheene în seama etolienilor.

Aratos a încercat să înlăture regimurile filomacedonene de la Argos şi de la Atena, dar a eşuat.

După o lungă domnie, Antigonos Gonatas a murit în iarna lui 241/240, fără a fi reuşit

128

să menţină intactă hegemonia macedoneană în Grecia, în pofida politicii sale echilibrate şi prudente dictată de absenţa resurselor de care dispuneau regii seleucizi şi lagizi.

I-a succedat fiul său, Demetrios II, care avea deja o experienţă îndelungată în arta guvernării, colaborând îndeaproape cu Gonatas încă din perioada războiului hremonidiac. Tatăl său i-a încredinţat, timp de mai mulţi ani, apărarea frontierelor de vest şi de nord ale regatului în faţa ameninţărilor venite din partea illyrilor şi ale dardanilor.

În urma unei invazii a etolienilor în Acarnania, în 239, Olympias văduva regelui Epirului, Alexandros II, i-a cerut ajutor lui Demetrios II. Aceasta a încheiat o alianţă cu Epirul, pe care a consolidat-o căsătorindu-se cu o prinţesă epirotă, în jurul anului 239. Alianţa macedoneano-epirotă va conduce la o apropiere a Ligii Etoliene de Liga Aheeană.

Pe de altă parte, şi Demetrios II a schimbat politica tatălui său faţă de Liga Etoliană, a cărei putere sporise şi constituia a ameninţare pentru Macedonia. Demetrios II a pornit într-o expediţie pentru a elibera Acarnania, în virtutea alianţei cu Epirul, declanşând războiul „demetriac” (239-236/235).

Aratos, a încercat, fără a reuşi, să ocupe Pireul, în schimb a înlăturat puternica facţiune filomacedoneană de la Argos, reprezentată de tiranul Aristomahos II. Ulterior, însă, a fost învins de un strateg macedonean.

Demetrios II a debarcat în Beoţia, care a părăsit alianţa cu Liga Etoliană, în 237. Apoi. el a cucerit Merida şi portul Argosthenes al Megarei de la Golful Corinth, reuşind să împiedice joncţiunea dintre forţele aheene şi cele etoliene. Demetrios ar fi dorit să reocupe Corinthul dar nu şi-a putut pune planul în aplicare fiind probabil nevoit să se întoarcă din cauza unei invazii a dardanilor în nordul Macedoniei. Imposibilitatea intervenţiei macedonene în Peloponez a determinat pe tiranul din Megalopolis să renunţe la putere li să accepte aderarea cetăţii sale la Liga Aheeană. Lydiadas va deveni apoi un personaj important în cadrul Ligii Aheene, dar şi principalul adversar politic al lui Aratos. Animozităţile dintre Aratos şi Lydiadas, precum şi ostilitatea acestuia din urmă faţă de Sparta au avut un impact puternic asupra funcţionării Ligii, în următorii ani.

În 233, ultimul membru al dinastiei Acacizilor s-a stins şi Epirul a devenit o Confederaţie. Epirul a pierdut Acarnania, şi alte teritorii din zona Golfului Ambrocia care au fost ocupate de etolieni. Capitala Epirului a fost mutată de la Ambracia la Phornike. Din teama faţă de etolieni, Confederaţia epirotă a rupt relaţiile cu Macedonia.

Demetrios II a întreţinut relaţii cu un rege ilir, Agron, căruia i-a cerut să intervină în favoarea unei cetăţi din Acarnania, atacată de etolieni. Agron i-a învins pe etolieni, dar a murit, după scurt timp, în 231 şi puterea a fost preluată de văduva acestuia, Teuta. Expediţiile illyrilor se vor intensifica în zonele de coastă ale Elidei şi ale Messiniei. De asemenea, ilirii au cucerit o mare parte a Epirului, inclusiv capitala Phornike, în anul 230. Epiroţii au preferat alianţa cu regina Teuta ca mijloc de protecţie împotriva etolienilor şi a aheenilor.

Prin impunerea dominaţiei lor asupra Epirului şi Acarnaniei, ilirii au ajuns să ameninţe principala cale de comunicaţie între Marea Adriatică şi Thessalia macedoneană, influenţa lor fiind extinsă până în apropiere de Golful Corinth.

Demetrios II a murit în 229 în luptă împotriva dardanilor, care, după ce i-au atacat iniţial, pe iliri, s-au îndreptat apoi spre sud, împotriva Macedoniei, lăsând în urmă un fiu, Filip V în vârstă de doar 9 ani. Situaţia dificilă în care se afla regatul macedonean a fost depăşită prin preluarea regenţei de către un văr al fostului rege, Antigonos supranumit Dosou („cel care transmite puterea”). Antigonos a rămas fidel dinastiei, şi, în pofida faptului că macedonenii i-au oferit coroana în 277/276, el nu a uzurpat drepturile succesorului legitim al lui Demetrios II, tânărul Filip V.

După ce a respins incursiunile dardanilor, în mâinile cărora a abandonat, totuşi, nordul Peoniei, Antigonos a reprimat, în 228, o revoltă a thessalienilor; aceştia, profitând de moartea lui Demetrios II, ai trecut de partea etolienilor. Între timp, Atena a obţinut retragerea garnizoanei macedonene din Pireu, dar a refuzat să intre în Liga Aheeană. Aheeni au reocupat

129

Megarida, Beoţia a redevenit liberă, dar nu a rupt relaţiile cu Macedonia. În 229, singura poziţie pe care o mai deţinea Macedonia în Grecia era cetatea Chalcis, din Eubeea.

Cu toate acestea, situaţia nu era mai puţin încordată în Grecia. În 229, ilirii au atacat şi cucerit insula Corayra. Escadra aheeano-etoliană trimisă în ajutor a fost învinsă de iliri, iar în Corcyra a fost stabilită o garnizoană a acestora condusă de dinastul Demetrios din Pharos. După acest eşec, între aheeni şi etolieni îşi va face loc suspiciunea. Geloşi pe puterea Ligii Aheene, al cărei teritoriu se mărise, etolienii au cedat Spartei 4 oraşe pe care le stăpâneau în Peloponez: Tegua, Mentineea, Oshomenos şi Kapya.

În acelaşi timp, actele piratereşti ale ilirilor şi masacrarea unor negustori italici a determinat Senatul roman să intervină, trimiţând reginei Teuta o ambasadă pentru a cere explicaţii. Ilirii, continuând actele piratereşti, Roma a pornit războiul împotriva Teutei. Senatul a trimis o escadră spre Corcyra, dar Demetrios din Pharos le-a predat insula romanilor şi i-a ajutat în războiul împotriva Teutei. Drept recompensă, romanii i-au oferit lui Demetrios zona din nordul Dalmaţiei şi insulele din apropierea acestuia. Astfel, romanii au creat un stat tampon între Italia şi teritoriile reginei Teuta. Zona de sud a Iliriei a intrat sub protecţia Romei, după pacea încheiată cu regina Teuta. Romanii au trimis, în 228, prima lor ambasadă în Grecia, unde au fost elogiaţi. Ulterior, Roma a trimis ambasade la Atena şi la Corinth. În consecinţă, romanii au fost admişi la jocurile istmice (de la Corinth).

La rândul său, Antigonos Doson a întreprins, în 227/226, o expediţie în Caria, unde a stabilit relaţii cu un dinast local, profitând de rivalitatea dintre Seleucos II şi fratele său, Antiochos Hierax.

Antigonos a fost nevoit să revină, curând, în Europa, deoarece complicaţiile din Grecia reclamau prezenţa sa acolo.

Învingătorul regelui reformator spartan Agis IV, regele Leonidas, a murit în 235 şi i-a succedat fiul său, Cleomenes III. Acesta a reluat, după câţiva ani de domnie, reformele lui Agis IV, pe care Leonatos le-a înlăturat. Dorinţa lui Cleomenes III era de a reface puterea şi măreţia Spartei, dar atingerea acestor scopuri presupunea continuarea reformelor sociale (extinderea corpului „egalilor”) şi funciare (împărţirea proprietăţilor). Cleomenes nu concepea însă, să extindă aplicarea acestor reforme în afara Spartei.

El a luat iniţiativa şi a atacat oraşul Megalopolis, din Arcadia, care era izolat de Liga Aheeană, în 229. La început, temându-se de o posibilă intervenţie din partea lui Ptolemaios III, aliatul lui Cleomenes, Liga Aheeană nu a reacţionat. Însă, sub influenţa lui Lydiadas şi a lui Aristomahos, Liga Aheeană a pornit războiul împotriva lui Cleomenes. După 2 ani de lupte, în timpul cărora a obţinut noi succese, Cleomenes a revenit la Sparta. El i-a condamnat pe efori la moarte, şi a suprimat funcţiile lor şi a exilat 48 de opozanţi. Apoi regele a proclamat revenirea la „constituţia lui Lycurg”, instaurând de fapt, un regim tiranic, pentru a-şi putea pune în aplicare propriul program economico-social. Numărului „egalilor” a fost ridicat la 4.000, prin primirea, în rândul spartanilor, de noi membri, recrutaţi din rândul aşa numiţilor periskoi. Aceştia au primit loturi (kleroi) din marile proprietăţi confiscate. urmarea acestor reforme a fost creşterea efectivelor armatei lacedemoniene, care a fost echipată după modelul macedonean. Cleomenes a mers până la reinstituirea meselor comune (syssitia) şi a vechilor metode de educaţie militară (agoge).

Odată instaurată „revoluţia” la Sparta, Cleomenes III a invadat din nou Arcadia, în 226, unde a obţinut o victorie, atrăgându-i pe eleni de partea sa. Prin acest ultim succes, trupele lui Cleomenes ameninţau Argosul şi Corinthul. Situaţia era disperată pentru Liga Aheeană, astfel că Aratos a iniţiat negocieri secrete cu Antigonos Gonatas, trimiţând ambasade la Megalopolis în 226 şi în 225. Însă Ptolemaios III a rupt alianţa cu Liga Aheeană şi a început să îi ofere subsidii lui Cleomenes.

Neobţinând nimic din partea lui Doson, Aratos a încercat să negocieze cu Cleomenes, care se oprise din ofensivă deoarece era bolnav. Însănătoşindu-se regele spartan a reluat ostilităţile, tăind practic în două teritoriul Ligii Aheene.

130

Soldaţii lui Cleomenes au început să răspândească ideile „revoluţionare” în cetăţile aheene, unde ideea împărţirii pământurilor şi abolirii datoriilor a fost îmbrăţişată de populaţia săracă.

Situaţia a ajuns catastrofală în urma cuceririi Argosului şi a ofertei corinthienilor de a-şi preda cetatea regelui spartan.

Situaţia devenit dificilă şi pentru Cleomenes III în momentul în care în Peloponez au ajuns la putere facţiuni ostile regelui spartan. El nu dispunea de o bază socială de sprijin în cetăţile din Peloponez deoarece nu a aplicat reformele pe care le-a impus la Sparta. La rândul său, Cleomenes III a încercat să negocieze cu Aratos, temându-se de o apropiere a conservatorilor aheeni de Macedonia.

Aratos, care a reuşit, să obţină numirea ca strategos autokrator, în cadrul unei Adunări federale restrânse, a respins oferta lui Cleomenes III.

În 255/224, Adunarea federală a ligii de la Aigion (Liga Aheeană) i-a oferit oficial alianţa sa regelui Antigonos Doson, iar acesta a acceptat. Doson, care a văzut în alianţa cu Liga Aheeană un pretext pentru a restabili influenţa macedoneană în Grecia, a debarcat la Istru în 224. În curând, la Argos a triumfat facţiunea filomacedoneană, iar Cleomenes III a început să bată în retragere.

Corinthul a fost eliberat de trupele spartane iar garnizoana aheeană de la Akrocorinth a fost înlocuită cu una macedoneană.

În toamna anului 224, Antigonos a convocat consiliul federal aheean, în cursul căruia a fost proclamat hegemon al aliaţilor. Din noua ligă făceau parte aheenii, epiroţii, phocidienii, beoţinenii, dorienii, acarnienii, eubeenii şi thessalienii. Primul obiectiv al acestei ligi era înlăturarea lui Cleomenes III.

Doson a intrat în Arcadia în 223, apropiindu-se de Sparta. Cleomenes III a luat măsuri disperate, eliberând 6000 de hilotai pentru a mări efectivul armatei. Regele a mai încercat să producă o diversiune şi a efectuat un scurt raid în Argolida. Confruntarea finală a avut loc în iulie 222, la Seliasia, în urma căreia Antigonos Doson a învins armata lui Cleomenes III, punând capăt războiului clomeniac (229-222). Pentru prima dată în istoria ei, Sparta a fost cucerită; regalitatea a fost desfiinţată şi a primit un epistates (guvernator) macedonean şi o garnizoană. Sparta a fost nevoită să renunţe la toate posesiunile şi să intre în Liga panelenică. Hegemonia macedoneană a fost reinstaurată în Peloponez, Antigonos reuşind să refacă regatul unchiului său, Antigonos Gonatos. La scurt timp după victoria sa în Peloponez, Doson a trebuit să revină în Macedonia, pentru a lupta împotriva barbarilor. A murit în 221, răpus de ftizie, de care suferea de mai mulţi ani.

Înainte de moartea sa, Antigonos a luat măsurile necesare pentru ca succesorul său, Filip V, care nu avea decât 17 ani, să beneficieze de ajutorul unui consiliu ales cu grijă şi de prietenia lui Aratos.

La scurt timp după moartea lui Antigonos Doson, etolienii, nemulţumiţi de expansiunea Ligii elenice, au trimis o expediţie în Messenia. Aratos, a încercat să intervină, dar a fost învins şi a cerut ajutor regelui Filip V şi Ligii panelenice. Prin hotărârea adunării Ligii, ţinută la Corinth, a fost decretat războiul împotriva etolienilor şi „eliberarea” cetăţilor ocupate de aceştia. În cursul acestui conflict, cunoscut sub numele de războiul aliaţilor (symmahikos polemos), Sparta şi Creta au trecut de partea etolienilor. Operaţiunile au avut loc şi în Grecia de nord, şi în Peloponez. Filip V a cucerit Theba din Phtiotida de la etolieni, apoi merge la jocurile de la Nemeea, în 217, unde află că armata romană fusese învinsă de Hannibal în bătălia de la lacul Trasimenus. Îngrijorat de situaţia din Iliria, Filip a încheiat pacea cu etolienii, în condiţii avantajoase pentru aceştia, în acelaşi an.

În 221/220, în înţelegere cu un dinast ilir, Skerdilaides, Demetrios din Pharos a violat tratatul cu Roma în 228 luase regatul Teutei, care, murind, lăsase un fiu minor, Pinnes, sub „protecţie” şi a atacat teritoriile protejate de aceasta.

Romanii au pornit al doilea război iliric, în 219, şi l-au alungat pe Demetrios, care s-a

131

refugiat la curtea lui Filip V, devenind unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai acestuia. Începând cu 217, Filip iniţiază o serie de expediţii în Illyricum, împotriva lui

Skardilaidas, care se aliase cu etolienii. Flota macedoneană a pătruns în Adriatica, îndreptându-se spre Apdonia, dar s-au retras la apariţia unei escadroane romane. Această suită de evenimente a condus, treptat, la un conflict deschis între Roma şi Macedonia.

Încurajat de victoriile obţinute de Hannibal împotriva Romei, Filip V a încheiat cu acesta o alianţă, în 215, consemnată într-un tratat al cărui text a fost relatat de Titus Livius. Potrivit clauzelor tratatului, urmau să fie apărate coloniile greceşti din Adriatica, precum Epidamnos, Apollonia, Pharos, Corcyra şi cele de pe valea râului Doos, care reprezentau debuşeul Thessaliei şi Macedonia pe coasta Albaniei, iar teritoriile lui Demetrios din Pharos urmau să îi fie înapoiate acestuia.

În această perioadă, relaţiile dintre Macedonia şi Liga Aheeană s-au răcit, deoarece aceasta din urmă nu dorea conflict cu Roma. Filip V a invadat Messina, expediţie în cursul căreia a murit Demetrios. El nu a obţinut un succes şi şi-a atras şi ostilitatea peloponezienilor.

În 214, el a întreprins o altă expediţie în Illyricum, dar nici aici nu avut succese notabile. Abia în anii 213-212 a obţinut aici unele succese, nu înainte de a fi învins pe mare de romani, în aproprierea de Apollonia. În cursul expediţiei în Illyricum, Filip V a atins oraşul Lissos, ocupând şi teritoriile protejate de romani.

Politica brutală a lui Filip V în Messenia a determinat reconstituirea frontului antimacedonean; elenii, messenienii, spartanii şi etolienii s-au apropiat din nou. Singura putere din Grecia care putea face faţă Macedoniei era Liga Etoliană, care avea raporturi amicale cu regatul Pergamului. În urma unor tratative care au durat 2 ani, Roma a încheiat, în 212 sau 211, un tratat cu Liga Etoliană, care era deschis şi aliaţilor Ligii: Sparta, Elida şi Pergamul. Tratatul a fost ratificat în 210, iar cele două părţi (Roma şi Liga Etoliană) se angajau să nu încheie o pace separată. În cursul operaţiunilor întreprinse în Grecia, romanii au acţionat cu brutalitate, fapt care a condus la ieşirea mai multor cetăţi elene din alianţă. Filip V a încheiat o alianţă cu Prusias I, regele Bithyniei, iar acesta din urmă a atacat regatul Pergamului, în 209, pentru a-l împiedica pe Attalos I să intervină în Grecia. Între timp Filip V a acţionat cu energie şi rapiditate în Grecia, reuşind să îşi depăşească adversarii, în cursul campaniilor din anul 208. Între timp, Aratos a murit, iar în locul său a fost ales strateg al Ligii Aheene un strălucit general, Philopoinen. Acesta i-a înfrânt pe spartiaţii conduşi de Mahanidas. Astfel, etolienii şi-au pierdut principalul aliat şi au rămas singuri în faţa lui Filip V. Preocupată de războiul din Italia împotriva lui Hannibal, Roma a manifestat dezinteres pentru conflictul din Grecia. În anul 207, Filip V a obţinut mai multe succese împotriva etolienilor, reuşind să ocupe cetatea Thermes, capitala federală etoliană. Etolienii s-au văzut nevoiţi să încheie în 206, pace separată cu Filip V. Condiţiile păcii au fost dure: etolienii au trebuit să evacueze vestul Thessaliei, precum şi o regiune a Locridei aflată pe coasta Golfului Maliac, astfel că toate liniile de comunicaţie cu Phocida le-au fost retezate. Eliberat de dificultăţile din Grecia, Filip V avea acum mână liberă în Illyricum. Roma, care era încă preocupată de războiul lui Philopoimen şi că Sparta şi Liga Etoliană au fost înfrânte, au încheiat pacea cu Filip V, în 205, la Phoinike, în Epir.

Teritoriile ocupate din Illyricum au fost împărţite între Roma şi Macedonia, Filip V păstrând valea râului Aoos. În tratat sunt incluşi şi aliaţii Macedoniei, Bithynia şi Symmahia panelenică (beoţienii, thessalienii, acarnanienii şi epiroţii). Roma i-a inclus în tratat pe aliaţii şi protejaţii săi: Pergamul, Sparta (condusă de tiranul Nabis, succesorul lui Mahanidas, Elida şi Messenia).

În anii următori, Filip V nu a mai iniţiat nici un proiect ofensiv în Iliria, pentru a nu încălca prevederile păcii de la Phoinike, dar şi-a îndreptat atenţia către orient. Cunoscând intenţiile lui Antiochos III de a porni un război împotriva regatului lagid, Filip V i-a cerut acestuia să încheie o înţelegere în vederea împărţirii posesiunilor exterioare ale Ptolemeilor, în 203/202. Antiochos III şi-a rezervat Coele-Syria şi Fenicia, iar Filip V a ridicat pretenţii

132

asupra Cariei şi a insulei Samos. În timp ce suveranul seleucid a intrat în Syria declanşând al cincilea război syrian, Filip V pătrunde în Thracia şi atacă cetăţile aliate ale Ligii Etoliene. Etolienii au trimis o solie la Roma pentru a cere ajutor, dar Senatul i-a refuzat sub pretext că au încălcat prevederile tratatului de alianţă în timpul primului război macedonean, încheind pace separată cu Filip V.

Regele macedonean a traversat apoi strâmtorile, şi a atacat cetatea Kios, din Hellespont, pe care o distruge în pofida intervenţiei diplomatice a rhodienilor. La întoarcere, el a cucerit cetatea Perinthos, aliata Byzantionului şi cetatea Thasos. În acelaşi an, el i-a cerut dinastului Olympihos din Alinda, regiunea situată în caria, aliat al Macedoniei din perioada lui Doson, să atace posesiunile arcadiene din regiune. În anul următor, a cucerit insulele Ciclade şi a atacat garnizoana lagidă din Samos. Între timp armatele sale au cucerit Miletul şi au devastat teritoriile regatului Pergam, fără a putea cuceri, însă, capitala. Simţindu-se ameninţaţi, rhodienii au încheiat o alianţă cu Byzantion, Chios, Cyzic şi cu Attalos I. Bătălia navală desfăşurată la Chios între flota rhodiană şi cea macedoneană s-a soldat cu un rezultat indecis; ea a marcat, totuşi, sfârşitul thalassocraţiei macedonene în Marea Egee. Filip s-a retras în Caria, iar flota sa a fost blocată în portul Bargylia de escadrele reunite ale Rhodos-ului şi Pergamului.

În toamna anului 201, rhodienii şi Attalos I au trimis o ambasadă la Roma, cerând ajutor împotriva lui Filip V.

Roma tocmai încheiase victorioasă cel de-al doilea război punic prin victoria de la Zama şi nu uitase că Filip V a fost aliatul lui Hannibal cel mai redutabil adversar al ei; deşi regele macedonean nu a respectat termenii tratatului încheiat cu generalul cartaginez.

Senatul roman a trimis o solie în anul 200, solie care a trecut prin Atena, aflată în război cu Filip V, după ce desfiinţase triburile „macedonene” antigonid şi demetriac şi înfiinţaseră tribul attalid, în cinstea lui Attalos I. Filip V a intervenit la solicitarea acarnanienilor, împotriva cărora Atena proclamase războiul, învinuindu-i de profanarea misteriilor de la Eleusis. Flota macedoneană a spart blocada de la Bargylia a ocupat Pireul, dar a fost capturată de flota Pergamului, care îşi avea baza în Efina. Rhodienii şi pergamenienii au fost primiţi în triumf la Atena. Ambasada romană, a cărei principală misiune era de a media încheierea păcii între Ptolemaios II şi Antiochos III, i-a adresat lui Filip V un ultimatum cerându-i să renunţe la anexiunile din Grecia şi să se supună unui arbitraj în legătură cu pagubele aduse lui Attalos I. Filip V a ignorat ultimatumul şi a reinvadat Atica. Apoi a traversat fulgerător Thracia şi Strâmtorile şi a atacat cetatea Abydos de pe malul asiatic al Hellespontului, declanşând al doilea război macedonean (200-197).

În cursul acestui război, Filip V, care nu a fost sprijinit de Antiochos III, a pierdut şi sprijinul celorlalţi aliaţi. Liga Aheeană avea probleme cu tiranul Nabis, care era sprijinit de Filip V. Etolienii, care au rămas la început în expectativă, au încheiat un tratat de alianţă cu Roma, după primele succese ale acesteia împotriva Macedoniei. Filip V le-a cedat unele teritorii din Peloponez şi aceştia au rămas de partea sa până în 198.

În primii doi ani de război, Filip V a rezistat cu succes. Armata romană, condusă de Sulpicius Galba, a debarcat în Corcyra, apoi la Apollonia dinspre vest. Filip V a reuşit să respingă şi o invazie a dardanilor, aliaţii Romei şi i-a alungat pe etolieni din Thessalia. Flota romano-etoliană-rhodiană nu a obţinut succese decisive. Succesorul lui Sulpicius Galba, P. Villius, a mai apucat doar să-i predea comanda armatei noului general, consulul Titus Quinctius Flaminius. Tânărul şi ambiţiosul consul (avea doar 30 de ani), care era şi un filoelen convins, i-a transmis lui Filip V noile cuceri ale Senatului: evacuarea garnizoanelor macedonene din întreaga Grecie, inclusiv din Thessalia. Astfel, Macedonia ar fi fost redusă la teritoriul de la începutul domniei lui Filip II. Filip V a respins cererile, dar Flaminius a reuşit să întoarcă dispozitivul defensiv al acestuia din defileul de la Aoos, iar regele macedonean a fost nevoit să se retragă în grabă spre Thessalia.

La sfârşitul anului 198, după ce traversat Grecia centrală, Flaminius a ajuns la Corinth,

133

unde a operat joncţiunea cu flota aliată, care cucerise Chalcis din Eubeea, sosită la Kenhreai, portul Corinthului de la Golful Saronic. Această demonstraţie de forţă a determinat intrarea Ligii Aheene în tabăra antimacedoneană, gest care va fi urmat şi de epiroţi. Cu toate acestea, noii aliaţi, nu au reuşit să ia Corinthul iar Filip V a instalat o garnizoană macedoneană la Argos, dar pierderile suferite în cursul acestui an l-au determinat să reînceapă tratativele cu Flaminius. Negocierile au avut loc la Nikaia din Locrida, în apropiere de Thermopylae. Flaminius a amânat un răspuns până a aflat că la Roma s-a decis să i se prelungească prerogativele în Grecia, în calitate de proconsul; Senatul a formulat pretenţii inacceptabile pentru ambasada macedoneană trimisă la Roma şi războiul a reînceput. În anul 197, Nabis rupe înţelegerea cu Filip V, iar beoţienii, intimidaţi de Attalos I şi de Flaminius, l-au trădat pe regele macedonean, astfel că regele macedonean a rămas fără aliaţi.

Confruntarea decisivă a avut loc în iunie 197 la Kynoskephalai („Capete de câini”), în Thessalia. După ce sorţii victoriei au oscilat de o parte şi de cealaltă, armata romană a reuşit să învingă, prin iniţiativa unui ofiţer subaltern. Această bătălie a marcat, totodată, prima victorie a legiunilor romane asupra falangei macedonene, considerată, până atunci, drept invincibilă. În acelaşi timp, aheeni au recucerit Corinthul, iar rhodienii au recuperat teritoriile din Asia Mică ocupate de Doson şi Filip V. În aceste condiţii, Filip V a fost nevoit să ceară pacea. Flaminius a acceptat, consultându-i doar formal pe aliaţi. Etolienii au cerut restituirea teritoriilor care fuseseră ocupate de Filip V din Grecia Centrală, dar şi regiuni din Thessalia, dar Flaminius nu a fost de acord.

Filip V a acceptat să evacueze poziţiile din Grecia şi din Asia Mică, să restituie prizonierii romani, pergamenieni şi rhodieni li să restaureze monumentele distruse în regatul Pergamului. El a plătit o despăgubire de 200 de talanţi şi l-a predat ca ostatic pe fiul său Demetrios. După alte 4 luni Senatul a ratificat tratatul, dar i-a mai cerut lui Filip V să plătească 1000 de talanţi şi să predea toată flota, cu excepţia a 5 vase. Ulterior, Filip V a fost nevoit să intre în alianţă cu Roma. Filip V avea nevoie să îşi păstreze armata, deoarece Roma era interesată ca Macedonia să rămână suficient de puternică încât să poată respinge invaziile barbare venite dinspre nord.

Senatul a trimis o comisie formată din 10 senatori care avea rolul, alături de Flaminius, să reglementeze problemele din Grecia. Profitând de ocazia oferită de desfăşurarea jocurilor islamice, Flaminius a proclamat în 196, la Corinth, „libertatea” tuturor grecilor, gest care a provocat un mare entuziasm.

De fapt, Liga Aheeană şi Pergamul au primit Corinthul, respectiv Chaleis şi Demetrias şi insula Egina. Pentru a le oferi satisfacţie etolienilor, Roma le-a oferit acestora Locrida orientală, Phocida şi regiuni din sudul Thessaliei. La rândul lor, dinaştii iliri aliaţi cu Roma au primit teritorii stăpânite înainte de Filip V.

Armata romană a mai rămas 2 ani în Grecia. Ele au participat la războiul Ligii Aheene şi de alte contingente împotriva lui Nabis, care refuzase să evacueze Argosul, al cărui control i-l încredinţase Filip V. Nabis şi-a întărit armata, eliberând hilotai. Războiul împotriva lui Nabis a fost decretat în 195, printr-o decizie a aliaţilor, votată la Corinth, în urma unui congres convocat de Flaminius. Nabis a cedat, iar Argos a intrat în Liga Aheeană. Flaminius a organizat în 194, un ultim Congres la Corinth, apoi el a fost rechemat la Roma. În acelaşi an, armata romană a părăsit Grecia.

Nemulţumită de beneficiile prea mici pe care le-a primit în urma celui de-al doilea război macedonean, Liga Etoliană, iese din alianţa cu Roma, în 192 şi îl îndeamnă pe Antiochos III să vină în Grecia. Liga Etoliană a încercat să îl atragă şi pe Filip V, dar acesta a rămas fidel Romei, care şi-a înmulţit declaraţiile de bunăvoinţă pentru regele macedonean. În acelaşi an, împotriva sfaturilor lui Flaminius şi a lui Philopolmen (redevenit strateg al Ligii Aheene în 193), Liga Aheeană i-a declarat război lui Nabis. Etolienii au cucerit Demetrias, dar au eşuat în faţa cetăţii Chalis din Eubeea. L-au asasinat pe Nabis, dar Laconia a trecut de partea Ligii Aheene. Liga Etoliană l-a proclamat pe Antiochos III strategos autokrator, însă

134

ceilalţi eleni nu au arătat entuziasm faţă de venirea regelui seleucid în Grecia. După alungarea lui Antiochos III din Grecia, în 190, de către armata romană, fraţii Lucius şi Cornelius Scipio au încheiat un armistiţiu cu Liga Etoliană. Etolienii au trecut de partea Romei, în timp ce Filip V le-a permis celor doi generali romani să traverseze Macedonia, în fruntea armatei, pentru a înainta spre strâmtori. Totuşi etolienii au atacat, fiind aliaţi cu un dinast ilir, Macedonia, dar după victoria romanilor de la Magnesia pe Hermon, împotriva lui Antiochos III, au acceptat să negocieze.

În urma păcii încheiate în 189, Liga Etoliană a evacuat mai multe teritorii, a pierdut dominaţia asupra Amphictyonei de la Delphi, şi a fost obligată să plătească o indemnizaţie, să dea un număr de ostatici şi să aibă aceeaşi aliaţi şi aceeaşi prieteni ca şi Roma. Romanii au ocupat insulele Cephallonia şi Zakynthos şi Corcyra, care serveau ca baze flotei care supraveghea vestul Greciei şi Marea Adriatică.

În anul 189 se declanşează conflictul între Liga Aheeană şi spartanii care doresc recâştigarea independenţei. Solicitat să arbitreze acest conflict Senatul roman nu a formulat o soluţie tranşantă. În consecinţă, în anul următor, aheenii au invadat Laconia, au cucerit Sparta şi au dărâmat zidurile cetăţii. Vechile instituţii au fost abolite, partizanii lui Nabis, alungaţi, iar privilegiaţii exilaţi în timpul tiraniei acestuia, au fost repuşi în drepturi. La iniţiativa lui Philopoemen, au fost declanşate proscripţii sângeroase împotriva adversarilor Ligii Aheene.

În 184, messenienii şi-au manifestat şi ei intenţia de a părăsi Liga Aheeană. Philopoemen a intervenit şi a fost ucis în 183, în război, dar, în final, messenienii au fost constrânşi să rămână în Ligă. Instituţiile lor au fost abolite, iar zonele litorale, confiscate.

În Beoţia domina o facţiune antiromană. Roma a intervenit în 188, cerând să fie reprimit un exilat, prieten al lui Flaminius. Beoţienii au refuzat, iar Senatul le-a cerut aheenilor să intervină. Războiul, desfăşurat între 187-186, s-a soldat, totuşi, cu victoria facţiunii antiromane. În acelaşi timp i-au numit pe thesalieni în fruntea Amphictyoniei de la Delphi.

După înfrângerea suferită în faţa romanilor, Filip V a început o îndelungată şi elaborată operă de restaurare a puterii şi prosperităţii regatului său. El a refăcut tezaurul regal prin fixarea unor impozite funciare şi pe comerţul maritim, prin redeschiderea minelor de aur şi deschiderea unor noi exploatări miniere, şi prin emiterea monedei de bronz în zonele periferice ale regatului. A încurajat natalitatea, a colonizat oraşele Pella, Thessalonike şi Amphipolis cu beoţieni şi peoni, a interzis expunerea noilor născuţi şi a dus o politică mai liberală faţă de comunităţile neasimilate, care au primit o oarecare autonomie. Aceste măsuri, expuse pe larg de Polybios şi de Titus Livius, au fost interpretate de istoricul roman drept semn ale relei credinţe ale regelui macedonean, care îşi pregătea revanşa împotriva Romei.

Cu toate acestea, Senatul a preferat să închidă ochii în momentul în care Filip V a ocupat teritorii din Thessalia şi ale magnesienilor (Demetrias).

Între 189 şi 185, Filip a ocupat teritoriile Maroneea şi Ainos, situate în Thracia, încălcând clauzele tratatului cu Roma. El a refuzat să le evacueze în pofida somaţiei primite prin intermediul unei ambasade romane în anii 186/185, thessalienii, perrhaibii, athamanii şi Pergamul au trimis numeroase ambasade la Roma cu plângeri împotriva regelui macedonean, care le ocupase unele teritorii. Romanii l-au obligat să renunţe la aceste anexiuni, dar regele a păstrat Demetrias şi unele porţiuni din Magnesia şi din Dolopia şi Ahaia Phtiotida.

Pergamul a continuat să prezinte plângerile la Roma împotriva lui Filip, pe care îl acuzau că a încălcat clauzele păcii de la Apameea, ocupând fostele posesiuni ale lui Antiochos III.

Roma a proclamat libertate cetăţilor Ainos şi Maroneea, iar Filip l-a trimis pe fiul său, Demetrios ca ostatic la Roma. Însă argumentele tânărului principe macedonean nu au convins Senatul roman, în faţa pledoariei solilor Pergamului, şi Filip a trebuit să părăsească cele două oraşe, în 183.

Din 184 până în 184, Filip V a întreprins mai multe expediţii spre nord, împotriva thracilor. Regele a chemat în ajutor o altă populaţie, bastarnii, de neam germanic, care veneau

135

din zona Dunării. El intenţiona să îi folosească împotriva dardanilor şi thracilor şi să îi instaleze în nordul Macedoniei. Bastarnii au sosit, însă, abia în vara anului 179, în momentul în care regele, care avea numai 59 de ani, a murit.

Ultimii ani ai domniei lui Filip V au fost umbriţi de intrigile care îi opuneau pe cei doi fii ai săi, Perseus şi Demetrios. În cursul soliei a lui Demtrios la Roma, în 183, Senatul a lăsat să înţeleagă că îl preferă pe acesta ca succesor al lui Filip. Atitudinea făţiş pro-romană a lui Demetrios şi gelozia fratelui său mai mare, Perseus, succesorul legitim, în ordinea vârstei, l-au determinat pe Filip V să ordone uciderea fiului său mai tânăr, gest pe care l-a regretat ulterior. Primele preocupări ale domniei lui Perseus au fost legate de recunoaşterea sa ca succesor al lui Filip V de către Senatul roman, care nu îl agrea pe acesta. El a trebuit să respingă o invazie a thracilor sapeeni, care invadaseră Macedonia în ultimele zile ale domniei tatălui său. Pentru a-şi consolida autoritatea în interior, Perseus a acordat o amnistie celor care fuseseră exilaţi de Filip şi a relaxat regimul fiscal. Se pare că apoi s-a apropiat de etolieni, pentru a-şi recăpăta influenţa asupra Amphictyoniei de la Delphi, în dauna thessalienilor. Perseus s-a apropiat şi de unele cetăţi greceşti, favorizând pe partizanii reformelor sociale îndrăzneţe şi înlăturându-i pe proprietarii de pământ conservatori. În 174, el a întreprins o campanie împotriva dolopilor, apoi a venit la Deplhi, în fruntea unei armate, pentru a consulta celebrul oracol al acestui sanctuar. În acelaşi timp, a restabilit bunele relaţii cu Liga Aheeană, întrerupte în 198. Roma avea cunoştinţă de aceste activităţi, pe care nu le privea cu ochi buni, fără a reacţiona, însă.

În 177, Perseus s-a căsătorit cu Laodike, fiica lui Seleucos IV şi i-a dat-o în căsătorie pe sora sa Apama, lui Prusias II, regele Bithyniei. Perseus a stabilit relaţii cordiale şi cu rhodienii.

Vechiul adversar al Macedoniei, Eumenes II, care se temea că Perseus îi pune în pericol posesiunile sale din Thracia şi din Strâmtori, a plecat la Roma în 172. Eumenes l-a acuzat pe regele macedonean că a încălcat tratatul semnat de Filip V cu Roma şi pe care chiar Perseus l-a reînnoit în 178. Regele Pergamului a descris în amănunt măsurile luate de Filip V şi de Perseus pentru a reface puterea militară a Macedoniei. Mai mult Eumenes a lăsat să se înţeleagă că Perseus plănuia să invadeze Italia. Discursul lui Eumenes a provocat o puternică îngrijorare la Roma. Mai mult, în timp ce se întorcea la Pergam, trecând prin Delphi, Eumenes a fost ţinta unei tentative nereuşite de asasinat, care a fost pus pe seama regelui Macedoniei. O ambasadă romană a fost trimisă în grecia pentru a-i convinge pe eleni să abandoneze cauza regelui macedonean. Tratativele dintre Senat şi Perseus au eşuat şi al treilea război macedonean a început în primăvara anului 171.

În primii doi ani de război, generalii romani au condus operaţiuni în Thessalia, fără a obţine succese notabile. În anul 169, consulul Quintus Marcius Philippus a reuşit să pătrundă în Macedonia, dar a trebuit să renunţe la înaintare fiind ameninţat din spate de regele ilir Genthios şi de epiroţi, care încheiaseră o alianţă cu Perseus. Philippus a invadat Illyricum şi l-a zdrobit pe Genthios, în timp ce Perseus şi-a întărit poziţiile pe malurile unui râu de coastă, Enipeos. Între timp, comanda armatelor romane din Macedonia i-a fost încredinţată consulului Lucius Aconilius Paulus, un om politic talentat, general cu experienţă. Acesta l-a silit pe Perseus să se retragă de pe poziţiile de la Enipeos spre nord. Bătălia decisivă a avut loc la Pydna, la 22 iunie 168, şi s-a încheiat cu victoria decisivă a armatei romane. Perseus a fugit la Amphipolis, apoi s-a refugiat la Samothrake, dar se va preda ulterior, împreună cu fiul său, Aemilius Paulus. Regele macedonean avea să apară în cortegiul triumfal al lui Aemilius Paulus, şi apoi a sfârşit într-o închisoare romană. Odată cu moartea lui Perseus, dinastia Antigonizilor a dispărut.

O comisie formată din 10 senatori a sosit, în 167, în Macedonia, pentru a reglementa statutul acestui teritoriu. Regalitatea a fost abolită, iar ţara a fost împărţită în patru zone autonome (merides), cu patru capitale: Pella, în vechea câmpie a Macedoniei şi a muntelui Olympos până la râul Axios (Vardas); Pelagonia, în zonele muntoase din nord; Thessalonike, în regiunea situată între râurile Axios şi Strymon; Amphipolis, pentru zona situată între

136

Strymon şi Nestes. Fiecare meris avea o administraţie proprie în fruntea cărora se aflau magistraţi aleşi anual. Cele patru merides nu aveau legături între ele: cetăţenii lor nu puteau avea relaţii comerciale sau încheia căsătorii cu locuitorii celorlalte zone. Fiecare meris emitea monedă proprie, exploatarea minelor de aur şi de argint din zona Pangaios era interzisă, la fel şi tăierea lemnului pentru construcţia de corăbii şi importul de sare.

Macedonia a fost transformată într-o provincie romană, care era guvernată de un proconsul cu sediul la Thessalonike. De asemenea, Illyricum, teritoriu aflat de mai mult timp sub protectorat roman, a fost plasat sub autoritatea proconsulului Macedoniei la care s-au adăugat după 129, domeniile din Thracia ale fostului regat al Pergamului. Curând, romanii au construit un mare drum, Via Egnatia, care pornea din Epidamnos, trecea prin Apollonia de la Marea Adriatică, traversa Balcanii trecând prin Edessa şi Pella, până la Thessalonike, şi se prelungea până în Thracia, ajungând pe malurile râului Hebros. Astfel, Roma a reuşit să cuprindă într-un tot unitar această regiune, inaugurând în 148, era provincială a Macedoniei. Primul guvernator al acestei provincii a fost chiar Caecilius Metellus. Macedonia a fost prima, provincie, din punct de vedere cronologic, creată de Republica romană, în bazinul oriental al Mării Mediterane.

D3. În această perioadă, Grecia s-a bucurat, teoretic, de independenţă. Însă tratamentul brutal aplicat de Roma asupra elenilor după victoria de la Pydna asupra lui Perseus şi dificultăţile pe care le traversa Republica, după 153, în Hispania, ca şi în Africa, au condus la revigorarea tendinţelor de emancipare de sub tutela romană. Aceste tendinţe au devenit şi mai manifeste după revolta lui Andriskos în Macedonia.

Însă, pe de altă parte, rivalităţile dintre cetăţi nu au dispărut. Atena şi-a extins dominaţia asupra zonei Oropos, situată la frontiera cu Beoţia, iar arbitrul desemnat de Roma pentru a rezolva acest diferend, a obligat cetatea la plata unei amenzi de 500 de talanţi. Solia trimisă în 155 la Roma, a obţinut reducerea amenzii la 100 de talanţi.

De asemenea, Rhodosul a solicitat sprijinul Ligii Aheene pentru a pune capăt pirateriei cretanilor. Autorităţile aheene au refuzat, însă, să le acorde ajutor rhodienilor, pretextând că nu vor să intervină fără a cere acordul Romei.

În 165 a izbucnit un conflict de frontieră între Sparta şi marea cetate arcadiană Megalopolis. Spartanii şi aheenii au supus diferendul arbitrajului Senatului, care a decis, în cele din urmă, în 147, în favoarea Spartei. Senatul a autorizat, totodată, Sparta, să se despartă de Liga Aheeană. Totodată Senatul a cerut Ligii să părăsească Corinthul, Argosul, Orhomenos din Arcadia şi Herakleea Trahinia. Aheenii s-au ridicat împotriva deciziei şi au pornit războiul împotriva Spartei şi, indirect, împotriva Romei. Ei au recurs la reforme sociale îndrăzneţe pentru a-şi atrage simpatia populară împotriva autorităţii romane: au amânat sau au abolit plata datoriilor, au eliberat sclavii şi au impus contribuţii speciale cetăţenilor bogaţi. În alianţa aheeană au intrat mai multe populaţii din Beoţia, Phocida, Locrida şi Eubeea. Însă, alianţa s-a destrămat după guvernatorul Macedoniei, Metellus, a înfrânt trupele aheene lângă Scarfeea, în Locrida orientală. Consulul Lucius Mummius, care a luat comanda operaţiunilor armatei romane din Grecia, a învins din nou, în 146, la Istm, armata aheeană, şi a asediat Corinthul. Aheenii au părăsit cetatea fără luptă şi Senatul a poruncit, pentru a da exemplu, ca oraşul să fie ras de pe faţa pământului. Locuitorii au fost măcelăriţi sau vânduţi ca sclavi, punând capăt oricăror veleităţi de independenţă ale elenilor. Aşezarea va rămâne pustie până în anul 44, când Corinthul a fost reîntemeiat de către Iulius Caesar. În acelaşi an (146), romanii au câştigat cel de-al treilea război punic (149-146) şi au distrus oraşul Carthagina.

Grecia nu a fost transformată în provincie romană, această transformare fiind ordonată abia de Augustus, în anul 27 î.Hr. Noua provincie a căpătat atunci, numele de Ahaia. Pentru moment, însă, cetăţile care au participat la revolta aheeană au fost pedepsite în diferite moduri: bunurile cetăţenilor ostili Romei au fost confiscate şi scoase la vânzare, aceştia fiind înlăturaţi fie prin execuţii, fie prin sinucideri. Aceste cetăţi au fost supuse controlului direct al Macedoniei şi au primit garnizoane romane. Teritoriul Corinthului a intrat în proprietatea

137

poporului roman, devenind ager publicus. În anul 150, istoricul Polybios, care era membru al cercului format în jurul ilustrului şi

influentului Scipio Aemilianus, a obţinut ca supravieţuitorii celor 1.000 de aheeni, exilaţi, ca şi el, după bătălia de Pydna, în Italia, să fie lăsaţi să plece în patrie, După 18 ani, doar cel mult 100 dintre aceştia mai supravieţuiseră, şi se credea că experienţa exilului i-a făcut să devină mai prudenţi. O parte dintre ei au participat la revolta împotriva Romei, însă Polybos l-a însoţit pe protectorul şi prietenul său, Scipio Aemilianus, în războiul punic, unde acesta deţinea comanda supremă. El a revenit în Grecia, după căderea Cartaginei, pentru a interveni pe lângă romani să îndulcească rigorile represiunii împotriva concetăţenilor săi aheeni. Membrii comisiei senatoriale însărcinată să reglementeze problemele Greciei i-au acordat o mare încredere şi au ţinut cont de sfaturile acestuia.

Cetăţile care şi-au păstrat autonomia, Atena, Sparta, oraşele din Thessalia, Epolia, Acarnania şi Magnesia, au evitat, pe viitor, să aibă iniţiative care să contravină planurilor Romei. Viaţa economică, administrativă şi culturală a continuat să fie la fel de înfloritoare, la adăpostul puterii romane. Cetăţile greceşti libere sau supuse, îi mulţumeau Romei pentru binefacerile ei, lăudându-i generozitatea şi onorându-i pe magistraţii romani. Astfel că Grecia a plătit cu propria libertate pentru dezbinările continue şi greşelile politice făcute de conducătorii ei.

17. MODELE DE GUVERNARE ÎN GRECIA ANTICĂ Aşa cum s-a menţionat mai sus, structurarea în secolele VIII-VII î.Hr. a statelor

greceşti este consecinţa disoluţiei lumii miceniene şi a proceselor socioeconomice şi demografice care i-au urmat. Nu trebuie uitat însă că, în plan ideologic, secolul VIII î.Hr., poate şi secolul IX î.Hr., sunt marcate de exaltarea personajelor şi locurilor legate de epoca miceniană. Unele probleme asociate acestui aspect vor fi reluate mai încolo. Deocamdată este necesar să se precizeze că, poate şi datorită acestei atitudini, forma cea mai timpurie de guvernare este regalitatea. Există însă diferenţe majore între regii micenieni şi regii de la începuturile perioadei arhaice a statelor greceşti.

A. G. Säflund a căutat să demonstreze prin corelarea faptelor observate la Theba („Casa lui Cadmos”), Mykene (colţul de sud-vest al clădirii din citadelă), Knossos şi Ano Engliano („Palatul lui Nestor”) natura sacră a regelui (eventual considerat drept epifanie a zeului), funcţia triplă a palatelor ca centre administrative, spaţii de desfăşurare a unor ceremonii (sacrificii sângeroase şi libaţii cu bere, vin şi ulei), dar şi ca loc sacru în sine (palat plus spaţiul în care este instalat). Această ultimă caracteristică este atestată de „arhive” şi de un epitet homeric (Iliada, I, 252) care defineşte palatul cu termenul de egatheos („cel mai sfânt”), aflat „sub protecţie divină”. Această natură este dată nu numai de funcţia religioasă şi de protecţia divinităţii, simbolizată prin leii sau grifonii heraldici, coloană, fluture, securea dublă, octopus, ci şi de natura divină a locuitorilor ei (regele şi regina). Prin aceste caracteristici, regalitatea miceniană este comparabilă cu unele tipuri de regalitate orientală. De aici şi natura puterii, dimensiunile proprietăţii regale, centralizarea administrativă a teritoriului, foarte bine ilustrată de tăbliţele liniare B de la Pylos şi de la Knossos, ca şi în opoziţia frapantă dintre palat şi lumea rurală. Se poate adăuga funcţia de coordonator şi beneficiar, în plan economic, a palatului.

Nu sunt semne că puterea regelui ar fi fost contestată din interiorul structurilor existente. Contestaţii şi conflicte se bănuiesc a se fi produs între regii de statut mai mult sau mai puţin legal, până la triumful absolut al Mykenei.

B. Regalitatea postmiceniană nu are cu forma precedentă decât un singur punct comun. Şi anume, universalitatea ei, indiferent dacă este vorba de Grecia metropolitană, insulară sau de centrele de pe coasta Asiei Mici.

138

Una dintre caracteristicile noului tip de regalitate o constituie natura puterii. Atâta că, deşi continuă să îndeplinească funcţii religioase, persoana regelui, înconjurată de o oarecare charismă, nu este de natură sacră, iar puterea lui nu este unică, ci împărţită. Un exemplu elocvent pentru a ilustra această realitate nouă îl reprezintă Alkinoos, care este obligat să ţină seama de opiniile celorlalţi 12 regi ai feacilor (vezi Odissea). Se poate adăuga deţinerea viageră a puterii şi transmiterea ereditară, pe linie paternă.

C. Sunt greu de reconstituit împrejurările în care această formă de guvernare este substituită de sisteme oligarhice. Hesiod, alte fragmente din opere literare şi observaţiile arheologice sugerează natura fenomenelor asociabile restrângerii structurilor de tip monarhic şi marginalizării lor; de exemplu, în state de tip ethné, periferice, ca Elida, Thessalia, Epir sau în colonii (ex.: Cyrene) şi în unele insule (ca în Cipru), paralel cu quasiuniversalizarea oligarhiei. Este vorba de creşterea bogăţiei în alte segmente ale societăţii greceşti decât în genos-ul regal principal, şi anume trecerea de la concentrarea bogăţiei mobile (vite, cai, car) la cea de natură funciară, reinstituţionalizarea ethos-ului darului, importanţa stocării de bunuri portabile şi etalabile (bijuterii, obiecte de metal) sau consumabile (stocuri de produse agricole). Se vorbeşte chiar de un ethos puternic centrat pe câştigul material, pe străduinţa de a acumula bogăţie şi, prin ea, onoare şi statut.

În acest context nou, naşterea şi statutul întemeiat pe nobleţea sângelui începe să conteze mai puţin decât bogăţia. Iar acei dintre membrii comunităţii care reuşesc să-şi consolideze poziţia socială prin acumularea bogăţiei, expunerea şi distribuirea ei calculată aspiră şi la acapararea puterii politice şi, în mod fatal, la împingerea, în plan secundar, a genos-urile regale sărăcite sau incapabile să se integreze în ethos-ul care domină această lume (vezi Neleizii la Milet).

Structura aşezărilor şi comportamentul noilor îmbogăţiţi se modifică. Noua elită nu mai duce o existenţă izolată, ci se integrează în cuprinsul aceloraşi aşezări cu membrii de rând ai comunităţii. Statutul lor este marcat de dimensiunile şi de tipul caselor. Este cazul aşezărilor de la Zagora (Andros) şi Emporio (Chios). Comunitatea grupului respectiv este marcată şi prin folosirea aceluiaşi cimitir. Din nou ritul, tipul de mormânt, dimensiunile acestuia, natura ofrandelor funerare marchează poziţia socială. Mai multe necropole (Lefkhandi în Eubeea, Anavyssos în Attica, Corinth, Argos) înregistrează acest fenomen. Câteva exemple sunt necesare pentru a ilustra acest lucru şi pentru a realiza etapele de restrângere a numărului persoanelor care au acces la bogăţie. La Lefkhandi, din 147 morminte şi 80 ruguri, doar 31 morminte şi 33 ruguri sunt fără ofrande. Distribuţia ofrandelor între rugurile şi mormintele rămase merge de la 1-12-30 vase şi de la 5-19 obiecte de metal. Acelaşi lucru se observă la Anavyssos. La Argos, ca şi în necropolele din sec. sec. VIII î.Hr. de la Corinth, situaţia ne apare modificată. Doar 26, 1% din morminte au inventar. Dacă se adaugă şi faptul că cele mai spectaculoase morminte sunt cele numite „panoplie” (deţin întregul echipament militar), descoperite la Argos, ca şi mormintele cu vase-stelă decorate cu scene funerare provenind din Kerameikos (Atena), polarizarea bogăţiei ne apare cu şi mai mare evidenţă. Acest proces de polarizare a provocat dispariţia economiilor de tip „oikos”, acapararea pământului neîmpărţit şi a unei părţi din pământul altădată proprietatea „oikos”-ului, prin formula împrumutului garantat cu averea funciară. Nu este vorba însă de un proces rapid, ci de o evoluţie de durată, determinată de menţinerea obligaţiei reciprocităţii între membrii aceleiaşi comunităţi. Trebuie să se adauge că momentul care marchează încheierea transferului de putere de la rege la un grup de oameni puternici a fost precedat şi de o modalitate particulară de tranşare a statutului unor familii. Este vorba de transferarea competiţiei din interiorul unei colectivităţi spre o serie de sanctuare federale (de exemplu Olympia, Delphi, Delos), considerate de Fr. de Polignac şi Rolley drept sanctuare de convergenţă. Polignac consideră că în secolele IX-VIII î.Hr. sanctuarele în cauză devin teatrul unor rivalităţi legate de putere, exprimate în numărul şi natura ofrandelor oferite. Între aceste ofrande, cele mai încărcate de valori simbolice rămân trepiedele din bronz (simbolul puterii),

http://fr.de/

139

acele votive, alte obiecte de metal, obiecte din fildeş etc. Teatrul unor asemenea competiţii devine şi Heraionul din Argos, unde s-a tranşat rivalitatea dintre „basileii” din acest centru. Olympia înregistrează cea mai timpurie competiţie între aspiranţii la putere dintr-o arie mai largă – Messenia, Arcadia, Argolida. Elementul justificator cel mai important în tendinţa de acaparare a puterii politice rămâne dimensiunea şi numărul darurilor oferite acestor sanctuare.

Două alte fenomene însoţesc acest proces – funeraliile princiare şi eroizarea membrilor noii aristocraţii. Mai ales ultimul aspect rămâne extrem de important, întrucât reflectă o evoluţie nouă, anume nevoia de a asocia averea şi puterea cu nobleţea sângelui, marea vechime a neamului, obârşia eroică a genos-ului. Această nevoie este rezolvată prin elaborarea unor genealogii fictive. Există şi exemple care demonstrează preocuparea pentru împingerea, cât mai adânc în trecut, a începuturilor unor familii. Un exemplu clasic citat de G. Glotz rămâne Hecataios din Milet, care numără 16 generaţii înaintea sa. Mai interesante sunt situaţiile în care sunt precizaţi chiar şi fondatorii neamului respectiv. Este cazul unui arhonte athenian (Hippocleides), care se pretindea descendentul lui Ajax şi număra paisprezece generaţii înaintea sa.

Încă un aspect este necesar să fie reamintit în acest context şi anume faptul că finalizarea procesului de apariţie a unor noi genos-uri nobile coincide nu numai cu instaurarea regimurilor oligarhice, ci şi cu însăşi apariţia statului. Trecerea în prim plan a acestui grup şi confiscarea suveranităţii în favoarea instituţiilor oligarhice, marginalizarea vechilor ginţi regale nu echivalează cu eliminarea lor fizică şi nici cu dispariţia titlului regal. Excepţie fac acele zone unde regalitatea s-a păstrat întreagă (Battiazii în Cyrene, Aleuazii la Larissa şi Scopazii la Crannon, în Thessalia). Li se poate adăuga un tip de regalitate diminuată, cum este aceea de la Sparta. Natura particulară a regalităţii spartane este dată de împărţirea ei între două familii (Agizii şi Euripontizii) şi de controlul exercitat asupra regilor de către cei cinci efori. În alte state ginţile regale continuă să deţină, până târziu, un rol politic important (exemplu Neleizii la Milet). În cea mai mare parte a cazurilor se păstrează doar titlul, dar atribuţiile asociate titlului sunt modificate. Cu rarisime excepţii, încetează natura ei viageră şi ereditară. Momentul decisiv în această evoluţie este reprezentat de confiscarea titlului de la reprezentanţii vechii ginţi regale şi transferarea lui spre noile familii puternice. Câteva exemple sunt utile pentru a înţelege acest proces de modificare a funcţiilor regelui. La Atena, titlul este transferat unuia dintre cei 9 arhonţi – basileus, dar atribuţiile lui sunt de natură exclusiv religioasă, iar desemnarea sa nu este legată de un genos anume, ci doar de ideea de avere şi de putere. La Argos, regele (care supravieţuieşte până în secolul V î.Hr.) are numai funcţie militară. Situaţia cea mai interesantă este oferită de Corinth, unde o aristocraţie comercială (a Bacchiazilor) reuşeşte să confişte titlul în favoarea ei, conservându-i natura viageră şi ereditară, dar fără ca personajul investit cu acest titlu să deţină vreun fel de putere reală, statutul rămânând strict onorific.

Cât priveşte regimurile oligarhice ele pot fi subdivizate în funcţie de natura puterii, grupul în favoarea căruia a fost confiscată, gradul de acces la putere, instituţiile oligarhice şi modalităţile de funcţionare.

C 1. Oligarhia „dinastică” definibilă prin deţinerea ereditară a puterii întrun segment minuscul al corpului privilegiat, chiar o singură familie posesoare a unor imense bogăţii (pământ arabil, turme şi păşuni, forţă de muncă dependentă, în special, aserviţi).

C 1 a. Cazul cel mai ilustrativ îl reprezintă Larissa, unde Aleuazii, bazaţi şi pe o structură „vasalică” de tip piramidal, pe o masă imensă de dependenţi (penestai), controlează întreaga Thessalie.

C 1 b. Cel de al doilea model de oligarhie „dinastică” îl reprezintă Corinthul. Diferenţa majoră între cele două situaţii este dată de natura averii. Bacchiazii din Corinth, spre deosebire de Aleuazii, îşi datorează bogăţia comerţului şi încurajării meşteşugurilor, în special, a olăritului. În plus, practică endogamia, rezervându-şi, cu gelozie, puterea.

C 1 c. În sfârşit, cel de al treilea model este oferit de Elida, o structură de tip ethné, în

140

care puterea era deţinută de o adunare formată din 90 de geronţi, desemnaţi pe criterii ereditare, adunare care alegea un Hellanodike şi un demiurg, care controlau fratriile. Elida constituie şi un exemplu pentru a arăta trecerea de la oligarhia „dinastică” la un nou tip de oligarhie, în care accesul la putere este mai puţin restrictiv.

C 2. Este vorba de regimurile oligarhice în care puterea este împărţită între un grup mai mare de familii, dar nu foarte numeros. Schimbarea semnificativă este legată de abandonarea principiului eredităţii şi a naturii viagere a celor două instituţii (consiliul şi magistraturile). Se caracterizează prin desemnarea în funcţii, prin procedura tragerii la sorţi şi împărţirea puterii între „egali”. Acest tip de oligarhie este constatat şi în colonii, de exemplu, la Massalia, unde este menţionată existenţa mai multor instituţii: synedrion, format din 600 de timuci, numiţi pe viaţă pe criteriul vechimii titlului de cetăţean (cetăţeni de trei generaţii); dintre membrii synedrionului se alegea un consiliu restrâns format din 15 persoane cu funcţii specializate (de exemplu, 3 cu putere executivă, dar numai unul era şef efectiv). Aceste două instituţii urmează unei perioade în care doar timucii desemnaţi dintr-un număr restrâns de familii deţineau întreaga putere. Sunt oligarhiile cu două nivele instituţionale. Accesul la putere continuă să fie totuşi foarte limitat, redus la un număr mic de privilegiaţi.

C 3. Oligarhii garantate de o constituţie în baza căreia puterea este atribuită unui număr fix de cetăţeni. Cel mai adesea este vorba de 1.000 cetăţeni, ca în cazul cetăţilor Kyme, Colophon, Opunte, ca şi a unor colonii fondate de aceste metropole – Locri Epizephyrioi, Crotona, Rhegion, Akragas. Cifra 1.000 putea fi triplată sau încincită. Este cazul Atenei unde, în baza constituţiei lui Theramene (411/410 î.Hr.), dreptul de guvernare a fost atribuit la 5.000 de cetăţeni capabili să participe cu persoana şi averea la binele cetăţii.

C 4. Oligarhiile timocratice sau censitare, în care magistraturile înalte sunt rezervate celor mai bogaţi şi unde accesul la putere este condiţionat de aceste limite censitare. Fără nici o îndoială că nu există condiţii identice. Căci şi constituţia soloniană era censitară. Dar, se poate observa o anume gradare a accesului la funcţii. Cât priveşte dreptul de participare la viaţa publică, acesta era garantat, cel puţin, în calitate de participant la adunarea poporului. Aceasta presupune extinderea dreptului de cetăţenie, chiar dacă accesul la magistraturi nu este egal şi este strict legat de posibilitatea de a susţine material statul.

În alte zone decât Atena, condiţiile censitare sunt mai restrictive. De exemplu, în Beoţia, accesul la magistraturi era condiţionat nu numai de proprietatea funciară, ci şi de neexercitarea unei meserii sau a efectuării de munci manuale, în general. Sparta se înscrie şi ea în sistemele oligarhice censitare, în sensul că drepturile cetăţeneşti sunt justificate de posedarea unor resurse agrare minimale pentru a participa la masa comună. Nu este singura condiţie. Ea este completată cu gradele de vârstă şi parcurgerea treptelor de iniţiere etc.

C 5. Organismele politice în sistemele oligarhice sunt: consiliile (cu dimensiuni, atribuţii şi modalităţi de constituire variabile, de exemplu, geroussia la Sparta, formată din 28 de membri sau areopagul la Atena, boulé în Creta, synedrion; adunările (cu caracteristice variabile după sistem), magistrafli (deosebirile fiind în funcţie de modalităţile de desemnare, număr şi atribuţii, cu titluri variabile: probuloi, demiurgi, archonţi, timuci, aisymneţi, prytan etc.).

Cât priveşte numărul magistraţilor, natura puterii lor, diferenţele privesc natura puterii – ereditară şi viageră, numai viageră, anuală şi electivă, cumulul de puteri, gradul de responsabilitate pentru modul în care şi-au neîndeplinit atribuţiile, regula fiind, în cea mai mare parte a situaţiilor, lipsa oricărei răspunderi pentru actele săvârşite.

D. Tiranie şi aisymnetat. Acceptarea sistemelor politice amintite nu se poate explica decât prin absenţa unor categorii interesate în accederea la putere, în general, o foarte slabă diferenţiere ocupaţională, recunoaşterea dreptului elitelor de a guverna, găsirea unor formule, fie şi modeste, de redistribuire a bogăţiei. Acest echilibru aparent este distrus prin sistemul acaparării, în folosul unei elite, a teritoriului necultivat pentru extinderea ogoarelor, sporirea turmelor, nevoia de mână de lucru – sclavi, dependenţi, angajaţi temporar în perioadele agricole de vârf. Fenomenul este agravat de dezvoltarea sistemului cămătăresc asociat cu

141

pierderea loturilor individuale şi chiar a libertăţii. Aceasta înseamnă, de fapt, suspendarea tipurilor de relaţii bazate pe sistemul reciprocităţii şi întemeierea legăturilor intercetăţeneşti pe criterii strict economice, ca şi suspendarea principiului inalienabilităţii loturilor. În consecinţă, concentrarea pământului în mâinile unui grup de persoane se transferă din zona pământului necultivabil şi neocupat în zona pământurilor arabile, distribuite între diferite oikos-uri.

O realitate agravantă o constituie creşterea populaţiei într-o rată foarte înaltă. De exemplu, în Attica şi Atena, Argolida şi Messenia rata de creştere pentru a doua jumătate a secolului VIII î.Hr. a fost calculată la 4% pe an. Dacă se adaugă şi amănuntul că problemele litigioase intrau în atribuţiile unor magistraţi, care erau unicii cunoscători ai legii şi aveau libertatea absolută de decizie, se înţelege starea de tensiune apărută în diferite cetăţi şi recurgerea la soluţii violente sau paşnice pentru a le rezolva. Este vorba de încurajarea exodului de populaţie şi întemeierea de colonii-aşezări, redactarea legilor sau facerea lor publică (vezi Dracon, Lycurg, Zaleucos, Charondas, Androdamas de exemplu), de reactivarea instituţiei aisymnetatului sau de instaurarea de regimuri tiranice.

D 1. Aisymnetat. La origine, aisymnetul era expertul în materie de norme de comportare, cunoscătorul obiceiurilor, a cutumelor. Cu vremea, funcţia s-a permanentizat transformându-se într-o magistratură (chiar şi eponimă) în Asia Mică (exemplu Milet, Kyme), în insule (Naxos, Lesbos). În secolul VII î.Hr., această instituţie a fost acceptată într-o calitate nouă şi anume aceea de mediere între părţile aflate în conflict, luându-se în considerare calităţile morale, comportamentul lipsit de părtinire, cunoaşterea cutumelor şi legilor. Acest arbitraj a condus la evitarea soluţiilor de forţă şi schimbarea formei de guvernământ sau măcar amânarea declanşării lor. Practic, aisymnetul exercita o formă de tiranie moderată, întrucât, pe perioada exercitării funcţiei, cumulează întreaga putere, iar celelalte magistraturi sunt suspendate. Una din atribuţiile care revin aisymnetului este aceea de a elabora o „constituţie” sau legile. Din acest punct vedere există o trăsătură comună între Dracon, Zaleucos, Pittacos, Solon sau Clisthene.

Ceea ce deosebeşte pe aisymnet de tiran este durata funcţiei şi modalitatea de desemnare. Aisymnetul este desemnat prin consens, pentru o durată limitată de timp. Funcţia nu este viageră şi, cu atât mai puţin, ereditară. Aceasta explică de ce Aristotel o defineşte drept tiranie electivă.

D 2. Tirania propriu-zisă este definibilă prin alte trăsături decât acelea legate de sarcina de aisymnet. În primul rând, prin modalitatea de a lua şi de a exercita puterea. Cum s-a văzut mai sus, violenţa sau forţa caracterizează acest act. În al doilea rând este vorba de tendinţa de a permanentiza puterea şi de a o transmite ereditar, cu alte cuvinte, de a se constitui „case” sau „dinastii” de tirani. Este cazul Pisistratizilor, Cypselizilor şi, mai ales, a unor tirani sicilieni (vezi Gela, Agrigente, Syracusa). În al treilea rând, trebuie subliniată exercitarea puterii în afara legii, mai exact, prin suspendarea legii şi impunerea unei autorităţi personale şi discreţionare. Se adaugă asocierea la putere a rudelor, ca şi nevoia de realizare a unor alianţe externe cu precădere, prin formula căsătoriilor „dinastice” (vezi Sicilia). În sfârşit, este necesar să se atragă atenţia asupra faptului că dincolo de forţă, unii tirani au simţit nevoia altei modalităţi de legitimare. Este vorba de sprijinul divin (este cazul lui Telines străbunul Deinomenizilor şi a lui Pisistrate). Deţinerea unei preoţii, de exemplu, hierophantia în familia Deinomenizilor se înscrie perfect în acest efort.

Sublinierea valorii personale prin repurtarea de victorii la întrecerile organizate în locurile sacre ale grecilor nu lipseşte nici ea. Sunt de amintit, în acest context, odele lui Pindar, care glorifică victoriile lui Hieron sau Theron la Olimpia, Delphi şi Nemeea care constituie cea mai perfectă ilustrare a acestei practici. Corolarul acestei preocupări îl constituie promovarea unei propagande abile menite nu să glorifice persoana, ci cetatea pe care tiranul o conducea. Este vorba de iniţierea de lucrări de urbanistică (vezi Atena lui Pisistrate), de întemeierea de noi aşezări care fac din tiran un erou-fondator, de atragerea unor artişti sau literaţi (vezi Pindar, Eschil, realizarea unei ediţii scrise a poemelor homerice), de

142

crearea unor veritabile curţi strălucitoare prin fast şi prin figurile marcante care erau atrase cu abilitate, prin promovarea unei politici externe prestigioase (întemeierea de subcolonii, cuceriri, crearea de alianţe, garantarea securităţii cetăţenilor).

O ultimă trăsătură importantă valabilă pentru tirania din perioada arhaică şi clasică (mai puţin în cazul Syracusei) este înscrierea tiranilor în categoria demagogilor în sensul primar şi autentic al cuvântului, adică de apărători ai demos ului. Politica agrară, cea fiscală, confiscările de pământ şi redistribuirea loturilor, unele facilităţi economice acordate categoriilor de mijloc, inclusiv încurajarea colonizării este expresia naturii demagogice a tiraniei vechi.

E. Alegerea Atenei drept model constituţional are o explicaţie majoră. Atena este singurul polis care a cunoscut toate structurile constituţionale începând cu regalitatea miceniană şi sfârşind cu un tip de tiranie târzie, în epoca elenistică.

Capitolul de faţă nu-şi propune să facă un istoric al Atenei şi a instituţiilor politice care s-au succedat aici, ci să marcheze, într-o formă succintă, modul de funcţionare a acestui stat în perioada definită prin formula democraţia atheniană.

Câteva aspecte trebuie subliniate de la început. Ceea ce este catalogat drept democraţie atheniană este rezultatul unei elaborări treptate, care cunoaşte reculuri (vezi tirania lui Pisistrate, Atena până la lovitura lui Ephialte) sau schimbări de structură sub presiune externă (Atena sub Xerxes, victoria lui Lysandru, presiunea macedoneană). Se mai poate spune că democraţia „mai mult sau mai puţin veritabilă” şi-a epuizat relativ repede forţa, decăzând în ceea ce Polybius defineşte drept ochlocraţie.

Principiile democraţiei ateniene (care trebuie luate cu rezervele de rigoare) rămân: libertatea individului (în principiu absolută), egalitatea între cetăţeni, exprimată prin isonomia (egalitatea în faţa legilor) şi isegoria (dreptul egal la cuvânt), accesul la funcţii se face după merit (dar există un loc deosebit pentru familiile prestigioase), statul se află în serviciul cetăţeanului (vezi măsuri pentru protejarea săracilor, orfanilor, invalizilor). Toate aceste drepturi nu exclud, ci presupun respectul legilor scrise şi nescrise, respect obţinut nu prin constrângere, ci prin liber consimţământ. În sfârşit, există un criteriu esenţial pentru a beneficia de aceste drepturi – deţinerea cetăţeniei în conformitate cu prevederile constituţiei lui Clisthene şi, mai târziu, a lui Pericle, efectuarea educaţiei prin sistemul ephebiei şi prestarea jurământului de credinţă faţă de patrie la sfârşitul acestui stagiu, inexistenţa unor motive care să presupună pierderea temporară sau definitivă a cetăţeniei.

Natura democratică a constituţiei atheniene este subliniată de puterea suverană a adunării poporului (ecclessia) şi de competenţa acesteia, de modul de constituire, de componenţa şi de atribuţiile consiliului (boulé), de modul de constituire şi de atribuţiile tribunalului popular (heliaia) şi de modul de accedere la magistraturi, inclusiv la magistraturile mai înalte (archontat, strateg, chiar prim strateg).

E 1. Suveranitatea demos-ului este exprimată, în primul rând, prin „universalitatea” adunării, în sensul că, în principiu, orice cetăţean care îndeplineşte condiţiile amintite mai sus face parte din ea. În realitate, această universalitate nu este niciodată atinsă din mai multe motive: nu există un quorum obligatoriu, cu excepţia celor două adunări „plenare” care decid asupra cazurilor de ostracism sau de adeia (graţiere, amnistie) şi care pretind o prezenţă minimală (6.000 cetăţeni) şi când votarea nu se făcea după maniera obişnuită (ridicarea de mâini), ci prin vot secret; în consecinţă, deciziile sunt luate de o infimă minoritate (cca 2-3.000 persoane din totalul de aproximativ cca 42.000 cetăţeni presupuşi a exista la 431 î.Hr.); nu toţi cetăţenii au drepturi active, ca atare, nu pot participa la adunare; deşi, în principiu, există o libertate neîngrădită a cuvântului, în fapt, ordinea la cuvânt trebuie să respecte o anumită procedură – vârsta, în primul rând; în sfârşit, este necesar să se menţioneze şi faptul că nu toate deciziile adunării sunt aduse la îndeplinire şi, mai ales, că nu toate sunt rezultatul unei deliberări raţionale. Unele hotărâri sunt pur emoţionale şi, ca atare, adunarea era reconvocată, votul iniţial anulat şi se procedează la un nou vot. Este cazul adunării din 428

143

î.Hr. care a decis asupra soartei mitylenienilor. Existau şi alte motive pentru suspendarea unei şedinţe. Este vorba de motive de natură religioasă (semne nefavorabile, v. eclipsă, furtună, alte fenomene naturale considerate a fi expresii ale dezacordului divin).

Atotputernicia adunării este subliniată de competenţa ei: numirea şi verificarea gestiunii magistraţilor; relaţii externe (război, pace, alianţe, primirea şi trimiterea de ambasade); votarea legilor (nomoi) şi a decretelor (psephisma); atribuţii juridice (judecarea cazurilor de înaltă trădare – eisangelia, de asebeia (nerespectarea normelor religioase), de ostracism), în general, legate de cauze care atrag pedeapsa cu moartea, exilul, cu sau fără confiscarea averii; atribuţii religioase (adoptarea de noi culte, situaţiile de asebeia), atribuţii administrative (aprovizionarea, apărarea).

E 2. Organul de lucru al adunării este sfatul (boulé), format, după reforma lui Clisthene, din 500 de membri traşi la sorţi, câte 50 de fiecare trib. De subliniat că erau desemnaţi, prin aceleaşi modalităţi, un număr egal de supleanţi pentru situaţii de criză. Înainte de a arăta componenţa sfatului sunt necesare două precizări. Sfatul celor 500 este rezultatul reformei administrativo-politice a lui Clisthene (510-509 î.Hr.). Aristotel asociază un Sfat al celor 400 de numele lui Solon. Informaţia a fost pusă la îndoială, dar în ultima vreme sursa a fost reabilitată. Pe de altă parte, nu trebuie să se piardă din vedere existenţa paralelă a două instituţii de acelaşi tip: Areopagul, moştenit din epoca arhaică, poate chiar regală, deposedat de atribuţiile lui politice de către Solon prin crearea Sfatului celor 400 şi a Heliaiei şi Boulé, ca emanaţie a adunării poporului. Fără îndoială că a existat o competiţie între cele două instituţii, tranşată între 480-462/461 î.Hr. în favoarea Areopagului, care şi-a asumat o serie de sarcini de natură politică. Abia Ephialte, la data amintită mai sus, a smuls Areopagului atribuţiile adăugate şi le-a redistribuit Ecclessiei şi Heliaiei.

Se poate afirma că, deşi din punct de vedere numeric, consiliul pare un organism mic, în realitate este instituţia cu adevărat reprezentativă, întrucât se constituie din delegaţi ai tuturor triburilor (10), iar forma de desemnare (tragerea la sorţi a membrilor) asigură participarea tuturor celor care aveau dreptul (cetăţean ireproşabil, fapt dovedit prin dokimasia). Trebuie precizat că şedinţele plenare şi neîntrerupte erau legate de situaţii speciale (în caz de pericol). În mod normal, cele 10 subdiviziuni ale Sfatului (pritanii) preluau atribuţiile acestuia pe durata unei luni. Şi tot pritanii, prin epistatul tras la sorţi zilnic, rezolvau sarcinile curente, convocau şi prezidau consiliul şi ecclessia, supravegheau tezaurul, arhivele şi sigiliul statului.

Principalele atribuţii ale consiliului erau convocarea şi prezidarea şedinţelor adunării, pregătirea şi introducerea propunerilor de legi în adunare, aplicarea (uneori şi completarea) legilor şi decretelor, controlul magistraţilor, probleme de politică externă (primirea şi trimiterea de ambasadori înainte de a fi prezentaţi adunării, fixarea tributului pentru aliaţii din ligă, elaborarea de proiecte de interes federal); probleme militare (apărare, controlul instituţiei efebice, controlul catalogului efebilor, hopliţilor, organizarea cavaleriei; administraţia maritimă); probleme financiare (buget, licitaţii, concesiuni, administrarea teritoriilor sacre, recuperarea arieratelor în perceperea tributului; cheltuieli publice, alocaţii, construcţii); supravegherea lucrărilor publice; modul de administrare a cultului (în principal, organizarea marilor festivaluri religioase); atribuţii de poliţie şi justiţie (dokimasia, falsificarea registrelor demelor); jurisdicţia penală.

Pentru cuprinderea acestor atribuţii, consiliul are la dispoziţie o serie de comisii: Syllogeis, lexiarhii, tieropoioi, epimeloumenoi tou neoriou, logistai, euthynes, hieropes, un secretar-arhivist asistat de o serie de auxiliari (secretarul decretelor, syngrapheis, secretar-grefier), heralzi.

E 3. Ca şi consiliul, magistraţii deţin o putere delegată de la adunarea suverană. Există câteva condiţii în ceea ce priveşte accederea la magistraturi după abolirea constituţiei cenzitare a lui Solon: sunt colegial trase la sorţi sau alese (atunci când este nevoie de competenţă sau de garanţia averii) prin vot deschis, sunt anuale (nu puteau fi exercitate mai

144

mulţi ani, nici în doi ani succesivi), nu era permis cumulul de funcţii; criteriul averii şi ereditatea vizau marile magistraturi neretribuite (militare, financiare, religioase); indiferent de natura magistraturii, candidaţii erau verificaţi (dokimasia) în tribunal (cei 9 arhonţi) şi în consiliu, iar la începutul exercitării mandatului se depunea, ca şi în cazul consiliului, un jurământ; în exercitarea funcţiei, colegii erau egali, solidari, cu responsabilitatea financiară, morală şi politică şi se aflau sub supraveghere permanentă, erau supuşi jurisdicţiei penale a consiliului tribunalului şi adunării, erau verificaţi de logistai şi synegoreis şi puteau fi depuşi, acuzaţi şi chiar condamnaţi la moarte (v. Alcibiade, strategii de la Arginouse).

Trebuie subliniat că aceste reguli au început să fie încălcate. Manevrele electorale, intrigile, declaraţiile false capătă treptat un rol tot mai important. Uneori, semne divine (v. eclipsa de soare din 424 î.Hr.) sunt invocate pentru a amâna alegerea în funcţia de prim strateg a unei persoane de condiţie modestă (v. Cleon). Asasinatul politic începe să se practice şi la Atena (v. Ephialte). Paralel cu aceste fenomene se asistă şi la o oarecare degradare a spiritului civic şi la o lipsă de respect faţă de tradiţiile religioase (v. Alcibiade). După cum reacţiile adunării încep să fie controlate de demagogi, de data aceasta în înţelesul peiorativ al termenului. Aceste aspecte negative ce se vor agrava în secolul IV î.Hr. sugerează că democraţia ateniană evoluează spre o ochlocraţie.

F. Regalitatea elenistică. Pentru a realiza gradul de îndepărtare a ideologiei politice de epocă elenistică de tradiţiile macedonene şi greceşti este necesar să se sublinieze, în primul rând, natura regalităţii macedonene. O asemenea analiză este justificată de faptul că, după Alexandru, au fost instituite case dinastice, în principal, de obârşie macedoneană, mai rar, greacă. Este vorba de consecinţele campaniilor lui Alexandru, cucerirea Orientului, lupta pentru moştenirea lui Alexandru şi constituirea regatelor elenistice succesoare (între 322-281 î.Hr.), urmate de o nouă structurare politică, în care s-au împletit unele tradiţii macedonene, ceva din ideile politice greceşti şi, mai ales, o puternică moştenire orientală. Regele macedonean (inclusiv Filip al II-lea şi Alexandru) accede la putere prin drept ereditar (prin primogenitură sau, în lipsă, prin cel mai apropiat agnat), dintr-o gintă regală. Nu poate fi investit însă fără acceptul marii aristocraţii şi nici nu poate conduce fără a tine seama de opiniile consiliului. Este o regalitate naţională, statut subliniat de titulatura de rege al macedonenilor. Criteriul ereditar agnatic va rămâne moştenire şi în epoca elenistică. Excepţiile de la acest principiu reprezintă cazuri rarisime (v. Cleopatra). De asemenea, înconjurarea regelui de un consiliu constituit pe criteriul loialităţii faţă de persoana sa poate fi şi el socotit ca o formă a ataşamentului faţă de tradiţie. Corpul de hetairi grupaţi în jurul persoanei dinastului este binecunoscut din timpul lui Alexandru. Instituţia pajilor, pe care o reîntâlnim în toate statele elenistice, reprezintă şi ea o moştenire. Se va vedea, mai încolo, până unde se va ajunge cu inovaţiile. Sigur, se insistă foarte mult pe sacralizarea puterii şi a persoanei regale ca rezultat al influenţei orientale. Nu trebuie uitate însă câteva mici detalii. Regalitatea macedoneană este la origine charismatică, deci are atingere cu sacrul. Pe de altă parte, nu numai Alexandru, ci şi Filip al II-lea îşi creează genealogii divine sau eroice. Filip al II-lea se considera un Heraclid şi această postură fusese acceptată de greci. Alexandru amplifică această moştenire prin adăugarea, la obârşia heraclidică, a descendenţei din Achille (după mama sa).

Nu ştim în ce măsură mitul naşterii divine (prin Apollo) pe care-l găsim la Plutarch este contemporan cu tinereţea lui Alexandru sau reprezintă o prelucrare mai nouă. Sigur este că unii diadochi (Ptolemaios, Seleucos), în funcţie de gradul de rudenie cu Alexandru, şi-au ales ca strămoş mitic pe Hercule sau pe Apollo. Singurul principiu de origine grecească este acela de aretté în sensul de calităţi înnăscute şi curaj fizic pe care le posedă regii şi care se manifestă prin fapte deosebite. Este însă un concept lărgit în sensul că trimite la inspiraţia şi protecţia divină.

Ca şi regii macedoneni, regii elenistici au atribuţii religioase, juridice şi militare. Numai că puterea pe care o deţin nu mai este controlată de consilii, ci este absolută şi este

145

definită în baza dreptului sabiei (prin victorie, deci), ceea ce a dus la identificarea statului cu persoana regelui, a eredităţii (provine dintr-o familie regală) şi a filiaţiei divine (de la un erou sau zeu şi de la Alexandru eroizat de asemenea). În virtutea acestei puteri absolute, regele concentrează întreaga autoritate, ţara îi aparţine şi poate dispune de ea prin testament (v. Pergam), este şef militar, şeful administraţiei, este judecător suprem şi legislator. Chiar mai mult decât atât, este legea încarnată. Acesta este principiul. Dar regele poate delega o parte din aceste atribuţii unor persoane nu pe baza pregătirii lor, ci în funcţie de loialitatea faţă de persoana sa, mai exact, în funcţie de gradul de amiciţie cu suveranul. Singurul criteriu obiectiv în această desemnare rămâne, în cazul funcţionarilor superiori (strategi, cancelari, şeful administraţiei financiare, secretar) apartenenţa la comunitatea greco-macedoneană.

Elaborarea cultului dinastic nu s-a realizat liniar şi nici imediat după fragmentarea imperiului lui Alexandru. A depins de ţară, de structura etnică şi culturală a regatului, de tradiţiile teologice locale. Uneori este vorba de iniţiative populare sau determinate de nevoia de a căpăta bunăvoinţa unor regi. De aceste fenomene se leagă adăugarea unor epitete care subliniază natura specială a persoanei şi valoarea faptelor realizate (v. Soter şi Everget). Semnul divinizării apare în formula de Neoi Theoi (= Zei noi), care beneficiază de onoruri divine după moarte (v. Seleucizii).

Regatele în care cultul regal a căpătat forme orientale rămân excepţii. Este vorba de Egipt, unde Ptolemeu al II-lea a organizat cultul şi a înălţat un templu pentru părinţii morţi (271-270 î.Hr.), pentru el însuşi şi sora sa Arsinoe. Pentru ca prin decretul din Canope (237 î.Hr.), cultul să devină de tip egiptean, iar din 196 î.Hr., Ptolemeu al V-lea să-şi aroge titlurile şi atribuţiile unui faraon. În celelalte regate, evoluţia este mai puţin spectaculoasă, dar unii regi, precum Antioch al III-lea (223-186 î.Hr.) beneficiază de un cult în viaţă. Excepţie de la practica divinizării fac regii Macedoniei elenistice.

18. FORME DE ASOCIERE ÎN LUMEA GREACĂ Pentru cea mai mare parte a istoriei lor, grecii nu au fost în stare să depăşească decât

rareori şi cu mare dificultate fragmentarea politică. Adversitatea, tendinţele hegemonice au putut să ducă nu numai la rivalităţi, ci şi la războaie fratricide. Şi aceasta în pofida comunităţii de limbă şi a unităţii religioase. Aceasta nu înseamnă că în condiţiile de criză (de exemplu războaiele greco-persane) sau din considerente de natură religioasă, starea de izolare nu a fost depăşită, realizându-se mai multe tipuri de alianţe:

a. amphicţionii sau ligi cultuale, de exemplu, pentru administrarea sanctuarului de la Delphi, liga ioniană (legată de templul lui Poseidon de la Mycale);

b. symmachii (alianţe militare) cu sau fără organisme federale (liga delio-attică, liga peloponeziacă, liga beoţiană, liga acheeană şi liga etoliană), unele evoluând în sensul federalizării, adică a creării unei

c. sympoliteia, cu sau fără drept de cetăţenie comună (vezi liga acheeană şi cea etoliană).

Nu toate aceste ligi sau federaţii au avut o istorie identică. În vreme ce unele au evoluat în direcţia creării de state federale, cu reprezentare egalitară a intereselor statelor membre şi prin acordarea dublei cetăţenii (liga acheeană), altele au alunecat în hegemonism. Este cazul primei ligi delio-attice, transformată treptat dintr-o symmachie într-un imperiu atenian, fără recurgere la război, vizând exploatarea economică (tezaur, cleruhii) a partenerilor.

În ciuda tendinţelor izolaţioniste, după încetarea războiului peloponeziac, în tot cursul secolului al IV-lea î.Hr. viaţa politică în spaţiul grec începe să fie dominată de ligi, nu de cetăţi. De altfel, o serie de voci (vezi Isocrate) şi-au făcut o misiune din a susţine ideea unităţii lumii greceşti începând cu celebrul discurs panegiric din 380 î.Hr.

146

Câteva detalii în legătură cu tipologia acestor asocieri libere, în principiu, între cetăţi având statuat sau subînţeles dreptul la autonomie politică:

A. Amphycţionii sau ligii cultuale organizate în jurul unui sanctuar. Două asemenea amphyctionii pot fi amintite:

A 1. Liga ioniană (secolul VIII î.Hr.) care lega 12 cetăţi autonome în jurul templului lui Poseidon de la Mycale. În secolul V î.Hr., amphicţionia a evoluat căpătând unele conotaţii economico-politice marcate de o emisiune monetară proprie;

A 2. Liga de la Delphi cu o structură mai elaborată prin organizarea de întruniri bianuale, existenţa unui consiliu şi a unei forţe militare de protecţie a sanctuarului. Şi aici, numărul aliaţilor este de 12 (poate un număr cu funcţie magică) şi, de asemenea, s-a ajuns la folosirea ligii ca instrument politic în cazuri de arbitraj. Liga de la Delphi, prin prestigiul pe care-l conferea membrilor ei, a devenit un spaţiu de manevre politice, mai ales în cazul consiliului, transformându-se treptat într-o unealtă de presiune în favoarea unora dintre membri – Sparta, Thessalieni, Theba, Filip II.

A 3. Amphycţionii zonale, care reunesc sate nu oraşe. Este cazul ligii arcadiene. Originea se află în solidarizarea a 43 de sate pentru protejarea centrului religios dedicat Despoinei de la Lycosoura şi lui Zeus Lycaios. Numai că această amphicţionie a evoluat spre o symmpolitie. În 475 î.Hr. există deja o confederaţie care emite o monedă proprie cu efigia lui Zeus Lycaios şi a Despoinei şi cu legenda Ar, Arca, Arcadion şi care se constituie pe acest nucleu religios iniţial. Această ligă va intra într-un con de umbră prin ridicarea altor ligi în Peloponez.

B. Symmachiile sau alianţele militare reprezintă forma normală de asociere în lumea greacă. Şi în acest caz se pot distinge mai multe situaţii:

B 1. Symmachii în care principiul autonomiei este respectat. B 1 a. Liga peloponeziacă. Se constituie treptat începând probabil cu mijlocul

secolului VII î.Hr. De notat că liga a mers în trepte şi are ca nucleu alianţa dintre Sparta şi Tegeea. La sfârşitul secolului VII î.Hr. o parte a unor cetăţi din estul Peloponezului (Sicyona, Megara, Epidaur) au aderat la această ligă. Trebuie să se atragă atenţie asupra faptului că nu există un tratat comun de constituire. Liga peloponeziacă, în realitate, a rezultat dintr-o serie de tratate bilaterale încheiate între Sparta şi cetăţile afiliate. Modul de constituire explică şi gradul mare de autonomie, faptul că nu există organizare federală propriu-zisă, că reuniunile ligii nu erau decât ocazionale. Singura condiţie majoră o reprezintă acceptarea conducerii militare a Spartei şi dreptul Spartei de a propune declanşarea unor conflicte. Will crede că scopul iniţial al ligii a fost evitarea ridicării Argosului şi a messenienilor.

B 1 b. Liga lacedemoniană a fost creată mai târziu, în mod sigur, după cucerirea Messeniei şi înfrângerea Argos-ului. Din nou este vorba de o structură originară căreia i s-au alăturat cetăţi foarte importante din estul Peloponezului, după încetarea regimurilor tiranice (Corinth şi Megara). Relaţia specială dintre Sparta şi aliaţii ei rezultă din numele oficial al ligii („a lacedemonienilor şi a aliaţilor”).

Din vechea ligă s-a conservat sistemul de tratate bilaterale în raport cu Sparta, întărite de obligaţii mutuale între toate cetăţile. Deşi nu există nici un element de drept federal, hegemonia Spartei era recunoscută, de asemenea şi rolul de arbitru, ca şi dreptul la autonomie al aliaţilor (regim politic, legi, administraţie, justiţie proprie). În ciuda acestei idei proclamate, Sparta încurajează, fără intervenţii directe, regimurile oligarhice. Spre deosebire de liga peloponeziacă, cea lacedemoniană are şi organisme federale – un consiliu ce se reunea la Istm şi era convocat ocazional în caz de situaţii grave (război, tratate, pace, probleme comune), reuniuni extraordinare (syllogos) în cazuri de excepţie (vezi adunarea iniţiată de Corinth la 432 î.Hr.).

Tendinţa este ca acel consiliu originar să fie înlocuit de strategi care se constituie într-un consiliu de război. Rolul Spartei s-a întărit datorită funcţiei de arbitru, ca urmare a faptului că acel consiliu al strategilor era prezidat de un rege spartan ca şi de împrejurarea că deciziile

147

reuniunilor extraordinare trebuiau confirmate de o şedinţă prezidată de efori. Se adaugă şi practica ca lacedemonienii să-şi asume răspunderea pentru îndeplinirea deciziilor.

B 2. Symmachii care evoluează spre arché. Cazul este unic şi este ilustrat de evoluţia ligii delio-attice aflată sub hegemonia ateniană spre un imperiu predominant maritim, al Atenei. Trebuie notat că liga delio-attică s-a structurat pe fondul pierderii ţelului comun care a coalizat cea mai mare parte a statelor greceşti în perioada războaielor greco-persane. Este vorba de diminuarea şi îndepărtarea primejdiei persane şi de prestigiul dobândit de Atena după victoria de la Salamina (478 î.Hr.). Spre deosebire de quasitotalitatea situaţiilor, noi cunoaştem şi personalitatea politică care poate fi considerată artizanul noii alianţe – Aristide. Nu este vorba de o structură realizată dintr-o dată. Noul sistem reunea iniţial o serie de insule importante (Samos, Chios, Lesbos), poate unele cetăţi din Ionia şi Eolia şi o singură cetate (colonie corinthiană) – Potideea din Chalcidica. Ulterior alianţa s-a extins la restul Ioniei, cea mai mare parte a insulelor din Egeea, a cetăţilor din Thracia şi Hellespont. Există o serie de trăsături care definesc structura noii ligi în viziunea lui Aristide:

1. jurământ de fidelitate prestat începând cu anul 481 î.Hr.; 2. recunoaşterea autonomiei cetăţilor aliate, al căror cuvânt se exprimă printr-un singur

vot, în consiliu (Koiné Synodos); 3. acceptarea hegemoniei Atenei, care deţine comanda militară şi gestionează tezaurul

comun constituit printr-un vărsământ (phoros), impus fiecărei cetăţi aliate; 4. punerea alianţei sub un patronaj religios – Sanctuarul lui Apollo din insula Delos,

apoi Atena. Datorită acestui transfer, Atena devine divinitate federală, onorată de toţi aliaţii la Marile Panathenee. Acest transfer al sediului şi al patronului divin a avut loc în jur de 454/453 î.Hr. într-un cadru ceremonial aparte.

Începând cu această dată se asistă la o treptată „aservire” a aliaţilor, deci la treptata pierdere a autonomiei, care tinde să devină pur nominală, ca în cazul Lesbosului, Chiosului, Samosului.

Expresia concretă a dependenţei faţă de Atena o reprezintă: 1. transferul sediului ligii de la Delos la Atena; 2. transferul din Delos la Atena (gest suplimentar în condiţiile în care trezorierii –

hellenotames – erau totdeauna athenieni) a tezaurului federal; 3. organizarea sistemului contribuţiilor şi preluarea operaţiilor de impunere şi

percepere a phoros-ului de către boulé şi ecclessia. Funcţionari speciali desemnaţi percepeau şi tezaurizau tributul (logistai, hellenotames), listele platnicilor sau rău-platnicilor erau prezentate ecclessiei, plata avea loc la dată fixă – la Dionisiile Mari (numai phoros-ul sau şi dobânda pentru întârziere); în caz de urgenţă, tributul era perceput direct de către strategi;

4. instalarea unor magistraţi atenieni (episkopoi/archontes) în cetăţile aliate; 5. stabilirea de garnizoane (phrourai) în unele cetăţi aliate concomitent cu asumarea

de către Atena a controlului mărilor şi a strâmtorilor, prin flota formată din cele 300 trireme (deci controlul drumului spre Marea Neagră) prin hellespontophylakes;

6. confiscarea de teren (mergându-se până la expulzarea localnicilor) şi întemeierea de cleruhii (în fapt cleruhii erau soldaţi-rentieri);

7. pierderea autonomiei juridice şi transferarea unor cauze (crime antrenând pedeapsa cu moartea, exilul, atimia, nu numai a situaţiilor care trebuiau judecate în conformitate cu principii de drept internaţional) la Atena. Ecclessia atheniană, sfatul şi heliaia îşi extind atribuţiile şi asupra cetăţilor aliate;

8. presiuni politice vizând structura internă şi intervenţii militare în caz de tentativă de părăsire a ligii (vezi Samos, dar mai ales Mytilene);

9. obligaţii religioase suplimentare (mai ales la Panathenee), dar şi faţă de divinităţile onorate la Eleusis;

10. apariţia unor fenomene legate de pierderea autarhiei: controlul asupra căilor de navigaţie; larga folosire a monedei atheniene, încetarea unor emisiuni monetare locale.

148

Liga va fi lichidată ca urmare a victoriilor lui Lysandru şi a ocupării Atenei în 404 î.Hr.

C. Symmpolitii sau confederaţii. Caracterul definitoriu al acestui tip de asociere îl constituie existenţa unor organisme federale cu funcţie permanentă, inclusiv a unei armate federale şi, uneori, acordarea cetăţeniei duble.

Există câteva modele interesante de symmpolitii. C 1. Ligile thebane. C 1 a. Ca şi în alte cazuri menţionate, primul embrion al unei ligi thebane se

structurează în jurul sanctuarului lui Poseidon de la Onchestos. Aici avea loc o reuniune anuală, în vreme ce o ceremonie specială – Panboiotia, se organiza la Coroneea. Din prima jumătate a secolului VI î.Hr. se adoptă un simbol federal -scutul beoţian, care este figurat pe monete. În situaţii speciale se constituie o armată hoplitică comună, comandată de beotarhi. În cadrul aceste faze, Theba manifestă doar tentativa de a deveni capitala acestui organism.

C 1 b. Dizolvată după bătălia de la Plateea (479 î.Hr.), liga thebană se reface, într-o formulă nouă, între 469-447 î.Hr. O constituţie particulară stabilea drepturile şi obligaţiile cetăţilor aliate, natura şi atribuţiile instituţiilor federale şi grupa cetăţile într-o serie de districte. Natura acestei constituţii este oligarhică, întrucât condiţiona dreptul de cetăţenie activă, de deţinere a unei proprietăţi agrare suficiente pentru a permite procurarea echipamentului de hoplit. Se poate adăuga corolarul acestei condiţionări şi anume, obţinerea bogăţiei doar prin activităţi agrare şi interzicerea practicării comerţului pentru cetăţenii activi.

Trăsăturile cele mai importante rămân: 1. gruparea cetăţilor în 11 districte (mere) fiecare furnizând un număr de delegaţi în

consiliul federal; 2. consiliul federal era divizat în patru secţiuni care îşi exercitau atribuţiile prin rotaţie; 3. reunirea celor patru secţiuni (boulai) echivalează cu adunarea federală; 4. legile erau, în mod obligatoriu, adoptate în adunare şi constituiau obiectul unui

decret; 5. consiliul rezida la Theba şi membrii lui primeau o indemnizaţie zilnică din tezaurul

federal; 6. problemele grave legate de încălcarea pactului federal, neascultarea şi conflictele

dintre cetăţi erau deferite unei Înalte Curţi de Justiţie; 7. fiecare district era reprezentat într-un organism federal format din 11 persoane

(beotarhi), alese de boulai, cărora le reveneau atribuţii militare şi de politică externă şi care erau subordonate consiliului;

8. armata federală este creată prin ridicarea, în fiecare din cele 11 districte, a 1.000 hopliţi şi 100 cavaleri;

9. tezaurul federal se constituia din contribuţiile fiecărui district (eisphorai); 10. statutul Thebeiin cadrul acestei structuri este marcat de faptul că sediul consiliului

este la Cadmeia şi de asocierea, pe emisiunile monetare federale, a două simboluri: simbolul federal – scutul beoţian şi legenda Th/The/Theba.

C 1 c. A treia ligă beoţiană este realizată după victoria asupra spartanilor în 370 î.Hr. Noua constituţie conţine unele inovaţii faţă de liga anterioară: 1. se recunoaşte autonomia cetăţilor aliate cu acceptarea formulei de cetăţenie dublă

(locală plus federală); 2. impunerea hegemoniei thebane; 3. dispariţia unor districte şi reducerea lor la 7; 4. hegemonia thebană este subliniată de faptul că: a. din cei 7 beotarhi, 4 sunt thebani;

b. în consiliu, reprezentarea cetăţilor nu mai este proporţională cu importanţa oraşelor; c. consiliul are şedinţe în zile fixe, la Theba şi se compune, în majoritate, din thebani;

5. toate problemele militare şi de politică externă erau rezolvate de către beotarhi şi adunare (domos);

149

6. o înaltă curte judecă pe magistraţii federali. Liga thebană va reuşi, o vreme să-şi impună autoritatea asupra Peloponezului ca

urmare a victoriilor de la Leuctra şi Mantineea, în perioada mandatelor lui Pelopidas şi Epaminonda.

C 2. Liga acheeană (ca şi liga etoliană) sunt adevăratele symmpolitii, caracterizate prin existenţa unor organisme federale (strategi, consilii, alţi magistraţi federali, adunări, tezaur federal) care funcţionează permanent sau quasipermanent, prin alte fenomene care marchează tendinţa de unificare (moneda comună, sistem de măsuri şi greutăţi unitar, dreptul federal de cetăţenie suprapus dreptului de cetăţenie locală.

Există unele deosebiri esenţiale între cele două symmpolitii. Dar există şi unele trăsături comune:

1. în ciuda aparenţelor, în realitate, cele două ligi oscilează între factori de putere externă (Macedonia, Regatul Lagid sau cel Seleucid;

2. manifestă o atitudine ostilă faţă de Sparta, atitudine ce va culmina cu umilirea acestui stat în urma victoriei de la Sellassia (222 î.Hr.);

3. acceptarea de alianţe între aceste două ligi, alianţe care au avut o eficacitate temporară sau ocazională;

4. perioada în care liga acheeană şi cea etoliană au atins apogeul coincide cu epoca elenistică.

C 2 a. Liga acheeană îşi are începuturile în secolul V î.Hr. şi asocia, originar, cetăţi din Achaia, părţi din Argolida şi Arcadia, care îşi aveau drept centru spiritual templul lui Zeus Amarios. Devine importantă abia după 281 î.Hr. şi, mai ales, după ce este desemnat, ca strateg, o personalitate politică şi militară – Aratos. Structurile acestei ligi sunt:

1. o adunare federală (synkletos); 2. un consiliu (synodos); 3. un nucleu executiv format din: a. doi strategi + un hipparh + un hippostrateg; b. un

secretar; c. trezorieri; 4. tezaurul federal constituit prin contribuţii. Li se adaugă o serie de alte trăsături: l. legi federale; 2. trupe federale; 3. măsuri şi greutăţi unice; 4. moneda proprie; 5. cetăţenie federală; 6. centru (capitala federală) = Megalopolis. Această structură este rezultatul mai multor inovaţii şi anume: a. în 255 î.Hr., când

puterea executivă este împărţită între un număr mai mare de funcţionari federali; b. în 243 î.Hr., când Artos este desemnat strateg autocrator sau hegemon.

În ciuda evoluţiilor oscilante, liga acheeană va supravieţui până la transformarea Greciei în provincie romană.

C 3. Liga etoliană se constituie în Grecia Centrală şi va duce o politică distinctă manifestându-se, cu precădere în favoarea Macedoniei şi Spartei.

Ca şi liga acheeană, liga etoliană îşi are începuturile în perioada clasică, dar va cunoaşte două momente de reorganizare: a. în 322 î.Hr. şi b. în 275 î.Hr., când se adoptă o constituţie democratică. Perioada de mare putere a acestei ligi se situează între 270-220 î.Hr. Pierderea locului particular în lumea greacă este rezultatul mai multor factori: ascensiunea ligii acheene sub Artos; intervenţia romană.

Instituţiile ligii sunt: l. adunarea federală (panetolică şi thermică) reunită de două ori pe an şi luând decizii

în legătură cu războiul şi pacea, stabilirea de alianţe, primirea de noi membri, alegerea magistraţilor, trimiterea şi primirea de ambasadori: adoptarea de legi;

150

2. consiliu federal (synedrion); 3. curte de justiţie constituită din delegaţi federali; 4. comisie permanentă de politică externă, formată din 30 de apokletoi; 5. magistraţi federali – 1 strateg eligibil + 1 hipparh + 1 secretar + 1 agonothet + 7

tamiai (trezorieri); 6. tezaur federal constituit prin: contribuţii normale şi sume pretinse pentru acordarea

de protecţie (contra jafului = asylie şi contra pirateriei = asphaleia); 7. armata federală; 8. există o capitală federală la Thermi. Toate aceste ligi au o trăsătură comună: iniţiativa organizării lor este greacă şi,

indiferent de înclinaţiile politice de moment, hegemonia aparţine unor greci. Se mai poate adăuga că, în principiu, de fiecare dată asocierea era între cetăţi.

Două ligi se singularizează prin: a. faptul că iniţiativa organizării lor vine din partea unor regi macedoneni (Filip II şi Antigon Doson); b. hegemoni sunt recunoscuţi regii iniţiatori; c. sunt ligi panhelenice şi se constituie, de fapt, nu din cetăţi, ci din ligi zonale. Este vorba de liga de la Corinth (337 î.Hr.) şi liga de la Aigion (224 î.Hr.), care recunoştea ca hegemon pe Antigon Doson.

C 4. Liga de la Corinth (337 î.Hr.) se constituie ca urmare a intervenţiei lui Filip II în „războiul sacru” şi după victoria sa de la Cheroneea. Liga reprezintă şi încununarea politicii abile a lui Filip II de imixtiune treptată în lumea greacă (arhonte în Thessalia, având, în calitate de Heraclid, loc în amphicţionia de la Delphi).

Şi prin structura organizatorică se urmărea introducerea unei serii de inovaţii. Originar, liga de la Corinth cuprindea toate statele greceşti, cu excepţia Spartei, care va fi admisă ceva mai târziu, după desfiinţarea ligii peloponeziace.

Principiile de organizare constau în: 1. autonomia cetăţilor, inclusiv păstrarea constituţiilor proprii; 2. libertatea statelor era garantată de absenţa garnizoanelor macedonene şi de

renunţarea la contribuţiile băneşti în favoarea unui tezaur federal; de asemenea, nu existau trupe federale;

3. garantarea libertăţii de navigaţie şi a comerţului; 4. liga pretindea o anume pace socială realizabilă prin: interzicerea

execuţiilor;interzicerea exilului; interzicerea confiscărilor de avere, a partajului de pământ; interzicerea abolirii datoriilor; interzicerea eliberării, în masă, a sclavilor;

5. în caz de conflict, arbitrajul revenea regelui macedonean în calitate de hegemon; 6. sediul ligii era la Corinth; 7. organismele ligii erau: a. consiliul (Synedrion) hellenilor, în care numărul şi

valoarea voturilor nu erau egale. Consiliul lua decizii în legătură cu problemele federale, pace şi război, efectua controlul politic şi social asupra cetăţilor; b. un tribunal special format din magistraţi judeca acele cazuri de violare a pactului federal şi de trădare; c. scopul proclamat al ligii era obţinerea libertăţii grecilor din Asia.

C 5. Liga de la Aigion. Restabilirea influenţei macedonene în Peloponez este urmarea succeselor lui Antigon Doson, care în 224 î.Hr. ajunge în regiunea istmului şi ocupă Corinthul. Ca urmare, Consiliul federal reuneşte adunarea de toamnă de la Aigion (septembrie 224 î.Hr.), care îl proclamă pe regele macedonean hegemon.

Liga de la Aigion se particularizează prin: l. reuneşte nu cetăţi, ci ligi sau federaţii (acheeană, epiroţi, focideeni, beoţieni,

acarnanieni, locrieni, eubeeni, thessalieni). Fenomenul indică tendinţa de adâncire a federalizării;

2. se recunoaşte autonomia cetăţilor; 3. organismul ligii era Consiliul federal (synedrion), convocat şi prezidat de rege.

Consiliul nu avea competenţă decât asupra problemelor externe – război şi pace, admitere de

151

noi membri. Hotărârile consiliului nu deveneau obligatorii decât după ratificarea lor de către fiecare stat în parte;

4. principalele obiective ale ligii erau eliminarea lui Cleomenes, abolirea măsurilor lui sociale, slăbirea ligii etoliene şi organizarea rezistenţei împotriva expansiunii romane în Grecia. Primul obiectiv a fost atins prin victoria de la Sellassia (222 î.Hr.).

19. CULTURA GREACĂ a. Literatura Se poate afirma, fără îndoială, că apariţia genurilor literare se datorează grecilor antici,

aserţiune valabilă, de altfel, şi în cazul altor domenii ale culturii europene, ale cărei forme sau concepte îşi află temeiul sau inspiraţia în antichitatea greacă.

Literatura greacă dă seama despre bogăţia şi extraordinara sa fecunditate fie şi numai prin numărul enorm al scriitorilor greci antici (aproximativ două mii), însă această cifră a fost, cu siguranţă, mult mai mare. Din păcate, o mare parte din producţia literară a antichităţii greco-latine s-a pierdut; pe de altă parte, operele care ne-au parvenit sunt, aproape fără excepţie, copii din epoca medievală şi din perioada Renaşterii. Mai mult, erudiţii şi copiştii din Evul Mediu au operat cu criterii aleatorii de selecţie, transmiţând mai departe doar operele pe care le cunoşteau sau pe care le considerau importante. Nu trebuie ignorate nici accidentele sau marile catastrofe pe care le-a îndurat moştenirea culturală a antichităţii; incendierea bibliotecii din Alexandria, în 47 î.Hr., distrugerea sa totală, în 641 d.Hr., în urma cuceririi arabe, crizele periodice şi disensiunile religioase din Evul Mediu şi, uneori, chiar hazardul.

Din acest motiv, cele mai multe opere literare ale antichităţii fie s-au păstrat într-o formă fragmentară, fie au dispărut. Totodată, informaţiile referitoare la operele pierdute ale unor scriitori se regăsesc în lucrările unor autori mai târziu.

Fiind o literatură scrisă, încă de la primele creaţii păstrate, ea nu s-ar fi putut păstra în forma pe care o cunoaştem, în absenţa scrierii alfabetice, apărută, după toate probabilităţile în sec. IX sau VIII î.Hr. Doar un sistem alfabetic ar fi permis fixarea unor producţii literare atât de elaborate şi de complexe. Suportul pe care se scria era pergamentul (diftera), confecţionat din piele de oaie; în urma dezvoltării relaţiilor cu Egiptul, în Grecia şi-a făcut apariţia papirusul. Benzile de papirus aveau câte o tijă de lemn la fiecare capăt. Banda era rulată în jurul uneia dintre tije, iar textul era alcătuit din coloane paralele dispuse transversal pe toată lungimea ruloului. Pentru citirea unui rulou (volumen) era necesară derularea bandei, şi pe măsură ce textul era parcurs, acesta era rulat în jurul celeilalte tije. Un volum (tomos) cuprindea, de obicei, 60 de coloane a câte 30 de rânduri fiecare. Cărţile de tip codex (caiete formate din pagini scrise pe ambele părţi) au apărut abia în epoca romană. În ce priveşte scrierea, aceasta se făcea cu majuscule, iar între cuvinte nu existau spaţii sau semne de punctuaţie.

O caracteristică esenţială a literaturii greceşti antice era faptul că aceasta era destinată lecturii orale, lucrările fiind concepute spre a fi ascultate de un auditoriu. Textul urma să fie recitat psalmodiat, cântat de un cor, citit în public sau forma trama unei reprezentări dramatice şi rareori îl viza pe cititorul solitar.

Operele în proză vădeau un pronunţat caracter didactic, asemenea unor cursuri şcolare sau unor teme de conferinţe. Unul dintre genurile literare cel mai frecvent cultivate îl reprezenta dialogul.

La toate aceste trăsături de ordin tehnic se adaugă cele de conţinut. Limba greacă era de o mare bogăţie dialectală, dar şi lexicală, care le-a permis scriitorilor şi poeţilor să îi exploateze avantajele la maximum. Ei i-au utilizat resursele din plin, explorând direcţii noi. De asemenea, literaţii şi-au dedicat o mare parte a activităţii lor pornind de la o viziune de

152

principiu, perfecţionarea instrumentarului verbal. Acest fapt a transformat limba greacă într-un mijloc de expresie foarte maleabil şi extrem de subtil.

Cultura, şi în primul rând, literatura greacă este o artă a cuvântului scris prin excelenţă, dar destinat divulgării orale publice.

Creaţia de referinţă a literaturii greceşti şi, totodată, cea mai veche, o constituie genul epic. Modelul exemplar este reprezentat de marile epopei, Iliada şi Odiseea, creaţie a semilegendarului poet Homer. Însă poemele legate de ciclul troian au circulat, de bună seamă, încă înainte de Homer, fiind transmise oral cu ajutorul unor tehnici speciale de memorare. Toate aceste poeme epice au fost comprimate şi articulate într-o singură operă. Iliada prezintă evenimentele ultimului an din cei zece ai asediului Troiei (Ilion) de către greci. Odiseea redă tribulaţiile unuia dintre eroii greci participanţi la asediul Troiei, Odysseus, regele Ithacăi, căruia zeii i-au sortit diferite încercări pe drumul de întoarcere în patrie. Deşi războiul troian poate fi plasat cu aproximaţie la începutul secolului XII î.Hr., lumea zugrăvită de Homer aparţine contemporaneităţii sale, adică secolul VIII î.Hr.

Homer a avut numeroşi imitatori, mult mai puţin talentaţi, autorii poemelor aşa-zisului Ciclu Troian, care au transmis evenimente ce datau din primii 9 ani ai asediului Ilionului sau ulterioare căderii acestei cetăţi în mâinile grecilor.

Pe lângă ciclul troian mai exista un ciclu theban, legat de legenda lui Oedip (Oedipodia) şi a urmaşilor săi (Thebaida). Thebaida relata asediul nereuşit al Thebei şi duelul fratricid dintre fiii lui Oedip, Eteocles şi Polynice. A treia epopee, Epigonoi, se referea de expediţia victorioasă întreprinsă împotriva Thebei de fiii Celor Şapte, desfăşurată după zece ani de la acţiunea descrisă în Epigonoi.

O serie de alte mituri consacrate unor eroi, grupate în cicluri, i-au fost atribuite, uneori în mod eronat, lui Homer (Cucerirea Oihaiei, Naupaktica, Corinthiaka, Herakleida etc.).

Un alt poet de referinţă al epocii arhaice a fost beoţianul Hesiod, autorul Teogoniei, care redă miturile esenţiale referitoare la genealogia zeilor. Principala sa operă este Munci şi zile, care conţine legende legate de începuturile umanităţii, dintre care cea mai remarcabilă este aceea referitoare la vârstele omenirii. Temele poemului său sunt dreptatea şi munca, pe care Hesiod înţelege să le prezinte într-o manieră didactică şi moralizatoare. Din text se degajă un pesimism accentuat, Hesiod afirmând, pe un ton amar, că s-a născut într-o perioadă de decadenţă. Spirit conservator, Hesiod îşi dedica timpul muncii pământului. Ultima parte a poemului său cuprinde un calendar rustic, în care sunt precizate zilele faste şi cele nefaste pentru îndeplinirea anumitor activităţi. Mai puţin apreciat decât Homer, Hesiod era considerat de greci drept unul dintre marii poeţi clasici, iar opera sa era studiată la şcoală.

Homer şi Hesiod, care au fixat regulile genului epic, au avut mulţi imitatori, însă nici unul dintre aceştia nu a mai compus epopei asemenea celor create de cei doi predecesori. Dintre acestea, merită, totuşi, să fie menţionate aşa-zisele Imnuri homerice, dedicate zeilor Demeter, Apollo şi Hermes, care au constituit sursa de inspiraţie pentru poeţii alexandrini şi romani.

Cea mai răspândită formă literară din perioada posthomerică a constituit-o poezia cântată (monodia), interpretată de poeţi şi acompaniată de liră sau de flaut (aulos). Aceste poezii se circumscriau în cadrul unor manifestări rituale, precum cele de tip liturgic (nomoi), sau sacre (paianoi sau dytiramboi), cântece de marş pentru procesiuni, coruri pentru dansuri, elegii războinice, cântece de victorie (epinikiai), cântece de dragoste, procesiuni funerare, îndemnuri civice etc. Ele făceau referire, în mod frecvent, la cetate şi la zeităţile protectoare ale acesteia. Din păcate, din opera acestor poeţi nu s-au mai consemnat decât unele fragmente. Pentru cei mai cunoscuţi poeţi ai acestui gen se număra se număra Therpandros din Lesbos, autor al mai multor nomoi şi muzician virtuos.

Sărbătorile şi spiritul marţial spartan au fost elogiate de poeţii Alcman din Sardes şi Tyrtaios, autori de elegii războinice din secolul VII î.Hr.

În schimb, Mymnermos din Colophon şi Arhilohos din Paros erau poeţi ai plăcerilor

153

vieţii, lirica lor caracterizându-se printr-un stil rafinat şi un ton vivace. Celebrul legiuitor Solon din Atena a compus elegii de inspiraţie civică, adresate

compatrioţilor săi. Arion din Metymna şi Stesihoros din Himera compuneau diferite imnuri cu conţinut

mitologic. Doi dintre cei mai străluciţi exponenţi ai acestei perioade au fost Alkaios şi Sapho,

poeţi lirici originari din Lesbos. Poezia lui Alkaios este străbătută de sentimentul iubirii neîmpărtăşite pe care o nutrea pentru Sapho, dar şi de invective politice adresate tiranului Pitakos din Mitylene. În schimb, poezia compusă de Sapho, de factură intimistă, evocă pasiunea arzătoare pe care o avea poeta pentru tinerele sale prietene şi discipole.

Hiporax din Ephes, care a trăit în secolul VI î.Hr., s-a remarcat printr-o poezie cu puternice nuanţe satirice, în timp ce Ibycos din Rhegion a fost un maestru al poeziei corale. Prietenul lui Ibykos, Anakreon din Teos, a fost unul dintre cei mai mari poeţi ai acestui secol. Opera sa a fost foarte apreciată de către tiranul Peisistratos din Atena. Anakreon a compus poeme erotice şi bahice, fiind, practic, creatorul lirismului graţios.

Pedant, orgolios şi pesimist, Theognis din Megara a compus elegii în care îşi exprima dispreţul aristocratic pentru luptele politice şi poporul de rând.

Cel care a fixat regulile odei triumfale a fost Simonides din Keos, favorit al Pisistratizilor, al principilor thessalieni şi al tiranilor din Grecia Mare (sudul Italiei) şi din Sicilia. În acelaşi timp, Simonides a fost un maestru al epigramei.

Însă poetul a cărui operă este cel mai bine cunoscută este Pindar din Theba, care a trăit în prima jumătate a secolului V î.Hr. O mare parte din opera sa s-a pierdut, dar au mai rămas patru cărţi din Epinikiai, închinate atleţilor victorioşi la marile jocuri panelenice. Marele liric theban ştia să facă anumite apropieri între mituri, al căror conţinut era investit cu înalte valenţe morale şi religioase. Limbajul său este dens şi strălucitor, dar obscur pe alocuri, fiind datorat consistenţei ideatice a discursului şi nu unei sintaxe şi unui lexic absconse. Opera sa s-a bucurat de o înaltă preţuire din partea grecilor.

Poezia greacă a atins apogeul prin Pindar, astfel încât nici unul dintre poeţii ulteriori ai acestei perioade nu s-a ridicat la înălţimea genialului theban.

Printre autorii de ode din secolul V î.Hr. s-a aflat şi Bachilides din Cos. La sfârşitul acestui secol au trăit Timotheos din Milet, din opera căruia s-a păstrat un poem pe papirus, intitulat Perşii şi Philoxenos din Kythera, autor de ditirambi. Aceşti poeţi au trăit şi au compus şi în prima jumătate a secolului IV î.Hr.

Antimachos din Colophon este considerat drept primul poet erudit, iar opera sa s-a bucurat de o oarecare apreciere în epoca elenistică.

După cum afirma Alfred Croiset, în Istoria literaturii greceşti, „grecii cu bună educaţie din secolul IV ştiau să compună o odă sau o elegie, fără să fie poeţi, aşa cum francezii din secolul XVIII puteau alcătui o epigramă sau o scrisoare în versuri”. Într-adevăr, în timp ce în secolele anterioare, poezia reprezenta principalul mijloc prin care scriitorii îşi expuneau ideile, iar genul liric era o specie literară privilegiată, în secolul IV poezia devine o preocupare accesorie şi uşor derizorie.

Genul poetic a renăscut în epoca elenistică, dar înmulţirea numărului bibliotecilor şi difuzarea cărţilor pe o scară mult mai largă a adus cu sine spiritul erudit. De o deosebită importanţă a fost activitatea filologilor Bibliotecii din Alexandria şi din alte instituţii similare, care au efectuat o analiză exigentă a textelor mai vechi. Erudiţii alexandrini au consacrat genul criticii literare, ei înlăturând interpretările şi adăugirile ulterioare şi clarificând dificultăţile de interpretare. Astfel, ei au restituit formele originare ale operelor mai vechi, alterate prin modificările operate de numeroşii copişti.

Dintre criticii operei lui Homer s-au distins Zenodotos, Aristophanes din Byzantion, Aristarchon din Samotrake, Apollodoros din Atena şi Krates din Malos.

În această perioadă au fost alcătuite şi dicţionare şi gramatici, în care erau culeşi

154

termenii şi expresiile rare (glossai). Poeţii au inclus în compoziţiile lor aceste glossai, care erau foarte apreciate de spiritele docte şi dădeau lucrării o notă de elevaţie. În felul acesta, poezia a devenit un joc rafinat şi subtil, bazat pe complicitatea dintre autor şi cititor. Publicul nu mai admira inspiraţia autorilor, ci erudiţia acestora. Opera literară a devenit o operă de virtuozitate, fiind supusă aprecierilor unui public avizat şi pretenţios. Din acest motiv, forma preferată a liricii elenistice este poemul scurt, cu efecte percutante. Din această perioadă s-a păstrat o singură epopee, Argonautika, compusă de Apollonios din Rhodos.

Maestrul lui Apollonios şi autorul „regulilor” care au fixat modelul poeziei savante a fost Callimachos, considerat drept cel mai mare poet al epocii elenistice. Imnurile lui Callimachos erau piese de circumstanţă, comandate cu ocazia anumitor sărbători religioase, fiind pline de referinţe erudite şi minuţios elaborate. Stilul dens şi bogăţia expresivă a operei lui Callimachos sunt comparabile cu cele ale lui Pindar.

Însă capodopera lui Callimachos este culegerea de poeme Aitiai (Cauzele), unde poetul alexandrin şi-a dat întreaga măsură a spiritului său erudit şi rafinat. Acestea conţin explicaţii ale diferitelor mituri şi ritualuri practicate în epoca sa. Cauzele se remarcă printr-o mare diversitate a temelor abordate, prin concizia şi rafinamentul expresiilor şi prin puterea de pătrundere psihologică. Din păcate, şi din această operă s-a pierdut o mare parte.

Însă preocupările lui Callimachos au fost mult mai largi. El a fost autorul unor studii de istorie şi etnologie, precum Întemeierea statelor insulare şi a cetăţilor, cu schimbările de nume; Obiceiuri barbare; Denumiri etnice; lexicografii: Felurite nume; Numele lunilor la diferite popoare şi cetăţi; un studiu de mitologie: Nimfele; o lucrarea aflată la originea „paradoxologiei”: Minunile întregii lumi prezentate în ordine geografică; un opuscul polemic îndreptat împotriva unui filosof peripatetician: Împotriva lui Praxiphanes.

Un gen foarte cultivat în epoca elenistică a fost polemica literară, care a fost practicat cu talent şi de Callimachos. Între poeţi erau organizate concursuri poetice, spiritul de emulaţie sau „agonistic” fiind deosebit de vivace în cetăţile greceşti.

S-au format şcoli care practicau doctrine diferite, animate de maeştri, între care se organizau concursuri în care publicul era luat drept judecător.

Genul lui Callimachos s-a exercitat şi în domeniul epigramei, gen literar care a cunoscut perioada sa de aur în epoca elenistică. Cei mai cunoscuţi epigramişti au fost Posidipos din Pella şi Philetas din Cos.

Un alt exponent de seamă al poeziei elenistice a fost sicilianul Theokritos, autorul unor poeme cu caracter pastoral, intitulate Idile.

Această literatură savantă presupunea existenţa unui public educat şi cultivat, fapt care nu ar fi fost posibil în absenţa unei educaţii liberale generalizate în cetăţile elenistice. Şcolile s-au răspândit în urma dorinţei cetăţenilor de a le oferi copiilor lor o cultură solidă. S-au păstrat numeroase inscripţii care consemnau donaţiile bogate ale unor cetăţeni generoşi sau ale suveranilor în vederea înzestrării şcolilor şi plăţii profesorilor. Un rol important îl juca gimnaziul, destinat unei educaţii multilaterale a tinerilor de bună condiţie, aflat sub patronajul „lui Hermes şi al Muzelor”. Manualele, caietele de şcoală pentru copiat şi exerciţii deveniseră instrumente curente ale profesorilor şi ale elevilor şcolilor elenistice.

b. Genul dramatic Teatrul îşi are originea în reprezentaţiile rituale consacrate zeului Dionysos. Corurile

executau în cinstea zeului un imn numit ditiramb. Acestei manifestări îi erau asociate procesiuni în care erau plimbate imaginile unui falos (sex bărbătesc), simbol al fecundităţii şi al regenerării universale. Din acest cortegiu (tiasos) făceau parte personaje costumate în piele de capră, care îi întruchipau pe satiri. Potrivit lui Aristotel (Poetica, IV, 1449 a), tragedia a apărut din ditirambi, cunoscuţi şi sub numele de tragos („cântecul ţapului”), animal închinat lui Dionysos. Poetul attic Thespis a avut iniţiativa de a pune să dialogheze un actor

155

(protagonistes) cu corul şi a introdus astfel un element dramatic în imnul liric. Astfel, primele reprezentări dramatice au avut loc la Atena, în timpul tiraniei lui Peisistratos.

Primul mare autor de tragedii a fost Phrynichos, ale cărui opere s-au pierdut. Acesta a compus, în 494 î.Hr., o tragedie inspirată dintr-un subiect: Căderea şi-a ales majoritatea subiectelor sale Miletului, Fenicienele, reprezentată 20 de ani mai târziu, care avea ca temă perioada ulterioară bătăliei de la Salamina. Însă Phrynichos din repertoriul mitologic. Acest exemplu a fost urmat, ulterior, de ceilalţi autori tragici greci.

Primul mare autor tragic athenian al secolului V î.Hr. a fost Aischylos (Eschil). Din acest moment, rolul corului s-a atenuat, treptat, în favoarea elementului liric şi al dialogului. Eschil a introdus al doilea actor (deuteragonistes). În tragediile lui Eschil predomină încă elementele arhaice, reprezentaţiile sale fiind fastuoase şi pline de o măreţie ce naşte sentimente de teamă în faţa justiţiei divine, Nemesis. Pentru Eschil, voinţa divină are sens, chiar dacă acesta este obscur. Poetul tragic era animat de un optimism lucid şi de o forţă morală interioară care îşi aflau fundamentul în vechile mituri şi credinţe, fără a exclude însă un examen profund al conştiinţei. Stilul lui Eschil este nobil, aproape emfatic, dar realist.

Din cele 90 de tragedii şi drame satirice compuse de Eschil nu s-au mai păstrat decât şapte (Rugătoarele, Perşii, Prometeu înlănţuit, trilogia Orestia: Agamemnon, Choeforele şi Eumenidele, Cei şapte contra Thebei).

Sophokles (Sofocle), al doilea mare tragic grec, aparţinea unei generaţii mai tinere decât cea din care provenea Eschil. Influenţat, la început, de acesta, Sophokles şi-a găsit, ulterior, un stil propriu. În viziunea sa, fiinţa umană este victima unui destin crud, ale cărui schimbări imprevizibile au răsturnat planurile oamenilor şi le-a umilit vanitatea. Sublimarea morală a eroilor creaţiilor sale se face cu preţul sacrificiului, măreţia acestora rezidând în condiţia lor tragică. Sophokles lasă un spaţiu mai larg libertăţii acţiunilor omeneşti şi le lasă posibilitatea de a-şi exprima şi reacţiile sufleteşti. Tonul este mai patetic şi mai alert, răsturnările de situaţii sunt potenţate la maximum în realizarea efectului dramatic. Eşecul protagoniştilor săi, personaje cu o mare putere de caracter şi o voinţă de neclintit, este redat într-o manieră antinomică cu iluminarea lor interioară în urma loviturilor destinului. Tragediile lui Sophokles nu provoacă, precum cele ale lui Eschil, un sentiment de tremendum, ele vădind compasiunea autorului pentru suferinţele personajelor sale. Măreţiei arhaice şi austerităţii stilului lui Eschil i-au luat locul spiritul raţional, matur şi echilibrat, care poartă marca nobilă a clasicismului. Sophokles a scris 123 de piese, din care s-au păstrat doar şapte: Trahinienele (Trakhiniai), Antigona, Oedip rege, Electra, Filoctet (Philoktetes), Electra şi Oedip la Colonos, Oedip la Colonos şi Antigona, dintre care ultimele trei aparţin trilogiei thebane.

Euripides a fost numit de Aristotel drept „cel mai tragic” dintre autorii antici greci, însă, în viziunea criticii moderne, este cel mai complex, sensibilitatea sa apropindu-l în mod semnificativ de dramaturgii actuali. În piesele sale îşi fac loc pasajele lungi, iar intervenţiile divine (deus ex machina) sunt mai frecvente. Numărul episoadelor dramatice şi al loviturilor de teatru este mai mare, reuşind să provoace compasiunea auditoriului faţă de suferinţele personajelor sale. Voinţa divină este imprevizibilă, muritorii suferă nenumărate lovituri din partea sorţii, pe care adesea nu reuşesc să le depăşească. Personajele lui Euripides sunt complexe, animate de puternice pasiuni, care sunt, de fapt, izvorul tragediei lor. Stările şi impulsurile acestora sunt redate cu o mare forţă de sugestie şi fineţe psihologică, Euripides fiind un adevărat maestru al redării dinamicii interioare a protagoniştilor. Lirismul său are mai multă graţie şi patetism, iar stilul este departe de măreţia lui Eschil şi de nobleţea lui Sophokles. Prin sensibilitatea şi nervozitatea care răzbat din ritmul pieselor sale, Euripides anunţă poezia elenistică. În acelaşi timp, însă, arta sa este mai puţin pură. Reprezentarea dramatică propriu-zisă este precedată de un prolog care este, de fapt, un monolog rostit de un personaj care prezintă tema piesei. Tiradele rostite de personajele sale conţin numeroase idei filozofice şi retorice, stilul este uneori preţios şi chiar frivol. Caracterul personajelor sale nu

156

reprezintă rezultanta unei tensiuni interioare, în care toate forţele se echilibrează, ci sunt mânate de impulsuri irezistibile care le mutilează umanitatea. Expresia sa este barocă, contrastând cu arhaismului lui Eschil şi cu clasicismul lui Sophokles.

Euripides a scris 92 de piese, din care s-au păstrat doar 19: Alcesta (Alkestis), Medeea, Hipolit (Hippolytos), Hecuba (Hekabe), Andromaca (Andromakhe), Heraclizii (Herakleidai), Rugătoarele, Troienele, Electra, Elena (Helene), Herakles furios, Ifigenia (Iphigeneia) în Taurida, Oreste (Orestes), Bacantele, Ciclopul, Resus (Rhesos), Fenicienele, Hipsipila, Antiopa (Antiope) şi Ion.

Încă de la sfârşitul secolului VI î.Hr., sicilianul Epiharmos a compus în dialect doric comedii care nu s-au păstrat, dar din sursele antice putem afla că acesta era foarte apreciat. De asemenea, la Megara, tradiţia scenelor comice era foarte viguroasă, acestea

La Atena, comedia (komodia) a luat naştere din manifestările cu caracter licenţios şi lasciv care însoţeau procesiunile falice consacrate lui Dionysos. Primul concurs de comedie la Atena a avut loc în anul 486 î.Hr. Prin tradiţie, participanţilor la Dionysii le era acordată marea îngăduinţă de a folosi toate mijloacele care puteau provoca ilaritate. Astfel, în mod paradoxal, poeţii îşi permiteau să îl ia în râs pe zeu, păstrându-şi, totuşi, credinţa sinceră în acesta.

Sunt cunoscute numele a aproape 40 de autori ai „comediei vechi”, acest gen fiind foarte gustat la Atena. Printre cei mai populari autori ai acestei perioade s-au aflat privilegiind o formă de umor grosolan. Magnes, Kratines, Pherekrates şi Eupolis.

Episoadele redate în comedii au prea puţină legătură cu realitatea, autorii urmărind să stârnească râsul prin artificii bufone şi numeroase aluzii la cotidian. Acţiunea este fantastică sau grotescă, fiind condusă de actorul principal în prezenţa unui cor de personaje pitoreşti. În comedii, eroul îşi atinge întotdeauna scopurile, în pofida obstacolelor întâlnite în cale. Corul exprimă, la începutul piesei, părerile autorului în legătură cu diferite subiecte, de obicei teme actuale, apoi urma o suită de scenete care înfăţişau consecinţele situaţiei, corul părăsea apoi scena. Autorii de comedie aveau deplină libertate în privinţa mijloacelor alese: calamburul, parodia literară rafinată, dar şi scatologia, obscenităţile şi injuria personală. Poezia cea mai subtilă stătea alături de comedia de observaţie şi de caracter.

Aristofan (Aristophanes) este, fără îndoială, cel mai ilustru reprezentant al „comediei vechi”. La acesta, tranziţia tonului de la stilul delicat la cel grosolan este abruptă şi surprinzătoare. Glumele sale sunt decoltate, iar aluziile politice la realităţi contemporane îi scapă cititorului modern. În schimb, verva şi farmecul său s-au păstrat intacte, până în prezent. Pe de altă parte, Aristofan este o preţioasă sursă istorică pentru realităţile politice din Atena celei de a doua jumătăţi a secolului V î.Hr. Aciditatea şi sarcasmul său nu vizau doar defectele oamenilor politic athenieni, care erau surprinse cu o uimitoare acuitate şi parodiate, ci şi disfuncţionalităţile mecanismelor instituţionale. Nici chiar marele om politic care a fost Perikles şi nici înţeleptul filosof Sokrates şi nici chiar zeii nu au scăpat de ironia lui Aristofan. El a scris 24 de piese, dintre care s-au păstrat doar 11: Convivii, Babilonienii, Acarnienii, Cavalerii, Norii, Viespile, Pacea, Păsările, Lysistrata, Thesmophoritele, Broaştele, Adunarea femeilor şi Phonotos.

În ultimele lui piese, în stilul lui Aristofan îşi face apariţia o nouă formă de comedie, numită „comedia medie”. Aceasta se caracterizează prin acordarea unui rol mai redus corului şi printr-o fantezie mai puţin bogată. De asemenea, satira socială face loc zugrăvirii caracterelor individuale şi intrigii, iar fantezia bufă este înlocuită de parodierea miturilor. Tonul grosolan şi obscen au fost înlocuite cu stilul „lumii bune”.

Pentru exponenţii acestei perioade, care se întinde între anii 350 şi 250, se numără Antiphanus, Alexis din Thurioi şi Philemon.

Cel mai mare autor al „comediei medii” a fost athenianul Menandros, care a trăit în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. Principalele sale piese sunt: Omul care se autopedepseşte (Heauton Timoroumenos), Mizantropul (Dyskohos), Arbitrajul (Epitrepontes), Samiana,

157

Eroul, Frumoasa cu părul tăiat (Perikeiromene) şi Linguşitorul. Menandros a fost apreciat şi imitat de autorii latini.

În perioada elenistică au fost compuse numeroase piese dramatice şi comedii, dar calitatea acestora nu se putea compara cu aceea a operelor clasice.

c. Proza istorică În literatura greacă, poezia precede cu mult timp apariţia prozei. Apariţia acestui gen

poate fi pusă în legătură cu progresele gândirii raţionale, ale preocupărilor legate de căutarea şi redarea adevărului. Acest tip de preocupare este numit, în limba greacă, historia. Obiectul acestei noi cercetări îl constituiau evenimentele umane şi cadrul geografic în care se desfăşurau. Din acest motiv, istoria şi geografia au fost inseparabile.

Homer a fost considerat de către greci drept primul istoric, întrucât în această perioadă nu opera deosebirea dintre istorie şi epopee.

Printre primele opere de ordin istoric se situează Întemeierea Colophonului, compusă în secolul VI î.Hr., de către Xenophanes. La începutul secolului următor, poetul Panyasis, unchiul lui Herodot, a scris Ionicele, în care relata întemeierea primelor cetăţi din Ionia, într-o perioadă foarte veche.

Un moment important l-a constituit opera lui Hekataios din Milet, care a trăit în ultima parte a secolului VI î.Hr. şi în anii revoltei ioniene. Hekataios este autorul unor Genealogii, o culegere de legende care erau interpretate prin prisma unui raţionalism naiv, dar şi a unei descrieri a întregului pământ locuit (Periegesis), operă care a fost folosită ca sursă de către Herodot. Lucrările lui Hekataios s-au păstrat fragmentar, ele vădind interes pentru etnografie şi un anumit spirit critic. Hekataios a perfecţionat hărţile geografice, al căror prim iniţiator a fost Anaximandros.

Din secolul V î.Hr. s-au păstrat numele mai multor „istorici”, precum Akusilaos din Argos, Charon din Lampsakos, Hellanikos din Mitylene şi athenianul Pherekydes.

Cel care a consacrat istoria ca gen este Herodot din Halicarnas. Supranumit şi „părintele istoriei”, Herodot, care a trăit în secolul V î.Hr., urmărea să îşi desfete şi să îşi instruiască, deopotrivă, cititorii. El şi-a fixat ca regulă fundamentală o redare cât mai obiectivă a faptelor. Herodot operează o critică severă a faptelor în cazul neconcordanţei între izvoare sau al unor relatări neverosimile, după criterii pe care le consideră valabile. Principalul merit al acestor criterii, care astăzi pot părea discutabile, îl constituie fundamentarea pe un principiu raţional. Principala preocupare a istoricului este de a reda în mod cât mai fidel adevărul şi de a surprinde legăturile cauzale. De asemenea, Herodot este preocupat să facă un portret cât mai fidel al personajelor remarcabile, să evoce diferite episoade într-o manieră vie şi pitorească, să consemneze gesturile considerate drept exemplare sau memorabile. Opera sa este presărată cu diferite reflecţii şi îndemnuri, dar şi cu elemente şi detalii spectaculoase. Herodot este un spirit curios, alert şi lipsit de prejudecăţi, informaţia sa este vastă, fiind bazată pe lecturi, dar şi pe cercetări personale. Deşi neîncrezător în poveşti, Herodot manifestă respect faţă de legile morale şi de zei. Herodot a redat lumea „barbară” cu aceeaşi căldură şi simpatie ca şi lumea greacă. Lectura lucrării sale, Istorii (Historiai), este plăcută, datorită scriiturii care conţine numeroase digresiuni şi detalii amuzante, urmate de revenirea la tema principală a discursului.

Născut la o generaţie după Herodot, Thoukydides (Tucidide) a făcut parte din aristocraţia atheniană. El s-a implicat în politică, fiind ales strateg. În urma unui atac eşuat asupra cetăţii Amphipolis, în timpul războiului peloponesiac, Tucidide a fost demis. El a continuat, totuşi, să urmărească evenimentele acestui război, pe care le-a relatat în Istoria războiului peloponesiac. Spre deosebire de Herodot, Tucidide nu recurge la digresiuni şi la anecdote. La acest fapt contribuia şi temperamentul său, care l-a determinat să adopte o metodă foarte diferită de „părintele istoriei”. Naraţiunea sa a fost construită foarte riguros din

158

punct de vedere cronologic, dar şi din punctul de vedere al concepţiei logice. Luciditatea şi tensiunea spirituală transpar în fiecare pasaj al acestei opere consacrate unei febrile căutări a adevărului. Tucidide încearcă să pătrundă cauzele profunde ale evenimentelor şi succesiunea logică a acestora. Scriitura sa este precisă, construcţia raţionamentelor este riguroasă şi clară. Prezentarea este rece, obiectivă, lipsită de orice preocupare faţă de pitoresc şi agreabil. În pofida severităţii tonului, specific strategului, pe alocuri apar accente patetice, dar controlate de un stil elaborat şi subtil. Tucidide reprezintă momentul de apogeu al prozei secolului V î.Hr., dialectul attic dovedindu-se a fi instrumentul intelectual ideal pentru acest istoric inteligent şi analitic. Tucidide a redat, în lucrarea sa, perioada primilor zece ani ai războiului peloponesiac (431-411).

Evenimentele petrecute în ultimii 10 ani ai acestui conflict, precum şi cele care au urmat, până în anul 362 î.Hr., au fost redate în Helenicele, de către athenianul Xenophon, unul dintre discipolii filozofului Sokrates. Xenophon a mai scris Anabasis, lucrare consacrată expediţiei Celor Zece Mii, la care a participat el însuşi, şi Kyropaedia, roman istoric referitor la educaţia regelui persan Cyrus II. Deşi stilul său este agreabil, viu, iar informaţiile sale erau corecte, Xenophon nu s-a ridicat, ca spirit, la înălţimea predecesorilor săi. Xenophon nu este preocupat de cauzele profunde ale fenomenelor istorice, recurge la o psihologie sumară, stilul este lipsit de realism şi profunzime, idealizarea personajelor marcante fiind utilizată frecvent.

Însă, în afară de aceste trei mari nume ale istoriografiei greceşti, s-au păstrat numele mai multor istorici din secolele V şi IV î.Hr., a căror operă s-a pierdut sau din care s-au conservat doar fragmente.

La începutul secolului IV î.Hr., Ctesias din Cnidos a scris o Istorie a perşilor, care a fost terminată de Dion din Colophon. Theopomp din Chios, care a trăit în secolul IV î.Hr., a scris un rezumat al istoriei lui Herodot şi o istorie a lui Filip II, regele Macedoniei. De asemenea, s-au conservat pe papyri (Helenicele de la Oxyrinchos), fragmentele unei lucrări istorice anonime din secolul IV î.Hr., care reda evenimentele din anii 396-395 î.Hr. Ephoros din Cumae şi-a redactat opera în a doua jumătate a secolului IV î.Hr., care a constituit prima încercare de a scrie o istorie universală. Opera sa a fost folosită, trei secole mai târziu, de Diodor din Sicilia, care a scris Biblioteca istorică. Au existat, totodată, mai mulţi istorici minori, attidografi, care şi-au consacrat operele istoriei Atticii.

Printre însoţitorii lui Alexandru cel Mare în marea expediţie asiatică s-a aflat şi un istoric, Onesikritos. Acesta, care era şi filosof al curentului cinic, a proiectat asupra regatului regelui indian Musicanos o imagine utopică. Însă şi alţi numeroşi însoţitori ai lui Alexandru în marea gestă asiatică sau contemporani ai săi, au avut preocupări care, la limită, se învecinează cu istoria, precum jurnalele, memoriile şi pamfletele. Printre aceşti autori se numără Ptolemaios I Soter, viitorul rege ale Egiptului, Aristotel din Casandreea (fost ofiţer în armata lui Alexandru), Callistenes (nepotul filozofului Aristotel), Eumenes din Cardea (secretarul lui Alexandru cel Mare), Diodor din Eritreea (asistentul lui Eumenes), Hieronymos din Cardia, Chares din Mitylene, Clitarhos din Alexandria (ofiţer în armata lui Alexandru), Nearhos (amiral al flotei macedonene), Anaximenes din Lampsakos, Marsyas din Pella, Dikaiarhos din Mesana, Hegesias din Magnesia, Timaios din Tauromenion, Philarhos din Naucratis, Sotiros din Alexandria, Hermippos din Sikyone, Duris din Samos, Agatarhides din Alexandria, Karistios din Pergam, Asklepiodes, Androsthenes, Medios şi Hegesandros. Din operele acestor autori nu s-au păstrat decât unele fragmente.

Istoria lui Alexandru cel Mare s-a transmis prin trei tradiţii: a. cea ştiinţifică, reprezentată de Flavius Arrianus (general şi om politic care a trăit la

curtea împăraţilor dinastiei Antoninilor, în secolul II d.Hr.); b. cea vulgară, reprezentată de Diodor din Sicilia, de Trogus Pompeius şi de Curtius

Rufus, şi c. cea reprezentată de Plutarh. Tradiţia vulgară a fost inspirată din scrierile lui Cleitarhos şi a lui Onesikritos, care

159

erau mari amatori de mituri şi paradoxuri. Opera lui Arrianos a fost inspirată de Efemeride (jurnalul oficial al expediţiei lui Alexandru), elaborate de Eumenes din Cardia, şi de scrierile lui Ptolemaios I Soter şi ale lui Nearhos.

Un alt nume important al istoriografiei elenistice este cel al lui Timaios din Tauromenion, care a trăit în ultima jumătate a secolului IV î.Hr. şi în prima jumătate a secolului următoare. Acesta a scris o istorie a Siciliei, care relatează evenimentele până în anul 264 î.Hr. Hieronymos din Cardia a scris o istorie care începe cu anul morţii lui Alexandru cel Mare (323 î.Hr.) şi sfârşeşte cu acela al morţii lui Pyrrhos (272 î.Hr.). Pilarchos din Naukratis a compus o istorie care cuprinde evenimente petrecute între invazia lui Pyrrhos în Pelopones (273 î.Hr.) şi moartea regelui spartan Cleomenes III (219 î.Hr.).

Cel mai mare istoric al epocii elenistice a fost Polybios. Născut la Megalopolis, în Pelopones, în jurul anului 200 î.Hr., a fost ales hipparchos (comandant al cavaleriei) Ligii Aheene în 169 î.Hr. După bătălia de la Pydna, fiind bănuit de simpatii promacedonene, Polybios a fost trimis la Roma ca ostatic, împreună cu alţi 1000 cetăţeni. Acolo, el a devenit prieten apropiat al lui Cornelius Scipio Aemilianus, cuceritorul Cartaginei, pe care l-a însoţit în toate expediţiile sale militare. Polybios a revenit în patria sa natală, unde a murit în jur de 120 î.Hr. Istoriile sale cuprindeau 50 de cărţi, din care s-au păstrat integral doar 5. În această lucrare, Polybios narează evenimentele cuprinse între 221 şi 146 î.Hr. El a mai scris în tinereţe o lucrare dedicată vieţii lui Philopoemen, un Tratat de tactică şi o lucrare de geografie. Pentru Istorii, lucrare de istorie universală, Polybios l-a ales ca model pe Tucidide, încercând să reconstituie şi să explice cucerirea romană. Polybios vedea în istoria elenismului o istorie universală a oikumenei (lumea locuită), dar care îşi pierduse dimensiunea civică. Aceasta avea să i-o confere Roma, viitoarea stăpână a lumii. Metoda lui Polybios este pragmatică, relatarea sa fiind făcută cu luciditatea şi logica riguroasă a unui militar şi om de stat. Polybios încearcă să surprindă resorturile profunde ale ridicării şi declinului marilor state. Formaţia de filosof al istoriei a lui Polybios este perfect ilustrată de paradigma evoluţiei ciclice (anakyklosis) a „constituţiilor”. Această teorie introduce, totodată, în istorie, şi aspectul politic, sub auspiciile viziunii stoice asupra universului, care cunoaşte faze de creştere, descreştere şi colaps, ciclul fiind reluat continuu. Cele şase forme de guvernământ sunt monarhia, care degenerează ulterior în tiranie, fiind înlăturată de democraţie, care, de asemenea, se degradează, ajungând ohlocraţie (anarhie). Ohlocraţia face necesară reapariţia monarhiei şi ciclul se reia la nesfârşit. Secretul puterii şi virtuţii romane constă în coexistenţa şi limitarea reciprocă a celor trei forme „bune” de guvernământ: monarhia, reprezentată de consuli, aristocraţia, întruchipată de Senat şi democraţia, reprezentată de adunările poporului.

Stilul lui Polybios este sec şi epideiktic (demonstrativ). El nu face nici o concesie retoricii, discursurile lipsind din opera sa. Polybios îi reproşează în permanenţă predecesorului său, Timaios, absenţa culturii filozofice şi aplecarea spre retorică; istoricul megalopolitan operează distincţii între cauze (aitia), pretext (profasis) şi începutul (arhé) unui fenomen istoric, pledând în favoarea principiului cauzalităţii. Pentru a-şi atinge obiectivele, Polybios a efectuat o severă critică comparativă a izvoarelor folosite.

Ultimii mari istorici ai epocii elenistice sunt Diodor din Sicilia, Strabon şi Dionysios din Halicarnas.

Diodor era originar din oraşul sicilian Agyrion şi născut în jurul anului 90 î.Hr. El a întreprins numeroase călătorii în Asia şi în Europa, unde s-a documentat pentru vasta sa Bibliotecă Istorică. Aceasta este alcătuită din 40 de cărţi, care încep cu epoca mitică şi se încheie cu expediţia lui Caesar în Britania, în 54 î.Hr. În opera sa nu apar numai informaţii istorice, ci şi date de ordin geografic şi etnografic. Din operă s-au păstrat integral cărţile 1-5, care redau istoria popoarelor orientale, a grecilor, iberilor şi etruscilor şi 11-12 (sec. V î.Hr. – începutul secolului III î.Hr.), precum şi fragmente din cartea a 6-a, 11-17 (perioada 480-323) şi 17-20 (323-302). Lucrarea a fost concepută sub forma unui compendiu, Diodor intenţionând să scrie o adevărată istorie universală.

160

În ceea ce priveşte, însă, lipsa de discernământ în stabilirea cronologiilor şi absenţa originalităţii, criticile la adresa lui Diodor sunt întemeiate. Puterea sa de sinteză era redusă, lucrarea sa fiind un compendiu de date care nu sunt diferenţiate, ordonate în raport cu o logică internă. Spre deosebire de Polybios, în a cărui operă soarta (Tyché) ocupa un rol nesemnificativ, aceasta este frecvent invocată de Diodor, fapt care scade valoarea criticii comparative a surselor practicate de acest istoric. Diodor nu face abuz de retorică, dar, în acelaşi timp, stilul său este plat şi lipsit de savoare.

Cu toate acestea, opera lui Diodor este foarte utilă din punctul de vedere al informaţiei, în special asupra istoriei Siciliei, a epocii lui Filip II şi Alexandru cel Mare şi a perioadei diadohilor. De asemenea, lucrarea sa cuprinde informaţii referitoare la istoria Dobrogei şi la geţi.

Dionysios din Halicarnas a trăit aproape întreaga viaţă la Roma. El a scris, începând cu anul 8 î.Hr., o Istorie veche a Romei, în 20 de cărţi, din care s-au păstrat 11 aproape în întregime şi numeroase fragmente din celelalte. Lucrarea sa tratează perioada cuprinsă între întemeierea Romei şi primul război punic. La fel ca şi în cazul lui Diodor, opera lui Dionysios este redactată în acelaşi stil lipsit de relief şi de imaginaţie. Dionysios tratează cu aceeaşi neglijenţă critica surselor şi cronologia. Tonul său este panegirico-apologetic, iar referirile la familia, religia şi instituţiile romane lipsesc.

Strabon a fost contemporan cu împăratul Augustus şi era originar din oraşul Amaseea din Pont. A aderat la stoicism în tinereţe şi a efectuat mai multe călătorii în Asia Mică, Grecia, Italia şi Egipt, în timpul cărora s-a documentat pentru viitoarea sa lucrare, Comentarii istorice, publicată în 47 de cărţi. Aceasta este o lucrare de istorie universală, cuprinzând perioada 146-27 î.Hr. Ulterior a scris Geografia, în 17 cărţi, care este sigura operă geografică a antichităţii păstrată aproape integral până în prezent. După o scurtă introducere în studiul acestei discipline, lucrarea continuă cu descrierea Europei, Asiei şi a Africii. Influenţa lui Polybios asupra operei sale este vizibilă: asemenea marelui istoric megalopolitan, Strabon a optat pentru viziunea enciclopedică asupra ţinuturilor descrise. Geografia conţine informaţii preţioase de ordin istoric, cultural şi mitologic şi este valoroasă prin ţinuta sa ştiinţifică. Printre informaţiile de ordin geografic şi istoric, se regăsesc şi cele referitoare la Dacia.

d. Filozofia, retorica şi etica În paralel cu dezvoltarea prozei istorice, în lumea greacă şi-a făcut apariţia reflecţia de

tip filozofic, ambele fiind reflexe al începuturilor gândirii raţionale şi abordării de tip ştiinţific. Astfel, primii „oameni de ştiinţă” sunt şi primii filozofi.

Primele investigaţii de tip ştiinţific şi filozofic sunt legate de preocupările „iubitorilor de înţelepciune” (philosophoi) ionieni. Printre aceştia se numără Thales din Milet şi Pythagoras din Samos (exilat ulterior la Crotona, în Italia), care au trăit la cumpăna dintre secolele VII şi VI î.Hr.

Thales, emancipându-se de mitologie, a fost printre primii gânditori greci care a încercat să dea o explicaţie raţională fenomenelor naturii. El a aşezat la baza existenţei universului o materie primordială, pe care a numit-o „apa”. În domeniul astronomiei, Thales a fost adeptul teoriei geocentrismului; de asemenea, a studiat mişcarea astrelor şi a determinat cauza eclipselor. Thales a avut şi preocupări ţinând de domeniul matematicii, el fiind autorul unor teoreme din geometrie care îi poartă numele. În epoca elenistică el a fost considerat drept unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii antice.

Pythagoras (Pitagora) a întemeiat la Crotona o comunitate religioasă şi politică, care a constituit un model pentru cetăţile greceşti din Italia. Ordinul religios întemeiat de Pitagora urmărea separarea sufletului de corp prin voinţă pentru a intra în contact cu divinul. Curând, regimurile politice instituite după modelul şcolii lui Pitagora au devenit nepopulare şi adepţii acestuia au fost nevoiţi să se exileze la Metapontum. Pitagora a fost primul gânditor care s-a

161

referit la filozofie ca la o disciplină aparte. La baza sistemului său filozofic se afla un model matematic, bazat pe numere, care ar constitui principiul şi sursa existenţei. Concepţia sa este dualistă, opusă filozofilor ionieni, fiind întemeiată pe existenţa materiei amorfe primordiale (haos), şi a focului central, sursa raţionalităţii. Practicant al ascezei mistice, Pitagora a fost, totodată, cel care a descoperit baza matematică a intervalelor muzicale. El susţinea că muzica reprezintă o formă elevată de manifestare a universului şi o cale spre purificarea sufletului. Filozofia lui Pitagora cuprinde şi o serie de interdicţii de ordin moral, alimentar, comportamental. Este dificil de deosebit între nucleul originar al filozofiei sale şi creaţia discipolilor săi, mai ales din cauză că Pitagora nu a scris nimic. Figura lui Pitagora a fost înconjurată de o aureolă de mit, care a fost amplificată ulterior de romani şi în epoca modernă.

Un alt filozof din Milet, contemporan cu Thales, Anaximandros, a manifestat, de asemenea, preocupări pentru matematică, astronomie, ştiinţele naturii şi geografie. El a identificat în apeiron principiul esenţial aflat la temelia universului. Apeiron-ul este esenţa externă, invizibilă, indefinită şi aflată în mişcare permanentă.

Anaximenes, originar, de asemenea, din Milet, a identificat aerul ca fiind elementul primordial din care au luat fiinţă celelalte elemente.

Xenophanes din Celophon, poet şi „teolog”, a elaborat un sistem potrivit căruia universul este guvernat de un singur zeu, impersonal, în timp ce politeismul antropomorf îi apărea ridicol.

Discipolul acestuia, Parmenides din Eleea, făcea o distincţie netă între percepţia senzorială şi cea oferită de raţiune. Scopul filozofiei este descoperirea adevărului, aletheia, care este unic, imobil, imuabil şi nu poate fi surprins decât de gândire. Diversitatea lumii şi mişcarea sunt, în opinia lui Parmenides, înşelătoare.

Zenon din Eleea, care a trăit în secolul V î.Hr., a fost discipolul lui Parmenides. El a dezvoltat teoria lui Parmenides, demonstrând, prin reducere la absurd, că mişcare a şi pluralitatea sunt iluzorii. Aristotel îl considera pe Zenon drept părintele dialecticii.

Empedokles din Akragas, contemporan cu Zenon, considera că universul s-a format prin combinarea celor patru elemente primordiale, externe şi imuabile: pământul, apa, aerul şi focul. Procesul de unire şi de separare este provocat de două forţe universale, iubirea (philotes) şi ura (neikos), prin care iau naştere şi dispar toate entităţile. Acţiunea celor două forţe e determinată de un principiu superior, necesitatea (ananke). Pentru Empedokles, materia şi energia nu pot exista separat.

Născut la Ephes, la jumătatea secolului VI î.Hr., Herkleitos (Heraclit) constituie o figură aparte în cadrul curentelor filozofice ioniene din această perioadă. Personalitate enigmatică, Heraclit nu a aparţinut nici unei şcoli filozofice şi nici nu a creat un curent. El îi dispreţuia atât pe Homer şi pe Hesiod, cât şi pe pitagoricieni şi pe filozofii „materialişti” ionieni. Meditativ, solitar şi ermetic, el şi-a atras porecla de „obscurul” (skoteinos). Spre deosebire de contemporanii săi, Heraclit considera că principala caracteristică a universului era schimbarea, mişcarea permanentă, sintetizată prin expresia panta rhei („totul curge”). Elementul primordial este, credea Heraclit, focul viu, dar şi factorul motor care generează celelalte elemente. Heraclit a fost un strălucit dialectician, el punând în evidenţă, în mod constant, caracterul contradictoriu al lucrurilor, dar şi complementar, în acelaşi timp, în virtutea logos-ului.

Anaxagoras din Clazomenai s-a stabilit la Atena, unde a intrat în cercul cultural patronat de Perikles. Pe lângă preocupările filozofice, Anaxagoras avea cunoştinţe vaste din domeniul matematicii, astronomiei şi ştiinţelor naturii, fiind apreciat de contemporani pentru cultura sa enciclopedică. Orientarea sa filozofică materialistă i-a atras acuzaţia de impietate (asebeia). Asemenea celorlalţi filozofi ionieni, Anaxagoras era preocupat de problema genezei universului. În concepţia sa, Universul este alcătuit din mici particule elementare, eterne, care sunt angrenate într-o mişcare haotică. Mişcarea acestora a fost ordonată de un principiu numit nous (raţiunea, inteligenţa). Prin ordonarea mişcării particulelor elementare (homoiomeriai) a

162

luat naştere universul. Separarea şi dispersarea acestor elemente stă la baza tuturor fenomenelor universului. În universul lui Anaxagoras nu există loc pentru zei, a căror existenţă este negată de către filosoful ionian. Pentru Anaxagoras, soarele era o masă de metal incandescent şi aştrii asemenea Pământului. Meteoriţii, eclipsele de Soare şi inundaţiile sunt simple fenomene naturale. Învăţătura sa a fost cuprinsă în lucrarea Despre natură (Peri physeos), din care s-au păstrat fragmente.

Discipol al lui Zenon din Eleea, Leucip (Leukippos) a fondat, după 450 î.Hr., la Abdera, propria şcoală filozofică. Leucip este fondatorul teoriei „materialiste”, potrivit căreia la baza existenţei se află particule invizibile, atomoi (atomii).

Teoria a fost preluată şi dezvoltată de principalul său discipol, Demokritos (Democrit), care a dezvoltat-o într-un adevărat sistem filozofic. Atomii, particule solide, invizibile, imperceptibile, necreate şi eterne, aflate într-o continuă mişcare, alcătuiesc, prin combinarea lor, toate obiectele şi fenomenele care constituie universul, atât cele materiale, cât şi sufletul uman. Spre deosebire de ceilalţi filozofi, Democrit susţine teza infinităţii lumilor. El opune mitului vârstei de aur teoria dezvoltării ascendente a societăţii omeneşti. Forţa motrice care determină evoluţia istoriei umane sunt necesităţile oamenilor (chreia).

Gândirea filozofică grecească a făcut un nou pas pe calea raţionalizării, marcat de accente sceptice, odată cu apariţia sofiştilor. Filozofi itineranţi, cu un discurs seducător, prin forma sa, aceştia au fost primiţi cu entuziasm, la început, la Atena. Ei dădeau lecţii de elocvenţă şi dialectică, primind, în schimb, bani peşin. Atât Protagoras, cât şi discipolul său, Gorgias, aduceau critici necruţătoare ordinii existente şi chiar celei religioase. Relativismul moral şi scepticismul religios al sofiştilor le-a adus acuzarea de asebeia, motiv pentru care au fost determinaţi să părăsească Atena. Specificul filoszfiei sofiste poate fi ilustrat prin aforismul atribuit lui Protagoras, potrivit căruia „omul este măsura tuturor lucrurilor”.

Gândirea sofiştilor au avut o influenţă majoră asupra filozofilor aparţinând curentului sceptic. În schimb, Socrate şi Platon au combătut în mod sistematic tezele sofiştilor, criticând detaşarea discursului acestora de morală şi etică. Cu toate acestea, Gorgias, Protagoras şi Prodikos sunt primii care au definit cu rigoare şi precizie proprietatea termenilor şi cerinţele stilului. Raţionamentele lor aveau o finalitate practică, fiind destinate persuadării auditoriului. Treptat metoda sofiştilor a degenerat în raţionamente specioase, iar termenul care desemna curentul căruia îi aparţineau aceştia a căpătat valenţe peiorative.

Odată cu sofiştii şi, mai ales, cu Sokrates, centrul de interes al demersului filozofic s-a deplasat dinspre speculaţia cosmogonică spre cercetarea interiorului sufletului omenesc. Acest fapt a condus la o adoptare, de către moderni, a unei convenţii prin care toţi filozofii anteriori acestei perioade au fost numiţi „presocratici”. Născut la Atena în jur de 470 î.Hr., Sokrates nu şi-a părăsit niciodată cetatea natală. Tema centrală a gândirii lui Sokrates este ilustrată prin formula înscrisă şi pe frontispiciul templului lui Apollo de la Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Principala preocupare a lui Sokrates au constituit-o observaţia psihologică şi reflecţia morală. Expert în arta verbală a sofiştilor, Sokrates şi-a concentrat atenţia asupra vieţii zilnice, folosindu-şi inteligenţa şi raţionamentele pentru a înainta, treptat şi metodic, pe calea cunoaşterii adevărului, pe care îl descoperea la capătul unor controverse cu partenerii săi de discuţie. În pofida meritelor lui, Sokrates a fost condamnat la moarte de concetăţenii săi în 399 î.Hr., fiind acuzat de impietate şi de corupere a tineretului. Sokrates nu a scris nimic, filozofia sa parvenindu-ne prin intermediul lui Platon, unul dintre discipolii săi. Acest fapt a contribuit la adâncirea enigmei şi a caracterului bizar care înconjoară figura acestui original gânditor.

Platon s-a născut la Atena, într-o familie aristocratică, în jurul anului 427 î.Hr. În tinereţe a călătorit la Megara, în Egipt, la Cyrene, la Tarent şi Syracusa, unde a studiat filozofia pythagoreică. Ulterior, el a fost influenţat în opera sa de modelul lui Archytas din Tarent, matematician şi strateg, pentru a alcătui portretul ideal al filozofului-rege. Platon a fost profund marcat, în tinereţe, de regimul Celor Treizeci de Tirani şi de sentinţa nedreaptă

163

pronunţată de poporul athenian împotriva maestrului său, Sokrates. El a încercat să exercite asupra tiranilor syracusani o influenţă în materie de conducere politică, în două rânduri, însă a fost, de fiecare dată, alungat. Revenit la Atena, el a înfiinţat o şcoală proprie, numită Akademia, după numele grădinii consacrate eroului Akademos, unde se afla aceasta. Platon a murit la Atena, în 347 î.Hr.

Filozoful atenian a scris 29 de dialoguri, însă tradiţia i-a atribuit alte 12, precum şi numeroase scrisori şi colecţii de definiţii. În dialogurile de tinereţe (Apărarea lui Socrate, Criton, Ion, Hippias Maior, Hippias Minor, Alkibiades, Laches, Charmides, Statul – partea I, Eutyphron şi Lisis), Platon evocă şi elogiază figura lui Sokrates. În această perioadă, Platon este încă puternic influenţat de gândirea maestrului său. Acestea sunt cunoscute sub numele de aporetice (aporia – impas, dificultate), Platon lăsându-l pe cititor să găsească singur explicaţiile scrierilor sale. În perioada de maturitate, Platon a scris marile sale dialoguri, în care este vizibilă influenţa pythagoreică: Menon, Symposion (Banchetul), Phaidon, Politeia (Republica), Phaidros şi Statul (cărţile II – X). În cadrul acestora, Platon a dezvoltat doctrina ideilor, aplicată în mai multe domenii: politică, metafizică, etică şi estetică. Dialogurile târzii (Teaithetos, Parmenides, Sophistes (Sofistul), Politikos (Politicul), Timaios şi Nomoi (Legile), redactate la bătrâneţe au fost consacrate unei reconsiderări a doctrinei ideilor.

Sistemul filozofic al lui Platon este deosebit de complex, fapt care face foarte dificilă o prezentare sintetică a acestuia. Mai mult, gândirea sa a suferit o permanentă evoluţie şi transformări profunde, particularităţile stilistice şi calitatea literară complicând interpretarea şi sistematizarea.

În centrul sistemului platonician se află ideile, care nu reprezintă o noţiune abstractă, extrasă din experienţă, ci au o existenţă apriorică. Fenomenele şi obiectele naturale sunt imitaţii imperfecte ale ideilor, fiind reale doar în măsura în care participă la modelul ideal. În identificarea valorilor obiective, Platon utilizează metoda dialectică. Cunoaşterea adevărului rezultă nu în urma realităţii sensibile, ci a construcţiilor intelectului. Ideile au o realitate obiectivă, independentă de opiniile oamenilor. Pentru Platon, matematica este ştiinţa şi instrumentul de lucru ideal. Cu ajutorul acestei metode de investigaţie, filosoful atinge valoarea supremă, Binele, perceput sub trei aspecte: frumuseţea, proporţia şi adevărul. Obiect al cunoaşterii autentice, acesta devine criteriul suprem de valoare. Reflectarea sa în arta de a trăi îşi află expresia completă în politică. Aceasta, la rândul său, ocupă, potrivit lui Platon, locul privilegiat între celelalte ştiinţe. Platon expune, în Republica, modelul ideal al cetăţii, care va fi condusă de filozofi, singurii cunoscători pertinenţi ai Binelui, deoarece au cunoştinţa deplină a valorilor supreme. În cetatea ideală există trei clase sociale (înţelepţii, războinicii şi producătorii), care reprezintă cele trei părţi ale sufletului (raţiunea, instinctul de apărare şi instinctele primare).

Platon susţine ideea nemuririi sufletului, pornind de la ipoteza cunoaşterii datorită capacităţii de a sesiza adevărul, de către esenţa (ideea) la care se raportează umanitatea. În cosmologia platoniciană, sufletele sunt la fel de vechi ca şi universul, ele aflându-se în continuă migrare de la un trup muritor la altul.

Odată cu Platon, dialogul literar-filozofic atinge perfecţiunea, atât în privinţa conţinutului, cât şi a mijloacelor, stilului şi calităţii limbii utilizate. Platon nu foloseşte doar metoda dialectică, referinţele literare, mitologice, precum şi exprimarea poetico-alegorică fiind prezente în numeroase dialoguri. În opera sa apar numeroase expresii arhaice sau specifice altor genuri literare. Platon este considerat, totodată, unul dintre marii maeştri ai prozei în dialect attic, care a atins, în opera sa, culmi care nu au mai fost atinse ulterior. În perioada sa de elaborare, teologia creştină a fost puternic influenţată de teoria platoniciană a ideilor. Influenţa lui Platon va fi foarte mare şi în scolastica medievală, dar va beneficia de un adevărat cult în perioada Renaşterii şi în epoca modernă.

Alţi discipoli ai lui Sokrates au fondat sisteme filozofice diferite. Unul dintre aceştia, Antisthenes, a fondat şcoala cinică, denumită astfel după numele „Porticului Câinelui”

164

(Kynosarges), unde se reuneau discipolii săi. Filozofii cinici manifestau un dispreţ suveran faţă de convenţiile şi principiile care reglementau funcţionarea societăţii, considerând că omul trebuia să ducă o existenţă la limita necesarului supravieţuirii. Cel mai ilustru reprezentant al acestui curent a fost, fără îndoială, Diogene din Sinope, contemporan cu Alexandru cel Mare şi discipol al lui Antisthenes. Acesta, care se considera drept „un cetăţean al lumii”, locuia într-un butoi, purta, în permanenţă, aceeaşi haină, cerşea pentru a trăi, dar, în acelaşi timp, îşi batjocorea concetăţenii pentru modul lor de viaţă.

Aristip (Aristippos) din Cyrene, un alt discipol al lui Sokrates, a abandonat ideile maestrului său, pentru a fonda, în cetatea sa natală, o altă şcoală filozofică. Doctrina sa este dificil de reconstituit, însă, se pare că avea ca idee centrală plăcerea (hedone), motiv pentru care filozofia sa este numită hedonism. Hedoniştii ignorau logica şi fizica, în favoarea exclusivă a eticii. Ei susţineau că singura cale de cunoaştere erau simţurile, rol pe care îl refuzau intelectului şi raţiunii.

Ştiinţa practică a raţionamentului, inaugurată de sofişti, a evoluat, în cursul secolului II î.Hr., atingând apogeul în cel următor. Ea şi-a aflat, ca teren predilect de manifestare, retorica politică şi practica judiciară. Pledoariile judiciare nu erau rostite întotdeauna de cei care le redactau. Spre exemplu, metecul Lysias, care fusese ruinat în urma confiscărilor Celor Treizeci şi-a câştigat existenţa ca logographos (autor de discursuri), scriind discursuri pentru pledanţi. Discursurile sale strălucesc prin claritate, rigoare a raţionamentului şi firesc, la fel a procedat şi retorul Isokrates (Isocrate), care a întemeiat şi o şcoală de retorică. Opera sa principală îl reprezintă Panegiricul, discurs destinat a fi rostit cu ocazia Jocurilor Olimpice din 380 î.Hr., în care aducea un elogiu patriei sale Atena. Pe de altă parte, Isocrate consideră că Ellada îşi irosise energiile în luptele dintre cetăţi, motiv pentru care aceste războaie fratricide trebuiau să înceteze, pentru ca întreaga energie a lumii greceşti să fie concentrată împotriva Imperiului Persan. În viziunea sa, Grecia trebuia să fie unificată sub hegemonia unei singure cetăţi care să conducă marea expediţie asiatică. Realizând că Atena nu mai este capabilă să asume acest rol, Isocrate şi-a îndreptat atenţia spre Macedonia, devenind un sincer admirator al lui Filip II.

O viziune radical opusă lui Isocrate avea oratorul patriot Demosthenes, pentru care acceptarea hegemoniei macedonene echivala cu sfârşitul independenţei cetăţilor greceşti. Acesta ţi-a pus întreaga energie în serviciul Atenei, încercând în repetate rânduri să îşi convingă concetăţenii să abandoneze inerţia şi să acţioneze energic împotriva Macedoniei. Discursurile sale, Filipicele (îndreptate împotriva lui Filip II) se remarcă prin patriotismul ardent şi prin elocinţa lor directă şi vibrantă. Nici unul dintre marii oratori athenieni, precum Hypperides sau Lycourgos, care erau partizani ai lui Demosthenes, nu au atins nivelul elocinţei acestuia, şi nici abilul său adversar, Eskines. Aceşti oratori sunt ultimii apologeţi şi apărători ai măreţiei şi libertăţii Atenei, în perioada în care marea cetate elenă şi întreaga Grecie urmau să îşi piardă independenţa. În perioada elenistică, retorica va înregistra un declin, ajungând să fie un simpul exerciţiu de şcoală. Dimensiunea civică şi ipostaza eroică a retoricii s-au sufocat în absenţa mizei esenţiale a conţinutului ei, reprezentat de libertatea politică.

Aristotel (384-322 î. Hr) a fost cel mai strălucit discipol al lui Piaton, dar s-a îndepărtat de ideile maestrului său. După moartea lui Piaton, conducerea Akademiei a fost luată de nepotul său Speusippos. Originar din Stagira, Aristotel era fiul medicului regelui Macedoniei. După ce şi-a petrecut tinereţea în cercul lui Piaton, Aristotel a plecat, după moartea maestrului (348-347 î.Hr.) de la Atena şi a predat filozofia la Assos, în Mysia şi la Mitylene, în Lesbos. Între anii 343-342–340, el a stat le curtea regelui Filip II al Macedoniei şi a fost maestrul fiului acestuia, Alexandru.

După moartea lui Filip II, Aristotel a plecat la Atena, unde a înfiinţat o şcoală proprie, numită Lykeion sau Perpatos; şcoala sa mai era numită şi peripatetică, deoarece discuţiile aveau loc în timpul unor plimbări (peripateo – a se plimba). Aristotel s-a îndepărtat de

165

doctrina ideilor, profesată de Platon, şi s-a îndreptat spre studiul faptelor şi analiză. Pentru stagirit, reflecţia filozofică era condiţionată de erudiţie, iar sinteza, sistemul trebuiau să fie precedate de studiu şi cercetare. Metoda ştiinţifică inaugurată de Aristotel era şi rodul formaţiei sale de medic. Opera sa cuprinde aproximativ 400 de lucrări, dintre care s-au păstrat doar 47 de titluri. O parte din lucrări au fost destinate publicării (exoterice), în timp ce o altă parte erau consacrate cunoaşterii numai de către iniţiaţi. Printre lucrările exoterice se numără Eudemos sau Peri Psyches (Despre suflet) în care abordează doctrina nemuririi sufletului, Peri rhetorikes (Despre retorică), Peri philosophias (Despre filozofie), Protreptikos (Introducere în filozofie, în care este definit omul politic) şi Peri dikaiosynes (Despre dreptate). În aceste lucrări, gândirea lui Aristotel este tributară, încă, în mare măsură, lui Platon.

În timp ce platonicienii clasificau principalele direcţii ale discursului filozofic în probleme etice, fizice şi dialectice (logice), Aristotel distinge între filozofia teoretică (teologie, matematică, fizică), filozofia practică (etică, politică) şi filozofia poetică. Problemele din prima categorie au fost tratate de Aristotel în lucrările Metafizica, Fizica, Despre cer, Meteorologicele, Istoria animalelor şi Despre suflet. Cele mai ilustrative lucrări pentru filozofia practică a lui Aristotel sunt Politica, Etica nicomahică, Organonul şi Constituţia atenienilor. În Politica, Aristotel a prezentat constituţiile a 158 de cetăţi greceşti pornind de la analiza formelor de conducere. El consideră fericirea drept scopul ultim al activităţilor umane. Binele suprem este transcendent şi greu de definit, astfel încât omul trebuie să abandoneze această iluzie şi să caute să obţină cel mai mare bine posibil, care este realizabil. Condiţia de bază a fericirii o constituie activitatea şi, în primul rând, cea politică. Potrivit lui Aristotel, antropos zoon politikon („omul este un animal politic”).

Însă, asemenea lui Platon, Aristotel consideră că filozoful este depozitarul ştiinţei universului. În acest scop, el foloseşte metoda inductivă care presupune studiul obiectelor reale pentru a identifica esenţa. O primă condiţie a metodei inductive o constituie descoperirea categoriilor cu ajutorul cărora se ajunge la episteme (cunoaşterea ştiinţifică). Acestea sunt: esenţa sau substanţa, calitatea, cantitatea, relaţia, timpul, locul, acţiunea, pasiunea şi posesiunea. Cunoaşterea autentică, prin care se ajunge la descoperirea esenţei, are în vedere patru cauze: materială, formală, eficientă şi finală. La originea Universului, susţine Aristotel, se află un principiu de natură spirituală, nedeterminată, motorul prim al mişcării.

În ce priveşte fizica, Aristotel postulează trei principii de mişcare: forma, care defineşte ceea ce devine un lucru; privarea de formă, care reprezintă punctul de plecare al devenirii formei şi substratul ca materie, care se conservă în timpul mişcării/transformării. Cauza finală şi principiul organizator este natura; pentru fiinţele vii, natura este sursa de mişcare esenţială. Pentru Aristotel, sufletul nu era independent de materie şi, spre deosebire de sufletul material (nous), el este un principiu vital caracteristic oricărei fiinţe vii.

În concepţia lui Aristotel, logica nu este o ştiinţă, ci un instrument (organon), al cărui obiect de acţiune este omul, motiv pentru care lucrarea sa dedicată logicii a fost intitulată Organon.

Filozofia lui Platon şi-a găsit, însă, câmp de manifestare şi în domeniul artei şi al retoricii. În Retorica, Aristotel a realizat prima fundamentare teoretică a acestei discipline. Filosoful stagirit considera că discursul retoric trebuie să pornească de la cunoaşterea caracterului şi a pasiunilor. În Poetica, Aristotel emite principiile generale ale artei care, ulterior, vor căpăta caracter normativ. Pentru Aristotel creaţia artistică este un act de mimetism, de imitare a actului de creare a vieţii (mimesis). Funcţia spirituală a artei constă în purificarea pasiunilor sufletului (katharsis).

Formaţia lui Aristotel a fost enciclopedică, el incluzând în sfera sa de interes toate domeniile cunoaşterii din epoca sa. El poate fi considerat adevăratul creator al limbajului filozofic şi al metodei ştiinţifice de investigare.

Cele două mari curente filozofice, întemeiate în jurul şcolii lui Platon (Akademia) şi a

166

lui Aristotel, vor continua să existe şi în perioada elenisticã, însă, alături de acestea, vor apărea altele noi. Dacă în secolul IV î.Hr., diferenţele de ordin doctrinar dintre diferitele curente erau bine fixate, în epoca elenistică, acestea se vor estompa, spiritul eclectic al epocii elenistice a făcut ca şcolile filozofice să introducă în doctrinele proprii elemente ale altor curente, influenţându-se reciproc.

În ceea ce priveşte Academia platoniciană, primii discipoli ai fondatorului acesteia au respectat, în general, doctrina maestrului lor. Speussipos a substituit însă ideii de Bine, cele zece idei ale lui Pythagora. Influenţa curentului pythagoreic s-a făcut simţită şi asupra lui Xenokrates din Chalcedon, un alt ilustru reprezentant al Academiei Vechi, acesta considerând sufletul drept un număr care se mişcă.

În perioada Academiei Medii (secolele III-II î.Hr.), platonicienii au renunţat, parţial, la dogmatismul predecesorilor lor, introducând în sistemul lor unele elemente aparţinând curentului sceptic. Potrivit reprezentanţilor acesteia, criteriul adevărului este judiciosul, care permite propagarea efectelor unei acţiuni juste şi după înfăptuirea ei, Cei mai de seamă reprezentanţi ai Academiei medii sunt Arkesilaos din Pitane în Eolida (secolul III î.Hr.) şi Carneades din Cyrene (secolul II î.Hr.).

Academia Nouă (secolul I î.Hr.) s-a aflat sub influenţa stoicismului. Reprezentanţii acesteia, Clitomahos, Philon din Lariss şi Antiochos din Askalon, afirmau că adevăraţii continuatori ai lui Platon nu sunt Arkesilaos şi Carneades, ci stoicii. În această perioadă, Academia va reveni la dogmatism.

La conducerea şcolii peripatetice (Lykeion), lui Aristotel i-a succedat Teophrastos, autorul unei opere vaste, din care nu s-a păstrat, din păcate, decât Caracterele, lucrare ţinând de domeniul psihosociologiei. Peripateticienii au dovedit aceeaşi înclinaţie spre studiul pluridisciplinar şi pentru cercetare, consacrând ceea ce a devenit, ulterior, prototipul savantului. Printre discipolii acestei şcoli s-au aflat Eudemos, Demetrios din Phaleron, Herakleides, Aristoxenos şi Dikaiarhos. Ultimul reprezentant al acestei şcoli a fost Andronikos din Rhodos, care a publicat operele esoterice ale lui Aristotel şi lucrările lui Teophrastos. Formaţia enciclopedică, abordarea pluridisciplinară, metoda de investigare, clasare şi prezentare ştiinţifică riguroasă au constituit o constantă a şcolii peripatetice în toată epoca elenistică, fapt aproape singular în această perioadă dominată de înclinaţia spre iraţional.

Asemenea lui Socrate, Pyrrhon (Piron) din Elis, fondatorul curentului sceptic, nu a lăsat nimic scris. Pentru Piron, fericirea nu se poate obţine decât prin suspendarea oricărui raţionament, ca urmare a îndoielii. Indiferenţa este urmată de tăcere şi de indiferenţă. Contemporan cu Alexandru cel Mare, Piron l-a însoţit pe marele cuceritor în expediţia sa orientală până în India, unde i-a întâlnit pe gimnosofişti (gymnosophistai), care erau, de fapt, înţelepţii aşezaţi în meditaţie. Piron se îndoia nu numai de capacitatea intelectului de a surprinde realitatea, ci şi de cea a simţurilor. Astfel, diferenţa dintre omul înţelept şi cel obişnuit ar fi aparentă, cunoaşterea filozofului fiind iluzorie. În fine, scepticismul lui Piron este şi moral: pentru acest filosof, nici una dintre acţiunile umane nu este superioară alteia, din punct de vedere etic. Ca urmare, speranţa, cât şi teama de viitor nu sunt justificate. Îndoiala lui Piron nu este metodică şi creatoare, ci dogmatică. Din punct de vedere religios, scepticii au recurs la compromis, afirmând că odată ce nu cunoaştem dacă zeii există, nu putem afirma nici că nu există. Discipolul lui Piron, Timon din Phlius, a scris mai multe poeme satirice, în care ironizează toate curentele filozofice, cu excepţia stoicismului. Timon a atacat logica deductivă, afirmând că postulatele din care este formată aceasta sunt adevăruri care pot fi dovedite prin altele, ajungându-se la un lanţ vicios. Şcoala sceptică ia sfârşit cu Timon, dar raţionamentele acesteia au fost preluate de către Academia Medie.

Cinismul a continuat să câştige adepţi şi după dispariţia lui Diogenes. Acesta din urmă aşeza în centrul filozofiei sale conceptele de libertate a filozofului faţă de mijloacele materiale şi conştiinţa propriei superiorităţi. Pentru Diogenes, virtutea se obţinea prin exerciţiu, efortul

167

trebuia să îl apropie pe om de natură, nu să îl îndepărteze. Acesta era omul natural, dar, totodată, şi omul universal, cosmopolit, cel căruia îi este indiferentă lumea cetăţii.

Discipolii lui Diogene au fost Monymos din Syracusa, Onesikritos din Egina, Krates din Theba şi soţia sa, Hipparhia. Un alt cinic de seamă a fost Menippos din Gadara, creatorul unui nou gen literar, în care folosea atât proza, cât şi poezia, pentru a-i ironiza pe filozofi.

Ceea ce este, însă, specific epocii elenistice, din punctul de vedere al filozofiei, este îndepărtarea de fizică şi metafizică, de dialectică şi înclinaţia spre eticizare. Acest fapt se datorează, în mare măsură, mutaţiilor survenite în structurile mentale elenistice: categoriile cetăţeanului şi ale cetăţii sunt înlocuite cu cele individuale şi ale omenirii. Spiritul uman a renunţat la cunoaşterea universului pentru a se concentra asupra lui însuşi. Din această perspectivă, cele mai reprezentative curente filozofice ale lumii elenistice sunt stoicismul şi epicureismul.

Zenon, întemeietorul stoicismului, era originar din Kythion, în Cipru. În jurul anului 300 î.Hr., el a început să predea filozofia în porticul din nordul agorei atheniene (Stoa Poikile), faimos pentru decoraţiile sale picturale. Din acest moment, acest curent a fost numit „filozofia porticului” (stoa). Pentru Zenon, fizica şi metafizica aveau importanţă doar în măsura în care serveau virtuţii, considerată drept binele suprem. El a fixat doctrina stoică în liniile sale esenţiale: determinismul cosmic şi încercarea de a atinge fericirea şi armonia individuală, indiferent de condiţiile exterioare.

Patruzeci de ani mai târziu, conducerea şcolii stoice a fost luată de Cleanthes din Assos, care a scris un Imn către Zeus, lucrare religioasă de o înaltă spiritualitate, renumit pentru intransigenţa caracterului său.

În jur de 230 î.Hr., la conducerea şcolii stoice a ajuns Chrysippos (Hrisip) din Soloi, în Cilicia, care a înzestrat doctrina cu o gnoseologie (teorie a cunoaşterii). El a avut, de asemenea, importante contribuţii în logică. Acestuia i-au succedat Diogene din Babylon, Crates din Nalos, Boethos din Sydon, Panaitios din Rhodos şi Poseidonios din Apameea.

Spre deosebire de Aristotel, pentru care logica era un instrument, stoicii o consideră drept o ştiinţă. Teologia, fizica şi morala alcătuiesc un tot. Miraculosul conţinut în mit este considerat drept un mijloc alegoric. Universul este organizat de o inteligenţă supremă, providenţială, pentru care este numit kosmos. Omul care înţelege acest lucru este capabil de a se elibera de pasiunile care îi întunecă judecata şi să ajungă la fericire prin virtute. Suferinţele şi greutăţile pe care le traversează înţeleptul sunt independente de voinţa sa, motiv pentru care acesta trebuie să le suporte cu tărie. Această morală austeră şi exigentă i-a atras pe romani, dintre care mulţi au îmbrăţişat stoicismul. Stoicul este un cetăţean al lumii, independent prin eliberarea de pasiune şi indiferenţă în faţa suferinţei. Deviza acestora era: „Susţine-te şi abţine-te”. Pentru stoici, răul nu rezidă în condiţia mai curând tragică a fiinţei umane, ci în viciu. Boethos din Sydon este întemeietorul stoicismului mediu, potrivit căruia universul este indestructibil, nu finit, aşa cum susţineau întemeietorii Şcolii. Printre reprezentanţii stoicismului mediu se numără şi Poseidonios din Apameea, Panaitios din Rhodos şi Blosssius din Cumae. Aceştia au împrumutat o parte din ideile Academiei. Poseidonios din Apameea are o formaţie enciclopedică, asemenea lui Aristotel.

Născut la Samos, într-o familie atheniană, Epikouros (Epicur) a trăit în exil, la Colophon, la Mytilene şi la Lampsakos, unde a urmărit prelegerile unor filozofi platonicieni sau „materialişti”, după care a venit la Atena, unde şi-a întemeiat propria şcoală, în 306 î.Hr. Şcoala sa, aflată într-o grădină (kepos), va rivaliza ca faimă cu Akademia şi cu Lykeion. Doctrina sa conţine elemente care continuă atomismul lui Democrit. Epicur a scris 40 de lucrări, dintre care, din păcate, nu s-a păstrat nici una. Filozofia sa aborda trei mari domenii: logica, fizica şi etica. Însă, asemenea celorlalţi filozofi ai epocii, Epicur s-a concentrat asupra eticii. În sistemul său, cel mai important rol îl are hazardul, fără a nega însă existenţa zeilor. Totuşi, Epicur consideră că zeii nu sunt preocupaţi de evoluţia universului şi de oameni, neintervenind, în nici un fel, în viaţa acestora. Ca urmare, omul trebuie să se elibereze de toate

168

superstiţiile şi să respingă temerile faţă de moarte, precum şi ideea unei vieţi de apoi. Morala sa este individualistă, proslăvind căutarea fericirii, care nu se confundă, totuşi, cu plăcerea, aşa cum postula hedonismul. Epicur recomandă moderaţia, atât în plăceri cât şi în exercitarea datoriilor, apreciind că excesul este principala cauză a tulburării şi, deci, a suferinţei. Dimpotrivă, idealul înţeleptului trebuia să fie seninătatea interioară (ataraxia), fericirea calmă, eliberată de toate temerile şi neliniştile. Morala sa naturalist-individualistă respingea, la rândul său, agitaţia, pasiunea şi implicarea în viaţa publică, recomandând, în schimb, retragerea în cercul prietenilor care împărtăşesc aceleaşi idei. Atingerea ataraxiei devine posibilă prin satisfacerea cerinţelor naturale şi prin raţiune, nu prin exces şi senzualism, aşa cum obişnuiau hedoniştii cyrenaici. Deviza filozofiei „Grădinii” era lathe biosas („trăieşte retras” sau „ascunde-ţi viaţa”). Ulterior, noţiunea de fericire, aşa cum era înţeleasă de Epicur, a fost denaturată şi vulgarizată, epicureismul fiind confundat cu hedonismul. Însă, în timpul vieţii sale, Epicur, care era foarte sensibil la legăturile de prietenie, a creat o atmosferă de armonie, care i-a convins pe foarte mulţi athenieni (inclusiv curtezane) să i se alăture. Epicureismul a cunoscut o largă răspândire atât în lumea elenistică, dar şi la Roma, stârnind, totuşi, uneori, reacţii vehemente, mai ales din partea stoicilor. Ecoul doctrinei sale poate fi regăsit în poemul filozofic De natura rerum (Despre natura lucrurilor), al romanului Lucretius Carus.

e. Ştiinţa Preocupările de ordin ştiinţific nu ocupau un loc bine definit, ele fiind însoţite de

speculaţia filozofică, ca parte a unui demers menit să ofere o explicaţie raţională a fenomenelor naturale. Din acest motiv, primii mari oameni de ştiinţă ai Greciei antice erau, totodată, filozofi.

Thales din Milet a creat o teoremă care îi poartă numele şi s-a ocupat de fenomenul magnetismului şi al electricităţii. Teoremele sale l-au ajutat să calculeze, pe baza mărimii umbrei, înălţimea piramidelor egiptene. De asemenea, Thales a studiat mişcarea astrelor, încercând să explice cauzele producerii eclipselor. Ajungând la o teorie logică, el a prevăzut marea eclipsă de soare din 28 mai 385 î.Hr. La rândul său, Pythagoras a creat mai multe teoreme matematice, sistemul său filozofic fiind fundamentat pe teoria numerelor, ca esenţă a realităţii. El a făcut din matematică o ştiinţă demonstrativă, pe care a integrat-o în viziunea sa cosmologică. Cu toate acestea, în această perioadă, cunoaşterea ştiinţifică era, încă, subordonată viziunii filozofice, metodele sale fiind speculative.

Un rol aparte a avut şcoala medicală din Cos şi, mai ales, cel mai strălucit exponent al acesteia, Hippokrates (Hipocrate). Hipocrate este considerat întemeietorul medicinii ştiinţifice, prin care s-a făcut trecerea de la explicaţia magico-religioasă la cea raţională a bolilor şi sănătăţii organismului uman. Metodologia sa era bazată pe observaţia atentă a simptomelor şi a manifestărilor maladiilor. Însă şi sistemul lui Hipocrate a fost marcat de gândirea de tip speculativ: astfel, ideea potrivit căreia sănătatea se bazează pe echilibrul celor patru umori, a influenţat întreaga medicină până în Renaştere.

La rândul său, Platon considera că nu poate exista ştiinţă decât prin cuantificare, prin intervenţia modelării de tip matematic, a noţiunilor apriorice. Platon aprecia matematica drept ştiinţa ideală, însă raţionamentele sale pe această temă sunt marcate, de asemenea, de gândirea speculativă şi sunt subordonate viziunii sale metafizice.

Adevăratul creator al metodei ştiinţifice bazată pe experiment şi observaţie a fost Aristotel. Totodată, Aristotel este cel care a organizate primele echipe de cercetare în vederea realizării unor proiecte ştiinţifice. Cu toate acestea, tratatele de istorie naturală conţin multe informaţii livreşti, care nu se bazează pe analiza unor fapte observate direct. Ca urmare, clasificările sale sunt pur formale şi nu aduc informaţii edificatoare.

Epoca elenistică este caracterizată, din punct de vedere ştiinţific, de o dorinţă de

169

cunoaştere extinsă la toate domeniile. În această perioadă, documentul scris capătă o deosebită importanţă, fapt care a determinat apariţia primelor mari biblioteci. Prima bibliotecă a fost creată, la Atena, de către Aristotel şi discipolul său, Teofrast. Ptolemaios I Soter, regele Egiptului, a creat la Alexandria un centru de cercetare, numit Museion, în care i-a reunit pe cei mai mari savanţi ai epocii. Alături de Museion, Ptolemaios a creat o bibliotecă, al cărei depozit va ajunge, în timpul nepotului său, Ptolemaios III Evergetes, la peste 700.000 de volume. La rândul său, regele Eumenes II a creat, la Pergam, o bibliotecă cu 200.000 volume, aceasta rivalizând, ca faimă, cu cea din Alexandria. Biblioteca nu era doar un semn al erudiţiei şi al spiritului enciclopedist al epocii, ci şi un eficient mijloc de propagandă al monarhiilor elenistice, care puneau în evidenţă, astfel, rolul lor de protectori ai culturii. Însă, în afară de aceste mari biblioteci, generale, mai existau biblioteci specializate, precum cele de pe lângă celebra şcoală de medicină din Cos şi cea a Asklepion-ului (templul zeului Asklepios), de lângă Pergam.

Cărţile bibliotecii din Alexandria erau, de fapt, rulouri de papirus, care fuseseră clasate şi aranjate tematic şi alfabetic, în dulapuri sau rafturi. Poetul Callimachos este cel care a redactat catalogul lucrărilor, numit Pinakes (Tabelele); lucrările erau enumerate pe rubrici, potrivit genului căruia îi aparţineau şi pe autori, ale căror nume erau însoţite de o scurtă notă biografică. La Pergam, cărţile erau scrise pe pergament (piele de capră numită diphtera), folosit de greci înainte de a fi cunoscut papirusul. Biblioteci prestigioase se mai aflau la Antiohia (la curtea regilor Seleucizi) şi la Pella (în Macedonia). Însă şi cetăţile modeste aveau propriile lor biblioteci.

Erudiţia specifică epocii elenistice s-a manifestat, în principal, în domeniul filologiei. La Museion-ul (Muzeul) din Alexandria sau în alte centre asemănătoare, filologii au început o muncă migăloasă de analiză critică a textelor vechi, înlăturând interpretările şi refăcând pasajele alterate în urma copierilor succesive. Primul conducător al bibliotecii din Alexandria şi perceptorul lui Ptolemaios II Philadelphos, Zenodotos s-a ocupat de studiul poeţilor lirici şi epici. El a „purificat” textul poemelor homerice de interpretări, a alcătuit o listă de cuvinte rare (glosai) şi a împărţit Iliada şi Odiseea în 24 de cânturi fiecare. Sub conducerea sa, Lycophronos a analizat operele autorilor comici, în timp ce Alexandros din Etolia s-a ocupat de studiul autorilor tragici.

Lui Zenodotos i-au succedat, la conducerea bibliotecii, Hermesianax, Theokritos, Aratos, marele poet Callimachos, Apollonios din Rhodos şi Eratosthenes din Cyrene (275-194). Acesta a fost perceptorul copiilor lui Ptolemaios III Evergetes. Spirit enciclopedic, erudit în toate domeniile, Eratosthenes a scris, printre altele, lucrarea Despre comedia veche, în 12 cărţi. Succesorul său a fost Aristophanes din Byzantion, celebru gramatic, lexicograf, biograf şi editor de texte. S-a ocupat de semantica diverselor dialecte greceşti, a cercetat pasajele obscure ale poeţilor, a studiat schimbările de limbă şi a completat Tabelele lui Callimachos. Aristophanes este autorul primei gramatici, în care întâlnim reguli logice de declinare şi conjugare, fapt cunoscut sub numele de doctrina analogiei. El a dat ediţii noi ale operelor lui Homer şi Hesiod, precum şi ale altor poeţi lirici, tragici şi comici, a grupat dialogurile platonice în trilogii.

La rândul său, succesorul lui Aristophanes, Aristarhos din Samos, s-a ocupat de editarea şi comentarea poeţilor clasici, luând poziţie împotriva stoicilor, care vedeau în poemele lui Homer suma tuturor cunoştinţelor.

Ultimul reprezentant ilustru al şcolii alexandrine din perioada elenistică a fost Didymos, care a trăit în secolul I î.Hr. Didymos este autorul a 3.500 de lucrări, în domeniul lexicografiei, gramaticii, istoriei şi criticii literare, geografiei, istoriei, mitologiei etc.

Cel mai faimos şi primul director al bibliotecii din Pergam a fost stoicul Krates din Malos, în Cilicia, autor al teoriei gramaticale a anomaliei, care punea în valoare iregularităţile limbajului. În virtutea acestei orientări, Krates a formulat interpretări alegorice ale poemelor homerice şi hesiodice. Krates este autorul canonului oratorilor clasici şi al cataloagelor

170

bibliotecii din Pergam. Dionysos Thrax („Tracul”) a fost discipolul lui Aristarhos, la Alexandria, dar a

deschis, ulterior, la Rhodos, o şcoală de gramatică şi literatură. În tratatul său de gramatică, Dionysos, deşi influenţat de stoicism, vădeşte totuşi adeziunea la principiul analogiei.

O viguroasă şi fecundă polemică i-a opus pe filozofii alexandrini, adepţi ai analogiei (purism, duşmani ai barbarismelor şi neologismelor) filozofilor şcolii din Pergam, adepţi ai anomaliei, considerată drept trăsătură esenţială a fenomenului lingvistic, precum şi a spontaneităţii şi vitalităţii acestuia.

Metodele riguroase de cercetare inaugurate de Aristotel şi de şcoala peripatetică s-au impus şi în studiul geografiei şi al astronomiei. În ceea ce priveşte geografia descriptivă, un loc important l-au ocupat Descrierile lui Ctesias, referitoare la India, lucrare plină de fantezii şi de greşeli. În schimb, ambasadorul lui Seleukos I la regele Chandragupta, Megasthenes, a lăsat o descriere foarte amănunţită şi riguroasă (Indika), folosită ulterior de Strabon, Diodor din Sicilia şi Flavius Arrianus. Pitheas din Massalia (Marsilia) a trecut prin strâmtoarea Gibraltar, a înconjurat insulele britanice, a atins insula Thulle (Islanda) şi a ajuns chiar la gura Vistulei. Relatarea călătoriei sale, care s-a pierdut, nu s-a bucurat de prea mare succes în epocă.

În geografia matematică, cei mai importanţi reprezentanţi au fost Eratosthenes şi Hipparchos. Eratosthenes a calculat, cu ajutorul unei metode simple şi ingenioase, circumferinţa Pământului, valoarea sa fiind doar cu 1% mai mică decât cea cunoscută astăzi! Hipparchos din Nikaia în Bithynia a folosit în calculele sale, astronomia şi a creat sistemul cartografierii cu ajutorul meridianelor şi al paralelelor.

În geografia fizică s-au remarcat Agatarhides din Cnidos, care a lăsat o descriere a regiunii Mării Roşii, Eudoxos din Cyzic, care a încercat să ocolească Africa, dar a dispărut, Artemidoros din Ephes, care a scris o lucrare despre ţărmurile Mediteranei şi ale Mării Negre şi Poseidonos din Apameia, unul dintre primii oceanografi. Cele mai ilustre nume ale geografiei istorice au fost Strabon şi Polybios.

În epoca elenistică, în astronomie predomină ideea geocentrismului şi a fixităţii Pământului. Au existat şi excepţii, precum pitagoreicul Philolaos (în secolul V î.Hr.) şi Herakleides din Pont (în secolul IV î.Hr.) care au respins ipoteza geocentrismului şi a imobilităţii Pământului.

Printre susţinătorii teoriei geocentrismului se număra şi Platon, care susţinea că celelalte corpuri cereşti şi stelele fixe se roteau în jurul Pământului, pe traiectorii circulare, la un interval de 24 ore. La acelaşi punct de vedere a aderat şi Aristotel.

Marele inovator al epocii elenistice a fost peripateticianul Aristarchos din Samos, a lansat teoria heliocentrică, potrivit căreia Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui. Aristarchos, care a trăit în secolul III î.Hr., considera Luna drept un satelit al Pământului. Cu excepţia lui Seleukos din Seleukeia pe Tigru, teoria heliocentrismului nu s-a bucurat de adepţi.

Teoria geocentrică a continuat să fie susţinută, în secolul II î.Hr., dar şi rafinată de către Apollonios din Perge, în Pamphylia şi de către Hipparhos din Nikaia, în Bithynia. Aplicând în mod sistematic trigonometria, Hipparhos a reuşit să stabilească o metodă precisă de a antecalcula eclipsele de Soare şi de Lună.

Matematica a admis, în secolul III î.Hr., un înalt nivel, prin contribuţiile lui Eukleides (Euclid), Arhimedes şi Apollonios din Perge. Euclid a trăit şi a profesat la Alexandria. El a scris o lucrare, Elementele, care sintetizează toate rezultatele cercetării matematice ale lumii greceşti. Această lucrare conţine elemente de geometrie plană, teoria numerelor şi geometrie în spaţiu. Matematica euclidiană admite axiome şi noţiuni comune (evidente de la sine) şi postulate (acceptate ca adevărate, dar nedemonstrabile). Din operele sale, numeroase de altfel, s-a păstrat foarte puţin.

Arhimedes din Syracusae a studiat la Alexandria, dar a revenit în patrie şi şi-a pus

171

talentele de matematician şi inginer la dispoziţia lui Hieron II. A murit în anul 211 î.Hr., ucis de un soldat roman, după cucerirea Syracusei. Arhimedes nu a deschis nici o şcoală, dedicându-se, în exclusivitate, studiului şi cercetării. El a reuşit să demonstreze că volumul unei sfere este egal cu 2/3 din cilindrul în care este înscrisă, s-a preocupat de proprietăţile curbelor spirale. De asemenea, Arhimedes a determinat constanta care exprimă raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul acestuia (π = 3,14). O parte din lucrările sale ne-au parvenit în versiune arabă alterată.

Apollonios din Perge a fost contemporan cu Arhimedes (secolul III î.Hr.) şi a profesat în Alexandria, continuând munca elevilor lui Euclid. A avut importante contribuţii în geometrie şi aritmetică. Importante contribuţii în aritmetică au avut şi Eratosthenes din Cyrene şi Diaphantos din Alexandria.

În paralel cu matematica şi astronomia, au fost înregistrate progrese în fizică şi în mecanică. Cercetările erau direcţionate spre soluţionarea unor probleme practice şi realizarea maşinilor de luptă. Însă aceste noi descoperiri nu au condus la o revoluţie tehnologică, ci au constituit o prelungire a vechiului sistem.

Straton din Lampsakos, care a condus Lykeion după Teophrastes, a combătut, în lucrarea sa, Pneumaticele, principiile celor patru elemente şi al primului impuls, prezente în sistemul lui Aristotel. Arhimedes s-a preocupat de fizica teoretică, dar, prin lucrarea Despre corpurile plutitoare a marcat începutul hidrostaticii ca ştiinţă, prin descoperirea principiului care îi poartă numele. Geniul lui Arhimedes s-a manifestat şi în mecanica aplicată, construind maşini de luptă pe care syracusanii le-au folosit pentru a distruge flota romană.

Ktesibios din Alexandria a construit pompa cu apă, pompa de incendiu, orga hidraulică şi maşini de război cu aer comprimat. Philon din Byzantion, discipolul lui Ktesibios, a fost un celebru constructor de fortificaţii. Lumea elenistică a privilegiat, în tehnică şi în construcţii, colosalul. În acest sens, pot fi citate statuia zeului Helios din Rhodos, care depăşea 30 de metri înălţime, farul din Alexandria, înalt şi acesta de peste 100 de metri. Templele şi monumentele ridicate de regii elenistici au depăşit cu mult pe cele construite în epocile arhaică şi clasică. Triremelor (vasele cu patru rânduri de vâsle), prezente în flotele secolelor V-IV î.Hr., le-au luat locul vasele cu 16 rânduri de vâsle (Ptolemaios IV Philopator a avut chiar o teserakontera, un vas gigantic cu 40 de rânduri de vâsle suprapuse). Inginerii militari, precum regele Demetrios Poliorketes, au construit uriaşe turnuri şi maşini de asediu. Tot în această epocă au fost inventate scripetele compus, şurubul „fără sfârşit” şi nivela de apă portativă.

În schimb, botanica şi zoologia au intrat în declin. În epoca elenistică a existat un interes pronunţat pentru cercetare şi în domeniul

medicinii. Principalele şcoli medicale se aflau la Cos, care continua tradiţiile lui Hippokrates şi la Atena, unde fusese înfiinţată o şcoală dogmatică de către Diokles din Karystos, în secolul IV î.Hr.

Herophilos din Cos a studiat sistemul nervos, circulaţia, organele digestive şi de reproducere, precum şi nervii optici. El a înţeles, totodată, legăturile dintre creier, piele şi măduvă, prin intermediul nervilor senzitivi şi a realizat deosebirea dintre creierul mic şi creierul mare. Herophilos a descoperit că arterele transportă sânge, nu aer. Pentru a face aceste descoperiri, Herophilos a practicat disecţii şi chiar vivisecţii pe criminali condamnaţi la moarte. Lucrările sale s-au pierdut, dar fragmente din acestea s-au păstrat în enciclopedia scrisă de Clesus, în epoca lui Augustus.

Erasistratos din Ceos, a studiat medicina la Atena şi la Cnidos, dar a profesat la Alexandria. A împărţit nervii în senzitivi şi motorii şi a făcut legătura între circumvoluţiunile de pe scoarţa creierului şi gradul de inteligenţă. El a revenit, totuşi, la teoria tradiţională potrivit căreia prin artere circulă aer, în timp ce sângele ar circula doar prin vene. Erasistratos a fost mai curând cercetător şi teoretician decât practicant. Considera că principala cauză a bolilor era hrana nedigerată.

172

Şcolile dogmatică şi academică au intrat, începând cu secolul III î.Hr., în declin, fiind înlocuite de medicina empirică, ce se consacra exclusiv laturii curative. Cea mai activă s-a dovedit a fi şcoala empirică alexandrină, întemeiată de Philinos din Cos, fost discipol al lui Heropilos. Principiile empirismului medical erau observaţia personală şi practica personală, transmiterea observaţiilor anterioare şi aplicarea remediilor experimentate la noi boli pe baza analogiei. O altă şcoală a fost deschisă de Asklepiades din Prusa, în Bithynia, la Roma, în secolul I î.Hr. Asklepiades îşi fundamentase metodele terapeutice pe fizica epicureică, potrivit căreia bolile apăreau ca urmare a perturbării mişcării atomilor care formau corpul. Vindecarea consta în revenirea atomilor la o mişcare normală şi prin acţiuni mecanice (gimnastică, masaj, hidroterapie). Treptat, şcoala sa a căpătat numele de metodică.

Şcoala pneumatică pornea de la principiul stoic conform căruia starea organismului este influenţată de temperatura aerului cald (pneuma) care este sufletul lumii.

În afară de doctrinele medicale şi sistemele terapeutice, au continuat să fie practicate şi metodele tradiţionale, precum teoterapiile (vindecările în temple), mai ales în sanctuarele lui Askleipos.

f. Arta Fenomenul artistic în lumea greacă trebuie privit din perspectiva articulării sale cu cel

religios şi cel etic. În pofida exemplarităţii canonului artistic specific artei clasice greceşti, acesta nu poate fi considerat drept consecinţa unui demers pur estetic. Percepţia estetică este subsumată unei viziuni deopotrivă morale şi religioase şi chiar asociată acesteia. Spre exemplu, cuplurile antitetice bine-rău, urât-frumos, erau plasate sub incidenţa divinităţii, dar şi a liberului arbitru. În fruntea panteonului grec se afla Zeus, care încarna principiul supremaţiei justiţiei. O primă articulare între actul estetic şi cel moral o regăsim în mitologia greacă, care repertoriază întreg registrul trăirilor umane, de la abject la sublim. În acest spaţiu pot fi regăsite simbolurile care animă sensibilitatea artistică a lumii elene.

O trăsătură esenţială a artei greceşti o constituie situarea, în centrul viziunii sale estetice, a dimensiunii umane. Acest fapt a fost observat cu justeţe de istoricul francez François Chainaux, care afirma că arta greacă este „o artă după măsura omului”. Acest fapt se datorează, în mare măsură, şi caracterului antropomorf al religiei greceşti.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, filosoful german Friederich Nietzche a surprins una din caracteristicile esenţiale ale spiritului grec, pe care o întâlnim şi în manifestarea sa artistică: antiteza apollinic-dionysiac. Chiar dacă geneza fenomenului artei greceşti nu poate fi explicat în întregime prin teza lui Nietzche, intuiţia filozofului german continuă să rămână elocventă.

Una dintre ipostazele zeului Apollo era cea de protector al artelor şi al armoniei. Potrivit concepţiei apollinice, inteligenţa, ştiinţa, înţelepciunea şi raţiunea sunt daruri ale zeilor, ele fiind marca definitorie a omului superior.

Conceptului apollinic îi sunt asociate noţiuni precum echilibrul, seninătatea şi raţionalul, logicul. În schimb, dionysiacul (concept derivat din numele lui Dionysos, zeul vinului) exaltă trăirile necontrolate, beatitudinea impulsurilor şi a instinctelor, opuse purităţii spiritului apollinic. Aceste două trăsături opuse şi complementare nu pot fi identificate, în stare „pură”, în arta greacă. Din coexistenţa acestor două trăsături rezultă idealul artistic grecesc, în care ambele sunt reprezentate în diferite grade.

Operele de artă degajă, în cea mai mare parte din cazuri, senzaţia unei raţiuni puternice, care echilibrează tensiunile interioare.

Spre deosebire de poezie (lirică sau epică), muzică şi filozofie, artele plastice nu se bucurau de aceeaşi consideraţie. Merită remarcat faptul că nici una dintre cele nouă Muze nu este protectoarea artelor plastice. Arhitecţii, sculptorii şi pictorii erau consideraţi simpli lucrători (banausoi) sau meşteşugari (demiourgoi), iar arta acestora, o meserie banală

173

(techné). Admiraţia nutrită faţă de operele artiştilor plastici nu se extindea şi asupra acestora. Spre exemplu, portretele sculptate ale unor personaje ilustre nu poartă semnătura autorilor, deoarece acest lucru ar fi fost considerat aproape un sacrilegiu de către greci.

Din epoca bronzului până în cea geometrică (secolele IX-VIII î.Hr.), nu întâlnim, cu excepţia palatelor cretane şi miceniene, forme ale artei monumentale. Predominante sunt operele aparţinând artelor minore. Fie că este vorba despre statuile cicladice din mileniul III î.Hr., de figurinele minoice şi miceniene, de cele aparţinând epocii de tranziţie (sec. IX-VIII î.Hr.), acestea, cu mici excepţii, se remarcă prin schematismul figurilor, absenţa suprafeţelor plastice şi esenţializarea volumelor.

În perioada Geometricului, după cum o indică numele acesteia, arta reprezentativă era ceramica decorată cu figuri geometrice. Numeroase vase de ofrandă, de libaţie şi stele funerare au fost descoperite la Kerameikos şi la Dipylon, în afara oraşului Atena.

Odată cu marea colonizare, civilizaţia greacă s-a răspândit în tot bazinul Mării Mediterane. Deşi coloniile erau independente, din toate punctele de vedere, faţă de metropole, ele au creat o artă originală, dar profund grecească, al cărei rafinament nu era cu nimic inferior cetăţilor Elladei propriu-zise.

Arta care se bucura de cea mai mare consideraţie, era arhitectura. Nu trebuia uitat faptul că destinaţia esenţială a operei de artă era de ordin religios, satisfacţia estetică neconstituind un scop în sine. Din acest motiv, templul este edificiul caracteristic arhitecturii Greciei antice. Primele temple apar în secolul VIII î.Hr., ele fiind destinate nu ceremoniilor de cult, ci locuirii de către divinitate. În interior se afla statuia divinităţii, iar ofrandele către aceasta erau depuse într-o încăpere situată în spatele edificiului.

Templele se clasificau, prin tipurile de plan, în prostil (cu coloane la o singură faţadă) şi amfiprostil (cu coloane la ambele faţade). De obicei, templul era înconjurat de un singur rând de coloane (peripter) sau de două (dipter clasic). După numărul coloanelor faţadei (şase, opt sau douăsprezece) templul se numea hexastil, octostil sau dodecastil. Elementul central al templului, unde se afla statuia zeului, se numea naos (cella, în limba latină). Naos-ul a preluat tradiţia încăperii centrale a palatului micenian, numită megaron. Această încăpere era precedată de un vestibul mic (pronaos), iar în spatele templului se afla se afla o a treia încăpere, rezervată depunerii ofrandelor şi tezaurului templului (opisthodomos), necomunicând cu naos-ul.

În perioada arhaică (secolele VII-VI î.Hr.) au fost elaborate cele două ordine ale arhitecturii greceşti, doric şi ionic, care confereau edificiilor caractere particulare.

Ordinul doric a apărut în Pelopones, la începutul secolului VII î.Hr. şi a fost difuzat în Sicilia şi în Italia meridională. Este un ordin sever, templele având o siluetă masivă şi greoaie. Coloanele sunt aşezate direct pe platformă (stilobat). Trunchiul lor este uşor tronconic şi este decorat cu 20 de caneluri sub formă de linii drepte. Coloanele sunt uşor îngroşate la mijloc (entasis), pentru a preveni impresia optică de subţiere în partea mediană şi pentru a accentua senzaţia de tensiune, cauzată de greutate pe care o susţin, asemenea unui corp plastic. La capătul superior al coloanei se afla capitelul (elementul esenţial al stilului) format dintr-o pernă tronconică (echina), suprapusă de un mic cilindru (abaca). Antablamentul era format din trei elemente: arhitrava, friza şi acoperişul. Friza dorică era divizată în metope, de obicei sculptate şi pictate, separate de triglife. Acoperişul era în două ape, fiind alcătuit din simă, timpan şi cornişă, formând triunghiul frontonului.

Ordinul ionic a apărut în acelaşi secol cu cel doric, însă este puţin ulterior acestuia. Este atestat, pentru prima dată, în insula ioniană Samos şi difuzează, ulterior, în toate cetăţile greceşti din Asia Mică şi din Marea Egee. Coloana ionică este mult mai zveltă, nu stă direct pe stilobat, ci se sprijină pe o bază circulară care este aşezată pe un soclu (plintă). Trunchiul coloanei este tronconic, dar mult mai subţire şi este decorat cu mai multe caneluri. Faţă de coloanele dorice, coloanele ionice sunt situate la intervale mai mari. Capitelul era inspirat după modele asiatice, având forma unei volute duble. Arhitrava este formată din trei plăci

174

aşezate în succesiune de trepte. Deasupra acesteia se afla friza continuă, care înconjura templul pe toate cele patru laturi ale sale, fiind decorată cu sculpturi. Deşi ornamentat, acoperişul templelor ioniene era, de obicei, plat.

Arhitectul roman Vitruvius considera că, în ordinul doric, coloanele au robusteţea şi gravitatea bărbătească, în timp ce coloanele ionice aveau armonia şi graţia trupului feminin.

La sfârşitul secolului V î.Hr. a apărut, în Arcadia, ordinul corinthic. Analog cu cel ionic, se deosebea numai prin forma capitelului, care era ornat cu frunze de acant, în loc de dubla volută. Stilul corinthic, fastuos şi bogat, a devenit predominant în epoca elenistică şi în cea imperială romană.

Printre cele mai reprezentative temple dorice ale epocii arhaice sunt cele din ansamblul de la Paestum, templul lui Apollo de la Corinth, Tezaurul Siphnienilor şi Tezaurul Athenienilor din Sanctuarul de la Delphi. Cel mai celebru edificiu ionic al acestei perioade a fost templul zeiţei Artemis, ridicat la Ephes, de arhitecţii de origine cretană Hersiphon şi Metagenes, considerat una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Incendiat în 356 î.Hr., templul a fost refăcut ulterior.

În paralel cu elaborarea ordinelor arhitectonice s-au constituit şi caracterele esenţiale ale statuariei greceşti. De la maxima sinteză a volumelor, din epoca cicladică, s-a ajuns la statuile de tip dedalic (xoanon), ale căror suprafeţe erau prelucrate schematic, lipsind ansamblul de ideea de organicitate. Cele mai reprezentative forme sunt statuile de tineri nuzi (kouroi) şi de tinere (korae), la care corpul capătă volum, suprafeţele redau realitatea organică a trupului. Axialitatea acestora, structura verticală, statică, compoziţia simetrică şi viziunea frontală dau seama de influenţa sculpturii egiptene. Specific, însă, acestor statui arhaice este surâsul, uşor naiv, schematic.

Arta ceramicii a continuat să se dezvolte în epoca arhaică, cunoscând o mare diversitate de forme (amphora, hydria, craterul, lekytos, kyatos, oinochoe, skiphos, kantharos, rython, cupa etc.). Acestea erau decorate cu picturi care redau, de cele mai multe ori, scene ale unor episoade din mitologie. Cele mai frecvente tipuri de decoraţie picturală erau cea cu figuri roşii pe fond negru şi cea cu figuri negre pe fond roşu.

Perioada de apogeu a artei greceşti a fost, fără îndoială, cea clasică, localizată în secolul V î.Hr., numită şi „secolul lui Perikles”. Trăsăturile esenţiale ale clasicismului sunt armonia, simetria şi ritmul, care contribuie la degajarea senzaţiilor de ordine, echilibru, linişte şi strălucire spirituală, în momentul contemplării capodoperelor acestei perioade. Este epoca de deplină maturitate a geniului grec, momentul în care reprezentarea „naturalistă” se întâlneşte cu concepţia formelor ideale. Din punct de vedere istoric, clasicismul coincide cu victoria finală a grecilor asupra perşilor, în războaiele medice, moment care a contribuit la conturarea unei puternice conştiinţe de sine al elenităţii.

Clasicismul propriu-zis este precedat de o scurtă perioadă de tranziţie, în primele decenii ale secolului V î.Hr., cunoscută în terminologia istoriei artei drept stilul sever. Acesta face tranziţia de la formele arhaice la cele considerate drept „clasice”. Printre realizările arhitectonice ale stilului sever trebuie menţionate templul lui Apollo din sanctuarul de la Delphi şi templul lui Zeus din Olympia (unde, pentru prima dată în lumea greacă, apare decorarea cu marmură de Paros). Sculptura înregistrează şi ea un real progres. Decoraţiile cu sculpturi în ronde-bosse (relief înalt) ale templului lui Zeus de la Olympia, ale templului lui Apollo de la Delphi sau ale Aphaiei de la Egina, conţin elemente în care spiritul apollinic şi cel dionysiac creează o tensiune şi un dinamism al mişcării, propagate în mod uniform pe toată lungimea ansamblului sculptural.

Statuaria propriu-zisă este reprezentată, la rândul său, de creaţii remarcabile: Auriga din Delphi (conducătorul de cvadrigă), Tiranoctonii (tinerii athenieni Harmodios şi Aristogeiton, care l-au ucis pe tiranul Hipparhos), zeul Poseidon, toate turnate în bronz.

Clasicismul propriu-zis este legat, în primul rând, de numele Atenei. La iniţiativa lui Perikles, marele sculptor şi arhitect Phidias, a fost însărcinat să coordoneze întregul proiect de

175

ridicare a unui impresionant ansamblu arhitectonic pe colina Atenei, cunoscută sub numele de Akropolis („oraşul de sus”). Principalele construcţii de pe Acropole sunt intrarea monumentală, Propileele (437-432 î.Hr.), realizate de Mnesikles, templul Atenei Parthenos („Fecioara”), cunoscut sub numele de Parthenon (447-432 î.Hr.), realizat de arhitecţii Iktinos şi Kalikrates, Erehteionul (430-418-410 î.Hr.) şi templul Atenei Nike sau Nike-Apteros („Victoria înaripată”), realizat în jurul anului 425 î.Hr. Lângă Erehteion se afla statuia zeiţei Atena Promahos („Luptătoarea”), din bronz, înaltă de 15 metri. Dintre toate aceste monumente, Parthenonul reprezintă capodopera arhitecturii clasice. Construit în stil doric, cu un plan peripter şi amfiprostil, Parthenonul este decorat cu o friză ionică, inovaţie care i s-a datorat lui Phidias. Friza, realizată din marmură de Pentelic, era plasată pe pereţii exteriori ai naos-ului şi reprezenta procesiunea din timpul marilor jocuri consacrate Atenei – Panatheneele. Pe metopele laturii de est era redată lupta zeilor cu Giganţii (Gigantomahia); pe latura de sud erau figurate scene ale Luptei centaurilor cu lapiţii; la vest era reprezentată Lupta athenienilor cu amazoanele, iar pe latura de nord apărea Căderea Troiei. Pe frontoane erau figurate scene ale Naşterii zeiţei Atena şiluptele pentru cucerirea Atticii. Erehteionul, templul care reunea nouă culte diferite, a rămas celebru pentru cariatidele sale (statui ale unor femei care înlocuiau coloanele de susţinere ale acoperişului). La poalele Acropolei, în apropiere de Agora, a fost ridicat un templu doric dedicat lui Hephaistos.

Tot în ultima perioadă a secolului V î.Hr., agora este decorată cu mari porticuri, iar teatrele primesc o compartimentare amplă, gradenele acestora fiind, pentru prima dată, construite în piatră.

De epoca clasică este legată şi apariţia primelor planuri de sistematizare urbană. La 20 de ani după distrugerea de către perşi, în 491 î.Hr., oraşul Milet a început să fie reconstruit după proiectul inginerului şi arhitectului Hippodamos. Cartierele de locuinţe au fost dispuse de o parte şi de alta a zonei centrale, unde au fost aşezate clădirile administrative şi religioase. Oraşul a fost împărţit în cvartale prin reţeaua de drumuri ortogonale care asigura o circulaţie fluentă şi conferea planului urbanistic funcţionalitate şi rigoare.

Cel mai mare sculptor al epocii clasice a fost Pheidias, considerat drept un „Michelangelo al antichităţii”. Pheidias este autorul a două statui chryselephantine (din aur şi fildeş), care i-au adus celebritatea: statuia lui Zeus din templul consacrat acestuia, la Olympia, înaltă de 15 metri (una dintre cele şapte minuni ale lumii antice) şi statuia zeiţei Atena Parthenos, înaltă de 10 metri, plasată în Parthenon. Pheidias a realizat şi statuia zeiţei Atena Promachos, de pe Akropolis, precum şi statuia Atenei Lemnia, comandată de locuitorii cetăţii Lemnos. Toate aceste capodopere s-au pierdut, din nefericire, fiind cunoscute după copiile la scară mult mai mică realizate ulterior, în marmură şi din efigiile monetare. Deşi mai puţin spectaculoase, metopele, friza ionică şi statuile care decorau Parthenonul nu sunt prin nimic inferioare, din punctul de vedere al calităţii artistice, statuilor chryselephantine. Realizate în marmură, ele constituie expresia cea mai elocventă a perfecţiunii sculpturii clasicismului grec. Conceptele estetice care domină opera lui Pheidias sunt antropocentrismul, potrivit căruia omul se află în centrul universului şi Kalokagathia, care identifica binele cu frumosul.

Alături de Pheidias merită menţionate numele lui Polykleitos şi al lui Myron. Principalele opere ale lui Polykleitos sunt Doryphoros („Purtătorul de lance”) şi Diadumenos, statui care întruchipează la rândul lor, idealul Kalokagathiei.

Mai mult, Doryphoros a consacrat ceea ce este cunoscut sub numele de „canonul lui Polykleitos, expresie a armoniei clasice, a prototipului frumuseţii ideale a corpului omenesc, bazată pe rigoarea matematică a proporţiilor. „Canonul de şapte capete” (înălţimea corpului este egală cu şapte înălţimi ale capului) a rămas pentru mult timp idealul frumuseţii armonice şi al echilibrului morfologic.

Myron completează, prin opera sa, concepţia clasică a opoziţiei greco-barbare, în grupul statuar Atena şi Marsyas. Atena, prin seninătate, calmul şi echilibrul său, reprezintă tipul spiritualităţii clasice elene, în care raţiunea domină asupra impulsurilor, reper al

176

superiorităţii umane la care se raportează şi astăzi civilizaţia europeană. Dimpotrivă, Marsyas reprezintă natura dominată de instincte, temperamentul impulsiv, iraţional, atribuit de greci barbarilor. În Dyskobolos („Aruncătorul de disc”), Myon reuşeşte să combine sugerarea mişcării cu aceea a echilibrului interior. Această statuie reprezintă, totodată, un simbol al victoriei atletice în marile jocuri care ritmau viaţa grecilor antici.

Cel mai ilustru pictor al acestei perioade a fost Polygnotos, care a excelat în sugerarea senzaţiei de spaţialitate. Atât Aristotel, cât şi Pliniu cel Bătrân şi-au exprimat admiraţia pentru conţinutul picturilor şi tehnica desăvârşită a acestui artist.

Dramaticul episod al războiului peloponesiac a declanşat, în lumea greacă, o gravă criză politică, dar, în acelaşi timp, şi una morală şi de raportare a individului la valorile culturii. Astfel că istoricii artei i-au atribuit crizei politice a secolului IV î.Hr. şi o dimensiune artistică, ei identificând, din punct de vedere ideatic şi stilistic, etapa clasicismului târziu. Arta acestei perioade, circumscrisă temporal între războiul peloponesiac şi epoca elenistică, reprezintă, bineînţeles, o perioadă de tranziţie. Valorile estetice al polis-ului continuă să rămână principalele repere culturale, dar criza în care intrase lumea greacă a deschis calea unor căutări care a consacrat noi forme de expresie şi conţinuturi estetice. Caracterului eroic şi civic îi ia locul gustul pentru privat şi lux, în timp ce echilibrul apolinic este rupt, iar tensiunile, controlate până atunci, răzbat la suprafaţă printre fisurile încrederii în sine, privilegiind patetismul şi angoasa, alături de frivolitate şi rafinament.

În contrast cu epoca precedentă, programul edilitar al cetăţilor greceşti s-a orientat spre construirea unor locuinţe şi clădiri monumentale bogat decorate, expresie a gustului estetic şi ale exigenţei, eleganţei şi rafinamentului comanditarilor secolului IV î.Hr. Artele decorative au luat avânt, ca urmare a numeroaselor comenzi privind împodobirea interioarelor şi exterioarelor cu mozaicuri şi picturi. Porticurile cu coloane şi statuile cu marmură s-au înmulţit în această perioadă. Ordinul corinthic, care apare la sfârşitul secolului V î.Hr. constituie expresia cea mai relevantă a gustului pentru fast şi rafinament specific celui de-al doilea clasicism. Echilibrul şi ponderea clasicismului încep să fie substituite de gustul pentru dimensiunile mari.

Pretutindeni, dar mai ales în Asia Mică, apar noi porticuri, pieţe publice, teatre, clădiri publice, reflex al unei reale frenezii constructive. Printre realizările arhitectonice ale clasicismului târziu pot fi citate:

Monumentul choragic al lui Lysikrates din Atena (dar mai ales ansamblurile de mari dimensiuni precum Teatrul din Epidaur – 14.000 de locuri), Teatrul lui Dionysos, lângă Acropola Atenei (10000 de locuri), clădirea pentru adunările Confederaţiei Arcadiene, la Megalopolis (10000 de persoane) etc.

Cel mai celebru monument al acestei epoci este Mausoleul din Halicarnassos (de fapt, un templu-mormânt al satrapului Cariei, Mausolos), considerat drept una dintre cele şapte minuni ale lumii antice.

În sculptură, numele cele mai cunoscute sunt Skopas, Lysippos şi Praxiteles. Născut la Paros, unde existau carierele de unde se extrăgea celebra marmură cu acelaşi

nume, Skopas este autorul decoraţiei sculpturale a mausoleului din Halicarnassos. El introduce în sculptură patetismul, extazul, exaltarea religioasă, senzualitatea şi patos-ul, stări experimentate atât în friza Amazonomahiei (lupta dintre greci şi amazoane) de pe mausoleu, cât şi în sculpturile sale în ronde-bosse; Menada sau Bacchanta (femeie din cortegiul dionysiac).

Lyssipos, care era originar din Sikyone, îl considera pe Polykleitos drept adevăratul său maestru servind, la rândul său, spiritul sever al idealului atletic.

El a elaborat, însă, un nou canon estetic, definit prin alungirea formelor (canonul de opt capete şi jumătate). Compoziţia sa accentuează contrapunctul, sincopa axelor corporale. În plus, Lyssipos acordă o mai mare atenţie secvenţei monumentului, pe care reuşeşte să le fixeze în sculptură, dar şi detaliilor anecdotice şi reacţiilor filozofice. Principala sa lucrare este

177

Apoxiomenos (atletul care îşi curăţă, după luptă, corpul de nisip). Pe de altă parte, Lyssipos a fost cel care a introdus portretistica. El este autorul unui

portret al lui Alexandru cel Mare, fiind artistul preferat al regelui macedonean şi singurul căruia acesta i-a permis să îi execute portretul.

Athenianul Praxiteles a fost apreciat de contemporani pentru distincţia aristocratică, precum şi pentru gustul estetic şi rafinamentul lucrărilor sale. În opera sa, Praxiteles s-a îndepărtat de austeritatea raţională şi severitatea sculpturilor lui Polykleitos şi Myron, preferând senzualitatea elevată, graţia şi eleganţa. Preocupările sale artistice vădesc gustul pentru starea de visare, introspecţia şi evaziune poetică şi armonii subtile. Chipurile statuilor sale au o expresie melancolică, dar trupurile lor exprimă o atitudine nobilă şi cu o notă de eleganţă senzuală. Zâmbetul şi gesturile acestora se înscriu într-un subtil joc al tăcerii nuanţate de la o formă la alta, în subtil şi evanescent. Cele mai cunoscute opere ale sale sunt Hermes cu copilul Dionysos în braţe, Apollo Sauroktonos („Apollo ucigând o şopârlă”) şi Aphrodita din Cnidos.

Marii statuarii i se adaugă cea minoră a atelierelor din Beoţia, de la Tanagra. Meşteşugarii acestora au realizat figurine din lut ars care s-au răspândit, ulterior, în întreaga lume mediteraneană, fiind foarte apreciate pentru calitatea lor. Aceste figurine întruchipau personaje sau grupuri de personaje, în special tinere femei, surprinse în momente ale vieţii cotidiene. Figurinele de Tanagra se remarcă prin calitatea execuţiei, dar şi prin eleganţa şi firescul gesturilor personajelor reprezentate.

Spiritul patetic al epocii s-a manifestat şi în domeniul picturii. Însă, din păcate, nu ne-au parvenit opere ale marii picturi murale din această perioadă. O imagine aproximativă asupra picturii în secolul IV î.Hr. ne-o restituie un mozaic de la Pompei, copia, fără îndoială, a unui tablou care înfăţişa lupta de la Issos din Alexandru cel Mare şi Darius III.

Cei mai cunoscuţi pictori ai epocii au fost Zeuxis, „pictorul umbrelor”, Parhasios şi autorul de fresce Apelles, considerat de contemporanii săi drept un creator a cărui operă putea concura, prin realism, cu natura însăşi.

În concluzie, în secolul IV î.Hr., artiştii au abandonat temele eroice, raţiunea, valorile morale înalte şi seninătatea olimpiană care constituiseră trăsăturile eroului ideal al secolului V î.Hr. Ei au îmbrăţişat euforia pasiunii, evaziunea şi izolarea în melancolie, preferând să evite angajarea civică. Secolul IV anunţa, prin spiritul său matur, subtil şi rafinat, dar erodat ca vitalitate şi vigoare morală, epoca elenistică.

Marea expediţie asiatică a lui Alexandru cel Mare a marcat, odată cu expansiunea autorităţii Macedoniei asupra vastului teritoriu al Imperiului Persan, o difuzare a artei greceşti spre spaţii geografice îndepărtate. Circulaţia valorilor lumii greceşti şi ale celei orientale a condus la apariţia unei civilizaţii cosmopolite, loc de întâlnire al diferitelor influenţe, convergenţe şi suprapuneri de culturi.

Civilizaţia elenistică a reprezentat, totodată, şi o mutare a centrului de greutate al culturii greceşti dinspre Europa spre Asia Mică, Rhodos, Delos, Egipt şi Syria. Întemeiată în anul 331 î.Hr. de către Alexandru cel Mare, în Egipt, Alexandria a devenit cel mai mare oraş al lumii elenistice. Planul de sistematizare urbanistică i-a fost încredinţat arhitectului Deinokrates din Rhodos, care s-a inspirat din modelul ortogonal al lui Hippodamos din Milet. Străzile Alexandriei se intersectau în unghi drept, fiind dispuse simetric faţă de marea arteră, lată de 30 de metri, care străbătea oraşul de la est la vest. Cvartalele de clădiri alternau cu parcurile şi monumentele publice. Întregul perimetru al oraşului măsura în jurul a 16 km. Oraşul era deservit de un port imens, unde se afla şi celebrul Far, înalt de 120 de metri, construit de Sostratos din Cnidos (una dintre cel şapte minuni ale lumii). Lumina acestui far putea fi văzută de pe mare de la o distanţă de 60 km. Printre marile construcţii al Alexandriei se numărau palatul Ptolemeilor, Biblioteca şi Museion-ul.

Un alt mare centru elenistic a fost Pergamul, construit pe o stâncă abruptă, la 275 de metri înălţime, într-o zonă aflată la 80 km de oraşul actual Izmir din Turcia. Întreg ansamblul

178

urbanistic a fost adoptat dificultăţilor terenului înalt, accidentat, fiind dispus în terase succesive. Oraşul era înconjurat de ziduri puternice în interiorul cărora se aflau numeroase edificii: arsenale, cazărmi, temple şi porticuri etajate, agora comercială, fântânile care aduceau apa prin conducte subterane de la mare distanţă. Străzile aveau un curs sinuos, urmând sinuozităţile reliefului. Principalele edificii erau palatul regal, templul Atenei, templul lui Asklepios, gimnaziul, palestrele, teatrul, muzeul, celebrul altar al lui Zeus şi Biblioteca regală, a doua, ca număr de volume, după cea din Alexandria. Deşi era mai mic decât la Alexandria, Pergamul rivaliza, în strălucire şi ca centru de cultură cu capitala Ptolemeilor.

Un alt important centru artistic al epocii elenistice a fost Rhodos, devenit celebru prin statuia colosală (peste 30 de metri înălţime) din bronz, consacrată de locuitori, în 304 î.Hr., lui Helios, zeul Soarelui (una dintre cele şapte minuni ale lumii antice).

Printre cele mai mari centre ale culturii, în general, şi ale artei, în special, pot fi citate cetăţile Milet, Ephes şi Priene (în Asia Mică) şi insula Delos.

În secolele III-I î.Hr., sculptura a evoluat în mod divergent, în funcţie de marca stilistică specifică diferitelor şcoli şi ateliere ale regatelor elenistice.

O analiză a sculpturii elenistice presupune o abordare tematică, la care s-a ajuns prin laborioase clasificări şi interpretări ale motivelor stilistice şi morfologice în vederea punerii în evidenţă a orientărilor definitorii.

Una din temele abordate este cea a vârstelor, redată prin sculpturi care surprind personajele umane la diferite vârste: copilăria (Copilul cu gâscă), adolescenţa (Adolescent dormind), tinereţea (Venus din Cyrene), maturitatea (Venus din Milo), bătrâneţea (Bătrână beţivă).

O altă categorie o reprezintă tema eroismului barbarilor, ilustrată prin două opere celebre: Gal murind şi Gal ucigându-şi soţia.

Temele poetice care exaltă trăirile paroxistice, căpătând tente aproape baroce, se regăsesc în operele Laokoon, Supliciul lui Marsyas şi în friza Altarului din Pergam, care redă luptele dintre zei şi giganţi.

Subiectele mitologice se situează în continuitatea preocupărilor secolelor anterioare fără a prelua, însă, şi idealul eroic al acestora. Cele mai cunoscute opere, în acest sens, sunt Venus din Milo şi Victoria din Samothrake.

Sculptura elenistică impresionează prin ştiinţa savantă a compoziţiei, prin virtuozitatea tehnică, dar şi prin grandoare şi viziune teatrală. Ea potenţează, în special, spectacolele care redau conflictul şi stările de agonei, exaltarea şi durerea înfrângerii.

Pictura epocii elenistice oferă exemplul unei evoluţii care a condus la perfecţiune şi o ştiinţă pe care doar o îndelungată experienţă le putea asigura. Portretele pictate la Fayum, în Egipt, în tehnica frescei constituie capodopere ale genului prin abilitatea cu care artiştii au reuşit să surprindă tipologiile individuale şi trăsăturile psihologice ale personajelor redate.

De asemenea, frescele descoperite în Italia, la Pompei şi la Herculanum, deşi de epocă romană, sunt creaţii ale atelierelor de pictură elenistice.

Acestea constituie un model de virtuozitate din punctul de vedere al desenului, al formei, la efectelor perspectivei şi paletei cromatice.

Mozaicurile elenistice de la Delos, din secolul II î.Hr., sunt exemplare remarcabile ale unei arte care avea să atingă un înalt nivel de dezvoltare în Imperiul Roman.

Nu trebuie uitate nici artele minore, precum orfevreria, în care grecii au dovedit o înaltă măiestrie tehnică. Ei au creat numeroase bijuterii, obiecte de lux, veselă, monede ornate cu motive florale, vegetale şi reprezentări umane, caracterizate printr-o impecabilă fineţe de execuţie.

În ceea ce priveşte gliptica (gravarea pietrelor preţioase) cei mai mari specialişti au fost cei din Alexandria. Cele mai remarcabile realizări ale acestora sunt cameele, precum Marea Camee a Franţei şi Gema Augusta de la Viena.

179

B. ROMA ANTICĂ

1. ELEMENTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ Spre deosebire de Grecia, la origine, Roma reprezintă o foarte minusculă aşezare

instalata într-o zonă destul de puţin favorabilă vieţii – câteva coline şi mlaştini situate în Latium, pe cursul mijlociu al Tibrului, un fluviu navigabil doar pentru ambarcaţiuni uşoare, spre deosebire de restul Latium-ului cuprins între Tibru şi Munţii Albani. Natura terenului roman nu făcea posibilă o prezenţă umană mai substanţială. Oricum este vorba de o mică aşezare continentală.

Cât priveşte restul Italiei trebuie notat că dezvoltarea istorică a fost condiţionată de trei axe principale – Munţii Alpi care au reprezentat o slabă barieră pentru legăturile cu neamurile transalpine. Prin cele două extremităţi – orientală şi occidentală au putut să se producă mişcări de populaţie spre Italia. Al doilea ax îl reprezintă cursul Padului care separa nu numai prin traseul său ci şi prin zona mlăştinoasă care-l însoţea Italia centrală de câmpia transpadană. În sfârşit, şira spinării Peninsulei Italice este formată de Munţii Apenini care despart de ţărmuri mici câmpii şi zone colinare. Cea mai importantă câmpie rămâne Campania deschisă spre Marea Tireniană. Cât priveşte ţărmurile şi porturile naturale este de menţionat că aria cea mai propice rămâne golful tarentin. Litoralul vestic este mai puţin fericit din acest punct de vedere. Aici, în afară de golful Genoa şi Campania au apărut unele cetăţi maritime doar pe ţărmul toscan. Cât priveşte Ostia este de amintit că dezvoltarea ei a fost favorizată nu de condiţiile naturale, ci de construirea unui port artificial la iniţiativele lui Claudiu şi Nero.

Judecând după natura terenului şi după tradiţia istoriografică teritoriul rural al Romei a fost foarte mic. Extinderea Romei dincolo de Tibru şi chiar extinderea locuirii în aria iniţială a presupus lucrări hidraulice care sunt de asociat cu regii etrusci şi chiar cu perioada republicană.

Sigur, este necesar să se găsească o explicaţie pentru creşterea puterii romane. Nu trebuie uitat niciodată însă că este vorba, în realitate, de o foarte lungă durată de timp care merge chiar până în a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr. Abia atunci, mai exact la 241 î.Hr. Sardinia devine prima provincie romană extraitalică, iar traversarea strâmtorii Messinei şi cucerirea Siciliei se produc abia în ultima decadă a secolului, adică la 211 î.Hr.

Cât priveşte regiunea transpadană aceasta va reveni Romei după victoria lui Flaminius la 225 î.Hr. Între aceste limite cronologice se înscrie cucerirea Campaniei în urma războaielor cu samniţii şi a Tarentului ceea ce echivalează cu supunerea de către Roma a ceea ce s-a numit Magna Grecia. Este necesar să se adauge că victoriile militare şi alianţele nu au însemnat şi uniformizarea lingvistică şi culturală a Italiei.

Abia în principat, civilizaţia romană va câştiga teren în întreaga peninsulă.

180

2. POPULAŢII, LIMBI ŞI DIALECTE ÎN ITALIA Spre deosebire de Grecia, Italia se particularizează printr-o foarte mare diversitate

etnolingvistică şi culturală. Această diversitate se explică prin capacitatea de supravieţuire a unor locuitori străvechi ai peninsulei. Este vorba de liguri care şi-au păstrat limba şi modul de viaţă mult după cucerirea romană şi care fac parte din fondul preitalic. Cea de-a doua grupă este formată din populaţia unor oraşe-state constituite în Toscana (pe litoral şi în interior). Este vorba de etrusci, creatorii unei civilizaţii particulare având ca centru provincia italiană amintită. Nu există nici o siguranţă şi nici o opinie definitivă în legătură cu apartenenţa etnolingvistică a acestora. Deja din antichitate au circulat două variante. Cea a lui Herodot care-i aducea pe etrusci din Asia Mică, via insula Lemnos, s-a bucurat de o foarte mare credibilitate în istoriografia modernă. Apariţia între „popoarele mării” a unuia cu numele egiptean de Turslena, natura orientalizantă a civilizaţiei etrusce, legăturile evidente cu tradiţii spirituale hittite, contactele cu Egiptul au făcut ca ideea instalării pe coastele toscane a unui grup de „rătăcitori” să capete consistenţă. Fără nici o îndoială că lumea etruscă are o importantă componentă orientală. Problema este dacă este o componentă moştenită sau este vorba de preluări din contactul cu alte civilizaţii, respectiv cu cea greacă aflată ea însăşi în perioada stilului orientalizant şi cu cea cartagineză. Din păcate, limba etruscă a rămas necunoscută în ciuda faptului că există un număr destul de mare de texte notate în alfabet grec, deci unele din aceste inscripţii sunt chiar foarte lungi. Este cazul textelor rituale de la Zagreb şi Capua, un cippus de la Perusia, textele de pe lamele de aur de la Pyrgi, alte inscripţii votive, funerare, stâlpi de hotar etc.

Pornind de la aceste texte s-au putut acumula nişte cunoştinţe – nume de persoane, elemente de toponimie, formule rituale stereotipe. Dar nu se poate spune mare lucru cu privire la societate, gândire, mentalitate, obiceiuri, fapte istorice.

Trebuie să se precizeze că primele texte scrise nu sunt anterioare secolului VII î.Hr. şi sunt expresia preluării alfabetului grec (modelul chalcido-eubeic). Sigur că această preluare a însemnat şi interferenţe, dar şi modificări. Unele indicii cum sunt absenţa vocalei o şi a, a consoanelor b, g, d, baza comună a substantivelor şi verbelor, formarea derivatelor cu ajutorul sufixelor de tip na, x, ur descifrabile, nediferenţierea între masculin şi feminin, pluralul nedistinct, formarea genitivului prin sufixe etc. sunt indicii dar nu sunt suficiente pentru a clasifica limba etruscă.

Devoto opta pentru formula limbă periindo-europeană (deci conţinând şi elemente indo-europene şi preindo-europene datorită unui contact geografic străvechi). În realitate nu se poate afirma mare lucru despre limba etruscă decât cel mult că pe parcursul unei evoluţii lungi s-ar fi putut forma un koiné lingvistic etrusco-greco-italic (crede M. Pallottino).

Grupele mari aparţinând stratului indo-european sunt formate din italici, celţi, illiri sau messapi şi greci. Primele trei grupe au pătruns în cursul mai multor migraţii. Ultimul în cadrul procesului marii colonizări greceşti.

În ceea ce priveşte pe italici care reprezintă populaţia majoritară în epoca istorică aceştia se particularizează printr-o mare diversitate dialectală. Din nou trebuie făcută precizarea că nu sunt cunoscute la fel de bine toate dialectele prin texte scrise de o oarecare amploare.

Doar pentru umbriană, oscă şi venetă şi evident latină există un număr de inscripţii. Pentru venetă, umbriană şi oscă este vorba de inscripţii în quasitotalitate conţinând texte religioase. Este de notat de asemenea problema momentului în care vorbitorii diferitelor dialecte au coborât la sud de Alpi, calea pe care au urmat-o şi dacă a existat o singură migraţie sau mai multe şi eventual care a fost patria de pornire. Lingviştii vorbesc de două valuri de migraţie. Arheologii admit existenţa unui prim val legat de expansiunea culturii Unetice când

181

ar fi pătruns protolatinii (siculi, latini, falisci, veneţi). Cel de-al doilea val ar fi legat de expansiunea culturii cu câmpuri de urne funerare (bronz târziu şi epoca timpurie a fierului). Atunci ar fi ajuns în Italia grupul umbro-sabelic (umbrii, osci, samniţi, marsii, volsci, lucani, brutii, picenii). În ambele situaţii patria de plecare rămâne Europa centrală. Există un detaliu interesant în ceea ce priveşte dialectul osco-umbrian. Este vorba de faptul că din punct de vedere al vocabularului osco-umbriana este mai aproape de limba greacă ceea ce sugerează că cele două grupe de vorbitori provin fie dintr-un loc arhaic comun fie dintr-un areal geografic apropiat. Adevărul este că nu sunt uşor de corelat faptele arheologice cu cele lingvistice. Sigure sunt câteva lucruri. Cele mai timpurii culturi ale epocii bronzului (Gaudo-Certona-Rinaldone) nu evoluează izolat. Descoperiri de piese cretane, cipriote sau egeene în contexte Castelluccio, Gaudo-Rinaldone confirmă legături cu lumea de dincolo de Adriatica şi M. Ionică. Deci există o evoluţie paralelă cu spaţiul egeo-mediteraneean. În asemenea măsură încât despre cultura Castelluccio s-a afirmat că este o creaţie cipriotă. Pe de altă parte, în epoca bronzului recent cultura Terramare prin ritul şi ritualul funerar sugerează că cel puţin nordul Italiei merge mai bine cu Europa centrală. Chiar şi pentru ceea ce s-a numit cultura Este aparţinând primei epoci a fierului legăturile cele mai bune sunt tot cu zona transalpină, mai exact, Austria-Slovenia. Aceste observaţii vin, pe de o parte să explice vechimea legăturilor cu lumea balcanică, pe de altă parte, obligă la considerarea Europei centrale drept patrie a italicilor.

Există însă un aspect care nu poate să fie neglijat. Este vorba de deosebirile de rit şi ritual funerar în comunităţi contemporane. De pildă Villanova, Este, cultura laţială practică incineraţia în urne. Diferenţele culturale sunt evidente în alegerea tipului de urnă (vas bitronconic decorat, de regulă cu crucea gamată în Villanova, situla în Este, urna în formă de cabană în civilizaţia laţială), în vreme ce în Campania sunt tipice mormintele de inhumaţie în groapă simplă. Poate este vorba aici de o moştenire a culturii apeninice. De asemenea, există diferenţe notabile în ceea ce priveşte principalele divinităţi adorate. Astfel, în vreme ce la Iguvium (Umbria) beneficiază de ofrande speciale trei divinităţi Iuus, Vofonio, Mart (considerate de G. Dumézil că ar corespunde triadei precapitoline), în Campania, Lucania şi Bruttium sunt venerate cu precădere, divinităţi legate de ape (guri de vărsare, izvoare, ape termale sau vindecătoare, ape care se pierd în gura peşterilor, mlaştini) şi de pădure (în general asociate cu ideea de sălbăticie) precum Diana Trivia/Tifatre, Feronia, Marica şi Mefite. De notat că, în mod normal, lăcaşurile lor sunt amplasate în zone liminare sau în zone considerate ca loc de trecere între lumi (mlaştina), unele au şi funcţie oraculară şi sunt legate de tabu-uri rituale.

Fără nici o îndoială că apa joacă un rol universal în toate religiile. Dar nicăieri nu apar elemente identice cu cele întâlnite în spaţiul osco-umbrian. Sub influenţa greacă şi romană se va ajunge la asocierea lor cu divinităţi din panteonul tradiţional.

În zona piceniană există un element de legătură cu tradiţia sacrificiului calului practicat la fiecare 15 octombrie în Roma (Strabon, V, 1, 8-9).

Aceste câteva exemple sugerează că ideea valurilor de migraţie a italicilor îşi găseşte o fundamentare şi în unele deosebiri culturale explicabile prin tradiţii particulare şi prin cronologia mişcărilor.

Cât priveşte grupele dialectale italice se distinge între: 1) latină cu variante locale – Roma, praenestina, falisca şi veneta, umbriana, osca (vorbită de samniţi, lucani, bruti, sabini, marsi, volsci, picenieni). Este presupus că sicula era mai aproape de latină. Diferenţele majore sunt între oscă şi latină, umbriana fiind mai aproape de latină. Trebuie adăugat că dialectele principale ne sunt cunoscute graţie epigrafiei. Devoto-Pallotino vorbesc de o italică occidentală ca latina şi una orientală sau osco-umbriană.

Un al doilea mare grup italic este reprezentat de celţii pătrunşi în Italia în cursul a două migraţii. Cea mai veche asociată cu Latène B a atins Roma (cca. 390 î.Hr.), dar celţii respinşi s-au instalat la nord de Pad, acolo unde mai târziu vom găsi provincia Galia

182

Cisalpina. Celţii au presat spre est pe veneţi şi pe liguri spre vest-nord-vest. În zona transpadană celţii nu au rămas nestânjeniţi întrucât etruscii au încercat o expansiune înspre nord. Al doilea grup de celţi – gallii senoni s-au instalat ceva mai târziu pe o porţiune din litoralul adriatic.

Una din problemele complicate este legată de messapi care ocupă partea sudică a litoralului iono-adriatic. Din nou ne găsim în prezenţa unei zone relativ bine cunoscute prin inscripţii (cca. 300) în messapică cu alfabet grecesc preluat de la Tarent, inscripţii care se datează începând cu sec. VI î.Hr. Dar locurile de cult în care au fost descoperite merg înapoi până în sec. VIII î.Hr. Problema este dacă messapii reprezintă un grup etno-lingvistic de sine stătător sau trebuie să fie integraţi între illyri reprezentând, eventual, ramura occidentală a acestora.

Sluşanschi şi Wald cred că messapii divizaţi în mai multe grupe (sallentini, iapygi, Paediculi, Peuceti) descind dintr-un fond protoilliric fără ca această concluzie să poată fi pe deplin confirmată.

În afară de liguri care reprezintă o populaţie istoriceşte cunoscută, autorii greci folosesc pentru a desemna populaţiile pe care le-au găsit în Italia sau Sicilia cu numele de sicani (Sicilia), ausoni, italoi/viteloi. Unele din aceste denumiri sunt pur literare şi au fost extinse, de către greci, la toţi locuitorii dintr-o zonă sau alta a Italiei fără nici o distincţie lingvistică. Pornind de la aceste nume s-au inventat şi cele două formule prin care întreaga peninsulă era cunoscută – Ausonia/Aenotria/Italia. După cum se poate observa doar una dintre variante a supravieţuit.

3. CULTURI PREISTORICE ÎN ITALIA Când este vorba de preistoria Italiei şi a zonelor imediat învecinate (Sicilia, Sardinia şi

Corsica) este necesar să se facă precizarea că perioadele cele mai importante, din punctul de vedere al implicaţiilor istorico-lingvistice şi culturale sunt neoliticul târziu (de pe coasta adriatică) prin culturile Molfeta şi Matera, chalcoliticul şi bronzul timpuriu prin culturile Remedello – Gaudo – Rinaldone (peninsula), Castelluccio (Sicilia), bronzul târziu prin culturile Terramare şi apeninică, ca şi culturile hallstattiene (Villanova, Este, laţială).

Trei curente sunt vizibile în toate culturile amintite. Pe de o parte componentele continentale şi nordvest balcanice care afectează culturile chalcolitice, ale bronzului târziu şi ale Hallstattului prin pătrunderi ale purtătorilor culturilor Vucedol, Unetice şi Urnenfelderkultur. Este o trăsătură care poate fi, eventual corelată cu migrarea celor două valuri de vorbitori de limbi italice.

Cel de-al doilea curent este balcanic şi este, fără îndoială cel mai timpuriu sesizabil. Mai exact, încă din neolitic prin culturile Milfeta – Matera care vădesc strânse analogii cu neoliticul thessalian (Sesklo şi Dimini). Într-o perioadă ceva mai recentă – chalcolitic şi bronzul timpuriu spaţiul balcanic este dublat de Ciclade şi Creta, piese de aramă ca şi reproducerile lor în silex trimiţând la această ultimă zonă. Din bronzul târziu contactele cu Grecia Continentală şi insule devin o constantă şi capătă o oarecare reciprocitate.

Pe de o parte, devine evident că Sicilia, Italia, poate şi Sardinia, au constituit zone de interes pentru micenieni. Astfel, în mai multe puncte de pe coasta Mării Tireniene a fost descoperită ceramică miceniană (chiar din faza Myc. III A). Este vorba de Paestum, Ischia, Monte Rovello, Munţii Tolfa şi, mai ales, la Luni sul Mignone în Tuscana. Fenomenul are paralele în Sicilia şi ceva mai târziu, pe coasta adriatică, la Scoglio del Tonne (în apropiere de Tarent). Chiar ultimul punct menţionat sugerează o prezenţă substanţială chiar şi în perioada Myc. III C. Contactele cu spaţiul italic nu se reduc la zonele de coastă şi la cele mai sudice. Sunt dovedibile legăturile cu cultura Terramare. Astfel pe palafita de la Peschiera a fost descoperit un pumnal caracteristic pentru epoca miceniană târzie. În aceeaşi cultură a fost

183

identificat şi un fragment ceramic micenian în vreme ce fibule de tip Peschiera sau „în formă de arcuş de vioară” provin din contexte funerare miceniene. Cu aproximaţie aceste legături sunt datate între 1300-1200 î.Hr. Dar cifra poate fi modificată în raport cu noua cronologie a micenianului târziu.

Cât priveşte legăturile cu Cipru, aşa cum s-a amintit mai sus, Sicilia pare să fi jucat un rol foarte important. Este vorba de cultura Castelluccio particularizată printr-o ceramică pictată de tip egeo-cipriot. Nu este exclus ca interesul pentru zonă să fie legat de exploatarea sulfului un mineral folosit pentru practici lustrale şi scopuri terapeutice. Această idee este sugerată de descoperirea unor arii sacre, poate chiar sanctuare cum sunt cele de la Monte Grande (zona Palma di Montechiaro şi Agrigente) şi la Ustica. La Monte Grande a fost descoperit un spaţiu circular delimitat cu ziduri megalitice în interiorul cărora se aflau mici platforme de lut ars (= altare sacrificiale) şi ofrande (coarne de lut, modele de temple, pirostrii). Ceramica şi unele ofrande (coarnele) duc spre Myc. timpuriu I/II, Cipru şi minoicul mijlociu. Prezenţa locurilor sacre este explicată prin faptul că staţiunea era legată de extragerea şi rafinarea sulfului. Contactele cu Cipru şi Creta ar reprezenta cel de-al treilea curent cultural care afectează Mediterana centrală.

Dacă se au în vedere complexitatea şi continuitatea legăturilor cu lumea egeo-mediteraneeană (continentală şi insulară) se conferă o mai mare consistenţă istorică unor mituri sau legende prin care aceste lumi sunt integrate. În consecinţă călătoriile lui Ulisse şi ale lui Enea şi amintirea, de către Strabo, a sacrificiului calului în onoarea lui Diomede la picenieni nu ne mai apar ca nişte construcţii foarte târzii elaborate în mediile greceşti, ci se poate presupune că fac parte din moştenirea spirituală a lumii italice.

Este important de menţionat măsura în care între culturile italice din epoca metalelor există elemente de continuitate, nu numai o succesiune cronologică. După cum s-a arătat cultura Terramare are ca arie centrală de răspândire regiunea mlăştinoasă a Padului şi anume provinciile Modena, Reggio, Parma, Piacenţa cu extensiuni spre Emilia nord-vestică. Numai că în apropierea Bolognei au fost identificate două aşezări – una aparţinând culturii apeninice, alta culturii Terramare. Este posibil ca, pe acest fond, să se fi format, prin parcurgerea unei perioade de tranziţie (faza protovillanova) cunoscută de la Ortucchio, Timmari, Tolfa şi Milazzo) cultura Villanova. Legătura cea mai importanta poate fi presupusă a fi cea cu Terramare având în vedere exclusivitatea ritului incineraţiei şi obiceiul înmormântărilor în câmpuri de urne în primele două faze ale culturii Villanova (Benacci I şi II). Alte aspecte ale culturii par să fie moştenite din cultura apeninică. De pildă, vasul bitronconic care a servit ca urnă în fazele San Vitale, Benacci I şi Benacci II vine din aria apeninică, ca şi obiceiul depunerii urnei într-o groapă simplă. Poate că abandonarea incineraţiei şi adoptarea înhumaţiei în ultima fază a culturii Villanova şi anume Arnoaldi se petrece tot sub influenţa apeninică. Trebuie adăugat că, spre deosebire de Terramare care are o distribuţie geografică mai restrânsă cultura Villanova cuprinde, în afara zonei Bolognei şi a Etruriei (inclusiv Etruria meridională), care reprezintă aria ei de formare şi regiuni mai sudice, chiar şi în Latium, chiar şi la Roma. După cum elemente ale culturii apeninice au fost descoperite la San Omobono (F. Boarium). Aceste urme se datează în faza târzie şi finală a epocii bronzului (sec. XI-X î.Hr.), adică din fazele definite ca subapeninice sau protovillanova. Descoperirea de la San Omobono se înscrie într-o evoluţie generală care a afectat, mai întâi, Latium. Descoperiri ca acelea de la Plombara, Sabina, Allumiere şi Sasso di Furbala o confirmă. Paralel cu această pătrundere se dezvoltă grupul incinerant laţial datat în sec. VIII î.Hr. prin descoperirile din Munţii Albani (Marino, Campofattore, Grottaferrata, Boschetto, San Lorenzo Vecchio). Quasicontemporane sunt descoperirile de locuinţe şi morminte de la Roma (pe Palatin, în for, sub templul lui Caesar) etc. Nu trebuie uitat însă nici un moment că faptele arheologice sunt destul de derutante. La Roma chiar, pe Quirinal, a fost descoperit un cimitir de înhumaţie aproximativ contemporan cu cele mai timpurii urme laţiale şi care datorită ritului a fost atribuit unui grup sabin. Deci, nici Roma, nici Latium nu aparţin unui areal cultural unic. Ca şi în restul Italiei se

184

asistă la o destul de mare fragmentare culturală. În sec. VIII î.Hr. se înregistrează o serie de fenomene culturale interesante. Cea mai

spectaculoasă evoluţie se produce în Toscana unde, pe fondul Villanova pe care s-au altoit influenţe greceşti orientalizante (după opinia celor mai mulţi arheologi italieni) se structurează civilizaţia etruscă. Nu contează, în acest context, măsura în care un grup de rătăcitori s-a instalat pe ţărmul toscan.

Pe de altă parte, crearea celor mai timpurii colonii greceşti în Italia şi Sicilia au determinat schimbări spectaculoase şi au favorizat diferenţierea unei aristocraţii locale. O atare dezvoltare a fost pusă în lumină de descoperirile din Campania (v. necropola de la Pontecagnano) şi de creşterea ponderii importurilor greceşti, inclusiv prezenţa lor în spaţii de cult şi transformarea unor produse precum ceramica chalcidică, euboică sau protocorinthică în echivalent de schimb (atât în Italia, cât şi în Sicilia).

Constituirea oraşului-stat Roma nu poate fi disociată de acest proces, chiar dacă, din motive încă insuficient de clare, evoluţia ei a fost mai lentă decât a oraşelor-state etrusce, a celor din restul Latium-ului şi din Campania.

Cât priveşte Sardinia trebuie să se atragă atenţia asupra faptului că ea face parte din arealul megalitic, că de aici se cunosc din epoca metalelor monumente faimoase de tip nuraghi (a căror funcţie reală nu este stabilită) şi că insula s-a aflat, de timpuriu, în sfera de influenţă feniciano-punică. Se poate adăuga perpetuarea unor tradiţii foarte arhaice consemnate până târziu. Este vorba între altele, de practica sacrificării persoanelor în vârstă sau a sinuciderii lor.

4. FUNDAREA ROMEI Aşa cum s-a mai amintit în treacăt şi mai înainte, Roma s-a structurat ca oraş-stat mai

târziu decât alte întemeieri latine. Tradiţia istorică aminteşte un număr mare de asemenea formaţiuni precum şi constituirea timpurie a unei ligi latine, cu instituţii proprii şi un sanctuar federal. Se presupune că acest proces este urmarea dezvoltării agriculturii şi a restrângerii importanţei păstoritului în Latium, în creşterea importurilor, mai ales, a celor greceşti, în unele schimbări în obiceiurile funerare, dar şi în adâncirea diferenţierii sociale. Rezultatul cel mai spectaculos rămâne apariţia unor centre de putere în Munţii Albani (Satricum, Anzio, Ardea, Lanuvium, Praeneste etc.). Descoperirea unor necropole cu faze mai vechi de înmormântare (v. Lanuvium şi Osteria dell’Osa) şi a unor sanctuare (Ardea, Aricia, Satricum, Cassino) oferă informaţii numeroase despre această lume latină. Centrul acestei lumi va continua să rămână Munţii Albani, zonă în jurul căreia se va organiza liga latină. În acest areal un loc de prim ordin vor deţine Tusculum, Aricia, Lanuvium, Velletri, Alba Longa. Perioada de maximă înflorire a zonei se întinde din sec. VIII-VII î.Hr. (poate şi sec. IX î.Hr.) până în sec. IV î.Hr. când Roma controlează absolut întregul Latium, inclusiv, dizolvă liga latină. Notăm că această alianţă bazată pe un „foedus latinum” nu era iniţial controlată de Roma, ci de un concilium latinorum ce se reunea la izvorul Ferentin. Fiecare aliat dădea, pe rând, un comandant militar. Chiar dacă acest comandant venea de la Roma, acţiunile lui erau intreprinse în numele ligii. Altă dovadă a preeminenţei ligii asupra Romei o constituie amplasarea sanctuarului federal. Trecerea în prim plan a Romei se exprimă între altele, prin transferul centrului religios al ligii în templul Dianei de pe Aventin, eveniment care a putut avea loc pe la cca. 456 î.Hr.

Începuturile Romei sunt legate, de tradiţie, de Alba Longa. În legătură cu întemeierea oraşului se pun o serie întreagă de probleme. Mai întâi, este

vorba de măsura în care tradiţia istoriografică romană este credibilă sau nu în reconstituirea de fapte (inclusiv întemeierea romuleană) şi precizarea etapelor ei de evoluţie. Mai exact, stabilirea cum, când şi în ce împrejurări s-a făcut saltul enorm de la o aşezare modestă la un

185

centru de prim ordin, care a realizat, este drept, într-o foarte lungă durată (456 – cca. 225 î.Hr.) dominaţia asupra întregii peninsule, inclusiv subordonarea coloniilor greceşti.

Cea de-a doua problemă priveşte măsura în care localizarea geografică a Romei arhaice într-un punct nodal al acelei via salaria a favorizat această creştere uluitoare. În ce măsură interesele etrusce şi cucerirea etruscă efectivă au determinat transformarea unei aşezări protourbane într-un oraş propriu-zis constituie o altă întrebare. Şi nu în ultimul rând, dacă anumite particularităţi ale modului de viaţă arhaic roman (care se apropie foarte mult de Sparta lui Lycurg) caracterizat prin elogiul sobrietăţii şi al muncii, ataşamentul pentru valorile tradiţionale (religioase, rituale, de ex. riturile legate de confarreatio, morale), importanţa acordată forţei fizice şi valorilor militare, subordonarea absolută a intereselor individuale faţă de interesul comun, respingerea împrumutului cultural, a bogăţiei mobiliare, ca şî a ideii de etalare a ei au jucat vreun rol în succesele în plan politic. În mod sigur aceste trăsături explică lunga supravieţuire a acestor valori tradiţionale şi lentoarea cu care s-au produs modificări în modul de viaţă roman.

Problema esenţială rămâne câtă credibilitate poate fi acordată tradiţiei privind întemeierea Romei (aşa cum este narată de Plutarh în Viaţa lui Romulus) şi dacă evoluţia Romei, în prima perioadă din istoria sa, a urmat schema pe care o cunoaştem prin istoriografia latină: o succesiune a două serii de regi („naţionali” şî etrusci), evenimente asociabile cu fiecare din cei 7 regi, alungarea ultimului rege etrusc, instaurarea republicii şi desemnarea celor dintâi magistraţi republicani (consulii).

Fără a se intra în prea multe detalii este necesar să se sublinieze că istoriografia modernă a depăşit faza hipercriticistă inaugurată de Mommsen şi Ettore Pais. Şi că operând cu mai multe surse şi metode de cercetare – analiză comparată a religiei romane, identificarea unor fapte materiale care să confirme marea vechime a legăturilor cu lumea egeeană, mai ales, recuperarea trecutului real al Romei graţie descoperirilor arheologice din Roma, Latium şi restul Italiei centrale s-a putut ajunge la un consens aproape unanim în ceea ce priveşte autenticitatea şi istoricitatea tradiţiei. Fără nici o îndoială cu retuşările de rigoare.

Dovezile cele mai substanţiale rămân cele arheologice. Care sunt principalele câştigurui bazate pe aceste observaţii, ca şi principalele critici aduse tradiţiei se va vedea mai încolo.

Unul din câştigurile esenţiale rămâne apartenenţa unei părţi din populaţia romană la lumea laţială, fapt confirmat prin tipologia urnelor identificate pe Palatium, Germal şi în for. Prin aceasta se dă substanţă legendei care leagă Roma de Alba Longa. Datarea în sec. VIII î.Hr. a celor mai timpurii resturi de aşezare şi morminte adiacente justifică funcţia esenţială a Palatinului în viaţa religioasă şi politică romană aici păstrându-se, până în perioada imperială, „coliba” lui Romulus în care se afla cel mai important obiect ritualic de care numele lui era asociat – toiagul de augur cu care a trasat conturul Romei.

Elementul de noutate pe care l-a adus cercetarea arheologică se referă, în primul rând, la demonstrarea simultaneităţii evoluţiei Romei şi Latium-ului, amândouă zonele intrând în aria de difuziune a civilizaţiei subapeninice şi protovillanova. Pe de altă parte, s-a confirmat datarea în secolul VIII î.Hr. (după tradiţie se oscilează între 750-753 î.Hr.) a celor mai timpurii urme de locuire mai consistente. De aici concluzia că secolul VIII î.Hr. rămâne un moment crucial în istoria Romei. Fără ca aceasta să însemne ca avem de-a face cu o cetate întemeiată în conformitate cu un ritual pe care romanii l-au conservat până la Constantin cel Mare. Dimpotrivă faptele arheologice au dovedit că Roma nu a avut un început care să justifice puterea şi strălucirea de mai târziu, ci a evoluat, ca toate statele de tip polis de la structuri rurale la o aşezare protourbană şi urbană. A reieşit, fără nici un dubiu, că prezenţa etruscă şi creşterea importanţei influenţei greceşti au fost esenţiale şi din punct de vedere urbanistic şi arhitectonic şi din punct de vedere administrativ în creşterea Romei. De altfel, cel mai vechi zid de incintă identificat, construit din tuf vulcanic, este de epocă serviană (adică cel mult de la sfârşitul secolului VII î.Hr.). S-a confirmat şi modalitatea prefigurată de tradiţie că Roma a

186

parcurs aceleaşi etape general cunoscute, şi anume asocierea (sinoekism) într-o aşezare nouă a mai multor sate. Descoperirea necropolei de înhumaţie de pe Quirinal a confirmat polietnismul populaţiei romane fondatoare. În această perspectivă originea latină şi sabină a regilor zişi „naţionali” nu are de ce să şocheze. Ea aparţine realităţii intrinseci a Romei arhaice. Cât priveşte durată perioadei regale (753-509 î.Hr.), numărul regilor (7) şi modalitatea de instaurare a republicii, aici s-a mers de la negarea istoricităţii regilor (Mommsen, Et. Pais) la recunoaşterea a 6 regi (cu excepţia lui Romulus), chiar la acceptarea ideii că nu este exclus ca cei 7 regi să fie doar aceia ale căror nume tradiţia le-a păstrat, dar că în realitate au fost mai mulţi. Au existat şi încercări de a vedea în funcţiile primilor patru regi o proiecţie mitică a funcţiilor zeilor suverani din vechiul panteon indo-european: Romulus prin accesele de violenţă ar fi proiecţia lui Varuna, Numa Pompiliu ar desfăşura acte asemănătoare cu funcţiile lui Mithra (dătător de legi, creator de stare de armonie), Tullus Hostilius ar fi o proiecţie a lui Indra, în vreme ce Ancus Marcius ar fi echivalentul gemenilor binefăcători Asvin. Această tentativă rămâne o pură speculaţie după cum împingerea într-un trecut nedefinibil a regalităţii romane nu se poate demonstra prin fapte. Ceea ce poate fi catalogat drept calcul artificial rămâne durata perioadei regale (753-509 î.Hr.) şi numărul de ani acordat fiecărei domnii – cca. 35 de ani. Nu se poate pierde din vedere însă că vârsta de 35 de ani pare să fi jucat o funcţie magică în regalităţile indo-europene (v. arieni, hittiţi, micenieni). După cum nu se pot exclude din judecată sfârşitul nebulos al unor domnii (v. Romulus), ca şi ceremonialul particular de întronare, rolul jucat de oracole în aceste proceduri speciale. În ceea ce priveşte „dinastia etruscă” mai buna cunoaştere a civilizaţiei toscane a dovedit că nu se poate vorbi de etrusci, în general. Că regii etrusci nu se constituie, în realitate, într-o dinastie şi că fiecare „suveran” în parte reprezintă eventual interesele unui alt oraş-stat etrusc (Tarquinia, Vulci, poate Caere).

Este necesar să se adauge aici şi o opinie mai nouă (Ella Hermon, 2001) în legătură cu regii etrusci de la Roma. Această opinie este construită pe o idee perfect valabilă şi anume pe valoarea personală a luptătorului şi pe relaţia specială dintre căpetenie şi suita sa. De aici impresia că regii etrusci de la Roma nu sunt neapărat exponenţii cetăţilor lor de baştină, ci sunt în realitate „condottieri” care şi-au asumat un risc, în nume şi în folos, proprii.

În general sunt asociate cu prezenţa etruscă o serie de transformări importante. Se crede că din sec. VII-VI î.Hr. Roma se transformă într-un veritabil centru urban, adică încetează funcţia funerară a forului, loc destinat acum vieţii publice şi economice, cu temple dedicate unor divinităţi poliade (v. templul capitolin), cu o structură administrativă în care elementele etnice şi de descendenţă familială îşi pierd importanţa în favoarea repartiţiei în funcţie de domiciliu şi poate şi de tipuri de activităţi economice desfăşurate. Poate că o polarizare ocupaţională se adânceşte prin această nouă structurare administrativă atribuită, de tradiţie, lui Servius Tullius (= Mastarna).

R. Bloch, unul din istoricii care acordă o foarte mare greutate tradiţiei, crede că de aceeaşi perioadă pot fi legate şi alte opere de urbanistică: realizarea de lucrări edilitare, în principal, lucrări hidraulice, apariţia decoraţiei monumentale etc. Şi tot R. Bloch crede că poate dovedi că tema periplului lui Enea ar data cel puţin din sec. VI î.Hr. Legăturile neîntrerupte cu Egeea justifică ideea lui Bloch. Cred că există şi o mare doză de optimism în afirmaţiile lui Bloch. Sigur, nu se poate contesta că de perioada regalităţii etrusce se leagă construirea primului zid de incintă al oraşului, pavarea forului, construirea templului dedicat Triadei capitoline şi templul Dianei de pe Aventin, că apar unele rudimente de lucrări hidraulice şi sunt folosite antefixele pentru decorarea faţadelor unor monumente. Nu trebuie să uităm însă că nu numai la începutul sec. II î.Hr., dar chiar şi în Roma lui Nero, oraşul era departe de a avea un aspect spectaculos: străzile erau înguste, şerpuitoare şi nepavate, casele erau construite fără să se respecte vreo regulă urbanistică, din materiale inflamabile. Cât priveşte construcţiile hidraulice acestea sunt legate de un moment târziu, mai exact, de numele lui Appius Claudius. Dacă adăugăm şi amănuntul că romanii nu au bătut monetă proprie până

187

în a doua jumătate a sec. III î.Hr., că din aceeaşi vreme datează o serie de interdicţii privind desfăşurarea activităţilor comerciale de către senatori, că prin legea celor XII Table era interzisă etalarea bogăţiei şi stocarea metalului preţios se poate realiza măsura în care cele trei domnii etrusce au transformat o aşezare în care mentalităţile arhaice prevalau într-un oraş cu o viaţă economică tumultoasă, în care principiile de urbanistică erau la mare preţ.

Este necesar să se sublinieze că o serie de arheologi (Modestov, Boni Pinza, Peroni, Müller-Karpe, Gjerstad), istorici (Pallottino, R. Bloch, Pareti) şi istorici ai religiilor (Dumézil) au contribuit la mai buna luminare şi înţelegerea tradiţiilor istoriografiei antice cu privire la întemeierea Romei, structura Romei primitive, rolul celor două serii de regi şi natura polietnică a celor dintâi locuitori ai oraşului – latini, sabini şi etrusci. Şi aceasta în pofida faptului că atitudinea sceptică nu a fost abandonată cu totul, ultimul nume de anvergură care o îmbrăţişează fiind acela al unui mare romanist – A. Alföldi.

5. ROMA ÎN EPOCA REGALĂ Aşa cum s-a putut vedea în capitolul precedent există suficiente similitudini între

Roma şi alte state de tip polis constituite în bazinul egeo-mediteraneean: natura polietnică a populaţiei, lunga durată de timp scursă între modul rural de existenţă şi formarea statului, modalitatea de apariţie (fuziunea mai multor sate) şi gruparea vieţii sociale, politice şi religioase în jurul unui loc încărcat de tradiţie şi de sacralitate prin marea vechime care-i era atribuită, vechime pe care au probat-o şi cercetările arheologice.

Şi în ceea ce priveşte succesiunea formelor de guvernare se constată aceeaşi identitate de evoluţie. Toate statele au parcurs o fază a regalităţii arhaice şi ca şi în lumea greacă termenul de rex a supravieţuit instituţiei. După cum, în toate cazurile, regalitatea a fost urmată de regimuri oligarhice indiferent de modalităţile de marcare a poziţiei sociale a categoriilor privilegiate – naştere, avere şi natura ei (imobilă şi mobilă) ca şi de maniera de a o obţine. După cum, peste tot, nu se constată vreo abatere de la principiul că dreptul de a conduce este rezervat elitelor.

În ceea ce priveşte regalitatea romană trebuie spus că nu reprezintă un fenomen singular în Italia. Forma de guvernare monarhică este caracteristică şi pentru etrusci şi nu este exclusă nici în cazul altor neamuri italice. De altfel, tradiţia pomeneşte alţi regi în Latium (v. Lanuvium şi Alba Longa, ca şi la sabini).

Problemele cele mai complicate sunt legate de cronologia perioadei regale, originea etnică a regilor, titulatură şi mod de desemnare şi funcţiile sau atribuţiile ce le revin şi, în ce măsură, faptele ce le sunt atribuite de tradiţia istoriografică le aparţin şi nu în ultimul rând, numărul real şi autenticitatea numelor lor.

În ceea ce priveşte cornologia, discuţia se poartă între adepţii datelor tradiţionale şi anume 753 î.Hr. pentru întemeierea Romei şi deci pentru începuturile domniei lui Romulus, 616 î.Hr. pentru începutul domniei celui dintâi rege etrusc (Tarquinius Priscus), 578 î.Hr. pentru începutul domniei lui Servius Tullius şi 509 î.Hr. pentru alungarea lui Tarquinius Superbus.

M. Pallottino, R. Bloch, Heurgon, P. Martin sunt dispuşi să acorde o foarte mare credibilitate calculelor tradiţionale. În vreme ce Gjerstad (Early Rome) optează pentru o cronologie scurtă corelativ cu eliminarea din lista regilor autentici a lui Romulus şi Titus Tatius. Acest istoric relatează prima etapă a regalităţii romane între 575-530 î.Hr., domnia lui Tarquinius Priscus o începe la 530 î.Hr., a lui Servius Tullius o împinge la începutul sec. V î.Hr., iar începutul erei republicane este datat la 450 î.Hr.

Trebuie subliniat că, în afara de Gjerstad această cronologie excesiv de scurtă nu a fost acceptată de nici un istoric.

În ceea ce priveşte originea etnică a regilor nu există nici o îndoială că la Roma nu se

188

poate vorbi de o regalitate naţională, eventual de o dinastie latină, una sabină de sine stătătoare şi alta etruscă cum crede Gjerstad. Cel mult se poate face o distincţie între o perioadă mai timpurie în care domnesc în succesiune sau în asociere regi de origine latină şi regi de origine sabină şi perioada regalităţii etrusce cu precizarea că în acest caz nu se poate vorbi de o dinastie, ci de regi care provin dintr-o cetate etruscă sau alta interesată de controlul Romei.

Cât priveşte numărul real al regilor şi autenticitatea numelui lor este interesant de semnalat faptul că istoriografia contemporană oscilează între trei construcţii. Nici unul dintre regi nu este real. Toţi sau măcar regii primei faze sunt expresia unei proiecţii mitice a celor trei funcţii care particularizează gândirea protoindo-europeană. Cu alte cuvinte, reprezintă personalizări ale acestor puteri şi funcţii. Cea de-a treia alternativă este cea oferită de Gjerstad care admite existenţa a două serii de regi (unii preurbani) şi alţii urbani din ultimul grup fiind excluşi Romulus şi Titus Tatius, consideraţi neistorici. În legătură cu acest punct de vedere trebuie menţionat că tradiţia (autentică sau versiunile ei) nu oferă decât o listă unică, cel puţin pentru prima etapă a regalităţii romane. Pornind de la această constatare şi de la împrejurarea că întemeietorul dinastiei romane descinde, prin regii din Alba Longa, din Enea, s-a consolidat ideea că numele, modalitatea de accedere la domnie, criteriile avute în vedere, funcţiile şi atribuţiile sunt autentice. Singurele dubii sunt provocate de faptul că unele evenimente sunt antedatate. Este cazul unor succese militare care sunt atribuite unor regi şi care, în realitate, sunt asociabile erei republicane. După cum exista tendinţa de a suprapune într-o singură operaţie evenimente care în realitate s-au desfăşurat în mai multe etape (v. constituţia serviană).

În ceea ce priveşte titulatura există unanimitate în ceea ce priveşte foarte marea vechime a titlului de rex cu analogii foarte bune în lumea ariană. Acest detaliu subliniază şi marea vechime a instituţiei, ca atare. Cât priveşte natura puterii regale, toate elementele sunt în favoarea ideii că cei care acced la acest titlu sunt recunoscuţi ca purtători ai unui har aparte. Acest har este legat, pe de o parte, de o naştere miraculoasă. În unele din cazurile cunoscute (care sunt cele ale lui Romulus, Servius Tullius şi Silvius – rege în Alba Longa) frapează faptul că apar ca rezultând dintr-o relaţie specială dintre o muritoare (dar nu orice fel de muritoare – o preoteasă, o nobilă, o regină) şi o divinitate masculină (Marte/Zeul focului). Să nu uităm că o asemenea construcţie specială priveşte doar pe regii fondatori (Romulus) sau refondatori (Servius Tullius). Această naştere miraculoasă nu era suficientă însă pentru a justifica accederea la putere. Trecerea unor probe, în general, asociate cu sălbăticia – apă, foc, pădure, fiară, mod de viaţă rustic – garanta charismatismul persoanei. Aceasta înseamnă că naşterea, în sine nu asigura preluarea puterii. În consecinţă, se poate afirma că în afara unor construcţii de tipul ascendenţă din Enea, regalitatea nu era ereditară. De altfel, este evident că alte criterii erau mai importante decât ereditatea. Nici un fiu sau altă rudă de sânge nu succede, ci doar „asociaţii” şi „aleşii”. După cum nu era nici naţională întrucât, la Roma, regii provin din cele trei neamuri care, după tradiţie, au format populus romanus.

Cât priveşte lista celor 7 regi – Romulus, Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Marcius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius şi Tarquinius Superbus – este necesar să se facă unele observaţii. În primul rând, că cifra (poate cu conotaţii magice) este epurată întrucât există domnii duble (v. Romulus şi Titus Tatius de exemplu). În al doilea rând, pentru că între primii patru regi figurează o persoană care pare să fie „înseriată” sau „intercalată”. Este vorba de Tullus Hostilius singurul rege care nu urmează modelul „clasic” de asociere la putere. Nici nu este asociat predecesorului, nici nu asociază pe nimeni. Explicaţia este anevoie de găsit.

Modelul general practicat este acela de a desemna un succesor prin asociere (v. Romulus / T. Tatius / Numa sau Numa / Ancus Marciu sau Ancus Marcius / Tarquinius Priscus sau Tarquinius Priscus /Servius Tullius). După cum se vede singurele neregularităţi sunt reprezentate de Tullus Hostilius şi Tarquinius Superbus. Şi aceasta în condiţiile în care există fii şi nepoţi. Se pare că formula de asociere era căsătoria cu o fiică, ceea ce favorizează pe gineri şi ceea ce sugerează o oarecare prevalenţă a principiului uterin în „legea” succesorală.

189

Relativ la tipul de putere este necesar să se atragă atenţia că regii romani deţin o autoritate împărţită cu senatul (consiliul) şi un magistrat important (praetor maximus). În acelaşi timp desfăşurarea ceremonialului de investitură sugerează că puterea reală aparţine senatului care-şi manifestă preeminenţa prin interregnum şi prin recunoaşterea succesorului, în vreme ce comitia curiata acordă doar investitura celui desemnat de către senat.

În ceea ce priveşte funcţiile pare să rezulte din ceea ce s-a menţionat mai înainte că atribuţiile de natură religioasă trebuie să fie menţionate în primul rând. Fără nici o îndoială că, între acestea, organizarea vieţii religioase rămâne una din cele mai importante şi este interesant din acest punct de vedere că numele cele mai reprezentative sunt cele ale regilor care, într-o formă sau alta, pot fi consideraţi drept fondatori. Nu în sensul îngust de erou fondator, ci într-o accepţiune mai largă de „creator de stare nouă”: crearea de sacerdoţii (flamen Dialis), crearea de colegii (vestale), elaborarea de legi sacre (chiar prin consultarea unor divinităţi, v. descrierea din Fastele lui Ovidiu a condiţiilor în care Numa a stabilit natura sacrificiilor), introducerea de culte sabine, etrusce, greceşti), dedicarea de temple, spunerea calendarului (describere annum), organizarea jocurilor, îndeplinirea riturilor de război, consultarea augurilor, celebrarea unor ceremonii care invocă evenimente istorice (v. Consualia în amintirea răpirii sabinelor). De atribuţiile religioase ale regilor trebuie să fie legat dreptul de a acorda asylum, drept amintit în legătură cu Romulus şi Ancus Marcius. Acest drept funcţionează în condiţiile în care trebuie să se găsească o soluţie la un fenomen aparte – mici strămutări de populaţie sau micromigraţii petrecute în cadrul unui ceremonial special – ver sacrum care presupune oferirea unui grup ales de tineri, ca jertfă, unui zeu. Grupul de ofrandă călăuzit de un animal trebuie să-şi întemeieze un nou cămin. Este formula rituală de creare a unei aşezări fiice. Probabil că sabinii s-au instalat la Roma în cadrul unei asemenea proceduri. După cum alţi străini puteau beneficia de acest drept de asylum şi se puteau instala la Roma. Ca şi dreptul de a judeca procese în care vina are o conotaţie religioasă şi presupune aplicarea pedepsei cu moartea. Este vorba de procesele de tip perduellio (încălcarea unui tabu religios, v. vestalele păcătoase) şi parricidum.

A doua funcţie importantă sugerată de însăşi natura charismatică a puterii este cea militară cu tot ceea ce presupune ea: organizarea armatei (după tradiţie opera a trei regi, respectiv a lui Romulus, Tullus Hostilius şi Servius Tullius), dreptul de a declara război şi de a încheia pace, reglarea prin război sau duel a conflictelor, încheierea de alianţe. De notat că un rege nu putea purta decât războaie victorioase. Această atribuţie adaugă la titlul de rex pe acela de dux.

A treia funcţie este juridico-legislativă. Ea se justifică pe un principiu fundamental şi anume acela că regele este dreptul, face dreptul şi spune dreptul. De notat că nu este vorba de legi scrise şi afişate, ci de un sistem de norme juridice în baza cărora se dau sentinţe, pe temeiul cărora se structurează principalele instituţii (senat, comiţii, numite după cele două funcţii – curiate şi calate, la care se adaugă, de la Servius Tullius, comitia centuriata), este creat dreptul familial (tip de căsătorie, dreptul succesoral, adopţii, obligaţii faţă de rudele defuncte etc.).

Cât priveşte alte instituţii decât cea monarhică sunt de amintit în primul rând senatul (după tradiţie reformat în trei etape – Romulus, Numa Pompilius, Tarquinius Superbus). Din păcate nu se pot da nici un fel de date sigure în legătură cu numărul de membri şi funcţiile îndeplinite. Doar procedurile de interregnum şi de desemnare a noului rege sunt evidente.

Cea de-a doua instituţie este reprezentată de comitia curiata, poate o instituţie moştenită din perioada prestatală, cu o foarte puternică încărcătură religioasă în funcţionarea şi atribuţiile ei. De numele lui Servius Tullius este legată crearea unor comiţii paralele, cu mod de constituire, loc de adunare şi funcţii total diferite. Fără nici o îndoială, în cazul comiţiei centuriate funcţiile fiscale şi militare au prevalat asupra celor religioase. În legătură cu reforma centuriată, se constată, ca şi în cazul acţiunilor militare atribuite regilor, un fenomen de telescopare. Nu numai la Titus Livius (I, 43) dar şi la Dionysios din Halicarnas

190

(IV, 6) apar o serie de nepotriviri între epoca în care sistemul nou a fost creat şi modalitatea de structurare a claselor, ca şi numărul lor. Ambii istorici menţionează împărţirea cetăţenilor în cinci clase, în funcţie de averea bănească (calculată în aşi) cu favorizarea cavalerilor şi a indivizilor încadraţi în prima clasă. Anacronismul cel mai grav priveşte estimarea bogăţiei în bani câtă vreme primele emisiuni monetare la Roma nu sunt anterioare secolului III î.Hr. De asemeni, nici moneta nu pare să fie cea reală. Primele emisiuni monetare fiind sesterţii, nu aşii care merg mai bine cu sfârşitul republicii romane.

Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că, şi în acest caz, avem de-a face cu un sistem care s-a perfecţionat treptat. Ceea ce poate fi proiectat cu siguranţă în sec. VII-VI î.Hr. adică în timpul lui Servius Tullius este:

1. introducerea criteriului valorii averii în organizarea corpului cetăţenesc; 2. distribuţia obligaţiilor militare şi fiscale în funcţie de avere şi domiciliu şi nu de naştere; 3. egalizarea statutului juridic al locuitorilor Romei în funcţie de contribuţia reală la

bunul mers al cetăţii, cu alte cuvinte recunoaşterea plebei ca parte a corpului cetăţenesc. Este obligatoriu să se facă precizarea că modalitatea de stabilire a averii şi deci a clasei

de recrutare nu reprezintă unicul anacronism legat de această reformă. Funcţia reală militară este şi ea de analizat. Dacă se porneşte de la ideea că în epoca regală la Roma, ca şi în alte structuri din Italia căpetenia şi suita sa (formată din rude şi afiliaţi) îşi asumă misiunile de „război” şi dacă Servius Tullius (= Mastarna) avea un comportament similar în Vulci natal este de presupus că acţiunea lui, după instalarea la Roma, viza lărgirea bazei de recrutare. Mai exact, adăugarea, la suita sa personală, a unui corp de hopliţi. În această perspectivă, ipoteza mai veche a lui Laet că iniţial a existat o singură clasă devine credibilă. Se poate adăuga că în secolul V şi Iv î.Hr. asumarea unor riscuri militare de către un grup de rude încă funcţionează. Cazul atât de frecvent citat al cuceririi ultimului centru etrusc – Veii (477 î.Hr.) – de către ginta Fabia, constituie un argument fundamental în această privinţă. Sigur nu este vorba numai strict de rude, ci şi de clienţii dependenţi de o gintă.

Nu ştim în ce măsură, chiar de la început, comitia centuriata a îndeplinit şi funcţii politice. Mai curând este de crezut că nu poate fi vorba de aşa ceva. De asemenea, se poate bănui că o parte din funcţiile politice şi legislative au fost transferate spre comitia centuriata pe tot parcursul erei republicane.

În sfârşit, trebuie să fie menţionaţi doi magistraţi care au funcţionat în epocă regală. Este vorba de praetor maximus şi poate de un praefectus Urbi.

În ceea ce priveşte expulzarea lui Tarquinius Superbus şi instituirea unei noi forme de guvernare problemele care se pun sunt: a) data când a avut loc; b) titlul şi numărul magistraţilor care l-au substituit pe rege; c) în favoarea cărui corp social s-a produs această răsturnare. În ceea ce priveşte data o serie de indicii cum sunt lista magistraţilor eponimi reconstituită şi completată după incendiul gallic din 390 î.Hr., reforma calendarului, ca şi unele surse greceşti (Aristodemus din Cumae) fac ca data de 501/503 î.Hr. să devină plauzibilă. În consecinţă data tradiţională (509 î.Hr.) nu ne mai apare prea exagerată. Oricum este vorba de ultimul deceniu al sec. VI î.Hr. Această dată este confirmată şi de momentul dedicării templului Triadei capitoline. După cum par să fie sigure numele unora dintre dedicanţi şi anume M. Horatius Palvillus şi P. Valerius Publicola. Nu este sigur că a existat şi nu M. Iunius Brutus. Cu atât mai mult cu cât acest nume lipseşte din întreaga listă a magistraţilor dintre 501/505 şi 450 î.Hr. Sigur şi aici este vorba de o intervenţie târzie. Acesta este şi motivul pentru care se poate accepta opinia lui P. Martin care crede că titlul primului magistrat republican trebuie să ţină de o moştenire a epocii regale. Este vorba de praetor maximus. Cât priveşte numele acesta este înscris în Faste, este singular şi corespunde, parţial, tradiţiei. Când a fost creat consulatul şi în ce durată de timp s-au structurat principiile de funcţionare a acestei magistraturi reprezintă un subiect de discuţie. Oricum, ar trebui să se adauge şi faptul că expulzarea lui Tarquinius Superbus a marcat o victorie a patriciatului latino-sabino-etrusc şi un recul al plebei bogate în viaţa politică romană.

191

În încheierea acestui capitol mai este necesar să se adauge câteva aspecte interesante. Există tot mereu o tendinţă de a supraevalua rolul jucat de etrusci în urbanizarea Romei. Se uită sau se neglijează un factor la fel de important. Este vorba de factorul sabin a cărui însemnătate rezultă din întreaga istoriografie privind epoca regală şi primele secole ale republicii. Epigrafia şi tradiţia au confirmat însemnătatea unor regi (Numa, Ancus Marcius) sau magistraţi în structurarea instituţiilor religioase şi politice romane, ca şi în dezvoltarea oraşului însuşi. Două ginţi par să fi jucat un rol excepţional. Este vorba de ginta Valeria care a dat, conform tradiţiei, mai mulţi consuli (între care şi primul consul după expulzarea lui Tarquinius Superbus), un dictator şi un decemvir numai în perioada de până la 451 î.Hr. Originea sabină a gintei Valeria pare să fi fost confirmată de descoperirea la, Satricum, a unei inscripţii (lapis Satricanus) care conţine o dedicaţie către Marte, a unui Publius Volesius care a fost identificat cu primul consul al erei republicane – Publius Valerius Publicola, considerat şi fondatorul gintei Valeria. Cea de-a doua mare gintă de origine sabină, este Claudia, având drept întemeietor pe Attus Clausus (dux Sabinorum). Din nou, este vorba de personaje extrem de active în viaţa publică romană încă de la sfârşitul sec. VI î.Hr. şi care au dat organizatori desăvârşiţi (v. Appius Claudius) şi foarte buni cunoscători ai ritualului (v. restaurarea cultului Cybelei de către împăratul Claudiu).

Va fi necesar, în viitor, o evaluare mai fină a contribuţiei celor trei elemente etnice la conturarea Romei regale şi republicane.

6. ETRUSCII Este o realitate până acum nedezminţită că în Italia au evoluat două civilizaţii timpurii.

Una este rezultatul unui transplant datorat fenomenului marii colonizări greceşti. De acest fenomen se leagă apariţia oraşelor-state în întreaga zonă costală din Campania până în golful Tarentului. În legătură cu cea de-a doua civilizaţie – cea etruscă chiar dacă se acceptă ideea unor migraţii nu se poate contesta faptul că, cel puţin din secolul VIII î.Hr., dacă nu cumva şi ceva mai devreme, aceasta s-a dezvoltat între Tibru şi Arno şi a constituit principalul obstacol în înaintarea grecilor în jumătatea nordică a ţărmului tirenian al Italiei, ca şi în unele din insulele mai apropiate – în principal, Corsica şi Elba.

Trebuie să se sublinieze că în ciuda unei ostilităţi marcată de participarea în lupta de la Alalia (537 î.Hr.) şi de presiunea crescândă asupra coloniilor din Campania, ostilitate care a făcut ca lumea etruscă să prefere o alianţă cu Cartagina, în plan cultural nu se poate minimaliza influenţa greacă. Această influenţă nu se reduce doar la importurile de bunuri materiale, ci a însemnat adoptarea stilului orientalizant şi a alfabetului grec, ca şi o prezenţă efectivă dovedită de menţionarea unor nume greceşti (v. Demaratus, tatăl lui Tarquinius Priscus şi a lui Rutile Hipukrater (într o inscripţie sec. VI î.Hr.). Înainte de a marca câteva elemente de istorie şi civilizaţie etruscă sunt necesare câteva precizări privitoare la izvoarele care permit reconstituirea acestei lumi.

Primul element care trebuie notat este faptul că, deşi civilizaţia etruscă este o civilizaţie scrisă şi a lăsat un număr foarte mare de inscripţii, utilizarea lor, ca sursă istorică nu este posibilă. În primul rând, pentru că, deşi alfabetul este cunoscut, limba etruscă continuă să fie o enigmă. În al doilea rând, pentru că prin conţinutul lor aceste inscripţii (ex-vota, inscripţii funerare sau rituale) nu ne dezvăluie decât o infimă parte din spiritualitatea creatorilor culturii respective. Se poate adăuga şi o altă explicaţie. Soarta lumii etrusce nu pare să se diferenţieze de cea a Carthaginei. Şi în acest caz, faptul că din punct de vedere militar şi politic etruscii au pierdut în faţa Romei, faptul că, în ciuda moştenirii extraordinare s-a lăsat în cele din urmă absorbită de civilizaţia romană explică şi o oarecare ostilitate şi lipsă de interes pentru faptul istoric pur. Aşa se explică de ce recuperarea istoriei lumii etrusce nu se poate face decât folosind informaţiile filtrate de istoriografia romană. Şi de ce lumea etruscă

192

este tratată mai curând ca un fapt de civilizaţie decât de istorie. Pe de altă parte, nu se poate tăgădui că etruscii au fascinat pe romani pentru arta stăpânirii unor ritualuri speciale le sunt atribuite mai multe opere legate de ritual (l. haruspicini, l. fulgurales; l. rituales; l. fatales) şi sunt amintiţi, în această calitate specială, de V. Flaccus, Varro, Cicero, Pliniu cel Bătrân, Seneca, Servius).

În ceea ce priveşte originea etruscilor trebuie menţionat că încă din antichitate au fost desemnaţi cu nume diferite. Herodot (VI, 140), Tucidide (IV, 109), Tacit (Ann., IV, 55) folosesc denumirea de tirenieni sau tyrsenoi şi-i aduc, via insula Lemmos, din Asia Mică, mai exact din lidia, în cadrul unui proces de migraţie. În vreme ce Dionysos din Halicarnas îi numeşte rasena/rasna şi-i apropie de reţi şi de lumea nord-alpină.

Istoricii moderni au adoptat, cu o destul de largă majoritate, teza migraţiei şi a originii lor microasiatice. Mai multe argumente au fost aduse în susţinerea acestei idei. În primul rând, prevalenţa trăsăturilor orientalizante ale civilizaţiei lor. Între acestea, de o foarte mare importanţă a fost descoperirea, în mediu hittit, a unui model de ficat destinat formării haruspicilor, piesa fiind identică cu una etruscă. În al doilea rând, s-a acordat o valoare excepţională unui vas purtând cartuşul unui rege egiptean din cea de-a III-a perioadă intermediară – Bocchoris (un faraon din dinastia XXIV). S-a considerat că această piesă confirmă contactele cu Orientul şi le situează la o dată foarte timpurie care poate împinge spre secolul IX începutul acestei civilizaţii. Este bine să se atragă atenţia, chiar aici, că prezenţa acestei piese nu presupune un raport de contemporaneitate absolută şi nici nu conferă textului o foarte mare vechime. Mai întâi, pentru că anii de domnie ai lui Bocchoris au fost modificaţi în raport cu datele expansiunii assiriene spre Palestina şi Egipt. Deci merg spre sfârşitul secolului VIII î.Hr., chiar mai recent. Pe de altă parte, piesa, în sine, putea să ajungă în Etruria mult mai târziu, fără nici o îndoială prin filieră cartagineză. Aceasta înseamnă că, din punctul de vedere cronologic, nu ne oferă prea multă siguranţă. Important este contextul cultural în care este integrat, dacă acel context este timpuriu sau nu. Un argument mai substanţial rămâne identificarea, printre „popoarele mării” înfrânte de Ramses III a unuia pe care egiptenii îl numesc Tursha sau Turnesha. De aici ideea că odată ce a fost stopată tentativa de a se instala în Egipt, aceşti tursha sau turnsha sau turrusha au hălăduit, ca piraţi, în apele Mediteranei centrale, după care s-au instalat pe coastele Toscanei.

Arheologii şi etruscologii italieni separă ideea de migraţie, pe care nu o exclud cu totul, dar a cărei importanţă o diminuează substanţial de formarea civilizaţiei etrusce pe care o consideră ca rezultat al unei evoluţii locale. Mai exact, se consideră că civilizaţia etruscă s-a format pe fond Villanova şi subapeninic peste care s-au suprapus elemente orientalizante pătrunse, în principal, pe filieră greacă în sec. VIII-VII î.Hr. într-o vreme când lumea greacă este în plin stil orientalizant (motive decorative în ceramică, stilul fildeşurilor, orfevrărie). Fără nici o îndoială aici este vorba de contacte directe cu coloniile greceşti. Nu este exclus ca unele elemente orientale, chiar egiptene, să fi venit prin cartaginezi deja prezenţi în vestul Siciliei şi în Sardinia. Chiar şi în această ipoteză, se admite eventuala suprapunere peste populaţia locală a unui mic grup de rătăcitori pe mare. Ideea originii nordalpine nu are nici o bază pentru a fi susţinută.

Dincolo însă de aceste discuţii rămân două lucruri esenţiale. Cea mai veche civilizaţie italică este cea etruscă. Este cea mai timpurie civilizaţie, comparabilă ca ritm de evoluţie cu cea greacă şi cea cartagineză, cele trei lumi intersectându-se în Mediterana centrală şi occidentală. Se poate adăuga că, dincolo de o serie de influenţe civilizaţia etruscă este marcată de originalitate vizibilă în arhitectură şi artă, toreutică, orfevrărie, ceramică, religie şi obiceiuri funerare.

Din punctul de vedere al structurii politice lumea etruscă a evoluat similar cu ceea ce se întâlneşte în restul Mediteranei. Este vorba de existenţa autonomă a mai multor oraşe-state. Tradiţia menţionează un număr de douăsprezece asemenea formaţiuni între care trebuie amintite Tarquinia, Populonia, Vulci, Veii, Chiusi etc. Ocazional unele din aceste cetăţi au

193

exercitat hegemonia. Ca şi în alte părţi, şi aici, a existat o fază în care autoritatea era deţinută de un rege (lauchme/lucumo), după care au fost instaurate regimuri oligarhice tipice pentru o societate atât de polarizată cum era cea etruscă. Se cunosc titlurile unor magistraţi de epocă republicană cum este acela de zilath şi de maru.

Trebuie să se menţioneze politica externă activă direcţionată spre: a) controlul unui segment din Marea Tireniană. Eliminarea grecilor din Corsica le-au asigurat acest control; b) asigurarea drumului spre Campania. Este o înstăpânire, în etape, care a presupus şi instalarea unui rege etrusc la Roma. Această operaţie este plasată, de tradiţie, în a doua jumătate a secolului VII î.Hr. Întemeierea oraşului Capua şi controlul asupra coloniei Cumae marchaeză punctul final al acestei operaţii; c) expansiunea spre câmpia padană unde au fost întemeiate asemenea aşezări cum este aceea identificată la Marzabotto şi care se datează începând cu a doua jumătate a secolului VII î.Hr.

Din păcate această putere nu a avut capacitatea de a supravieţui. În primul rând datorită faptului că succesele militare, de moment, nu au fost rezultatul unui efort comun, ci al unei iniţiative particulare. Chiar la Roma ştim că regii din „dinastia” etruscă provin din oraşe diferite (Tarquinia şi Vulci) şi că o tentativă nereuşită, cea a lui Porsenna este legată de Chiusi. În al doilea rând, pentru că etruscii nu au fost capabili să opună o rezistenţă militară de durată. Pierd câmpia padană în favoarea celţilor. Restul posesiunilor din Italia, inclusiv propriile patrii, în favoarea romanilor.

În ceea ce priveşte civilizaţia etruscă este necesar să se reamintească că ea ne este cunoscută mai ales prin necropole, mai puţin prin aşezări (singura aşezare cercetată integral fiind cea de la Marzabotto) şi cu tot ceea ce reprezintă moştenirea etruscă în lumea romană. Mai recent observaţii arheologice interesante au fost făcute la Tarquina.

În general, se susţine că una din aceste moşteniri priveşte ritualul de fundare al oraşelor şi castrelor, inclusiv al Romei. Este vorba de orientarea cardinală a celor două axe principale şi fixarea porţilor în raport de cele patru puncte cardinale. Este adevărat că aşezarea de la Marzabotto prezintă o asemenea structură. Nu trebuie uitat insă că în Tabulele Iguvinae care provin dintr-un mediu umbrian se menţionează poziţia cardinală a celor patru porţi, divinităţile cu care sunt asociate şi tipul de ritual prescris pentru fiecare poartă în parte. Cât priveşte orientarea cardinală a aşezărilor aceasta a fost recunoscută de la nivelul culturii Terramare. Aceste detalii sugerează că ritualul de fundaţie al aşezărilor este, mai curând, o moştenire italică şi poate a fost transmisă, prin Villanova, etruscilor.

Sigur, nu se poate contesta că în sec. VI î.Hr., la Roma, începe să se dezvolte o arhitectură urbană şi au loc primele amenajări urbanistice: ridicarea incintei din tuf vulcanic, pavarea forului şi înălţarea templului dedicat triadei capitoline, un templu tripartit după model etrusc, apar primele elemente de decoraţie monumentală, poate şi primele statui din bronz. De asemeni, se fac progrese în ceea ce priveşte structurile administrative şi în organizarea unei armate de hopliţi (prin reformele lui Servius Tullius). Este foarte posibil ca şi în ceea ce priveşte ritualul, mai ales, organizarea colegiului haruspicilor, organizarea unor ceremonii religioase (v. jocurile seculare), eventual transferul cărţilor sibiline să se fi produs tot acum.

Pe de altă parte este de necontestat că paralel cu aceste transformări se înregistrează un progres economic prin încurajarea comerţului şi meşteşugurilor, ca şi în sporirea populaţiei prin atragerea străinilor legaţi de aceste tipuri de ocupaţii mai puţin familiare romanilor. În sfârşit, chiar dacă regii etrusci au fost expulzaţi, romanii au conservat unele din însemnele autorităţii politice: sella curulis, sceptrul cu vulturul, mantia şi tunica, lictorii purtători de fascii.

În rest, este de notat o foarte mare rezistenţă în ceea ce priveşte puritatea limbii latine, păstrarea obiceiurilor şi a unui mod de viaţă eminamente rural, care au particularizat lumea romană până târziu, în secolul al II-lea î.Hr. Chiar până la victoria asupra Cartaginei, cucerirea Macedoniei şi Greciei şi până la constituirea primelor provincii orientale.

194

7. ROMA REPUBLICANĂ. EVOLUŢIA POLITICĂ a. Sfârşitul Regalităţii şi instaurarea Republicii Potrivit surselor antice, dar şi unor interpretări ale istoricilor moderni, Regalitatea a

fost abolită prin „revoluţia” din anul 509 î.Hr., eveniment prezentat ca fiind rezultatul unor determinări, în exclusivitate se natură internă. Astfel, procesul istoric care a marcat trecerea de la regalitate la Republică este comprimat la durata unui singur an. În plus, naşterea instituţiilor republicane este redată ca un fapt instantaneu, născut ex nihilo. Această „revoluţie de palat” este prezentată ilustrată în mod anecdotic, atât de Titus Livius, cât şi de Dionysios din Halicarnas.

În timpul campaniei conduse de ultimul rege al Romei, Lucius Tarquinius, supranumit şi Superbus („cel îngâmfat”) împotriva oraşului rutul Ardea, fiul său a izbucnit o revoltă a patricienilor îndreptată împotriva sa. Motivul acestei mişcări l-a constituit abuzul comis de fiul său Arnus, care a violat-o pe Lucreţia, soţia lui Lucius Tarquinius Collatinus, unul dintre cei mai distinşi patricieni ai oraşului (Titus Livius, Ab Urbe condita, 1, 5, 7-59). Tânăra şi virtuoasa matroană s-a sinucis în urma dezonoarei suferite, în prezenţa soţului şi a rudelor sale. Lucius Iunius Brutus, comandantul cavaleriei (tribunus celerum) şi Spurius Lucretius, prefectul Romei (praefectus Urbi), s-au ridicat împotriva regelui şi l-au răsturnat de la domnie. Brutus a cerut Senatului şi curiilor să proclame destituirea lui Tarquinius al II-lea (Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 4, 70-83; Titus Livius, Ab Urbe condita, 1, 59, 7-11). Spurius Cassius a fost reconfirmat în funcţia de prefect al Romei, în timp ce Brutus i-a instigat pe soldaţii armatei romane aflate la Ardea să se revolte împotriva regelui (Titus Livius, 1, 60, 1-2).

Analistica romană susţine că regele a fost înlocuit imediat de primii doi consuli, Lucius Brutus şi Lucius Tarquinius Collatinus (Titus Livius, 2, 2, 1-2; Dionysios din Halicarnas, 4, 76, 1-2). Puterea suverană le-a revenit celor doi magistraţi (Titus Livius, 2, 1, 7-2, 2), iar atribuţiile religioase au fost preluate de un rex sacrorum („regele celor sfinte”), care era supravegheat de un pontifex maximus („mare preot”) (Titus Livius, 2, 2, 1-2; Dionysios din Halicarnas, 5, 5, 4). Din cauza înrudirii sale cu familia regală, Tarquinius Collatinus a fost nevoit să demisioneze, fiind înlocuit cu Publius Valerius Publicola (Titus Livius, 1, 57, 2, 2).

Însă abolirea Regalităţii şi instaurarea Republicii nu s-a consumat într-un singur an. Această legendă conţine, fără îndoială, unele elemente de adevăr, însă, în esenţă este o creaţie inspirată de mentalitatea patriciană. Marele istoric german Theodor Mommsen, considera că „revoluţia” din 509 a avut un profund caracter conservator şi aristocratic (Istoria romană, vol. I, p. 304-328). În dorinţa de a prezenta instaurarea instituţiilor republicane ca pe un adevăr solid şi intuit cu precizie, încă de la bun început, patriciatul roman şi-a asociat imaginea mitului fondator al acestei perioade istorice. În realitate, însă, instaurarea Republicii a fost un proces mai lent, care a durat cel puţin până în anul 498 î.Hr.

Problemele tot mai complexe cu care se confruntau regii etrusci ai Romei în guvernarea cetăţii i-au determinat să creeze o categorie de auxiliari. Printre aceştia se număra şi „prefectul Oraşului” (praefectus Urbi), care administra Roma când regele era plecat în campanii militare. Un alt auxiliar era „marele pontif” (pontifex maximus), care îl asista pe rege în problemele religioase. Uneori, acesta primea comanda cavaleriei, în calitate de magister equitum. Asemenea funcţii au constituit o prefigurare a magistraţilor Republicii. În acelaşi timp, se pare că membrii Senatului roman, alcătuit atât din etrusci, cât şi din autohtoni, nu erau în favoarea expansiunii în Latium, pe care o considerau drept o ameninţare la adresa specificului „naţional” care începuse să se contureze. Întreaga clasă politică romană era nemulţumită de faptul că Tarquinius al II-lea, care era comandantul forţelor Ligii latine, neglija interesele Cetăţii. Este posibil ca măsurile iniţiate de Tarquinius privind întărirea

195

puterii regale să îi fi nemulţumit pe şefii de gentes care alcătuiau „aristocraţia romană”. Aceştia din urmă nu priveau cu ochi buni tentativele regelui de a instaura la Roma un regim inspirat după modelul tiraniilor din lumea greacă şi o dinastie ereditară. Tarquinius şi-a făcut noi duşmani în momentul în care le-a refuzat conducătorilor plebei (proceres) accesul în Senat, refuzând să procedeze la o nouă lectio (alegere) a membrilor Curiei (Titus Livius, 1, 4, 9, 6; Dionysios din Halicarnas, 4, 42, 4-5).

La nemulţumirile aristocraţiei s-au adăugat şi cele ale proprietarilor mici şi mijlocii şi ale plebei. Corvezile instituite de Tarquinius II, care nutrea mari ambiţii de ordin edilitar (Titus Livius, 1, 56, 1) au condus la izbucnirea unei crize economice ale cărei consecinţe au fost agravate de lungile campanii ale regelui (Ibidem, 1, 57, 4-5).

Analistica romană îl prezintă, în continuare, pe Brutus, ca pe o figură eroică, şi ca pe un republican auster şi intransigent. El şi-ar fi încheiat mandatul de consul căzând pe câmpul de luptă de la Arsia, în 508 î.Hr., când armata romană a respins forţele coalizate ale cetăţilor etrusce Veii şi Tarquinii, care intenţionau să restaureze domnia lui Tarquinius II la Roma (Titus Livius, Ab Urbe condita, 2, 3, 5-44; Cicero, Tusculanae disputationes, 3, 12, 27; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 5, 14). celălalt consul care a participat la bătălia de la Arsia a fost Publius Valerius (Titus Livius, 3, 2, 8, 1; Plutarh, Publicola, 16, 3, 27, 3-6). Publicola ar fi fost autorul legii privind dreptul de apel la adunarea poporului dar şi a celei prin care era condamnată orice tentativă de restaurare a regalităţii (Titus Livius, 2, 8, 2). El este însă un personaj real, atestat într-o inscripţie în care este numit Pophos Valesios. Este posibil ca Publicola să fi exercitat, după moartea lui Brutus, o funcţie care ar putea fi denumită expresie de „conducător al poporului” (magister populi). Se pare, însă, că şi Publicola ar fi aspirat la ocuparea tronului regal (Titus Livius, 2, 7, 5-12). În analistică el apare ca fiind reales consul, în anii 508 şi 507 î.Hr., când ar fi condus războiul împotriva regelui etrusc Porsenna din oraşul Clusium. Consul pentru a patra oară în 504 î.Hr., el a repurtat mai multe victorii împotriva Sabinilor şi a oraşului Veii şi a murit în anul următor. Această prezenţă aproape continuă a lui Publicola în fruntea Republicii, când el era de drept un magistrat care fusese ales doar pentru un mandat de un an şi figura regelui Porsenna pun anumite probleme. Titus Livius (2, 9, 1-5) afirmă că Porsenna ar fi pornit războiul împotriva Romei pentru a-l instala pe tron pe Tarquinius.

De fapt, în perioada 509-498 î.Hr., cel puţin, la Roma a funcţionat un regim intermediar între cel regal şi cel republican, plasat sub protecţia regelui Porsenna. Acesta din urmă a profitat de vidul de putere creat în urma plecării lui Tarquinius şi a ocupat Roma. Este posibil, ca iniţial, să fi întâmpinat unele împotriviri, dar, în cele din urmă, romanii s-au supus. De fapt, Porsenna dorea revenirea lui Tarquinius la Roma la fel de puţin ca şi Brutus şi ceilalţi aristocraţi romani. Titus Livius consemnează faptul că Porsenna l-a trimis pe fiul său, Arruns, într-o expediţie împotriva Ariciei, una dintre cetăţile Ligii Latine. După câteva succese iniţiale, Arruns a fost învins şi ucis de Aristodemos din Cumae, care fusese chemat în ajutor de latini (Titus Livius, 2, 14, 5). În 506 î.Hr., Tarquinius II se afla în refugiu la Tusculum, de unde a plecat la Cumae, cetate în care a şi murit, în 495 î.Hr. (ibidem, 2, 15, 7). Un alt istoric, Hyperohos din Cumae, care a trăit în secolul III î.Hr., a datat expediţia împotriva Ariciei în 504 î.Hr. (Dionysios din Halicarnas, 7, 3-11).

Aşadar se pare că adevăratul conflict nu s-a purtat între Roma şi fostul său rege, ci între suveranul etrusc din Clusium, Porsenna şi Tarquinius II. Roma a constituit baza de plecare a expediţiilor lansate de Porsenna împotriva Ligii latine. De cealaltă parte se aflau Tarquinius II şi aliatul săi Aristodemos din Cumae şi Liga latină. Întreaga Ligă latină se afla, în acea perioadă, în sfera de influenţă a oraşului Tusculum. Pe de altă parte, la Aricia, în ajutorul căreia a fost chemat Aristodemos, se afla sanctuarul federal al Ligii latine.

Chiar în sursele antice, figura lui Porsenna apare, la o lectură mai atentă, ca aparţinând unui protector al Romei (Titus Livius, 2, 10-15; Dionysios din Halicarnas, 5, 35-36; Plinius cel Bătrân, Naturalis Historia, 34, 39; Tacitus, Historiaei, 3, 72, 1).

196

După îndepărtarea protectoratului lui Porsenna apare, în 498 î.Hr., Roma a fost atacată de forţele Ligii latine (Titus Livius, 2, 18, 1-3; Dionysios din Halicarnas, 5, 59-77), dar acestea au fost învinse (Titus Livius, 2, 19). După acest eşec, latinii au renunţat să mai restaureze regalitatea la Roma şi Republica a fost definitiv instaurată.

În această perioadă, Porsenna a fost reprezentat la Roma de doi adjuncţi, aleşi pentru o perioadă de numai an, deoarece regele etrusc nu era interesat ca aceştia să dispună de mai mult timp pentru a-i contesta autoritatea. Cei doi se supravegheau reciproc, colegialitatea fiind, după toate probabilităţile, o altă măsură instituită, din precauţie, de către Porsenna. Aceşti doi delegaţi au fost Brutus şi Tarquinius Collatinus (urmat de Publicola), care apar în istoriografia romană ca fiind primii consuli.

De fapt, după abolirea Regalităţii, puterea a fost preluată de către foştii adjuncţi ai acestuia, care nu purtau titlul de consul, ci de protector sau de praesul (în limba etruscă – zilath). Colegiul pretorilor de la Roma avea în frunte un „mare pretor” (praetor maximus), numit în etruscă, zilath purthne. Se pare că primul, şi singurul zilath purthne a fost Brutus, care deţine, în timpul lui Tarquinius II, titlul de tribunus celerum (comandant al gărzii regale de cavalerie, formată din tinerii elitei latino – sabino – etrusce, numiţi celerus). Contrar tradiţiei istoriografice romane, care îl prezintă pe Brutus ca pe un model exemplar pentru tipul romanului republican „pur”, acesta a exercitat, de fapt, la Roma, o putere aproape monarhică, cel puţin până la venirea lui Porsenna. Roma a fost condusă, după 493 î.Hr. şi până în 449 î.Hr., au fost întreprinse reformele decemvirilor, de doi magistraţi aleşi anual care purtau numele de pretor, nu de consul (Titus Livius, 3, 55, 13; 7, 3, 5 şi urm.; Zonaras, 7, 19).

b. De la instaurarea Republicii până la conflictele cu samniţii (497-345 î.Hr.) După înfrângerea suferită la Lacul Regillus, în faţa romanilor, în anul 497 î.Hr., latinii

au început să se apropie din nou de Roma, ca urmare a presiunilor exercitate de volsci asupra Latium-ului. Această apropiere s-a concretizat în încheierea unui tratat între Roma şi latini (foedus Latinus), numit şi foedus Cassianum (Dionysios din Halicarnas, 6, 95, 21). Acest tratat consfinţea, totodată, şi ieşirea definitivă a Romei din Liga latină.

În această perioadă, în întreaga Italie centrală şi meridională a avut loc o masivă deplasare de populaţie dinspre munţii Apenini spre zonele de litoral. Aequii (ecvii), hernicii şi volscii au început să exercite presiuni asupra Latium-ului şi să ameninţe, direct şi Roma.

Samniţii şi-au făcut în jur de 438 î.Hr., apariţia în Campania, pe care au luat-o în stăpânire după ce au cucerit oraşul etrusc Capua, în 423 î.Hr., şi Cumae, în 421 î.Hr. Mai la sud, lucanienii au ocupat Calabria, iar cetatea greacă Poseidonia a devenit Paestum. De asemenea, populaţiile montane ale pelinilor, frentanilor şi pencetinilor s-au îndreptat spre coastele Mării Adriatice, de unde i-au alungat spre sud pe iapygi. Totodată, sabinii au ocupat ţinuturile aflate sub influenţă etruscă de pe cursul mijlociu al fluviului Tibru, închizând legăturile Romei cu Campania.

Roma a fost supusă unui îndelungat asediu din partea volscilor, între anii 491-486 î.Hr., căruia i-a făcut faţă cu dificultate. Hernicii, ameninţaţi de ecvi şi de volsci, au încheiat, în 486 î.Hr., o alianţă cu Liga latină. În această perioadă, patricienii impuneau la Roma un regim social-politic tot mai rigid. Surprins, Cassius, unul dintre „consulii” acestei perioade a propus, în 486 î.Hr., o lege agrară în favoarea plebeilor, dar a fost condamnat la moarte, în anul următor.

În perioada 485-477, gens Fabia a întreprins mai multe campanii private de cucerire a cetăţii etrusce Veii, aflată la nord de Roma, dar care s-au încheiat lamentabil, prin masacrarea majorităţii membrilor acestui clan ilustru. Roma a încheiat, pacea cu Veii din anul 474 î.Hr.

Ultima invazie a sabinilor, care a avut loc în jurul anului 460 î.Hr., a pus, din nou, în evidenţă, disensiunile interne de la Roma. Conduşi de Appius Hordonius, sabinii au forţat porţile oraşului şi au ocupat Capitoliul (Titus Livius, 3, 9, 4; Dionysios din Halicarnas, 10, 4,

197

3). Hordonius a lansat un apel la revoltă locuitorilor umili din Roma şi exilaţilor (Titus Livius, 3, 9, 9; Dionysios din Halicarnas, 10, 14, 3). În cele din urmă, invadatorii au fost învinşi şi alungaţi din oraş (Titus Livius, 17-18). Roma a fost ajutată în timpul invaziei sabine, de dictatorul latin din Tusculum, Lucius Manilius (Titus Livius, 3, 18, 1-8).

Dictatorul român Lucius Quinctius Cincinnatus, învingător asupra aequiilor în bătălia de la Mons Algidus, în 458 î.Hr., a fost partizanul unei politici severe împotriva plebeilor, împiedicând participarea acestora la viaţa politică a cetăţii.

Situaţia a devenit şi mai încordată, astfel că în 451 î.Hr. nu au mai fost aleşi magistraţi şi autoritatea a fost preluată de o comisie formată din 10 senatori jurişti desemnaţi pentru a alcătui un cod de legi (decemviri legibus scribundis). De asemenea listele în care erau înscrise numele consulilor (Fasti consulares) se întrerupe în 451 î.Hr., şi îi menţionează pe decemviri.

La sfârşitul acestui an a fost aleasă pentru anul 450 î.Hr. o nouă comisie de decemviri, din care făceau parte şi 3 plebei. (Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 10, 58, 4). Această comisie a redactat un cod de 12 legi care au fost apoi gravate pe 12 table de bronz, de unde şi denumirea de „Lege a celor Douăsprezece Tabule” (lex duodecim tabularium). Cu foarte puţine excepţii, noul cod nu conţinea elemente diferite faţă de dreptul cutumiar (mos maiorum). Însă aplicarea normelor de drept cutumiar se făcea după reguli procedurale ale căror secrete nu erau cunoscute direct de magistraţi şi de pontifi. Titus Livius afirma că scopul pentru care au fost redactate era de a instaura egalitatea între toţi cetăţenii – aequare leges omnibus (Ab Urbe condita, 3, 34, 3). De fapt, prin redactarea legilor şi afişarea lor pe tăbliţe de bronz se urmărea ca regulile de procedură să fie cunoscută de toţi cetăţenii. Odată încheiată redactarea legilor, mandatul decemvirilor s-a încheiat. Se pare că aceştia au încercat să substituie regimul anual al celor doi consuli cu altul în care puterea urma să aparţină unui colegiu mai numeros pentru o perioadă mai îndelungată de timp. Însă, decemvirii au provocat o stare de nemulţumire generală, fiind acuzaţi de „trufie regală” (Titus Livius, 4, 15, 4).

„Legea celor Douăsprezece Tabule” marca diferenţele dintre patricieni şi plebei, interzicând totodată căsătoriile mixte între membrii acestor două grupuri (Cicero, De Respublica, 2, 63). În pofida scăderilor sale şi a elementelor de arhaism pe care le conţinea, acest cod de legi a constituit baza viitorului drept public şi privat roman.

În 449 î.Hr. a fost înlăturat regimul decemvirilor şi restaurat regimul republican. Se pare că, începând cu această perioadă, magistraţii supremi ai Republicii au devenit consulii, care i-au înlocuit pe cei doi pretori (praesules) sau pretori (praetores).

Consulatul a fost monopolizat, însă, de către patricieni, care le refuzau plebeilor dreptul de a exercita această magistratură pe motiv că aceştia nu puteau lua auspiciile, competenţă de natură religioasă. Plebeii au continuat să exercite presiuni, şi în 445 î.Hr. a fost creată, printr-un compromis, instituţia tribunilor militari cu puteri consulare (tribuni militum consulare potestate). Plebeii aveau acces la această funcţie, care presupunea prerogative echivalente cu cele ale consulilor, dar nu le deschidea calea către senat. În plus, foştii tribuni militari cu putere consulară nu beneficiau de distincţiile acordate consulilor. Astfel că, în cea mai mare parte a perioadei 445-367, Republica a fost condusă de tribuni militari. Tribunalul militar constituia regula de exercitare a magistraturilor supreme la Roma, pe când perioadele în care funcţionau consulii au fost foarte rare. Ca şi în cazul consulilor, tribunalul militar cu putere consulară era exercitat pe o perioadă de numai un an. Această magistratură era, de asemenea, colegială. Însă, pentru înlocuirea consulilor cu tribuni militari, aleşi de către plebe, era necesar, în prealabil avizul Senatului.

Cu toate acestea, au existat şi patricieni care au susţinut cauza plebeiană. Unul dintre aceştia Spurius Maelius a distribuit grâu plebei, într-o perioadă de secetă, pe care îl cumpărase din Etruria (Titus Livius, 4, 12, 9; 13, 2). Acuzat de patricieni că năzuieşte la regalitate, el a fost ucis (Titus Livius, 4, 13-16; Dionysios din Halicarnas, 12, 1 şi urm.).

Deşi prezentă încă, în structurile Ligii latine, Roma a profitat de criza pe care o traversa această confederaţie, măcinată de disensiuni între cetăţile membre, pentru a duce o

198

politică externă proprie. Într-o situaţie similară se aflau şi cele 12 cetăţi etrusce. Roma a purtat, în secolul V î.Hr., lupte grele împotriva aequiilor şi volscilor care

ameninţau Latium. Deşi au fost învinşi din nou, în 431 î.Hr., de către romani, aequii au continuat să constituie un pericol pentru Liga latină.

La sfârşitul secolului V î.Hr., situaţia s-a modificat în favoarea Romei, care a profitat de luptele dintre diferitele cetăţi ale Ligii latine şi de starea de nesiguranţă creată de prezenţa aequiilor şi a volscilor.

În 406 î.Hr., Roma a cucerit oraşul Fidenae, intrând din nou în conflict cu cetatea etruscă Veii. Ei au reuşit să cucerească Veii după un asediu care a durat, potrivit istoriografiei romane zece ani. Principalul artizan al victoriei asupra oraşului etrusc a fost una dintre figurile remarcabile ale acestei perioade, Marcus Furius Camillus.

Începând cu ultimii ani ai secolului V î.Hr., în nordul Italiei au pătruns unele grupuri celtice, ale căror invazii au contribuit la un şi mai accentuat declin al oraşelor etrusce. Celţii senoni i-au învins pe romani în bătălia de la Allia, în anul 390 î.Hr., şi au ocupat întreaga Romă cu excepţia Capitoliului. O mare parte a populaţiei romane s-a refugiat la Veii şi la Caere. Plebeii au cerut chiar, ca urmare a profanării pământului Cetăţii de către galli senoni, toţi romanii să se stabilească la Veii. Patricienii s-au opus acestei propuneri (Titus Livius, 5, 25-29; Plutarh, Camillus, 7-11). Ei l-au rechemat pe Camillus, cuceritorul cetăţii Veii, exilat cu numai câţiva ani în urmă, fiind suspectat că dorea să instaureze un regim monarhic. Acesta i-a convins pe romani să nu părăsească cetatea şi i-a izgonit pe galli. În urma acestui nou succes, Camillus, această „căpetenie predestinată” (fatalis dux, Titus Livius, 5, 19, 2) a fost onorat cu titlul de al doilea întemeietor al Romei, un nou Romulus (ibidem, 4, 49, 7; 7, 1, 10; Plutarh, Camillus, 1, 1). Ales de cinci ori dictator, de patru ori consul şi onorat cu patru triumfuri, Camillus a devenit adevăratul lider al patricienilor. Alegerea s-a dovedit a fi inspirată deoarece Camillus a combătut cu perseverenţă aspiraţiile plebei. Salvatorul Capitoliului în timpul invaziilor gallilor, Marcus Manlius, supranumit Capitolinus (Titus Livius, 5, 47, 1-6; Florus, Tabella, 1, 13, 15-16) a propus ca aurul recuperat să fie folosit pentru a ajuta plebea (Titus Livius, 6, 14, 11-12), precum şi măsuri favorabile pentru săracii (Titus Livius, 6, 11-18). Deşi era patrician, acest „iubitor de plebei” a fost condamnat pentru lipsă de fidelitate şi condamnat la moarte.

În pofida opoziţiei patricienilor, plebea a obţinut, în 367 î.Hr., accesul la consulat, care a fost urmat de accesul la exercitarea dictaturii (356 î.Hr.) şi a cenzurii (351 î.Hr.).

În perioada ulterioară alungării gallilor, aliatul acestora, tiranul Dionysios din Syracusae a ameninţat Pyrgi, portul cetăţii Caere. Aceasta a încheiat, în 384/383 î.Hr., un tratat de alianţă cu Roma (Diodor din Sicilia, Historion Bibliotheke, 15, 14, 3). Politica externă a Romei nu a urmat, în următoarele trei decenii, o linie constantă, în funcţie de pericolele care o ameninţau. Starea de anarhie a Ligii latine s-a agravat. Cetăţile Tibur şi Praeneste au vrut să refacă unitatea ligii în avantajul lor, recurgând, în acest scop, la serviciile volscilor şi ale gallilor. Romanii au obţinut o serie de victorii împotriva acestora, în perioada 384-360. Între anii 358-354, Roma a obţinut supunerea oraşelor latine recalcitrante, a pacificat ţinuturile volscilor, iar Tibur şi Praenste au fost nevoite să capituleze, restabilind Liga latină.

În 350-349 î.Hr., a avut loc o a treia invazie a galilor, în paralel cu debarcarea unor contingente syracusane la Antium. Roma a depus un efort militar enorm pentru a respinge aceste noi invazii şi a încheiat, în 348 î.Hr., un tratat de alianţă cu Carthagina.

199

c. Cucerirea Italiei (345-265 î.Hr.) Roma a încheiat un tratat de alianţă cu samniţii, populaţie războinică din zona de sud a

lanţului muntos al Apeninilor, în anul 354 î.Hr. Samniţii au reuşit să ocupe, între anii 438-421 î.Hr., bogata regiune a Campaniei unde s-au şi instalat, instalându-şi reşedinţa la Capua. Ei nu şi-au încetat, însă, incursiunile, ameninţându-i pe sidicinii din cetatea Teanum aflată la graniţa cu Latium care au apelat la ajutorul cetăţii Capua, în 343 î.Hr.

La rândul ei, Capus a făcut apel la romani. Roma nu a ezitat să intervină în sprijinul sidicinilor şi a cetăţii Capua, declanşând astfel, ceea ce a fost numit de istorici drept primul război cu samniţii (343-341 î.Hr.). Pentru a-i determina pe romani să renunţe la alianţa cu samniţii, campanienii au optat pentru formula deditio, prin care se puneau, în întregime, la dispoziţia Romei. Formula deditio („capitulare”) constituia o obligaţie de un ordin superior celei care reglementa tratatul cu samniţii. Romanii au obţinut succesiv, trei victorii, la Monte Gauro, apoi la Saticula şi la Sinuessa, în urma cărora au ocupat întreaga Campanie.

Opinia publică romană era divizată între adversarii şi simpatizanţii samniţilor. Aceştia din urmă şi-au impus punctul de vedere, în 340 î.Hr., astfel încât sidicinii au fost abandonaţi. Această schimbare de atitudine din partea Romei a afectat grav interesele latinilor în Campania. Latinii, aliaţi cu campanienii, s-au revoltat. Roma a câştigat şi acest război, desfăşurat între anii 340-338 î.Hr., după ce a obţinut victoriile de la Ad Vesserim (în Campania), de la Trifanum (în ţinutul auruncilor) şi de la Astura (în Latium). Roma a dizolvat Liga Latină, dar le-a acordat oraşelor acesteia un statut special, din raţiuni politice. Oraşele latine şi-au păstrat autonomia, iar statutul juridic de cetăţean latin constituia treapta cea mai apropiată de cetăţenia romană.

Anexând Campania, Roma a intrat în contact cu cetăţile greceşti din Magna Graecia (sudul Italiei). Neapolis (Napoli), colonie a cetăţii Cumae, reconstruită în jur de 470 î.Hr. cu ajutorul syracusanilor, pithecussanilor şi al athenienilor, era unul dintre puţinele oraşe greceşti care rezistase invaziilor samnite. Aristocraţia din Neapolis era pentru o alianţă cu Roma, în timp ce plebea, care era prosamnită, s-a retras în zona vechiului oraş (Palaeopolis), în 329 î.Hr. După o scurtă acţiune militară, romanii au obţinut victoria împotriva napolitanilor. Cu toate acestea, Roma va acorda un tratament privilegiat oraşului Neapolis, încheind un tratat de alianţă prin care cetatea grecească îşi menţinea legile interne, magistraţii şi moneda proprie. Roma a manifestat, ulterior, aceeaşi generozitate, tuturor cetăţilor greceşti pe care le-a supus, inaugurând astfel, o politică filoelenă.

Al doilea război cu samniţii (326-304 î.Hr.) a fost provocat de intervenţia romană în Apulia, unde au fost chemaţi de daunieni, pentru a le oferi protecţie împotriva invaziilor samniţilor. prin această intervenţie de-a lungul căii care, traversând Luceria şi Arpi, ducea spre vestul peninsulei Italice, armatele romane au căzut în spatele samniţilor. După primii ani de război în care ambele părţi nu au obţinut succese decisive, armata romană a fost încercuită la Caudium şi consulii care comandau au fost obligaţi să încheie o pace umilitoare, în 321 î.Hr. Pacea nu a fost ratificată de către Senat. În urma acestei înfrângeri, romanii şi-au reorganizat armata, divizând legiunile în unităţi mai mici şi mai mobile, capabile să susţină luptele de hărţuială şi să opereze în zonele montane. Simultan, Roma a purtat lupte împotriva aliaţilor samniţilor, galli, umbrii şi etruscii. Romanii au creat, în 316 î.Hr., o colonie la Luceria; samniţii au contraatacat şi au invadat Latium, obţinând o victorie la Lautulae. Romanii au reocupat valea râului Liris şi Campania. În anii următori, Roma a obţinut succese împotriva etruscilor (310 î.Hr.) şi a reprimat o revoltă a aequiilor, a marsilor, a hernuilor şi a volscilor. Romanii au invadat apoi Samniun şi au obţinut o victorie la Bovianum, în 308. Samniţii au cerut pacea, în 305, care a fost încheiată în anul următor. În urma acestui război, Roma a anexat, definitiv Campania, obligându-i pe samniţi să renunţe la acest teritoriu. Pentru a uni Capua de Roma printr-o legătură ce asigura o deplasare rapidă între cele două oraşe

200

cenzorul Appius Claudius Caecus a început construirea unui drum, în 312 î.Hr., care îi va purta numele (Via Appia).

Conflictul, a fost reluat după câţiva ani, fiind cunoscut sub numele de al treilea război samnitic (298-290 î.Hr.). Roma a avut de înfruntat din nou, o coaliţie puternică, alcătuită din samniţi, etrusci, galli, apuli şi unele cetăţi greceşti. Aliaţii au fost învinşi în 295 î.Hr., în bătălia de la Sentinum. Războiul a mai continuat cinci ani soldându-se cu victoria Romei. În urma acestui război, toate populaţiile Italiei centrale, precum sabinii, etruscii, lucanii şi samniţii au intrat sub hegemonia Romei. Romanii au întemeiat o nouă colonie, la Adria, în 288 î.Hr.

Roma s-a angajat într-un conflict cu gallii senoni şi cu cei din tribul boiilor în 283 î.Hr. După victoria de la lacul Vadinonius, Roma a anexat întregul ager Gallicus (zona situată între Siena şi Rimini).

Iritaţi din cauza prezenţei romanilor în Thurii, care veniseră în ajutorul acestei cetăţi împotriva lucanilor, tarentinii au atacat flota romană. Intrând în război cu Roma, Tarentum s-a aliat cu regele Epirului, Pyrrhos, în anul următor. După ce i-a învins pe romani la Heraclea (280) şi la Asculum (279 î.Hr.), Pyrrhos, care se aliase între timp cu samniţii, lucanii, apulii şi alte populaţii din sudul Italiei, le-a cerut romanilor să elibereze sudul Italiei. Roma a refuzat, iar regele epirot nu a mai obţinut noi succese. Plecat în Sicilia, pentru a-i ajuta pe grecii sicilioţi împotriva cartaginezilor, aliaţii romanilor. Suferind noi eşecuri în Sicilia, Pyrrhos a revenit în Italia, în 276 î.Hr., dar a fost definitiv învins, în anul următor, la Beneventum. Pyrrhos a lăsat doar o garnizoană la Tarentum şi s-a întors în Epir. După moartea acestuia, în 272 î.Hr., garnizoana din Tarentum s-a predat romanilor şi oraşul a fost ocupat. Romanii au mai cucerit şi teritoriile foştilor aliaţi ai lui Pyrrhos, Lucania şi Bruttium, iar în anul 270 î.Hr., şi cetatea Rhegium. Roma a încheiat, astfel, cucerirea Italiei centrale şi de sud, devenind stăpâna peninsulei de la Arno şi Rubicon până la strâmtoarea Messina. Pentru a-şi consolida dominaţia asupra Italiei, romanii au înfiinţat mai multe colonii precum Arininum (Rimini), în Picenum şi Fregenae (în Eturia), Paestum (Palestina), în Lucania şi Brundisium (Brindisi), în Calabria.

Roma a cucerit ultimul oraş etrusc liber, Volsinii, în 265/264 î.Hr. d. Războaiele punice şi epoca marilor cuceriri (264-30 î.Hr.) Ajunsă stăpână a întregii Italii, Roma a devenit una din marile puteri din zona

occidentală a bazinului Mării Mediterane şi o potenţială rivală a Cartaginei, în lupta pentru hegemonie în această regiune.

Primul război punic (264-241 î.Hr.) s-a declanşat ca urmare a unei alianţe încheiate între Roma şi mamertini (mercenarii samniţi) din cetatea siciliotă Messana. Romanii au ocupat Messana (Messina), în virtutea acestui tratat, intrând astfel, în conflict cu Syracusa şi Cartagina. Prin diferite manevre politice, romanii au atras de partea lor pe tiranul Hieron al II-lea al Syracusei şi celelalte cetăţi greceşti siciliote, cu excepţia oraşului Agrigentum. Romanii au suferit mai multe înfrângeri navale, dar au ocupat, în 252 î.Hr., oraşul Agrigentum. Consulul C. Duilius i-a luat drept model pe greci şi cartaginezi pentru a construi o nouă flotă şi a adopta o nouă metodă de luptă cu ajutorul cărora a obţinut o victorie navală la Mylai (Milazzo) împotriva flotei cartagineze. Dup ce a traversat o perioadă dificilă, Roma a înregistrat noi succese în insulele Sardinia şi Conica, în 256 î.Hr. în acelaşi an, consulul Marcus Atilius Regulus a debarcat cu o armată romană chiar în Africa, pe teritoriul Cartaginei, însă a fost învins de generalul spartan Xanthippos, comandant mercenar aflat în serviciul punilor (cartaginezilor), după ce obţinuse câteva succese. În urma unei furtuni, o flotă care transporta o întreagă flotă romană a pierit la Camarino (252 î.Hr.). După alte confruntări mai puţin importante, romanii au suferit o nouă înfrângere lângă Drepanum, în Sicilia (249 î.Hr.).

În acelaşi an, conducerea forţelor cartagineze a fost preluată de către un general de excepţie, Hamilcar Barcas; după mai multe bătălii, acesta a reuşit în 248 î.Hr., să îi alunge pe

201

romani din Sicilia. Romanii au construit o nouă flotă şi i-au înfrânt, în 242, pe cartaginezi, în bătălia din apropierea insulelor Aegates. Armata cartagineză refugiată pe muntele Eryx, a fost încercuită de forţele romane, iar Hamilcar Barcas s-a văzut nevoit să ceară pace, în 241 î.Hr. Condiţiile păcii erau destul de aspre: Cartagina se obliga să plătească Romei, timp de zece ani, o despăgubire de 3200 talanţi şi să îi elibereze pe prizonieri; de asemenea, Sicilia, a fost cedată Romei. Sicilia a reprezentat prima achiziţie extrateritorială a Romei. Între 239-237 î.Hr., romanii au cucerit insulele Sardinia şi Corsica şi au respins unele încercări de invazie ale ligurilor şi gallilor veniţi din zonele aflate la nord de fluviul Pad. Pentru a întări controlul Romei asupra regiunilor din nordul Italiei, în 232 î.Hr. a fost adoptată o lege în vederea întemeierii de noi colonii în Picenum şi în teritoriile stăpânite, odată, de galli (ager Gallicus).

Acţiunile piratereşti ale illyrilor în Marea Adriatică au determinat Senatul roman să îi adreseze reginei illyre, Teuta, un ultimatum. Aceasta a respins ultimatumul, iar romanii au deschis ostilităţile în 229 î.Hr. După mai multe operaţiuni militare, Teuta a cerut pacea, în 228 î.Hr.

Spre deosebirile de teritoriile italice, ale căror locuitori aveau calitatea de „aliaţi” Sicilia, Sardinia şi Corsica au intrat în proprietatea statului roman, primind statutul de provincii, în 227 î.Hr.

După înfrângerea suferită în primul război punic, Hamilcar Barcas a început cucerirea Hispaniei (Peninsula Iberică), unde se aflau bogate mine de argint, pentru a reface forţa Cartaginei. El a murit în Hispania, în 229 sau 228 î.Hr., iar conducerea forţelor cartagineze din Hispania i-a revenit lui Hasdrubal, ginerele lui Hamilcar. Îngrijoraţi de expansiunea cartagineză, locuitorii cetăţii iberice Saguntum, au încheiat o alianţă cu Roma, în 227 î.Hr.

În 226 î.Hr., a fost încheiat un tratat care stabilea sferele de influenţă romană şi cartagineză din Hispania, acestea urmând să fie separate de fluviul Ebrus. Punii se angajau să nu traverseze spre nord, acest fluviu.

Boii, insubrii, lingonii şi tauriscii din zona Galliei Cisalpine (Lombardia şi Savoia actuale), au invadat Etruria, în 225. Riposta romană nu a întârziat şi, invadatorii fiind învinşi în bătălia de la Telamona. Romanii au pătruns în Gallia Transpadană, unde au câştigat o victorie la Clastidium (Casteggio), sub conducerea lui Claudius Marcellus şi au ocupat Mediolanum (Milano). Întreaga Gallia Cisalpina a fost organizată ca provincie romană.

Reluarea incursiunilor piratereşti în Adriatica, de către Demetrios din Pharos aliatul regelui Filip V al Macedoniei, a determinat declanşarea celui de-al doilea război illyric, în urma căruia Roma a anexat coasta Illyriei (Dalmatia), (220-219 î.Hr.).

În 221 î.Hr., Hasdrubal a fost asasinat şi fiul lui Hamilcar Barcas, Hannibal, a preluat, la vârsta de numai 25 de ani, comanda forţelor cartagineze din Hispania. În 219, Hannibal a cucerit, după un asediu de opt luni, cetatea Saguntum şi a depăşit linia fluviului Ebru. Senatul roman a adresat Cartaginei un ultimatum, ale cărui condiţii au fost respinse, fiind declanşat, astfel, al doilea război punic (218-202 î.Hr.). În fruntea unei armate puternice, Hannibal a traversat Alpii şi a ajuns, în primăvara anului 218, în Italia. Armata romană, condusă de consulii Publius Cornelius Scipio şi Tibernus Sempronius Longus, a fost învinsă în două bătălii, la Ticinus şi la Trebia. În anul următor, Hannibal a obţinut o mare victorie în faţa consulului roman, Caius Flaminius, lângă lacul Trasimenus. Acest ultim dezastru a provocat consternare la Roma, unde senatul la numit dictator pe Quintus Fabius Maximus „Cunctator” („cel care zăboveşte”). Fiind conştient de superioritatea cartaginezilor în luptele deschise, Fabius Maximus a adoptat o tactică de hărţuire a armatelor lui Hannibal. Această nouă tactică a început să dea rezultate, cartaginezii rămânând izolaţi şi dând semne de epuizare. Acest fapt a dat naştere unui optimism excesiv la Roma, unde susţinătorii ideii unei noi bătălii deschise cu Hannibal au avut câştig de cauză. Din cauza divergenţelor dintre consulii Lucius Aemilius Paulus, unul dintre partizanii tacticii de temporizare a lui Fabius Maximus şi Caius Terentius Varro, care era adeptul luptei deschise, Roma a suferit unul dintre cele mai mari dezastre din istoria sa, la 2 august 216 î.Hr., în apropiere de Cannae, în Apulia. 40.000 de soldaţi romani au

202

fost ucişi, împreună cu consulul Aemilius Paulus, şi alţi 20.000 au fost luaţi prizonieri. După această înfrângere zdrobitoare, oraşul Capua şi populaţiile din sudul Italiei au trecut de partea lui Hannibal. În 215 î.Hr., generalul cartaginez a încheiat o alianţă cu regele macedonean Filip V, împotriva romanilor. Acest fapt a determinat declanşarea primului război macedonean (215-205 î.Hr.). Syracusae, care era aliata Romei, a trecut de partea cartaginezilor. Roma a făcut un efort uriaş pentru a face faţă, după ce forţa şi prestigiul săi fuseseră grav afectate de înfrângerile suferite în faţa lui Hannibal, împotriva acestei coaliţii.

În 213 î.Hr., generalul Claudius Marcellus a fost trimis în Sicilia, unde a reuşit după trei ani de lupte, să cucerească Syracusae şi trupele cartagineze care invadaseră insula. Hannibal a invadat Latium şi a ajuns în faţa zidurilor Romei, în 211 î.Hr. (Hannibal ante portas), dar nu dispunea de forţe suficiente pentru a porni asedierea acesteia. În acelaşi an, romanii au recucerit Capua şi au trimis un corp expediţionar în Hispania.

Comanda i-a fost încredinţată tânărului Publius Cornelius Scipio, fiul consulului învins la Ticinus şi la Trebia. Acesta a învins o armată cartagineză la Flipo şi a cucerit oraşul Carthago Nova („Noua Cartagină” – Cartagena actuală), în 206 î.Hr. În anul 207 î.Hr. romanii au învins în bătălia de lângă râul Metaurus, armata cartagineză condusă de Mago şi Hasdrubal (fratele lui Hannibal), venită din Hispania în ajutorul lui Hannibal. În urma acestor înfrângeri, situaţia lui Hannibal a devenit foarte dificilă. Scipio, care fusese ales consul în 205 î.Hr. şi guvernator al Siciliei în 204 î.Hr., a încheiat o alianţă cu Syphax, regele Numidiei, împotriva Cartaginei. El a debarcat în Africa, unde a obţinut o serie de succese, dar nu a reuşit să cucerească oraşul Utica. Victoriile obţinute împotriva cartaginezilor şi a lui Syphax, devenit aliatul acestora, au fost urmate de negocieri. Scipio s-a aliat cu rivalul lui Syphax, Massinissa, pentru a-şi consolida poziţia în Africa. Hannibal a fost rechemat din Italia, dar negocierile au fost întrerupte. Confruntarea decisivă a avut loc la Zama, în 202 î.Hr., în cursul căreia Scipio a obţinut o victorie decisivă împotriva lui Hannibal şi Cartagina a fost obligată să ceară pacea. Potrivit condiţiilor păcii, Cartagina avea nevoie să poarte războaie numai în Africa şi doar cu acordul Romei; de asemenea, renunţa la toate posesiunile, cu excepţia celor situate în Africa şi era obligată la plata unei despăgubiri de 10.000 de talanţi, în decurs de 50 de ani. În fine, cartaginezii nu aveau dreptul să facă comerţ în Gallia şi în Liguria şi erau obligaţi să trimită ostatici la Roma.

Pacea de la Phoinike, încheiată în 205 î.Hr., nu a constituit decât o amânare a conflictului care avea să îi opună pe romani regelui macedonean Filip V. Al doilea război macedonean (200-197 î.Hr.) s-a soldat cu înfrângerea lui Filip la Kynoskephalai, în Thessalia, în 197 î.Hr. şi încheierea unei păci favorabile Romei. Filip V s-a obligat să renunţe la toate posesiunile din Thracia şi din Asia Mică, la flota de război şi să plătească o despăgubire de război de 1.000 de talanţi. De asemenea, oraşele greceşti s-au eliberat de sub dominaţia macedoneană, „libertatea” acestora fiind proclamată de proconsulul roman Titus Quintius Flaminius la Corinth în 194 î.Hr. După acest ultim act, trupele romane au părăsit Grecia.

După lichidarea rezistenţei cartaginezilor din Hispania, posesiunile acestora din peninsula Iberică au intrat sub stăpânirea romană. În 198 î.Hr., aceste teritorii au fost transformate în două provincii, Hispania Citerior şi Hispania Ulterior (cu capitala la Corduba – Cordoba actuală). Populaţia locală, care i-a privit pe romani, la început, ca nişte eliberatori s-au revoltat în 195 î.Hr., răscoala a fost înăbuşită. Romanii au purtat mai multe războaie împotriva lusitanilor (194-188 î.Hr.) şi cu ultiborii, vaccaeii şi vettoni (184-179 î.Hr.). Acesta din urmă s-a încheiat în urma condiţiilor de pace generoase oferite de generalul roman, Tiberius Sempronius Gracchus.

În această perioadă, Roma s-a implicat şi mai mult în disensiunile care sfâşiau lumea elenistică. Fiind solicitat de Liga etoliană, adversară Romei, Antiochos III, regele Syriei seleucide a debarcat în Grecia gest care a determinat izbucnirea războiului syrian (192-188 î.Hr.). Ajutaţi de regele Pergam, de insula Rhodos şi de Liga Aheeană, romanii l-au învins pe Antiochos III la Thermopylae, în 191. Regele syrian s-a retras în Asia Mică. Roma a trimis o

203

armată condusă de Lucius Cornelius şi de fratele său, învingătorul lui Hannibal, împotriva lui Antiochos. În pofida sfaturilor lui Hannibal, care se refugiase la curtea regelui syrian, Antiochos a fost învins de romani în bătălia de la Magnesia. În urma păcii de la Apameea, încheiată în 188 î.Hr., regatul seleucid şi-a pierdut influenţa şi importanţa pe care le deţinuse până atunci.

Hannibal a fost nevoit să se refugieze în Bithynia. În urma sosirii unei ambasade romane la curtea regelui Prusias, care cerea extrădarea fostului general cartaginez, Hannibal s-a sinucis (183 î.Hr.).

Succesorul lui Filip V, Perseus, a întrepins mai multe măsuri în vederea reluării ofensivei împotriva Romei. Al treilea război macedonean (171-168 î.Hr.) s-a încheiat prin înfrângerea lui Perseus de către Lucius Aemiluis Paulus la Pydna, în 168 î.Hr. Regalitatea macedoneană a fost abolită, iar Macedonia a fost împărţită în patru districte administrative independente şi care nu aveau voie să întreţină relaţii economice şi politice. În 167 î.Hr. aliaţii Macedoniei, Epirului şi Illyricum, au fost supuse de către romani. Liga Aheeană a fost obligată să trimită 1.000 de ostatici la Roma, printre care s-a aflat şi istoricul Polybios.

Roma a trebuit să facă faţă între 154-133 î.Hr., unei revolte a lusitanilor, conduşi de Viriathus, un comandant de excepţie şi unui război cu ultiberii. Revolte lusitanilor a fost reprimată doar după lichidarea lui Viriathus, în 133 î.Hr., în acelaşi an, Publius Cornelius Scipio Aemilianus, a cucerit Numantia (Numancia), ultima citadelă a răsculaţilor.

În urma unui conflict între Cartagina şi Massinissa, regele Numidiei şi aliatul Romei a izbucnit al treilea război punic (149-146 î.Hr.). Senatul roman a prezentat Cartaginei un ultimatum, pe care aceasta l-a respins. În primii doi ani, luptele s-au soldat cu rezultate schimbătoare. Numit comandant al forţelor romane care asediau Cartagina, Publius Cornelius Scipio Aemilianus, nepotul învingătorului lui Hannibal, a cucerit oraşul în anul 146 î.Hr. Cartagina a fost distrusă în întregime, teritoriul oraşului a fost arat, iar posesiunile acestuia au fost transformate în provincia Africa.

În 149 î.Hr., un pretins fiu nelegitim al lui Perseus, numit Andriskos, a provocat o revoltă antiromană în Macedonia şi s-a proclamat rege. Liga Aheeană a aderat la cauza lui Andriskos, care a reuşit, chiar, să înfrângă o legiune romană. Roma a trimis un corp expediţionar în Macedonia, care a fost sprijinit de regele Attalos II al Pergamului. Trupele lui Andriskos au fost înfrânte de Quintus Caecilius Metellus, supranumit ulterior, Macedonius, în 148 î.Hr. Macedonia a fost transformată în provincie romană, în acelaşi an.

Romanii au învins apoi Liga Aheeană, iar oraşul Corinth a fost distrus, în 146 î.Hr. Liga Aheeană a fost înfrântă şi desfiinţată, iar oraşele greceşti, deşi şi-au păstrat formal libertatea, au fost puse sub controlul guvernatorului Macedoniei.

Attalos III (138-133 î.Hr.) regele Pergamului, şi-a lăsat regatul ca moştenire statului roman. Însă, sub influenţa utopiilor egalitariste ale lui Aristomicos, care intenţiona să întemeieze un „regat al Soarelui”, locuitorii Pergamului s-au revoltat. Revolta a durat patru ani (133-129 î.Hr.) fiind reprimată în cele din urmă. Fostul regat al Pergamului a fost transformat în provincia romană Asia, prima posesiune romană din Orientul Apropiat.

De asemenea, în 121 î.Hr., a fost creată provincia Gallia Narbonensis, care cuprindea teritoriile cuprinse între nordul Spaniei şi nordul Italiei, situate în sudul Franţei contemporane.

Roma a ocupat regatul Numidiei, după un îndelungat război împotriva ultimului rege al acestuia, Iugustha, desfăşurat între anii 112-106 î.Hr. Numidia a intrat sub autoritatea guvernatorului Africii, fiind organizată ca provincie în anul 46 î.Hr. Cilicia, fostă posesiune a regatului Seleucid, situată în sudul Asiei Mici a fost transformată în provincie, în anul 101 î.Hr.

Gallia Cisalpină, care se afla sub dominaţie romană, a fost organizată ca provincie abia în anul 89 î.Hr.

Lăsată prin testament Romei, în 96 î.Hr., Cyrene a devenit provincie romană în 74 î.Hr. Creta a fost anexată de proconsulul Q. Caecilius Mettelus în urma unei campanii desfăşurate între anii 66-63 î.Hr.

204

În urma războiului împotriva lui Mithridates al VI-lea, regele Pontului, a fost creată o nouă provincie, Bithynia, în 64 î.Hr. Cnaeus Pompeius Magnus a cucerit în 64 î.Hr., regatul seleucid, care a fost transformat în provincia Syria.

Insula Cyprus (Cipru) a fost anexat în 58 î.Hr., fiind pus sub autoritatea guvernatorului Ciliciei. Gallia Transalpina (Gallia Comata), care cuprinde cea mai mare parte a teritoriului Franţei actuale, a fost supusă în urma campaniilor conduse de Caius Iulius Caesar, după opt ani de lupte (58-51 î.Hr.). Romanii au achiziţionat, de asemenea, mari porţiuni din Illyricum cu prilejul mai multor războaie purtate în secolele II şi I î.Hr. Ultima mare anexiune efectuată în epoca Republicană a fost Egiptul, ultimul regat elenistic rămas independent, care a fost cucerit de Octavianus, viitorul împărat Augustus, în anul 30 î.Hr.

Astfel, după ce în primele două secole ale existenţei sale a fost obligată să lupte pentru supravieţuire, Republica romană a devenit, la sfârşitul primului pătrat al secolului III î.Hr., stăpâna întregii Italii. Războaiele punice au venit ca o consecinţă normală a rivalităţii cu Cartagina pentru hegemonia în bazinul occidental al Mării Mediterane. Implicată apoi în politica lumii elenistice, Roma a profitat de disensiunile acesteia, pentru a anexa fostele teritorii ale imperiului lui Alexandru cel Mare.

În mai puţin de trei secole, Roma a ajuns, fără ca acest lucru să fi constituit consecinţa unui plan, stăpâna spaţiului circummediteraneean.

8. INSTITUŢIILE POLITICE ROMANE a. Cetăţenia romană (Civitas Romana) Orice discurs asupra instituţiilor romane ar trebui să înceapă, fără îndoială, cu

definirea cetăţeniei romane. Cetăţenia presupune drepturi civile şi politice. 1. Orice cetăţean avea dreptul de a purta trei nume (tria nomina): un prenume

(praenomen), un nume gentilic (nomen gentile sau gentilicium) şi un supranume sau poreclă (cognomen). Spre exemplu, numele complet al dictatorului Caesar era Caius Iulius Caesar (Caius – praenomen; Iulius – gentilicium; Caesar – cognomen). Numărul prenumelor era limitat la un număr restrâns, fiind redat, în inscripţii abreviat: Aulus (A.), Caius – se citeşte Gaius (C.), Cnaeus – se citeşte Gnaeus – (Cn.), Decimus (D.), Lucius (L.), Manius (M.), Marcus (M.), Publius (P.), Quintus (Q.), Sextus (Sex.), Titus (T.), Tiberius (Ti.) etc. Cognomina constituiau partea care îi individualiza pe cetăţeni, subliniindu-le particularităţile. Unii cetăţeni purtau chiar două cognomina. Unele cognomina indicau numele ramurii unei gens (ginte), precum de exemplu Scipiones (Scipio la singular), care aparţineau celebrei gens Cornelia.

De asemenea, formula oficială a numelui menţiona şi filiaţia (Lucii filius fiul lui Lucius), cât şi tribul căruia îi aparţinea cetăţeanul respectiv. Femeile purtau numele gintei din care proveneau: Cornelia, Lucia, Iulia, Claudia, Vespasia, Livia etc. Liberţii adoptau, după eliberare, prenumele şi gentiliciul fostului stăpân, la care adăugau un cognomen, care era, de obicei, numele purtat ca sclav. Astfel, pe unul dintre foştii sclavi ai împăratului Traian îl chema Marcus Ulpius Hermias.

2. Dreptul la căsătorie (conubium), numit ius conubii, prevedea posibilitatea realizării unei căsătorii legitime cu o cetăţeană sau cu o femeie aparţinând unei populaţii aliate Romei, care obţinuse, în baza unui tratat, dreptul de conubium cu romanii. În urma unei căsătorii încheiată în virtutea lui ius conubii rezultau copii legitimi, viitori cetăţeni romani. De asemenea, încheierea căsătoriei atrăgea şi celelalte efecte existente în dreptul roman: regimul dotei, patria potesta (autoritatea unui pater) şi dreptul la succesiune. O alianţă matrimonială încheiată în absenţa acestor auspicii era calificată drept concubinaj (contubernium).

3. Dreptul la commercium (ius commercii); acesta implica, la origine, dreptul de a

205

poseda o proprietate la Roma, dar şi de a deţine bunuri, de a vinde şi de a cumpăra. Totodată, el implică dreptul sau orice act juridic, în conformitate cu dreptul civil roman (ius civile). Prin urmare, în virtutea lui ius commercii, cetăţeanul roman avea dreptul la moştenire, putea apare martor sau să pledeze în procese, potrivit procedurii legale.

Însă calitatea de cetăţean roman implica şi drepturi politice. 1. Dreptul la suffragium (ius suffragii), semnificând dreptul de a vota şi de a participa

la dezbaterile politice care aveau loc în adunările poporului. 2. Dreptul la honores (ius honorum), ceea ce însemna dreptul de a candida la

magistraturi şi de a fi ales ca magistrat al poporului roman. Însă acest drept, care constituia cea mai onorabilă aspiraţie li realizare a unui cetăţean roman, presupunea, însă, posedarea unei averi considerabile, potrivit „constituţiei” censitare.

3. Ius militae se referă la dreptul de a servi în milita (armata de cetăţeni, constituită în legiuni).

4. Dreptul de a solicita intervenţia tribunilor, cunoscută sub numele de intercesiune (intercessio), care putea bloca orice acţiune juridică, inclusiv cele dispuse de un magistrat superior. În acelaşi timp, acest drept implica posibilitatea de a primi ajutor din partea unui tribun ori a altui magistrat.

5. Dreptul de a nu fi judecat, în procesele criminale, decât la Roma. 6. Provocatio ad populum, sau dreptul de a face apel la popor, îi permitea oricărui

cetăţean roman, împotriva căruia un magistrat pronunţase o sentinţă aspră, să solicite rejudecarea de către adunările poporului. Acest drept reprezenta unul dintre cele mai preţioase avantaje ale calităţii de a fi cetăţean, şi baza unui sistem clar de garanţii civice şi juridice. Provocatio constituia, de asemenea, un instrument juridic care îi apăra pe cetăţeni împotriva abuzurilor magistraţilor. În timpul imperiului, acest drept s-a transformat în provocatio ad Caesarem (apelul la împărat) şi era îndreptat, în cea mai mare parte din cazuri, împotriva abuzurilor funcţionarilor imperiali. Acest drept s-a menţinut până în secolul II d.Hr.

Însă calitatea de cetăţean roman nu presupunea doar drepturi, ci şi obligaţii. Principala obligaţie, care era, în acelaşi timp, şi un drept, era cea de a servi în armată. Acest teribil instrument al cucerii romane nu a fost, până la reforma întreprinsă în jurul anului 100 î.Hr., o armată de profesie, ci o miliţie cetăţenească, o forţă alcătuită prin recrutare (dilectus). Cu toate acestea, Roma a reuşit, în pofida unor înfrângeri iniţiale, să câştige toate războaiele în care a fost implicată, chiar atunci când trupele sale au luptat împotriva unor armate formate din militari de profesie, după model grec şi, mai ales, elenistic. Acest fapt se datorează atât tenacităţii specific romane şi rezervorului aproape inepuizabil de forţe pe care îl constituie corpul cetăţenesc, dar şi clarviziunii clasei politice romane.

Cetăţenii romani trebuiau să îşi satisfacă serviciul militar în legiones (legiuni), în funcţie de censul de care dispuneau. Cei care nu posedau avere (capite censi) erau înrolaţi, de obicei, în trupele de infanterie uşoară. În schimb, cei bogaţi efectuau serviciul militar în cavalerie (equites). În primele secole ale Republicii, când campaniile se desfăşurau în regiuni situate în apropiere de Roma, expediţiile nu durau mai mult de câteva luni, începând la sfârşitul primăverii şi încheindu-se toamna. Ulterior, când armatele au fost trimise la mari distanţe, odată cu expansiunea Romei, serviciul militar s-a prelungit şi a devenit mai costisitor (echipamentul militar era procurat, cu cheltuială proprie, de fiecare cetăţean în parte, statul neavând obligaţia de a-i înarma pe recruţi). Ca urmare, lotul de pământ care îi aparţinea cetăţeanului plecat în campanii rămânea nelucrat sau era prost întreţinut. De aceea, după revenirea din război, cetăţeanul respectiv ajungea în situaţia de a fi ruinat şi de a fi nevoit să-şi vândă lotul. Din acest motiv, recrutarea a fost înlocuită, treptat, cu voluntariatul, conducând spre formarea armatei de profesionişti. În legiuni au fost primiţi inclusiv capite censi. Au existat situaţii excepţionale când au fost înrolaţi liberţi. Ulterior, în armată vor pătrunde colonii romani din Gallia Cisalpină şi celţii romanizaţi din nordul Italiei. În epoca imperială din Italia erau recrutaţi mai ales soldaţii din cohortele pretoriene, însă odată cu dinastia

206

Severilor, în garda imperială vor pătrunde doar soldaţii de elită din legiuni. Militarii din legiuni erau recrutaţi din rândul colonilor romani din provincii, ajungându-se la „provincializarea” legiunilor, cu grave consecinţe în plan politic.

Militarii pentru trupele auxiliare erau locuitori liberi ai Imperiului, dar care nu aveau cetăţenia romană. În timpul Imperiului Târziu, armata va suferi un proces treptat de „barbarizare”.

Cetăţenii romani erau obligaţi, de asemenea, la plata unui tribut (tributum), instituit potrivit tradiţiei cu ocazia asediului cetăţii Veii (406-398 î.Hr.), când a fost introdusă şi solda pentru serviciul militar (Titus Livius, Ab Urbe condita, 4, 59, 11-60). Tributum era o contribuţie extraordinară, cu ajutorul căreia erau finanţate campaniile militare, şi nu un impozit permanent. De multe ori, statul rambursa această contribuţie. Valoarea sa era stabilită în mod proporţional cu averea cetăţenilor, cei mai săraci dintre aceştia fiind scutiţi de plata tributului. Cuantumul său varia în jur a 1% din averea personală a cetăţenilor.

După înfrângerea definitivă a Macedoniei, în 167 î.Hr., statul dispunea de resurse suficiente şi cetăţenii romani din Italia nu au mai fost supuşi la plata tributului, deşi acesta a fost desfiinţat printr-o lege. Perceperea tributului a fost reluată din 43 î.Hr., şi a dispărut cu desăvârşire în perioada Imperiului Târziu. În schimb, cetăţenii romani din provincii au plătit tribut în permanenţă, neavând statutul celor din Italia (ager privates ex iure Quiritium).

La sfârşitul secolului III î.Hr., numărul cetăţenilor romani se ridica la cifra de aproximativ 920.000 de oameni, dintr-un total de peste 2.750.000 de locuitori ai Italiei. În ultimul an al domniei împăratului Augustus (14 d.Hr.) numărul cetăţenilor romani a atins, potrivit unui recensământ, cifra de 4. 937.000, dintr-o populaţie totală care număra 30 până la 50 de milioane de locuitori.

În timpul împăratului Claudius I (41-54 d.Hr.), numărul cetăţenilor a ajuns la 5. 985.000 de bărbaţi cetăţeni. Prin Constitutio Antoniniana, emisă de împăratul Caracalla (211-271 d.Hr.) în 212 d.Hr., toţi locuitorii liberi ai Imperiului au primit cetăţenia romană.

b. Raporturile patricieni-plebei Problema dualismului patriciano-plebeian a suscitat numeroase ipoteze şi interpretări

în istoriografia modernă, întrucât începuturile sale se situează în perioada obscură a Regalităţii, pentru care nu avem decât mărturii literare târzii.

Potrivit izvoarelor greceşti şi latine, un patrician (patricius) nu se traduce atât prin „descendentul unui tată” (pater), nume generic pentru senatori, care aveau calitatea de fruntaşi ai comunităţii (pater familias), cât mai ales prin sintagma de „descendent al unui tată de neam bun”. În izvoare, patricienii apar drept cei mai vechi şi mai nobili locuitori ai Romei (Cicero, De Res publica, 2, 14 şi 23; Titus Livius, Ab Urbe condita, 1, 8, 7; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 2, 8, 1-3 etc.). Patricienii constituiau segmentul social din care proveneau membrii Senatului; ei îşi asumau în exclusivitate funcţiile sacerdotale şi constituiau cavaleria Romei (equitatus), având, în subordinea lor, numeroşi clienţi. Patricienii se constituiseră într-o adevărată nobilime ereditară.

Cu toate acestea, diferenţele dintre patricieni şi plebei nu erau atât de evidente în epoca Regalităţii. Originea plebeilor era destul de diversă. Iniţial, plebs (plebea) făcea parte din curii, fiind parte a poporului roman (populus Romanus). Plebeii proveneau din rândurile populaţiilor indigene, anterioară aşezării în Latium a latinilor, precum şi a sabinilor şi a etruscilor. Aceştia, se pare, nu au fost integraţi în structurile create de latini. De asemenea, printre strămoşii plebeilor se găseau şi vechi clienţi ai regilor etrusci, rămaşi, după plecarea acestora din Roma, fără stăpân, şi din masa populaţiilor sabine pe malurile Tibrului. Ulterior, au venit imigranţi din toate regiunile Italiei centrale, unde se impusese dominaţia regilor latino-sabini şi etrusci. Dar şi clienţii patricienilor romani, rămaşi fără stăpân, îngroşau rândurile plebei. Plebea s-a latinizat treptat, fiind parte a populus Romanus, dar primul Senat

207

roman a rămas o instituţie, în exclusivitate, formată din patricieni. După instaurarea republicii, în 509 î.Hr., această diferenţă a devenit şi mai pronunţată,

fiind impusă de patricieni, care s-au constituit într-o adevărată „castă”, care concentra în mâinile sale toate privilegiile politice şi sacerdotale şi sociale. Patricienii au instaurat un regim oligarhic, prin care plebeii erau excluşi din toate demnităţile politice şi religioase, dar având, în continuare, aceleaşi obligaţii, precum cea de a servi în armată. Mai mult, patricienii au trasat o linie strictă de demarcaţie socială între ei şi plebei. Astfel, căsătoriile mixte patricieni – plebei au fost interzise. Acest fenomen a fost numit de către istoricii italieni moderni „închiderea patriciatului” (la serrata del patriziato), care data, cel mai probabil, după 485 î.Hr., după o perioadă iniţială de deschidere faţă de plebe.

Plebeii au ameninţat să părăsească statul dominat de patricieni şi să scindeze Roma, întemeindu-şi propriul stat. Ei au iniţiat mai multe secesiuni, cea mai importantă fiind cea din 494/493 î.Hr. Astfel, identitatea plebeiană s-a constituit în opoziţie cu cea patriciană. La rândul ei, plebea şi-a impus propria triadă de divinităţi (Ceres, Liber, Libera), opusă triadei capitoline a patricienilor. În timp ce zona sacră a patricienilor se afla pe colina Capitolium, centrul religios al plebei era colina Aventinus (Mons Aventinus). Supuşi presiunilor exercitate de plebei, dintre care o parte erau bogaţi şi influenţi, patricienii au cedat, treptat, unele din privilegiile lor. Aceste privilegii au fost divulgate, în principal, fruntaşilor plebei, care îşi clamau dreptul de a participa la viaţa politică de pe poziţii egale cu patricienii. Principalul pretext invocat de patricieni pentru a păstra monopolul magistraturilor era componenţa religioasă a acestora. Orice gest politic era precedat de consultarea voinţei zeilor (auspicia), în special a celor aparţinând Triadei Capitoline, la al cărei centru sacru plebeii nu aveau acces.

Prima cedare din partea patricienilor a venit în 494 î.Hr., odată cu prima secesiune a plebei pe colina Albanus (Mons Albanus). Acest diferend a fost rezolvat prin acordul patricienilor ca plebeii să fie reprezentaţi de propriii lor magistraţi, tribunii plebei (tribuni plebis – la singular, tribunus) şi edilii plebei (aediles plebis – la singular, aedilis), care erau inviolabili. Următorul pas a fost făcut în anul 472 î.Hr., când, la propunerea lui Iulius Volero, s-a hotărât ca tribunii plebei să nu mai fie aleşi de adunările plebei (concilia plebis), ci de către una din adunările poporului roman, comiţiile tribute (comitia tributa).

Prin Lex Valeria-Horatia, emisă în 449 î.Hr., a fost decis ca deciziile adoptate în cadrul conciliilor plebei să aibă putere de lege asupra tuturor cetăţenilor romani, sub rezerva ratificării lor de către Senat. Prin Lex Canuleia, votată în 445 î.Hr., plebeii au căpătat dreptul de căsătorie cu membri ai familiilor patriciene.

În 409, plebeii au primit dreptul de a accede la cea mai mică dintre magistraturile poporului roman, cvestura (quaestura).

Însă cel mai important câştig politic al plebei a fost câştigarea dreptului de a accede la magistratura supremă a republicii, consulatul. Lex Licinia-Sextia, votată în 367 î.Hr., stipula că obligatoriu, unul dintre cei doi consuli avea să fie ales, pe viitor, din rândul plebeilor. În felul acesta, plebeii au căpătat şi dreptul de a pătrunde în Senat. În 356 î.Hr., plebeii au obţinut dreptul de a fi aleşi în cea mai înaltă magistratură a Republicii, dictatura, iar în 351 î.Hr., au căpătat şi accesul la censura, care îi conferea deţinătorului ei o autoritate morală şi un prestigiu politic deosebite. Plebeii au obţinut şi accesul la a doua mare magistratură ordinară, pretura (praetura), în 337 î.Hr. Ultimul bastion al privilegiilor patriciene, magistraturile religioase, a fost cucerit, parţial, în 300 î.Hr., când, prin Lex Ogulnia, plebeii au primit accesul în colegiul pontifilor (pontifices, la singular – pontifex) şi al augurilor (auguri). Magistraturile de interrege (interrex), de rege al sacrificiilor (rex sacrificulus, rex sacrorum) şi cele 3 poziţii de mari preoţi ai triadei capitoline (flamines maiores) au rămas, în continuare, privilegiul exclusiv al patricienilor.

Cursul democratic al vieţii politice romane a continuat, în 287 î.Hr. hotărându-se prin Lex Hortensia, ca plebiscitele (deciziile adoptate în conciliile plebei) să capete valoare de lege pentru întreg poporul roman, fără a mai fi necesar ca ele să fie ratificate de către Senat.

208

Această decizie a fost luată în urma unei ultime secesiuni a plebei. Aceste câştiguri politice ale plebei au determinat o mutaţie profundă în fizionomia

elitei politice şi sociale romane. Astfel, categoria de cetăţeni privilegiaţi, formată numai din patricieni, în primele secole ale Republicii, a fost substituită de o nouă clasă care îi includea şi pe plebeii bogaţi, numită nobilitas.

În pofida acestei victorii definitive, plebea nu a beneficiat de o apreciere favorabilă din partea istoricilor antici, ea fiind considerată de Cicero şi de Dionysios din Halicarnas, (Romaike Archaiologia, 2, 9, 2) drept „gloată”.

În schimb, societatea romană a ajuns să fie dominată de oligarhia patriciano-plebeiană, constituită în nobilitas, din rândurile căreia proveneau magistraţii şi membrii Senatului. membrii acestei nobilitas care nu asumau magistraturi şi prin urmare, nu ajungeau în Senat, se bucurau totuşi, de privilegiul de a servi în armata romană în cavalerie. În plus, puteau desfăşura activităţi lucrative, precum comerţul, împrumutatul cu camătă, arendarea vămilor, a impozitelor etc., activităţi care le fuseseră interzise senatorilor, prin Lex Claudia, emisă în 220 î.Hr.

Membrii acestei categorii sociale prospere şi dinamice vor căpăta numele de cavaleri equites (la singular – eques), iar ei vor alcătui ordinul ecvestru (ordo equester). Principala forţă economică a cavalerilor rezidă în profiturile obţinute din perceperea impozitelor, care le fusese arendată de către stat. Astfel, ei erau constituiţi în asociaţii de publicani (cei care percep impozitul – publicum). Cavalerii primeau equo publico („cal de la stat”) şi un inel, ca prerogative ale rangului lor. Odată ce un cavaler asuma o magistratură, el intra după efectuarea acesteia, în Senat. Cei care nu aveau magistraţi şi senatori printre strămoşi şi pătrundeau în politică pentru prima dată, erau numiţi, cu titlu peiorativ „oameni noi” (homines novi).

Astfel, membrii nobilitas erau „cetăţeni de cel mai deplin drept” (civitas optimo iure). Iniţial, plebeii erau „cetăţeni de drept inferior” (civitas minuto iure) sau civitas sine suffragio, care a dispărut, însă treptat.

c. Trepte intermediare spre cetăţenie Iniţial, Roma aparţinea Confederaţiei Latine, însă curând, a ajuns în conflict cu latinii.

Confederaţia Latină, alcătuită din 30 de oraşe, a cărei centru de afla la Alba Longa, a intrat sub dominaţia Romei, în 338 î.Hr., după bătălia de la Trifanum. Cu toate acestea, romanii nu au transformat Latium, într-un teritoriu ocupat, dar au desfiinţat Confederaţia Latină, acordându-le locuitorilor cetăţilor acesteia un statut juridic special.

Latinii aveau ius conubii (se puteau căsătorii cu romani), ius commercii şi ius suffragii, dar care era limitat la condiţiile tribute şi la conciliile plebei; latinii nu puteau participa la comiţiile centuriate şi la cele curiate. De asemenea, ei nu aveau ius honorum şi nici ius militiae (nu puteau servi în legiuni). La Roma, latinii erau trataţi ca plebei, erau înscrişi în triburile latine. Pentru servicii aduse statului, în special militare, ei puteau primi cetăţenia romană de la un magistrat superior (consul sau cenzor) în mod individual sau colectiv.

Astfel, ius Latii („dreptul latin”) a devenit o categorie juridică intermediară între cea de cetăţean roman şi cea de peregrinus (străin). În paralel cu expansiunea în Italia, romanii au întemeiat aşezări în care au instalat cetăţeni latini cu statutul de colonia (coloniae Latinae) sau de municipiu (municipia latina).

Latinii din colonii şi municipii (latini coloniarii) aveau aceleaşi drepturi cu latinii din Latium (latini prisci sau latini veteres), mai puţin ius conubii, care se acorda doar pe baza unei dispoziţii exprese. Însă şi în cadrul coloniilor şi municipiilor latine existau diferenţe de statut juridic. Unele posedau ius Latii maioris astfel că acordarea cetăţeniei romane către locuitorii lor era posibilă după efectuarea unei magistraturi municipale sau o funcţie de decurio (membru al curiei locale). Locuitorii coloniilor Latine care posedau doar ius Latii minoris nu puteau deveni cetăţeni romani decât dacă exercitau o magistratură municipală

209

locală. Astfel, romanii atrăgeau elitele municipale ale aşezărilor latine în corpul cetăţenesc roman, asigurându-şi fidelitatea acestora.

Cetăţenia latină a continuat să existe, chiar după războiul cu socii, când toţi locuitorii Italiei au primit cetăţenia romană, din raţiuni politice. Ea constituia un statut intermediar între cel de peregrines (străin) şi cel de cetăţean roman. În perioada Principatului, un cetăţean latin putea primi civitas Romana din partea împăratului, ca răsplată. În virtutea dreptului de migraţie (ius migrationis), mulţi veneau la Roma, se înscriau în triburile latine şi puteau primi cetăţenia de la censor. Acest fapt a creat îngrijorare la Roma, deoarece conducea la depopularea Italiei şi la aglomerarea oraşului cu oameni lipsiţi de mijloace materiale.

Principii romani au creat colonii romane noi (prin deductio) în Syria, în Hispania, în Phoenicia. În majoritatea cazurilor, precum este şi cazul Galliei Cisalpine, coloniile latine au fost create prin exproprierea autohtonilor, acest fapt contribuind la romanizarea ei. Cetăţenia latină va mai supravieţui în unele provincii până în secolul II d.Hr. În timpul imperiului Târziu, membrii consiliilor municipale (decuriones) şi apoi membrii familiilor lor (ordo decurionum) primeau, automat, cetăţenia romană, ca o contramăsură la depopulare.

O altă categorie socială, alcătuită din locuitorii liberi de la Roma, din Italia, sau, mai târziu din provinciile romane, care nu deţineau nici civitas Romana, nici civitas Latina, erau peregrinii. Aceştia erau grupaţi în structuri de autonomie locală (civitates, gentes). Ei proveneau din populaţiile învinse de Roma, ale căror teritorii, deşi incluse în statul roman după cucerire, au continuat să existe. Peregrinii continuau să beneficieze de reglementările private şi publice ale dreptului lor naţional (ius gentium), fără a se bucura, însă, de drepturile cetăţenilor romani. Ei puteau primi cetăţenia romană în urma unor servicii aduse Romei, fie prin naturalizare (în vederea înrolării în armată). Se mai proceda la acordarea cetăţeniei romane unor peregrini atunci când se urmărea extinderea obligaţiilor fiscale ale cetăţenilor romani asupra unui număr cât mai mare de locuitori.

O categorie aparte o formau peregrini dediticii, proveniţi din rândurile populaţiilor care au opus o rezistenţă înverşunată romanilor şi au fost siliţi, în cele din urmă, să capituleze. Ca pedeapsă, cetăţile acestora au fost desfiinţate de către romani. Peregrini dediticii nu puteau aplica dreptul lor naţional decât în măsura în care acest lucru era îngăduit de romani.

Prin Constitutio Antoniniana, din 212 d.Hr., împăratul Caracalla le-a acordat cetăţenia romană tuturor peregrinilor cu excepţia peregrinilor dediticii.

d. Sclavia Fără îndoială, sclavii constituiau categoria cea mai defavorabilă. Ei erau puţini, în

perioada de început a Republicii, făcând parte din familia patriarhală. Odată cu expansiunea romană, numărul acestora a crescut, fiind proveniţi, mai ales, din prizonierii de război, sau din datornici; această din urmă categorie a dispărut în urma legii Poetilia, din 326 î.Hr., potrivit căreia debitorul era obligat, de acum înainte, să garanteze doar cu avutul, nu şi cu persoana sa. De asemenea, hoţii prinşi în flagrant delict îşi pierdeau cetăţenia şi erau transformaţi în sclavi. În prima perioadă a Republicii, dacă dorea, şeful familiei romane (pater familias), care avea drept de viaţă şi de moarte asupra membrilor acesteia, îşi putea vinde fiii ca sclavi. Ulterior, statul roman a intervenit interzicând aceasta.

Sclavii nu aveau nici un fel de drepturi juridice, fiind consideraţi drept „lucruri” (res mancipi) sau „instrumente înzestrate cu glas” (instrumentum vocale). Ei puteau fi cumpăraţi, vânduţi, sau ucişi, după bunul plac al stăpânului. În perioada marilor cuceriri, numărul lor a crescut foarte mult, în schimb valoarea unui sclav a scăzut foarte mult. Sclavii erau întrebuinţaţi în toate activităţile economice; o parte dintre aceştia, care beneficiau de un nivel mai înalt de instruire, erau contabili, medici, pedagogi, artişti. Însă majoritatea erau supuşi unor munci grele, pe marile domenii (latifundia), în mine, sau erau vâslaşi pe corăbii. Sclavii gladiatori erau obligaţi să se lupte între ei, sau împotriva fiarelor sălbatice, în arenă, spre

210

deliciul romanilor. De cele mai multe ori, sclavul gladiator învins într-o confruntare era ucis. Fiind trataţi, din punct de vedere juridic, ca obiecte, ei nu aveau drepturi şi nu se

puteau intenta acţiuni în justiţie. Deşi stăpânii le permiteau, deseori, să acumuleze o parte din venituri, sclavii nu aveau, din punct de vedere legal, un patrimonium, motiv pentru care nu puteau fi consideraţi nici debitori, nici creditori şi nici nu puteau lăsa moştenire. Căsătoriile dintre sclavi nu erau recunoscute, fiind considerate drept concubinaj (contubernium). Copiii rezultaţi din legătura dintre un om liber şi o sclavă deveneau, la rândul lor, sclavi. Când un cetăţean roman era asasinat de către unul dintre sclavii săi, toţi sclavii vii care îi aparţineau celui ucis erau omorâţi.

În ultima perioadă a Republicii, stăpânii au început să le recunoască sclavilor, în limite bine stabilite, anumite drepturi, şi chiar o anumită personalitate juridică. Aceste situaţii surveneau mai ales în cazurile în care sclavul îl reprezenta pe stăpânul său, în anumite afaceri. Stăpânii le permiteau sclavilor să îşi constituie o mică avere şi să îşi răscumpere libertatea. În ultimul secol al Republicii eliberările au devenit atât de frecvente, astfel încât împăratul Augustus a luat măsuri pentru frânarea acestui proces. În acelaşi timp, însă, împăraţii au impus unele legi care limitau abuzurile asupra sclavilor. În anul 6 d.Hr. a fost emisă o lege potrivit căreia sclavii nu puteau fi daţi fiarelor de la circ fără aprobarea unui magistrat. Împăratul Claudiu I (41-54) a interzis abandonarea sclavilor bătrâni sau bolnavi. Împăratul Hadrian (117-138) a interzis uciderea şi judecarea sclavilor de către justiţie. Succesorul său, Antoninus Pius (138-161) a introdus pedeapsa cu moartea pentru cel care ucidea un sclav şi îi obliga pe stăpânii cruzi să îşi vândă sclavii.

Acest proces a fost însoţit şi de încetarea ritmului de creştere a numărului sclavilor, ca rezultat al numărului de anexiuni teritoriale mult mai mici din timpul perioadei imperiale. În paralel, valoarea sclavilor a crescut din nou la vârsta la care erau eliberaţi a coborât la aproximativ 30-35 ani.

Sclavii eliberaţi deveneau liberţi (liberti, la singular libertus). Liberţii luau de obicei numele fostului stăpân şi deveneau client al acestuia. O parte dintre aceştia erau foarte bogaţi. Copiii liberţilor puteau intra în ordinul ecvestru. Ei au jucat un rol foarte important în timpul lui Claudius I, când au ajuns conducătorii celor cinci birouri ale administraţiei imperiului. Ulterior, liberţii au fost înlocuiţi din aceste funcţii de către cavaleri.

e. Colonii şi municipii Cetăţenii romani nu locuiau doar la Roma şi nu erau singurii beneficiari ai privilegiilor

pe care le presupunea civitas Romana. După Roma, care purta calificativul privilegiat Urbs („loc îngrădit”, aşezare cu caracter permanent în care locuinţele erau dispuse după un anumit plan, în funcţie de aşezarea străzilor şi de conturul zidului de incintă, reprezentând totodată, din punct de vedere administrativ, o entitate statală), cel mai înalt grad în ierarhia urbană îl deţineau coloniile (coloniae). În izvoare sunt atestate două tipuri de colonii: coloniile de cetăţeni romani (coloniae civium Romanorum) şi coloniile de veterani (coloniae ceteranorum). Acestea erau întemeiate prin procedeul numit deductio (fundare), operată de către o comisie formată din trei membri (tresviri coloniae deducendae agroque dividundo – comisia celor trei bărbaţi pentru fundarea coloniei şi parcelarea terenurilor). Aceştia trasau mai întâi un templu în vederea consultării voinţei zeilor, apoi trasau principalele artere ale oraşului pe direcţiile nord-sud şi est-vest (cardo maximus şi decumanus maximus) prin procedeul numit orientatio; apoi trasau limitele oraşului (limitatio) şi consacrau religios noul oraş (consecratio).

În perioada Imperiului, toate aceste proceduri erau îndeplinite de un delegat imperial cu titlul de legatus sau de curator. Membrii comisiei procedau, în final, la împărţirea teritoriului (centuriatio) în loturi, destinate locuitorilor noului oraş. Numai acestea erau coloniae liberae et immunes, beneficiind de ius Italicum. Prin ius Italicum, proprietarii de

211

pământuri din aceste colonii erau scutiţi de impozitul funciar (tributum soli), iar locuitorii erau exceptaţi de la plata impozitului individual (tributum capitis). Acest drept, acordat iniţial numai coloniilor din Italia, a fost acordat ulterior şi coloniilor, municipiilor şi comunităţilor (civitates) romane din provincii. Aceste privilegii au fost generalizate în 212 d.Hr. prin Constitutio Antoniniana.

În timpul Imperiului s-a trecut treptat la practica ridicării unor municipia (la singular, municipium) la rangul de colonie. Împăraţii au creat colonii de veterani (coloniae veteranorum) printr-un procedeu asemănător coloniilor de cetăţeni, act care era îndeplinit de un legatus imperial.

Coloniile latine erau formate din cetăţeni latini. Iniţial au avut un statut mai bun, însă treptat au fost asimilate cetăţilor de condiţie peregrină. După războiul social şi până în 49 î.Hr., când a fost emisă Lex Iulia municipalis, locuitorii liberi din Italia au primit cetăţenia romană. Cu toate acestea, în provincii au continuat să existe colonii latine, al căror statut era mai curând onorific, deoarece nu apăruseră în urma unei deductio, ci în urma ridicării în rang a unui municipium Latinum. În plus, rangul de colonia Latina constituia un pas intermediar către statutul de colonia civium Romanorum.

Municipiile latine (municipia Latina) erau comunităţi urbane din Italia cu drept incomplet de cetate. Locuitorii acestora erau supuşi la plata impozitului şi aveau obligaţia de a satisface serviciul militar. În acelaşi timp, municipiile latine îşi păstrau autonomia şi vechile legi. Cetăţenii acestora aveau ius conubii, ius commercii şi ius suffragii, dar neavând civitas Romana, nu aveau ius honorum. Ei puteau căpăta cetăţenia romană fie prin stabilirea la Roma, fie prin exercitarea unei magistraturi în propriul oraş sau prin apartenenţa la senatul municipal (ordo decurionum). După războiul socilor, prin Lex Iulia, emisă în 90 î.Hr., municipia Latina au devenit comunităţi cu drept complet de cetate din punct de vedere roman (municipia civium Romanorum). Existenţa municipiilor de cetăţeni romani în provincii este contestată de către istorici. Municipiile latine au rămas principala cale în vederea obţinerii titlului de colonia şi a obţinerii imunităţii.

Romanii au întemeiat numeroase colonii şi municipii în provinciile occidentale unde nu existase, înainte, viaţă urbană. În schimb, în provinciile orientale pe teritoriul vechilor regate elenistice, existau numeroase oraşe care au primit statutul de civitates peregrinae. Acestea şi-au menţinut instituţiile, deşi nu aveau drept de cetate din punct de vedere roman. Cetăţile peregrine nu beneficiau nici de ius Latii maioris şi nici de ius Latii minoris, motiv pentru care locuitorii acestora puteau obţine cetăţenia romană doar individual.

Roma încheia cu aceste cetăţi tratate (foedera) pe bază de egalitate (foedus aequum) sau impus de autorităţile romane, de obicei inegal (foedus iniquum).

Cetăţile aliate (civitates foederatae) dispuneau de posesiunea asupra propriului pământ şi nu plăteau impozit funciar, beneficiind de ius Italicum. De asemenea, ele aveau jurisdicţie nu doar asupra propriilor cetăţeni, ci şi asupra cetăţenilor romani care locuiau în acestea, puteau emite monedă proprie şi aveau dreptul de a percepe taxe vamale. În caz de război, cetăţile aliate care aveau aceeaşi duşmani şi aceeaşi aliaţi erau obligate să ajute Roma cu hrană şi bani, dar nu şi să găzduiască trupe romane. Civitates foederatae din provincii nu se aflau sub autoritatea guvernatorilor acestora.

Un statut similar îl aveau şi cetăţile libere şi imune (civitates liberae et immunes), însă acesta era fixat printr-un act unilateral de către Roma şi putea fi revocat oricând.

Cea mai largă categorie o formau cetăţile supuse la plata impozitului funciar (civitates stipendiariae). Acestea plăteau un tribut (stipendium) sau teritoriul lor era confiscat şi recedat în possessio. cetăţile stipendiate erau sub controlul guvernatorului provinciei pe teritoriul căreia se aflau. Acesta controla finanţele oraşului respectiv, însă cetatea respectivă îşi păstra vechile instituţii, putea bate monedă proprie şi menţine o miliţie proprie. Cetăţile stipendiate aveau dreptul să perceapă taxe vamale şi îşi păstrau o serie de libertăţi în relaţiile cu exteriorul. Erau, totuşi, obligate să adăpostească garnizoane romane.

212

În perioada Principatului au apărut „barăcile” din apropierea castrelor (canabae), care au evoluat, treptat, spre statutul de municipium. Acestea erau conduse, de curatores militari, în secolul I d.Hr., iar din secolul următor autoritatea le-a revenit, în special, aşezărilor civile din apropiere. În secolul III d.Hr., canabele au devenit autoritatea principală în teritoriile respective. Statutul acestora era semănător cu cel al cetăţilor peregrine. În mod frecvent, canabele fuzionau cu aşezările civile formând apoi municipii şi ulterior colonii.

Constituţia oraşelor romane ne este cunoscută datorită unor texte juridice, consemnate în principal, în inscripţii, precum cele care consemnează Lex Iulia municipalis, descoperită la Heracleea, în Lucania, precum şi cele două constituţii municipale (Lex municipii Malaccitani, şi Lex municipii Salpensani), dar şi o constituţie colonială (lex coloniae Genetivae Iuliae), toate provenite din Hispania. De asemenea, pentru Orient, dispunem de legea referitoare la cetatea liberă de la Ternessus Maior, din regiunea Pisidia, în sudul Asiei Mici (Lex Antonia de Termessibus).

Populaţia unui oraş îi cuprindea, în primul rând, pe cetăţeni (cives), care posedau această calitate prin origine (origo), fie prin cooptare în corpul cetăţenesc (adlectio inter cives), aşa cum este cazul liberţilor şi străinilor rezidenţi (incolae, consistentes). Astfel, în cetăţile peregrine există comunităţi de cetăţeni romani (cives Romani consistentes).

Toţi locuitorii unei comunităţi urbane erau obligaţi la îndeplinirea unor îndatoriri (munera, la singular munus): apărarea cetăţii, întreţinerea serviciului poştal (cursus publicus) şi a staţiilor acestuia (mansiones, la singular mansio), cumpărarea cerealelor, întreţinerea construcţiilor publice ale oraşului, plata ambasadelor către Roma sau către patronii citadini (patroni civitatium). La aceste obligaţii generale de adăugau munera patrimonii, care le reveneau cetăţenilor bogaţi, ce presupuneau întreţinerea magistraţilor şi a trupelor romane.

Instituţiile oraşelor reproduceau, la o scară mică, instituţiile de la Roma. În vederea exercitării drepturilor politice, poporul (populus) era împărţit în triburi (tribus) şi se reuneau în adunări precum comitia curiata şi comitia tributa. Adunările erau prezidate de magistraţii supremi şi îi alegeau (suffragium) pe magistraţii anului următor. Rolul comiţiilor se reducea la aclamarea (acclamatio) candidaţilor propuşi de preşedintele adunării (nominatio, renuntiatio). Pentru a accede la magistraturi (honores), un candidat trebuia să fie de condiţie liberă (libertas), să nu fi suferit nici o condamnare (ingenuitas) şi să parcurgă ordinea normală a funcţiilor municipale (cursus honorum).

Magistraţii supremi ai unui oraş erau duovirii („doi bărbaţi”), mai ales în cazul coloniilor, în timp ce municipiile ar fi fost conduse de colegii formate din patru bărbaţi (quattuorvirii). Aceştia prezidau adunările poporului şi senatul orăşenesc, administrau jurisdicţia penală şi finanţele municipale. În absenţa lor, cetatea era condusă de praefecti pro duoviris şi praefecti iure decundo. O dată la cinci ani, magistraţii efectuau census (recensământ), motiv pentru care sunt menţionaţi sub denumirea de duo/quattuorviri censoria potestate sau quinquennales. Edilii (aediles civitatium, la singular aedilis) de rang inferior duovirilor sau quattuorvirilor, erau însărcinaţi cu administrarea pieţelor, de supravegherea aprovizionării (cura annonae), a apeductelor (cura aquarum), a drumurilor (cura viarum), a edificiilor publice (cura aedificiorum) şi a jocurilor publice (cura ludorum). Gestiunea finanţelor cetăţii era încredinţată cvestorilor (quaestores). În situaţii de război, era ales un şef militar, cu titlul de apărător al cetăţii (defensor civitas). În subordinea magistraţilor oraşului se aflau numeroşi funcţionari de rang inferior.

Senatul orăşenesc, creat după modelul Romei se numea rareori Senatus, fiind cunoscut mai ales sub numele de curia. Membrii acestuia constituiau cel mai înalt ordin social al oraşului (ordo decurionum). Componenţa acestuia era reglementată la fiecare cinci ani, de magistraţii superiori (quinquennales), care alcătuiau lista Senatului (lectio Senatus), senatorii (decuriones, curiales) proveneau, în principal, din foştii magistraţi sau dintre patroni civitatium, însă în acest ultim caz, funcţia lor era doar onorifică. În mod excepţional, fii acestora, praetextati („distinşii”) puteau intra în curia. Pentru a pătrunde în curia, un cetăţean

213

trebuia să dispună de un census (avere) de minimum 100.000 de sesterţi. Aceştia puteau fi primiţi, al Roma, în rândurile ordinului ecvestru, sau chiar ale ordinului senatorial de la Roma. Curia reprezenta principalul organ deliberativ al cetăţii ale cărei hotărâri (decreta) nu mai erau supuse ratificării adunărilor poporului, şi erau aplicate de către magistraţi.

În perioada imperială, administrarea oraşelor a fost preluată de emisari ai împăratului, curatores civitatium.

În competenţa senatului intrau toate deciziile majore ale vieţii citadine, precum apărarea, finanţele, cultul public, numirea patronilor şi a ambasadorilor etc. Începând cu secolul II, şi mai ales, în secolul III, clivajul social în interiorul corpului cetăţenesc se va accentua, între cetăţenii bogaţi, care numiţi honestiores (magistraţi, senatori, preoţii municipali – augustales) şi poporul de rând (humiliores sau plebs). Funcţiile orăşeneşti nefiind plătite, ci dimpotrivă, implicând mari cheltuieli, erau evitate, motiv pentru care cetăţenii bogaţi erau cooptaţi în mod forţat în ordo decurionum. Decurionatul a devenit ereditar, iar corvezile publice (munera) au devenit asociate cu îndeplinirea funcţiilor publice (honores). Autonomia municipală a decăzut, în secolele următoare, prin intervenţia tot mai frecventă a împăraţilor.

Curialii îşi prezentau solicitările în cadrul adunărilor provinciale (consilia provinciarum). Funcţiile de defensor civitatis şi de apărător al plebei (defensor plebis) au devenit permanente, odată cu Constantinus I (306-337).

În secolul V, conducerea cetăţii a fost practic preluată de episcopii creştini. f. Regimuri juridice ale proprietăţii În perioada Regalităţii, domeniul funciar roman (ager Romanus) era divizat în „ogorul

regal” (ager regius), ogorul particular, care putea nu putea depăşi ca dimensiuni 50 de hectare (ager iure) şi ogorul public (ager publicus). Ogorul public era destinat, în principal, creşterii în comun a vitelor, fiind numit şi pascua publica. În perioada republicană, ogorul regal a fost desfiinţat, iar proprietatea particulară s-a consolidat, devenind forma de proprietate de referinţă şi aplicându-se numai cetăţenilor romani (domenium ex iure Quiritium).

În mod excepţional, statul vindea terenuri şi încasa contravaloarea acestora (ager quaestorius) sau îl arenda (ager vectigalis). Parcelele arendate (loca relicta) din territroium citadini, rezulta din teritoriile rămase în afara parcelării (centuriatio). Arendarea era individuală sau colectivă, iar statul percepea o rentă, numită vectigal.

Pentru obţinerea de noi proprietăţi, o situaţie privilegiată a aveau patricienii şi, ulterior, şi plebeii bogaţi. Aceştia, în virtutea dreptului de posesiune asupra unor terenuri pe care le deţineau în arendă (possessio) puteau încredinţa (adsignatio) micilor proprietari, porţiuni din ager publicus, cu titlul de ocupare prin toleranţă (precarium).

Odată cu expansiunea în Italia şi, consecutiv, în spaţiul circummediteranean, statul roman s-a confruntat cu problema administrării teritoriilor cucerite. Cea mai favorizată situaţie o aveau oraşele de drept roman (coloniae civium Romanorum şi municipia civium Romanorum), ai căror cetăţeni primiseră pământuri potrivit unui regim asimilat cu cel al proprietăţii private de tip roman aplicat în metropolă (agri privati ex iure Quiritium). Aceste proprietăţi erau scutite de impozite. Terenurile locuitorilor cetăţilor peregrine (agri privati ex iure peregrino) erau supuse impozitului, cu excepţia celor aliate (civitas foederatae) sau a celor libere şi imune (civitas liberae et imunnes), care beneficiau, în cazuri excepţionale de scutire. O situaţie mai bună o aveau cetăţile de drept latin, (coloniae Latinae şi muncipia Latina), al căror statut era apropiat de cel al oraşelor de cetăţeni romani.

După războiul cu socii, în urma căruia o parte dintre locuitorii Italiei au obţinut cetăţenia romană, statutul oraşelor italiene s-a uniformizat. Astfel, începând cu 49 î.Hr., când toţi locuitorii peninsulei au primit cetăţenia romană, pământurile aparţinând acestora erau considerate ca fiind agri privati ex iure Quiritium. În schimb, coloniile romane din provincii

214

nu beneficiau de statut, locuitorii majorităţii coloniilor romane care nu fuseseră întemeiate prin deducţio, ci erau simple municipia ridicate la acest rang, plăteau impozite. Doar coloniile libere şi imune (coloniae liberae ei imunnes), sau cele investite cu ius Italicum beneficiau de scutirea de impozite, în principal de cel funciar (tributum soli). Terenurile rămase după adsignatio erau arendate (locatio) de către colonie diverşilor cetăţeni sau era atribuită (adtributio) autohtonilor şi supuse la plata impozitului.

Solul municipiilor, care erau mai aproape de condiţia oraşelor peregrine (agri privati ex iure peregrino) era distribuit propriilor cetăţeni (agri viritim adsignati) sau dat în arendă (agri vectigales).

În cazul cetăţilor stipendiare, pământul lor era confiscat de către statul roman şi devenea ager publicus. Statul roman le administra direct, dar restituia cetăţilor respective o parte din aceste pământuri.

La rândul său, statul roman putea proceda la adsignări, în special, pentru veterani, ale căror posesiuni nu erau impozabile (missio agraria), sau le putea închiria unor cetăţeni romani (agri vectigales).

O categorie aparte o formau teritoriile atribuite legiunilor (territoria legionis, prata legionis), de pe care, iniţial, fuseseră alungaţi autohtonii. Odată cu evoluţia barăcilor castrului (canabae) şi a cetăţilor indigene din apropierea acestora, care au evoluat spre stadiul de comunitate urbană, aceste teritorii au trecut sub administrarea propriilor cetăţi, în mod formal, deşi continuau să fie administrate de către legiuni. În aceste teritorii se aflau posesiunile veteranilor (agri viritim adsignati, numite şi vilae rusticae). Populaţia civilă din aceste teritorii plătea, pe lângă impozitul militar (annona militaris) (contribuţii în produse necesare aprovizionării legiunilor). Acest nou impozit va fi extins, în secolul III d.Hr., în toate aşezările.

Începând cu epoca lui Diocleţian (284-305) a fost instituită o formă unică de impozit (capitatio-iugatio), teritoriile cetăţilor ieşind de sub controlul autorităţilor municipale. În plus, pământurile municipale au fost supuse la plata acestui impozit către stat. În schimb, proprietarii marilor domenii (latifundia) şi-au asigurat protecţia (patrocinium) micilor proprietari, sau chiar a unor sate întregi (patrocinium vicorum). Autoritatea crescândă a acestora a fost întărită de răspândirea instituţiei colonatului, fapt care a dus la decăderea proprietăţii orăşeneşti. Instituţie creată în secolul I d.Hr., colonatul presupunea legarea din ce în ce mai strânsă a ţăranilor de pământurile pe care le lucrau, deşi erau liberi din punct de vedere juridic.

g. Adunările populare (comitia) Spre deosebire de cetăţile greceşti, la Roma existau patru tipuri de adunări populare

(comitia), care erau specializate în diferite domenii, cu competenţe distincte. Iniţial, poporul aproba hotărârile Senatului (decreta), însă, cu timpul, atribuţiile sale s-au restrâns la votarea magistraţilor (suffragium). Votul nu era hotărât prim deciziile indivizilor, ci acelea ale grupurilor (triburi, centurii şi curii). Însă, în fiecare grup, decizia era luată prin decizia majorităţii.

g 1. Comitia curiata Comiţiile curiate (comitia curiata) sunt cea mai veche adunare populară de la Roma.

Atribuţiile sale erau legate de aspectele sacre, iar originile sale trebuie căutate într-o perioadă anterioară creării Romei.

În epoca Regalităţii, comitia curiata îi cuprindea pe toţi bărbaţii adulţi ai cetăţii, cu excepţia clienţilor şi a sclavilor. Se pare că, în această perioadă, ele se confundau cu comitia calata (calare – a chema, calator – herald) care erau convocate de către rege pentru a asculta deciziile acestuia în legătură cu calendarul. Ulterior, comitia curiata se vor reuni sub

215

preşedinţia marelui pontif (pontifex maximus), pentru a reglementa problemele legate de calendar, de ordin juridic sau religios. Comitia curiata nu avea nici o iniţiativă legislativă, singurul său rol fiind acela de a alama legile prezentate de rege. De asemenea, comitia curiata îl investeau pe rege (creatio), cu toate prerogativele, în momentul numirii sale. Competenţele comiţiilor curiate priveau problemele ale comunităţii (sacrul, organizarea ginţilor, structura familiei şi dreptul privat, mai ales în dimensiunea sa sacră).

Comitia curiata ratificau testamentele, sau îi îngăduiau unui cap de familie, lipsit de moştenitori naturali, să îşi desemneze un moştenitor (heres), pentru ca riturile sacre ale familiei sale să nu înceteze odată cu moartea sa.

De asemenea, comitia curiata ratifica negarea, de către o gens, a tradiţiilor sale sacre (detestatio sacrorum) şi procedurile de adopţie (adoptatio), care presupuneau trecerea unui cetăţean dintr-o familie în alta.

Una din cele mai importante atribuţii ale comiţiilor curiate era investirea cu imperium a magistraţilor superiori. În pofida faptului că Lex curiata de imperio devenise o simplă formalitate, era absolut indispensabilă, chiar în perioada Imperiului. Odată investiţi cu imperium, magistraţii puteau lua auspiciile şi exercita comanda militară.

De asemenea, comitia curiata judecau crimele grave şi votau declararea războiului şi încheierea păcii.

Comiţiile erau convocate în prima zi a fiecărei luni (kalendae) pentru stabilirea calendarului religios pe luna curentă şi de două ori pe an pentru ratificarea testamentelor. În aceste două cazuri, ele erau numite comitia calata. Alcătuite din membrii celor 30 de curii (curiae) de cetăţeni romani, ele au căzut, treptat, în desuetudine, astfel că romanii nu mai participau la această adunare. Cu toate acestea, spiritul roman, profund formalist, a menţinut comitia curiata, al căror singur rol era de a-i investi pe principe, pe consuli şi pe pretori cu imperium şi întronau pe rege, devenit doar şeful cultului (rex sacrorum). Majoritatea cetăţenilor nu mai ştiau cărei curia îi aparţineau, astfel că, în epoca Principatului, comitia curiata mai erau reprezentate doar de cei 30 de lictori (lictores).

g 2. Comiţiile centuriate Comiţiile centuriate (comitia centuriata) se bucurau de cel mai mare prestigiu, Cicero

denumindu-le chiar „adunarea cea mai mare” (maximus comitatus) (De Regibus, 3, 11, 44). Înfiinţarea acestora i-a fost atribuită de tradiţie celui de-al şaselea rege al Romei, Servius Tullius. Sistemul centuriat reprezenta împărţirea poporului în „clase” (classis) şi avea o finalitate militară, după cum a observat istoricul francez Claude Nicolet. Se pare că termenul classis deriva din cuvântul calare („a chema”). Aşadar, classis a reprezentat, la origine, „apelul” în special „apelul tinerilor” apţi să poarte arme (classis iuvenum) (Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 4, 18, 2; Quintilianus, 1, 6, 33). Ulterior, termenul classis va desemna „flota”, în timp ce pentru armata de uscat era utilizat cuvântul exercitus.

Classis îi reunea, la origine, pe tinerii care alcătuiau infanteria grea. Aripa combatantă era formată de tinerii între 17 şi 45 de ani (iuniores), în timp ce rezerva era alcătuită de bărbaţii între 45 şi 60 de ani (seniores). Astfel, classis îi cuprindea pe „oamenii aşezaţi” (adsidui), care dispuneau de mijloacele necesare pentru a-şi procura un echipament militar complet şi care ocupau un loc de seamă în cadrul Comunităţii. Aceştia erau mai puţini numeroşi decât infanteriştii uşor înarmaţi, care proveneau din rândul cetăţenilor mai săraci. Toţi erau grupaţi în unităţi formate din aproximativ 100 de oameni (centuriae), capabili la nevoie, să devină luptători. Comandantul unei centurii se numea centurion (centurio), în timp ce responsabilul cu votul se numea rogator. În perioada regilor etrusci, centuriilor de hopliţi (infanterişti greu înarmaţi) li s-au adăugat 6 şi, ulterior, 18 centurii de cavaleri. Aşadar, poziţia unui cetăţean în classis era determinată de cens (census). Iniţial, census reprezenta trecerea în revistă a trupelor de către rege, ceea ce implica un recensământ al cetăţenilor şi împărţirea lor

216

pe centurii. Deşi, în această perioadă, sistemul centuriat nu era timocratic, în infanteria grea şi în centuriile de cavaleri nu puteau pătrunde decât cetăţeni bogaţi.

Grosul efectivelor armatei era furnizat de către cetăţenii din classis. Infanteria era organizată într-o legiune (legio), care număra 3.000 de hopliţi, comandaţi de trei ofiţeri cu gradul de tribun (tribuni militum, la singular tribunus militum). La aceştia se adăugau centuriile de cavaleri, comandate de tribuni celerum (celer – „rapid”) şi infanteria uşoară, formată din cei mai prejos de clasă (infra classem). În scurt timp au fost înfiinţate noi legiuni.

Sistemul centuriat cuprindea aşadar, poporul aflat sub arme şi constituia cadrul pentru recrutarea în armată. În ultima perioadă a epocii Regalităţii, comitia centuriata servea şi drept cadru pentru dezbaterea problemelor de ordin militar. Abia în epoca Republicii va căpăta şi atribuţii legislative, asumându-şi alegerea magistraţilor superiori.

Deşi sursele antice îi atribuie lui Servius Tullius crearea sistemului centuriat (Titus Livius, Ab Urbe condita, I, 42-43; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 4, 17), istoricii moderni contestă acest fapt. Organizarea sistemului centuriat în funcţie de clasele censitare nu poate fi datat, în realitate, anterior anilor 455-450 î.Hr. Titus Livius (op. cit., I, 43, 1-10) a făcut descrierea comiţiilor centuriate şi a criteriilor după care au fost ierarhizate clasele censitare care le alcătuiau. Masa de cetăţeni era grupată în 193 de centurii, împărţite după cum urmează:

Equites/Cavaleri

(cetăţenii cei mai bogaţi) Iuniores Seniores Total 18 centurii (6+12)

Clasa I (cens minim 100.000 aşi) 40 centurii 40 centurii 80 centurii

Clasa a II-a (cens minim 75.000 aşi) 10 centurii 10 centurii 20 centurii

Clasa a III-a (cens minim 50.000 aşi) 10 centurii 10 centurii 20 centurii

Clasa a IV-a (cens minim 25.000 aşi) 10 centurii 10 centurii 20 centurii

Clasa a V-a (cens minim 11.000 aşi) 15 centurii 15 centurii 30 centurii

La aceste 188 de centurii se adăugau două centurii de genişti (Titus Livius, I, 43, 43,

3) (fabri), două centurii de muzicanţi (ibidem, I, 43, 7) în timp ce oamenii fără avere (capite censi) erau grupaţi într-o singură centurie.

În primele secole ale Republicii, comiţiile centuriate au reprezentat cadrul instituţional pentru mobilizare, însă ulterior a asumat funcţii politice. Printre acestea se numărau declararea războiului şi distribuirea pământurilor cucerite. De asemenea, comiţiile centuriate aveau atribuţii „în hotărârile judecătoreşti emise de popor, în dreptul de a elabora legi şi în numirea magistraţilor” (Cicero, De divinatione, 2, 35, 74; De legibus, 3, 3, 10). Cu timpul, comiţiile centuriate au căpătat atribuţii electorale, care au devenit tot mai importante. Ele îi alegeau pe magistraţii superiori: consuli, pretori, cenzori şi tribuni militari cu puteri consulare. În aceste circumstanţe, comiţiile centuriate erau prezidate întotdeauna de consuli. În general, erau prezidate de un magistrat superior (consul, pretor, dictator şi, în absenţa consulilor, de un interrex).

Legile votate de adunarea centuriată (leges centuriae) erau valabile pentru întregul popor roman. Până la sfârşitul Republicii, acestea au rămas sanctissimae („cele mai sacre”) şi maxime salubres („sănătoase în cel mai înalt grad”). Orice lege care trebuia votată în mod solemn era încredinţată comiţiilor centuriate.

Comiţiile centuriate avea şi competenţe juridice importante mai ales în procesele penale. Această adunare era convocată pentru votarea pedepselor capitale, în caz de paricid

217

(parricidium) şi de înaltă trădare (perduellio), în pofida faptului că o pare din atribuţiile lor juridice au fost preluate de tribunalele permanente, începând din secolul II î.Hr. În secolul următor, comiţiile centuriate au devenit corupte şi conservatoare, fiind controlate de oligarhi. Mulţi romani au încetat să mai participe la acestea, motiv pentru care o parte din atribuţiile lor au trecut asupra comiţiilor tribute. Cu toate acestea, comiţiile centuriate şi-au păstrat prestigiul intact şi în epoca imperială, convocări ale acestora fiind atestate şi în secolul III d.Hr. De asemenea, potrivit Lex Valeria de provocatione, emisă în 509 î.Hr., comitia centuriata aveau competenţa de a judeca apelurile introduse împotriva sentinţei de condamnare la moarte de un magistrat superior.

Comitia centuriata erau convocate de un magistrat superior, care urma să îndeplinească funcţia de preşedinte (rogator) al adunării. Adunarea se întrunea în afara teritoriului sacru al Romei (extra pomerium), pe Câmpul lui Marte (Campus Martius). Pe terenul respectiv era ridicat un templum, unde preşedintele adunării lua auspiciile pentru a consulta voinţa zeilor. Dacă auspiciile erau nefaste, convocarea adunării era amânată. Întrunirile nu puteau avea loc în zilele nefaste, de sărbători şi în zilele de târg.

Dacă auspiciile erau favorabile, poporul era convocat printr-o goarnă (classicum), iar pe Capitoliu era înălţat un steag roşu (signum).

După ce se strângea adunarea, preşedintele lua cuvântul pentru a prezenta ordinea de zi a adunării şi motivul pentru care fuseseră convocate. Urma adunarea preliminară (contio) în cursul căreia aveau loc luările de cuvânt, iar candidaţii la magistraturi îşi susţineau, pentru ultima oară înainte de votare „platforma electorală”. Apoi avea loc întrunirea finală şi se trecea la vot.

În prima perioadă a Republicii procedura de vot era mai simplă. Consulii în exerciţiu îi desemnau pe candidaţii pentru anul următor, iar rolul comiţiilor se reducea la a-i vota (creatio) sau la a-i respinge prin aclamaţii (renuntiatio).

Pentru validarea rezultatului votului, nu era necesară întrunirea unui quorum. Din acest motiv, cetăţenii care locuiau departe de Roma nu participau niciodată la adunare. Oricum, procedura de vot nu încuraja mobilizarea tuturor cetăţenilor cu drept de vot.

Votul se desfăşura pe centurii, nu individual. Întotdeauna, centuriile de cavaleri votau primele. Prima centurie care vota (centuria praerogativa) era trasă la sorţi din cele 18 centurii de cavaleri. Opţiunea acesteia era foarte importantă, ea fiind urmată, de obicei, şi de celelalte centurii. Urmau centuriile din prima clasă, apoi cele din clasele inferioare. Însă rareori era nevoie să mai fie chemate clasele inferioare deoarece cavalerii şi prima clasă întruneau majoritatea simplă (98 din cele 193 de centurii). Odată obţinută această majoritate, scrutinul era oprit. Începând cu secolele III sau prima parte a secolului II î.Hr., centuria praerogativa era desemnată dintre iuniores aparţinând primei clase.

Cetăţenii chemaţi să voteze erau grupaţi pe centurii, într-un spaţiu împrejmuit (saepta). Ordinea la votare a celorlalte centurii era stabilită, de asemenea, prin tragere la sorţi dintr-o urnă (sitella) din care erau extrase bile (pilae) colorate diferit şi numerotate. Centuriile erau chemate să îşi exprime votul (in suffragium vocare sau mittere). Scrutinul era vocal şi deschis. Fiecare cetăţean chemat la vot traversa pe un pod de pământ (pons suffragi) distanţa dintre saepta şi templum. Preşedintele adunării (rogator) marca votul pe o tăbliţă (tabula) pe care era înscris numele candidaţilor, printr-un puntum. După ce vota întreaga centurie, cel care obţinuse cele mai multe puncte era desemnat alesul centuriei, pentru că fiecare centurie exprima doar un vot.

Cu toate acestea, cel mai devreme în 214 î.Hr., sau, cel mai târziu, în 179 î.Hr., a avut loc o reformă în sensul comiţiilor centuriate. Acest lucru s-a înfăptuit prin coordonarea numărului de triburi teritoriale, care de la cele patru iniţiale, create de Servius Tullius ajunseseră la 35 cu cel al centuriilor. Astfel, populaţia fiecărui trib a fost împărţită în cele cinci clase. Fiecare clasă avea un număr egal de centurii de iuvenes şi de seniores. Numărul centuriilor ecvestre a rămas la 18. Adunarea centuriată, arăta, după această reformă, în modul

218

următor:

Clasa Iuniores Seniores Total centurii Cavalerii - - 18 Clasa I 35 35 70

Clasa a II-a 35 35 70 Clasa a III-a 35 35 70 Clasa a IV-a 35 35 70 Clasa a V-a 35 35 70

La acestea se adăugau 4 centurii de specialişti (fabri, gornişti, genişti) şi o centurie de

capite censi, astfel că totalul a ajuns la 373 de centurii. Pentru a se întruni quorum-ul, trebuiau să se întrunească primele 3 clase (228 centurii).

În 139 î.Hr. a fost introdus votul secret pentru alegeri, din 137 î.Hr. pentru completele de judecată şi din 129 î.Hr. pentru adoptarea legilor. Ordinea de votare nu a fost modificată, în pofida dorinţei lui Caius Gracchus care a dorit să impună promulgarea unei legi prin care centuriile ar fi fost chemate la vot prin tragerea la sorţi, indiferent de clasa căreia îi aparţineau. Propunerea sa nu a fost acceptată niciodată.

În timpul Imperiului, cei care îşi depuneau candidaturile (professio) pentru o candidatură trebuiau să o facă în faţa magistraţilor şi, mai ales, a împăratului. Prin procedura zisă nominatio, numele candidaţilor era comunicat adunării centuriate. Urma campania electorală (suffragatio). Împăratul Augustus a emis în anul 5 d.Hr., urmată de o a doua, emisă de împăratul Tiberius, în anul 15 d.Hr., care stabileau setul de proceduri (destinatio) în cazul alegerilor. Destinatio era efectuată de o adunare preliminară formată din senatori şi cavaleri, grupaţi în zece centurii proveniţi din decurii (complete de judecată). Această adunare controla listele de candidaţi pentru posturile de consuli şi de pretori şi îi desemnau pe cei aleşi. Centuria prerogativă a adunării preliminare era desemnată, de asemenea, prin tragere la sorţi. Lista cu candidaţii desemnaţi de adunarea preliminară erau proclamaţi aleşi de comiţiile centuriate. Începând cu domnia lui Tiberius, Senatul şi-a asumat direct desemnarea magistraţilor inferiori, iar cavalerii au fost îndepărtaţi din adunările preliminare. În anul 19 d.Hr. Tiberius a ridicat la 15 numărul centuriilor adunării preliminare.

Însă această formă de designatio a fost asumată, în întregime, de către Senat, şi mai ales, de împărat încă din secolul I d.Hr. Rolul comiţiilor centuriate şi a celor tribute a devenit, astfel, formal, ele rezumându-se la renuntiatio (confirmarea formală a magistraţilor desemnaţi de adunarea preliminară, formată, în exclusivitate din senatori).

g 3. Conciliile plebei Adunările plebei (concilia plebis, la singular – concilium plebis), au apărut, după toate

probabilităţile, în secolul V î.Hr., în timpul luptelor acestora cu patricienii. Patricienii erau excluşi dina ceste adunări şi, prin urmare, adunările plebei nu puteau

purta numele de comitia, care îi reuneau pe toţi membrii poporului (populus) roman. În cadrul acestora, plebea îşi alegea proprii magistraţi, tribunii plebei (tribuni plebis) şi edilii (aediles). Aceştia nu erau magistraţi ai statului roman, în primele secole ale Republicii. De asemenea, deciziile adunătorilor plebei (scita), nu îi priveau decât pe plebei, nefiind obligatorii pentru întreg poporul roman. Însă prin Lex Valeria Horatia, din 449 î.Hr., şi mai ales, prin Lex Hortensia, din 287 î.Hr., deciziile adoptate în concilia plebis (plebiscita) au căpătat o putere executorie egală cui cea a legilor emise de comiţiile centuriate, devenind obligatorii pentru întreg poporul roman.

Conciliile plebei nu au ajuns să se confunde cu comitia tribute, iar în secolul III î.Hr., distincţia dintre aceste două adunări a devenit şi mai evidentă. Adunările plebeilor erau

219

convocate şi prezidate, în exclusivitate, de magistraţii plebei (tribuni şi edili). În timpul Imperiului, concilia plebis au fost absorbite de comitia tributa. g 4. Comiţiile tribute Adunările tribute reprezentau cel mai popular tip de comitia. Comitia tributa erau o

adunare civilă, care se reunea în interiorul teritoriului sacru al Romei (pomerium). Ele îi grupau pe cetăţenii romani în funcţie de domiciliul lor. Se pare că au apărut în 471 î.Hr. (Titus Livius, Ab Urbe condita, 2, 55, 10; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 43-49), dar sunt atestate cu certitudine abia în 446 î.Hr.

Tradiţia îi atribuie regelui Servius Tullius crearea celor patru triburi teritoriale: Suburana, Esquillina şi Palatina. Acesta spera, astfel, să slăbească structura tradiţională gentilică, a căror influenţă era foarte puternică în hinterlandul rural al Romei. În 491 î.Hr. existau deja 21 de triburi, din care 17 erau rustice (Titus Livius, 2, 21, 7; Dionysios, 7, 64, 6).

Triburile erau structuri teritoriale care îl integrau pe individ unui grup, acestea având o pronunţată dimensiune colectivă. Aşadar, fiecare trib avea propria sa autonomie şi beneficia de o solidă coeziune internă. În anul 241 î.Hr., numărul triburilor a ajuns la 35, cifră care nu a mai fost depăşită ulterior.

Teritoriile reunite mai târziu au fost atribuite triburilor existente, astfel că influenţa acestora din urmă se extindea mult mai departe faţă de nucleul lor teritorial. La Roma exista un mare număr de emigranţi din zonele rurale, dar care rămâneau înscrişi în triburile rustice. Astfel, existau triburi care numărau zeci de mii de cetăţeni (în special cele urbane), în timp ce unele triburi rustice nu aveau mai mult de câteva sute de membri. Cetăţenii din triburile rustice emigraţi la Roma, care în general, nu aveau un loc de muncă, formau o masă de manevră utilă celor cere manipulau alegerile în cadrul comiţiilor tribute. În triburile urbane au fost înscrişi, începând din secolul al III î.Hr., liberţii de la ţară, deoarece erau consideraţi a fi turbulenţi.

Comiţiile tribute erau prezidate, de regulă, de un magistrat superior sau de un aedilis curulis (edil al poporului roman); ulterior şi tribunii plebei vor avea dreptul de a convoca adunarea, de a-i propune legi şi de a prezida dezbaterile.

Comiţiile tribute aveau atribuţii de ordin legislativ, electoral şi juridic. În ultima perioadă a Republicii ele alegeau pe magistraţii inferiori (cvestorii, unii edili, tribunii militari) sau pe magistraţii cu statut excepţional (triumvirii şi decemvirii însărcinaţi cu problemele agrare). Se pare că în ultimul secol al republicii, comiţiile tribute îi alegeau şi pe magistraţii plebei (tribuni şi edili).

Atribuţiile legislative ale comiţiilor tribute erau mai importante. Adunările tribute au emis numeroase legi (leges), inspirate de tribunii plebei.

Fiind mai puţin timocratice şi accesibile şi cetăţenilor săraci, ele erau mai dinamice dispuse, într-o mai mare măsură, la votarea unor măsuri radicale.

În materie de procese penale, comitia tributa aveau jurisdicţie asupra cazurilor mai puţin grave, care presupuneau de obicei, condamnări la plata unor amenzi. procesele de perduellio (înaltă trădare) dreptul de a retrage cetăţenia romană, aspectele juridice legate de legile cele mai venerabile, precum şi alegerea magistraţilor superiori (cenzori, consuli şi pretor) au rămas în exclusivitate, apanajul comiţiilor centuriate.

Spre sfârşitul Republicii diferenţele dintre concilia plebis şi comitia tributa au început să se estompeze.

Comiţiile tribute şi-au păstrat, până în secolul II d.Hr., competenţe formale şi foarte limitate. Atribuţiile lor electorale au continuat să existe până în secolul următor, dar s-au rezumat la simpla aprobare a magistraţilor inferior (renuntiatio). La fel ca şi comitia centuriata, comiţiile tribute nu au avut niciodată, iniţiativă legislativă.

Comiţiile tribute se reuneau în interiorul Romei, la început, în Comitium unde se întruneau şi comiţiile curiate. În perioada 145-124 î.Hr., ele s-au reunit în forum, iar apoi au

220

început să se întrunească pe câmpul lui Marte. Fiecare trib avea dreptul la un vot. Scrutinul era obţinut după ce un candidat obţinea

majoritatea absolută. La întrunirile cu caracter judiciar sau legislativ, votarea continua şi după atingerea majorităţii.

Ultima lege votată de comitia tributa a fost o lege agrară, în timpul împăratului Nerva (96-98).

h. Senatul Senatul reprezenta consiliul permanent al cetăţii, sau, potrivit istoricului Claude

Nicolet, „consiliul public” al statului. Această instituţie îşi va păstra statutul său privilegiat chiar şi în epoca Imperiului, chiar dacă principalele sale prerogative ca organism de decizie i-au revenit principelui. Senatul era depozitarul fundamental al puterii politice în Res publica (statul). Astfel, Res publica nu are înţelesul de „republică”, aşa cum va fi consacrat în epoca modernă, şi nici de „stat”, ci, după cum afirma Cicero, este „lucrul public, lucrul poporului” (est res publica res populi – De Res publica, 1, 25, 39). Aşadar, res publica reprezintă organizarea juridică a poporului, privit ca un corp de cetăţeni cu drept deplin (optima iure).

Situaţia privilegiată a Senatului se reflectă în formula SPQR – Senatus populusque Romanus („Senatul şi poporul roman”) care preceda orice act cu caracter public. Această formulă pune în evidenţă primatul Senatului, ca un corp constituit în raport cu poporul, organizat în comiţii. Astfel, senatul este privit ca un organism independent, suprapus poporului. Influenţa Senatului nu este întemeiată pe imperium (putere conferită în mod egal, pentru îndeplinirea unei misiuni bine precizată şi limitată la o anumită perioadă de timp) ci pe auctoritas (autoritate sacră, nelimitată din punct de vedere temporal, legată de prestigiul şi de „auro” de corp venerabil a acestuia).

Se pare că în perioada Regalităţii, senatul nu era cunoscut sub numele de Senatus, ci doar sub acela de „consiliu regal” (consilium regium) (Cicero, De Res publica, 2, 14-15). Vârsta minimă cerută pentru a deveni gentor era de 46 de ani. Prin urmare, numai cetăţenii maturi (seniores), care depăşeau vârsta serviciului militar. Cei „tineri”, iuniores, cu vârsta cuprinsă între 17 şi 45 de ani. Termenii de Senatus şi Senator sunt recenţi, provenind după toate probabilităţile, din termenii senex şi senior (bătrân).

Potrivit tradiţiei, consiliul regal a fost creat de Romulus, primul rege al Romei (Cicero, De Res publica, 2, 14; Titus Livius, Ab Urbe condita, 1, 8, 7; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 2, 12: Plutarh, Romulus, 13, 2). Se pare, însă, că senatul îşi trăgea originile din sfatul bătrânilor, al şefilor de ginţi (gentes). Însă abia după unificarea septimonţială (Septimontium), atribuită lui Romulus, şefii gintelor (patrones familiarum), de fapt cei mai proeminenţi membri ai comunităţilor rurale existente înainte de fundarea propriu-zisă a cetăţii, Senatul a devenit un corp permanent. Senatul a căpătat caracterul unui corp de elită al comunităţii romană şi număra 100 de membri.

În perioada regală, Senatul nu era depozitarul puterii reale, care îi aparţinea, de fapt, regelui, ci avea o funcţie mai curând consultativă.

Regele, în momentul în care dorea să îşi consolideze o decizie cu auctoritas patrum, cerea părerea senatorilor. Senatul era convocat de către rege, care lua primul cuvântul şi le cerea membrilor acestuia să voteze. Consultarea era organizată mai ales în probleme interne, precum impunerea corvezilor, distribuirea pământului cucerit, primirea străinilor etc. În schimb regele nu consulta niciodată senatul în probleme de politică externă şi în ce priveşte declararea războaielor.

În timpul lui Tarquinius I, numărul senatorilor a crescut la 300 şi s-a menţinut în această formulă până în ultimul secol al Republicii (Cicero, De Res publica, 2, 35; Titus Livius, Ab Urbe condita, 1, 35, 6; 2, 1, 10; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 3, 67, 1).

221

Relaţiile dintre rege şi Senat nu au fost întotdeauna, cordiale. În ultima perioadă a Regalităţii, în corpul senatorial au fost admişi membri ai familiilor albane, etrusce şi chiar plebei. Din acest motiv, formula de adresare către senatori – patres – s-a transformat în patres conscripti („părinţi înscrişi pe listă”), sintagmă care va fi consacrată în epoca republicană.

De asemenea, în epoca regală, în perioadele intermediare cuprinse între momentul morţii unui rege lui cel al alegerii succesorului său, puterea era deţinută de către un interreges. Fiecare interrex (interregnum), ales din rândul celor mai prestigioşi senatori, deţinea această funcţie pentru o zi, până când era ales (creatio) noul rege.

În această perioadă, recrutarea senatorilor (lectio Senatus) îi revenea în exclusivitate regelui. În timpul Republicii, această sarcină a revenit consulilor şi ulterior cenzorilor. Reînnoirea Senatului avea loc o dată la 5 ani. Lista (album senatorial) era alcătuită de censor. În virtutea legii Ovinia, adoptată în 318 sau 312 î.Hr., le permitea cenzorilor să îi aleagă pe cei mai buni cetăţeni având dreptul de a-i exclude pe cei consideraţi nedemni de acest statut.

În Senat erau admişi, la început, doar foştii consuli, pretori şi edili curuli. Este posibil să fi fost admişi şi unii cetăţeni care asumau anumite funcţii religioase, precum flamenul lui Iupiter, Edilii şi tribunii plebei au fost admişi în Senat începând cu secolul II î.Hr., iar cvestorii au fost admişi începând cu epoca lui Sulla. Lex Clodia, emisă în 58 î.Hr., permitea excluderea unui senator din venerabilul corp numai dacă i se intenta acestuia un proces şi numai dacă i se intenta acestuia un proces şi numai dacă ambii cenzori erau de acord ca acesta să fie condamnat. Orice aspirant la un loc în Senat trebuiau să posede un cens cel puţin egal cu al cavalerilor şi să nu fi suferit niciodată o condamnare în virtutea unui cap de acuzare dezonorant. Erau admişi doar romanii autentici, dar puteau pătrunde în Senat şi nepoţii sau fiii de liberţi. Nu aveau nici o posibilitate de a deveni senatori gladiatorii, actorii, unii meşteşugari, haruspicii, scribii etc. Un roman care îşi pierdea cetăţenia era automat exclus din Senat.

În perioada Imperiului au fost admişi toţi foştii magistraţi, începând cu foştii cvestori. Însă în vremuri de criză erau admişi cetăţeni merituoşi proveniţi din toate ordinele.

Senatul nu se putea reuni de la sine, fiind necesară convocarea lui de către un magistrat (consul, pretor, tribun al plebei) care avea „dreptul de a acţiona cu senatorii” (ius agendi cum patribus). Magistratul respectiv avea dreptul de a prezida reuniunea, de a fixa locul şi data unde trebuia ţinută. De obicei, Senatul se reunea în Curia din For (Senatul fiind numit şi Curia), dar şi în templul lui Iupiter sau al Dioscurilor. Nu era permisă convocarea Senatului în zilele în care se întruneau comiţiile.

Odată începută şedinţa, se discuta liber înaintea votului. Senatorii aveau dreptul de a face propuneri şi de a solicita intervenţiile colegilor în legătură cu subiectul abordat. Unele şedinţe erau destinate audierii unor magistraţi sau ale unor petiţionari.

Senatorii îşi exprimau părerea (sententiam dicere) în ordinea de magistraturile pe care le exercitaseră şi tot în aceeaşi ordine erau aşezaţi pe băncile din Curia Hostilia. Mai întâi lua cuvântul consuli (consulares), apoi foştii cvestori (quaestorii). În secolul II î.Hr., foştii dictatori şi foştii cenzori votau înaintea consulilor. Senatorii patricieni îi predau pe cei plebeieni la luarea cuvântului.

Foştii magistraţi inferiori (aedilii, tribunicii şi quaestorii) erau rareori chemaţi să voteze. Quorum-ul era întrunit prun reuniunea foştilor consuli şi pretori.

În felul acesta fiecare senator avea o poziţie pe listă (locus) şi în sala de şedinţă. Senatorii îşi exprimau votul per discessionem, aşezându-se în spatele celui cu a cărui

părere erau de acord. Senatorii care asumau în acel moment o magistratură puteau participa la şedinţă, dar nu aveau dreptul să voteze.

Încă din perioada Regalităţii, Senatul avea doar o funcţie consultativă. Senatul îşi exprima părerea prin senatus consulta, care nu aveau putere de lege. Legile (leges) erau de competenţa comiţiilor. Însă, în epoca republicană, Senatus consulta au căpătat valoare normativă, cu valoare executivă. Aducerea la îndeplinire a deciziilor Senatului le era încredinţată magistraţilor. Cu toate acestea, Senatul avea rolul de a confirma legile emise de

222

comiţii (legibus solvere). În caz de constatare a unor vicii de formă ale legilor, sau în relaţiile internaţionale, era emis un Senatus consultum ultimum, care avea valoare de lege.

Un senatus consultum era adoptat în trei etape. În prescriptio apărea numele magistratului care a făcut propunerea şi a supus problema deliberării Senatului. De asemenea, erau menţionate data şi locul unde s-a desfăşurat şedinţa. Relatio cuprindea textul propriu-zis al chestiunii. Sententio reprezenta decizia senatorilor.

Cu toate acestea, unele decizii ale Senatului puteau fi temporar limitate de către comiţii sau de către tribunii plebei.

Senatorii aveau anumite atribuţii religioase sau asumau un interregnum pentru o perioadă de maximum cinci zile, în cazul morţii consulilor. Ei erau obligaţi apoi să numească (creatio) un nou succesor pentru o perioadă de alte cinci zile. Această perioadă continua până la alegerea noilor consuli. Funcţia de interrex era un privilegiu exclusiv al senatorilor patricieni.

Toate aceste atribuţii nu erau exercitate în virtutea unei prevederi constituţionale, ci a „autorităţii” (auctoritas patrum).

În 335 î.Hr., prin Lex Publilia, a fost transformată ratificarea ulterioară a legilor în aviz prealabil. Consulii aveau obligaţia doar morală de a consulta Senatul înainte de a acţiona în comiţii. Lex Hortensia, emisă în 287/286 î.Hr., stabilea că deciziile adoptate în concilia plebis (plebiscita) să capete caracter de lege pentru toţi cetăţenii romani fără a mai fi nevoie de ratificare din partea Senatului.

Senatul avea competenţe de ordin religios, financiar şi politico-militar. În ceea ce priveşte atribuţiile sale de ordin religios, Senatul era principalul paznic al respectării tradiţiilor culturale romane, fiind în contact permanent cu preoţii. Primirea sau respingerea unor culte religioase la Roma revenea Curiei. În caz de criză, de calamităţi, sau al unor semne prevestitoare, Senatul întreprindea cercetări, ordona consultarea Cărţilor Sibylline şi îndeplinirea unor ceremonii de ispăşire. De asemenea, Senatul decidea datele unor sărbători, consacra templele şi locurile sacre.

Senatul administra tezaurul public al statului, numit şi vistieria lui Saturn (aerarium Saturni). În virtutea acestei calităţi senatorii autorizau cheltuielile publice, destinate, în principal, războiului şi ridicării unor construcţii. Mijloacele necesare magistraţilor erau oferite tot de senat. Senatul fixa cota impozitului direct (tributum) şi hotăra modalităţile de exploatare a minelor, a pădurilor prin Senatus consulta. De asemenea administra ager publicus, luat de la populaţiile învinse şi îl distribuia celor socotiţi demni de aceasta. În fine, Senatul era cel care administra contractele publice şi arenda perceperea impozitelor societăţilor de publicani.

În materie de politică externă, Senatul era cel care reprezenta Roma în relaţiile cu celelalte popoare, cucerite sau aliate. În schimb, comiţiile decideau declanşarea războaielor şi parafau tratatele. Cu toate acesta, un tratat de pace era încheiat doar în urma unei hotărâri (iussum) comune a Senatului şi a poporului (Sallustius, De Bello Iugurthino, 39, 3). Senatul primea, potrivit unui calendar precis, ambasadele străine, de obicei, în luna februarie. Înţelegerile şi deciziile promagistraţilor cu popoarele străine aveau nevoie de ratificarea Senatului pentru a intra în vigoare. Senatul ratifica şi tratatele încheiate de magistraţi cu alte state. În urma marilor campanii de cucerire, Senatul trimitea ambasade şi comisii pentru a verifica redactarea şi aplicarea reglementărilor în vederea transformării teritoriului respectiv în protectorat sau în provincie romană.

Magistraţii emiteau edicte (edicta) prin care se proceda la recrutarea trupelor (dilectus) cât şi la plata soldelor. Acest edict trebuia ratificat, în prealabil, de către Senat, pe baza unui Senatus consultum, „privitor la armată”.

Senatul era cel care stabilea limitele temporale şi spaţiale, precum şi conţinutul misiunii unui promagistrat (provincia). Cum, în general, cea mai importantă misiune era cucerirea şi administrarea unui teritoriu cucerit, treptat, termenul provincia (misiune) a căpătat

223

acest sens. Senatul decidea acordarea soldelor, proviziilor de grâu şi a echipamentului necesar soldaţilor aflaţi în campanie. Totodată, Senatul putea ridica obiecţiuni în faţa intenţiilor şi planurilor unui general. După, scurgerea unui an, Senatul putea trimite un alt general în locul celuia căruia îi expirase mandatul (provincia) sau, dimpotrivă, îl putea menţine în funcţie. Mai mult, Senatul decidea dacă victoria unui general merita sărbătorită, sau, dacă putea fi minimalizată. Promagistraţii şi magistraţii prezentau Senatului la încheierea mandatului lor, o dare de seamă completă asupra conturilor.

Magistraturile erau anuale şi, după expirarea acestei durate, magistraţii deveneau membrii ai Senatului. Calitatea de senator era viageră, dar nu şi ereditară.

Prin Lex Claudia, emisă în 218 î.Hr., senatorilor le-a fost interzisă practicarea oricăror activităţi economice în scopul manifest de a obţine profituri (Cicero, în Verrem, 5, 45; Titus Livius, Ab Urbe condita, 21, 63, 2). Activităţile lucrative (quaestus), precum cămătăria, specula, comerţul etc., erau interzise în cazul senatorilor. Ei trebuiau să se contreze asupra cultivării pământurilor, calitatea de proprietar funciar fiind compatibilă cu statutul unui senator roman.

Senatul îndeplinea şi rolul de instanţă juridică în majoritatea proceselor publice şi private mai importante. El se pronunţa în procesele criminale (conjuraţii, revolte ale sclavilor, revolte religioase) şi intervenea în stabilirea normelor de drept şi în administrarea Italiei şi a provinciilor.

Teoretic, Senatul nu avea putere legislativă, în primele secole ale Republicii. Ulterior, prin Senatus consulta, el invita magistraţii să sancţioneze şi să aplice deciziile sale. Existau cazuri în care Senatul îi convingea pe magistraţi să procedeze astfel încât să fie votată în comiţii o lege care conţinea spiritul unui Senatus consultum. La sfârşitul secolului III î.Hr., Senatul şi-a arogat atât atribuţii legislative, cât şi executive. Magistraţii erau obligaţi să se adreseze în permanenţă şi să asculte Senatul, fiind sub controlul acestuia. Senatul putea bloca deciziile magistraţilor manipulându-i pe tribunii plebei.

Adevărata citadelă a aristocraţiei romane, Senatul a asigurat continuitatea şi coerenţa politicii romane. Expansiunea romană, lentă dar consistentă, a reprezentat un rezultat al politicii Senatului. „Măreţia Senatului” Maiestus Senatus nu era cu nimic inferioară celei a poporului, subliniind astfel, principiul care stătea la baza sistemului constituţional roman, ilustrat prin guvernarea comună de către Senat şi popor: Senatus populusque Romanus (SPQR).

În primele secole ale epocii republicane, Senatul a manifestat tendinţa de a se închide în sine, transformându-se într-o instituţie exclusiv patriciană. Ulterior, în rândurile sale au pătruns şi plebei. Astfel, în secolele III-II î.Hr., sursa de recrutare pentru Senat a devenit nobilitas, care îi cuprindea pe patricienii şi pe plebeii bogaţi. La rândul ei, nobilitas a devenit un club închis, în care „oamenii noi” (homines novi), adică cei ai căror strămoşi nu asumaseră magistraturi şi nu fuseseră senatori, erau foarte puţini. Familiile senatoriale recente acced, mai curând, spre magistraturile inferioare. Acestea proveneau din familiile de cavaleri de la Roma, şi, ulterior, din familiile nobile din Latium şi din Campania, iar după războiul social, din elita municipiilor italice. Însă asemenea cazuri erau rare. Astfel că, în secolul II î.Hr., monopolul funcţiilor politice (posturile de senator şi principalele magistraturi) au fost asumate de un număr restrâns de familii din nobilitas.

Între senatori şi plebe exista un ordin (ordo) social intermediar, cu un statut (status) clar definit, ordinul cavalerilor (ordo equester). Cavalerii erau recrutaţi din rândul celor mai bogaţi cetăţeni din prima clasă cenzitară. Cenzorii îi înscriau pe tinerii cavaleri pe lisat celor „care merită calul” (equo merere debit). Chiar fiii senatorilor aparţineau ordinului ecvestru (ordo equitum, ordo equester) înainte de a exercita o magistratură care le deschidea accesul către Senat. Dacă nu îndeplineau nici o magistratură, aceşti fii de senatori rămâneau cavaleri sau erau înscrişi în prima clasă cenzitară. Tinerii cavaleri erau obligaţi să efectueze 10 ani de serviciu militar. La capătul celor 10 ani, listele de cavaleri erau supuse verificării de către cenzor. Cavalerii defilau, grupaţi în escadroane, în faţa cenzorului, ceremonie numită

224

decursio. Cenzorul aprecia, astfel, dacă aceştia aveau dreptul de a păstra calul primit de la stat şi puteau intra în centuriile cavalerilor, sau dacă, dimpotrivă, trebuiau să îl înapoieze şi să se alăture primei clase cenzitare. Examinarea cavalerilor (recognitio equitum) s-a transformat într-un element de recunoaştere şi consacrare a ordinului social ecvestru. Până în 133 sau 129 î.Hr., senatorii care, înaintea exercitării primei magistraturi, făcuseră parte din centuriile de cavaleri, participau la această ceremonie. Treptat, însă, membrii ordinului ecvestru nu vor mai constitui forţa de cavalerie a armatei romane. Ei s-au îndreptat spre ocupaţii lucrative, interzise senatorilor, fiind arendaşi şi ai impozitelor indirecte prin constituirea în asociaţii de publicani.

Între senatori şi cavaleri vor apărea, între timp, litigii de natură financiară, administrativă şi politică, însă acestea nu au împiedicat, în anumite situaţii realizarea unor acorduri politice.

În ultimele două secole, principalele diferende dintre cavaleri şi senatori porneau de la componenţa instanţelor de judecată (quaestiones). Până în 123 î.Hr., aceste tribunale erau formate din senatori. În secolele III-II î.Hr., singurul tribunal reprezentativ pentru totalitatea cetăţenilor erau tribunalul centumvirilor („celor 100 de bărbaţi”). În realitate erau 105, deoarece fiecare dintre cele 35 de triburi era reprezentat în acest tribunal de trei membri ai primei clase cenzitare. Însă acest tribunal nu exercita jurisdicţia penală, rolul său rezumându-se la dezbaterea problemelor legate de moşteniri.

În secolul II î.Hr. s-a renunţat la comiţii ca instanţe de judecată şi au fost create comisii de anchetă ad-hoc (quaestiones), în fapt nişte curţi cu jurii formate din 50-75 de membri, prezidaţi de un magistrat. Curţile cu jurii extraordinare (quaestiones extraordinariae) au fost create în scopul judecării delictelor de deturnare de fonduri şi a abuzurilor comise de guvernatorii provinciilor, în anul 171 î.Hr. (Titus Livius, 43, 2). Primele curţi permanente (quaestiones perpetuae) au fost create în 149 î.Hr. Acestea anchetau extorcările ilicite de fonduri (quaestiones repetundarum) şi problemele de corupţie. Alte tribunale judecau problemele legate de „lezarea maiestăţii poporului roman”, atentatele la adresa suveranităţii statului, deturnarea fondurilor publice, asasinatele, corupţia electorală etc. Dictatorul Lucius Cornelius Sulla a limitat, în 80 î.Hr. numărul acestor quaestiones perpetuae, la cinci. De asemenea, el a emis legi speciale cu privire la procedură, la durata proceselor, la funcţionarea şi alcătuirea curţilor de juri, la natura şi modul de aplicare a pedepsei, la numărul martorilor.

Deoarece tribunalele, fiind alcătuite din senatori, manifestau o indulgenţă excesivă faţă de abuzurile guvernatorilor de provincii care erau, la rândul lor, tot senatori, acest fapt a provocat nemulţumirea cavalerilor.

Tribunul plebei Caius Sempronuis Gracchus, care dorea să obţină sprijinul politic al cavalerilor, i-a înlocuit, în 123 î.Hr., pe senatori, din completele de judecată aproape în întregime. Sulla le-a redat senatorilor, tribunalele, în 80 î.Hr.

Începând din 70 î.Hr., prin Lex Aurelia, fiecare tribunal era alcătuit din trei decurii: una de senatori, una de cavaleri şi una formată din „tribunii Trezoreriei”. Caius Iulius Caesar a suprimat, în 46 î.Hr., decuriile de „tribuni ai Trezoreriei”. Tribunalele alcătuite din cavaleri nu s-au dovedit a fi mai oneste decât cele formate din senatori. Astfel, ele au condamnat senatori integri care, ca guvernatori de provincii, s-au opus abuzurilor fiscale practicate de publicani, care aparţineau ordinului ecvestru.

Ales, în 82 î.Hr., „dictator pentru formularea legilor şi rânduirea statului” (dictator legibus scribundae et rei publicae constituendae), Sulla a redat senatului puterile sale tradiţionale şi chiar le-a întărit. El a redat Senatului tribunalele, a micşorat prerogativele tribunilor plebei, a restrâns numărul tribunalelor la 5 şi a reglementat strict atribuţiile acestora, restrângând, în paralel, atribuţiile juridice ale comiţiilor. Totodată, Sulla a crescut numărul senatorilor la 600, introducând în venerabilul corp membri ai ordinului ecvestru şi ai elitelor municipale italice, dar şi ofiţeri care aveau censul ecvestru. Cu toate acestea, noii senatori aveau o poziţie mai curând subalternă şi reuşeau cu greu să asume magistraturi inferioare.

225

În timpul războiului civil, cu Pompeius, Caesar a asumat şi el, funcţia supremă de dictator rei publicae constituendae, iniţiind vaste reforme instituţionale, politice, administrative şi sociale. El a mărit numărul senatorilor la 900 sau 1000 de membri (Cassius Dio, Istoria romană, 43, 47, 3). Printre noii senatori se aflau foştii centurioni (ofiţeri inferiori în armata romană), scribi, fii de liberţi, dintre partizanii săi. Însă, printre noii senatori se aflau şi cavaleri din municipiile situate în Italia sau chiar în provincii precum Gallia Narbonensis. Senatorii din această provincie erau urmaşii romanizaţi ai fostelor elite gallice. Astfel, senatul şi-a lărgit rândurile, dar prestigiul său a scăzut. Noii senatori erau în permanenţă expuşi ironiei şi aroganţei din partea colegiul lor de veche viţă romană.

În pofida instaurării regimului de putere personală, Augustus, primul împărat roman, nutrea o profundă consideraţie pentru instituţia Senatului. În virtutea puterilor excepţionale care i-au fost conferite, fondatorul Principatului a procedat la mai multe lectiones ale Senatului şi a redus numărul membrilor acestui corp la 600, prin eliminarea membrilor nedemni, în anii 30 î.Hr., 18 î.Hr., 13 î.Hr. şi în 4 d.Hr. Această cifră se va menţine până la sfârşitul Imperiului. Cu toate acestea, Senatul, a căpătat o mai mare coeziune cu preţul pierderii competenţelor şi prerogativelor sale politice mai importante, pe care şi le-au arogat principii. Războaiele civile au condus la dispariţia multor familii senatoriale nobile, sau la sărăcirea acestora, astfel că împăraţii s-au văzut nevoiţi să introducă în Senat mulţi oameni noi (homines novi). Încă din timpul lui Augustus, rândurile Senatului au fost deschise celor care exercitaseră cel puţin magistratura de cvestor, aflată pe treapta cea mai de jos în suita demnităţilor (cursus honorum).

Tendinţe de separare între corpul senatorial şi cel ecvestru a devenit tot mai evidentă, ea fiind legiferată până în timpul domniei împăratului Caius Caesar, cunoscut mai ales, sub numele de Caligula (37-41 d.Hr.).

Augustus le-a acordat „dreptul de a deţine magistraturi la Roma” doar cetăţenilor romani din Italia şi cavalerilor şi cetăţenilor romani care locuiau în coloniile romane provinciale. Censul minim cerut era de un milion de sesterţi. Ulterior, Claudius I (41-54 d.Hr.) va permite accesul, din oficiu, al unor cavaleri în Senat.

În timpul primilor împăraţi, Senatul a primit jurisdicţia asupra membrilor săi, care le-a fost retrasă tribunalelor (quaestiones). Auctoritas a Senatului s-a micşorat, dar competenţele sale oficiale şi legale au sporit. Senatorii făceau parte, de asemenea, din consiliul principelui (consilium principis), care grupa 10-15 colaboratori şi consilieri apropiaţi împăratului.

Semnul distincţiei exterior al demnităţii senatoriale îl reprezenta tivul lat de purpură latus clavus care împodobea toga sau tunica. Începând din perioada lui Caesar, tinerii fii de senatori purtau laticlava, deşi, din punct de vedere legal, ei erau cavaleri, având dreptul la a purta doar banda îngustă. Totuşi, Augustus le-a conferit fiilor de senatori să poarte, după primirea togii virile (majoratul), la 17 ani, laticlava, ca semn al recunoaşterii aspiraţiei lor de a deveni senatori. Aceştia puteau asista la şedinţele Senatului. Tinerii cavaleri, care nu aspirau la o carieră senatorială, purtau angusticlava. Însă dacă aceştia asumau o magistratură, primeau dreptul la laticlavă. În 38 d.Hr., Caligula introduce acordarea laticlavei tinerilor care aveau drumul deschis spre ius honorum. Acordarea laticlavei de către împărat reprezenta primul pas în cariera senatorială şi deschidea calea spre magistraturi.

În felul acesta s-au constituit cele două ordine superioare (uterque ordo) potrivit expresiei lui Velleius paterculus (2, 23, 2). Primul ordin, ordinul senatorial (ordo senatorius) sau „ordinul cel mai important” (amplissimus ordo) îi cuprindea pe senatori şi pe fiii acestora. Condiţia de bază pentru a face parte din ordo senatorius era posedarea unui cens minim de un milion de sesterţi. Aceştia erau laticlavii. Începând cu 20 î.Hr., fiii de senatori au exercitat funcţii administrative subalterne, rezervele de acum înainte, doar lor. Vigintiviri (cei 20 de bărbaţi) se pregăteau astfel, pentru cariera senatorială propriu-zisă. Ei exercitau apoi, un an, ca tribuni militari într-o legiune, având dreptul la laticlavă, motiv pentru care erau denumiţi tribuni laticlavii. Dacă, însă, tânărul nu asuma magistraturi, el nu ajungea niciodată senator,

226

deşi aparţinea ordinului senatorial. Cariera senatorială presupunea asumarea la vârste minime stabilite, a magistraturilor, în ordinea crescătoare a importanţei lor. Dup asumarea cvesturii, tânărul membru al ordinului senatorial devenea senator. Urmau apoi tribunatul sau funcţia de edil, pretura, şi, în cele din urmă, consulatul. Suita acestor magistraturi alcătuia cursus honorum. Astfel, ordo senatorius era categoria socială privilegiată din care proveneau membrii Senatului.

Membrii ordinului ecvestru urmau o carieră diferită. Ei efectuau tribunatul în legiuni, purtând ca semn distinctiv al rangului lor, tivul angusticlav. Însă, începând din secolul I d.Hr., mulţi membri remarcabili ai ordinului ecvestru au fost transferaţi, ca o recompensă a meritelor lor în ordinul senatorial, prin procedeul de adlectio în amplissimum ordinem. Aceştia puteau deveni membri ai ordinului senatorial, urmând apoi treptele cursus honorum, pentru a deveni senatori, sau erau introduşi direct în Senat, de obicei, printre foşti edili (adlectus inter aedilicios) sau printre foştii tribuni (adlectus inter tribunicios). Această procedură a devenit tot mai frecventă în secolul II d.Hr., împăraţii fiind interesaţi să introducă, în rândurile Senatului, colaboratori fideli. Adlectio inter praetorios nu datează înainte de dinastia Severilor (193-235 d.Hr.). Exercitarea consulatului, magistratură al cărei prestigiu rămăsese intact, era obligatorie, neexistând adlectio inter consulares.

Aceste proceduri erau necesare, deoarece multe familii senatoriale au dispărut fără a lăsa urmaşi sau au fost exterminate în urma persecuţiilor unor principi. Începând cu Hadrianus (117-138 d.Hr.), membrii lui ordo senatorius încep să fie numiţi clarissimi („prea străluciţi”). Astfel, un bărbat al ordinului senatorial era numit clarissimus vir, soţia sa era clarissima femina, fiul era clarissimus puer sau clarissimus iuvenis, fiica era denumită clarissima puella. Toţi aceştia purtau, ca semn distinctiv, laticlava.

Un membru al ordinului ecvestru era „distins” (egregrius); bărbaţii beneficiau de calificativul egregius vir, iar femeile de cel de egregia femina. Censul minim pentru membrii ordinului ecvestru a fost fixat la 400.000 de sesterţi.

Alianţele matrimoniale între membrii ordinului senatorial şi cei mai distinşi membri ai ordinului ecvestru erau frecvente.

În timpul dinastiei Iulia – Claudia (27 î.Hr. – 68 d.Hr.), numărul patricienilor a scăzut de la 29% din totalul senatorilor, la doar 12%. Numărul celor care erau patricieni de viţă veche era şi mai redus (16 %), ajungând, în timpul lui Nero, la 13%. Începând cu domnia lui Traian (98-117 d.Hr.) în Senat au pătruns illyri, africani şi chiar greco-orientali. În secolul II d.Hr., numărul familiilor senatoriale italice a ajuns la 57 %. Odată cu dinastia Severilor, senatul se va „provincializa” în întregime.

La fel ca şi în perioada republicană, în epoca imperială, Senatul era convocat de un magistrat superior (consul sau pretor) şi uneori, de către principe. Deciziile urmau unor discuţii libere şi erau adoptate în urma votului. Senatul şi-a păstrat dreptul de a introduce sau respinge cultele religioase străine. De asemenea, Senatul putea acorda împăraţilor „buni” apoteoza după moarte. Principele defunct era onorat cu titlul de divus („cel trecut printre zei”). Senatul a preluat jurisdicţia proceselor criminale, care aparţineau înainte tribunalelor (quaestiones perpetuae). Ei judecau şi cazurile de lezare a maiestăţii imperiale (lex crimen maiestatis), sau în cele de delapidare şi corupţie (de repetundis). Senatul mai judeca şi procese, în special cele în care erau incriminaţi membrii ai săi, de folosire a violenţei (vis et rapinae), de adulter, de proxenetism (lenocinium), de calomnie (calumnia), de înşelăciune, de falsificare şi omor. Decizia de a acorda Senatului dreptul de a judeca aceste procese aparţinea împăratului, care în calitate de conducător al acestui corp (principes Senatus) avea dreptul de veto faţă de deciziile adunării. De asemenea, împăratul putea acorda graţierea, chiar dacă Senatul pronunţa o sentinţă capitală.

Senatul guverna, în principiu, Italia şi provinciile publice (provinciae publicae sau senatoriae), care erau cele mai romanizate şi mai bogate, bogat urbanizate, prospere, civilizate şi situate departe de hotare, dar în care staţionau forţe armate absolut simbolice. Aici

227

guvernau proconsuli, de unde Senatul percepea venituri pentru aerarium. Cu toate acestea, provinciile publice se aflau în subordinea împăratului, în virtutea investirii sale cu imperium.

Senatorii erau angajaţi, însă, şi în administrarea provinciilor imperiale. Ei exercitau guvernământul prin delegaţie imperială, purtând titlul de legatus Augusti pro praetore. Aceşti legati cumulau sarcinile de administratori civili cu cele de comandanţi militari ai trupelor staţionate în provincii. Totodată, cu excepţia legiunilor care staţionau în Egipt toate legiunile erau conduse de câte un legatus Augusti legionis din ordinul senatorial. Senatorii puteau deţine funcţia de prefect al Romei (praefectus Urbi) şi administra, în calitate de curatori, diferite regiuni ale Italiei. Principalele funcţii religioase erau asumate, de asemenea de senatori.

Însă, împăratul Gallienus (260-268 d.Hr.) i-a exclus pe membrii ordinului senatorial de la guvernarea provinciilor şi de la comanda legiunilor, înlocuindu-i cu membri ai ordinului ecvestru. Atribuţiile senatului vor deveni pur onorifice în timpul Imperiului Târziu; cu toate acestea, senatul a supravieţuit căderii Imperiului Roman, până în secolul VI d.Hr.

Depozitar al tradiţiilor celor mai venerabile ale istoriei romane, senatul era perceput ca recti bonique praeceptor („perceptor al dreptăţii şi al virtuţii”), după cum o afirmă chiar un scriitor frivol, precum Petronius, în romanul său, Satyricon (88, 9).

i. Magistraturile şi magistraţii Substantiv de declinarea a IV-a, cuvântul latin magistratus desemna deopotrivă

magistratura, funcţia publică, dar şi persoana care o exercita. Magistraţii erau cei care deţineau puterea executivă şi iniţiativa legislativă. Ei sunt învestiţi nu doar cu funcţii executive, ci au largi puteri civile şi militare. Ei sunt aleşi de adunările populare, cu excepţia celor care exercitau magistraturile religioase. magistraţii nu acţionează, totuşi, arbitrar, iar autoritatea lor este limitată de reglementări foarte stricte. Alături de alţi factori de decizie, magistraţii stabilesc regulile de drept şi participă la jurisdicţie. Astfel, magistratul este titular al puterii statului şi executor al deciziilor instituţiilor politice ale acestuia.

În pofida diferenţelor în ceea ce priveşte atribuţiile, limitele de competenţă, puterea pe care o conferă deţinătorilor acestora, magistraturile au un set de trăsături comune:

1. Colegialitatea. Cu excepţia magistraturilor, extraordinare, magistraţii acţionează în cadrul unor colegii. În fiecare magistratură există mai mulţi titulari care se supraveghează şi se controlează reciproc, fără însă ca atribuţiile lor să fie distincte. Colegialitatea reprezintă o măsură de precauţie faţă de eventualitatea instaurării unei guvernări tiranice din partea unui magistrat prea ambiţios. De asemenea, colegii îşi puteau împărţii atribuţiile pentru a face mai uşor faţă sarcinilor.

2. Anualitatea. Magistraţii erau aleşi pentru o perioadă de numai un an, la sfârşitul căreia erau înlocuiţi. Însă existau şi excepţii: dictatorii erau desemnaţi pentru o perioadă de numai şase luni, iar cenzorii pentru 18 luni. Triumvirii aleşi pentru înfiinţarea coloniilor rămâneau în funcţie vreme de 3 sau 5 ani. Măsurile luate de un magistrat nu se mai aplicau, de regulă, după expirarea mandatului acestuia. Realegerea unui magistrat în aceeaşi funcţie sau într-o demnitate superioară nu putea avea loc decât după scurgerea unui număr de ani. Începând cu 327 î.Hr., a devenit posibilă prelungirea mandatului unui magistrat, prin prorogatio, sub forma unei promagistraturi, uzanţă care devine frecventă la sfârşitul Republicii, pentru administrarea teritoriilor cucerite provinciile.

3. Lipsa de remuneraţie a magistraţilor. Magistraţii nu primeau pe durata mandatului lor, nici un salariu, deşi le erau decontate anumite cheltuieli pentru a-şi îndeplini misiunea (ornatio). Pentru a deveni magistrat, un cetăţean era obligat să nu fie salariat. Magistraturile erau o „onoare” (honos, honor), nu o slujbă plătită (munus), dorindu-se ca aceştia să fie independenţi din punct de vedere financiar şi imparţiali. Această regulă îi favoriza, însă pe cei bogaţi.

228

4. Distribuirea misiunilor în interiorul colegiului de magistraţi. Acest lucru refăcea în vederea uşurării sarcinilor, prin bună înţelegere sau prin tragere la sorţi. Însărcinarea încredinţată unui magistrat se numea provincia.

5. Deţinerea de potestas. La origine, aceasta presupunea orice formă de autoritate juridică asupra unor persoane sau a unor bunuri. În cazul magistraţilor, ea însemna puterea oficial exercitată, funcţie. Ea presupunea două caracteristici:

a. capacitatea de a exprima voinţa politică a Cetăţii prin ordine formulate de către magistrat şi prin puterea acestuia de a lua hotărâri obligatorii pentru toţi cetăţenii (ius edicendi);

b. dreptul de a exercita constrângerea (coercito) astfel încât ordinele sale să fie aplicate, având la dispoziţie mijloacele necesare;

c. dreptul de a bloca deciziile unui coleg sau ale unui magistrat inferior, atunci când socotea că acestea veneau în contradicţie cu legalitatea, sau de a amâna convocarea unei adunări, dacă auspiciile erau nefaste (intercessio prohibitia).

6. Dreptul de a lua auspicii. Magistraţii avea dreptul, dar şi obligaţia, de a consulta voinţa zeilor, înainte de a pune în aplicare o decizie politică.

7. A avea un cens minim. Pentru a candida la o magistratură, un cetăţean trebuia să dispună de un cens minim, echivalent cu census ecvestru, care în secolul II î.Hr. era de 400.000 de sesterţi.

Între magistraturi existau mai multe diferenţe, în funcţie de caracterul extraordinar sau permanent, de aria de jurisdicţie asupra căruia se exercitau şi în funcţie de competenţele şi de puterile cu care erau investiţi deţinătorii acestuia.

Astfel, existau magistraturi extraordinare (extra ordinem) precum dictatura şi comanda cavaleriei, deţinută de un magister equitum. Acestea erau conferite în situaţii excepţionale, prin legi speciale. În acelaşi timp, cenzura (censura), precum şi cele create pentru împărţirea pământurilor cucerite erau nepermanente sau temporare. În aceeaşi situaţie s-au aflat şi tribunii militari cu puteri consulare sau decemvirii (cei zece bărbaţi), desemnaţi la mijlocul secolului V î.Hr., să redacteze legile (decemviri legibus scribundis).

Magistraturile ordinare, sau permanente, se pot clasifica în magistraturi superioare şi magistraturi inferioare. Cele superioare, care presupuneau investirea cu imperium, erau consulatul (consulatus) şi pretura (praetura). Magistraturile inferioare erau tribunalul plebei (tribunatus plebis), edilitatea plebeiană (aedilitas plebis), edilitatea curulă (aedilitas curulis) şi cvestura (quaestura). În timp ce tribunatul plebei şi edilitatea plebeiană erau magistraturi ale plebei, sfera lor de competenţă limitându-se la plebe, edilitatea curulă şi cvestura erau magistraturi ale poporului roman, astfel încât deţinătorii lor îşi exercitau atribuţiile asupra întregului corp cetăţenesc.

Magistraţii erau investiţi cu potestas. Membrii unui anumit colegiu de magistraţi aveau puteri egale (par potestas). În schimb, puterea cenzorilor nu era clar reglementată în relaţiile cu ceilalţi magistraţi. Ei beneficiau însă de prestigiu şi autoritate morală (auctoritas). Dictatorul dispunea de o putere superioară (maior potestas) asupra celorlalţi magistraţi superiori investiţi cu imperium (magistratus cum imperio), precum consulii şi pretorii. De asemenea, puterea unui consul era superioară celei deţinute de pretori sau de promagistraţi. Un consul îi era superior unui proconsul, iar un pretor îi era superior unui propretor (propraetor). Tribunii plebei, deşi nu aveau imperium erau inviolabili şi sacrosancţi, dar nu şi în faţa dictatorilor.

În concluzie, putem vorbi de potestas în cazul magistraţilor inferiori (tribunicia, aedilicia, quaestoria) sau al cenzorului (censoria), în timp ce magistraţii superiori deţin imperium.

În sens tehnic, imperium reprezintă puterea ce mai înaltă, care se referă la jurisdicţia şi comanda militară, asumată de dictatori, consuli şi pretori. Noţiunea de imperium este atestată încă din secolul VI î.Hr., într-o inscripţie care menţionează un Impeirator (CIL II, 5041). În

229

epoca Regalităţii, regele era singurul posesor de imperium, în timp ce, în perioada Republicană, el este deţinut de magistraţii superior. Există astfel, imperium regis, şi ulterior imperium dictatoris, imperium consulare şi imperium praetorium. Imperium deţinut de un pretor era inferior celui deţinut de consul.

În secolul II î.Hr., imperium începe să capete şi o semnificaţie geografico-socială, în sensul teritoriului uriaş asupra căruia se exercită puterea de comandă a magistraţilor şi promagistraţilor şi, ulterior, a împăraţilor.

Imperium nu implica atât suveranitatea exercitată în numele poporului, cât eficacitatea religioasă şi politică.

Din punct de vedere religios, imperium presupunea dreptul de a consulta voinţa zeilor, prin luarea auspiciilor (auspicia), înaintea oricărui gest politic. Auspicium presupunea binecuvântarea lui Iuppiter Optimus Maximus, care îi conferea magistratului care lua auspiciul o învestitură sacră. Titularul primea maiestatea secundă (maiestas secunda), prima după cea a zeilor. Patricienii s-au opus mult timp asumării consulatului de către plebei, întrucât aceştia nu puteau lua auspicia. Consulii dispuneau de auspicium maius (superior).

Imperium presupunea acordul poporului, prin renuntiatio, în timp ce generalul victorios avea dreptul la salutaţie (salutatio) ca imperator. Caracterul sacru al imperiului presupunea exercitarea lui alternativă, de către consuli, fiind asumat, de fiecare în parte, pentru o zi.

Imperium era deopotrivă, militar (militae) şi civil (domi). Imperium militae se exercita numai în afara Romei. El presupunea dreptul de a comanda trupe în timpul campaniei, formate din cetăţeni dar şi din mercenari, precum şi alte prerogative: recrutarea trupelor (dilectus), desemnarea comandanţilor militari subordonaţi, stabilirea, cu acordul Senatului, a impozitelor necesare continuării războiului şi emiterea unor edicte. În urma unei victorii, titularul unui imperium avea dreptul odată cu revenirea la Roma, la aclamaţii din partea poporului (ovatio) sau chiar la ceremonia triumfului (pompa triumphalis). De asemenea, magistratul investit cu imperium avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra soldaţilor pe perioada campaniei, fără ca aceştia să aibă posibilitatea de a face apel la popor, în virtutea jurământului depus de aceştia (sacramentum) în faţa comandantului. De asemenea, generalul avea dreptul de a acorda gratificaţii şi recompense soldaţilor şi ofiţerilor merituoşi şi de bate monedă. Astfel, armata reprezenta corpul cetăţenesc sub arme, iar magistratul superior, transformat în general, îşi exercita o autoritate sporită în timpul campaniilor.

Acest imperium militae înceta, însă, în apropierea teritoriului sacru al Romei (pomerium). Imperium civil (domi) îi dădea dreptul magistratului, în virtutea dreptului de coercitio maior („constrângere de ordin superior”) să condamne un cetăţean la închisoare sau chiar la închisoare sau chiar la moarte. Aceştia, însă, puteau recurge la apelul la popor (provocatio ad populum). Magistratul nu avea dreptul de a acţiona ca general în interiorul Romei, iar soldaţii erau demobilizaţi înainte de a pătrunde în cetate. În baza lui imperium domi, magistraţii superiori puteau convoca şi prezida Senatul (ius agendi patribus) sau comiţiile centuriate şi tribute (ius agendi cum populo).

Preşedinţii comisiilor electorale erau obligaţi să organizeze adunări preliminare, iar ulterior au fost obligaţi să afişeze lista candidaţilor pentru magistraturi cu mai multe zile înaintea alegerilor. Iniţial nu era necesară declararea formală a candidaturii şi nici prezenţa fizică a candidaţilor. Ulterior, însă candidaţii au început să îşi anunţe candidatura în mod deschis (profesio). Campania electorală lungă şi acerbă presupunea turnee electorale (ambitus) şi solicitarea directă a voturilor (prensatio). Candidaţii căutau sprijin peste tot, deoarece adunările preliminare avea loc doar în ziua scrutinului şi nu existau „mitinguri” electorale. De obicei, candidatul îmbrăca o togă albită complet (toga candida) motiv pentru care era numit candidatus. Începând cu 432 î.Hr. şi 358 î.Hr. au fost emise legi împotriva corupţiei electorale şi în secolele II şi I î.Hr. au fost chiar înfiinţate tribunale (quaetiones) pentru a pedepsi practicile ilegale, precum banchetele oferite poporului, asociaţiile electorale,

230

cortegiile pentru primirea candidaţilor etc. Începând din 62 î.Hr., era necesară prezenţa fizică a candidatului pentru a-şi anunţa intenţiile. Cu toate acestea, în timpul ultimelor două secole ale Republicii, în pofida legilor care condamnau corupţia, aceasta a devenit o practică uzuală. Distribuirile gratuite de alimente, schimbarea urnelor, agresiunile fizice şi intimidarea alegătorilor, urnele cu voturi pregătite dinainte, manipularea voturilor, buletine de vot cu persoane neînscrise pe lista de alegători erau curente.

La începutul Republicii nu exista scrutin electoral iar poporul nu făcea decât să aclame numele celor pe care magistraţii şi-i desemnau ca succesor. Magistratul care prezida şedinţa şi cerea poporului (rogare) să îi dea un succesor, purta numele de rogator, el fiind şi cel care convoca şi prezida adunarea. Din acest motiv, procedura nu permitea libera alegere a viitorilor magistraţi, ci desemnarea, sau „crearea” lor (creatio). Abia în secolul III î.Hr., alegerile magistraţilor au devenit autentice. Practic, magistratul în exerciţiu punea în mişcare adunarea poporului, punându-i o întrebare la care acesta trebuia să răspundă. El propunea lista de candidaţi şi putea opri scrutinul în caz de auspicii nefavorabile, în orice moment al desfăşurării acestuia. (Cicero, De divinatione, 2, 74). Ulterior, scrutinul va deveni o alegere (electio) în adevăratul sens al cuvântului.

j. Magistraturi extraordinare 1. Dictatura În caz de mare pericol la adresa Romei (invazie străină, dezastru militar, criză internă

sau molimă – pestilentia), regulile normale care asigurau funcţionarea instituţiilor ăi puterile magistraţilor încetau. Puterile îi erau încredinţate unui dictator, magistrat unic şi extraordinar. Se pare că în perioada Regalităţii, dictatorul comanda trupele în numele regelui şi sub autoritatea acestuia. Se pare că această instituţie avea origine latină, chiar albană (Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 5, 74, 3-4). În cetăţile latine, dictatorii îşi exercitau mandatul pentru un an. Este posibil ca la origine, dictatura să fi avut semnificaţii magice; dictatorii erau desemnaţi pentru misiuni speciale, cum ar fi baterea rituală a unui cui în zidul Capitoliului. În accepţiunea sa originară, cuvântul dictator era echivalent cu „rânduitor”.

Într-o situaţie gravă, sarcina desemnării unui dictator, care era o magistratură necolegială, le revenea consulilor şi Senatului. Senatul îl invita pe unul dintre consuli să numească (dicere, creare, legere dictatorem) un dictator. De obicei, era numit dictator unul dintre foştii consuli. În procedura de creatio a unui dictator nu erau implicate comiţiile. Desemnarea dictatorului se făcea noaptea, pentru a evita auspiciile nefavorabile. Din acel moment, puterile consulilor şi ale celorlalţi magistraţi încetau, ei devenind subordonaţi nemijlocit dictatorului. Hotărârile dictatorului nu puteau fi blocate prin prohibitio, nici dreptul de intercesiune (veto) al tribunilor plebei sau al altor magistraţi nu mai opera. Dictatorul nu obţinea auspicium maius prin transfer de la consulul care îl numea, ci direct de la Iupiter. Investirea cu imperium avea loc în virtutea unei lex curiata de imperio prezentată de dictatorul însuşi.

Se pare că, în cazul învestirii unui dictator, dreptul de provocatio ad populum era suspendat. După expirarea mandatului, spre deosebire de magistraţii ordinari, un fost dictator nu putea fi urmărit în justiţie pentru hotărârile luate în timpul exercitării funcţiei, nici chiar pentru cele de ordin financiar. Dintre toţi magistraţii, doar plebeii îşi mai păstrau funcţiile, dar nu mai aveau drept de veto. În cazul puterilor dictatoriale, nu exista decât o singură restricţie: dictatorul nu dispunea în mod discreţionar de trezorerie (aerarium) el având nevoie de acordul Senatului în acest sens.

După scurgerea unei perioade de şase luni, dictatorul era obligat să abdice în favoarea reprezentanţilor instituţiilor normale. Mulţi dictatori, însă, au abdicat la numai câteva zile după preluarea funcţiei, odată ce îşi îndeplineau misiunea pentru care fuseseră desemnaţi.

231

Ce însemn exterior al puterii sale, dictatorul era precedat de 24 de lictori care purtau mănunchiuri de nuiele (fascii) pe care erau montane securi. În pofida denumiri comune, dictatorii Romei republicane nu trebuie confundaţi cu dictatorii contemporani.

Ultimul dictator în limitele cadrului constituţional al Republicii a fost Servilius, ale în 202 î.Hr.

În 82 î.Hr., printr-un abuz, Lucius Cornelius Sulla a obţinut numirea sa ca dictator pe viaţă, în vederea redactării legilor şi a organizării statului.

În 451 î.Hr., în plin război civil, Caius Iulius Caesar a fost numit dictator pentru „organizarea statului” (dictator rei publicae constituendae). În 48 î.Hr., mandatul său a fost reînnoit, iar în 46 î.Hr. a fost prelungit pe zece ani. În 45 î.Hr., Caesar a fost numit dictator pe viaţă (dictator perpetuus) şi consul fără coleg (consul sine collega). Aceste două cazuri reprezintă o deviere de la vocaţia republicană a dictaturii şi care nu poate fi explicată decât pe fundalul crizei generale pe care o traversa Republica romană în secolul I î.Hr. Atât Caesar, cât şi Sulla, au abuzat de această funcţie pentru a-şi impune propria politică şi pentru a-şi neutraliza adversarii.

După asasinarea lui Caesar, la 15 martie 44 î.Hr., consulul Marcus Antonius a obţinut votarea unei legi prin care dictatura a fost abolită pentru totdeauna. Însă împăraţii, deşi vor evita asumarea titlului de dictator, vor prelua, practic ulterior, puterile care corespundeau acestei funcţii.

2. Magister equitum Dictatorul avea un subaltern care era numit, şi el, tot pentru numai şase luni. Magister

equitum nu era, însă, un comandant al cavaleriei, ci şeful centuriilor de cavaleri, membrii ordinului ecvestru.

k. Magistraturi ordinare 1. Consulatul În perioadele de normalitate, şefii puterii executive la Roma erau consulii. Potrivit

surselor orale şi literaturii istorice romane, consulatul a fost creat în 509 î.Hr., odată cu instaurarea Republicii (Titus Livius, 1, 60, 3-4). Primii doi consuli au fost Lucius Iunius Brutus şi Lucius Valerius Publicola (Poplicola). Potrivit lui Dionysios din Halicarnas (Romaike Archaiologia, 4, 74), Brutus ar fi fost inspirat de modelul magistraţilor anuali aleşi la Atena. În schimb, Sallustius evită termenul de consul şi afirmă că romanii au creat în 509 „două imperia şi doi magistraţi investiţi cu imperium” (De coniuratione Catilinae – Despre conjuraţia lui Catilina, 6, 7). Se pare că Sallustius ştia că primii magistraţi ai Romei nu au avut titlul de consul. Cercetătorii au constatat că listele de consuli ai Republicii (Fasti consulares) sunt trucate.

Primii magistraţi republicani au fost pretorii, până în anul 500 î.Hr. Însuşi Brutus a fost reprezentantul de la Roma (Zilath) al regelui etrusc Porsenna. După dispariţia lui Porsenna, în 498 î.Hr., Roma a fost condusă de un dictator, asistat de un magister equitum, sau de un „conducător al poporului” (magister populi). Se pare că, după 493 î.Hr., puterea a revenit, din nou pretorilor. Este posibil, însă, ca aceşti doi magistraţi supremi, aleşi anual, să fi avut titlul de praesules („şefi”, „conducători”, „preşedinţi”). În general, cercetătorii sunt de acord că instituţia consulatului a apărut abia la jumătatea secolului V î.Hr., în urma decemviratului. Unii cercetători au propus anul 445 î.Hr. Termenul de consul s-ar traduce prin „împreună cu”, care ar ilustra colegialitatea acestei magistraturi.

Se pare că patricienii, care au vrut să îi împiedice, mult timp, pe plebei să acceadă la consulat, au înfiinţat tribunalul militar cu putere consulară (tribunatus militum consulare

232

potestate), însă, în 387 şi 386 î.Hr., tribunii plebei, Gaius Licinius şi Lucius Sextius, au emis Lex Licinia Sextia care stipula că unul dintre cei doi consuli putea fi plebeu (Titus Livius, 6, 42, 9-14; 7, 1, 1-2). Însă între 355-342 î.Hr., pe Fastele consulare nu apar decât consuli patricieni. Abia în 342 î.Hr., tribunul Lucius Genucius a obţinut impunerea unei legi potrivit căreia unul dintre cei doi consuli trebuia să fie, obligatoriu, plebeu (Titus Livius, 7, 42, 1-7).

Iniţial, consulii erau desemnaţi de predecesorii lor, iar poporul nu făcea decât să confirme sau să respingă aceste numiri. Consulii au fost aleşi, apoi, de comiţiile centuriate, când acestea erau prezidate de către unul din consulii în exerciţiu. Consulii puteau să îi respingă pe unii candidaţi sau să amâne alegerile.

Adevăraţii şefi ai puterii executive, cei doi consuli dădeau numele lor anului civil. Orice referire la un an al istoriei romane avea ca termen de referinţă consulii care se aflau în funcţie în acel an. În acelaşi timp, consulii asumau comanda militară supremă, erau administratori şi judecători. Ei aveau importante atribuţii religioase, oferind zeilor rugăciuni şi sacrificii şi consultându-le voinţa înaintea oricărui act public prin luarea auspiciilor. Puterea consulilor nu era îngrădită de o lege, dar erau obligaţi prin aceasta să îşi fixeze o limită. Consulii nu puteau fi demişi.

Spre deosebire de regi, care apăreau în oraş pe un car şi purtau hlamida de purpură, consulii mergeau pe jos şi aveau doar un tiv de purpură la togă. Ei erau precedaţi în permanenţă de 12 lictori dotaţi cu fascii (fasces). Alte însemne (insignia) specifice consulilor era scaunul magistraţilor romani sella curulis. În interiorul cetăţii, lictorii nu purtau securi la fascii. Securile erau arborate de către lictori doar atunci când consulii părăseau Roma, de obicei în timpul campaniilor militare.

Puterile consulilor erau limitate atât de normele de funcţionare ale cetăţii, cât şi de sistemul colegial. Frecvent, consulii îşi împărtăşeau atribuţiile, unul comandând armata iar celălalt preluând funcţiile administrative şi cele juridice. Ei comandau uneori, împreună, armata, controlându-se reciproc.

Orice sentinţă aspră pronunţată de consuli împotriva unui cetăţean roman putea fi contestată de acesta din urmă prin provocatio ad populum.

De asemenea, puterea consulilor putea fi îngrădită de opoziţia tribunilor plebei şi de supravegherea Senatului.

La Roma, consulii convocau şi prezidau atât comiţiile centuriate şi tribute (ius agendi cum populo) cât şi Senatul (ius agendi cum patribus). Ei propuneau comiţiilor legi, prezentându-le spre îndeplinire sub forma unor rogationes. De asemenea, se îngrijeau de aducerea la îndeplinire a deciziilor acestor adunări şi acţionau la dispoziţia Senatului ca agenţi executivi ai acestuia. Consulii sunt asistaţi de un consilium, dar nu sunt obligaţi să urmeze sfaturile acestuia. Ei au multe atribuţii financiare, pentru deţinerea controlului finanţelor publice, acordându-le consulilor sumele de care aveau nevoie. Exercitând controlul asupra trezoreriei publice, Senatul îi împiedica pe consuli să devină tirani; acelaşi motiv condusese la limitarea duratei consulatului şi a celorlalte magistraturi la numai un an.

Consulii aveau şi competenţe juridice, care vor fi transferate apoi pretorilor. De asemenea, ei supravegheau desfăşurarea anumitor serbări şi jocuri publice, şi controlau poliţia Romei prin intermediul pretorilor şi edililor.

Consulii recrutau soldaţii şi ofiţerii şi impuneau, sub controlul Senatului, contribuţiile necesare pentru menţinerea armatei. În timp de război, puterile lor asupra cetăţenilor şi în materie de politică externă erau enorme. Dreptul de coercitio se exercita atât asupra cetăţenilor soldaţi, cât şi a duşmanilor. Consulii erau comandanţi supremi ai armatei. Cu acest prilej, ei părăseau Roma în fruntea armatei şi înlocuiau toga praetexta (toga tivită cu purpură) cu paludamentum (mantia de purpură, însemnul comenzii militare supreme). În caz de victorie, consulul era salutat (salutatio) cu titlul de imperator de către soldaţi, titlu care era ratificat apoi de Senat. De asemenea, consulului victorios în război i se conferea dreptul de a celebra triumful (pompa triumphalis) la întoarcerea în cetate. Cu acest prilej, generalul

233

victorios purta însemnele regale (regia ornamenta), făcându-şi apariţia în Cetate în ipostaza lui Jupiter Optimis Maximus. El era urcat pe un car tras de patru cai, purta toga de purpură brodată cu aur (toga picta), coroană de aur şi sceptru de fildeş.

În timpul campaniei militare, consulul, transformat în general, avea drept de viaţă şi de moarte asupra soldaţilor, în virtutea jurământului de credinţă (sacramentum) pe care îl depunea acesta în faţa comandantului suprem. Soldaţii (milites) nu mai puteau recurge la provocatio ad populum, de care dispuneau ca cetăţeni (Quirites) la Roma, în timp de pace. În felul acesta, sentinţa de condamnare la moarte pronunţată de consul împotriva unui cetăţean soldat era adusă imediat la executare. Însă consulul obişnuia să acorde şi recompense soldaţilor şi ofiţerilor merituoşi.

În secolul III î.Hr. consulatul a fost practic, confiscat de către marile familii din nobilitas, astfel, că până la sfârşitul Republicii au existat doar 15 homines novi. Între 233 şi 133 î.Hr., consulatul a fost asumat de membrii a 58 de familii, dintre care 113 aparţineau celor 13 mari gentes (Cornelii, cu 22 de consulate, dintre care 12 ale ramurii Scipionilor, Aemilii, cu 12 consulate, Fulvii, cu 11, Postumii şi Claudii Marcelli, fiecare cu 9 consulate). Cinci familii au asumat 63 de consulate. În această perioadă, marile gentes, precum Claudii, Aemilii, Fabii şi Valerii au acaparat aproape în întregime magistraturile superioare. Homines novi vor deveni prezenţe mai des întâlnite în atmosfera tulbure a secolului I î.Hr. În această perioadă a existat obiceiul ca magistraţii să îţi exercite atribuţiile doar la Roma, deci doar imperium domi, în timp ce comenzile militare şi guvernarea provinciilor care presupuneau mai ales imperium militae să fie încredinţate după expirarea magistraturii. Cu acest prilej imperium era prorogat, magistraţii devenind promagistraţi şi fiind numiţi guvernatori în provincii. În perioada războaielor civile, atât Sulla cât şi Caesar le-au acordat consulatul unor partizani care nu exercitaseră magistraturi inferioare sau fuseseră doar cavaleri sau membri ai elitelor municipale italice.

Iulius Caesar a introdus o reformă în structura colegiului consulat. El a menţinut colegiul celor doi consuli eponini (care dădeau numele anului) care vor fi cunoscuţi sub numele de consuli ordinari (consules ordinarii). Aceştia, care până în 154-153 î.Hr., îşi inaugurau mandatul la 15 martie, au intrat în funcţie ulterior, la 1 ianuarie, când era inaugurat anul civil. După ce îşi exercitau mandatul timp de 3-4 luni, consulii ordinari erau înlocuiţi de consulii sufecţi (consules suffecti). În cursul unui an, existau 3-4 perechi de consuli sufecţi. Această practică s-a generalizat în timpul Imperiului, deoarece principii aveau nevoie de consulari pentru administraţia provincială. Majoritatea membrilor ordinului senatorial exercitau, într-o primă instanţă, doar consulatul sufect. Consulatul ordinar era asumat de împăraţi şi de senatorii cu experienţă şi prestigiu.

Majoritatea atribuţiilor consulilor au fost preluate, în timpul Imperiului, de către principi. Ei prestau doar anumite funcţii judiciare şi instrumentând justiţia contencioasă în instanţele de apel. De asemenea, ei exercitau atribuţii juridice în procesele de drept privat, de adopţiune, de tutelă, de emancipare a sclavilor.

Aspiranţii la consulat erau numeroşi, iar consularii administrau cele mai importante provincii imperiale şi senatoriale, încununarea carierei lor fiind exercitarea funcţiei de prefect al Romei (praefectus Urbi). În secolul III, consularii, ca şi ceilalţi membri ai ordinului senatorial, au fost îndepărtaţi de la comanda armatelor şi guvernarea provinciilor, prin edictul împăratului Gallienus (260-268). Împăraţii secolului III, care erau de origine umilă, doreau să îşi însuşească prestigiul vechilor familii romane, motiv pentru care asumau consulatul ordinar, de multe ori alături de copiii lor. Multe persoane de rang ecvestru pătrundeau direct în Senat după ce exercitau consulatul ordinar. Senatorii de viţă ajungeau la consulatul ordinar la o vârstă înaintată, când asumau consulatul pentru a doua oară. Vârsta pentru exercitarea consulatului sufect a scăzut la 32 de ani, iar importanţa acestuia a scăzut. În secolul IV, importanţa consulatului sufect a scăzut şi mai mult, vârsta minimă pentru asumarea acestuia ajungând la 25 de ani. Ei mai aveau doar rolul de organizatori ai jocurilor de la Roma. După

234

315 d.Hr., această demnitate dispare, iar senatorii deveneau automat consulares. Ei erau recrutaţi, de multe ori, din familiile senatoriale mai puţin prestigioase şi dintre oamenii noi. În schimb, consulii ordinari erau aleşi de către împărat, care exercita, el însuşi, uneori, această magistratură. Durata consulatului ordinar a revenit la un an. Consulatul devenise, asemenea prefecturii Romei şi a pretoriului, încununarea carierei senatoriale. Ei trebuiau să alcătuiască discursul de mulţumire către împărat (gratiarum actio) şi să organizeze jocurile. Începând cu 344 d.Hr., numeroşi generali de origine barbară au fost investiţi cu consulatul, ca o recompensă pentru meritele lor.

Consulatul, care şi-a păstrat prestigiul intact în mentalităţile romane, a supravieţuit căderii Imperiului Roman de Apus până în 541 d.Hr.

2. Pretura La începuturile republicii, magistraţii supremi au fost dictatorii sau pretorii (praetores

sau praesules). Lucius Iunius Brutus a fost, se pare, pretor viager (zilath). Ulterior, au fost aleşi pretori anuali, sub oblăduirea regelui etrusc Porsenna. Titlul de praetor a dispărut în jur de 445 î.Hr., după decemvirale. Potrivit lui Cicero (De legibus, 3, 3, 8), termenul de praetor derivă din verbul latin pracire („a merge înainte”, „a preceda”, „a lua-o înaintea cuiva”), fiind numit prae-itor. De asemenea, acest termen îl desemna pe comandantul militar care merge înaintea trupelor sale, explicabil şi prin sintagmele alicui verba praeire („a dicta cuiva o formulă”) sau verbis praeire aliquid („a dicta ceva prin formule”), referitoare la ceremoniile religioase efectuate de pretor, însă învăţaţii moderni au identificat provenienţa termenului praetor în cuvântul etrusc purthne, înrudit poate, cu grecescul prytanis.

Pretura a fost reinstaurată în 367 î.Hr., odată cu legiferarea accesului plebeilor la consulat. Consulii s-au specializat în comanda operaţiunilor militare şi în administrarea afacerilor curente ale Cetăţii, şi au predat principalele atribuţii juridice pretorului unic. Pretorul unic, care era ales, în exclusivitate din rândul patricienilor, fusese creat, credea Titus Livius, ca o contrapondere la câştigarea consulatului de către plebei, acesta urmând „a împărţi dreptatea în Oraş” (6, 42, 11). Însă această specializare datează dintr-o perioadă mult mai recentă, consideră cercetătorii. Ei exercitau, la început, aceleaşi atribuţii ca şi consulii, şi abia ulterior au devenit magistraţi cu funcţii exclusiv juridice. Potrivit lui Aulus Gellius (Noctes Atticae, 13, 15, 4), pretorii erau inferiori, în rang, consulilor. Ei deţineau, totodată, un imperium „mai mic” (minus) decât al consulilor.

Fiind magistraţi ai poporului roman, pretorii purtau toga tivită cu purpură şi aveau dreptul la scaunul curul (sella curulis). În interiorul Romei ei erau precedaţi de doi lictori, iar în afara Oraşului, numărul acestora ajungea la şase. În urma înmulţirii sarcinilor publice, numărul pretorilor a crescut. În 241 î.Hr. erau doi pretori, însă numai unul dintre aceştia se bucura de un prestigiu deosebit. Acesta era pretorul Oraşului (praetor urbanus), care instrumenta numai procesele care îi priveau pe cetăţeni şi organiza instanţele juridice ale Cetăţii. pretorul urban „împărţea dreptatea în oraş” (ius în urbe dicit). Colegul său, de rang mai modest, judeca procesele dintre peregrini, sau cele dintre cetăţeni şi peregrini, motiv pentru care a fost numit praetor peregrinus sau praetor inter cives et peregrinos. Pretorul peregrin „împărţea dreptatea între peregrini” (qui inter peregrinos ius dicit).

Cei doi pretori adoptau un edict (edictum), la intrarea în funcţie în care precizau regulile pe care le vor urma în administrarea justiţiei. Edictele pretorilor deşi nu erau codificate, se inspirau din deciziile predecesorilor acestora şi au constituit sursa de bază a dreptului roman. Împăratul Hadrian a codificat tipul de edict pretorian, elaborând edictum perpetuum, ale cărui reguli au devenit obligatorii pentru pretori.

Pretorii puteau crea tribunale extraordinare (quaestiones), pentru a judeca procesele criminale. Ei aveau mână liberă în procesele civile unde desemnau judecători ce acţionau în baza acţiunilor legii (leges actiones), urmând o procedură arhaică şi greoaie. După 199 î.Hr.,

235

pretorii au instituit reguli de procedură. Deşi dispuneau doar de un imperium minus, pretorii puteau convoca şi prezida

comiţiile în care erau aleşi magistraţii inferiori, iar uneori puteau propune proiectele de lege. După crearea provinciilor, numărul pretorilor a crescut, aceştia fiind magistraţii însărcinaţi cu civic, dar şi a teritoriilor în limitele cărora se exercitau aceste însărcinări oficiale, se făcea prin tragerea la sorţi (sortitio provinciarum) la care participau pretori şi promagistraţi foşti pretori (propraetores). În 230 î.Hr., odată cu crearea provinciilor Sardinia şi Sicilia, au fost creaţi doi noi pretori, care urmau să administreze aceste două teritorii. În 197 C. Hr., când au fost înfiinţate două noi provincii, Hispania Citerior şi Hispania Ulterior, au fost creaţi alţi doi pretori. Până în 80 î.Hr., numărul pretorilor a rămas la 6. Sulla a sporit numărul acestora la 8; Caesar a sporit numărul acestora la 10 (în 46 î.Hr.), apoi la 14 (în 45 î.Hr.), ajungând ca în anul morţii sale (44 î.Hr.), să fie 16 pretori. Augustus a micşorat numărul pretorilor la 8 în 27 î.Hr., apoi l-a mărit la 10 în 23 î.Hr. În timpul lui Tiberius (14-37 d.Hr.) existau 12 pretori, iar în secolul II d.Hr., numărul lor a ajuns la 18.

Atribuţiile pretorilor erau limitate, în perioada Imperiului, aceştia asumând sarcini legate de tutelă, prezidarea anumitor tribunale şi conducerea trezoreriei Senatului. Singurii care şi-au păstrat, oarecum, rolul tradiţional, erau pretorul urban şi pretorul peregrin. În anul 212 d.Hr., prin acordarea cetăţeniei romane tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului, ca urmare a Constituţiei Antoniniene, funcţia de pretor peregrin a dispărut. Foştii pretori (viri praetorii) au exercitat, în perioada Principatului, funcţiile de comandanţi de legiuni (legati Augusti legionum) şi de guvernatori ai provinciilor senatoriale, ca proconsuli (proconsules) sau imperiale, ca legati Augusti pro praetore, de mai mică importanţă, în epoca Imperiului Târziu, mai existau doi pretori, unul urban, iar celălalt însărcinat cu eliberarea sclavilor, tutela copiilor minori, adopţiile, litigii de succesiune şi organizarea focurilor. Prin edictul lui Gallienus, pretorii au fost înlăturaţi, ca şi ceilalţi membri ai ordinului senatorial, de la comanda legiunilor şi la guvernarea provinciilor imperiale. Vârsta intrării în funcţie a scăzut la numai 20 de ani.

În timpul Republicii, pretorii asumau şi ei, uneori, comanda unor armate. În cazul unei victorii, erau salutaţi cu titlul de imperator şi puteau beneficia de omagiul triumfului. Pretorii intrau în funcţie la 15 martie, iar începând din 154/153 î.Hr., la 1 ianuarie.

3. Censura Etimologia cuvântului census este destul de controversată. Se pare că termenul are

legătură cu verbul censere („a face evaluare”, „a emite un aviz”), dar şi cu tema indo-eruropeană kens („a proclama solemn”, „a spune ceva ce este conform firii lucrurilor”).

Potrivit tradiţiei literare, cei doi censori (censores) au fost creaţi în 443 î.Hr. (Titus Livius, Ab Urbe condita, 4, 8, 2-5), probabil de decemviri, care au vrut să scoată în evidenţă natura cenzitară şi timocratică a adunării centuriate. Cenzorii se bucurau de un prestigiu deosebit, ei asumând prerogative care aparţinuseră, odată, regilor. Ei trebuiau să îi clasifice şi să îi înscrie în liste pe cetăţenii care formau forţa militară a cetăţii. Iniţial, regii îi treceau în revistă pe soldaţi pe câmpul lui Marte. Acest fapt îi obliga pe romani să îşi evalueze averea. Prin urmare, noţiunea de cens şi-a extins semnificaţia la recensământ şi la cetăţenilor. Potrivit autorilor antici (Titus Livius, Ab Urbe condita, I, 42, 5; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 4, 15), regele Servius Tullius a luat iniţiativa de a-i împărţi pe cetăţeni, cu ocazia censului, după atribuţiile militare şi civile.

Censura era singura magistratură superioară, care, deşi presupunea auspicium maius, nu aducea cu sine şi investirea cu imperium.

În 209 î.Hr., censura devine cea mai importantă (ca prestigiu) dintre magistraturi, fiind rezervată doar foştilor consuli. Cenzorii erau aleşi o dată la 5 ani de către comiţiile centuriate prezidate de consuli. După 265 î.Hr., a fost interzisă efectuarea a două cenzuri de către aceeaşi

236

persoană. În contrast cu ceilalţi magistraţi, cenzorii intrau în funcţie imediat ce erau aleşi. Principiul colegialităţii era aplicat, în cazul cenzorilor, cu şi mai multă rigoare: în caz că unul dintre cei doi cenzori murea sau îşi dădea demisia, colegul său era obligat să demisioneze imediat. Începând cu anul 312 î.Hr., cenzorii au fost aleşi pentru un mandat de 18 luni. Cenzura era o magistratură ordinară, dar nu era exercitată permanent.

În anul 205 î.Hr., Senatul a decis că nimeni nu li se poate împotrivi cenzorilor, cu excepţia tribunilor plebei, şi că un cenzor nu este dator să dea socoteală nimănui. După cele 18 luni de mandat, censorii nu erau obligaţi să abdice, ei putând să îşi prelungească exercitarea prerogativelor pentru o perioadă de până la 5 ani, dacă socoteau necesar.

Cenzorii nu dispuneau de lictori, dar aveau în subordine un personal specializat care îi ajuta în operaţiile la cens. În perioada Republicii, census era modalitatea prin care o persoană îşi putea exercita îndatoririle militare şi civice, sau să facă parte din Senat. Censul îmbrăca un triplu aspect: militar, financiar şi politic. Statul putea, astfel, să îşi evalueze resursele militare şi să stabilească o ierarhie a cetăţenilor în funcţie de avere, în scop fiscal ţi electoral. Prin operaţiunile cenzitare era înregistrată averea, vârsta şi domiciliul cetăţenilor, date cu ajutorul cărora aceştia erau împărţiţi în centurii şi triburi şi li se stabileau îndatoririle. Existau anumite condiţii care îi permiteau unui cetăţean să facă parte din clasa cavalerilor sau să candideze la magistraturi.

În listele de cens erau înscrişi toţi cetăţenii, inclusiv cei săraci şi liberţii. Adjuncţii cenzorilor erau trimişi, chiar în provincii şi la armate pentru a face recensământul. Înregistrarea cetăţeanului presupunea şi declararea bunurilor sale.

Cenzorii controlau cheltuielile publice, arendau minele, lucrările publice şi impozitele indirecte (vectigalia) societăţile de publicani. Ei aveau şi unele îndatoriri juridice. Una dintre cele mai importante funcţii era alegerea (lectio) membrilor Senatului. Cenzorii îi puteau exclude pe cei consideraţi nedemni de calitatea de senator şi îi puteau înscrie pe lista Senatului pe cetăţenii merituoşi, din toate ordinele sociale, care posedau un cens minim compatibil cu acest statut.

Dimensiunea morală atribuţiilor cenzorilor era aşa-numita „supraveghere a moravurilor” (cura morum). Cenzorii aveau în grijă respectarea de către cetăţeni a prevederilor legilor sumptuare, adică cele prin care era limitat luxul. Cetăţenii trebuiau să se rezume la o anumită cantitate de aur şi argint, să nu cheltuiască sume prea mari pe obiecte de lux, uzanţe considerate contrare vechii austerităţi şi spiritului originar roman.

Însă, doar între 230-140 î.Hr., censul a fost efectuat o dată al cinci ani. În perioada ulterioară, censul era efectuat la intervale cuprinse între 3 şi 17 ani. Criza Republicii romane a condus la întreruperea operaţiilor de cens între anii 86 şi 70 î.Hr.

Cu toate acestea, în ultimii ani ai Republicii, cenzorii au dat dovadă de o austeritate de modă veche, iar dictatorii Sulla şi Caesar au asumat ei însuşi atribuţiile cenzorilor. În această perioadă recensămintele erau efectuate în provincii de către magistraţii locali, practică ce se va menţine şi în epoca imperială.

Ultimul colegiu cenzorial este atestat în anul 22 î.Hr. Augustus şi succesorii săi vor face lectio Senatus şi vor asuma cura morum. La sfârşitul secolului I d.Hr., împăratul Domitianus a adăugat cenzura demnităţilor imperiale şi această magistratură a dispărut definitiv din nomenclator.

Odată cu lectio Senatus, cenzorul îi trecea în revistă şi pe membrii ordinului ecvestru. Census se încheia printr-o ceremonie religioasă de purificare (lustrum), care avea loc

tot pe câmpul lui Marte, unde era efectuat recensământul. Cei care nu se supuneau censului (incensi) riscau atragerea unor pedepse grele asupra lor. Prin acest ceremonial desfăşurat în afara teritoriului sacru (pomerium), se efectua, practic, recenzarea cetăţenilor care constituiau armata civică. După convocarea cetăţenilor pe Câmpul lui Marte urma procesiunea solemnă (lustratio) încheiată printr-un triplu sacrificiu de trei victime: un porc, o oaie şi un taur (suovetaurilium). În cele din urmă, era înălţată o rugă pentru sporirea forţelor Romei. De

237

regulă, după îndeplinirea acestei ceremonii, cenzorii abdicau. l. Magistraturi inferioare 1. Edilii Potrivit tradiţiei privitoare la începuturile Romei, edilii plebei (aediles plebis) au

apărut după perioada în care au fost creaţi tribunii plebei (494/493 î.Hr.), dar înainte de 471 î.Hr., când sunt atestaţi deja doi edili plebeeni (Titus Livius, Ab Urbe condita, 2, 56, 2; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 6, 90). Activităţile celor doi edili ai plebei erau legate de templul zeiţei Ceres de pe colina Aventinus. Odată cu adoptarea legii Licinia Sextia, în 367/366 î.Hr., patricienii au creat edilii curuli (aediles curules) care, spre deosebire de edilii plebei, erau magistraţi ai poporului roman (Titus Livius, 6, 42, 14, 14; 7, 1, 1-2). Crearea acestor edili patricieni a fost destinată organizării jocurilor care sărbătoreau accesul plebei la consulat, în virtutea acordului patriciano-plebeian.

Termenul de aedilis evocă, prin sonoritatea sa, templul (aedes), ulterior încăperea unui templu, încredinţat edililor spre administrare. Atribuţiile edililor îmbrăcau o conotaţie religioasă, ei fiind organizatorii jocurilor (ludi), date în cinstea zeilor. Edilii curuli organizau cele mai importante jocuri, jocurile romane (ludi Romani), date în cinstea lui Iupiter, şi care se încheiau prin banchete publice (epulae); de asemenea, edilii organizau jocurile în onoarea marii zeiţe mamă a zeilor, Kybele (Ludi Megalenses), numită Magna Deum Mater, cu ocazia sărbătorii Megalensia. Cultul acestei zeiţe a fost instituit în plin război punic, în anul 204 î.Hr., la dispoziţia Senatului, după consultarea Cărţilor Sibylline. Tot edilii curuli organizau Ludi Florales, cu ocazia sărbătorii Floralia, menită celebrării zeiţei Flora, veche divinitate a agriculturii italice.

Edilii plebeieni organizau focurilor plebeiene (Ludi plebei) instituite în cinstea lui Iupiter, în 306 î.Hr., şi Ludi Ceriales, în cinstea zeiţei Ceres, ocrotitoarea plebei şi al cărei templu aflat pe colina Aventinus, sanctuar plebeian prin excelenţă. Edilii plebeieni erau cei care îngrijeau sanctuarul zeiţei Ceres.

Organizarea jocurilor le aducea edililor mari dezavantaje: ei trebuiau să cheltuiască din banii proprii, deoarece, de multe ori, fondurile alocate erau ineficiente; dacă auspiciile erau nefavorabile sau un ritual nu fusese riguros respectat, un magistrat putea cere repetarea acestora. În schimb, edilii dobândeau, cu acest prilej, o popularitate care le era extrem de utilă în viitoarea carieră politică.

Edilii curuli aveau dreptul, spre deosebire de edilii plebei, la însemne specifice magistraţilor poporului roman. Ei purtau toga praetexta (tivită cu purpură) şi aveau dreptul la scaunul curul (selli curulis). Când ieşeau în oraş, ei erau precedaţi de însoţitori (viatores). Ei erau aleşi de către comiţiile tribute. Edilii curuli erau din acest motiv, mai importanţi decât cvestorii şi decât edilii plebei, ei având dreptul de a emite edicte şi de a aplica amenzi. Aveau, de asemenea, dreptul la auspicii minore (auspicia minora), atribute şi edililor plebeieni, din 202 î.Hr.

Însă, ca magistraţi inferior, edilii nu aveau imperium şi, în consecinţă, nu puteau comanda armata şi nici condamna un cetăţean roman la moarte.

Printre principalele atribuţii ale edililor plebeieni se număra şi administrarea templului zeilor Liber şi Libera, situat tot pe Aventinus. Ei funcţionau ca adjuncţi ai tribunilor plebei şi îngrijeau arhiva plebei. Aceasta era depusă în templul zeiţei Ceres, şi era alcătuită din copiile actelor emise de tribuni. Prin acest procedeu, plebeii imitau Senatul, care depunea propria arhivă şi actele magistraţilor poporului roman în templul lui Saturn. Edilii plebei erau aleşi de adunarea plebei (concilia plebis).

Însă funcţiile de bază ale tuturor edililor erau administrative şi jurisdicţionale. „Edilii” să aibă grijă de Oraş, de aprovizionarea cu alimente, de jocuri solemne (Cicero, De legibus, 3, 3, 7).

Edilii aveau atribuţii asemănătoare agoranomilor greci, fiind însărcinaţi cu

238

aprovizionarea pieţelor Romei (cura annonae) şi cu supravegherea acestora. În perioada republicană, ei conduceau poliţia oraşului, îi condamnau la închisoare pe delicvenţii mărunţi, judecau infracţiunile de mică importanţă, iar pe celelalte le denunţau consulilor. Printre atribuţiile edililor se mai numărau poliţia moravurilor, supravegherea băilor publice, a fântânilor, a apeductelor, combaterea incendiilor, şi administraţia drumurilor (cura viarum). Edilii supravegheau înălţarea şi construirea edificiilor publice şi aduceau cazurile penale minore la cunoştinţa comiţiilor tribute. Ei dirijau distribuirea grâului, combăteau specule şi constituiau stocurile de alimente.

Edilii erau asistaţi de 4 funcţionari publici pentru întreţinerea drumurilor (quattuorviri viis purgandis), de funcţionari pentru îngrijirea apeductelor (aquarii) şi de sclavi ai statului (servi publici).

În acelaşi timp, edilii trebuiau să limiteze luxul excesiv al ceremoniilor funerare şi să se preocupe de respectarea pragului maxim al dobânzilor corespunzătoare sumelor împrumutate.

În epoca imperială, la Roma existau şase edili care supravegheau funcţionarea pieţelor. Sarcinile de poliţie şi aprovizionarea Romei le-au revenit funcţionarilor imperiali. Această magistratură a dispărut în secolul III d.Hr.

2. Cvestorii Cvestorii (quaestores) sunt menţionaţi de surse, pentru prima oară, în epoca

Regalităţii. Aceştia erau însărcinaţi să ancheteze cazurile de paricid, motiv pentru care erau numiţi quaestores parricidii. Termenul de quaestor ar putea deriva, prin urmare din verbul quaerere („a căuta”, „a ancheta”).

Ei au reapărut chiar în primii ani ai Republicii, crearea acestei funcţii fiind atribuită de istoricii antici lui Publicola, în 509 î.Hr. Cu toate acestea, cvestorii nu au devenit cu adevărat, magistraţi, decât în secolul III î.Hr. La început, cvestorii erau aleşi numai dintre patricieni, fiind în număr de doi. Din 447 î.Hr., ei au fost aleşi de comitia tributa. În 409 î.Hr., plebeii au căpătat accesul al quaestura. Numărul cvestorilor a crescut la 4 (doi pentru Roma şi doi pentru armată), în 421 î.Hr. Începând cu 267 sau 227 î.Hr., numărul cvestorilor a crescut la 8, iar în secolul II î.Hr., numărul lor a ajuns la 10. În 80 î.Hr., Sulla a sporit numărul cvestorilor la 20, iar Caesar la 40 (Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 43, 47).

Cvestorii nu aveau imperium, dar beneficiau de potestas. În prima perioadă a Republicii, ei supravegheau tezaurul public, aflat în templul lui Saturn (quaestores aerarii Saturnii). Ei purtau şi numele de cvestori urbani (quaestores urbani). În această calitate, ei asistau la şedinţele Senatului şi întocmeau procesele verbale care conţineau deciziile acestei adunări şi ale magistraţilor, pe care le depuneau, în dublu exemplar, în arhiva Senatului, aflată tot în templul lui Saturn. Ei erau ajutaţi de scribi (scribae).

În 421 î.Hr., au apărut alţi doi cvestori, adjuncţi ai magistraţilor superiori (ai consulilor) pentru administraţia financiară în afara Romei, de obicei în expediţiile militare sau în guvernarea provinciilor. Aceştia erau quaestores consulum, deoarece, erau, de obicei, „asistenţi” ai consulilor. Ei erau responsabili şi cu strângerea contribuţiilor băneşti locale, dar şi cu recrutarea trupelor locale. În perioada Imperiului, cvestorii vor fi principalii funcţionari însărcinaţi cu atribuţii financiare în provinciile publice (senatoriale), unde acţionau în calitate de subordonaţi ai proconsulilor. În fiecare provincie senatorială exista un cvestor cu excepţia Siciliei, unde se aflau doi.

În perioada republicană mai existau 4 „cvestori ai flotei” (quaestores classici), care îşi aveau sediul în patru oraşe din Italia şi Sicilia: Ostia, Calenum, Ariminium şi Lilybaeum. Ei nu erau comandanţi ai flotei, ci se ocupau de problemele logistice şi financiare ale acestora, precum şi de administrarea financiară generală, de vămi şi de impozite.

În timpul Imperiului, doi cvestori (quaestores Augusti) îl asistau pe împărat în calitate

239

de secretari şi de purtători de cuvânt în relaţia cu Senatul. O vreme, au mai existat cei patru cvestori ai consulilor şi cei patru cvestori din Italia (quaestores classici); ulterior, cu excepţia cvestorilor împăraţilor, aceştia nu mai activau decât în provinciile senatoriale.

Începând cu epoca lui Sulla, şi în epoca imperială, cvestura reprezenta prima magistratură în cariera senatorială (cursus honorum). După asumarea cvesturii, un tânăr membru al ordinului senatorial putea pătrunde în Senat.

În secolul IV d.Hr., cvestura a continuat să fie asumată doar de către fiii senatorilor. Cvestura putea fi asumată, în această perioadă, la vârsta de 16 ani.

Cvestorii intrau în funcţie la 5 decembrie, iar din 354 d.Hr., la 8 şi la 20 decembrie. Începând din 336 d.Hr. ei erau desemnaţi de împărat şi confirmaţi de Senat. Principala lor atribuţie consta, în această perioadă, în organizarea jocurilor publice, imediat după intrarea în funcţie.

3. Tribunatul plebei Tribunii plebei (tribuni plebis) au fost creaţi în 493 î.Hr., în cadrul luptelor dintre patricieni

şi plebei. Aceştia urmau să apere interesele plebei în faţa magistraţilor şi a patricienilor. Pentru a pune capăt secesiunii plebeilor, care se retrăseseră pe Mons Sacrum (Muntele Sacru), patricienii i-ar recunoscut pe tribunii plebei ca reprezentanţi legali ai acesteia.

Tribunatul plebei avea un statut aparte, deoarece deţinătorii acestuia nu beneficiau de potestas, nici de auspicium, ci cu atât mai puţin de imperium. Izvorul forţei lor consta în faptul că erau sacrosanţi şi inviolabili. Dionysios din Halicarnas (Romaike Archaiologia, 6, 89, 2-3), crede că inviolabilitatea tribunilor plebei data din 493, fapt susţinut şi de Titus Livius (Ab Urbe condita, 2, 33, 3). Însă Titus Livius se contrazice, el afirmând în alt pasaj (Ab Urbe condita, 3, 55, 3-7) că inviolabilitatea tribunilor se datorează dispoziţiilor unei legi propuse comiţiilor centuriate în 448 î.Hr. de consulul Lucius Valerius şi Marcus Horatius. Potrivit acestei legi, cel care se atingea de tribuni era blestemat şi consacrat divinităţilor infernale, iar bunurile sale erau confiscate şi depuse în templul plebeian al zeiţei Ceres. Se pare însă, după cum afirma marele istoric german Theodor Mommsen, că dispoziţiile legale cu privire la statutul tribunilor plebei s-au cristalizat treptat, în cursul luptelor politice cu patricienii. Astfel, puterea tribunilor avea şi o conotaţie magico-religioasă, ei fiind plasaţi sub ocrotirea zeiţei plebeiene Ceres. Potrivit vulgatei istorice romane (primordia), în 493 î.Hr. existau doi tribuni, în 471 î.Hr. erau 4 sau 5, iar în 457 î.Hr., numărul lor ajunsese la 10 (Titus Livius, Ab Urbe condita, 2, 33, 1-3, 58, 1, 3; 3, 30, 7). Numărul acesta nu a mai fost, ulterior, depăşit.

Începând din 471 î.Hr., tribunii plebei erau aleşi de concilia plebis, mai înainte ei fiind desemnaţi de către predecesorii lor. Tribunii intrau în funcţie la 10 decembrie fiind aleşi pentru o perioadă de un, ca şi ceilalţi magistraţi.

Iniţial funcţia esenţială a tribunilor era latio auxilii, care consta în acordarea ajutorului (auxilium) oricărui plebeu ameninţat de un patrician. Concilia plebis le-au acordat tribunicia potestas, care le permiteau să susţină interesele plebeilor şi în faţa magistraţilor poporului. Tribunii nu puteau părăsi Roma, cu excepţia perioadei „sărbătorilor latine” (Feriae Latinae). Casa lor era loc de refugiu, fiind deschisă plebeilor zi şi noapte, în cazul în care aceştia erau urmăriţi de patricieni sau de magistraţi.

Tribunii aveau la îndemână mijloace care să le permită întreruperea unei acţiuni judiciare întreprinse împotriva unui plebeu şi să o spună arbitrajului poporului. Ei aveau dreptul de prohibitio împotriva tuturor magistraţilor poporului; pe baza dreptului de intercessio, tribunii puteau pronunţa un veto („mă opun”) oricărei măsuri pe care o considera că ar aduce prejudicii plebei. Dreptul de intercessio acţiona până la limitele teritoriului Romei (pomerium). El acţiona la toate nivelele puterii, în interiorul Romei, iar voinţa unui tribun al plebei nu putea fi limitată decât de voinţa altui tribun. Intercessio era folosită în general, împotriva consulilor. Cu toate acestea, tribunii evitau să facă uz de acest drept, pentru a nu bloca funcţionarea mecanismului constituţional roman. Din dreptul de intercesiune deriva şi

240

dreptul tribunilor de a aresta orice cetăţean roman (ius prensionis). Ei puteau condamna la plata unor grele amenzi sau chiar la pedeapsa cu moartea.

Tribunii plebei convocau şi prezidau concilia plebis şi propuneau plebiscita. Deşi nu erau magistraţi ai poporului, tribunii puteau asista la şedinţele Senatului, aşezaţi alături de edilii plebei, pe o banchetă (subsellium). Cu timpul ei au căpătat dreptul de a convoca Senatul (ius agendi cum patribus) şi comiţiile tribute. Potrivit unei legi adoptate în a doua jumătate a secolului II î.Hr., foştii tribuni ai plebei puteau deveni senatori, chiar dacă anterior nu mai exercitaseră nici o magistratură curulă. În felul acesta, tribunii plebei au devenit magistraţi ai poporului roman. În cele din urmă, ei au căpătat dreptul de a interpreta semnele trimise de zei şi anula orice măsură ce părea potrivnică acestor semne.

În secolele III şi II î.Hr., tribunatul plebei a fost asumat, tot, mai frecvent, de tinerii proveniţi din nobilitas, pierzându-şi, astfel, caracterul revoluţionar şi radical. Mulţi tribuni erau de orientare conservatoare şi se opuneau proiectelor de lege propuse de colegii lor adepţi ai „democratizării” (populares). Însă în perioada fraţilor Gracchi, tribunatul şi-a regăsit vigoarea, devenind o instituţie extrem de puternică. Tiberius Gracchus a proclamat principiul potrivit căruia un tribun al plebei nu se putea opune voinţei populare (Plutarh, Tiberius Gracchus, 10-12, 14-15). O lege emisă de fratele său mai tânăr, Caius Gracchus, a făcut posibilă realegerea tribunilor plebei pentru doi ani consecutivi, în perioada 125-123 î.Hr. Tentaţia acestuia de a fi ales tribun pentru a treia oară consecutiv constituia un afront grav la adresa „Constituţiei romane”. Din acest motiv, „revoluţia” lui Caius Gracchus a fost reprimată şi acesta ucis. În deceniile următoare, tribunii plebei au făcut mai multe încercări de a-şi impune voinţa politică.

În 80 î.Hr., Sulla le-a micşorat tribunilor dreptul de intercesiune, ei nemaiputând să îl exercite decât împotriva altor tribuni. De asemenea, tribunii nu mai puteau exercita altă magistratură, tribunatul fiind scos din rândul magistraturilor poporului (Appianus, Bella Civilia, I, 467). Plebiscitele trebuiau să fie supuse din nou, ratificării Senatului, căruia Sulla i-a redat vechile puteri. Vechile prerogative ale tribunilor plebei au fost reinstaurate, în 70 î.Hr. de către Pompei. Partida „populară” (populares) condusă de Caesar, a mizat pe sprijinul tribunilor plebei.

În timpul Imperiului, extraordinara putere a tribunilor (tribunicia potestas) a fost asumată în permanenţă de către principi. Fiind patricieni prin definiţie, împăraţii nu puteau fi tribuni ai plebei, dar beneficiau de prerogativele acestora.

Tribunatul plebei a devenit a doua treaptă din cursus honorum senatorial, la egalitate cu edilitatea curulă sau plebeiană. Cei zece tribuni plebis prezidau comiţiile tribute. Dreptul lor de intercesiune nu se putea exercita împotriva împăratului şi a magistraţilor Romei. Ei nu puteau cita pe locuitorii Italiei, cărora li se putea intenta o acţiune în justiţie (Tacitus, Annales, 13, 28, 2). Tribunatul plebei a devenit o umbră a ceea ce a era altădată, fiind doar o trambulină pentru tinerii senatori care doreau o carieră. În secolul IV d.Hr. ei au dispărut în Senatul de la Roma, dar vor exista în cadrul Senatului de la Constantinopol.

4. Cariera senatorială În primele două secole ale Republicii nu a existat o ordine în exercitarea

magistraturilor şi nici precizări cu privire la menţinerea în funcţie (continuatio) sau la realegere (iteratio). Singura menţiune se referea la imposibilitatea cumulului de funcţii, pentru evitarea concentrării puterii în mâinile unei singure persoane. În 342 î.Hr. a fost emisă o lege care prevedea un interval minim de 10 ani înainte ca un magistrat să poată fi reales în aceeaşi funcţie. Această regulă nu a fost respectată în ultimul secol al republicii: spre exemplu, Caius Marius a fost consul de şase ori, între 107 şi 100 î.Hr.

În secolul III î.Hr., s-a ajuns, în practică, la o „ordine certă” a magistraturilor (certus ordo magistratum) şi la o ierarhizare strictă a acestora (gradus magistratuum), legiferată în

241

180 î.Hr., prin Lex Villia Annalis, luând astfel, fiinţă cariera magistraturilor senatoriale (cursus honorum). Acesta stabilea ordinea efectuării magistraturilor: quaestura, tribunatus sau aedilitas curulis/plebis, praetura, consulatus, censura. Legea fixa, totodată, şi o vârstă minimă pentru asumarea magistraturilor: 26 de ani pentru cvestori, 35 de ani pentru pretori, 38 de ani pentru consuli. De asemenea, între exercitarea a două magistraturi succesive trebuia să existe un interval minim de 2 ani.

Înaintea parcurgerii treptelor carierei senatoriale, un roman trebuia să îndeplinească sarcini preliminare. În timpul Republicii, el era obligat la efectuarea a zece ani de serviciu militar în infanterie sau a unui serviciu de şase ani în cavalerie. Tinerii experimentaţi puteau deveni comandanţi de legiune (tribuni militum). Însă efectuarea serviciului militar nu era întotdeauna indispensabilă, cel puţin într-o perioadă mai târzie, pentru deschiderea căii spre cursus honorum. Această ordine a „onorurilor” a fost reconfirmată prin legea din 123 î.Hr. Această legea fixa ierarhia magistraturilor în felul următor: dictator, consul, pretor, comandant al cavaleriei (magister equitum), censor, edil, tribun al plebei, cvestor, triumvir, capital, triumvir agrar, tribun militar al unei din primele patru legiuni. Varro, citat de Aulus Gellius (Noctes Atticae, 14, 7, 4-5) a propus şi el o ierarhie: dictator, consul, pretor, tribun al plebei, „interrege” (interrex), prefect al Romei, tribun militar cu puteri consulare, decemvir constitutiv şi, începând cu 43 î.Hr., triumvir constitutiv.

Prin Lex Cornelia de magistratibus, emisă de Sulla în 80 î.Hr., vârsta minimă pentru exercitarea magistraturilor a crescut: 30 sau 31 de ani pentru cvestori, 36 de ani pentru edili, 39 sau 39 de ani pentru pretori şi 42 de ani pentru consuli. În plus, legea permitea iterarea consulatului doar după un interval minim de 10 ani (Caesar, De Bello Gallico, 1, 32, 2). Cvestura trebuia să fie asumată obligatoriu înaintea preturii şi aceasta din urmă înaintea consultatului. În plus, celor care îndepliniseră un serviciu militar mai îndelungat sau repurtaseră un triumf, li se acordau dispense de vârstă, putând avansa mai rapid în cariera senatorială.

Cursus honorum a suferit o serie de transformări în epoca Principatului, ierarhia strictă a acestuia fiind stabilită abia în timpul dinastiei Flavia (69-96 d.Hr.).

Cariera demnităţilor senatoriale era precedată, de asemenea, de sarcini preliminare. Tinerii membri ai ordinului senatorial erau obligaţi să îndeplinească minimum un an de serviciu militar, cu gradul de tribunus militum. Deoarece ei purtau laticlava (tivul lat de purpură) erau numiţi tribuni laticlavii; aceşti tineri erau primi locţiitori al comandantului legiunii. Ulterior, tânărul vlăstar senatorial trebuia să comande un detaşament (ala, „aripă”) de cavalerie, purtând titlul de praefectus alae. Însă, după domnia lui Augustus, tinerii membrii ai ordinului senatorial s-au rezumat a îndeplini doar tribunatul militar.

Iulius Caesar crease un colegiu de 26 de tineri (vigintisexviri), format din fii de senatori, care urmau să îi asiste pe magistraţi în îndeplinirea sarcinilor care le reveneau. Augustus a suprimat funcţiile celor „patru prefecţi pentru Capua şi Cumae” (quattuorviri praefecti Capuam Cumas) în 20 sau 18 î.Hr. şi a instituit colegiul celor 20 de bărbaţi (vigintiviri). Printre aceşti slujbaşi ai Oraşului se aflau „cei zece bărbaţi pentru judecarea pricinilor” (decemviri stlitibus iudicandis), care judecau procesele minore în care erau vizaţi peregrinii; „cei trei bărbaţi care vegheau la emiterea monedelor” (tresviri monetales); „cei trei bărbaţi pentru pedepsele capitale” (tresviri capitales) şi „cei patru bărbaţi însărcinaţi cu drumurile publice” (quattuorviri viarum curandarum). Augustus i-a mai eliminat din colegiul celor 26 de bărbaţi şi pe magistraţii însărcinaţi cu curăţenia drumurilor care duceau la Roma (decemviri viis ex Urbe purgandis), înlocuiţi ulterior cu curatos, recrutaţi dintre senatori.

În cursul dinastiei Iulia Claudia, ordinea premagistraturilor s-a inversat: mai întâi erau asumate funcţiile din cadrul vigintiviratului şi apoi tribunatul militar. Începând cu Augustus, vârsta minimă pentru asumarea cvesturii a coborât la 25 de ani. Apoi, tânărul intra în Senat, şi, ca, vir quaestorius, îndeplinea mici funcţii rezervate foştilor cvestori. După îndeplinirea tribunatului plebei sau a edilităţii (de care puteau fi însă scutiţi, printr-o dispoziţie imperială), senatorul respectiv putea fi numit pretor, la vârsta minimă de 29 sau 30 de ani. Foştii pretori

242

(viri praetorii) puteau asuma comanda unei legiuni, ca legati legionum, după care erau numiţi ca guvernatori legati Augusti pro praetore, într-o provincie imperială în care staţiona cel mult o legiune sau într-o provincie senatorială, cu rangul de proconsul. Vârsta minimă pentru asumarea consulatului a variat, în timpul Principatului, între 33 şi 38 de ani. De obicei, primul consulat era sufect. Foştii consuli (consulares) deveneau guvernatori (legati Augusti pro praetore) în provinciile în care staţionau cel puţin două legiuni. Încununarea carierei unui senator o reprezentau guvernămintele cu titlul de proconsul, al celor două mari provincii senatoriale, Asia şi Africa, prefectura Romei (praefectus Urbis) sau al doilea consulat, de obicei, un consulat ordinar. Acest cursus mai putea conţine şi însărcinări religioase (pontifices, auguri, flamines, XV – quindecemviri – sacri faiundis) sau curatele în Italia.

După edictele lui Gallienus, ordinul senatorial a fost exclus de la însărcinările militare şi politice de seamă, membrii acestuia devenind, treptat, înalţi funcţionari civili ai Imperiului.

5. Promagistraturile După încheierea celui de-al doilea război punic, necesitatea guvernării provinciilor şi

extinderii duratei comenzilor militare a condus la sporirea numărului de magistraţi. Măsura s-a dovedit a fi insuficientă deoarece, în timp ce numărul pretorilor a crescut, cel al consulilor a rămas constant. Printr-un articol constituţional, durata magistraturilor a fost prelungită cu unul sau mai mulţi ani, procedeu numit prorogatio. Astfel, au fost creaţi noi „magistraţi”, mai exact „în locul unui magistrat” (pro magistratus). Promagistraţii fără a fi magistraţi propriu-zişi, îndeplineau funcţiile acestora. Era posibil însă, ca un magistrat să îşi păstreze mandatul şi să devină în acelaşi timp, promagistrat (de exemplu: praetor pro consule).

De obicei, însă, la capătul unui an de mandat, funcţia unui pretor sau a unui consul era prelungită pentru încă un an. El devenea, astfel, propraetor, sau proconsul. De regulă, el îşi exercita competenţele în afara Romei. Din vechile competenţe ca magistrat, promagistratul nu mai păstra decât imperium militae, dar care putea fi exercitat doar în afara Romei. De obicei, atât propretorii, cât şi proconsulii deveneau guvernatori ai provinciilor pe care le obţineau prin tragere la sorţi, după votul popular de investitură. Aceştia plecau în provincie însoţiţi de un stat major personal, după ce primeau imperium printr-o lex curiata de imperio.

În virtutea acestei investiri, magistraţii puteau guverna o provincie şi comanda o armată. Însă, spre deosebire de consuli şi de pretori, imperium-ul deţinut de proconsuli şi de proprietari înceta odată cu revenirea la Roma. Prorogatio nu avea o durată, putând fi prelungită sau revocată de către Senat.

Promagistraţii erau inferiori în rang magistraţilor. Potrivit lui Aulus Gellius (Noctes Atticae, 2, 2, 12), proconsulul trebuia să descalece în faţa consulului. Totodată, promagistraţii nu aveau dreptul de a consulta personal auspiciile (Cicero, De divinatione, 2, 76; idem, De natura deorum, 2, 9), ei recurgând la serviciile unui haruspex (specialist în luarea şi interpretarea auspiciilor).

Prin Lex Vatinia, lui Iulius Caesar i-a fost încredinţată în 59 î.Hr., ca proconsul, guvernarea pe o perioadă de 5 ani a Illyriei şi a Galliei Cisalpine. Mandatul său a fost reînnoit în 55 î.Hr., pentru o perioadă de încă 5 ani, de consulii şi colegii săi de triumvirat, Marcus Licinus Crassus şi Pompeius Magnus; Lex Trebonia le-a acordat ambilor consuli comanda imediată a unor provincii. Crassus a plecat imediat în Syria, dar Pompeius a preferat să guverneze provincia prin trimişii (legati) săi (Plutarh, Pompeius, 53, 1; Appianus, Bella Civilia, 2, 18; Cassius Dio, Historiai Romaikai, 39, 39, 1-4).

În cursul Imperiului, promagistraturile au devenit parte integrantă a carierei senatoriale. Provinciile senatoriale erau guvernate de foşti pretori sau consuli dar care purtau, cu toţii, titlul de proconsul. Provinciile imperiale erau guvernate de foşti consuli sau pretori care purtau, fără excepţie, titlul de legatus Augusti pro praetore.

Atât în epoca Republicii, cât şi a Principatului nu a existat o separaţie a puterilor

243

militare şi civile; guvernatorii provinciilor erau şi comandanţii trupelor care staţionau în acestea.

9. CRIZA REPUBLICII ROMANE. PROBLEME GENERALE Oricât ar părea de paradoxal istoria Romei se constituie din alternanţa stărilor de

echilibru cu fenomene de criză. Secretul forţei şi a durabilităţii Romei a stat în capacitatea de a se adapta la realităţi specifice operând, de fiecare dată, în ceea ce se poate numi sistem constituţional. Paradoxul este îngroşat de faptul că Roma a făcut din respectarea valorilor şi instituţiilor tradiţionale o condiţie pentru apartenenţa la corpul cetăţenesc. În ciuda acestui ideal proclamat şi reluat în toate ocaziile esenţiale se înregistrează o perpetuă tendinţă de înnoire şi o putere de a integra modele străine şi de a se adapta la o realitate dată.

Dovada o constituie „cedările” în plan instituţional, integrarea unor culturi străine, a unor religii particulare, chiar total opuse spiritului roman.

Acest pragmatism nu s-a manifestat cu aceeaşi constanţă. Uneori, tradiţia a prevalat asupra inovaţiei. Asemenea situaţii au provocat stări de criză. Cea mai complexă fiind cea care se înregistrează pe durata de un secol şi jumătate şi care este, în general, definită drept criza republicii romane. Această stare de criză devine acută scurt timp după o suită de victorii extraitalice: cucerirea Galliei meridionale, a unei părţi din Peninsula Iberică, a Sardiniei, Siciliei, Cartaginei şi a regatului numid, a Macedoniei şi Greciei, a integrării, într-o formă sau alta, a unor regate elenistice (Pergamul, de exemplu) etc.

Imensitatea teritoriului de administrat, absenţa unor structuri adecvate noilor cerinţe, o degradare a spiritului civic şi a moralei tradiţionale au făcut ca soluţiile obişnuite, de temporizare sau de atenuare a factorilor dizolvanţi să nu mai fie suficiente. Se simţea nevoia unor transformări de substanţă. Dar asemenea schimbare nu era nici uşor de găsit, nici uşor de acceptat de quasitotalitatea corpului cetăţenesc.

Înainte de a menţiona formele în care s-a manifestat criza este necesar să se mai adauge un amănunt. Este vorba de faptul că soluţia a venit tot din modele interioare, ceea ce explică, între altele, absenţa oricăror forme de rezistenţă faţă de noul sistem politic.

Nici măcar cei mai nostalgici dintre tradiţionalişti nu şi-au propus să-l răstoarne şi nu au dezvoltat o mişcare politică propriu-zisă. Cel mult au organizat comploturi şi asasinate vizând persoana şi nu noile instituţii.

Criza militară şi politică este cea mai evidentă. Dar aspectele economice, sociale şi fiscale nu sunt nici ele mai puţin importante. Una dintre cele mai grave probleme este cea agrară, în mare măsură consecinţa victoriilor romane. Este vorba de lunga durată a campaniilor militare în condiţiile în care recrutarea era o datorie cetăţenească şi de distanţa imensă dintre teatrul de luptă şi localizarea proprietăţii rurale a fiecărui combatant. Nu uităm că în legiuni erau recrutaţi doar cetăţeni, în vreme ce italicii constituiau trupele auxiliare. Iar condiţia cetăţeniei era posedarea, în proprietate privată, a unui lot de pământ, la care se adăugau drepturile de posesie din ager publicus (pascua, agri ocupatorii).

Efectele de durată ale războaielor interminabile cumulate cu efectele campaniei italice a lui Hannibal au constat în pierderea proprietăţilor rurale mici şi mijlocii corelativ cu formarea marilor latifundii prin cele trei căi – cumpărare, confiscarea garanţiilor în favoarea creditorilor, nesocotirea legilor liciniene cu privire la limitarea posesiunilor din ager publicus. La aceasta se adaugă diminuarea câmpului de activitate datorită excesului de mână de lucru servilă. Consecinţele cele mai grave ale acestor fenomene au fost fracţionarea plebei, plebea rurală şi plebea urbană urmărind interese distincte, ca şi accentuarea naturii parazitare a unei părţi din plebea urbană.

Această situaţie şi consecinţele ei previzibile au provocat îngrijorarea profundă la o parte din clasa politică romană cu atât mai explicabilă cu cât ager publicus era, în realitate, în

244

continuă creştere. Aici apare paradoxul între lipsa proprietăţii private şi dimensiunea infinită a lui ager publicus, în teorie, proprietatea întregului corp cetăţenesc.

De acest context se leagă încercarea de reformă agrară a lui T. Gracchus (133 î.Hr.) şi prima tentativă, din păcate prost inspirată, a lui C. Gracchus (123 î.Hr.) de a găsi o soluţie mai uşor de realizat în asigurarea unor loturi de pământ şi anume împroprietărirea pe porţiunile din ager publicus constituite în provincii. Iniţiativa sabotată a lui C. Gracchus va fi reluată de Marius şi Caesar şi va deveni o componentă a politicii imperiale – împroprietărirea veteranilor. A fost singura soluţie viabilă la problema crizei agrare.

Cel de-al doilea aspect al crizei sociale îl constituie excesul de populaţie servilă în Italia şi în Sicilia. La factorul numeric s-ar putea adăuga calitatea acestor captivi, ca şi condiţiile particulare în care unii dintre ei şi-au pierdut condiţia de oameni liberi. Faptul că mulţi dintre sclavii concentraţi în Italia şi Sicilia provin din zone de veche cultură, că au o tradiţie politică, unii au pregătire militară, că în unele cazuri starea juridică în care se află nu este efectul războiului, ci al abuzurilor publicanilor nu numai în provincii, dar şi în state clientelare (v. Bithynia), fragmentarea latifundiilor şi proasta lor administrare explică cele trei mari războaie servile care au ameninţat Roma (cele două războaie servile din Sicilia şi răscoala lui Spartacus). De notat că nu este vorba de simple revolte, ci de forme organizate, cu structuri de comandă clare, ceea ce explică şi dificultatea cu care au fost stinse, inclusiv prin intervenţia armatei.

A treia zonă de tensiune este cea de la nivelul categoriilor privilegiate. Cu precădere este vorba de interese divergente între clasa senatorială şi ordinul ecvestru, ultimul deţinător al unei averi mobile foarte importante constituite, în principal, prin asociaţiile de publicani. Motivele sunt multiple – nevoia de recunoaştere a valorii reale a categoriei redusă la statute politice şi militare modeste. Mai cu seamă sustragerea activităţii publicanilor de sub incidenţa tribunalelor constituite din reprezentanţii ordinului senatorial cărora le revenea dreptul de a judeca abuzurile săvârşite în provincii era o preocupare presantă.

În plan politico-juridic unul din motivele de animozitate rămâne statutul italicilor în raport cu Roma. De data aceasta nu este vorba de o simplă nemulţumire, ci de o ridicare militară de durată (91-89 î.Hr.) încheiată printr-un acord propus de L. Drusus.

Aspectele militare nu sunt mai puţin importante. Deşi pare paradoxal, Roma victorioasă la mijlocul secolului al II-lea î.Hr. înregistrează o serie de insuccese la sfârşitul secolului amintit – un război care trenează în Numidia (111-105 î.Hr.), înfrângeri ruşinoase înregistrate în Gallia în faţa unor neamuri germanice – cimbrii şi teutonii. Pentru a face faţă acestor realităţi în 107 î.Hr., la iniţiativa lui Marius, are loc o reformă militară. Esenţa acestei legi rămâne renunţarea la sistemul obligativităţii serviciului militar pentru cetăţeni şi constituirea legiunilor prin angajări voluntare. Cu alte cuvinte separarea serviciului militar de statutul de cetăţean. Efectele, pe durată, ale noului sistem au fost catastrofice. Dintr-un instrument al statului armata devine un instrument al generalilor care-l utilizează nu numai pentru a obţine victoria, ci şi ca element de presiune politică. Două exemple sunt suficiente pentru a analiza consecinţele acestui ataşament particular dintre soldaţi şi legatul lor. Este vorba de atacul armat asupra Romei din 88 î.Hr. vizând restabilirea comandei războiului din Orient în favoarea lui Sylla aflat deja la Nola în vederea îmbarcării, dar căruia i-a fost retrasă misiunea la propunerea lui Sulpicius Rufus. Cel de-al doilea caz este oferit de Caesar care trece Rubiconul la 49 î.Hr. provocând declanşarea celui de-al doilea război civil. Dacă în cazul lui Caesar gestul se înscrie în trecerea graniţei formale dintre Italia şi Gallia Cisalpină, în cazul lui Sylla ne găsim în prezenţa unui gest fără precedent în istoria Romei – armata trece limita sacră a oraşului – pomoerium şi este urmat nu numai de eliminarea adversarilor politici, ci de moarte şi jaf. De fapt acum se instituie practica eliminării adversarilor politici prin asasinat. Practică dezvoltată prin formula proscripţiilor.

Reforma militară a lui Marius a favorizat şi apariţia secesiunii unor generali. Este cazul lui Sertorius, care a condus (între 80-72 î.Hr.), în nume propriu, Spania.

245

Se mai poate adăuga şi faptul că şi din motive obiective, această alianţă între legiuni şi comandanţi s-a consolidat prin acordarea de misiuni neobişnuite – astfel, în 67 î.Hr. printr-o lex Gabinia, Pompei primeşte un imperium pe o durată de 3 ani, fără prescrierea precisă a zonei (pe mare şi pe uscat). Situaţia specială se repetă în 66 î.Hr. când, din nou, Pompei primeşte un imperium special (face război şi pace în Asia).

Probleme grave erau puse şi de administrarea unui teritoriu din ce în ce mai imens şi în condiţiile în care nu se procedase la un cadastru şi la înregistrarea populaţiei. Sistemul instituţional roman nu oferea nici din punct de vedere fiscal, nici din punct de vedere administrativ structuri eficiente. Primele reforme reale sunt legate de perioada dictaturii lui Sylla care instituie, între altele, perceperea directă a impozitelor.

Formele cele mai evidente ale crizei sunt cele înregistrate în plan politic. Aici avem de-a face cu fenomene diferite. Unele mai puţin şocante cum ar fi nerespectarea acelui cursus honorum şi încredinţarea de puteri şi misiuni excepţionale. Chiar şi mai devreme decât secolul II î.Hr. . Este cazul viitorului Scipio Africanus căruia i s-a încredinţat, la o vârstă foarte timpurie, un mandat în Spania. Ceea ce se constituie ca elemente de noutate, adevărate rupturi faţă de normele legale este reprezentat, între altele, de alianţele politice subterane vizând fie ascensiunea la putere şi partajul ei (v. primul triumvirat, 60 î.Hr.), fie răsturnarea prin violenţă (v. conjuraţia lui Catilina, 62 î.Hr.) a sistemului constituţional. Alte neregularităţi privesc vârsta accederii la magistraturi, durata mandatului, nerespectarea principiului alegerii în aceeaşi funcţie, nerespectarea principiului anualităţii şi a colegialităţii unor magistraturi (în 52 î.Hr., Pompei este consul fără coleg). De notat că asemenea modificări se constată nu numai în cazul magistraturilor de stat (consulat, dictatură), dar şi a celor plebeiene. Astfel, între Tiberius Gracchus şi C. Gracchus a devenit posibilă realegerea aleleiaşi persoane, în ani succesivi în funcţia de tribun al plebei (din 125 î.Hr.). După cum nu s-a practicat până acum eliminarea colegului printr-un vot surpriză (v. eliminarea, la sugestia lui Tiberius Gracchus, a colegului său Octavius care obstrucţiona legea agrară). Se adaugă recurgerea senatului la formula senatus-consultum ultimum pentru a elimina un personaj politic supărător. Această măsură poate fi considerată o formă de instigare la asasinat politic care va căpăta proporţii catastrofice în condiţiile proclamării proscripţiilor (v. Marius, Sylla, v. Octavian). Practica realegerii mai mulţi ani la şir în funcţia de consul este legată de numele lui Marius care între 107-100 a fost ales consul de şase ori. Este urmat de Caesar ales consul cinci ani la rând; se adaugă asumarea dictaturii pe mai mult de şase luni, chiar pe viaţă. De exemplu Sylla, în anul 82 î.Hr., printr-o lex Valeria devine dictator legibus scribundis et reipublicae constituendae, iar Caesar este dictator mai întâi pe 10 ani (în 46 î.Hr.) şi apoi pe viaţă (din 44 î.Hr.).

Acumularea de funcţii şi puteri este o altă caracteristică a epocii. Din nou modelele cele mai reprezentative rămân Pompei şi Caesar. În cazul lui Pompei acesta, în 52 î.Hr., este consul unic, deţine un imperium proconsular şi atribuţii censoriale. Cât priveşte pe Caesar una din inovaţiile cele mai interesante rămâne asumarea unei puteri plebeiene – tribunicia potestas pe viaţă. Procedura va fi urmată în perioada principatului.

Crearea de facţiuni politice cu scopul de a pune mâna pe putere, alianţele temporare sau de durată (v. al doilea triumvirat) au schimbat cu totul scena politică romană, ca şi folosirea, într-o manieră neobişnuită a clientelei şi a plebei urbane şi eliminarea violentă a adversarilor politici.

Criza republicii romane nu se rezumă numai la aspectele amintite mai sus. Formele cele mai grave constau în declanşarea celor trei războaie civile în care s-au confruntat personalităţi şi trupe romane. Primul război civil dintre Marius şi Sylla (88-86 î.Hr.) înregistrează şi cele dintâi proscripţii declanşate de către ambii adversari. Al doilea război civil s-a purtat între Caesar, Pompei şi fidelii lor între 49 şi 45 î.Hr. şi s-a încheiat în favoarea lui Caesar. Cea mai lungă confruntare este cea care, cu perioade de alianţe şi acalmie, acoperă răstimpul cuprins între asasinarea lui Caesar (44 î.Hr.) şi victoria asupra lui Marc Antoniu (31-30 î.Hr.). Violenţele, starea de nesiguranţă şi haosul au întărit, la nivelul clasei conducătoare,

246

nevoia de a găsi o formulă de echilibru care să restaureze şi să facă durabilă starea de pace. În legătură cu efortul de a găsi o nouă variantă de guvernare trebuiesc menţionate o

serie de curente de gândire care se structurează începând cu prima jumătate a secolului I î.Hr. Unele sunt utopice cum sunt curentul neopitagoreic creat în jurul lui Nicodemus din Gadara şi cel neostoic şi care dezvoltă tema „regelui bun după Homer”. De notat că Caesar şi socrul lui, Calpurnius Piso se raliau curentului neopitagoreic. Cea de-a doua linie de gândire este reprezentată de Cicero şi dezvoltă în două variante (De republica, 54-51 î.Hr. şi De legibus, 46-43 î.Hr.) formula unei republici reformate care s-ar particulariza printr-un regim mixt, republicano-monarhic. În mod obişnuit se admite şi o a treia variantă posibilă – modelul regalităţilor elenistice. Aceasta a treia cale este mai degrabă presupusă, decât dovedibilă la nivelul secolului I î.Hr. În realitate, cel puţin la nivelul principatului, modelul care pare să fi fost mai aproape de spiritul roman este acela propus de Cicero. Numai că nu este vorba de un sistem impus integral, ci de o construcţie în trepte care s-a realizat pe toată durata de timp în care Roma a fost sub autoritatea lui Octavian adică între 32 î.Hr. – 14 d.Hr.

10. AUGUSTUS ŞI INSTAURAREA PRINCIPATULUI Expansiunea circummediteraneană a Romei a avut drept principală consecinţă criza

profundă a regimului politic aristocratic pe care republica îl reprezenta. Roma integrase politic şi militar, într-o perioadă relativ scurtă de timp, teritorii imense,

teritorii care aveau o structură culturală, etnică şi tradiţii politice extrem de variate. Inventivitatea instituţională si, mai ales, adaptabilitatea clasei politice romane au permis, în aceste condiţii speciale, supravieţuirea statului roman între noile sale limite, impunând însă reaşezarea formulelor de exercitare a puterii, altfel spus, instaurarea monarhiei.

Statul roman cunoscuse încă din secolul al II-lea î.Hr. semnele evidente ale unei acute crize sociale, rezultat al unei tot mai accentuate polarizări a societăţii.

Pe de altă parte, războaiele erau eficiente, aducând prăzi extrem de bogate (în primul rând comandanţilor), integrând noi teritorii cu statutul de ager publicus, teritorii parcelate şi acordate spre utilizare (cu drept de posesie doar) membrilor elitei senatoriale şi unor cavaleri romani, aducând pe piaţa romană un mare număr de sclavi, concentraţi şi ei în proprietatea unui număr limitat de familii.

Semnele acute ale unei accentuate crize agrare sunt vizibile în Italia, criză ce afectează în egală măsură pe cetăţeni şi pe aliaţii lor italici, criză care determină prăbuşirea proprietăţii mici şi a celei mijlocii, nelucrată de atâta vreme datorită campaniilor îndepărtate pe care proprietarii lor le purtaseră în beneficiul republicii romane. Aceste parcele nelucrate sunt o pradă sigură pentru domeniile vecine, mai bogate şi mai atent (şi consecvent) lucrate.

Criza socială, aşa cum menţionam deja, este accentuată de pătrunderea masivă pe piaţa romană a forţei de muncă servile, rezultat al războaielor mediteraneene ale Romei. Aceasta este o realitate nouă pentru lumea mediteraneeană; până atunci sclavii existaseră fără ca ei să fi reprezentat numeric şi ca importanţă socială o realitate determinantă.

Acestei polarizări spectaculoase a averii în lumea romană, polarizare care are ca efect imediat concentrarea unei imense mase de pauperi în oraşul Roma, grup ce va juca un rol determniant în desfaşurarea crizei veacului I, i se adaugă imensele dificultăţi instituţionale ale statului roman. De fapt, criza socială şi cea instituţională sunt direct legate. Atunci când Tiberius Sempronius Gracchus încearcă reformarea unor echilibre sociale la Roma (133 î.Hr.), sursele antice nu sunt foarte clare asupra motivaţiilor acestei tentative, de natură pur socială sau de natură militară.

În ceea ce priveşte încercarea de reformă a fratelui său mai mic, Caius Sempronius Gracchus (123 î.Hr.), acţiunea pare a avea un caracter mai degrabă social.

De fapt, la Roma dreptul de a fi recrutat nu îl aveau decât cetăţenii contribuabili şi nu

247

cei lipsiţi de proprietăţi (pământ). Prin împroprietărire, reformatorul determina şi o creştere a numărului contribuabililor şi, implicit, a masei de recrutare, dincolo de detensionarea societăţii.

Dacă problema socială nu va fi, de fapt rezolvată, C. Marius va reuşi o reorganizare eficientă a armatei romane (107 î.Hr.), transformând-o, de fapt, într-o armată de mercenari şi punând-o la dispoziţia directă a comandanţilor săi. Astfel, Marius a creat premisa „tehnică” a războaielor civile.

Dificultăţile instituţionale ale statului roman sunt însă cu mult mai mari, atâta vreme cât instituţiile republicane fuseseră, de fapt, programate pentru administrarea unei cetăţi şi nicidecum a unui imperiu.

Pericolele externe nu sunt nici ele mai puţine – de la cimbri şi teutoni (la sfârşitul veacului la II-lea î.Hr.) la regele numid Iugurtha sau la Mithridates al VI-lea al Pontului (în veacul I î.Hr.).

Dificultăţile sociale nu erau mai puţine în oraşele italice aliate Romei şi, pe lângă acestea, elita oraşelor aliate se simţea nedreptăţită de neacordarea drepturilor cetăţeneşti, în condiţiile în care aliaţii participaseră eficient la integrarea Mediteranei în statul roman. Rezultatul a fost „războiul aliaţilor” (91-89 î.Hr.) cu toate implicaţiile sale militare şi sociale.

Pe de altă parte, noile concentrări de sclavi vor avea şi efecte „agresive” pentru statul roman – cele două războaie servile din Sicilia şi războiul lui Spartacus, în Italia.

Existau însă şi alte semne ale crizei instituţionale, cum ar fi pericolul tot mai important pe care piraţii îl reprezentau pentru Mediterana sau secesiunea hispană a lui Sertorius. Dincolo de aceasta însă, secolul I î.Hr. cunoaşte o tot mai accentuată personalizare a puterii, personalizare de cele mai multe ori constituită pe autoritatea militară. Generalii romani victorioşi îşi utilizează în mod consecvent popularitatea pentru consolidarea autorităţii în stat. Ei devin adevarati „dinaşti militari”. Puterea este astfel controlată de un grup extrem de puţin numeros de cetăţeni romani, elită care de multe ori funcţionează plecând şi de la criterii şi alianţe matrimoniale. în interiorul acestei elite are loc disputa pentru deturnarea puterii în interes personal sau în interesul unui grup foarte limitat.

Contextul este cel al unei tot mai acute disfuncţionalităţi a formularisticii tradiţionale a puterii în republica romană. Astfel, consulatele repetate ale lui C. Marius, proclamarea dictaturii pe viaţă a lui L. Cornelius Sulla, aberanta ascensiune politică a lui Cnaeius Pompeius, cel care sare peste trepte ierarhice până atunci absolut obligatorii sau ajunge consul sine collega în anul 52 î.Hr., ca şi instituţionalizarea celui de-al doilea triumvirat, constituie toate semnele unei certe blocări a sistemului constituţional al republicii romane.

În acest context, utilizând armate romane împotriva altor armate romane, mărşăluind în fruntea legiunilor romane asupra Romei, cei mai abili dintre competitori vor reuşi chiar şi o concentrare eficientă a mai multor magistraturi deturnându-le astfel sensul.

C. Iulius Caesar şi apoi fiul său adoptiv, C. Iulius Caesar Octavianus, vor reuşi să răstoarne republica în monarhie, păstrând însă aparenţele republicane ale statului roman.

Disimularea autorităţii a reprezentat una dintre preocupările permanente pentru deţinătorii nelegitimi ai puterii. Încercarea de legitimare prin ascunderea celui care deţinea cu adevărat puterea în spatele unor instituţii mai mult sau mai puţin tradiţionale, mai mult sau mai puţin eficiente, reprezintă o tehnică pe care toate epocile istorice au cunoscut-o. Folosirea ansamblului de instituţii, comportamente şi atitudini politice, tehnici şi mituri, pe care statul îl reprezintă, cu scopul ultim al disimulării puterii unuia singur în putere colectivă, a atins probabil culmea perfecţiunii în cazul unui arhitect politic de geniu, cel care s-a numit la naştere Caius Octavius, prin adoptarea sa de către Caesar devenind Caius Iulius Caesar Octavianus, pentu ca, în cele din urmă, să se numească Imperator Caesar Augustus Divi Filius.

De fapt, Octavianus a ajuns să controleze întegul Imperiu Roman, respectiv bazinul Mării Mediterane, o parte a Asiei şi o bună parte a Europei, şi aceasta imediat după înfrângerea ultimului său competitor, Marcus Antonius şi a aliatei acestuia, regina Cleopatra,

248

cu ocazia faimoasei bătălii navale de la Actium, în anul 31 î.Hr. Dar eliminarea advesarului „oriental” al lui Octavianus nu însemna numai dispariţia

ultimului regat elenistic (Egiptul lagid), pe această cale integrat statului roman, şi nici dispariţia ultimei armate romane adversară puterii „legitime” pe care Senatul formal o sancţiona (deci, sfârşitul războaielor civile), însemna aparent şi victoria principiilor şi ideologiilor tradiţionale de consistenţă republicană asupra încercărilor monarhice, de origine orientală, pe care Marcus Antonius le reprezentase în viziunea opiniei publice romane.

Cu mai bine de un deceniu în urmă, o altă tentativă monarhică, cea a lui Caius Iulius Caesar, eşuase şi ea „cu ajutorul” complotiştilor conduşi de către Brutus şi Cassius.

Nu numai clasa politică romană, direct interesată, dar chiar întreaga societate, educată secole de-a rândul în spiritul ostilităţii faţă de regalitate, considera orice pretenţie monarhică drept o ameninţare directă pentru stabilitatea şi prosperitatea statului. Propaganda cercurilor favorabile lui Octavian îi construise lui Marcus Antonius o imagine publică detestabilă, utilizând informaţii de genul presupuselor moşteniri pe care acesta le lăsase fiilor săi şi ai reginei Cleopatra – provincii ce aparţineau „Senatului şi poporului roman”. Alunecarea monarhică a generalului îl transformase, la Roma, dintr-un personaj extrem de popular, într-unul detestat.

După înfrângerea lui Marcus Antonius, Octavian avea o problemă – aceea a tipului de autoritate pe care să o instaureze fără a provoca reacţia negativă a opiniei publice. Soluţia pe care triumvirul a găsit-o a fost una extrem de ingenioasă. Autoritatea lui Octavian s-a construit prin cumularea mai multor magistraturi, unele ordinare şi altele extraordinare, magistraturi deţinute, de cele mai multe ori, alternativ. La aceasta s-a adăugat construirea unor forme de autoritate noi, care aveau însă o aparenţă cât se poate de republicană.

De fapt, puterea lui Augustus se întemeiază pe trei agumente. În primul rând, este vorba despre o comandă militară excepţională, comandă care îi

dădea autoritate asupra tuturor trupelor şi care îi făcea pe cei care exercitau în fapt comanda, să o exercite formal, în numele lui Augustus.

În al doilea rând, este vorba despre puterea tribuniciană (fără a fi propriu-zis tribun al plebei), ceea ce îi dădea sacralitate şi îi dădea şi dreptul de a se opune oricărei decizii ce afecta interesele măcar ale unui plebeu. Oare ce hotărâre fundamentală pentru statul roman nu avea să afecteze măcar interesele unui singur plebeu?

În al treilea rând, calitatea de pontifex maximus, Augustus având înţelepciunea de a aştepta moartea lui Lepidus (anul 12 î.Hr.) pentru a dobândi cea mai importantă calitate sacerdotală la Roma.

La acestea trebuie adăugată perceperea personajului drept „cel mai important dintre cetăţeni” (princeps), calitatea sa de „părinte al patriei” (pater patriae) şi, mai ales, noul său nume, Augustus, având o certă calitate sacră (alternativa fusese Romulus; se renunţase însă la ea pentru că, totuşi, Romulus, fondatorul, fusese rege). Octavian, pe de altă parte, a iniţiat şi o nouă gintă, ginta Caesarilor, familia împăraţilor la Roma.

În anul 27 î.Hr., Augustus a reuşit să constituie un tip de putere fundamental monarhică, păstrând toate aparenţele supravieţuirii instituţiilor republicane. Chiar el pare să o spună: „Începând din acel moment, i-am depăşit pe toţi în auctoritas, dar nu am nimic în plus în potestas faţă de colegii mei de magistratură” (Res Gestae Divi Augusti, 34). De fapt, este vorba despre o monarhie drapată în haine republicane. Eficienţa demersului augustan este atât de mare, încât, nu numai că a reuşit să îi păcălească pe unii dintre contemporani, dar, cu mult mai mult, în unele cazuri, a reuşit chiar să păcălească posteritatea.

Astfel, Theodor Mommsen, poate cel mai mare cunoscător al Antichităţii romane pe care lumea modernă l-a cunoscut, cu siguranţă singurul istoric care a primit premiul Nobel (pentru literatură, este drept, dar decernat pentru scrierile sale istorice), vorbea despre instalarea unei diarhii în anul 27 î.Hr. Mommsen credea, deci, că Augustus, din 27 î.Hr. înainte, a împărţit puterea cu Senatul. Şi el a fost, aşadar, una dintre victimele extrem de abilei tehnici care a făcut din Principat o monarhie deghizată în republică.

249

Funcţionarea „ideală” a sistemului augustan a fost însă una de scurtă durată. Lipsa de precizie a sistemului succesiunii imperiale, ereditatea şi elecţia (prin adoptare) deci, au făcut ca tensiunile pe care clasa politică romană le cunoştea, să devină şi mai numeroase. Dar mai important decât atât este faptul că unii dintre succesorii lui Augustus, relativ curând după dispariţia acestuia, au încercat să înlocuiască puterea disimulată a principelui cu autoritatea deplină, universal recunoscută, a unei puteri monarhice de tip oriental. Caligula şi mai ales Nero sunt campionii acestei încercări.

Reacţia cercurilor senatoriale a fost una cât se poate de hotărâtă, şi aceasta nu numai prin acţiunea propriu-zisă (în primul rând asasinatul), dar şi prin încercarea (în bună măsură reuşită) de a-i discredita pe promotorii imperiali ai unor asemenea idei.

Imaginea pe care istoriografia romană, de evidentă obedienţă senatorială, o crează acestor personaje, este una cât se poate de sumbră. Chiar şi Tacitus, cel care îşi propune să scrie „fără ură şi părtinire”, ajunge să fie plin de ură şi extrem de părtinitor. Suetonius chiar, aparent echilibrat, ajunge şi el la o imagine malefică a acestor personaje, imagine extrem de îndepărtată de realitatea faptelor. Asfel, C. Suetonius Tranquillus în Vieţile celor doisprezece Cezari arăta:

„Nero XXXI: Cu nimic n-a cheltuit mai mult, decât cu construirea de clădiri. Îşi întinsese palatul de la Palatin până la Esquilin: prima a fost casa de trecere, pe care, fiind distrusă de incendiu, a refăcut-o şi o numi Casa de aur.

Ca să cunoaştem întinderea şi bogăţia palatului, e destul să spunem că avea un vestibul în care se ridica propria sa statuie, sub forma unui colos înalt de o sută douăzeci de picioare. Vestibulul era aşa de larg, că avea trei portice cu trei rânduri de coloane şi era lung de o mie de paşi. De asemenea avea un lac ca o mare, înconjurat de case, care da aspectul unui oraş. În jurul acestora se întindeau câmpii cu ogoare, cu vii, cu păşuni şi păduri, cu o mare mulţime de animale domestice şi sălbatice de tot felul.

În celelale părţi ale palatului, totul era acoperit cu aur şi incrustat cu pietre scumpe şi cu perle. Sălile de mâncare erau capitonate cu plăci mobile de fildeş, ca prin deschizături să fie împrăştiate deasupra mesenilor flori şi parfumuri.

Sala principală de mese era în formă rotundă şi se învârtea necontenit ziua şi noaptea, ca să imite mişcarea universului.

Băile erau alimentate din apele mării şi ale rîului Albula. După ce a terminat o astfel de casă, când i s-a făcut inaugurarea, s-a mărginit să spună

că, în sfârşit, de acum înainte începe să locuiască şi el ca un om. XXXII. Apoi stabili ca testamentele celor vinovaţi de ingratitudine faţă de împărat să

fie achitate fiscului, iar pentru cei care le scriseseră sau dictaseră să fie găsit un delator. Toate faptele şi vorbele cuiva puteau fi acuzate de crimă faţă de împărat, numai să se fi găsit un delator pentru ele.

XXXIII. A început patricidele şi crimele cu moartea lui Claudius, de al cărui sfârşit, dacă nu este el autorul principal, în tot cazul n-a fost străin, ceea ce de altfel nici nu ascundea, căci avea obiceiul să laude, numind cu expresie greacă „hrană a zeilor”, ciupercile cu care otrăveşte pe Claudius.

XXXIV. Mama sa, care observa şi încerca să-i corecteze faptele şi vorbele, îi devenise o grea povară, încât de multe ori căuta s-o facă odioasă publicului, spunând că se retrage din domnie şi că va pleca la Rhodos.

În curând o lipsi de orice onoare şi autoritate, îi retrase garda de soldaţi germani şi o goni chiar din palat, interzicându-i să mai locuiască în el.

[…] Când Lucius Agerinus, libertul Agrippinei, veni să-i spună cu bucurie că ea este sănătoasă şi nevătămată, el, aruncând pe furiş lângă acesta un pumnal, porunci să fie luat şi pus în lanţuri ca asasin trimis de mama sa, iar aceasta să fie ucisă, răspândind apoi zvonul că ea s-a sinucis, fiindcă i-a fost descoperită crima.

[…] Totuşi, cu toate linguşirile soldaţilor, senatului şi poporului, conştiinţa crimei a

250

fost mereu trează. El n-a putut nici atunci, nici mai târziu, să-şi înăbuşe remuşcările. Adesea mărturisea că este urmărit de chipul mamei sale, de biciul şi torţele arzătoare ale Furiilor.

XXXV. În afară de Octavia, a mai avut două soţii: pe Poppeea Sabina, fiica unui questor şi căsătorită mai înainte cu un cavaler roman, apoi pe Statilia Messalina, strănepoata lui Taurus, fost de două ori consul şi onorat cu triumful. Ca să o poată lua, i-a ucis soţul, pe Atticus Vestinus, consul în activitate.

Dezgustat în curând de Octavia, răspundea prietenilor, care îl dojeneau, că trebuie să fie mulţumită cu podoabele de soţie.

După ce încercă de câteva ori şi zadarnic s-o stranguleze, o goni, ca sterilă. Dar cum poporul nu aproba acest divorţ şi nu mai încetau invectivele împotriva lui, el o exilă şi, în cele din urmă, o ucise, învinuind-o de adulter, acuzaţie atât de neruşinată şi de nedreaptă, încât la proces, toţi refuzând să declare împotriva inocenţei ei, sili pe pedagogul său Anicetus să spună că a abuzat el de Octavia printr-o viclenie.

Pe Poppeea, cu care s-a căsătorit după douăsprezece Ale de la divorţul cu Octavia, a iubit-o foarte mult. Totuşi, şi pe ea a ucis-o cu o lovitură de picior, pentru că, fiind gravidă şi bolnavă, îl certase că se întorsese târziu de la o cursă de care. De la ea a avut o fată, pe Claudia Augusta, pe care a pierdut-o de mică.

N-a fost nici un fel de legătură căreia să nu-i fi pus capăt printr-o crimă. Ucise pe Antonia, fiica lui Claudius, acuzând-o de conspiraţie împotriva lui, fiindcă

refuzase să se căsătorească cu el după moartea Poppeei. Trată la fel pe toţi care erau rudă cu el, fie prin sânge, fie prin alianţă. Între aceştia a fost şi tânărul Aulus Plautius, pe care 1-a pângărit cu forţa, înainte de a-1 trimite la moarte, zicând: „De acum mama mea să se ducă să sărute pe succesorul meu”, făcând aluzie la faptul că Plautius era iubit de Agrippina şi împins de ea să pună mâna pe imperiu. Pentru că fiul său vitreg Rufinus Crispinus, născut de Poppeea, copil încă, se juca de-a generalul şi de-a împăratul, porunci servitorilor să-1 înece în mare când pescuia. Exilă pe Tuscus, fiul doicii sale, pentru că, fiind guvernatorul Egiptului, se spălase în băile construite anume pentru împărat, când va sosi în Egipt.

Forţă pe profesorul său Seneca să se sinucidă, deşi acesta adesea ceruse să iasă din slujbă şi-i promisese averea sa. Nero îi jurase pe ce e mai sfânt că e bănuit degeaba şi că el vrea mai degrabă să moară decât să-i facă vreun rău”.

Toate acestea nu fac decât să confirme faptul că societatea romană, în ansamblul ei, chiar şi segmentele cele mai educate ale acesteia, acceptaseră soluţia politică (de fapt monarhică) pe care Augustus o propusese, ca pe o renovare a formei republicane. Atunci când unii dintre Iulio-Claudieni au încercat să îşi declare puterea monarhică, persoana şi imaginea lor au devenit inamici declaraţi ai statului, suportând, deci, consecinţele unei asemenea încercări.

251

11. ROMA IMPERIALĂ Principatul Bătălia de la Actium marchează nu numai integrarea Egiptului în zona de autoritate

romană ci şi sfârşitul războialelor civile la Roma. Caius Iulius Caesar Octavianus devine astfel singurul arbitru al întregii lumi romane, persoana în stare să concentreze şi să restructureze formularistica puterii, dându-i o consistenţă monarhică.

Spiritul general al opiniei publice romane, în republica târzie, avea încă o importantă componentă antimonarhică, susţinută de propaganda senatorială a egalitarismului elitelor. Elitele însele erau formal ostile unei uzurpări a autorităţii colective a clasei politice romane, acceptând totuşi, în condiţii limită, concentrarea „accidentală” a puterii la un moment dat.

De aceea, Octavianus, urmând sugestii politice iniţiate încă de tatăl său adoptiv, va construi o nouă formulă monarhică ce mima republica.

De fapt, începând din anul 27 î.Hr., Octavianus va reuşi să concentreze autoritatea cumulând atribuţiile mai multor magistraturi ordinare şi extraordinare, de multe ori fără deţinerea propriu-zisă a magistraturii.

Succesiv, comenzile militare pe care Octavianus (apoi Augustus) le-a deţinut au fost diferite prin consistenţă – imperium consular, proconsular şi din anul 23 î.Hr., acel imperium maius, momentul fiind cel în care principele renunţă la calitatea de consul, dobândind puterea tribuniciană. Augustus nu are putere de legiferare (eventual de „iniţiativă” legislativă) şi nu are putere de decizie judecătorească decât asupra armatei, peregrinilor şi a provinciilor, putere exercitată prin intermediul legaţilor imperiali.

Provinciile cu probleme militare, provinciile de graniţă deci, se află sub autoritatea nemijlocită a principelui, autoritate exercitată prin intermediul unor legaţi imperiali de rang consular.

O situaţie specială este cea a Egiptului, aflat în realitate în posesia personală a împăratului, provincie guvernată de un prefect, cavaler roman, egalul prefectului Romei (magistratură nou creată de asemenea).

Augustus este auxiliat de un Consilium principis, format din apropiaţi ai împăratului. Augustus a reuşit astfel constituirea unei noi realităţi instituţionale, principatul

păstrând formularistica republicană, schimbându-i însă esenţa, statul roman devenind în mod evident o monarhie.

Această monarhie însă, menaja susceptibilităţile republicane ale opiniei publice romane.

Dinastia Iulia-Claudia, dinastia succesorilor lui Augustus, reprezintă în mod evident perioada cea mai controversată din întreaga istorie a Principatului.

Sursele antice, în covârşitoarea lor majoritate de obedienţă senatorială, exprimă reacţia tardivă dar violentă a clasei politice romane faţă de restauraţia monarhică pe care Augustus o iniţiase.

La aceasta se adaugă tentativele şocante ale câtorva iulio-claudieni de instaurare a unei monarhii declarate, de certă influenţă orientală.

Există însă personaje discontinue din punctul de vedere al atitudinii faţă de formularistica şi conţinutul autorităţii imperiale. Astfel Tiberius care începe printr-o politică de moderatio, încercând să refuze cât mai multe dintre elementele ce intrau în componenţa puterii imperiale (de pildă calitatea de pater patriae) fără a o vida însă total de autoritate (păstrează imperium maius şi tribunicia potestas), ajunge să îşi schimbe atitudinea către sfârşitul vieţii, dovadă fiind numeroasele procese de lezare a maiestăţii, probabil iniţiate sub influenţa lui Seianus.

252

Chiar dacă Tiberius ar fi încercat o soluţie republicană (aşa cum cred unii) senatul nu mai era capabil de reacţie.

Spre deosebire de Tiberius, Caius Caesar (Caligula) şi Nero par a fi încercat o soluţie monarhică mult mai consistentă, amândoi fiind în mod evident contaminaţi de tradiţii regale elenistice.

Caligula recurge chiar la auto-deificare. Mentalităţi şi atitudini orientale intră în cotidian la Roma. Încearcă să impună chiar senatului o nouă modalitate de raportare formală la persoana principelui, prosternarea (proskynesis) în faţa personajului imperial.

Tentativele lor erau aberante din punctul de vedere al atitudinii romane, al obiceiurilor şi tradiţiilor clasei politice de la Roma şi din această cauză toate sursele de influenţă senatorială (covârşitoare ca pondere) îi consideră pe Caligula şi Nero ca fiind psihopaţi.

Această tradiţie va influenţa şi raportarea modernă faţă de iulio-claudieni, numai ultimele decenii putând disocia ideile originare de propaganda senatorială a veacului I al erei creştine.

Vespasian şi instaurarea dinastiei Flavilor exprimă reacţia conservatoare a elitei senatoriale.

Anul 68 reprezintă momentul primei intervenţii a armatelor din provincii în disputa pentru imperiu. Până atunci, în timpul dinastiei iulio-claudiene susţinerea împăraţilor sau confirmarea lor revenise în exclusivitate gărzilor pretoriene, trupe cu o reală pondere în decizia politică a primei jumătăţi a veacului I d.Hr.

Instaurarea dinastiei Flavilor apare astfel ca o adevărată restauraţie aristocratică a ordinii, spiritul fiind cel al elitei tradiţionaliste romane.

Vespasian va fi un foarte riguros organizator al finanţelor statului şi un atent administrator, atitudinile sale politice generale provocând însă conturarea unei opoziţii.

Această opoziţie, pe care Vespasian încearcă să o lovească prin actul alungării filosofilor (stoici) şi astrologilor din Roma, era în cea mai mare măsură constituită din grupul neronienilor din senatul roman. O parte a elitei din Roma fusese deci în mod evident contaminată de ideologiile şi doctrinele aulice ale Orientului.

Autoritarismul agresiv al lui Domitian, cel de-al treilea şi ultimul dintre Flavi, autoritarism exprimat de numeroasele procese de les majestate ca şi de ostilitatea mediilor senatoriale (cel mai elocvent exemplu îl reprezintă Tacitus) va duce în cele din urmă la o nouă coeziune a aristocraţiei romane şi la sfârşitul dinastiei inaugurate de către Vespasian.

Domitian se proclamase şi el (cu mult prea devreme pentru capacitatea de adaptare a opiniei publice romane) stăpân şi zeu (Dominus et Deus).

Pe de altă parte, întregul veac I d.Hr. cunoaşte o tot mai evidentă tensiune între ordinul senatorial (clasă cu o certă dominare socială şi poate economică) şi ordinul ecvestru (categorie cu tot mai mare influenţă politico-administrativă în lumea romană).

În ceea ce priveşte opoziţia senatorială faţă de autoritatea Principelui, ea nu este (cu câteva excepţii) rezultatul unei structuri real republicane, ci numai forma de rezistenţă a clasei politice faţă de arbitrariul monarhic, faţă de orişice tentativă de orientalizare a consistenţei puterii imperiale.

În ceea ce priveşte puterea imperială, până la Diocletian nu există nici măcar tendinţe de schimbare a consistenţei juridice a acesteia. Sunt însă foarte diferite, de la împărat la împărat, metodele practice de exercitare a atribuţiilor care formal rămăseseră cele stabilite de către Augustus.

Dinastia Antoninilor reprezintă probabil perioada maximei coerenţe a statului roman. Este perioada unei relative stabilităţi politico-militare, a intensificării procesului de urbanizare şi de romanizare în cele mai multe spaţii europene şi mediteraneene incluse imperiului.

Traian, Hadrian sau Antoninus Pius, mimând cu abilitate jocul augustan, reuşesc să integreze consistenţei puterii imperiale elemente novatoare care de cele mai multe ori încep prin a funcţiona numai în câteva provincii orientale ale imperiului.

253

Asistăm astfel la treptata divinizare a împăratului în funcţie, la început în provincii orientale, apoi şi în provincii occidentale, implicând la început numai divinităţi tradiţionale latine (Iovius, Herculius) apoi şi divinităţi elene (sub Hadrian) sau orientale, contemporane cu reelaborarea protocolului curţii imperiale tot prin preluarea unor elemente orientalizante.

Este semnificativă şi importanţa pe care o capătă în epoca Antoninilor cuplul imperial ca şi apariţiile tot mai frecvente ale femeilor membre ale dinastiei în propaganda imperială sau în emisiunile monetare.

Marcus Aurelius va avea de suportat prima mare invazie a popoarelor germanice asupra statului roman, invazie ce a prilejuit războaiele marcomanice (166-180 d.Hr.).

Tot Marcus Aurelius după victoria sa împotriva parţilor şi armenilor (161-166 d.Hr.), îi va acorda lui Avidius Cassius o comandă excepţională asupra întregului Orient, inclusiv Egiptul, acordându-i un imperium maius.

Acest act va facilita şi uzurparea generalului, în anul 175 d.Hr., prima uzurpare de lungă durată din istoria imperiului.

Instaurarea lui Septimius Severus, primul împărat roman provenind dintr-o familie nelatină romanizată (şi nu ca Traian fiu de colonist roman născut în afara Italiei) va aduce la Roma dinastia Severilor (193-235 d.Hr.).

Contextul ascensiunii imperiale a lui Septimius Severus este cel al unui război civil, el însuşi fiind sprijinit de legiunile din Illiricum, Niger de legiunile din Siria, iar Clodius Albinus de cele din Occident.

Autoritatea primului dintre Severi pare a fi aceea a unui dinast militar care nu se sprijină însă pe foarte periculoasele cohorte pretoriene ci pe legiunile illiriene.

În timpul acestei dinastii autoritatea imperială este în mod evident tot mai mare, formularistica ei în tot mai bună măsură evoluează către modelul oriental de concentrare dinastică.

Epoca Severilor marchează declinul evident al autorităţii senatului, care îşi pierde cele mai multe dintre prerogative, iar pe de altă parte, al ordinului senatorial în calitatea sa de clasă politică, personajele de rang senatorial fiind excluse de la calitatea de guvernatori ai multora dintre provinciile cele mai importante şi de la numeroase comenzi militare.

În acelaşi timp, rolul clasei ecvestre în statul roman devine unul cu mult mai important la sfârşitul veacului al II-lea şi la începutul veacului următor.

Momentul dispariţiei lui Severus Alexander (235 d.Hr.) va avea o semnificaţie specială în istoria Romei – va marca începutul anarhiei militare, a crizei veacului al III-lea, criză căreia îi va pune capăt numai ascensiunea imperială a lui Diocletian (284 d.Hr.).

Aceşti 50 de ani vor cunoaşte invazii barbare ca şi războaie civile, coexistenţa mai multor împăraţi ca şi secesiunea unor provincii, devalorizare monetară ca şi o decădere sensibilă a nivelului civilizaţiei urbane, haos administrativ ca şi convulsii religioase etc.

Ascensiunea imperială a lui Diocletian (284 d.Hr.) va fi cea care va pune capăt epocii „anarhiei militare”.

Diocletian îşi propusese refacerea de ansamblu a edificiului imperial. Reformele sale vor încerca în primul rând reorganizarea statului, a instituţiilor sale fundamentale.

În acest sens importantă este noua raportare faţă de calitatea imperială, raportare care i-a făcut pe interpreţii moderni să vorbească despre Diocletian ca despre fondatorul dominatului. De fapt, Diocletian vine în completarea numeroaselor tentative anterioare ce încercaseră „orientalizarea” caracterului puterii imperiale. El va fi numai cel care va izbuti să înlăture ideea egalităţii aparente dintre împărat şi ceilalţi cetăţeni, persoana imperială devenind în mod oficial Dominus et Deus.

Pentru o mai eficientă exercitare a autorităţii, Diocletian va constitui sistemul tetrarhic, sistem prin care puterea era exercitată de către patru împăraţi colegi fără ca autoritatea propriu-zisă să fie disjunsă, cei patru fiind numai copărtaşi ai unei autorităţi unice.

Diocletian încearcă să reorganizeze instituţiile, să refacă economic statul roman, ba chiar să uniformizeze ideologic şi religios lumea romană.

254

Constantin (306-337 d.Hr.) va completa, din multe puncte de vedere iniţiativele lui Diocletian, existând însă şi o realitate asupra căreia perspectivele celor doi s-au dovedit fundamental diferite – problema creştinismului.

Reformele lui Diocletian şi Constantin nu vor reuşi decât o refacere conjuncturală a statului roman.

Veacul al IV-lea şi mai ales veacul al V-lea vor cunoaşte dese invazii barbare completate de aşezarea unor grupuri barbare în imperiu, prăbuşirea sistemului economic şi monetar roman, secesiunea unor provincii şi a unor grupuri de provincii, uzurpări repetate ale calităţii imperiale, disfuncţionalităţi instituţionale majore, conflicte ideologice şi religioase, perturbări sociale, confruntări dinastice, războaie civile, ş. a.

Toate acestea vor face ca de fapt statul roman să dispară în Occident în a doua jumătate a veacului al V-lea (data tradiţională fiind anul 476), în timp ce în Orient acesta va evolua într-o nouă formă, profund elenizată – imperiul bizantin.

12. IMPERIUL ROMAN TÂRZIU A doua jumătate a secolului al IV-lea şi primele decenii ale secolului al V-lea

reprezintă una dintre perioadele cele mai elocvente pentru un fenomen recurent al istoriei universale, diferenţa dintre adevăraţii depozitari ai puterii şi deţinătorii formali ai acesteia.

Distanţa dintre imaginarul politic al lumii romane de la limita secolelor IV-V şi realitatea politică a acelei perioade este exprimată de pildă de către distanţa dintre deciziile politice ale „epocii stiliconiene” şi discursul panegiric al lui Synesios din Cyrene.

Lumea romană câştigă în secolul al IV-lea o nouă dimensiune, cea creştină, şi o dată cu aceasta o nouă formularistică a justificării deciziei politice. Primul semn cu adevărat important în acest sens l-au constituit cele două discursuri pronunţate la tricenalia lui Constantin de către episcopul Eusebius al Caesareei. Imaginea pe care Eusebius reuşeşte să o construiască statului roman este una în oglindă, imperiul nefiind nimic altceva decât reflectarea ordinii divine iar împăratul, în consecinţă, vicar al lui Dumnezeu.

Această tipologie a discursului va marca întrega Antichitate târzie, episcopul Synesios (continuatorul acestei teorii în al său panegiric adresat împaratului Arcadios) reprezentând un exemplu în acest sens, construcţia sa ideologică marcând întreaga propagandă regală şi imperială, nu numai în Orientul bizantin, dar şi în Occidentul latin sau germanic.

Antichitatea târzie suportă însă şi un alt discurs politic, discurs provenind cu precădere din mediile culturale sau senatoriale păgâne, de expresie greacă sau latină, discurs care contrazice sau suprapune uneori formularistica justificativă a autorităţii vremelnice pe care scriitorii creştini încearcă să o desăvârşescă. Intensitatea acestui discurs nu este aceeaşi, ea depinzând în mod determinat de tensiunile politice sau de bunăvoinţa imperială. Astfel, secolul al IV-lea, prin decretul de la Serdica din 311, debutează cu instaurarea toleranţei; conciliul de la Niceea va aduce creştinismului „arbitrajul” imperial; Constantius II, favoarea imperială pentru erezia ariană; Julian, negarea creştinismului şi revenirea la tradiţionalele culte pagâne; Valentienii, duritatea impunerii creştinismului, mai grav resimţit de către membrii Senatului de la Roma; pentru ca apoi Theodosius să aducă statul creştin. Aceasta este realitatea politică şi religioasă care determină agresiva rezistenţă a mediilor senatoriale păgâne.

Semnificativ este faptul că cele două imagini ale autorităţii imperiale: prima creştină (împăratul fiind reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu) şi a doua păgână (împăratul fiind el însuşi de origine divină) coexistă în secolele al IV-lea şi al V-lea cu formula ideală a exercitării puterii de către împărat de unul singur. Aşa şi numai aşa se explică succesiunea „perioadelor creştine” cu „perioade păgâne” în imaginarul politic roman târziu.

Imaginea aceasta este, însă, de cele mai multe ori extrem de departe faţă de reala decizie politică, decizie ce implică în secolul al IV-lea cu totul alte elemente decât cu trei

255

secole mai devreme. Elementele cu adevarat determinante din punctul de vedere al deciziei politice în statul

roman târziu putem considera a fi următoarele: a. persoana imperială; b. curtea imperială, sugerând, prin tratarea diferită a acesteia faţă de persoana împăratului, existenţa unor „grupuri de presiune” ale căror interese pot fi uneori diferite faţă de cele ale persoanei imperiale; c. armatele; d. diferitele aristocraţii locale; e. Senatul roman sau, mai precis, grupul de familii care prin tradiţie sunt legate de această instituţie aristocratică; f. diverse grupări de interese mai mult sau mai puţin conjuncturale, grupări de evidentă provenienţă birocratică; g. diferite grupuri de ofiţeri barbari, mai mult sau mai puţin romanizaţi; poate şi alte grupuri a căror existenţă este mai dificil de identificat.

Astfel: a. Încă secolul al III-lea consacra o noua formă a autorităţii imperiale, succesiunea

rapidă a împăraţilor, sistemul dublei eligibilităţi (Senat sau armate) ca şi inexistenţa unei proceduri de asigurare a succesiunii imperiale, dând împăratului poziţia dominantă numai într-o lume anarhică şi nicidecum într-un stat funcţional. Acel secol aduce şi ceea ce va deveni o altă realitate banală a Antichităţii târzii şi anume conexistenţa frecventă a mai multor personaje imperiale concurente.

Dar dacă anarhiei militare a secolului al III-lea i s-a pus capăt prin acţiunea coerentă a unui comandant militar, acelaşi Diocletian va fi cel care va încerca înlocuirea autorităţii imprecise a împăratului, cu un nou tip de autoritate, cu mult mai consistentă şi mai precisă, coerentă faţă de noua realitate pe care statul roman o reprezenta.

Formularistica autorităţii imperiale pe care Augustus o consacrase, participarea (chiar şi numai formală) a întregului ordin senatorial la exercitarea autorităţii, cu toate „ameliorările” pe care Severii le aduseseră, exprima din ce în ce mai puţin o lume tot mai dependentă de alte ierarhii, o lume care cerea supunerea socială totală şi necondiţionată, o lume prea multă vreme traumatizată de anarhie.

Soluţia pe care Diocletian a găsit-o a fost una deosebit de ingenioasă, anume caracterul divin, absolut şi unitar al autorităţii imperiale, realitate care era dublată de consistenţa specială pe care calitatea imperială o capătă, ea fiind cea sacră şi nicidecum personajul imperial care poate reveni la viaţa particulară, aşa cum va face însuşi Diocletian, în mai 305.

Constantin va dezvolta dar într-n fel va şi răsturna această realitate. Autoritatea imperială se va constitui ca una personalizată, întregul sistem concentrându-se în jurul personajului imperial care se confunda acum (spre deosebire de sistemul propus de către Diocletian) cu autoritatea imperială, fapt demonstrat şi de importanţa tot mai mare pe care în vremea Constantinienilor o capătă persoanele cu atribuţii legate direct de împărat, în defavoarea funcţionarilor statului.

Constantius II va accentua această tendinţă, orientalizarea curţii imperiale devenind completă în vremea sa, fapt cât se poate de bine argumentat de rolul esenţial pe care ajunge să îl joace şambelanul curţii (praepositus sacri cubiculi), dupa moda orientala, un eunuc.

Aceste experienţe imperiale vor fi fundamental contrazise de către domnia lui Julian. Structura sa, educaţia sa, experienţele sale personale vor face din Julian nu numai exponentul cel mai expresiv al recţiei păgâne la mijlocul secolului al IV-lea, ci cu mult mai mult decât atât, şi anume personajul care va încerca să redea statului roman ca şi autorităţii imperiale consistenţa sa tradiţională, modelul fiind cel augustan. Julian încearcă astfel să reconstituie formularistica tradiţională de exercitare a autorităţii imperiale.

Valentinienii vor determina o reacţie la reactia lui Julian. Cele mai semnificative dintre acţiunile acestora sunt în mod evident cele legate de conflictul dintre Valentinian şi Valens şi unii reprezentanţi ai marilor familii senatoriale romane, conflict construit în jurul unor acuzaţii formale de adulter sau magie.

Structura autorităţii imperiale în epoca Valentinienilor presupune, dincolo de revenirea la componenta sa creştină, încă cel puţin două elemente: a. cooptarea bine organizată a unui

256

grup precis definit de birocraţi şi militari, provenind din aceeaşi zonă cu cei doi împăraţi (Pannonia şi Illiricum), grup de persoane care vor conduce de fapt statul, ca şi b. delimitarea cu precizie, pentru prima oară, a zonelor de autoritate ale celor doi împăraţi, fapt ce poate fi considerat începutul scindării imperiului.

Theodosius va fi cel care va transforma statul roman într-un stat creştin, după consiliul de la Constantinopol din 381, păstrând şi dezvoltând chiar totalitatea caracteristicilor orientalizante ale acestuia. Atitudinea sa filogotă exprima convingerea împăratului că singura soluţie pentru un stat stabil şi, mai ales, pentru supravieţuirea unui regim autoritar ţine de capacitatea persoanei imperiale de a avea sub direct control o formulă militară eficientă şi fidelă.

Toate acestea vor face ca începutul secolului al V-lea să găsească statul roman ca beneficiar al unei structuri a autorităţii imperiale pe deplin consolidate şi orientalizate atât din punctul de vedere al expresiei sale, cât şi din punctul de vedere al consistenţei sale.

Anul 395 nu numai că va genera constituirea în fapt a două centre de autoritate, unul în Orient, celălalt în Occident, de această dată aflate în stare de conflict, dar va constitui chiar momentul declanşator al unui proces care, cel puţin pentru Occident, va determina în cele din urma disoluţia autorităţii statale.

b. Exemplul cel mai elocvent pentru felul în care secolul al IV-lea cunoaşte constituirea unor cercuri de presiune în proximitatea persoanei imperiale îl reprezintă cazul grupării pe care Ausonius reuşeşte să o formeze la curtea lui Gratian. Membrii acestei grupări sunt întotdeauna rude sau vecini aquitani ai lui Ausonius. Constituirea grupării aquitane a fost posibilă datorită influenţei pe care Ausonius a avut-o asupra lui Gratian, al cărui profesor a fost.

Gruparea aquitană nu reprezintă un caz izolat. În contemporaneitate, efecte asemănătoare asupra deciziei, în Occident, ca şi în Orient, o are şi o altă grupare, constituită însă pe alte criterii, gruparea pannono – dallmatină formată în jurul Valentinienilor, grupare formată din camarazi de arme ai fraţilor Valentinan şi Valens, cu toţii originari din aceeaşi regiune.

Modalităţile de influenţare a deciziei sunt în mare măsură informale, dar dincolo de relatările accidentale şi de cele mai multe ori puţin semnificative pe care sursele antice le transmit, este clara infiltrarea administratiei şi a armatei cu personaje apartinind grupului care controleaza la un moment dat Curtea.

c. Armata reprezintă unul dintre elementele determinante în jocurile politice de la Roma, încă din republica târzie. Severii, dar mai ales anarhia secolului al III-lea vor face ca importanţa „politică” a armatelor să explodeze, şi, o dată cu ea, întreaga structură a societăţii romane.

Senatul de la Roma ajunge să consulte armatele chiar şi în cazul desemnării unor împăraţi în alegerea cărora nu fuseseră direct implicate, armata devenind elementul în afara căruia alegerea unui împărat sau guvernarea imperiului va fi imposibilă.

Aclamarea lui Constantin la Eburacum şi concomitent a lui Maxentius la Roma, în anul 306, făcând ca structura tetrarhică să dispară, exprimă într-o bună măsură rolul stabilizator pe care armatele îl vor juca în secolul al IV-lea, fundamental diferit faţă de cel pe care ele îl jucaseră în vremea anarhiei militare a secolului al III-lea. Acum armatele rămân un element determinant al deciziei politice în statul roman, fără a fi singurul.

d. Pot exista unele probleme în încercarea de a defini realitatea aristocraţiilor locale în Imperiul târziu. Este certă influenţa pe care diferitele grupuri aristocratice o exercită în zona lor de origine, importantă însă este eventuala influenţă pe care unele grupuri de acest tip o pot exercita asupra curţii imperiale, felul în care asemenea grupuri pot furniza administraţiei imperiale sau armatelor personaje implicate în decizie şi în ultimă instanţă care sunt elementele în funcţie de care o grupare aristocratică poate fi definită drept „aristocraţie locală”.

Două precizări sunt absolut necesare. În primul rând există diverse grupuri care reuşesc, fie datorită unei conjuncturi favorabile, fie, de cele mai multe ori, datorită prezenţei

257

curţii imperiale în zona lor de origine, să se substituie elitei romane în ansamblul ei. În al doilea rând, poate să apară şi situaţia inversă, aceea în care o elită care prin tradiţie avea un rol esenţial în guvernarea imperiului devine în secolul al IV-lea o simplă elită locală, în bună măsură tot datorită unor criterii „geografice”, şi anume a îndepărtării faţă de centrul de exercitare a puterii, a mutarii deci a locului de resedinţă al curţii imperiale. Din prima categorie face parte, în mod evident aquitană constituită de către Ausonius la curtea lui Gratian. Semnificativ pentru cea de a doua categorie este cazul aristocraţiei senatoriale romane, izolată şi frustrată din cauza acestei izolări, în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea controlind în exclusivitate Italia şi Nordul Africii.

Elementele e. şi f. au fost aduse deja în discuţie. Senatul de la Roma, dar mai ales aristocraţia senatorială romană, dobândesc în secolul al IV-lea, după cum am încercat să demonstrăm deja, poziţia periferică a unei aristocraţii locale, rar cooptată la decizia globală, mai ales prin aceia dintre membrii săi care, fără să fie cei mai reprezentativi, ajung să fie cei mai conectaţi la noua realitate politică a lumii romane, deci cei mai adaptaţi.

În ceea ce priveşte elitele birocratice, cazul discutat deja al grupării dalmatine a Velentinilor este cel mai reprezentativ.

g. Barbarizarea armatei romane nu avea cum lăsa departe pericolul comenzii militare barbare la Roma, secolul al V-lea excelând din acest punct de vedere. Realitatea la care dorim să ne referim este însă ceva mai timpurie. Apariţia unor grupuri şi chiar a unor „dinastii” de comandanţi barbari în armata romană este relativ timpuriu sesizabilă.

Cazul uzurpării francului Silvanus reprezintă momentul în care, pentru prima oară, se manifestă solidaritatea generalilor barbari. Uzurparea lui Eugenius va consacra însă o cu totul altă realitate, importanţa excepţională a acestor comandanţi, atâta vreme cât reacţia senatorială păgână pe care uzurparea lui Eugenius o aduce, mai ales prin participarea lui Nicomachus Flavianus, a avut nevoie de prezenţa unui comandant barbar ca Flavius Arbogast.

Este, deci, cât se poate de clar, statul roman în ultimele sale secole de existenţă, cunoaşte o îndepărtare cât se poate de evidentă a locului adevărat de unde puterea este controlată faţă de poziţionarea teoretică, „constituţională” a acestuia. Grupuri de presiune, generali romani sau barbari, eunuci şi apropiaţi ai familiei imperiale, ocupă pas cu pas spaţiile eliberate de către instituţiile tradiţionale ale statului roman, în primul rând de către Senat.

Pe de altă parte, antichitatea nu pare a fi avut o percepere prea clară asupra uzurpării. Fie că sursa utilizată este una latina sau că aceasta este una de limbă greacă, categoria personajelor cărora li se atribuie calitatea de uzurpator pare a fi extrem de largă. Numărul mare al pretendenţilor la autoritatea imperială, multitudinea aclamărilor imperiale, ca şi desele intervenţii ale armatelor în favoarea protejaţilor propii, fac din uzurpare una din problemele cele mai neclare pentru lumea romana în a doua jumătate a secolului al IV-lea ca şi în secolul următor.

Imaginea complexitătii acestei probleme este întregită şi de destul de frecventa menţionare drept uzurpatori a unor personaje, membrii ai casei imperiale, care încep prin a accede la calitatea imperială în pofida voinţei dinaştilor seniori, pentru ca apoi să fie acceptaţi (vezi Constantin sau Iulian), ca şi de situaţia unor perrsonaje obscure recunoscute la un moment dat drept împăraţi legitimi cu toate că aclamarea lor fusese „neconstituţională „ şi că aceştia vor sfârşi ca uzurpatori (cazul lui Magnus Maximus sau Constantin III).

Astfel, aclamarea imperială a lui Constantin are loc la Eburacum, în Britannia, în anul 306, în contextul unei mari victorii repurtate de către tatăl său, împăratul Constantius Chlorus, asupra barbarilor din nord, neamul celtic al picţilor. În timpul bătăliei Constantius murise, acesta fiind contextul în care, la iniţiativa trupelor victorioase, are loc aclamarea imperială a lui Constantin.

Din punctul de vedere al împăraţilor legitimi, calitatea imperială era însă extrem de dubioasă. Conform înţelegerilor din mai 305, alţii decât Constantin, fiul împăratului legitim Constantinus Chlorus şi decât Maxentius, fiul împăratului legitim Maximian, fuseseră cooptaţi la calitatea imperială în locul împăraţilor „pensionari” – Diocleţian şi Maximian.

258

Astfel, în anul 306, prin aclamarea imperială a lui Constantin, concomitent cu aclamarea lui Maxentius la Roma, tetrarhia încetează de fapt să mai existe, iar Imperiul Roman dobândeşte o importantă problemă – care dintre împăraţi erau cu adevărat legitimi?

În ceea ce îl priveşte pe Julian, se pare că ascensiunea acestuia la calitatea de Augustus, ca rezultat al aclamării sale de către trupele fidele, în vreme ce împăratul senior, Constantinus II, nu îi recunoştea decât calitatea inferioară de Caesar, îl aduce şi pe acesta sub suspiciunea uzurpării.

Numărul elementelor ce pot califica o acţiune drept uzurpatoare par a fi deci diferite, cel mai vizibil dintre acestea fiind fără îndoială lipsa de legitimitate sau aparenta lipsă de legitimitate a deţinerii autorităţii imperiale. În acest fel însă, problema definirii se găseşte încă foarte departe de rezolvare.

Pentru o mai judicioasă înţelegere a uzurpării ni se pare extrem de important să încercăm înregistrarea numărului mare de realităţi diferite pe care fenomenul l-a cunoscut în Antichitatea târzie. Observaţia esenţială ţine de zona de autoritate pe care uzurpatorii o revendică. Din această perspectivă ni se pare evidentă existenţa a două tipuri de uzurpare:

a. uzurpări cu caracter universalist; b. uzurpări zonale. a. Din prima categorie fac parte încercările de preluare a autorităţii ce vizează înlocuirea

unui împărat legitim ca şi încercările neclare, cu motivaţie puţin precizată sau cele accidentale. Situaţiile menţionate deja, cea a lui Constantin sau cea a lui Iulian, încearcă adăugarea unui personaj dinastic în contextul disfuncţiilor apărute în cadrul sistemului tetrarhic. Astfel, autoritatea constituită este de fapt contestată, chiar şi în contextul în care calitatea imperială a lui Galerius sau cea a lui Constantius II nu sunt puse nemijlocit în discuţie, pătrunderea celor doi în anul 306 şi respectiv în anul 361 în colegiul imperial, împotriva intenţiilor colegilor seniori, exprimă o formă de contestare a autorităţii celor din urmă.

Din aceeaşi categorie fac parte o multitudine de alte uzurpări, de la extrem de scurta uzurpare accidentală a generalului Silvanus (un franc aclamat împarat fără voia sa, în contextul astfel creat, păstrându-şi aşa zisa calitate imperială de frică) şi până la uzurparea lui Eugenius, o foarte elaborată încercare de revoltă a aristrocaţiei romane, oprimată de catre autoritatea Valentinienilor şi a Theodosienilor, revoltă care se coagulează din posibila iniţiativă a lui Nicomachus Flavianus, membru al uneia dintre cele mai ilustre familii romane, cu participarea lui Flavius Arbogast, general barbar, adevăratul stăpân al Occidentului roman.

Din multe puncte de vedere, uzurparea lui Attalus Priscus, „marioneta imperială” impusă de catre regele Alaric, gotul care a cucerit Roma în anul 410, seamănă foarte bine cu încercarea de proclamare imperială a lui Eugenius, în ambele cazuri aristocraţia senatorială romană încercând să îşi impună autoritatea într-un imperiu instabil şi tulbure.

Toată această diversitate de proclamări imperiale, accidentale sau deliberate, vizează deci ansamblul statului roman.

b. Cea de-a doua categorie include tentative ce îşi propun fie controlul zonal limitat al autorităţii imperiale, fie secesiunea, acceptată în virtutea preluării prerogativelor imperiale sau pur şi simplu numai prin păstrarea unei demnităţi administrative de mai mică importanţă, demnitate încărcată însă cu prerogative ce ţin de autoritatea deplină.

Există o semnificativă categorie de tentative uzurpatoare ce marchează istoria statului roman în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi secolul al V-lea, tentative care vizează în exclusivitate zona gallo-britanno-hispană, uzurpări care de regulă încep prin a utiliza surplusul militar pe care îl reprezintă legiunile Britanniei, legiuni în aceste situaţii transferate pe continent. La aceasta trebuie adăugată şi o importantă „tradiţie secesionistă” în cazul provinciilor menţionate, tradiţie susţinută şi de faptul că Gallia este zona de manifestare a unui longeviv fenomen în mod esenţial secesionist, mişcarea bacaudă (mişcare cu certe conotaţii sociale, mişcare ce promovează însă şi ruperea zonei gallice de Imperiu).

Magnus Maximus este cel care, pornind de la o revoltă a legiunilor din Britannia, în anul 383, beneficiind probabil de asentimentul, poate chiar de complicitatea timpurie a lui

259

Theodosius (fapt susţinut în primul rând de originea comună a celor doi, de faptul că în cariera timpurie a lui Magnus Maximus ca şi în cea a viitorului împărat Theodosius există episoade importante în care ambii au servit sub comanda aceluiaşi general, Theodosius ce Bătrân ş.a.) va reuşi să controleze zona galică (Britannia, Hispania şi Galiile) până în anul 388.

Dar cazul clasic pentru uzurpările gallice este cel al „cascadei imperiale” din Britannia anului 406, an în care insula suportă trei tentative, cea a lui Marcus, cea a lui Gratian şi în sfârşit cea a lui Constantin III, cel din urmă reuşind, spre deosebire de predecesorii săi imediaţi, extinderea autorităţii şi asupra unor provincii continentale, controlând cea mai mare parte a Occidentului pentru circa patru ani.

O situaţie diferită este cea a Africii, provinciile africane intrând în ultimele decenii ale secolului al IV-lea sub autoritatea unei „dinastii” maure romanizate reprezentată de Firmus sau Heraclian, personaje care reuşesc nu numai să controleze deplin provinciile dar ajung chiar, prin şantajul grânelor pentru Roma, să joace un rol important în disputele pentru Imperiu în vremea lui Honorius. Ei rămân însă comiţi ai Africii.

Dincolo de zona de autoritate controlată de către uzurpator mai există şi alte elemente ce definesc puterea acestuia. Astfel, este esenţial să precizăm care este sursa autorităţii unui personaj calificat drept uzurpator – armatele (aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori), Senatul, diversele grupuri de presiune constituite în apropierea unui personaj imperial, personaj pe care îl pot însă abandona la un moment dat în favoarea unui alt pretendent sau provinciile, mai corect aristocraţia municipală care poate provoca ascensiunea unui împărat în interesul propriei provincii sau al unui grup de provincii.

Un alt element ce nu trebuie pierdut din vedere îl reprezintă consistenţa autorităţii uzurpatorului ca şi eventuala sesizare a unor tendinţe dinastice. Din acest punct de vedere cazul încercărilor de legitimare dinastică ale lui Constantin III este elocvent, acesta revendicîndu-se de la familia Constantinienilor, anomastica sa şi a fiilor săi fiind elocventă.

Acestor elemente li se pot adăuga multe altele dar dintre acestea nu putem omite recunoaşterea sau nerecunoaşterea unui împărat la un moment dat drept legitim de către cea mai mare parte a clasei politice romane şi în primul rând de către ceilalţi împăraţi (din acest punct de vedere criteriul dinastic fiind esenţial).

Ni se pare, deci, că într-o lume în care criteriile „constituţionale” care dau consistenţa autorităţii imperiale nu mai sunt nimănui clare, într-o lume în care autoritatea Senatului este nesemnificativă, în care armatele desemnează împăraţi concurenţi, în care criteriile dinastice sunt tot mai puţin importante, distanţa dintre uzurpator şi împăratul legitim este tot mai mică.

260

13. SFÂRŞITUL IMPERIULUI ROMAN Dispariţia statului roman în Occident şi supravieţuirea acestuia în Orient constituie

încă o realitate extrem de incitantă. Tentative succesive de delimitare a momentului de sfârşit al Antichităţii şi de început al Evului de Mijloc în istoria Europei şi-au găsit întotdeauna contra-argumente consistente. Există deci numeroase şcoli care au propriile lor puncte de vedere asupra felului în care, ca şi asupra momentului în care, Europa reuşeşte să facă saltul de la Antichitate la Evul Mediu.

Astfel, faimosul an 476 pe care îl invocă orice tentativă didactică drept momentul de sfârşit al statului roman în Occident nu mai are de multă vreme pentru antichizanţi o consistenţă reală. De fapt, în 476 nu s-a întâmplat nimic altceva decât transmiterea insignelor imperiale de la Roma la Constantinopol. În Italia, ca şi în celelate dioceze occidentale, autoritatea statului roman dispăruse de fapt în urmă cu câteva decenii.

Anii 364 şi 395 au fost şi ei succesiv aduşi în discuţie, considerându-se că sciziunea imperiului roman poate constitui la limită, un moment important în disoluţia statului. Cele mai multe dintre punctele de vedere didactice s-au concentrat asupra anului 395, succesiunea împăratului Theodosius (prin moştenirea Orientului de către Arcadios şi a Occidentului de către Honorius) dobândind o importanţă specială.

Realitatea este însă aceea că, în anul 364, prin cooptarea împăratului Valens în calitate de coleg al fratelui său mai mare, Valentinian, pentru prima oară imperiul va avea doi împăraţi cu autoritate egală şi cu zona de exercitare a acesteia delimitată, unul guvernând Occidentul şi celălalt Orientul.

Spre deosebire de 364, anul 395 va aduce drept unic element de noutate tensionarea relaţiilor între Orient şi Occident, stare conflictuală care va degenera chiar în război în unele momente. Nu este vorba despre formele tradiţionale de război civil pe care statul roman le cunoştea încă din republica târzie ci este vorba despre o nouă formă de ostilitate între două realităţi coerente, statale în devenire, Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Diferenţa sensibilă între această nouă realitate şi confruntarea haotică pentru deţinerea autorităţii asupra întregului imperiu sau numai asupra unor provincii ale acestuia, îi va face pe mulţi istorici să considere anul 395 drept moment esenţial în: a. scindarea imperiului roman şi b. procesul de disoluţie a statului roman în Occident.

Realitatea care premerge acestei schimbari politice este însă una cu mult mai complicată, ţinînd nu numai de evoluţia recentă a Orientului faţă în faţă cu Occidentul, ci şi de fundamentele culturale, instituţionale şi mentale diferite ale celor două părţi ale statului roman.

Şi din această perspectivă, problema sfârşitului Antichităţii a constituit un subiect atractiv încă din Renaştere. Epoca Luminilor care va beneficia de personaje ca Edward Gibbon este cea care va da o nouă consistenţă preocupării mediilor savante pentru „istoria declinului şi a prăbuşirii” statului roman. Pozitivismul veacului al XIX-lea şi succesiunile istoriografice aproape nevrotice ale secolului al XX-lea vor face din istoria antichităţii târzii locul de întâlnire al unor teorii pe cât de diferite pe atât de colorate.

Inventarierea argumentelor crizei statului roman este una extrem de facilă atâta vreme cât ea presupune, în fapt, enumerarea tuturor simptomelor, de la pericol militar, război civil, descompunerea vieţii economice şi a civilizaţiei urbane, prabuşirea sistemului de comunicaţii, până la conflict social, instabilitate publică sau confruntare religioasă.

Statul roman cunoaşte deci, în secolul al IV-lea şi al V-lea, un număr important de „agresiuni”, de la invaziile barbare permanente şi deosebit de consistente (invazii care determină de multe ori chiar şi ruperea unor provincii din conponenţa imperiului), la nenumăratele uzurpări şi la conflictele dintre diversele armate ce susţineau împăraţi concurenţi; de la disfunctionalităţi economice şi monetare pînă la blocarea aproape totală a comunicaţiilor, atît a celor terestre cît şi a celor maritime; de la conflicte sociale tot mai

261

agresive pînă la grave disfunctionalităţi instituţionale, sau pînă la o adevărată blocare a sistemului birocratic imperial ş.a.

Evidenţierea excesivă a unuia sau a altuia dintre aceste argumente va face ca multe dintre teoriile asupra sfarşitului imperiului roman să cadă în derizoriu.

Numai o analiză lucidă şi ponderată a elementelor constitutive ale crizei poate determina o explicaţie articulată a sfîrşitului statului roman în Occident şi a supravieţuirii acestuia în Orient.

În demersul nostru doi paşi ni se par esenţiali: a. o propunere coerentă pentru momentul sfârşitului şi b. posibila recunoaştere a unei singure explicaţii esenţiale a acestui proces. a. Statul roman îşi pierde coerenţa administrativă în cazul totalităţii teritoriilor aflate

formal în obedienţa sa încă din secolul al IV-lea. Prima situaţie flagrantă a desprinderii în fapt de sub autoritatea centrală a unor teritorii o reprezintă constituirea autorităţii gotice a lui Fritigern la sud de Dunăre în anul 376, moment în care putem vorbi despre existenţa unei realităţi politice germane ariene, în interiorul imperiului roman nicean.

În ultimele decenii ale veacului al IV-lea mai ales după bătălia de la Adrianopole, asemenea realităţi se vor multiplica.

La începutul secolului al V-lea însă, tendinţa pierderii unor importante teritorii de sub autoritatea centrală romană va deveni tot mai evidentă. Este vorba, pe de o parte despre zone ce vor intra sub autoritatea unor regi barbari, pe de altă parte despre spaţii care vor evolua către secesionism fără ca în desprinderea acestora să fie implicată infiltratrea unor elemente alogene.

Cazul cel mai elocvent pentru prima categorie îl reprezintă constituirea statului got al lui Athaulf în Aquitania, în anul 418.

Exemplele pentru cea de a doua tendinţă sunt mult mai numeroase în primii ani ai secolului al V-lea. Trebuie evidenţiat exemplul african, tendinţa secesionistă a acestei provincii evidentă încă din secolul al IV-lea, accentuându-se în secolul al V-lea. Cazul lui Heraclian, cel care reuşeşte de fapt să scoată provinciile din nordul Africii de sub autoritatea Romei, este elocvent.

Pe de altă parte, şirul uzurpărilor zonale inaugurate în spaţiul hispano – gallic, de către Magnus Maximus în 383, va fi continuat în secolul al V-lea de către Constantin al III-lea.

Pentru aceeaşi zonă britanno-gallo-hispanică, mişcarea socială şi secesionistă a baccauzilor, sesizată pentru prima dată la sfârşitul secolului al III-lea, cu dezvoltări spectaculoase în secolul al V-lea, reprezintă probabil cel mai evident argument în favoarea teoriei lipsei de autoritate a statului roman în Occident.

b. Criza statului roman în Occident reprezintă fără nici o îndoială rezultatul unor foarte diferite cauze cumulate. Cum am menţionat deja, atenţia excesivă acordată uneia dintre componenetele crizei nu poate decât să denaturaze imaginea ansamblului.

Cu siguranţă, deplasarea către imperiu a populaţiilor germanice în valuri succesive (proces accentuat după jumătatea secolului al III-lea, cu evoluţie sinuoasă în cursul secoleleor al IV-lea şi al V-lea), proces însoţit de certe tendinţe de sedentarizare în locuri, momente şi cu obiective diferite a populaţiilor invadatoare, constituie unul dintre factorii explicativi fundamentali ai crizei statului roman în ultimele sale secole de existenţă.

Barbarizarea societăţii romane nu produce însă numai secesiunea unor zone sau instabilitatea politică şi administrativă a altora. Ea determină uneori concentrarea eforturilor de influenţare a deciziei în interiorul curţii imperiale din partea unor grupuri de comandanţi barbari, fenomen contemporan cu tendinţa certă de segregare pe criterii rasiale, culturale şi regionale în interiorul grupurilor de comandă ale armatei romane. dintre elementele fu ndamentale în explicarea sfârşitului autorităţii romane în Occident. De aici până la absolutizarea şi esenţializarea argumentului barbar este însă un pas important pe care unii istorici l-au făcut, dar pe care noi nu îl considerăm oportun.

262

Există nenumărate alte elemente care au contribuit la disoluţia statului roman. Fenomene sociale majore, disfuncţionalitaţi economice fundamentale, haosul ideologic şi relogios al societăţii romane târzii, neconcordanţele administrative şi dezorganizarea militară a statului roman, ca şi multe alte asemenea elemente, avînd rolul lor în dispariţia statului roman în Occident şi în evoluţia aberantă a statului roman în versiunea sa elenizată în Orient.

De fapt se remarcă în secolele al IV-lea şi al V-lea o relativă stabilitate a provinciilor orientale, spre deosebire de extrem de tumultoasa existenţă a provinciilor occidentale.

Schimbarea esenţială, cea care se face în ultima instanţă responsabilă pentru evoluţia diferită a celor două părţi ale imperiului, ni se pare a se fi produs într-o perioadă foarte clar circumscrisă cronologic: 284-335 d.Hr.

Aceasta este perioada în care valorile fundamentale ale lumii mediteraneene vor suporta o răsturnare iremediabilă.

În secolul al III-lea statul roman funcţiona, încă, în mod esenţial în conformitate cu modelul augustan. Valorile principatului conservaseră mult din spiritul de cetate al instituţiilor republicane.

Complicaţiile succesive pe care lumea romană le va avea de suportat o dată cu sfârşitul epocii de aur a Antoninilor vor face ca, pas cu pas, din punct de vedere instituţional, statul roman să piardă elementele ce dăduseră consistenţa sistemului augustan. Creşterea semnificativă a rolului militar şi social al ordinului ecvestru în epoca Severilor, propoţional cu scăderea importanţei ordinului senatorial, reprezintă un argument al crizei Principatului, criză manifestă deci încă de la sfârşitul secolului al II-lea.

Evident, secolul al III-lea va determina multiplicarea „aberaţiilor” cu care statul augustan are a se confrunta. Haosul deciziei politice, determinat în primul rând de dispariţia ierarhiilor militare tradiţionale, contextul războiului civil generalizat ca şi disfuncţionalităţile de ansamblu ale statului roman vor face ca valorile tradiţionale augustane să se găsească pentru prima oară într-o stare profundă de criză.

Simplificând, putem considera că statul roman, constituit ca o realitate civică, evoluând către imperiu dusese cu el valorile iniţiale ale cetăţii. Schimbarea dimensiunilor şi a structurilor geografice şi demografice ale Romei nu au provocat şi schimbarea mentalităţilor politice fundamentale sau funcţionarea esenţială a instituţiilor statului (republica târzie fiind expresia cea mai concludentă a acestei continuităţi). Inventarea Principatului reprezintă o modalitate extrem de abilă de instituire a unei puteri monarhice fără afectarea violentă a valorilor şi instituţiilor tradiţionale romane. Imperiul timpuriu încearcă conservarea modelului augustan. Treptat însă, alterarea unor instituţii va fi tot mai evidentă, criza secolului al III-lea constituind apogeul acestui proces.

Primele trei secole de istorie imperială romană au reprezentat în mod esenţial o formă de prelungire a valorilor, tradiţiilor şi raporturilor instituţionale şi interumane iniţiale, republicane.

Cetatea supravieţuia în expresia ei esenţială într-o parte sau în alta a imperiului. Bulversarea realităţilor pe care criza secolului al III-lea a determinat-o va pregăti

răsturnarea pe care epoca Diocletian – Constantin o reprezintă. Aparent, reformele anilor 284-335 constituie o încercare izbutită de prelungire a

existenţei statului roman. Reaşezarea administrativă şi reorganizarea militară, reformele cu caracter economic social sau fiscal, chiar şi implicarea în conflictele religioase par a fi avut în cazul ambilor împăraţi un unic scop – salvarea statului roman.

Este adevărat că ansamblul acestor reforme, multe dintre ele greu de atribuit unui a sau altuia dintre protagonişti, vizează de fapt înlăturarea tuturor argumentelor conjuncturale care făcuseră posibil haosul secolului al III-lea.

Esenţială este, însă, schimbarea consistenţei autorităţii imperiale pe care epoca lui Diocletian şi a lui Constantin o aduce. Argumentul cel mai vizibil este cel comportamental; salutul persoanei imperiale nu mai este unul obişnuit, acordat unui alt cetăţean roman, ci, încă

263

în vremea lui Diocletian, curtea instaurează moda orientală a prosternării în faţa personajului imperial, definitiv şi nu accidental, asa cum incercase de pilda Caligula.

Diocletian păstrează, însă, distincţia dintre persoana împăratului şi calitatea imperială. Cazul cel mai concludent este cel al retragerii lui Diocletian, în mai 305, moment în care în mod formal împăratul redevine un simplu particular.

Constantin merge însă cu mult mai departe. În vremea sa persoana împăratului devine sacră. Un argument elocvent îl reprezintă şi translatarea tot mai vizibilă a autorităţii de la personaje cu atribuţii în administrarea statului roman către personaje ale căror obligaţii sunt legate de existenţa cotidiană a împăratului.

Semnificaţia acestei răsturnări este fundamentală. După mai bine de trei secole de existenţă monarhică, statul roman pierde definitiv ultimele reminiscenţe ale coeziunii şi egalitarismului civic. Cetatea ca modalitate de agregare a grupurilor umane şi valorile ei fundamentale sunt astfel înlocuite de perspectiva excesiv ierarhică pe care Diocletian şi Constantinienii o vor consacra definitiv.

Orientul şi valorile sale înlocuiau tradiţiile civice ale spaţiului greco – roman, o dată cu aceasta producându-se şi procesul ireversibil al disoluţiei statului roman în diocezele occidentale.

În Occident această nouă formulă va supravieţui, deci, cu greu şi pentru puţină vreme. În Orient, ea va funcţiona încă o mie de ani, în primul rând datorită adaptării rapide a instituţiilor romane la tradiţiile comportamentale ale acestei lumi. Orientul invinsese Occidentul.

14. CIVILIZAŢIA ROMANĂ Istoria romană reprezintă istoria unei cetăţi, care în decursul a circa şapte secole s-a

extins de la nivelul unei mărunte aşezări din Latium, până la dimensiunile unui imperiu care cuprindea întreg spaţiul mediteraneean. În tot acest răstimp, Roma a preluat de la populaţiile cu care a intrat în contact o serie de tehnici şi abilităţi culturale, pe care le-a adaptat şi transformat. Din acest punct de vedere, istoria civilizaţiei edificate de Roma reprezintă istoria transformării cetăţii, dintr-una cu un pronunţat caracter rural, într-un stat teritorial care a reuşit, prin intermediul împrumuturilor culturale şi a sincretismului religios pe care l-a practicat, să topească, precum într-un creuzet, influenţele străine, scoţând la iveală o civilizaţie mixtă, greco-romană, ale cărei trăsături vor sta la baza celei moderne.

Dacă influenţele venite din lumea greco-orientală s-au manifestat mai ales în planul culturii scrise şi a artelor vizuale, romanii au oferit, la rândul lor, lumii antice, o organizare politico-administrativă fără egal. Talentul lor se manifestă cu precădere în urbanizarea şi organizarea Occidentului cucerit, acolo unde grecii creaseră doar mici insule de civilizaţie într-o mare barbară, prin intermediul coloniilor. În plan cultural, influenţa romană se manifestă (şi acesta considerăm a fi cel mai important fapt) prin impunerea limbii latine în teritoriile cucerite, ceea ce va duce, în teritorii precum Hispania, Gallia sau Dacia, la o romanizare durabilă şi corolarul acesteia, apariţia limbilor şi a popoarelor neolatine. Talentul lor se manifestă şi în plan spiritual, acolo unde, prin intermediul sicretismului religios şi al fenomenului cunoscut sub denumirea de interpretatio Romana au fost adoptate şi adapatate divinităţi ale populaţiilor locale, cu ar fi Apollo Grannus în Gallia, Hercules Gaditanul (Hispania) sau Diana-Bendis în spaţiul trac, ca să dăm doar câteva exemple. Din acest punct de vedere, deplasările de populaţie (atât militare, prin deplasarea unităţilor militare în zone depărtate de aria de origine a recruţilor, cât şi civile – coloniştii) au dus, în principal, la o relativă omogenizare din punct de vedere lingvistic şi cultural a imperiului.

O altă caracteristică a civilizaţiei romane este reprezentată de bilingvismul din cadrul imperiului. Dacă în Occident, limba latină este cea folosită cu precădere, în Orient, moştenirea

264

greacă din epoca elenistică s-a dovedit a fi prea stabilă pentru a lăsa loc latinei. Astfel, în Orient, limba folosită este greaca, cu toate că în administraţie şi în armată, este utilizată limba oficială, latina. Acest bilingvism este identificabil şi în plan geografic: Mediterana este separată din acest punct de vedere în două jumătăţi relativ egale, frontiera dintre latină şi greacă fiind trasată, pornind din Africa de Nord, undeva la limita vestică a provinciei Cyrenaica, apoi, la nord, de aşa-numita linie Jireček-Skok (în Peninsula Balcanică). În conformitate cu aceasta, între sudul actualei Albanii, trecând prin sudul Bulgariei şi apoi spre nord, dar lăsând la o parte porţiunea litoralului de la Marea Meagră, până la Gurile Dunării, avem de-a face, la nord, cu folosirea cu precădere a limbii latine, iar la sud şi est, de cea a limbii greceşti. „Linia” a subzistat până în secolul al VII-lea d.Hr., când invaziile salve în Balcani au determinat refugierea populaţiei tracice, vorbitoare de latină, în zonele muntoase sau trecerea ei la nord de Dunăre, astfel întărind romanitatea nord-dunăreană. În Balcani, consecinţa majoră a respectivelor invazii a fost slavizarea zonei, mai rămânând doar „pungi” de latinitate în interiorul muntos, ca în cazul aromânilor, macedoromânilor şi istro-românilor.

În plan vertical (din punct de vedere social), se poate constata, în contextul extinderii statului roman în epoca republicană, o treptată elenizare a aristocraţiei romane. Mai ales după implicarea în Grecia, în contextul războaielor macedonene (215-205; 200-197; 171-168 î.Hr.), elita romană ajunge să fie tot mai profund afectată de contactul cu elenismul, preluând tehnici şi artefacte din lumea greacă. Din acest punct de vedere, Horatius, marele poet latin, avea dreptate atunci când scria: „Graecia capta ferum uictorem cepit et artes/ intulit agresti Latio” („Grecia învinsă şi-a învins la rândul său barbarul învingător şi a adus civilizaţia în necioplitul Latium”: Ep., II, 1, 156). În aceeaşi ordine de idei, influenţa greacă (şi aici avem în vedere mai ales influenţa de epocă elenistică) se manifestă cu precădere la nivelul elitei. În cadrul competiţiei politice de la Roma, posesia sau non-posesia „elenităţii” (a tehnicilor precum discursul politic, folosirea limbii greceşti, a bunurilor de lux provenind din spaţiul elenistic) reprezintă, către sfârşitul Republicii, un element determinant. Chiar dacă mai există romani „arhaizanţi”, precum Cato cel Bătrân, care a încercat revigorarea vechilor idealuri romane, reprezentate de ataşamentul faţă de spaţiul rural şi respectarea tradiţiilor, aceştia sunt mai degrabă o anomalie decât norma. Chiar şi Cato, ne relatează Plutarh, către sfârşitul vieţii s-a declarat învins şi s-a apucat să înveţe limba latină (Plutarh, Cato Maior, 2).

Pornind de la nivelul elitei romane, elenismul se răspândeşte în întreaga Romă: teatrul, de exemplu, preia din plin modele, subiecte şi tipuri provenind din lumea greacă. Apoi, discursul politic, folosit de către membrii elitei în cadrul luptei pentru putere, reprezintă o tehnică extrem de eficientă atunci când e vorba de dominarea vieţii publice. Afluenţa de sclavi greci (pedagogi, în special, care aveau o mare căutare la Roma), dar şi oameni liberi provenind din spaţiul elenistic, va aduce la Roma şi moravuri provenind din Orient – gustul pentru lux, pentru atletism, pentru teatru sau vânătoare, „sportul regal” prin excelenţă, dar şi corolarul acestora, în percepţia romanilor tradiţionalişti – pervertirea vechilor mores, prin folosirea discursului politic şi a corupţiei electorale ca arme politice, ca şi „desfrânarea” (conform vechilor standarde romane) în viaţa privată.

Se întâmplă astfel un fenomen interesant: dacă Roma a ajuns stăpâna Orientului (şi a lumii elenistice), în plan politic, în schimb, moravurile şi cultura greco-orientală a cucerit Roma.

265

a. Cultura latină, de la originile Romei până la sfârşitul celui de-al doilea război punic (753-241 î.Hr.). În planul culturii scrise, primul text păstrat în limba latină este o inscripţie de pe fibula de

la Praeneste (c. 600 î.Hr., cu textul: Manios: med: fhe fhaked: Numasioi – „m-a făcut Manio pentru Munasio”), text discutabil, care a suscitat în istoriografia modernă o serie de discuţii, mergând până la negarea autenticităţii respectivei piese. Lăsând la o parte discuţiile referitoare la datarea şi autenticitatea acestei piese, alfabetul latin reprezintă un import şi, totodată, o adaptare a celui grec, preluat pe filieră etruscă, cel mai probabil înainte de 600 î.Hr.

În perioada arhaică (21 aprilie 753, data tradiţională a întemeierii Romei – 241 î.Hr.), cultura scrisă şi în special literatura au cunoscut o dezvoltare lentă. Este perioada în care au fost elaborate poezii cu caracter religios: Cântecul Salienilor, Cântecul Fraţilor Arvali, „prezicerile fraţilor Marcius”, elogii cu caracter funebru, inscripţii triumfale, puse de către comandanţii militari victorioşi pe Capitoliu, sau inscripţii funerare.

Aceeaşi perioadă a fost martora şi elaborării primelor legi scrise de la Roma – Legile celor XII table (în 451/450 î.Hr.), de altfel singurul document păstrat în domeniul jurisprudenţei pentru această perioadă, domeniu în care romanii au excelat. Spre sfârşitul perioadei, avem de-a face cu o creştere treptată a influenţei elene la Roma, manifestă în folosirea, de exemplu, a discursului politic, consecinţă a implicării Romei în cucerirea Italiei de Sud (cunoscută şi sub numele de Grecia Mare).

b. Perioada contactului cu elenismul (241-133 î.Hr.). Creşterea influenţei greceşti la Roma, datorată în principal expansiunii romane, mai

întâi în Italia de Sud, apoi în Orientul regatelor elenistice, a dus la o adevărată explozie în cultura epocii. Atât în planul culturii scrise, cât şi în cel al artei şi arhitecturii, importurile din lumea greco-orientală duc la transformarea mentalităţilor. Folosite ca obiecte de prestigiu,

bunurile provenite din spaţiul elenistic (obiecte de artă, dar şi discipline precum educaţia de tip hellen, retorica, filosofia sau poezia) ajung a face parte din arsenalul nobililor romani în cadrul competiţiei pentru câştigarea puterii. Se remarcă, în acest context, constituirea „cercului Scipionilor”, grupat în jurul lui Scipio Aemilianus, ai cărui membri, după terminarea îndatoririlor publice de peste zi, seara, se destindeau discutând filosofie, citind din poeţii greci sau făcând aprecieri la adresa operelor artistice şi literare ale culturii greceşti. Influenţa acestui „cerc” literar s-a etxtins treptat în domeniul moravurilor, transformând profund mentalul membrilor elitei.

Pe de altă parte, opoziţia la penetrarea culturii greceşti în mediile romane, percepută ca un pericol la adresa vechilor mores, este reprezentată de austerul M. Porcius Cato, care a iniţiat o serie de măsuri pentru stoparea influenţei elene la nivelul mentalităţilor şi revenirea la vechile tradiţii, precum interzicerea Bacchanalelor (187 î.Hr.), măsurile împotriva luxului şi expulzarea filosofilor şi oratorilor străini din Roma (ambele în 161 î.Hr.) şi retrimiterea ambasadorilor atenieni în patrie (156 î.Hr.). Cu toate aceste măsuri dure, influenţa greacă la Roma a cunoscut o curbă ascendentă.

În planul culturii scrise, Livius Andronicus a introdus la Roma genurile literare ale epopeii şi dramei, a căror perfecţionare a fost continuată de către Ennius (a redactat tragedia Ambracia şi, în domeniul istoriei, Annales). Acesta, tratând subiecte romane, a imitat procedeele literare greceşti, încercând astfel ridicarea operelor artistice la o valoare reală.

În domeniul istoriei, asistăm la apariţia analiştilor, care redactează lucrări concepute în spirit patriotic. Dintre aceştia, cei mai de seamă au fost Fabius Pictor, Postumius Albinus, Coelius Antipater, Cornelius Sisenna. Chiar dacă lucrările lor reprezintă doar simple înregistrări de evenimente, totuşi, opera lor marchează pasul necesar spre istoria unui Titus

266

Livius, Tacitus sau Sallustius. În domeniul retoricii, tehnica discursului politic a cunoscut un mare succes. Preluând,

de regulă, cuvânt cu cuvânt exemplul grec, retorica latină este total dependentă de cea greacă, de la care a împrumutat vocabularul tehnic, transpus în latină, termenii tehnici, de exemplu, fiind transcrişi pur şi simplu în alfabetul latin. Se remarcă, de asemenea, deschiderea a numeroase şcoli de retorică la Roma, pentru început în limba greacă. Dintre reprezentanţii notabili ai retoricii latine în această perioadă, sunt de menţionat Marcus Antonius şi Licinius Crassus, ale căror discursuri îl anunţă deja pe Cicero, cel mai strălucit reprezentant al genului.

Perioada Republicii târzii a fost marcată în principal de războaiele civile, care au adus în prim plan figuri politice proeminente, precum cele ale fraţilor Gracchi, Marius şi Sulla, Pompei şi Caesar, Marcus Antonius şi Octavian. În plan mental, perioada este dominată de infuzia masivă de culte provenind din Orient, acum fiind introduse la Roma culte precum cel al Cybelei, al lui Mithras sau al Isidei. Pe de altă parte, în sânul elitei romane îşi face tot mai mult loc ideea că filosofia este „religia” lor, în timp ce religia propriu-zisă este în fapt bună doar pentru popor. Tot acum, curente filosofice precum stoicismul, epicureismul sau platonismul câştigă tot mai mult teren la nivelul elitei educate.

Paradoxal, războaiele civile au dus la o înflorire culturală fără precedent. Retorica latină cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă, atingând în opera lui M. Tullius Cicero culmi nebănuite. Respectivul autor a studiat iniţial retorica cu Marcus Antonius şi Licinius Crassus, iar filosofia cu epicureul Phaedrus, stoicul Diodotus şi academicul Philo. A început să pledeze ca avocat încă de la 20 de ani, primul său discurs (păstrat) fiind elaborat în 81 î.Hr., Pro P. Quinctio. Primul discurs cu caracter politic a fost rostit de către Cicero în anul 66 î.Hr., în favoarea lui Cn. Pompeius (De imperio consulari Cn. Pompeii, cunoscut şi sub denumirea Pro lege Manilia), în care a sprijinit propunerea lui Manilius, tribun al plebei, de a i se acorda lui Pompei comanda în războiul împotriva lui Mithridates al VI-lea. De asemenea, cu totul remarcabile sunt celebrele Catilinare (63 î.Hr.), în care autorul a revelat senatului planurile lui Catilina şi ale conspiratorilor săi. După asasinarea lui Caesar, în 44 î.Hr., în tabăra senatorială fiind, a elaborat Philippicae (Filipicele), discursuri redactate după exemplul celor ale lui Demosthenes împotriva regelui Filip al II-lea al Macedoniei. De această dată, discursurile (4 la număr) sunt îndreptate împotriva lui Marcus Antonius, consul în anul 44 î.Hr. şi care încerca să preia moştenirea lui Caesar.

În total, Cicero a compus circa 106 discursuri, din care s-au păstrat 58, unele fragmentar. Dintre ele, în planul didacticii retoricii, se remarcă Orator ad Marcum Brutum, în care autorul trasează caracteristicile oratorului ideal, cel care se poate adapta tuturor circumstanţelor. În Brutus, Cicero tratează istoria retoricii romane, în vreme ce în De oratore libri tres discută principalele probleme ale artei retoricii, de la Cato Maior până în vremea sa. Pentru Cicero, retorica a luat naştere din elocvenţă, iar pentru a fi un bun orator, trebuia să dispui de o bună cultură generală umanistă (filosofie, drept, literatură, istorie, arta guvernării, cunoaşterea instituţiilor şi legilor, stăpânirea artei militare etc.).

Însă Cicero s-a remarcat şi prin opera sa filosofică. Dintre lucrările mai importante, un loc de frunte îl ocupă De republica, compusă în 6 cărţi, din care s-au păstrat trei; De natura deorum libri tres, în care discută natura divinităţilor; De legibus; De officiis libri tres. Din De republica, transpare faptul că pentru retorul latin, cea mai bună formă de guvernare o reprezintă îmbinarea între monarhie, regimul aristocratic şi democraţie, după cum de altfel îşi reprezenta şi Polybios (Istorii, VI, 18) „constituţia” romană, având dreptatea ca factor de stabilitate. Din lectura operei filosofice a lui Cicero se poate remarca înclinaţia autorului către academism, în ceea ce priveşte teoria cunoaşterii, influenţa lui Platon în privinţa teoriei statului ideal şi a organiării acestuia (prezentă mai ales în De republica) şi a curentului stoic în ceea ce priveşte metafizica şi morala. Pentru a-şi argumenta teoriile, Cicero foloseşte dialogul, anecdota, citatele şi digresiunile, redactându-şi lucrările într-un stil cât mai ferit de neologismele greceşti, atât de la modă în vremea sa.

267

Acelaşi autor a lăsat şi o bogată corespondenţă, compusă din Epistularum ad Atticum libri XVI (pentru perioada 68-43 î.Hr.) şi Epistulae ad familiares (62- 43 î.Hr.), Epistularum ad Quintum fratrem libri III (60-54 î.Hr.), Epistularum ad Brutum libri II (43 î.Hr.). Corespondenţa lui Cicero întregeşte imaginea asupra epocii în care acesta a trăit, atât de bogată în evenimente.

În domeniul istoriei, cel mai important reprezentant al genului este chiar unul dintre protagoniştii războaielor civile, C. Iulius Caesar. Prin cele două lucrări ale sale, Commentarii de bello Gallico şi Commentarii de bello civile, el inaugurează în istoriografia latină genul memorialistic. Se poate observa în lucrările sale că, sub aparenţa unei false obiectivităţi, în fapt autorul deformează realitatea, construind o imagine asupra cuceririi Galliei şi apoi a războiului cu Pompei menită să-l pună în valoare chiar pe Caesar. Cu toate acestea, el oferă informaţii preţioase cu privire la populaţiile supuse şi la desfăşurarea campaniilor de cucerire a spaţiului gallic. Cu privire la relatarea asupra războiului civil, se poate mai ales observa stilul propagandistic în care a fost redactată lucrarea. Însă, un interes deosebit a prezentat descrierea războiului civil în plan militar, o serie de mari generali ai epocii moderne, precum, de exemplu, Napoleon Bonaparte, aplecându-se asupra ei.

În domeniul poeziei, acum se remarcă Lucretius, unul dintre cei mai de seamă poeţi latini, reprezentant al poeziei didactice, şi Catullus, creator de poezii cu caracter erotic şi de epigrame, ca şi al micii epopei cu subiect mitologic. Dintre ei, Lucretius a redactat un poem, intitulat De rerum natura, în şase cărţi, în care face apologia filosofiei lui Epicur. Poemul a rămas neterminat, iar ideile esenţiale care se desprind din el ar fi următoarele: nimic nu se naşte din nimic, la baza lucrurilor stând atomii (interesant este faptul că poetul nu foloseşte neologismul grec atomos, preferând o exprimare latină: prima elementa, genitalia corpora), numărul lor fiind infinit. În aceeaşi ordine de idei, Lucretius foloseşte un stil arhaic, folosind comparaţii cu tablouri din natură pentru a-şi argumenta teoria privind fixitatea legilor naturii.

c. Perioada de apogeu a literaturii latine (44 î.Hr.-14 d.Hr.) Epoca are ca principale evenimente în plan politic constituirea (43 î.Hr.) şi

ascensiunea celui de-al doilea triumvirat, războiul civil dintre Octavian şi Marcus Antonius (31 î.Hr.), instituirea Principatului (27 î.Hr.) şi domnia lui Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.).

În plan cultural, ea reprezintă perioada de apogeu a culturii latine. Un Sallustius, Titus Livius (istorie), Vergilius, Ovidius, Horatius, Tibullus şi Propertius (poezie) şi-au dat întreaga măsură a talentului lor.

Aceeaşi perioadă a fost martora constituirii cercului lui Maecenas, apropiat al lui Augustus, alături de care au mai funcţionat şi cele organizate de Messala Corvinus sau Asinius Pollio. Ultimul personaj menţionat este cunoscut şi pentru înfiinţarea primei biblioteci publice de la Roma, contribuind astfel în mod semnificativ la lărgirea ariei publicului cultivat.

Odată cu instituirea regimului augustan, literaţii aparţinând cercului lui Macenas au fost înrolaţi, s-ar putea spune, în slujba noului stăpân al statului. Titus Livius, Vergilius sau Horatius se remarcă prin faptul că în operele lor glorifică, direct sau în mod voalat, noul regim.

O altă caracteristică a perioadei este dată de conştientizarea faptul că Roma a devenit stăpâna lumii cunoscute (orbis terrarum). Acum se simte nevoia şi legitimării acestei stăpâniri. Şi cum altfel decât prin intermediul literaturii şi artei se putea ajunge la această legitimare? Întreaga cultură a perioadei este, în consecinţă, pusă în slujba acestui deziderat. Astfel, prin intermediul literaturii şi istoriei, Roma îşi construieşte o origine ilustră, pornind chiar de la neamul troienilor cântaţi în Iliada lui Homer. Sau, chiar şi mai nobilă, pentru că gemenii Romulus şi Remus, în legendele despre fondarea Romei, au fost concepuţi de către vestala Rhea Silvia cu însuşi zeul războiului, Marte.

Acest impuls l-a împins pe Vergilius să realizeze o continuare a poemelor homerice, Aeneis (Eneida). Rămasă neterminată, Eneida (epopee în 12 cânturi) a fost concepută probabil

268

chiar la îndemnul lui Augustus. Opera, monument propagandistic în fapt, cântă grandoarea, dar şi originea ilustră a romanilor, descriind rătăcirile lui Aeneas şi ale tovarăşilor săi, până la sosirea în Italia, ca şi luptele duse cu populaţiile italice, până la cucerirea lor. Lucrarea face aluzie la mitul eroului fondator, promovat de altfel şi de către Augustus în mediile politice. La fel ca fondatorii legendari ai Romei, Aeneas şi mai apoi Romulus, şi Augustus pretinde că este un nou întemeietor. Aceasta, pentru că, prin readucerea păcii în cetate, prin oprirea războaielor civile şi reintroducerea concordiei între cetăţeni, fondatorul Principatului consideră că are tot dreptul de a fi proclamat ca noul întemeietor al Romei. Şi o proclamă, de altfel, prin intermediul literaţilor. Într-o altă lucrare a lui Vergilius, Bucolica, se celebrează la un moment dat venirea apropiată a unui copil, care va aduce secolul de aur, numen saeculum, pe pământ. De altfel, toate lucrările elaborate de către Vergilius au un mesaj anume: dacă în Aeneis, mitul fondării Romei şi modelul eroului fondator ies în evidenţă, în Bucolica şi Georgica, se face apel la revenirea la vechile mores ale romanilor. Glorificarea vieţii la ţară şi prezentarea sa idealizată reprezintă motivele centrale din ultimele două lucrări. Aceasta, şi pentru că o parte a „programului politic” augustan era reprezentată de revigorarea vechilor tradiţii romane, între care un loc central îl ocupa revenirea la valorile rustice. Modelul soldatului-ţăran, de epocă republicană, a fost de altfel promovat cu asiduitate în vremea stăpânirii lui Augustus. Respectivul model se leagă şi de concepţia romană asupra cetăţeanului şi rolului său în societate: individ care-şi lucrează cu braţele proprii pământul, care aleargă în sprijinul patriei sale la nevoie, nededat luxului adus din Orientul decăzut. Bineînţeles, aceste motive erau pur propagandistice, folosite de către fondatorul Principatului pentru a-şi argumenta afirmaţia de restaurare a Repuiblicii.

O operă de propagandă similară realizează şi istoricul Titus Livius, şi el apropiat al lui Maecenas, în lucrarea sa monumentală, Ab Urbe condita. Scopul operei liviene este realizarea unei istorii a statului roman, pornind de la legendarul său fondator, Romulus, şi până la instituirea domniei lui Augustus. Lucrarea, elaborată în 142 de cărţi, dar nepăstrată integral, narează creşterea treptată a puterii statului roman prin cucerirea populaţiilor vecine, dar şi conflictele existente la Roma. Se poate observa împrumutul din istoriografia greacă, de exemplu, a tehnicii discursului inventat şi atribuit unor personaje de seamă din trecut. Tehnica este folosită pentru a accentua fie opiniile politice ale unor fruntaşi ai vieţii publice, fie pentru a argumenta şi accentua, de exemplu, rolul pe care concordia din sânul societăţii romane l-a jucat în cadrul expansiunii. De asemenea, se pare că anumite evenimente, ca de exemplu reforma lui Servius Tullius, sau instituirea Republicii, sunt „aranjate” în aşa fel încât să corespundă unor evenimente din lumea greacă: fie reformele lui Solon de la Atena (în cazul reformei lui Servius Tullius), fie reformele lui Cleisthenes, având ca finalitate democratizarea Atenei (în cazul instituirii Republicii).

Privind în opera liviană, frapează accentul pus pe concordia, valoare fundamentală, în concepţia autorului, pentru chiar existenţa statului. Căci romanii, după părerea lui Titus Livius, au fost permanent ameninţaţi de duşmani din exterior; în consecinţă, unitatea poporului era esenţială pentru chiar existenţa statului. Se remarcăm în aceeaşi ordine de idei, persistenţa conceptului de bellum iustum, război drept, de apărare a cetăţii. Din această perspectivă, romanii nu au fost niciodată agresori, ei doar apărându-se în faţa pericolelor externe care ameninţau cetatea. Chiar dacă, teoretic, Titus Livius redactează o istorie, o relatare a trecutului glorios al Romei, se poate observa în lucrarea sa accentul pus pe valorile morale morale ale înaintaşilor, care le-au permis acestora edificarea Republicii. În aceeaşi ordine de idei, lucrarea are câteva direcţii de dezvoltare: în primul rând, structura este circulară, pornind de la fondatorul legendar al Romei, ea se sfârşeşte cu relatarea despre Augustus, al doilea intemeietor al statului. Apoi, accentul pus pe valorile morale din trecut este, la fel ca la Vergilius, strâns legat de promovarea de către Augustus a tradiţionalismului, ca şi, de altfel, necesitatea concordiei în cadrul societăţii, reinstituită de către fondatorul Principatului.

269

Sallustius, prin lucrările sale, Despre conjuraţia lui Catilina şi Despre războiul cu Iugurtha, ne informează despre perioada de sfârşit a Republicii. Participant direct la evenimentele din perioada 52-44 î.Hr., după asasinarea lui Caesar, s-a retras din viaţa publică. Lucrarea care tratează despre conjuraţia lui Catilina (din 63 î.Hr.) are drept scop principal readucerea în atenţia contemporanilor a evenimentului. Sallustius foloseşte cu multă abilitate sursele, scopul fiind nu exactitatea cronologică, ci explicaţia filosofică. Ca şi în Despre războiul cu Iugurtha, cauza esenţială şi firul conducător al lucrării sunt reprezentate de decăderea moravurilor. Decăderea moravurilor, corupţia şi mita reprezintă cauzele care au dus, în cele din urmă, la posibilitatea ca un regişor numid (în cazul lui Iugurtha) să pună în pericol stabilitatea statului roman vreme de 6 ani (111-105 î.Hr.). Aceeaşi corupţie a avut drept produs, în concepţia lui Sallustius, apariţia lui Catilina, om politic care a iniţiat o conspiraţie ce viza uciderea contracandidaţilor săi la consulat şi incendierea Romei, în final deci, preluarea puterii. Conspiraţia a fost descoperită şi Catilina a căzut în luptă cu armata trimisă împotriva sa, în 62 î.Hr., lângă Pistoria în Etruria.

Ce se poate remarca în opera sallustiană este rechizitoriul făcut partidei senatoriale, pe care autorul l-a realizat cu abilitate, prin distorsionarea subtilă a adevărului, prin trecerea sub tăcere a unor amănunte sau prin folosirea unor anumite epitete. De asemenea, se poate observa simpatia lui Sallustius pentru Caesar, de exemplu, Cicero, adevăratul salvator al statului în vremea conjuraţiei lui Catilina, fiind pus într-un con de umbră.

Revenind la poeţii perioadei, Horatius a redactat o serie de poezii: Satire, Epode, Ode, Epistole, Carmen saeculare. Aparţinând şi el cercului lui Maecenas, de bună seamă şi poeziile sale sunt îndreptate spre glorificarea epocii augustane şi a fondatorului acesteia.

Ovidius, prin Metamorfozele sale, prin Tristia, Amores, Ars Amandi şi Pontica, rămâne, după dispariţia pleiadei de poeţi din era lui Augustus (Vergilius, Horatius şi Propertius), cel mai mare poet de la Roma. Poezia de dragoste promovată de către Ovidius contravenea însă încercării lui Augustus de a revigora vechile tradiţii. Aceasta, ca şi comportamentul libertin de care a fost acuzat, i-au adus poetului exilul la Tomis. De acolo datează Tristia şi Ponticele, în care descrie, cu tristeţe şi nostalgie după plaiurile însorite ale Italiei, viaţa într-o cetate de la marginea imperiului. Prin amplitudinea operei sale poetice, Ovidius rămâne corespondentul lui Cicero în domeniul poeziei.

d. Literatura în epoca principatului (14-284 d.Hr.). În această perioadă, regimul imperial s-a consolidat sub împăraţii celor patru dinastii:

Iulia Claudia (14-68), Flavia (69-96), Antoninii (97-192) şi Severii (193-235). Perioada reprezintă atât apogeul păcii romane (pax Romana), în vremea Antoninilor, cât şi începutul crizei, numită în genere a secolului al III-lea, dar care îşi are începutul încă din vremea lui Marcus Aurelius (161-180), odată cu invaziile quazilor şi marcomanilor.

Aceeaşi perioadă a fost martora creşterii permanente a autorităţii imperiale, având drept corolar servilismul tot mai accentuat al membrilor clasei politice faţă de deţinătorul puterii. În plan cultural, se remarcă tot mai pregnanta îmbinare între cultura latină şi cea greco-orientală, ultima dobândind un ascendent tot mai mare. Sistemul educaţiei de tip grec a câştigat teren în mod decisiv, cunoaşterea şi folosirea limbii greceşti reprezentând, s-ar putea spune, o obligaţie pentru membrii elitelor, fie ele centrale sau locale. Pentru epoca Principatului, influenţa greacă este perceptibilă mai ales la nivelul puterii imperiale, care treptat se elenizează. Preluarea unor simboluri ale puterii provenind din lumea elenistică, folosirea în titulatură a unor cognomina şi epitete care atestă superioritatea – şi chiar sacralitatea – deţinătorului puterii marchează încercările împăraţilor perioadei de a fi tot mai mult percepuţi ca monarhi de tip elenistic. La aceasta contribuie şi literaţii perioadei, între aceştia un rol extrem de important avându-l Plinius cel Tânăr, autor al unui Panegiric către Traian, în care împăratul este în mod clar identificat cu proiecţia lui Iupiter în lumea terestră.

270

Genul panegiricului, discurs laudativ la adresa împăratului, va face de altfel carieră în antichitatea târzie, fiind folosit pentru obţinerea atât a unor avantaje personale de către autor, dar şi pentru oferirea, de exemplu, a unor facilităţi pentru oraşul din care provine respectivul autor.

În domeniul istoriei, epoca Principatului a oferit posterităţii operele lui Tacitus şi Suetonius. Aceştia crează istorie din perspectiva ordinului senatorial, imaginea asupra regimului imperial fiind una vădit părtinitoare: împăraţii care respectă instituţia senatului sunt descrişi ca „împăraţi buni”, în vreme ce împăraţi precum Caligula, Nero sau Domiţian sunt zugrăviţi în culori negre, datorită încercărilor acestora de a întări autoritatea imperială în detrimentul senatului.

În ceea ce-l priveşte pe Tacitus, acesta făcea parte din nobilimea gallo-romană, având un cursus honorum obişnuit în acea epocă, care a culminat cu deţinerea magistraturii consulare în anul 97 d.Hr. A redactat o serie de lucrări: Annales, Historiae, Dialogul despre oratori, Viaţa lui Agricola şi Germania. Dintre acestea, vor fi discutate mai jos Annales şi Historiae.

Annales au fost redactate, după cum ne informează autorul, sine ira et studio („fără ură şi fără părtinire”: Ann., I, 1) şi reprezintă lucrarea de maturitate a lui Tacitus. Pentru el, forma de guvernare monarhică era inevitabilă, însă, aparţinând ordinului senatorial, are păreri diferite cu privire la guvernarea unuia sau altuia dintre monarhi. Analizând Annales, se poate observa că autorul a fost indignat de laşitatea şi servilismul dovedite de aristocraţia senatorială, de cruzimea şi „beţia puterii” la care ajunseseră unii împăraţi, ca şi de indiferenţa plebei. Simpatia lui, după cum transpare din lucrare, se îndreaptă spre acei membri ai aristocraţiei senatoriale care încă mai practică, în viaţa particulară, vechile virtuţi romane, între care la loc de cinste se găseşte austeritatea. Aceştia sunt însă relativ puţini, marea majoritate a senatorilor complăcându-se în adularea şi încurajarea persoanei imperiale spre un comportament autoritar. De altfel, după instituirea regimului augustan, membrii senatului promovează (s-ar putea spune cu succes şi asiduitate) noi valori comportamentale, între care se remarcă quies şi mediocritas. Ei ies în evidenţă doar atunci când servilismul unora trece dincolo de limite, sau în cazul în care, după cum se menţiona mai sus, avem de-a face cu personalităţi puternice, ca în cazul lui Paetus Thrasea.

Arta literară a lui Tacitus constă în a prezenta astfel de tipuri umane, aparţinând unei realităţi vii, prin intermediul nu numai al expunerii seci a faptelor şi evenimentelor, aşa cum ne-ar lăsa să înţelegem titlul lucrării, ci şi prin creionarea portretelor unor personaje, folosirea dialogului ca tehnică literară (de regulă, dialoguri inventate, tehnică preluată din mediile greceşti), sau accentuarea cu bună ştiinţă a imaginii anumitor evenimente sau personalităţi.

La fel ca în Annales, şi în Historiae (Istorii), Tacitus dă dovada talentului său scriitoricesc. Lucrarea, rămasă neterminată, cuprinde perioada ianuarie-iunie 69 d.Hr., lucrarea întrerupându-se la relatarea revoltei batavului Civilis din Gallia. Opera avea probabil 14 cărţi, din care ne-au parvenit primele patru şi începutul celei de-a cincea. Pentru Tacitus, istoria este de fapt literatură, în sensul că ea presupune stil şi compoziţie. De asemenea, pentru autorul de factură senatorială, istoricul trebuie să dea dovadă de imparţialitate, acordând în acest sens o mare importanţă informaţiei istorice. În acest sens, sunt cercetate toate izvoarele pentru epoca descrisă – lucrări ale altor istorici, documente oficiale sau martori oculari.

În ambele lucrări, Tacitus îşi dezvăluie calităţile sale de istoric. Astfel, îşi concepe opera ca un tratat asupra justiţiei şi moralei, pentru că faptele condamnabile, dar şi cele lăudabile, să rămână în memoria posterităţii: primele, pentru a fi înfierate, ultimele, pentru a fi amintite şi urmate. Din lucrările lui Tacitus transpar şi ideile sale privind forma de guvernare. Plecând de la formula lui Cicero, în conformitate cu care statul ideal reprezintă îmbinarea a trei forme de guvernare – monarhia, aristocraţia şi democraţia – temperate de dreptate, Tacitus ajunge la concluzia că forma de guvernare republicană nu mai e viabilă. Însă, pentru el, principatul, chiar dacă era inevitabil, totuşi trebuie îmbinat cu libertatea, aşa cum este în timpul lui Nerva (Agricola, 3). Autorul este convins că vechile instituţii republicane nu mai pot asigura conducerea statului, principatul reprezentând o garanţie a păcii interne.

271

Ca şi pentru alţi istorici latini, şi pentru Tacitus, istoria are valori morale. Adică, este relatată pentru a judeca oamenii trecutului şi a învăţa din greşelile acestora. Procedeul său favorit este reprezentat, în aceeaşi ordine de idei, de analiza morală. Astfel, istoricul descrie pasiunile personajelor sale, ca şi motivele interioare care-i împing la acţiune. Procedeul pare a fi împrumutat de la Sallustius, prin precizia cu care descrie trăsăturile de bază ale fizionomiei morale a personajelor şî concizia cu care formulează asupra lor o judecată definitivă.

În privinţa stilului, istoricul înceacră să se elibereze de sub influenţa retoricii, avându-l ca model pe Sallustius. O altă caracteristică este reprezentată de oncizie. Pentru realizarea acesteia, Tacitus a recurs la felurite mijloace, ca de exemplu folosirea de propoziţii scurte, care se desprind din scheletul principal, realizând astfel o notă originală şi lăsând impresia de severitate.

Lucrarea lui Suetonius, Vieţile celor 12 Cezari, este de o altă factură. Colecţie de biografii imperiale, de la Caesar la Domiţian, lucrarea reprezintă o importantă sursă pentru istoria perioadei pe care o descrie, relevând adesea detalii necunoscute din alte izvoare. Creionând protretele fizice şi morale ale personalităţilor descrise, inclusiv amănuntele picante, autorul lasă în umbră uneori aspectul cronologic. Genul biografic, abordat de către Suetonius, va face de altfel carieră în perioada ulterioară: de la Viaţa lui Apollonios din Tyana, redactată de către Philostratus (sec. I d.Hr.), trecând prin Historia Augusta, coelcţie de biografii imperiale redactată la sfârşitul secolului al IV-lea şi până la biografiile sfinţilor creştini, inclusiv din epoca medievală.

Se poate urmări o schemă-tip în crearea biografiei unui personaj imperial: originea, naşterea, numele, cariera, descrierea domniei şi moartea. Autorul se interesează în particular de om, nu de reprezentantul puterii, de calităţile şi defectele sale, atât în viaţa publică, cât şi în cea privată, ajungând să analizeze inclusiv obiceiurile, gestica, costumul purtat, sau detaliile fiziologice. Datorită atenţiei pentru asemenea detalii, în special, opera lui Suetonius se constituie, cum menţionam de altfel şi mai sus, într-un izvor inestimabil pentru epoca de sfârşit a Republicii şi de început al Principatului.

În domeniul retoricii şi filosofiei, cel mai important autor al epocii imperiale este L. Annaeus Seneca. Fost educator al lui Nero, a căzut în dizgraţie în anul 62, fiind obligat să se sinucidă din ordinul fostului său elev. A scris 10 tratate de filosofie, intitulate Dialoguri, tratate de morală, tragedii, ocupându-se şi de istoria naturii (Şapte cărţi de probleme de istoria naturii). Discipol al filosofilor stoici în ceea ce priveşte morala, Seneca este adept al „teoriei acţiunilor bune”.

Aceeaşi perioadă imperială a fost martora apariţiei unor poeţi precum M. Annaeus Lucanus, Martial, Iuvenal, Aulus Gellius sau Phaedrus. Dacă primul, autor al Pharsaliei, este adeptul mai degrabă al epopeii, Martial, prin epigramele sale, dă dovadă atât de servilism faţă de puternicii zilei, cât şi de maliţiozitate, criticând viciile şi comportamentul ridicol al unora dintre contemporanii săi. Acelaşi lucru îl face şi Iuvenal în satirele sale. De formaţie retorică şi prieten al lui Martial, Iuvenal accentuează, în satirele sale, tarele vremii în care trăieşte.

În ceea ce-l priveşte pe Aulus Gellius, acesta, autor al Nopţilor attice, oferă numeroase amănunte privind gramatica, dreptul, sau arheologia. Opera sa se înscrie în curentul arhaizant, foarte la modă în secolul al II-lea d.Hr.

Phaedrus, prin fabulele sale (123 la număr, divizate în 5 cărţi), este cel mai reprezentativ autor de fabule în limba latină. Chiar dacă declară că nu a făcut altceva decât să pună în versuri fabulele lui Aesopus, totuşi el dă dovadă de originalitate. De altfel, aluziile sale satirice la adresa lui Seianus, prefect al pretoriului şi favorit al lui Tiberius, i-au adus exilul ca pedeapsă pentru îndrăzneala sa.

În proză, s-au făcut remarcaţi Petronius şi Apuleius. Primul, supranumit şi „arbitrul eleganţei”, prieten apropiat al lui Nero, a redactat romanul numit Satyricon. Aparţinând genului de „roman de moravuri”, Satyricon s-a păstrat incomplet. Din fragmentele rămase, parvin informaţii extrem de preţioase referitoare la istoria socială a epocii şi, în special, la analiza genului parvenitului în înalta societate, cum este cazul libertului Trimalchio.

272

Al doilea autor menţionat, Apuleius, a redactat lucrări în diverse domenii: magie (De magia), filosofie (De deo Socratis; De mundo; De Platone et eius dogmate); literatură (Metamorphoses). Opera sa se constituie într-un izvor extrem de preţios pentru cunoaşterea realităţilor vremii sale, atât în plan social, economic şi politic, cât şi în cel al mentalităţilor.

Ultimul autor reprezentativ de limbă latină al epocii Principatului, care va fi discutat în prezenta lucrare, este Plinius cel Bătrân. Aparţinând ordinului ecvestru, Plinius a reprezentat curiozitatea ştiinţifică a timpului său. În peste 160 de lucrări, dintre care, din păcate, s-a păstrat doar Istoria naturală, eruditul autor analizează domenii din cele mai diverse ale ştiinţelor: arta militară, retorica, biologia, ştiinţele politice etc. Istoria naturală reprezintă o operă ştiinţifică de cea mai mare valoare, în care autorul înregistrează peste 20 000 de fapte, pe care le-a cules cu grijă dintr-o serie de lucrări anterioare (peste 100 de autori consultaţi, cu circa 2000 de volume). Compilaţia, căci aceasta este Istoria naturală, este redactată într-un stil inegal: fie cu accente retorice, fie într-un spirit sec. Autorul se dovedeşte foarte interesat de mirabilia, „curiozităţi”. Dovadă a interesului său pentru ştiinţă, a murit în anul 79, pe când încerca să observe îndeaproape erupţia Vezuviului.

Aşadar, spre deosebire de epoca sfârşitului Republicii – începutul Principatului, considerată, pe bună dreptate, epoca de aur a culturii scrise latine, se poate observa, în schimb, o tendinţă descendentă în perioada următoare. Autorii latini se reduc în număr şi calitate, pe măsură ce ne apropiem de secolul al III-lea. Se poate remarca, în această perioadă, îmbinarea tot mai accentuată a culturii latine cu cea greacă. În planul istoriografiei, autorii de limbă greacă (care relatează despre istoria romană) se menţin între limitele istoriografiei de epocă elenistică. Având ca model pe Polybios, Thucydides şi Xenophon, un Cassius Dio, Strabo, Arrian sau Appian relatează într-un mod cu mult mai obiectiv istoria romană decât o fac autorii de limbă latină. Lucrărilor lor le lipseşte dimensiunea „patriotică” şi elementul propagandistic, atât de prezente în operele autorilor latini. Plutarh, în schimb, prin ale sale Vieţi paralele, este practic creatorul genului biografic în istoriografia antică.

Însă, dintre toţi, pentru epoca imperială, de departe cel mai important rămâne Cassius Dio, cu o lucrare – Istoria romană – care relatează desfăşurarea evenimentelor de la Aeneas până în 229 d.Hr. Lucrarea reprezintă o extrem de importantă sursă de informaţii pentru istoria Principatului în special. Se poate remarca interesul tot mai crescut al autorilor de limbă greacă – printre ei, bineînţeles, şi Cassius Dio – pentru promovarea tot mai clară a intereselor Romei şi a sistemului monarhic.

Pentru elita educată a imperiului, lucrările autorilor greci şi latini au avut o importanţă majoră în structurarea mentalităţii. Schimbarea acesteia, fenomen perceptibil în „timpul lung al istoriei”, este dependentă şi de alţi factori – cadrul politic, determinat, în epoca Principatului, de comportamentul monarhic, influenţa tot mai accentuată a religiilor şi moravurilor provenind din Orientul elenizat, cadrul social relativ rigid, în conformitate cu care societatea era structurată în ordine, oferind ca model curtea imperială, transformările economice, care au dus pe termen lung la polarizarea bogăţiei şi dezinteresul pentru magistraturile urbane sau, în decursul secolului al III-lea, pericolul extern (barbarii), care a promovat la conducerea statului în principal persoane de factură militară şî cu o educaţie sumară, cu toate implicaţiile care derivă din acest fapt.

De altfel, criza secolului al III-lea a contribuit în mod decisiv la transformarea mentalităţilor în cadrul societăţii romane. Pe lângă creşterea importanţei religiilor şi filosofiilor care promovau monoteismul (neoplatonismul, cultele cu mistere, creştinismul), criza a generat insecuritate şi instabilitate politică. Aceeaşi perioadă a fost martora lentei ascensiuni a culturilor locale – fenomen care va deveni evident în antichitatea târzie, când are loc în Britannia, aşa-numita „Celtic Revival”, iar în Orient, cultura siriacă va cunoaşte apogeul. Epoca a adus şi persecutarea violentă a creştinilor, acuzaţi (în calitate de ţapi ispăşitori) de ofensarea zeilor şi nerespectarea lor.

Şi în planul culturii scrise se manifestă aceeaşi decădere. După Cassius Dio şi până la

273

refacerea autorităţii centrale sub Diocleţian şi Constantin, autorii lipsesc aproape cu desăvârşire. Abia în secolul al IV-lea avem de-a face cu revigorarea culturii scrise, în condiţiile ascensiunii creştinismului la rangul de religie oficială.

e. Istoriografia antichităţii târzii (sec. IV-VI) Textele redactate în antichitatea târzie au suferit mutaţii importante faţă de perioada

anterioară. Datorită ascensiunii, în decursul secolului al IV-lea, a creştinismului la rangul de religie de stat, impusă în principal de către autoritatea imperială, autorii antichităţii târzii, atât creştini, cât şi păgâni, îşi radicalizează discursul. Mai întâi, Eusebius din Caesarea, în lucrările sale (dintre care amintim Historia ecclesiastica, Vita Constantini şi Tricennalia), elaborează o „nouă teorie creştină a puterii”. De regulă, se afirmă în istoriografia modernă că Eusebius a construit în lucrările sale o nouă teorie asupra puterii monarhice. În fapt însă, autorul sus-menţionat adaptează mai vechile idei privind monarhia, provenind din mediile şi epoca elenistică, la realităţile timpului său. Ce aduce nou episcopul de Caesarea este noţiunea monarhului apărător al religiei creştine. În plus, se pune accent pe pietatea creştină, valoare fundamentală în ideologia imperială a antichităţii târzii. Mai ales în Tricennalia, Eusebius a construit portretul monarhului ideal – Constantin. Discursul este construit pe structura unui panegiric clasic.

În conformitate cu regulile stabilite încă din secolul al III-lea de către retorul Menander din Laodiceea, se pot observa următoarele elemente constitutive ale unui panegiric: prooimion, genos, genesis, anatrophé, praxeis, synkriseis şi epilogos. În cadrul unui panegiric, se luau în discuţie şi următoarele elemente: ε∧γενεία (celebrarea naşterii nobile a eroului panegiricului), mediul său (aici avându-se în vedere cetatea natală, poporul său, rudele şi familia, valoarea regimului său politic), calităţile personale reprezentate de educaţia primită, prietenii săi, gloria dobândită, prietenii pe care îi avea, funcţiile publice deţinute, bogăţie, numărul şi frumuseţea copiilor şi, eventual, în cazul unei oratio funebre, moartea sa fericită (ε∧θανασ�α). Apoi, se luau în discuţie bunurile corpului său: sănătatea, vigoarea, frumuseţea, ευαισθησία („acuitatea sensibilităţii”); calităţile sufleteşti, aici avându-se în vedere virtuţile sale: înţelepciunea, cumpătarea, curajul, dreptatea, pietatea, nobleţea, grandoarea şi acţiunile care decurg din aceste calităţi, adică, din punct de vedere al interesului lor, acţiunile altruiste, în vederea binelui şi nu a utilului sau plăcutului, acţiuni în interes public, toate fiind îndeplinite în ciuda riscurilor şi pericolelor. Din punct de vedere al circumstanţelor, erau elogiate oportunitatea acţiunilor efectuate, faptele de seamă îndeplinite pentru prima oară, numai de el, punându-se accent deosebit pe faptul că eroul panegiricului a făcut mai mult decât alţii, dar cu mai puţini colaboratori; de asemenea, era elogiat dacă a acţionat mai presus decât de aşteptat de la vârsta sa, în acţiuni care teoretic păreau imposibile, dar pe care le-a dus, în ciuda dificultăţilor, la bun sfârşit.

La acestea se mai puteau adăuga aprecieri legate de buna părere a persoanelor importante faţă de eroul panegiricului, eventual alte ipoteze despre posibile fapte strălucite pe care le-ar fi putut îndeplini dacă moartea nu l-ar fi întrerupt (în cazul elogiului funebru) şi felurite remarci apreciative legate inclusiv de numele său, sau eventuale apropieri de alte nume celebre sau cognomina ex virtute pe care le-ar fi putut primi.

După cum s-a observat mai sus, în teorie panegiricul trebuia să conţină 7 părţi, cu respectarea ordinii dintr-un discurs-tip. Tricennalia lui Eusebius reprezintă un derivat al panegiricului-tip, fiind considerat un enkomion/basilikos logos, discurs-tip legat de retorica de curte. Noutatea adusă însă de către Eusebius este agresivitatea creştină. Agresivitate, în sensul că, spre deosebire de panegiriştii păgâni, care aveau un discurs profund laic/secular, din care emana inclusiv toleranţa religioasă, considerată una din calităţile fundamentale necesare bunului monarh, opera eusebiană este strâns legată de glorificarea religiei creştine, refuzând celorlalte religii dreptul la existenţă. Pentru Eusebius, singura religie posibilă este

274

creştinismul. În acest context, autorul foloseşte elemente ale culturii păgâne pe care le integrează în discursul creştin. În plus, pentru Eusebius, guvernarea lui Constantin reprezintă o culme a existenţei umane: eroul său reprezintă tipul de împărat ideal, pus în opoziţie cu tiranul, ale cărui trăsături se regăsesc în tablourile schiţate competitorilor săi.

O altă noutate introdusă de către Eusebius este, de această dată, comparaţia cu figuri importante ale Bibliei (ca de exemplu Moise). Dacă o comparaţie cu figuri istorice ale trecutului reprezintă un topos comun atât operei eusebiene, cât şi panegiriştilor păgâni, introducerea figurilor biblice reprezină un element de noutate.

Pentru demersul de faţă, tipul de discurs pe care-l aduce în discuţie Eusebius şi modelul creat pentru uzul autorilor creştini de mai târziu merită discutate. Dacă în opera sa, Eusebius a folosit teme comune atât autorilor păgâni anteriori, cât şi motive biblice, autorii creştini ulteriori vor crea o viziune triumfalistă asupra istoriei post-constantiniene. Aşadar, impactul operei eusebiene este cu mult mai important decât opera în conţinutul ei. Crearea istoriei eclesiastice ca gen literar şi istoric, a Vieţii ca mod de glorificare a sfântului, au avut o semnificaţie cu mult mai importantă decât Tricennalia. Panegiricul în esenţă nu s-a schimbat prea mult. La fel ca autorii păgâni, şi autorul creştin foloseşte aceeaşi structură şi aceleaşi procedee, adaptându-le doar la contextul contemporan. Aceasta, pentru că paideia, tipul de educaţie clasică, a supravieţuit victoriei creştinismului ca religie de stat. Încă în secolul al V-lea, în jurul Eudociei, soţia lui Theodosius al II-lea, exista un cerc literar profund influenţat de paideia, ceea ce a dus la acuza de filopăgânism, o dovadă în plus a supravieţuirii tipului de educaţie clasică. În plus, legea şcolară alui Iulian Apostatul (362) şi justificarea interzicerii activităţii profesorilor creştini în şcoli, pe motiv că nu pot preda miturile „hellene” pentru că nu cred în ele, demostrează supravieţuirea culturii de tip clasic în imperiul creştin. Însă şi pe această cale, historia ecclesiastica ca gen literar reprezintă ceva nou. Pentru prima dată, o istorie a unei instituţii, Biserica, ajunge să fie tratată ca istorie oficială, istorie a statului. Aceasta, pentru că în antichitatea târzie, Biserica ajunge să se confunde cu statul. Mai ales în Occident, acolo unde, după „căderea imperiului”, Biserica a rămas singura instituţie în măsură să păstreze o formă de organizare coerentă. În Orient însă, după impunerea creştinismului ca religie de stat (cu încercări încă din timpul lui Constantius al II-lea, în versiunea ariană), evoluţia relaţiilor dintre Biserică şi stat au mers în direcţia unei tot mai strânse colaborări între cele două instituţii, pentru ca în secolul al V-lea să se ajungă la o adevărată „contopire” a celor două, care se influenţau reciproc, în funcţie de personalitatea atât a împăratului, cât şi a episcopilor implicaţi.

Percepţia autorilor de istorie eclesiastică asupra puterii imperiale este în relaţie directă cu atitudinea împăratului faţă de Biserică: adică, împăratul este „bun” sau „tiran” în funcţie de relaţia pe care o are cu confesiunea autorului de istorie eclesiastică. Acest tip de discurs pare a fi împrumutat din istoria păgână de tip senatorial, în care, la fel, împăratul era descris în funcţie de relaţiile avute cu aristocraţia senatorială.

Un bun exemplu, cu toate că nu este cel mai potrivit datorită perioadei în care a fost scrisă (sfârşitul secolului al IV-lea) îl reprezintă Historia Augusta. Acolo, la fel ca în istoriile eclesiastice, împăraţii sunt catalogaţi în „buni” sau „răi” în funcţie de relaţia lor cu aristocraţia senatorială. În epoca Principatului, o bună paralelă poate fi făcută cu Tacitus, care în Annales face, din acest punct de vedere, o detaliată analiză a regimului imperial din timpul Iulio-Claudiilor. Istoriile eclesiastice înlocuiesc senatul cu Biserica: însă, spre deosebire de autorii de factură senatorială, care tind să nuanţeze critica la adresa regimului imperial, autorii creştini rămân intransigenţi. Aceasta, pentru că, pentru ei, Dumnezeu este mai presus de împărat; ultimul este doar vicarius Dei şi oglindă a puterii divine, comportamentul neconform cu imaginea ideală asupra puterii imperiale reprezentând o deviere de la ordinea divină, care este imuabilă. În aceeaşi ordine de idei, împăratul care nu protejează Biserica şi religia nu este demn să domnească. Relaţia cu divinitatea şi reprezentanta sa pe pământ, Biserica, devine determinantă în legitimarea puterii imperiale. Astfel se oferă şi justificarea uzurpărilor sau

275

complotului, prin îndepărtarea împăratului legitim de modelul de comportament ideal. Cazul cel mai cunoscut este reprezentat de uzurparea lui Magnus Maximus, care se consideră un împărat „mai creştin” decât Graţian. Comportamentul devine determinant în antichitatea târzie, tocmai pentru că imperiul este imaginea/ μίμησις imperiului divin. De aceea, ritualurile şi ceremonialul trebuie respectate cu stricteţe, pentru că împăratul, ca oglindă a lui Dumnezeu, nu are voie să devieze de la normă. În plus, pietatea creştină devine factor determinant în legitimarea puterii imperiale.

Derivată din pietas a secolelor păgâne, componentă a legitimării imperiale (să nu uităm că titlul de Pius intră în titulatura imperială începând cu Antoninus Pius), pietatea creştină reprezintă un concept derivat. În era creştină, pietatea semnifică pur şi simplu devoţiunea către Dumnezeu. Prin pietate, împăratul ajunge să câştige victoriile, prin pietate, împăratul dobândeşte legitimitate.

În noul context, al favorizării creştinismului de către Constantin, opera eusebiană reprezintă tipul aproape perfect de lucrare propagandistică: neglijând sau chiar distorsionând adevărul istoric, cu scopul de a crea o imagine favorabilă împăratului care, în opinia episcopului, a adus creştinismul la o poziţie favorizată în cadrul statului roman.

Am văzut cum Eusebius din Caesareea a adaptat discursul istoric la noua realitate creştină. Perioada următoare a fost dominată de radicalizarea acestui discurs. Dacă, în ceea ce-i priveşte pe autorii creştini, se poate observa o percepţie triumfalistă asupa istoriei, determinată de succesul creştinismului ca religie a statului roman, autorii păgâni au o perspectivă fundamental opusă asupra statului. Între aceştia, o notă aparte o dau Eunapios din Sardes şi Zosimos, al căror discurs radical anti-creştin este extrem de asemănător cu radicalismul creştin al unui Lactantius, de exemplu.

În secolul al IV-lea, discursul politic pendulează între două extreme: Themistios, care accentuează legitimitatea dinastică, autoritatea împăratului şi unitatea imperiului, la cealaltă extremă situându-se Iulian, Libanios, Ammianus Marcellinus, autorul anonim al Istoriei Auguste şi Synesios din Cyrene, care sprijină cauza tradiţională a independenţei şi regenerării oraşelor, coroborate cu suprimarea barbarilor.

Aceeaşi perioadă a fost însă martora prezenţei unor teme comune în teoria politică, indiferent de confesiunea autorului: cea a conducătorului ca „rege păstor”, derivată, după cum s-a văzut, din teoria platoniciană a guvernării, zeul ca părinte al tuturor şi omul, în special conducătorul, imagine a divinităţii, ca şi topos-ul generozităţii bunului conducător. O caracteristică este dată de confesiunea autorului: în funcţie de aceasta, el va avea o perspectivă favorabilă sau nu asupra unui conducător anume. Exemplul clasic este dat de guvernarea lui Iulian Apostatul (361-363): în vreme ce Iulian este luat ca model pentru „bunul împărat” de către Ammianus Marcellinus, acesta redactând un adevărat panegiric la adresa împăratului în cartea XXV, 2, 3-4, 27, din Rerum gestarum libri qui supersunt, acelaşi împărat „beneficiază” de o imagine extrem de negativă la autorii creştini ai perioadei. „Tiran”, „dragon”, „Nabucodonosor”, „nebun”, sunt epitetele folosite de regulă în relaţie cu descrierea lui Iulian în lucrările autorilor creştini. În plus, inclusiv împăraţii creştini sunt diferit percepuţi, în funcţie de protecţia pe care o acordă confesiunii ariene.

Din acest punct de vedere, Constantius al II-lea reprezintă un subiect demn de analizat. Perspectiva pe care o avem asupra acestuia este în mare parte influenţată de imaginea negativă păstrată pentru posteritate de către sursele de inspiraţie niceeană şi păgână. Ambele fiind culte persecutate de către Constantius, care, după cum se ştie, a fost un asiduu susţinător al arianismului, imaginea acestuia, aşa cum transpare din aceste surse ostile, probabil ar trebui serios nuanţată.

În acest context, este interesantă de analizat opera lui Athanasius, episcopul Alexandriei şi „campion” al confesiunii niceene în perioada guvernării constantiene. Personajul este unul foate controversat: ales ca moştenitor al episcopului Alexandru în condiţii destul de suspecte, Athanasius s-a remarcat prin încăpăţânarea de care a dat dovadă în

276

lupta dusă pentru apăraea ortodoxiei, împotriva persecutorilor săi; exilat de către Constantin în Gallia sub acuzaţia de subminare a puterii imperiale, persecutat apoi în timpul lui Constantius şi Iulian, beneficiind în final de o tolerare tacită din partea lui Valens, episcopul a elaborat o serie de lucrări, în mare majoritate cu caracter apologetic şi polemic, între care se remarcă Apologia ad Constantium (355/357), Apologia de fuga sua (357) şi Historia Arianorum (iarna 357/358), care ne prezintă două versiuni diferite asupra imaginii lui Constantius: dacă în Apologia ad Constantium, elaborată ca o justificare a opoziţiei episcopului faţă de împărat, în contextul acuzelor de colaborare cu uzurpatorul Magnentius, aduse de către adversarii săi, Constantius beneficiază de o bună imagine, uzurpatorul fiind cel blamat, în Historia Arianorum, împăratul are o imagine extrem de negativă. Să le analizăm pe rând. Astfel, în Apologia ad Constantium, Constantius e calificat ca „Augustus prea-religios”, „divin prin naştere”, iubitor al lui Dumnezeu şi al adevărului (1, 5), „servitor al lui Christos” (17, 9) şi un al doilea Solomon (20, 11), căruia i-a fost acordat imperiul de către Dumnezeu însuşi (35, 7); în schimb, Magnentius reprezintă prototipul tiranului (fiind, de altfel, astfel calificat (6, 6). Imaginea uzurpatorului prezintă câţiva loci communes din teoria puterii imperiale: astfel, Magnentius şi-a ucis propriul stăpân, dovedindu-se necredincios faţă de prietenii săi. Şi-a încălcat jurământul, blasfemiind şi consultând vrăjitori şi otrăvitori, în contradicţie cu legea divină (7, 6b), remarcabilă fiind aici asemănarea cu portretul lui Maxentius sau Maximin Daia din opera eusebiană, sau portretele tetrarhilor din lucrarea lui Lactantius. În Apologia ad Constantium, 7, 7, Magnentius beneficiază de un întreg pasaj plin de acuzaţii mai mult sau mai puţin fondate: faţă de Constans, în timp ce acesta a oferit daruri bisericilor, uzurpatorul a stopat şuvoiul acestor daruri, prin uciderea împăratului legitim; cu toate că uzurpatorul era creştin, „ca un spirit demonic şi blestemat” l-a ucis pe Constans, comparat fiind din această cauză cu Iuda Iscarioteanul şi Cain (7, 8).

Însă, în Historia Arianorum, episcopul de Alexandria ne prezintă o imagine total diferită a lui Constantius. Împăratul este denunţat ca Antichrist, fiind mai rău decât Saul, Ahab, sau Pontius Pilatus (67/68); mai departe, este acuzat că şi-a ucis familia şi, lucru îngrozitor, că a dat-o pe Olympias, logodnica lui Constans, în căsătorie unui barbar (69, 1), reprezentând, din motivele enumerate mai sus, manifestarea Antichristului (78-79). Comparaţia lui Constantius cu regi sau conducători negativi din Biblie este foarte frecventă: împăratul a fost denunţat ca noul Ahab şi al doilea Balthasar (Hist. Arian., 45, 5), Herod Antipa (Hist. Arian., 45, 3), al doilea Faraon (Hist. Ar., 30, 4; 34, 2). Saul (67, 2) sau Pontius Pilatus (68, 2). Pentru Athanasius, împăratul este „ateul” (Hist. Arian., 45, 4), „christomachos” şi „precursorul lui Antichrist” (Hist. Arian., 46, 3; 67, 3; 68, 3; 74, 3; 77, 2; 80, 1).

Care erau cauzele pentru care împăratul a avut parte de un asemenea tratament, atât de diferit în cele două lucrări? Dacă prima era adresată împăratului, ca o justificare împotriva acuzaţiilor ariene, de colaborare cu Magnentius, în parte adevărate de altfel, cea de-a doua, concepută pentru audienţa ortodoxă, relevă ostilitatea faţă de un împărat protector al arienilor. Însă, aici trebuie remarcat un detaliu: rolul jucat de discurs în cadrul conflictului religios. Atât între creştini şi păgâni, cât şi între adepţii diferitelor confesiuni creştine, lupta avea mai ales o conotaţie ideologică. Averil Cameron nota la un moment dat: „language, and the control of language, are at the heart of the 'struggle' between pagan and Christian culture în the fourth century”. Într-un astfel de discurs, pietatea creştină a căpătat un rol esenţial, fapt strâns legat de radicalizarea părţilor aflate în conflict. Dacă luăm de exemplu lucrarea lui Lactantius, De mortibus persecutorum şi Caesares a lui Iulian, vom obseva aceleaşi tehnici de redactare, fiecare dintre părţile aflate în conflict pretinzând că este singura deţinătoare a adevărului.

Între cele două extreme, există o serie de nuanţe, determinate de interesul autorului pentru domeniul religios. Este cazul lui Ammianus Marcellinus, care a elaborat Rerum gestarum libri qui supersunt, având ca temă principală relatarea istoriei romane după modelul Analelor lui Tacitus, pentru perioada cuprinsă între Nerva şi bătălia de la Adrianopol. Concepţia sa istorică este cea a unui funcţionar de factură păgână, admirator al lui Iulian

277

Apostatul. Din păcate, opera sa nu s-a păstrat decât pentru perioada 353-378, perioadă pentru care Ammianus oferă o foarte detaliată descriere a evenimentelor. Interesant ar fi fost de observat care era imaginea autorului şi referitor la perioada cuprinsă în partea pierdută a lucrării, mai ales cu privire la puterea imperială în Principat.

Mesajul moral şi „patriotic”, de ataşament faţă de lumea romană, al lucrării transpare din întreaga operă, Ammianus dovedind o concepţie romană asupra istoriei, cu atât mai interesantă cu cât autorul este de origine grec. Formaţia lui birocratico-militară l-a determinat să blameze tarele guvernării imperiale aparţinând secolului al IV-lea. Pentru el, Iulian reprezintă tipul de conducător ideal. Aceasta, pentru că împăratul respectiv s-a apropiat cel mai mult de modelul de guvernare al Principatului; or, Ammianus, ca toţi autorii antici, este profund orientat spre trecut, în care îşi caută modelele de guvernare. Pentru el, Constantius reprezintă tipul împăratului mediocru, stăpânit de cruzime (XV, 5, 37; XXI, 16, 8), bănuitor (XV, 8, 10), vanitos şi plin de orgoliu (XV, 1, 3). Valentinian I este acuzat de invidie, cruzime şi ură (XXX, 8, 10), cu toate că Ammianus îi recunoaşte calitatea de a fi imparţial în controversele religioase (XXX, 9, 5). În schimb, Valens este tratat ca incult şi obtuz (XXIX, 1, 11). Toţi aceşti împăraţi reprezintă devieri de la modelul împăratului ideal (adică Iulian, în concepţia autorului). Cu toate acestea, Ammianus se dovedeşte a fi un autor preţios în ceea ce priveşte infomaţia: cu mult mai obiectiv decât mulţi autori creştini, autorul ne furnizează o serie de informaţii utile cu privire la caracterul puterii imperiale în secolul al IV-lea.

Iulian constituie pentru Ammianus tipul de împărat ideal. Comparat cu Titus, Traian, Antoninus Pius şi Marcus Aurelius (Amm., XVI, 1, 4), Iulian reprezintă pentru autorul de secol IV tipul împăratului filosof. Din acest punct de vedere, putem observa influenţa platonică asupra gândirii lui Ammianus, pentu că filosoful grec a fost primul care a postulat caracteristicile necesare monarhului ideal. Ca şi la Platon, la Ammianus diferitele forme de hybris sunt prezente în caracterizările făcute celorlalţi împăraţi. Însă, problema majoră care răzbate din Res gestae este cea a reprezentanţilor imperiali şi a abuzurilor acestora. Un Paulus Catena, un Maximinus sau Romanus reprezintă tipul de birocrat care, pentru a-şi depăşi condiţia, folosesc abuzul şi comportamentul de tip birocratic. Din acest punct de vedere, împăratul reprezintă doar o marionetă în mâinile birocraţilor, indivizi venali şi dispuşi la orice abuz pentru a parveni.

Opera lui Ammianus se înscrie în curentul istoric păgân al epocii. La fel ca el, Eutropius (Breviarium ab Urbe condita) sau un Aurelius Victor (Caesares) crează aceeaşi imagine a împăratului, în opoziţie cu tiranul. Astfel, pentru Eutropius, Tiberius şi Caius Caesar/Caligula reprezintă modele negative, fiind condamnaţi de către autor pentru socordia, gravi crudelitate, scelesta avaritia, turpi libidine (7, 11), la fel fiind trataţi Nero sau Domitian. Însă, dedicată fiindu-i lucrarea lui Valens, Eutropius (care, la fel ca Ammianus, era de formaţie birocratică – magister memoriae), încearcă crearea modelului conducătorului ideal. În acest context, civilitas a lui Claudius I (7, 13), imaginile lui Vespasian şi Titus, de buni soldaţi, amabili, generoşi şi prietenoşi, devin extrem de importante în creionarea portretului „bunului împărat”.

Cazul cel mai frapant este reprezentat de imaginea lui Traian în Breviarium … La Dio, LXVIII, 7, 4, Aur. Vict., Caes., 13, 4, Epit., 13, 4, SHA, Hadr., 3, 3 şi Alex. Sev., 39, 1, Traian este acuzat de vinolentia; însă, la Eutropius, este omisă această acuzaţie, portretul cuceritorului Daciei fiind „fabricat” în aşa fel încât să constituie un model de urmat pentru Valens. În plus, Antoninus Pius, un împărat mediocru după alţi autori, sau Marcus Aurelius, rămas în memoria creştină ca persecutor al acestora, sunt percepuţi ca împăraţi exemplari, comparaţi fiind cu legendarul rege Numa Pompilius. Pentru Eutropius aşadar, conta mai puţin confesiunea religioasă a destinatarului lucrării, mult mai important fiind comportamentul monarhic. Aceasta, indiferent de confesiunea persoanei imperiale, deoarece pentru Eutropius, idealul monarhic este reprezentat de apropierea faţă de modelul pe care îl propune. Pentru autor, calităţile imperiale tradiţionale şi competenţa au devenit mult mai importante decât

278

educaţia sau abilităţile culturale ale împăratului, acest fapt reprezentând o inovaţie faţă de perioada anterioară, când educaţia constituia factorul determinant în stabilirea statutului social al unei persoane. Remarcabilă însă este toleranţa de care dă dovadă Eutropius: în contexul descrierii lui Iulian, personaj cheie în înţelegerea opoziţiei dintre creştini şi păgâni care domină literatura perioadei, imaginea oferită de Eutropius este determinantă pentru a înţelege percepţia autorului asupra puterii imperiale.

În continuare, să analizăm alţi trei autori: Themistios, Libanios şi, în opoziţie cu ei, Iulian Apostatul. Cu toţii panegirişti, respectivii autori au promovat o serie de topoi imperiali: concordia Augustorum (Lib., Or., LIX, 170-172), împăratul ca imagine a divinităţii (Iul., Caes., 336c), Constantin ca model pentru împăraţii de după el (pentru Themistios, Iovian reprezintă reîncarnarea lui Constantin: Them., Or., 5, 70D), imitatio Alexandri (Iul., Caes., 317c-d) sau philanthropia. Dacă unele dintre aceste calităţi imperiale reprezintă preluări din retorica anterioară (ca de exemplu, imitatio Alexandri, imaginea imperială ca oglindă/μίμησις a divinităţii, există şi inovaţii.

Concordia Augustorum, prezentă la Lib., Or. LIX, este strâns legată de apariţia guvernării de tip colegial. Pentru Libanios, concordia este esenţială în contextul guvernării fiilor lui Constantin, trecând din domeniul relaţiei dintre împărat şi supuşi în cel al relaţiei dintre Augusti. Respectivul panegiric foloseşte şi o altă temă favorită autorilor antici, compararea împăraţilor cu Alexandru cel Mare, însă în sens diferit faţă de precursorii lui Libanius. Pentru el, împăraţii sunt mai mari decât Alexandru, pentru că ei s-au născut în măreţie şi şi-au menţinut-o când au ajuns la maturitate. Observăm în acest discurs germenii legitimării împăratului bizantin, unde a fi porphyogenetus este uneori mai important decât calităţile personale. O altă temă frecvent regăsită în opera lui Libanios este reprezentată de rolul extrem de important acordat educaţiei care, în concepţia sa, de altfel comună autorilor antici, marchează diferenţa între roman/hellen şi barbar.

Trecând acum la Themistios, penru acesta, philanthropia reprezintă o virtute regală specială, în care se regăsesc înglobate toate celelalte virtuţi regale, fapt care îi dădea regelui autoritate vicarială divină. În plus, autorul a creat o adevărată concepţie teocratică asupra puterii imperiale, comparându-l pe Iulian cu Dionysos şi Herakles, „regi divini” şi salvatori ai lumii şi, la fel ca alţi autori păgâni, pune în relaţie legea şi monarhul: legea este mai presus de rege, pentru că „oamenii nu sunt capabili să se guverneze prin propriile puteri” (Iul., Ep. ad Them., 258a-259b). Însă, acelaşi Themistios a avut o atitudine în general negativă faţă de împăratul-filosof (Iulian), aceasta din cauza poziţiei adoptate de acesta în timpul şederii la Antiochia, care a coincis cu radicalizarea poziţiei împăratului faţă de creştini; în concepţia oratorului, această atitudine era neconformă cu toleranţa pe care o presupunea elenismul, din acest punct de vedere Iulian apropiindu-se mai mult de creştini decât de hellenes. Însă, acelaşi Themistios era de acord cu ideea „împăratului filosof”, pentru că pentru el, filosofia coincidea cu regalitatea şi era strâns legată de aceasta (Them., Or., 2, 40a). În sfârşit, din opera sa transpare ideea, la care a ajuns şi Gregorios din Nazianz, că programul lui Iulian a eşuat din cauza faptului că era împotriva curentului general al epocii.

Spre deosebire de autorii creştini, Iulian este un admirator necondiţionat al păgânismului, însă cu rezerva că aici este vorba de divinităţile greceşti şi nu cele romane. Caesares este din acest punct de vedere extrem de preţioasă: aici, Iulian ne prezintă modelele divine/conservatores pentru împăraţii romani, ca şi o imagine diferită asupra tetrarhilor sau a lui Constantin. Ultimul este cel care, în concepţia lui Iulian, a distrus imperiul prin inovaţiile pe care le-a adus. Astfel împăratul s-a depărtat de zei, negăsind printre aceştia un conservator care să-l accepte, cu excepţia Τρυφη şi Àσωτία (Iul., Caes., 336), divinităţi specifice tiranilor şi abuzurilor acestora. Pentru Iulian, Constantin a trecut de partea creştinismului din cauza greşelilor sale, atât de mari încât era posibil să fie absolvit doar de către Christos. De altfel, întreg portretul lui Constantin din Caesares este construit pentru a ilustra modelul tiranului. Acuzaţia că a introdus inovaţii periculoase pentru stat pare a fi cea mai gravă dintre toate.

279

Aceasta, pentru că în antichitate, lumea terestră, copie a celei divine, trebuia să se apropie cât mai mult de modelul său. Însă, odată cu introducerea inovaţiilor, lumea terestră se îndepărta de modelul său. Tocmai de aceea, inovaţiile erau percepute ca fiind dăunătoare, iar cel care le introducea, producător de rău. În plus, Constantin, în percepţia lui Iulian, a atentat la valorile morale ale societăţii, fiind de aceea cu atât mai blamat.

Modelul lui Iulian este repezentat de Marcus Aurelius. Pentru el, Marcus Aurelius este modelul imperial, pentru că scopul vieţii acestuia era imitatio deorum (Iul., Caes., 333c), în special a lui Zeus şi Cronos (Iul. Caes., 335d). Marcus Aurelius pentru că, la fel ca el, Iulian are în vedere modelul împăratului filosof. Însă educaţia primită de către autor transpare şi din acţiunile sale. La fel ca un creştin (aici apărând importanţa educaţiei creştine primite de Iulian), împăratul refuză însăşi existenţa creştinismului ca religie concurentă hellenismului. Dacă la începutul domniei, împăratul a manifestat o oarecare toleranţă, aceasta fiind însă dată de nevoia de câştigare a aderenţilor, în timpul şi după şederea la Antiochia, asistăm la radicalizarea poziţiei imperiale faţă de creştini. Aceasta, pentru că Antiochia, cunoscută ca fiind „metropola creştină a Orientului”, mai mult decât celelalte oraşe, i-a refuzat împăratului posibilitatea de a-şi face publice calităţile sale de „bun monarh”. Conflictul la care a ajuns cu locuitorii Antiochiei este datorat tocmai acestei ostilităţi a oraşului faţă de împărat. După acest episod, Iulian va iniţia o serie de măsuri care contravin cu chiar ideea de toleranţă specifică elenismului. Dacă din punct de vedere teoretic, împăratul se comporta ca un princeps, refuzând chiar tilul de dominus (Lib., Or., XVIII, 189-190; Ep., 1431, 1; Greg. Naz., Or., V, 20), dorind, din acest punct de vedere, să impună limite puterii proprii, conform imaginii ideale a monarhului supus legii, în practică însă comportamentul său a devenit tot mai agresiv faţă de creştinism. Radicalizarea poziţiei sale transpare din toate acţiunile iniţiate: edictul legii şcolare (C. Th., XIII, 3, 5), încercarea de reconstruire a Templului din Ierusalim, tocmai pentru a demonstra falsitatea profeţiei lui Christos şi exilarea lui Athanasius din Alexandria, toate converg spre o imagine discrepantă a împăratului: între teoria monarhului filosof şi practica imperială, determinată de eşecul refacerii imperiului păgân şi opoziţia creştină la această iniţiativă.

Un alt aspect demn de remarcat în opera iulianică este diferenţa marcantă dintre imaginea asupra lui Constantius din Elogiul Eusebiei şi lucrările redactate după accederea la putere. În Elogiul Eusebiei, Iulian îi atribuie lui Constantius o serie de calităţi: curaj, temperanţă, inteligenţă, dreptate, generozitate (109a), în totală contradicţie cu cele prezentate în Caesares, 336b, unde Constantin şi fiii săi sunt descrişi ca atei şi ucigaşi ai rudelor lor. Din celelalte lucrări transpar şi alte trăsături de caracter ale lui Constantius: astfel, în Ep. ad Ath., 272d, Constantius este perceput ca fiind dominat de către eunucul Eusebius, pentru că, pentru a-i plăcea acestuia, împăratul l-a executat pe Gallus; chiar şi o altă lectură a Elogiului Eusebiei aduce în discuţie şi dominarea împăratului de către soţia sa, pentru ca în 114c să se afirme că Eusebia, soţia împăratului, lua parte la consiliile de stat, aceasta implicând un caracter uşor influenţabil al împăratului. Cele de mai sus prezintă mai degrabă o imagine duplicitară a lui Iulian: în vreme ce în Elogiul Eusebiei, Constantius are o imagine mai degrabă favorabilă, în Caesares, acelaşi personaj este tratat dintr-un punct de vedere total diferit, ca o summa de defecte.

Din aceasta, ca şi din comportamentul dinainte şi după şederea la Antiochia, ne putem da seama de caracterul uşor instabil al împăratului: la început mai tolerant, poziţia sa faţă de creştinism se radicalizează treptat, adaptându-se la comportamentul ostil al creştinilor, ajungând ca spre sfârşitul vieţii să trateze problema creştinilor ca pe un război personal.

Un alt autor important al secolului al IV-lea este Ambrosius, episcopul Milanului. Acesta a reuşit să transmită posterităţii imaginea unei distincţii clare între Biserică şi puterea imperială. În aceeaşi ordine de idei, remarcabilă este poziţia adoptată de către episcop în contextul prezenţei lui Theodosius I la oficierea liturghiei: atunci când împăratul a dorit să asiste la oficiere din interiorul altarului, aşa cum era uzanţa la Constantinopol, Theodoretos

280

din Cyrrhus relatează că Ambrosius ar fi afirmat: „locurile cele dinlăuntrul altarului, o împărate, sunt accesibile numai clericilor, iar tuturor celorlalţi sunt inaccesibile şi de neatins. Ieşi deci, şi stai împreună cu ceilalţi credincioşi, căci haina de purpură face împăraţi şi nu preoţi (Theod. Cyr., HE, V, 18, 21). Aceasta pentru că, argumenta Ambrosius, „împăratul este în Biserică, nu deasupra Bisericii. Împăratul cel bun caută ajutorul Bisericii, nu-l respinge” (Contra Aux., 36). Observăm aşadar o concepţie caracteristică Occidentului, anume, separarea între puterea seculară şi cea eclesiastică, care este superioară şi o înglobează pe prima. Spre deosebire de aceasta, în Orient puterea imperială, inclusiv în ideologia care transpare din lucrările autorilor eclesiastici, este superioară Bisericii. Aceasta pentru că în Orient, împăratul este perceput de către supuşii săi cu mult mai pregnant ca stăpân, dominus, după modelul elenistico-oriental care îşi are originile încă din monarhia persană a unui Cyrus sau Darius, decât în Occident, unde ideea unui împărat primus inter pares, specific latină, a prevalat.

Revenind la opera lui Ambrosius, acesta a propus pentru modelul „bunului împărat” tipul de guvernare existent în Biblie: anume, împăratul descris ca echivalentul profeţilor biblici Moise, Isus Navi sau Samuel, singurul monarh biblic propus ca exemplu fiind regele David, arhetip în gândirea eclesiastică pentru „bunul monarh” (Amb., Ep., LXII, 4, datată sf. 394). Din acelaşi document transpare şi un atribut absolut necesar bunului monarh: victoria militară, care însă este dependentă de pietatea creştină a împăratului (Amb., Ep., LXII, 4); cu alte cuvinte, împăratul câştigă victoriile nu datorită calităţilor sale, ci ca o răsplată din partea divinităţii pentru pietatea sa. Pietatea devine astfel elementul cheie în ideologia imperială a perioadei următoare, cel mai pregnant apărând în contextul victoriei lui Theodosius al II-lea în războiul cu perşii din 421-422. Calificarea lui Theodosius al II-lea ca „Pius Princeps” este strâns legată tocmai de afirmarea acestei calităţi. Titlul de Pius, este adevărat, există în titulatura imperială încă de la Antoninus Pius. Remarcabilă este însă preluarea sa de către împăraţii ulteriori aproape în totalitate (cu excepţia lui Pertinax, Fl. Severus, Iovian), probabil însă cu accentul pe atributele legate de divinitate ale pietas, pentu că termenul de Pius apare de regulă (începând de la Commodus) asociat celui de Felix.

Or, felicitas este o calitate specifică monarhilor, încă din epoca elenistică, şi de statutul acestora, ca persoane beneficiind de calităţi supraumane (θεοί în limbajul politic al epocii elenistice). La Roma, titlul de Felix a fost preluat pentru prima dată de către L. Cornelius Sulla după accederea la dictatură (Appian., BC, I, 97), fiind strâns asociat protecţiei divine oferite de Venus, echivalent al Afroditei la Roma. Apoi, să nu uităm, titlul de Felix are drept corespondent în limba greacă pe cel de ∋Επαφρόδιτος, ceea ce face plauzibilă interpretarea lui Appian, de „favorit al lui Venus” ca echivalent pentru Felix (BC, I, 97). Însă, cum pietas şi felicitas reprezintă două calităţi asociate, prima presupunând-o pe a doua, ele au fost preluate de către împăraţi încă din epoca Principatului; în antichitatea târzie, cu atât mai mult cu cât, la început de domnie, împăraţii promiteau sosirea unei „epoci de aur”, SAECVLI FELICITAS. După creştinarea puterii imperiale, respectivele calităţi au rămas integrate în ideologia imperială, pietas fiind însă direcţionată spre singurul zeu rămas, Dumnezeul creştin, care în schimb acorda neamului omenesc (pentru că imperiul este echivalentul lumii locuite, oikumene) fericirea, prin intermediul imaginii sale terestre şi în acelaşi timp reprezentantul său pe pământ, împăratul. Interesantă este şi persistenţa Victoriei în idelogia imperială creştină: divinitatea, personificată ca un personaj feminin înaripat, va fi creştinată pe monede abia în timpul lui Theodosius I, având reprezentarea unui înger. Persistenţa sa este explicabilă prin rolul extrem de important al victoriei militare în cadrul ideologiei monarhice. Alături de reprezentările de pe monede, calitatea de victor şi, derivate din aceasta, invictus sau triumphator se regăsesc în titulatura imperială a antichităţii târzii. Această calitate este strâns legată de prezenţa unei alte divinităţi imperiale, Fortuna/Tyche, care de asemenea traversează frontiera dinre creştinism şi păgânism.

Însă, aici trebuie remarcat un lucru: Fortuna este absolut necesară obţinerii Victoriei şi, alături de geniul statului/genius populi Romani, prezenţi alături de împărat, reprezintă

281

elemente indispensabile ale ideologiei antichităţii târzii. În Panegiricul adresat de Pacatus lui Theodosius, Pan. Lat., XII (2), autorul

construieşte o imagine a puterii imperiale formată dintr-o serie de calităţi puse în opoziţie cu defectele tiranului. Astfel, împăratul dispune de loialitate, tiranul este perfid; împăratul are de partea sa justiţia, în timp ce tiranul este criminal; ius este de partea conducătorului legitim, în timp ce iniuria aparţine tiranului; pudoarea (pudicitia), clementia, religiozitatea sunt de partea împăratului legitim, în timp ce defectele tiranului sunt perfidia, impietas, libido, crudelitas şi omnium scelerum postemorumque vitiorum stare collegium (Pan. Lat., XII (2), 31, 3). Aceasta denotă că, chiar în contextul creşterii importanţei creştinismului în cadrul ideologiei imperiale, anumite calităţi rămân în panoplia legitimării puterii monarhice. Portretul „bunului împărat” nu se schimbă, doar anumite elemente (ca de exemplu, pietas) fiind mult accentuate faţă de perioada păgână. O altă inovaţie adusă de autorii creştini este dată de propunerea de modele biblice pentru portretul monarhului ideal. În funcţie de percepţia lor asupra puterii, autorii creştini de secol IV propun diferite modele pentru „bunul monarh”, sau în opoziţie, compară tiranul cu, de asemenea, „modele” biblice.

Însă se pune aici o problemă de nuanţă – după cum menţionam mai sus, împăratul ideal trebuie să aibă aceeaşi confesiune cu a autorului, aceasta reprezentând o altă inovaţie, preluată şi de autorii păgâni ai antichităţii târzii. Aceasta, pentru că autorii din antichitatea târzie dispun, indiferent de confesiunea lor, de un discurs mult mai agresiv decât cei din, de exemplu, perioada Principatului. Agresivitatea discursului a fost dată de transformările în mentalul social determinate în principal de criza secolului al III-lea. Adică, nesiguranţa determinată de tulburările de la frontieră, dar şi de conflictele civile a dus la creşterea importanţei cultelor monoteiste. Pe lângă aceasta, accederea la putere a unor persoane de factură militară, fără o educaţie de tip clasic, a constituit un alt element important în evoluţia discursului politic. Fără a beneficia de o educaţie de tip clasic, respectivii împăraţi erau mai receptivi la un limbaj direct, decât la subtilităţile discursului clasic.

În consecinţă, limbajul panegiricelor a fost distorsionat, în conformitate cu noile „cerinţe” din partea puterii politice. În plus, fără a avea monopol asupra fenomenului, autorii creştini au avut o importantă contribuţie, după cum se poate observa la un Lactantius sau Eusebius din Caesareea, în radicalizarea discursului.

Synesios din Cyrene reprezintă un caz particular în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al IV-lea – începutul secolului al V-lea. Episcop de Ptolemais în Cyrene, însă de formaţie clasică şi admirator al Hypatiei din Alexandria, Synesios a redactat, printre altele, o lucrare adresată lui Arcadius, în care propune un model al „bunului monarh”. Este vorba de lucrarea De regno/Peri basileias, discurs impregnat de elenism.

În această lucrare episcopul, după fericita expresie a lui Christian Lacombrade, „hellen şi creştin”, construieşte o întreagă teorie politică, centrată pe un violent discurs antibarbar. Structurată diferit faţă de tipul clasic al panegiricului, lucrarea se doreşte a fi o colecţie de sfaturi adresate monarhului (Arcadius, destinatarul lucrării) pentru a deveni un bun împărat. Pentru autor, tema principală, în jurul căreia este concentrat întreg discursul, este cea a pericolului reprezentat de barbarii din imperiu. Aceasta, pentru că barbarilor le lipseşte o calitate fundamental romană, fides. Tocmai de aceea, Synesios atrage atenţia asupra problemei, sugerând ca barbarii să fie excluşi din senat, magistraturi şi armată (De regno, 22). Pe lângă această temă principală, în acelaşi discurs figurează opoziţia conducător legitim- tiran. Legat de această temă, interesantă pare a fi comparaţia la care recurge autorul pentru caracterizarea celor două tipuri de conducători: anume, opoziţia între regele păstor/ regele şi măcelar/ tiranul (De regno, 5). Pentru Synesios, la fel ca la Platon sau Aristotel, tirania se constituie în exces al regalităţii, relaţia cu legea (nomos) fiind determinantă: regele îşi ordonează dorinţele după legi, în timp ce tiranul îşi transformă dorinţele în legi (De regno, 6). Însă, o noutate care apare este dată de uzul ceremonialului: autorul consacră nu mai puţin de patru pasaje criticii ceremonialului imperial (De regno, 15-19), care, în opinia sa, a fost fatal

282

imperiului din cauza „luxului teatral” din jurul persoanei imperiale (De regno, 15). Pentru autor, împăraţii au fost „legaţi cu lanţuri de aur”, ceremonialul fiind mai degrabă un apanaj al tiraniei, pentru că tiranii încerarcă să-şi acorde o maiestate de împrumut, lipsindu-le cea reală (De regno, 19).

În concluzie, simplitatea din trecut, atât de utilă împăraţilor (aici Synesios ne oferă şi un exemplu, cel al lui Carinus (sic!) care, în expediţia din Persia (de fapt a lui Probus, n. n.), l-a terifiat pe regele persan prin afişarea simplităţii: De regno, 18), este pusă în relaţie cu gloria imperiului, pentru că în timpurile sale, ceremonialul a dus la decădere prin izolarea persoanei imperiale. Simplitatea este strâns legată de apropierea de soldaţi, pentru că împăratul trebuie, în concepţia episcopului de Ptolemais, să ofere un exemplu personal soldaţilor, prietenii săi, prin convieţuirea cu aceştia (De regno, 13). O altă calitate imperială pusă în evidenţă este moderaţia. Ea se subînţelege din comportamentul imperial, presupunând prudenţă (De regno, 7), echitate şi moderaţie în stabilirea impozitelor, ca şi generozitate (De regno, 28).

În acelaşi text transpare şi imaginea imperiului ca oglindă a celui divin, împăratul fiind, în concepţia lui Synesios, oglinda divinităţii (De regno, 28), iar comportamentul monarhic, cât mai apropiat de cel al Monarhului Divin, îi aduce împăratului favorurile divinităţii, ca în cazul lui Theodosius I (De regno, 5). Însă, pentru a ajunge la aceasta, împăratul trebuie să accepte toate îndatoririle care-i revin, să renunţe la odihnă pentru binele statului şi pentru a fi într-adevăr demn de titlul regal (De regno, 5). Însă, la fel ca alţi autori creştini, şi episcopul de Ptolemais accentuează rolul pietăţii creştine, aici autorul dând un exemplu – Arcadius – modelul de împărat amic al divinităţii (De regno, 8; 10).

Lucrarea avută în discuţie prezintă şi interesanta concepţie a episcopului asupra puterii imperiale: sub aparenţa unei critici „părinteşti” aduse tânărului împărat, în care se regăseşte reproşul legat de promovarea barbarilor, autorul de fapt construieşte cu grijă un nou tip de monarh: caracterizat de moderaţie, prieten al soldaţilor şi pios faţă de divinitate, împăratul este „regele păstor”, imagine a lui Dumnezeu care, la fel, este „Bunul Păstor”.

Spre deosebire de teoria elaborată a lui Synesios, istoriile eclesiastice ale lui Theodoretos din Cyrrhus, Sozomenos şi Socrates Scholasticus cu greu aduc ceva nou în domeniul ideologiei imperiale. Continuatori ai tipului de istorie eclesiastică inaugurată de Eusebius din Caesareea, cei trei autori folosesc topoi care se regăsesc în lucrarea modelului lor: pentru ei, imaginea „bunului monarh” este în directă relaţie cu atitudinea imperială faţă de curentul religios considerat de către autorii de mai sus ca ortodox. Pentru ei, de exemplu, Iulian Apostatul reprezintă tiranul absolut: calificat cu epitete ca „îngâmfat” (Soz., HE, VI, 1), „nebun” (Theod. Cyr., HE, III, 16, 2), „căpetenie a nelegiuirii” (Theod. Cyr., HE, III, 9, 1), împăratul respectiv a fost comparat cu Faraon din Biblie (Theod. Cyr., HE, 20, 8; pentru descrierea lui Faraon, v. Exod, 7, 24), fiind acuzat inclusiv de practicarea sacrificiilor umane (Theod. Cyr., HE, III, 26, 1-3 şi 27, 1); în plus, la Socrates, HE, III, 21, se afirmă, însă în termeni peiorativi, că Iulian se compara cu Alexandru cel Mare. Toate acestea pentru că, în secolul al V-lea, când în pars Orientis deja statul este creştin, Iulian, prin măsurile sale de revigorare a păgânismului, a rămas în memoria creştină ca tipul tiranului perfect. În aceeaşi ordine de idei, respectivii autori de istorii eclesiastice reconstruiesc istoria, prin prezentarea domniei unui astfel de împărat ca pe o tiranie, în timp ce, de exemplu, accederea lui Iovian la putere ne este transmisă ca având consensul armatei, pentru simplul fapt că noul împărat este creştin. Dacă însă luăm o sursă contemporană evenimentelor, cum ar fi Ammianus Marcellinus, observăm că de fapt accederea lui Iovian a reprezentat o măsură de forţă majoră, determinată de pericolul în care se găsea armata, aflată fără comandant în teritoriul inamic.

Ceea ce se remarcă în acest tip de istorie rescrisă este exacerbarea discursului împotriva confesiunilor deviante; spre deosebire de Eusebius din Caesareea, care încă are un ton moderat în discuţia despre teoria puterii imperiale, autorii de secol V sunt cu mult mai radicali în discurs, folosind, acolo unde le lipsesc argumentele, comparaţii, epitete sau metafore pentru a accentua imaginea negativă a împăratului criticat. Însă, cu această excepţie,

283

portretul bunului monarh rămâne acelaşi ca la Eusebius: apărător al ortodoxiei, împăratul trebuie să dispună de legitimitate dinastică şi să asigure concordia în Biserică (Soz., HE, VI, 4); de asemenea, împăratul reprezintă imaginea terestră a divinităţii şi în această calitate, el trerbuie să fie pios (Soz., HE, IX, 9; Theod. Cyr., HE, IV, 3, 1). Acelaşi împărat trebuie să fie respectuos faţă de Biserică (Soz., HE, IX, 1), pedeapsa divină (ca în cazul lui Valens) sosind în caz că împăratul persecută ortodoxia (Theod. Cyr., HE, IV, 36, 1).

Interesantă este poziţia adoptată de către Theodoret în acest context: pentru el, Magnus Maximus a reuşit uzurparea puterii în Occident (383) pentru că s-a înarmat „cu credinţa”, în timp ce Valentinian al II-lea a părăsit-o (Theod. Cyr., HE, V, 15, 2). Acelaşi autor este un maestru al manipulării istoriei, creând în opera sa o serie de mituri: încoronarea lui Theodosius I de către episcopul Meletios de Constantinopol (Theod. Cyr., HE, V, 7, 3) astfel creându-şi, pe lângă investirea de către Gratian, şi un alt tip de legitimitate, religioasă şi care în realitate a apărut pentru prima dată pobabil la încoronarea lui Marcian în 450. Evlavia a fost ridicată la rangul de calitate imperială, alături de blândeţe şi credinţă (Theod. Cyr., HE, V, 36, 4-5). În acest context, Louis Parmentier avea dreptate atunci când caracteriza lucrarea lui Theodoretos ca fiind scrisă cum ira et studio, în totală opoziţie cu preceptele lui Tacitus. Cu o oarecare nuanţă în cazul lui Socrates Scholasticus, laic, nu cleric şi de aceea relativ tolerant, acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte lucrări din acest gen istoriografic.

Primul dintre autorii de secol VI care vor fi discutaţi, Zosimos, a reprezentat reacţia intelectuală păgână la progresul şi discursul tot mai agresiv al creştinismului. Temele favorite din Noua Istorie sunt reprezentate de declinul păgânismului şi barbarizarea imperiului. Însă, la fel ca pentru Iulian, prin barbarizare Zosimos nu înţelege accederea şi promovarea barbarilor germanici sau de alt neam în structurile statului roman. Mai degrabă, înţelesul dat de această dată termenului de „barbar” este cel de creştin pentru că, în concepţia celor doi autori, creştinii reprezintă o natio, barbară prin faptul că nu respectă cultura clasică. Aici trebuie avute în vedere componentele culturii clasice, între care se regăseşte la loc de cinste mitologia păgână.

Sursele istoriei zosimiene sunt reprezentate în principal de Istoriile lui Eunapios din Sardes, virulent autor anticreştin, folosite de către Zosimos în cărţile I-V, 26, şi Olympiodoros din Theba cu o lucrare, de asemenea păstrată fragmentar, folosită masiv pentru ultima parte a Istoriei Noi (cărţile V, 27-VI, 13). Influenţa masivă a lui Eunapios asupra lui Zosimos poate fi dedusă atât din tonul violent anticreştin şi polemic al lucrării ultimului, cât şi din diferenţa de ton existentă între prima parte a lucrării şi ultima, când preluarea lui Olympiodoros este manifestă şi în discursul relativ moderat adoptat de istoricul constantinopolitan în tratarea lui Stilicho. În afară de aceasta, Zosimos a fost caracterizat ca fiind „cel mai aproximativ istoric grec al epocii imperiale”, naraţiunea sa fiind extrem de plină de erori, atât din punct de vedere geografic, cât şi din punct de vedere al confuziei unor personaje. Scriind la începutul secolului al VI-lea în Constantinopol, autorul Istoriei Noi este relativ îndepărtat în timp de evenimentele pe care le narează.

Lucrarea are încă din primele pasaje un fragment care a fost considerat de către François Paschoud ca o critică la adresa regimului monarhic, care însă, la o analiză mai atentă, pare mai degrabă o critică a anturajului imperial (V. mai ales Zos., I, 5, 4 şi IV, 35, 2). Membrii acestuia sunt consideraţi de către istoricul grec cauza decăderii oraşelor, a corupţiei existente la curtea imperială şi a decăderii morale. Ceea ce critică Zosimos este în fapt puterea nemăsurată care duce la tiranie şi la prezenţa adulatorilor care, prin linguşire transformă caracterul persoanei imperiale. Un alt aspect care trebuie remarcat în acest context este ataşamentul lui Zosimos faţă de valorile tradiţionale; pentru el, din acest punct de vedere, domnia lui Constantin a reprezentat cel mai mare rău posibil, datorită inovaţiilor aduse prin reformele sale şi care au distrus echilibrul imperiului.

În schimb, comportamentul lui Iulian, conform cu indicaţiile astrelor şi prezicătorilor, este apreciat de către autor (III, 11, 1-2; 12, 1). Aceasta ne duce la o altă temă favorită a

284

istoricului, anume infidelitatea faţă de zei, care a reprezentat cauza nenorocirilor pentru stat (Zos., I, 58), pentru că nerespectarea ritualurilor şi sărbătorilor religioase a provocat decăderea imperiului (Zos., II, 1-7, în care se afirmă că ne-celebrarea Jocurilor Seculare a provocat decadenţa).

La fel ca la alţi autori păgâni, dar aici mai pregnant datorită influenţei lui Eunapios, şi Zosimos are ca divinitate preferată Tyche, care se regăseşte, în cele mai diferite contexte, pe întreg cuprinsul operei sale, fără însă (şi aici e deosebirea faţă de alţi istorici) a fi o divinitate exclusiv imperială; mai degrabă, la Zosimos, Tyche se identifică cu statul, fiind din acest punct de vedere comparabilă cu genius populi Romani.

Ca şi la autorii de istorii eclesiastice prezentaţi mai sus, Zosimos pune religia pe primul plan în discutarea evenimentelor; însă, de această dată avem de-a face cu o imagine în oglindă în plan istoric- dacă pentru istoricii Bisericii, Iulian reprezintă tipul de tiran absolut, în vreme ce Constantin sau Theodosius sunt modele ale conducătorului ideal, la Zosimos situaţia este exact invers. Pentru el, Constantin a început distrugerea imperiului şi Theodosius I a definitivat-o, în vreme ce Iulian reprezenta modelul de clemenţă şi om de stat (Zos., III, 6, 1-3). În construirea acestei imagini, autorul foloseşte, ca şi Theodoret din Cyrrhus, „ficţiunea istorică”, având ca exemplu portretul lui Theodosius I, special construit pentru a-l denigra pe respectivul împărat, episodul proclamării lui Iulian, preluat de la Eunapios, reprezentând un alt exemplu de distorsionare istorică.

Toate acestea ne arată că, la începutul secolului al VI-lea, autorii creştini şi păgâni foloseau tehnici de redactare comune pentru a-şi prezenta propria versiune asupra conducătorului ideal. Acesta, construit în opoziţie cu tiranul, beneficia de o serie de calităţi care sunt comune, indiferent de versiunea istorică: dacă la autorii creştini, pietatea reprezenta calitatea esenţială bunului împărat, la păgâni, respectarea riturilor – şi ea direct legată de pietas- avea aceeaşi semnificaţie.

Un ultim autor important discutat în prezenta lucrare este Procopius din Caesareea. Acesta a redactat o serie de lucrări în care tratează domnia lui Iustinian ca pe o culme a istoriei umane (seria Războaielor, De aedificiis); însă, tot de la el ni s-a păstrat Anekdota/Historia arcana, o lucrare extrem de interesantă în sensul că prezintă un punct de vedere total opus celui din lucrările oficiale. Secolul al VI-lea fiind o perioadă de redefinire a societăţii şi normelor sale, domnia lui Iustinian a reprezentat, din acest punct de vedere, încercarea de adaptare a instituţiilor statului la noile realităţi. Pe lângă încercarea de recuperare a teritoriilor pierdute din Occident (reconquista iustinianică de care vorbesc bizantiniştii moderni), în timpul lui Iustinian au fost create o serie de noi funcţii imperiale (ca de exemplu, quaesitor-ul, derivat din quaestor sacri palatii, quaestor exercitus, prefectul demelor etc.), care încercau transformarea guvernării într-una viabilă şi eficientă. Acestea, ca şi reformele administrative iniţiate de către împărat, multe din ele la sugestia lui Ioannes de Cappadocia, au fost percepute de către aristocraţia senatorială a perioadei în mod negativ, Procopius tratând în Anekdota inovaţiile ca diabolice, împăratul, din acest punct de vedere, fiind cel care distruge sistematic imperiul, prin dispreţul său faţă de tradiţie (Anekd., 6, 19; 8, 24 sq.; 14, 1; 18, 36; 20, 7-9; 30, 21).

Din această perspectivă, inclusiv pietatea lui Iustinian, prezentă în toate sursele care îi narează domnia ca o calitate, este tratată negativ de către Procopius, care afirma: „…avea credinţa hotărîtă în Hristos, dar şi aceasta numai spre nenorocirea supuşilor săi…” (Anekd., 13, 4-13). Calităţi ale împăratului, elogiate de exemplu în Războaie, sunt tratate de această dată ca defecte. Prin folosirea zvonurilor sau pur şi simplu a bârfelor care circulau în epocă, Procopius reuşeşte să creioneze imaginea extrem de negativă a unui împărat autocrat, cu un comportament tiranic şi dominat în toate acţiunile intreprinse de soţia sa Theodora (v. mai ales Anekd., 14, 1-15). Care a fost însă scopul unei asemenea lucrări?

Trebuie menţionat aici faptul că Procopius se făcea exponentul cercurilor senatoriale constantinopolitane. Pentru acestea, orice inovaţie era dăunătoare imperiului, datorită faptului

285

că percepţia senatorială asupra statului era una tradiţionalistă, statică. În aceeaşi ordine de idei, Iustinian este blamat pentru reformele sale, pentru că prin acestea, împăratul distrugea ordinea stabilită de veacuri. Or, după cum am văzut mai sus, imperiul reprezintă copia fidelă a celui divin. Prin inovaţii, împăratul îndepărta statul de modelul său, aceasta pentru că ordinea divină este imuabilă, de unde şi opoziţia senatorială la programul său reformator, ca şi ostilitatea arătată lui Ioannes de Cappadocia.

În altă ordine de idei, lucrarea este utilă, în pofida slabei valori istorice pentru cercetarea modernă (mai degrabă o putem considera un pamflet anti-iustinianic decât o lucrare istorică) prin prisma informaţiilor care transpar din text. Astfel, identificarea împăratului cu un daimon ajuns la cârma imperiului poate fi analizată prin prisma ideologiei: împăratul, chiar dacă este caracterizat în termeni negativi, este desupra oamenilor obişnuiţi, pentru că funcţia imperială cu care este „îmbrăcat” (excelent termen folosit pentru a caracteriza deţinerea funcţiei regale, folosit de regulă de majoritatea autorilor antici) îi conferă o poziţie intermediară între Dumnezeu şi oameni, echivalentă acelor daimones platonici. În aceeaşi ordine de idei, critica politicilor edilitare ale împăratului ne arată un alt aspect legat de puterea imperială: împăratul în calitate de cel mai mare constructor al imperiului, ale cărui opere edilitare trebuie să le depăşească în măreţie pe cele ale supuşilor săi.

Apoi, prezenţa Theodorei şi influenţa exercitată asupra lui Iustinian relevă rolul crescut al femeilor din familia împăratului, în special al Augustei, manifest şi în ceremonialul de curte, unde adoratio nu mai reprezintă un monopol masculin, respectivul ceremonial fiind obligatoriu şi faţă de împărăteasă (Anekd., 30, 21-34).

Lucrarea autorului din Caesareea este interesantă pentru că prezintă imaginea tiranului absolut; fără a avea măcar o calitate, împăratul a sosit în această lume pentru a o teroriza, ca încarnare a „căpeteniei demonilor”. Din acest punct de vedere, avem de-a face cu o opoziţie absolută faţă de Vita Constantini a lui Eusebius din Caesareea.

În privinţa textelor, aici se face în primul rând o diferenţiere între autorii creştini şi cei păgâni. Un alt aspect care trebuie remarcat este radicalizarea discursului în materie religioasă, strâns legat în esenţa sa de imaginea puterii imperiale. Creştinismul a adus, odată cu admiterea sa între religiile imperiului, o perspectivă triumfalistă asupra istoriei; în acest context, domnia lui Constantin sau Theodosius I sunt percepute de către sursele creştine ca o culme a istoriei umane, în vreme ce autorii păgâni îi privesc pe împăraţii respectivi ca autori ai decadenţei imperiului. Aceasta, pentru că în concepţia lor, întreţinerea templelor păgâne era strâns legată de supravieţuirea oraşelor. Cum civilizaţia antică a fost caracterizată de modelul urban, în acelaşi timp comunităţile urbane fiind percepute ca fiind ale „celor care sacrifică împreună”, devine lesne de înţeles dezamăgirea şi frustrarea autorilor păgâni în faţa împăraţilor creştini, care retrag subsidiile acordate oraşelor, transferându-le către Biserică şi admiraţia lor pentru un Iulian, care a încercat revigorarea cultelor păgâne.

Radicalizarea discursului politic afectează ambele tabere: atât creştinii, cât şi păgânii folosesc pietatea ca mijloc pentru a demonstra justeţea cauzei pe care o apără. Pentru creştini, pietatea are valoare de simbol, şi în aceasta constă inovaţia lor: pietatea faţă de divinitate, dezbrăcată de orice conotaţie păgână, devine esenţială, pentru că deţinerea ei aduce inclusiv victoria pe plan militar. Pentru păgâni, pietas se manifestă prin aplicarea strictă a unei politici tradiţionaliste, legată de ataşamentul faţă de vechii zei ai statului roman; însă, aici trebuie observată o diferenţă, în sensul că divinităţi de sorginte orientală, precum Sol sau Mithras, sunt integrate în panteonul roman tradiţional. De altfel, „roman” nu mai reprezintă termenul potrivit pentru a caracteriza acest panteon: mai degrabă, asistăm la crearea „opoziţiei” hellen – creştin, în acest context hellen devenind sinonim cu păgân, apărător al culturii de tip clasic.

Interesant este însă faptul că, în aceste condiţii, locuitorii imperiului îşi menţin denumirea de „romani”, chiar dacă avem de-a face cu un stat elenizat în mare parte. Aici se cuvine a fi luată în considerare moştenirea imperiului, care în plan cultural se traduce prin preluarea tradiţiilor antichităţii greco-romane şi adaptarea lor. Din acest punct de vedere, foarte interesantă este

286

legislaţia iustinianică, care are ca scop tocmai reînvierea antichităţii. Discursul antichizant care se regăseşte în multe din preambuluri arată că Iustinian dorea o refacere a Principatului.

Cât priveşte opoziţia hellen-creştin, aceasta se manifestă mai degrabă în plan teoretic, pentru că în practică, chiar şi în secolul al V-lea mai există păgâni în structurile puterii. Însă, în plan teoretic, autorii creştini sau păgâni îşi radicalizează discrusul, încercând să convingă auditoriul de faptul că ei sunt deţinătorii adevărului. Prin preluarea ideologiei de tip elenistic, autorii creştini reuşesc constituirea unei teorii monarhice coerente, în care „imaginea în oglindă”, după modelul imperiului divin, reprezintă un topos recurent. Autorii, nu neapărat creştini, ci şi cei păgâni, încearcă crearea unui model al „bunului monarh”, preluat însă în cea mai mare parte din teoria politică a secolelor anterioare; ceea ce aduc ei nou este ataşamentul faţă de confesiunea autorului, care devine determinantă în relaţia faţă de modelul propus. În plus, la autorii creştini, o altă noutate constă în apelul la figuri biblice (aşadar, din istoria „neamului” creştin) pentru a crea legitimitate: comparaţiile cu regi sau „judecători” ai Vechiului Testament devin normă în încercarea de a se creiona portretul monarhului ideal.

Cât priveşte portretul „bunului monarh”, acesta, în concepţia autorilor antici, trebuie să dispună de o serie de calităţi: virtus, pietas, iustitia, clementia, munificentia, moderatio, philanthropia, care sunt fiecare accentuate în funcţie de personalitatea împăratului discutat. Dintre acestea, de departe sunt accentuate, pentru antichitatea târzie, virtus şi pietas. Virtus, datorită pericolului barbar, care îl transformă pe deţinătorul imperiului într-un comandant militar în primul rând. Apoi, după introducerea proskynesis, izolarea tot mai mare a suveranului de supuşii săi a dus în plan ideologic la creşterea rolului pietăţii. Aceasta, pentru că datorită izolării sale, împăratul nu mai are comanda directă a trupelor. În consecinţă, virtus a căzut la începutul secolului al V-lea într-o poziţie inferioară, principală devenind acum pietatea creştină, datorită căreia împăratul câştigă, prin generalii săi, victoriile. Aceeaşi pietate creştină a dus şi la creşterea rolului femeilor aparţinând familiei imperiale în guvernarea statului. Pietatea este, la fel ca pietas în secolele anterioare, o calitate fundamental regală. Explicaţia o constituie faptul că prin pietas/pietate, monarhul câştigă bunăvoinţa divină, asigurând astfel concordia în lumea terestră. Cu ajutorul concordiei domneşte monarhul, aceasta fiind cea care îi permite să asigure pacea imperiului.

În ceea ce-i priveşte pe autorii păgâni, aceştia rămân cantonaţi în discursul de tip tradiţional, singura noutate adusă fiind agresivitatea limbajului faţă de împăraţii „inovatori”, în speţă Constantin şi Theodosius I, percepuţi ca autori ai decăderii statului roman. Observăm aici germenii unei teorii care va face carieră în istoria modernă, anume, cea a „decadenţei” datorate degenerării moravurilor, strâns legată de inovaţiile aduse în domeniul politic.

Civilizaţia romană a fost, în concluzie, puternic influenţată de culturile cu care a intrat în contect. Dacă în Occident, romanii şi-au pus amprenta asupra culturilor locale, în schimb, au preluat din lumea greco-orientală tehnici, abilităţi şi culte care au fost adaptate pentru a se conforma spiritului roman. Această preluare nu s-a realizat în mod deliberat sau lin, ci a existat, mai ales în vremea Republicii, şi opoziţie la importul de bunuri culturale provenind din Orient. Însă, calitatea superioară a acestor bunuri, ca şi utilitatea lor în legitimarea şi delimitarea elitei romane faţă de restul populaţiei au dus la împrumuturi masive. În consecinţă, încă din vremea Republicii târzii, se poate vorbi de o civilizaţie greco-romană, în care romanii, departe de a prelua în mod necondiţionat elemente ale culturii greceşti, au introdus, la rândul lor, propriile elemente. Sinteza culturală greco-latină s-a manifestat mai ales în planul culturii scrise, acolo unde autorii latini se vădesc a fi puternic infleunţaţi de modelul cultural grecesc.

În schimb, istoriografia greacă din epoca imperială tratează teme ce ţin de istoria romană, a poporului-stăpân, reuşind astfel să se integreze în structurile culturale ale imperiului. Acest lucru apare cu atât mai pregnant în antichitatea târzie, când Ammianus Marcellinus, „grec de neam”, redactează o istorie romană în limba latină. Cazul este reprezentativ pentru ceea ce se petrece în antichitatea târzie: o sinteză completă a culturii greceşti şi latine, care este preluată de către creştini şi folosită în interesul propriu.

287

BIBLIOGRAFIE A. IZVOARE Ammianus Marcellinus, Istoria romană Aristotel, POLITICA APPIAN, RĂZBOAIE CIVILE CONSTITUŢIA ATENIANĂ HERODOT, ISTORII PLUTARCH, VIEŢI PARALELE POLYBIUS, ISTORIA UNIVERSALĂ TITUS LIVIUS, AB URBE CONDITA TACIT, ANALE TACIT, ISTORII THUCIDIDE, RĂZBOIUL PELOPONEZIAC B. LUCRĂRI GENERALE ŞI SPECIALE

Bloch, R., Etruscii, Bucureşti, 1975 Chamoux, Fr., Antoniu şi Cleopatra Chamoux, Fr., Civilizaţia greacă, Bucureşti, 1989 Cizek, E., Instituţii şi mentalităţi romane, Bucureşti, 1998 Cizek, E., Probleme de ideologie politică în Imperiul Roman, Bucureşti, 1977 Glotz, G., Cetatea greacă, Bucureşti, 1992 Grimal, P., Roma şi destinul ei, Bucureşti, 1994 Hermon, E., Habiter et partager les terres avant les grecques, Roma, 2001 Nistor, Gh. Vl., Imperiul roman târziu, Bucureşti, 2000 Pallotino, M., Le origini di Roma, Roma, 1960 Petre Z., Civilizaţia greacă şi originile ei, Bucureşti 1993 Petre, Z., Cetatea greacă, Bucureşti, 2001 Piatkowski, A., Grecia în epoca elenistică, Bucureşti, 1988 Piatkowski, A., O istorie a Greciei antice, Bucureşti, 1988 Picard, Ch., Carthage, Paris, 1951 Will, E., Histoire politique du monde héllénistique, vol. 1-2, Nancy, 1966

Macheta Curs Grecia Si Roma A

Documents

Transcript of Macheta Curs Grecia Si Roma A