Măceşul în bolile rinichilor şi stările febrile 

Măceşele sunt fructele trandafirului sălbatic, cunoscut sub numele de răsură sau măceş, iar medicina populară îl consideră a fi cel mai important mijloc de tratare a bolilor de rinichi. Fructele acestuia, de culoare portocalie până la roşu intens, sunt purtătoarele unei forme foarte rezistente de vitamina C, ale cărei calităţi rămân practic nealterate chiar şi sub acţiunea căldurii, şi care au efectul unui puternic stimulator şi stabilizator al funcţiilor renale.Măceşele se folosesc în absolut toate afecţiunile rinichilor şi vezicii urinare, indiferent dacă este vorba de boli uşoare sau foarte grave. Foarte bune rezultate se obţin cu măceşele şi în tratamentul bolilor febrile şi însoţite de frisoane. Având ca efect o diureză mărită prin căile renale, măceşele sunt folosite şi în bolile reumatismale şi în gută.

Ceaiul de măceşe ca aport de vitamina CFructele din care se prepară ceaiul se usucă în general întregi sau se taie, respectiv se toacă mărunt şi apoi se pun la uscat. Se procedează astfel: într-o primă fază, măceşele se pun la uscat la aer, pe foi mari de hârtie, apoi, uscate fiind, se mai introduc în cuptorul nu prea fierbinte, lăsându-i uşa deschisă, pentru a se îndepărta ultimele resturi de umezeală din fructe. Pentru prepararea unei porţii de ceai, se ia o linguriţă din măceşele uscate şi mărunţite, peste care se toarnă apă fierbinte după care se lasă la infuzat zece minute. Având în vedere că acest ceai cu gust acrişor are o acţiune puternic diuretică, în toate bolile de rinichi este indicat a se consuma zilnic cam trei litri de ceai. Infuzia de măceşe este un ceai de casă foarte folosit, mai ales în anotimpul rece, când poate fi îndulcit cu puţină miere de albine. La fel de indicat este şi în toate acele boli, denumite generic răceli, în care organismul are nevoie de un aport mare de lichide şi de vitamina C.

Alifie din ulei de flori de măceşeDin ulei de măceşe se poate prepara o cremă cu multiple efecte terapeutice. De regulă, se ia o alifie de gălbenele care se pune la încălzit uşor, până când se lichefiază, se adaugă ceara de albine, apoi uleiul de flori de măceşe, fiecare într-o cantitate egală cu un sfert până la o treime din cea de alifie de gălbenele. În funcţie de efectul dorit, crema de gălbenele poate fi înlocuită cu altă cremă. Ingredientele amintite se omogenizează foarte bine până ce rezultă o masă compact-cremoasă ce se toarnă în borcane şi se pun la frigider. În felul acesta se obţine o minunată cremă pentru îngrijirea pielii.

Pasta de măceşe, o specialitate rusticăPentru prepararea pastei de măceşe, mai întâi se taie capetele fructelor, apoi fructele se taie în jumătăţi şi li se scot seminţele. Cojile roţii se fierb în puţină apă, apoi se trec printr-o sită. Masa rezultată se amestecă în părţi egale cu zahăr şi se fierbe până de câteva clocote şi se evaporă apa.

Vin de măceşe

Pentru prepararea vinului de măcieşe avem nevoie de o damigeană de 50 litri, 10 kilograme de măceşe, 12 kilograme de zahăr şi 35-40 l apă. Măceşele bine coapte se spală de praf dar dacă sunt curate, nu se spală, ca să nu se îndepărteze de pe ele drojdiile de fermentaţie. Se trec prin maşina de tocat carne după care se pun în damigeană. Zahărul se dizolvă în zece litri de apă, împreună cu zeama de la o lămâie sau cu două linguri de oţet. Siropul se poate pune pe foc şi se lasă 10 minute, ca să se transforme în zaharuri mai simple, apoi se răceşte cu restul de apă şi se toarnă peste măceşe, lăsând un spaţiu liber de 10 cm, sub gâtul damigenei, ca să aibă loc spuma care rezultă prin fermentaţie. Se astupă damigeana cu dop de fermentaţie şi se lasă la temperatura de 18-20 grade ca vinul să fermenteze două luni, agitându-se zilnic, ca să se amestece mereu boasca (seminţele şi cojile) care ies la suprafaţă. Când fermentaţia se termină, drojdia şi seminţele se lasă la fund şi vinul se limpezeşte. După aceea, se trage în altă damigeană şi se astupă cu dop de fermentaţie, deoarece aceasta continuă încet, până când vinul devine limpede. Acest vin conţine multă vitamina C iar dacă este lăsat la învechit, după unu-doi ani prinde culoare roşcat-maronie şi gust de vermut.

Reinhold Mesaros

Macesul

Macesul este cunoscut inca din vechime ca o planta medicinala. Creste in regiunile de campie se de deal, formand tufe acoperite de flori roz. Toamna se impodobeste cu fructe de culoare rosie. Este cunoscut sub numele de trandafir-salbatic, rug, cacadar, ruja.Fructele sale - Fructus Cynosbati - sunt foarte apreciate pentru continutul lor bogat in vitamina C si a cantitatilor mai mici din vitaminele A, B1, B2, P, K, acid nicotinic (vitamina antipelagroasa).

Pe langa vitamine, macesele mai contin zharuri, acid citric si malic, pectine, tanini etc. In terapeurica se folosesc ca tonic vitaminizant, avand proprietatea de a intari organismul. La conva,escenti sunt recomandate sub forma de ceai, sirop, marmelada si vin. Datorita vitaminei P, preparatele de macese mentin permeabilitatea si fragilitatea vaselor capilare, normalizand circulatia sangelui.

Macesele au insusirea de a mari secretia biliara, fiind indicate in afectiunile ficatului. Unii autori recomanda fructele de maces in starile de inflamatie intestinala, iar dupa altii ar combate piatra la rinichi si vezica.

Ceaiul de macese este diuretic, marind cantitatea de urina in 24 de ore. Aceasta insusire este atribuita in special semintelor. Neproducand nici o iritatie, este recomandat in bolile cailor urinare si de rinichi pentru o cura mai indelungata. Ceaiul se prepara din doua linguri de fructe zdrobite care se fierb zece minute intr-o jumatate litru de apa. Pentru conservarea vitaminei C se recomanda ca fructele sa se introduca in momentul cand apa incepe a clocoti. Dupa ce se raceste, ceaiul se strecoara printr-o panza si se indulceste dupa gust.

Se bea caldut sau rece, in cursul unei zile. Din macese se mai poate obtine o bautura racoritoare in modul urmator: peste 100 g. macese spalate si zdzobite se toarna 1 litru apa rece. Se lasa la macerat 12 ore, se strecoara prin panza deasa, se adauga 100 g zahar si se completeaza cu apa pana la 1 l. Se pastreaza la rece. Pentru preparatele din macese se vor folosi numai vase smaltuite, deoarece metalele descompun vitamina C.

Fructele de maces, din care s-au eliminat samburii si perii, pulverizate si amestecate cu miere de albine se recomanda pentru eliminarea viermilor intestinali. Fructele de maces intra in compozitia ceaiurilor aromat, hepatic si tonic apritiv.

Decoct

2 lingurite de fructe zdrobite la 500 ml apa, se fierb 10 min. Fructele se introduc in momentul cand apa incepe a clocoti - pentru conservarea vitaminei C. Dupa ce se raceste, ceaiul se strecoara printr-o panz si se indulceste dupa gust. Se bea caldut sau rece, in decursul unei zile.

Sub forma de bautura racoritoare

obtinuta prin amestecarea a 100 g macese spalate si zdrobite, cu un litru de apa rece. Se lasa la macerat 12 ore, se strecoara prin panza deasa, se adauga 100 g zahar si se completeaza cu apa pana la un l. Se pastreaza la rece.

Pulpa maceselor

suculenta si dulce, mai ales dupa caderea brumelor, se utilizeaza pentru prepararea jeleurilor, a pastei de fructe - se recomanda tuturor, mai ales convalescentilor.

Rinichii merită toată atenţia noastră

Sănătatea rinichilor se reflectă benefic asupra sănătăţii întregului organism, aceştia avînd foarte multe legături directe şi indirecte, fiziologice şi energetice, corespondenţe în diverse forme cu celelalte organe şi funcţii din organism. De aceea, este bine ca orice afecţiune la nivelul rinichilor sau căilor urinare să fie tratată dar şi prevenită la timp. În acest scop, reţetele fitoterapiei sînt foarte eficiente, ele avînd o acţiune blîndă, lentă dar mai sigură, fără efecte secundare nedorite, ele acţionînd, în special, asupra cauzelor acestor afecţiuni.

Infuzia din muguri de mesteacăn

În cazul afecţiunilor renale, în general, fitoterapia recomandă infuzia din frunze sau muguri de mesteacăn, folosită ca mijloc diuretic: 2 linguri de frunze tăiate mărunt sau o lingură de muguri se pun în 1/2 l de apă fierbinte, se adaugă puţin bicarbonat de sodiu, se lasă la infuzat o oră, apoi se strecoară. Se bea 1/2 de pahar, de 4 ori/zi, înainte de masă.

Frunzele şi mugurii de mesteacăn intră şi în diferite amestecuri: frunze de mesteacăn şi frunze de coada-calului, în părţi egale – o lingură din acest amestec la un pahar de apă fierbinte, se lasă la infuzat 15 minute, apoi se ia cîte o lingură de infuzie de 3-4 ori/zi. Are proprietăţi diuretice deosebite. Atenţie însă, căci acest amestec este contraindicat în cazul inflamării acute a rinichilor şi a căilor urinare, precum şi femeilor însărcinate.

Un amestec deosebit de eficient în cazul pietrelor la rinichi este din: o parte frunze de mesteacăn, o parte fructe de ienupăr, o parte fructe de măceş şi două părţi rădăcini de roibă. O linguriţă din acest amestec se pune într-un pahar de apă rece, se lasă la infuzat 10 ore, apoi se fierbe 5 minute şi se strecoară. Se bea 1/4 de pahar de 3-4 ori/zi. În caz de cistită, se amestecă frunze de mesteacăn, frunze de strugurii-ursului, mătase de porumb, rădăcină de iarba-dulce şi rădăcină de pir, în părţi egale. O lingură din acest amestec se pune într-un pahar de apă rece, se lasă la infuzat 6 ore, apoi se mai fierbe 15 minute şi se strecoară. Se bea 1/4 pahar de infuzie, de 3-4 ori/zi. Şi aceste amestecuri sînt contraindicate în cazul inflamării acute a rinichilor şi căilor urinare dar şi femeilor însărcinate.

Preparate din frunze şi fructe de merişor

Merişorul are efecte diuretice şi nu dăunează în nici un fel rinichilor, chiar şi atunci cînd este utilizat în cantităţi mari. Fructele de merişor proaspete sau fierte, chiar şi fără zahăr, nu se alterează mult timp. În unele gospodării, aceste fructe

sînt fierte fără zahăr, cu pere şi mere dulci, iar gemul se păstrează foarte mult; de aici proprietăţile de antibiotic ale merişorului.

Decoctul din frunze de merişor este recomandat, mai ales, în cazul pietrelor la rinichi, la vezica biliară şi vezica urinară, al inflamărilor renale şi ale vezicii urinare. Pentru aceasta, se iau 3 mîini de frunze de merişor, se pun în 3 pahare cu apă şi se fierb 10 minute. Se bea toată această cantitate de decoct pe parcursul unei zile, în 3 doze. Acest decoct este eficient nu numai în bolile de rinichi, ci şi în cele de ficat.

În cazul afecţiunilor rinichilor şi ale vezicii urinare, se pregăteşte amestec din frunze de merişor (două părţi), frunze de levănţică (1 p), coacăze negre (1 p), frunze de mesteacăn alb (1 p), fructe de ienupăr (1 p), muguri de hamei (1 p), petale de trandafir (1 p), frunze de strugurii ursului (2 p), frunze de brînca porcului (2 p), frunze de pătlagină (2 p), frunze de urzică (3 p), măceşe (4 p), frăguţe de pădure (6 p) şi muguri de coada calului (6 p). Două linguriţe de amestec se pun în 2-3 pahare de apă fierbinte, se lasă la infuzat 30 de minute, apoi se strecoară. Infuzia se bea fierbinte, cîte 150 ml de 3 ori/zi, cu 30 de minute înainte de masă. Are efecte deosebite în cistită.

Incontinenţă urinară se tratează cu decoct din amestec de fructe şi frunze de merişor, în care se adaugă sunătoare. Se beau 3 pahare pe zi, începînd cu ora 16 şi terminînd înainte de culcare.

Amestecuri de plante cu miere

Cu ajutorul mierii şi al cîtorva plante, se poate creşte imunitatea organismului faţă de influenţe patologice. Şi în cazul afecţiunilor renale şi urinare, este bine să adăugaţi miere în ceai. În patologia organelor de secreţie, o influenţă favorabilă are mierea cu infuzie de măceş, de coada-şoricelului şi de mătase de porumb. În cazul afecţiunilor renale, este indicată mierea amestecată cu castane. În cazul nisipului la rinichi este recomandat un amestec de ulei de măsline cu miere şi suc de lămîie: 50 g miere, 50 ml ulei de măsline şi sucul de la o lămîie. Se ia cîte o lingură din acest amestec, de 3 ori/zi.

Pentru stimularea eliminării din rinichi a nisipului şi pietrelor, se amestecă 20 g fructe de ienupăr, 20 g frunze tinere de mesteacăn, 20 g rostopască şi 20 g frunze de talpa gîştei. Patru linguri de amestec se pun într-un litru de apă fierbinte, se lasă la infuzat, se adaugă 2 linguri de miere şi se bea.

În cazul pietrelor în căile urinare dar şi pentru profilaxia formării lor, se dă pe răzătoare o ridiche neagră, se stoarce sucul şi se amestecă în miere (părţi egale); se bea 1/2 pahar pe zi, crescînd treptat doza pînă la un pahar, zilnic.

Mugurii de tuia şi pietrele la rinichi

Pentru eliminarea pietrelor de la rinichi şi ficat, pentru tratarea afecţiunilor ficatului în general, ale rinichilor şi vezicii urinare în special, în medicina populară este foarte cunoscută infuzia din muguri de tuia: 20 g muguri la un litru de apă; se bea cîte un pahar, de 3 ori/zi. Pentru afecţiunile vezicii urinare este recomandat un amestec din muguri de tuia, frunze de strugurii ursului şi muguri de mesteacăn. Se iau 5 g din fiecare plantă şi se fierb 5-7 minute într-un litru de apă. Se bea decoctul pe parcursul zilei, încălzit uşor.

În afecţiunile ficatului şi în cazul pietrelor la fiere se face decoct din muguri de tuia (5 g), flori de chimen (10 g), frunze de troscot (10 g), sunătoare (5 g), frunze de cicoare sălbatică (5 g) şi scoarţă de cruşin (10 g). Se bea pe parcursul zilei astfel: un pahar dimineaţa, pe stomacul gol, iar restul în timpul zilei, în 4 doze, de fiecare dată la o oră după masă. Femeilor însărcinate le este interzis consumul mugurilor de tuia