Lupta pentru mostenirea profetica - de Gilbert M. Valentine

7/29/2019 Lupta pentru mostenirea profetica - de Gilbert M. Valentine

http://slidepdf.com/reader/full/lupta-pentru-mostenirea-profetica-de-gilbert-m-valentine 1/101

1

LLuuppttaa ppeennttr r uu

MMooșștteenniir r eeaa PPr r oof f eettiiccăă

de

Gilbert M. Valentine



2

Cuprins

Cuprins ................................................................................................................................................. 2Prefață ................................................................................................................................................. 4

Capitolul 1 - Geografia unei lupte pentru putere ................................................................................. 9Capitolul 2 - Administrarea Bisericii Adventiste: o perspectivă a științei sociale ............................ 11Capitolul 3 - Cadrul istoric: oamenii și vremurile ............................................................................. 15Capitolul 4 - Evaluarea problemei ..................................................................................................... 22Capitolul 5 - Dezbaterea problemei ................................................................................................... 31Capitolul 6 - Problema explodează .................................................................................................... 41Capitolul 7 - W. C. White: O perspectivă personală .......................................................................... 46Capitolul 8 - Președintele Watson caută o soluție .............................................................................. 50Capitolul 9 - Acordul și punctul de dezacord..................................................................................... 57Capitolul 10 - Făcând soluția să funcționeze – de la distanță ............................................................ 63Capitolul 11 - Fundația White se mută la Washington ....................................................................... 70

Capitolul 12 - Conflicte finale ........................................................................................................... 73Capitolul 13 - Concluzie .................................................................................................................... 76Epilog ................................................................................................................................................. 80Anexa I Textul ultimei dorințe și a testamentului lui Ellen White din 1912..................................... 88Anexa II Contractul mixt de vânzare și acord dintre Fundația Ellen G. White și OrganizațiaConferinței Generale .......................................................................................................................... 93Anexa III ............................................................................................................................................ 97



3

Nota traducătorului

Toate sublinierile textuale (scris îngroșat, italice etc.) apar în original. Mențiunile din parantezeaparțin autorului și apar în original, în afară de cazurile în care apare specificația „n.tr.” (notatraducătorului) și cazurile în care se oferă o traducere alternativă pentru o anumită expresie saucuvânt, caz în care acestea sunt precedate de „sau”.

Cuvânt înainte

Cartea lui Gilbert M. Valentine Lupta pentru Moștenirea Profetică este una care poate ficumva considerată ca fiind sosită prea târziu. Materialul dezbătut face însă ca cititul acestei cărți săfie captivant. Prezentarea este foarte bine-cercetată și scoate în evidență anumite probleme care nusunt cunoscute în mod obișnuit printre mulți dintre membrii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.Publicarea unor astfel de subiecte nu poate decât să sporească înțelegerea pe care biserica o are

despre propria istorie. Făcând acest lucru, Valentine a făcut un serviciu atât de necesar comunității bisericii.

Aceasta este o carte care ar trebui să trezească interesul tuturor care cred cu adevărat încaracterul distinctiv al bisericii, nu pentru că scoate în evidență latura umană a liderilor săi, ci

pentru că, făcând aceasta, întărește lucrarea specială pe care Dumnezeu a îndeplinit-o prin servii Săialeși. Pentru biserică, astfel de cunoștințe servesc ca un depozit pentru tipul de informații care ar trebui prețuite și valorificate. Multe mulțumiri lui Gilbert Valentine pentru că a făcut aceastăcercetare și pentru că a pus-o la dispoziția noastră.

Wann M. Fanwar Editor de publicații Institutul Press Mission CollegeTailanda



4

Prefață

În Scriptură, „darul” profeției este ceva „personal” în sensul îi că este dat unei persoane înmod individual și este exercitat în și prin acea persoană. Acest lucru a fost foarte clar pentru cei din

anturajul conducătoarei adventiste, Ellen Gould White (1827 – 1915). Dar Scriptura de asemeneaînvață că „darurile” sunt puse în mijlocul bisericii pentru binele comun al credincioșilor (1Corinteni 12:28). De-a lungul vieții ei, Ellen G. White a fost recunoscută și acceptată în cadrulcomunității Adventiștilor de Ziua a Șaptea ca cineva care a avut cu adevărat darul profeției. Ea aacționat în cadrul comunității, cu multă înțelepciune și autoritate, „după cum Duhul o conducea”, înexercitarea „darului” și în folosirea informațiilor și a influenței care au curs prin vocea și pana ei.Într -un sens spiritual și sub conducerea Duhului, exercitarea „darului” a fost ceva personal în sensulcă darul era manifestat în ea și nu în alții.

Exercitarea „darului” profetic în acest fel s-a dovedit a fi o binecuvântare foarte apreciată, pentru întreaga biserică la nivel de organizație. „Darul” ca și sfătuitor, a călăuzit conducătorii

bisericii de-a lungul multor perioade dificile, ajutând biserica să-și păstreze cu claritate sensulidentității sale distincte și menținând-o concentrată asupra misiunii sale de a vesti evanghelia. Înnumeroase ocazii, de-a lungul perioadei de dezvoltare a bisericii, „darul” a funcționat ca un arbitruspiritual între punctele de vedere și perspectivele, teologice sau administrative, care eraucontradictorii. Și, în alte ocazii, a servit ca un valoros instrument de verificare a autoritățiiexecutive. Aceste roluri variate au avut o contribuție vitală și necesară în corectarea și călăuzireaorganizației.

La fel cum poate fi observat în îndeplinirea rolului profetic în timpurile biblice, înnumeroase ocazii, rolul lui Ellen White de asemenea a funcționat într -o stare de tensiune profeticăfață de conducere. Autoritatea carismatică a profetului a stat față în față cu autoritatea instituțională,deoarece a fost cuprinsă în numeroase structuri organizaționale. „Darul” profeției într -un anumit

sens este într -o tensiune creativă față „darul” conducerii.

Spre sfârșitul anilor 1880 și prin anii 1890, în istoria adventă au existat numeroase ocaziicând tensiunea dintre conducerea Conferinței Generale și Ellen White a devenit acută. Avertismenteși mustrări directe și uneori chiar tăioase erau date și adesea chiar opoziție era manifestată atât în

privat cât și în mod public de către Ellen White, punând sub semnul întrebării faptele/acțiunile planificate sau chiar împlinite de către comitetele Conferinței Generale. Atitudinile manifestate decătre conducerea Conferinței Generale, cât și practicile ei, erau în mod direct contestate (sau pusesub semnul întrebării). Chiar și după reformele organizaționale din anul 1901, mustrările șiavertismentele au fost în continuare date, și acesta a condus la tensiuni între ea și noua conducere a

bisericii sub tutela lui Arthur G. Daniells. Astfel de inițiative de corecție erau adesea trimise direct

persoanei din conducere căreia îi erau adresate. Cu toate acestea, nu de puține ori, acestea erau deasemenea trimise altor persoane importante din biserică cu scopul de a conduce la o mai mareconștientizare a problemelor, și, se pare, pentru a oferi o mai mare scenă a responsabilității. Acestealte persoane importante din biserică nu aveau întotdeauna în mod oficial autoritate și nu exercitauîn mod oficial influență în biserică prin prisma unei poziții ocupate în mod „oficial”. Dar cu toateacestea, ei au putut avea o influență în biserică datorită vârstei sau a unei experiențe îndelungate,sau poate datorită legăturilor lor cu pionierii mișcării. În acest fel Ellen White a putut să pună

presiune asupra conducătorilor bisericii pentru a lua măsurile de corecție necesare, sau pentru aevita luarea unor măsuri pe care ea le considera neînțelepte sau nesigure. Deși uneori aceastăstrategie a dezvoltat o stare de tensiune inconfortabilă, abordarea s-a dovedit a fi o modalitate

eficientă de a implementa un informal și „carismatic” (sau atractiv) sistem de control și echilibrare,în cadrul structurilor instituționale și în conducerea executivă a bisericii.A fost de asemenea arătată o discreție inevitabilă și intrinsecă și o autoritate personală în



5

exercitarea „darului” de către Ellen White de-a lungul vieții ei, atât la nivel personal în grija față demembrii individuali ai bisericii, cât și în grija față de conducători la nivele mai mici din cadrulorganizației bisericii. Acestea s-au putut face prin discuții personale, corespondență sau prin„mărturii”. Valoarea acestei contribuții a fost de asemenea una inestimabilă.

A fost recunoscut adesea de către comentatorii privind dezvoltarea denominațiunii că dacănu ar fi fost prezența și exercitarea „darului” profeției în trupul bisericii Adventiste aflate încreștere, aceasta nu ar fi biserica înfloritoare și crescândă care este azi. „Darul” a reușit cumva sățină unită această mișcare. Astfel, la fiecare sesiune a Conferinței Generale de-a lungul mai multor

ani, biserica organizată și-a exprimat recunoștința pentru prezența „darului”, printr -o hotărâre (saumoțiune) votată în mod oficial, prin care, în același timp, se angaja să continue să fie în modspiritual sensibilă la „dar”.

Dar ce se întâmplă când, odată cu moartea profetului, exercitarea „personală” a daruluiîncetează? Cine decide apoi când să se emită, sau când să nu se se emită, sau să se re -emită omărturie? A cui responsabilitate este apoi să publice o mustrare sau să republice una, sau săreînnoiască punerea în circulație a unui manuscris „potrivit”? Și cine ar trebui să hotărască ce ar fi

potrivit?

Pe parcursul ultimilor ani din viața lui Ellen White, exercitarea discreției și autorității

personale intrinseci în stăpânirea și utilizarea „darului”, a tins să se diminueze pe măsură ce EllenWhite era mai puțin capabilă să se ocupe de probleme legate de administrarea și dezvoltarea bisericii. În măsura în care acest aspect al rolului ei a continuat, acesta a fost facilitat de fiul ei maimic, W. C. White, care în mod foarte natural, a devenit din ce în ce mai mult agentul și canalul decomunicare pentru mama lui. Pe parcursul ultimilor ei ani, W. C. White s-a trezit cu o sarcina totmai mare de a citi corespondența primită de Ellen White și de a-i retransmite (lui EGW) cererile desfaturi care veneau în mod continuu. Adesea, el a fost de asemenea purtătorul ei de cuvânt prin carerăspunsuri sau sfaturi erau date. În special, în timpul ultimilor ei ani, pe măsură ce sănătatea luiEllen White era mai șubredă, sau când durata capacității ei de concentrare varia și se micșora, a fostnecesară filtrarea informației, uneori fiind necesară prescurtarea informației care venea sau uneorifiind necesară evitarea detaliilor neplăcute sau neinteresante. Uneori cei care o ajutau trebuiau să

refuze cu totul cererile de ajutor din cauza abilităților scăzute ale lui Ellen White. Conducătorii bisericii din când în când își exprimau părerea că era nevoie ca Ellen White să fie lăsată săîmbătrânească frumos. În aceste condiții, a fost aproape inevitabil ca, într -o măsură mai mare saumai mică, să se formeze o legătură apropiată între W. C. White și exercitarea „darului”, în ultimiiani ai vieții mamei sale.

Odată cu moartea lui Ellen White, exercitarea carismei personale asociate „darului” a încetat brusc. Apoi a fost necesar ca biserica să se descurce cu ceea ce a rămas, care în esență nu mai eradarul viu al profeției ci scrierile celei care de-a lungul vieții sale a fost recunoscută ca avândexperiența „darului”. În termeni simpli, problema pentru biserică acum era, cum să se raporteze lascrierile unui profet mort.

Pe parcursul primelor două decade care au urmat decesului ei, pe măsură ce conducătorii bisericii se luptau cu dilema, convingerea a devenit din ce în ce mai clară pentru conducătoriiConferinței Generale că deși „darul” a fost exercitat printr -o persoană, a fost totuși pus în biserică,nu într -o familie anume. Astfel, scrierile de asemenea au fost așezate în biserică pentru bineleîntregii biserici. Din această perspectivă, pentru a face posibil ca scrierile să continue să fie o

binecuvântare eficientă cum au fost în anii precedenți, era important și era de așteptat ca biserica, prin structurile ei numite, să fie în mod evident implicată în administrarea și exercitarea controluluiasupra lor. În această perspectivă, întreaga comunitate a bisericii ca preoție a credincioșilor, puteaufi considerați „mandatari” (sau păstrători, persoane de încredere cărora le-au fost încredințateanumite valori - n.tr.) ai darului, în același fel în care cei din biserica Creștină au funcționat cadepozitari ai Scripturii. Totuși, persoanele care au slujit în Elmshaven în cadrul Fundației White,

păreau să vadă situația destul de diferit. Ei considerau că, controlul asupra resurselor spirituale careerau reprezentate de corpul scrierilor lui Ellen White, era responsabilitatea specifică a mandatarilor



6

desemnați ai Fundației White, pentru a fi ca un fel de entitate pe lângă/în afara bisericii.

Pentru W. C. White, confruntarea cu schimbările de situația care au urmat după moarteamamei sale, a fost o experiență dureroasă. De-a lungul ultimilor 20 de ani din viața mamei sale el afost atât de apropiat exercitării personale a darului încât, într -un anumit sens, el a fost, într -oanumită măsură, identificat în mod personal cu acest dar. În timp ce, fără-îndoială, el putea face odeosebire clară la nivel intelectual, emoțional și spiritual, uneori în entuziasmul său pentru binele

bisericii, deosebirea era încețoșată. Cu scopul de a păstra, într -un fel, discreția inerentă,independentă, personală sau spirituală care a caracterizat exercitarea „darului” în timp ce EllenWhite trăia, W. C. White ar fi preferat să vadă că administrarea Fundației White continuă într -unmod cooperant, dar totodată în mod clar separată și independentă de organizația bisericii. Diferențede opinii asupra acestui subiect au apărut între W. C. White și conducerea bisericii. Aceste diferențeau condus la un conflict prelungit pe tema autorității profetice și a legăturii pe care aceasta o aveacu autoritatea administrativă. Cu trecerea timpului, la insistențele colegilor săi, W. C. White a ajunssă accepte, deși fără tragere de inimă, necesitatea unei structuri administrative și a unor principii directoare operaționale care să permită „darului” să funcționeze, nu în afara bisericii sau pe lângăea, ci în interiorul ei și sub controlul extins al bisericii.

Această carte este un studiu care se concentrează în mod special asupra decadei anilor 1930,atunci când conflictul atinsese apogeul. Cartea abordează studiul acestor teme dintr -o perspectivă deinterpretare sugerată de studiile despre comportamentul organizațional, într -o încercare de a înțelegeși a explica, diferențele de opinie care au fost susținute de fiecare parte, conflictele care au rezultatdin acestea și problemele organizaționale fundamentale implicate. Acest cadru teoretic alcomportamentului organizațional, extras din disciplina psihologiei sociale, este folosit într -un sensmai larg ca un fundal pentru înțelegerea conflictului, mai degrabă decât ca un filtru fin pentru aexplica fiecare mic segment sau detaliu din această istorie. Unii cititori adventiști s-ar putea simți

puțin inconfortabil cu o abordare care caută să înțeleagă evoluțiile din cadrul organizației bisericii înlumina teoriei comportamentului organizațional. Biserica, se poate argumenta, nu este o organizațielaică obișnuită. Și acest lucru este adevărat. În sens biblic, biserica este o comunitate spirituală,

trupul lui Hristos, cu dimensiuni mistice (sau simbolice). Cu toate acestea, există aspecte socialeimportante pentru viața ei organizațională și pentru structura ei corporatistă, și perspectivele științeicomportamentului organizațional oferă o prismă ajutătoare prin care să putem vedea astfel deaspecte. Cadrul oferă un context în raport cu care să înțelegem dinamica sistemului social aconflictului.

O explicație a felului în care acest studiu a fost organizat poate fi utilă cititorului. Capitolul 1oferă un context geografic pentru conflict, în timp ce capitolul 2 stabilește un cadru teoretic și deinterpretare. Deși este doar o scurtă discuție, cititorii care sunt mai interesați doar de analiza istoricăîn sine, pot alege să sară peste acest capitol. Capitolul 3 preia contextul istoric și introduce jucătorii

principali din cadrul controversei. Natura problemei în miezul conflictului este explorată în

capitolul 4, care de asemenea, din necesitate, trece în revistă evoluțiile anterioare din anii imediaturmători morții lui Ellen White, ca și context al conflictului. Există de asemenea unele discuțiilegate de diferitele testamente lăsate de Ellen White cu privire la transmiterea mai departe a lucrăriiei. În capitolele 5 și 6 sunt discutate situațiile care au condus la creșterea conflictului într -oconfruntare directă. Capitolul 7 cercetează conflictul și problemele sale, din perspectiva lui W. C.White. În timp ce aceasta pare să întrerupă temporar narațiunea, este inclusă în acest punct înorganizarea cărții deoarece este folositor cititorului să se familiarizeze cu unele elemente istorice

pentru a putea înțelege mai deplin perspectiva lui W. C. White. Capitolele de la 8 la 12 relateazăstrategiile adoptate de Conferința Generală în încercarea de a aduce o soluție acestei probleme prinextinderea, în final, a controlului ei administrativ asupra Fundației. Urmând după concluziile dincapitolul 13, un epilog trece în revistă pe scurt evoluțiile care au avut loc în deceniile de după ani1930 în relația dintre Fundația White și Conferința Generală. O cronologie a evenimentelor esteinclusă ca un ajutor pentru cititor pentru a putea urmări cu claritate șirul evoluțiilor.



7

Acest episod din dezvoltarea bisericii este unul important de consemnat. Lupta pentrumoștenirea profetică a apărut deoarece conducerea bisericii a ajuns să considere că a încredința grijași custodia acestei enorme resurse spirituale reprezentată de scrierile lui Ellen White, uneiorganizații cu totul autonome, independente și în afara bisericii, ar fi contra- productivă pentru

biserică. Ei au considerat că în cele din urmă va produce dezbinare și va deveni o amenințareserioasă pentru unitatea bisericii. Cu siguranță ar fi putut face mai dificilă lucrarea de conducere dincadrul bisericii dacă exista posibilitatea ca o organizație independentă să fie stârnită (sau ațâțată)împotriva organizației bisericii. Această carte relatează cum a ajuns Conferința Generală la aceaconvingere, treptat și de probă, pentru început. Apoi cercetează felul în care aceste convingeri, odatăformate, au fost puse în aplicație. Istoria relatată aici poate astfel să fie privită ca un studiu despretensiunea dintre darul conducerii (sau administrării) și darul profeției. Istoria este de asemeneaimportantă pentru felul în care ilustrează procesele care erau implicate în cadrul unei comunitățicare învăța cum să se raporteze la moștenirea lăsată de un profet decedat.

Evenimentele istorisite aici, care constituie istoria luptei pentru controlul asupra moștenirii profetice, nu reprezintă un fapt cunoscut în mod obișnuit în biserică. Istoria dezvoltării FundațieiWhite așa cum apare în publicațiile bisericii sau în afirmațiile publice orale făcute în cadrul unor întâlniri generale ale bisericii, în timp ce nu au fost versiunea „curățată”, au fost totuși, un raport

care transmitea membrilor ideea că viața bisericii s-a dezvoltat într -un mod natural și normal, și că problemele, chiar dacă au fost dificile, au putut totuși să fie gestionate. Totul a fost sub control.Însă, detaliile cu privire la discuțiile aprinse, sentimentele puternice și uneori dezbaterile intensecare s-au derulat în spatele scenei, prin corespondență și în comitete mici, în timp ce biserica

bâjbâia după paradigme teologice și forme prin care să înțeleagă cum să înainteze, sunt o istoriedestul de diferită. Dar și aceasta este un lucru normal și de așteptat. Într -un anume sens, conducerea

bisericii a avut nevoie să proceseze problema decât să pună prematur sarcina asupra bisericii lascară largă. A fost și așa destul de dificil pentru conducătorii bisericii. Ar fi fost probabil cu totulimposibil de gestionat pentru biserica la nivel macro, ținând cont de maturitatea teologică încă îndezvoltare a bisericii. Dezbateri de acest gen necesită ca, conceptele teologice și intelectualemature, să fie larg răspândite în cadrul unei comunității pentru ca o dezbatere publică să poată fi

productivă.

Ellen White însăși a amintit bisericii că „Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât căvom uita cumva calea pe care ne-a condus Dumnezeu şi învățăturile Lui din istoria noastră de pânăacum”! Este ușor ca, în repetarea și repovestirea trecutului, să ni-l „reamintim” doar așa la un nivelsuperficial sau poate într -un mod foarte selectiv. Iar când biserica ca și comunitate face acest lucruîși face un deserviciu ei însăși. Perspectiva superficială tinde să fie „da, într -adevăr, provocările aufost mari și problemele au fost dificile dar lucrurile au decurs lin oricum, s-au sfârșit cu bine în celedin urmă și nimeni nu a fost rănit cu adevărat.” Privind însă istoria din „interior” așa cum esterelatată aici, întâlnim o serie de episoade, care constituie în mod destul de clar, o luptă dureroasă

pentru putere. Însă aceasta nu scade convingerea că Dumnezeu a condus lucrurile în trecut. Totuși,

înțelegerea istoriei la acest nivel ne dă o mai mare apreciere a felului în care Dumnezeu a condustotuși lucrurile, în ciuda unor puncte de vedere foarte puternic apărate (sau susținute), a

prejudecăților personale, a temperamentelor înțepătoare și a intereselor legitime.

Asemena multor cărți, și volumul de față are o lungă perioadă de gestație. Tema luptelor implicate în mutarea (sau transferul) Fundației White din Elmshaven la Washington intenționa laînceput să fie doar un scurt articol. Indicii despre natura luptei au reieșit mai întâi din citirea câtorvascrisori intrigante dintre W. C. White și președintele Conferinței Generale, Charles H. Watson, pecare le-am găsit în arhiva Conferinței Generale cu câțiva ani în urmă, în legătură cu studiul meudespre viața și lucrarea lui William Warren Prescott. Materiale suplimentare au ieșit la lumină într -un mod neașteptat când, cu câțiva ani mai târziu, cercetam documentele din corespondența

președintelui Conferinței Generale, în legătură cu o serie de articole pe care le pregăteam pe temaistoriei și evoluției Manualului Bisericii. În 1999, solicitarea unei cercetări pentru FundațiaAvondale College din Australia, mi-a oferit posibilitatea de a petrece mai mult timp în arhivele de la



8

Washington culegând materiale suplimentare. Sunt recunoscător pentru sprijinul lor. Atât cantitateamaterialului cât și natura sa intrigantă, sugera că era mult mai mult în această istorie decât ar fi putufi cuprins într -un scurt articol după cum am plănuit inițial. Asistența suplimentară sub forma uneisubvenții pentru dezvoltare profesională și timpul de apariție aferent, oferite de către ColegiulMission din Tailanda unde slujesc în mod curent, mi-au permis să finalizez studiul și suntrecunoscător colegiului pentru asta.

Sunt îndatorat lui Bert Haloviak, directorul Arhivelor Conferinței Generale pentru ajutorulsău în facilitarea accesului la materiale, pentru disponibilitatea sa de a citi manuscrisul și pentrunumeroasele sugestii utile. Tim Poirier, director asociat al Fundației White de asemenea mi-a oferitsfaturi utile și m-a asistat în accesul la materiale valoroase. James Nix, director al Fundației Whiteîn Washington de asemenea mi-a oferit sfaturi utile. S-ar putea ca el să nu fie de acord cu toateinterpretările pe care le-am făcut eu aici dar îi sunt recunoscător pentru disponibilitatea sa de aîmpărtăși rezultatele propriilor sale cercetări care au avut legătură cu această arie de studiu. Sunt deasemenea recunoscător pentru sfaturile prietenului și colegului Kai Arasola, decan al Facultății deStudii Religioase de la Mission College, pentru disponibilitatea sa de a citi și de a criticamanuscrisul. Marian și Berg au ajutat cu fotografiile și sunt recunoscător colegului meu WannFanwar pentru su pravegherea editorială. Datorez mulțumiri totodată lui Russell Schulz pentru

sugestiile sale editoriale constructive și secretarei mele îndelung răbdătoare, Sheila Fanwar, care a pregătit manuscrisul pentru tipar. Trebuie de asemenea să-mi exprim aprecierea sinceră față deGeorge Knight, prieten și mentor stimat, care mi-a făcut cunoscută pentru prima dată plăcerea destudia dezvoltarea teologică a Adventiștilor de Ziua a Șaptea și care încă se bucură de entuziasmuldescoperirilor făcute de foștii săi studenți. Sugestiile lui George pentru îmbunătățirea manuscrisuluiau fost foarte folositoare. Dar bineînțeles, greșelile și neajunsurile și posibilele interpretări greșitesunt în totalitate responsabilitatea autorului...

Cu toate acestea, cel mai îndatorat sunt lui Gail, prietena și soția mea timp de 35 de ani, care prin încurajările ei și angajamentul de a se bucura de compania mea tăcută cu scopul de a-mi permite să continui cercetările și scrisul, a menținut în viață proiectul pentru mine, în ciuda unor

pauze destul de lungi când datorită presiunii sarcinilor administrative, nu aveam pur și simplu timpde citit sau de scris. Disponibilitatea ei de a se împăca cu preocupările mele cu notițele de cercetareși cu laptopul, chiar și în cele mai scurte pauze de vacanță, și expertiza ei în corectura manuscrisuluiau ajutat ca o idee să devină realitate.

Gilbert M. Valentine

Iulie 2006



9

Capitolul 1

Geografia unei lupte pentru putere

Elmshaven a devenit casa de pensionare „de vis” a lui Ellen White când în 1901, la vârsta de72 de ani, s-a întors în Statele Unite din sejurul ei de un deceniu lungime în Australia. Casa cuverandă, spațioasă, cu două etaje și 10 camere, din liniștita Vale Napa din California, avea

priveliștea spre livezi fertile, câmpuri cu fructe de pădure și păduri. Localizată pe un domeniu detrei hectare ferma a oferit un loc foarte plăcut pentru retragere și refugiu pentru ultimii 15 ani dinviața lui Ellen White. Dar a o numi „casă de pensionare” este probabil un termen im propriu.

Deși se afla la vârsta „pensionării”, Ellen White cu greu putea să zică, că cunoaștesemnificația cuvântului. Cu siguranță aceasta nu însemna a pune la o parte stiloul ei. Elmshaven adevenit curând același centru de activități care a fost și casa ei „Sunnyside” din Australia în timpulcelor 5 ani anteriori. Cabane adiționale pentru familia ei extinsă, camere de oaspeți pentru

numeroșii vizitatori și birouri pentru personalul editorial și literar, au fost curând adăugate, peaceastă proprietate, la clădirea centrală. Până în 1910 numărul personalului angajat era în jur de 15 persoane. Toți fiind angajați într -un fel sau altul în susținerea eforturilor ei de a publica la scarăinternațională și în lucrarea de predicare în bisericile din jurul Californiei și dincolo de ea.

Locuitorii Californiei în mod tradițional se mândreau cu spiritul (sau atitudinea) lor de„pot”, trăsături care nu lipseau nici membrilor bisericii locale din statele de vest. Dată fiindapropierea geografică de acești membrii ai bisericii cu un spirit antreprenorial (de administrare aafacerilor, etc – n.tr.) și cu o gândire independentă, „Elmshaven” sub influența lui Ellen White, adevenit o importantă forță de conducere a dezvoltării bisericii în California. În ciuda vârstei e i,Ellen White a servit ca „moașă” la nașterea numeroaselor instituții cu totul noi, școli și alte

întreprinderi ale bisericii din California, uneori, spre întristarea profundă a conducerii bisericiioficiale, atât în California și la Washington.1 Administratorii bisericii considerau că familia bisericiidin California avea deja mult mai multe instituții decât ar fi putut administra cu succes. Dar EllenWhite a fost o femeie cu viziune. Astfel Elmshaven a devenit un important centru de influențăalternativ, întotdeauna susținând, dar fiind adesea o provocare pentru sursa de influență „oficială”aflată pe partea opusă a continentului, în birourile nou-înființate ale conducerii bisericii, care sedezvoltau în suburbia înverzită din Takoma Park în Washington, DC.

La insistențele lui Ellen White, conducerea bisericii a mutat birourile Conferinței Generalede la Battle Creek, Michigan, unde fusese centrul de gravitate al bisericii încă de la înființarea ei în1863. Mutarea în capitala națiunii făcea parte din eforturile de a descentraliza structura

organizațională a mișcării, pe de o parte, și de a-i crea un cadru de recunoaștere mai larg, prinmutarea sediului central într -o metropolă importantă care avea parte recunoaștere internațională, pede altă parte. Proprietatea a fost amplasată în 1902 și prima grupă de personal s -a transferat la noualocație pe la mijlocul anului 1903. Le-a luat un timp pentru a amenaja dotările adecvate și pentru a

putea muta în final și lucrarea de publicații a organizației, dar prin anul 1905, transferul a fost înmare parte efectuat, și Washington DC a avut în curând propriul său Centru de Sănătate și ColegiuAdventist, cât și o casă de editură semnificativă. Mutarea la Washington arăta natura tot mai multinternațională a bisericii, și sfera tot mai extinsă a misiunii ei.

Dacă în timpul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea axa de putere și influență din biserică putea fi văzută ca fiind situată pe direcția nord-sud, între Australia, unde a locuit EllenWhite, și Battle Creek, unde se afla sediul central al bisericii, în primul deceniu al noului secol axaa putut fi văzută schimbându-se pe o direcție est-vest, între Washington și California. De-a lungulanilor 1890, Ellen White și cercul ei de ajutoare și asociați, au servit ca un motor de creștere și



10

dezvoltare în cadrul bisericii din Australia și Noua Zeelandă. Abordarea antreprenorială a lui EllenWhite față de plantarea de biserici și dezvoltarea de instituții solicita un ritm exigent din parteamembrilor și conducerii bisericii, care adesea o urmau mai precaut și fără tragere de inimă. La datacând ea a părăsit Pacificul de Sud pentru a se întoarce în America în anul 1900, un colegiu șilucrarea medicală au fost bine puse la punct, împreună cu o rețea de bisericii și școli aflată încreștere. Sunnyside și alte reședințe anterioare ale ei din Sidney, au servit ca centre de influențăimportante, pentru această dezvoltare sora White investind sume semnificative din resursele ei

proprii pentru a deschide calea spre noi proiecte îndrăznețe ale credinței.

În timpul anilor 1980, a apărut multă tensiune între sora White și conducerea bisericii, dincauza problemelor legate de controlul asupra procesului de luare a deciziilor în biserică și din cauzaalocării de personal și resurse limitate, după cum se poate vedea în istoria fondării ColegiuluiAvondale. Dispute au avut loc, de exemplu, asupra deciziilor centralizate care erau luate undevadeparte de locul unde ele trebuiau apoi să fie puse în aplicare, și asupra redirecționării donațiilor din

partea unor persoane particulare, pe care oficialii trezoreriei de la sediul central le deduceau dinalocațiile bugetare periodice.

După întoarcerea ei din antipozi („loc sau punct de pe suprafața pământului diametral opus

altuia” – n.tr.) în anul1900 și după restructurările organizaționale care au fost realizate în anul 1901, probleme asemănătoare s-au iscat din timp în timp între coasta de est și cea de vest, deși acestea aufost mai puțin controversate. Menținând o relație sănătoasă și afectuoasă cu Ellen White, William C.White, fiul ei, și personalul de la Elmshaven au reprezentat o provocare însemnată pentruconducerea Conferinței Generale. Corespondența administratorilor din conducere cum ar fi Arthur G. Daniells, președintele Conferinței Generale în timpul ultimilor ani ai lui Ellen White, și WilliamW. Prescott, editorul celei mai importante publicații a bisericii - revista Review and Herald - , indicăfaptul că această sarcină necesita abilități diplomatice atente.2 În alte ocazii necesita unconsimțământ (sau o acceptare) născut dintr -o încredere adânc-înrădăcinată la care se adaugărăbdare și înțelegere. După moartea lui Ellen G. White în 1915, rolul locației de la Elmshaven, ca șimotor al dezvoltării în California, a scăzut. Totuși, funcția sa ca și centru de influență concurent în

cadrul bisericii, a continuat să fie o sursă de tensiune pentru administratori până când în final, spresfârșitul anilor 1930, acest centru a fost transferat la sediul central din Washington DC. Natura,sensibilă din punct de vedere politic, a relației dintre cele două centre de influență poate fi mai bineînțeleasă și apreciată când este văzută din perspectiva teoriei comportamentului organizațional.

1Delores A. Robinson, Istoria soliei reformei sănătății (The Story of Our Health Message) (Nashville, Tenn.: Southern Publishing

Association, 1955), pag. 335 ff relatează circumstanțele înființării a trei noi Centre de sănătate și a trei colegii în Calif ornia de Sud,între anii 1902 și 1910.2

Corespondența schimbată între conducătorii seniori (vârstnici) ai bisericii în 1910, de exemplu, cu privire la sarcina care i -a fost

atribuită lui W.W. Prescott după eliminarea sa din funcția de editor al Review and Herald, ne descoperă un grup de conducător i ai bisericii care se simțeau ca și sum ar umbla pe ace. Ei se preocupau să aibă un comportament adecvat față de Prescott, despre care eicredeau că a fost greșit înțeles, și totodată nu voiau să ofenseze nici Elmshaven -ul. W. C. White către A. G. Daniells, 11 Ianuarie,

1910. I. H. Evans către A. G. Daniells, 29 Aprilie 1910 și A. G. Daniells către I. H. Evans, 13 Mai 1910. Vezi de asemenea Gi lbert M.

Valentine, „William Warren Prescott: Educator al Adventiștilor de Ziua a Șaptea” lucrare de Dizertație, Univer sitatea Andrews, 1982,Vol. 2 pag. 432-435.



11

Capitolul 2

Administrarea Bisericii Adventiste: o perspectivă a științei sociale

Conducătorii Bisericii Adventiste de la începutul secolului XX, cum ar fi Arthur Grosvenor Daniells, William Ambrose Spicer și Charles Henry Watson, nu au avut parte de o educație formalăîn arta de a conduce. Au învățat să conducă observând și acționând. Abilitățile lor erau în mare parteintuitive și au învățat despre felul în care organizațiile funcționează, din experiență. Posibilitatea dea participa la o instruire formală în administrație, împreună cu studii academice despre naturaorganizațiilor și despre conducere, nu le era disponibilă. Dezvoltarea disciplinei psihologiei sociale

pe la mijlocul secolului XX a avut loc după vremea lor. Cu toate acestea, fiecare din ei a înțeles înmod intuitiv sau din experiență natura puterii și a conducerii. Dacă ar fi avut la dispoziție, studii dindomeniul comportamentului organizațional și de conducere, ar fi avut o înțelegere mai profundădespre natura sarcinii de a conduce, dar poate aceasta nu ar fi schimbat tipul de conducere ales defiecare din ei.

Cadrul teoretic oferit de studierea comportamentului organizațional ne asigură niște lentileutile prin care să privim unele din dinamicile sociale complexe care erau la lucru în relația dintreElmshaven și Washington. Sociologii au observat că fiecare organizație, fie era religioasă,educațională, militară sau comercială dezvoltă un tipar al autorității, sau „structuri”, care definescrolurile și relațiile dintre oamenii din cadrul organizației. Astfel de structuri nu doar că suntinevitabile dar sunt și esențiale pentru ca o organizație să fie eficientă în a realiza obiectivele

propuse.

Cercetătorii debutanți în domeniul comportamentului organizațional cum sunt de exempluJohn French și Graham Raven, au observat că unul din procesele sociale critice care au loc în cadrul

organizațiilor este legat de exercitarea „puterii”.1

Termenul acesta s-ar putea să nu fie foarte mult pe placul Adventiștilor când vine vorba de organizația bisericii lor. Desele proteste ale sorei Whitefață de conducătorii bisericii în legătură cu abuzul lor de „putere” în timpul anilor 1890, și tendințade a exercita o „autoritate regească”2 pe car e ea a întâlnit-o în cadrul conducătorilor, au oferit

probabil o anumită nuanță acestui termen. Totuși termenul este util, când este folosit pentru adescrie gradul de influență pe care oamenii o exercită asupra altora. În termenii psihologiei sociale,exercitarea puterii poate fi văzută ca procesul social prin care anumite persoane influențeazăcomportamentul și acțiunile altor persoane. French și Raven, clădind pe descoperiri anterioare, cumar fi cele ale lui Amital Etzioni,3 descriu „puterea” care este exercitată de către conducerea dincadrul unei organizații, ca derivând din cinci tipuri diferite de baze ale puterii: legitimă,recompensatoare, coercitivă, referențială și a expertului. „Puterea”, când este legitimă și

recunoscută în cadrul unei organizații, este numită „autoritate”. Autoritatea exercitată de unconducător poate deriva din charisma personală a acestuia sau abilitățile sale sociale, sau dinexpertiza sa într -un domeniu specific sau alte seturi de competențe. Acest tip de „autoritate” a fostfoarte evident în privința unor conducători ca Arthur G. Daniells, editorul de la Review William W.Prescott și directorul centrului de sănătate de la Battle Creek, John Harvey Kellog. Teoreticieniinumesc aceasta putere „personală”.

Capacitatea de a exercita autoritate, poate pe de altă parte, să derive din faptul că cineva afost pus într -o anumită „poziție” și a i-a fost dată răspunderea pentru administrarea și controlulanumitor resurse care au de-a face cu acea poziție din cadrul organizației. Astfel de resurse ar puteafi sarcina de a alege personalul, de a controla informațiile sau de a aloca anumite resurse financiare.Aceasta este puterea „poziției”. Adventiști probabil asociază astfel de roluri mai mult cu anumitefuncții economice/financiare în cadrul bisericii, cum ar fi managerii de afaceri instituționale sautrezorierii conferinței. Uneori noul conducător își dă seama de diferențele dintre cele două tipuri de



12

putere, când încearcă să conducă doar pe baza faptului că a fost pus într -o anumită „poziție ” fără ase baza și pe charismă sau pe puterea personală, sau când această charismă personală îi lipsește.Conducătorii eficienți realizează în scurt timp, că exercitarea puterii „poziției” fără a fi însoțită de ooarecare influență „personală” sau charismatică, poate fi ceva foarte riscant.

Psihologii sociali au arătat de asemenea că fiecare organizație dezvoltă diverse "sisteme" deinfluență, cum ar fi sistemele de autoritate, ideologii și sistemele de expertiză și sisteme politiceinformale (aici politica cu "p" mic).4 Înțelegerea dinamicii aflate în joc într -o organizație poate ficonsolidată prin "analiza sistemelor", iar oamenii care lucrează în organizații, pot înțelege mai binerolurile lor prin faptul că devin conștienții de aceste sistem aflate în joc. Organizațiile adoptă"structuri" pentru a reglementa interacțiunea dintre aceste sisteme și pentru a reglementa exercitareade putere și influență. Structurile implică mecanisme cum ar fi: diferite nivele ale poziției sau de rol,def iniții ale responsabilității, proceduri de raportare și aprobare, politici de funcționare și orientare.Fără aceste structuri sau mecanisme de control, devine imposibil pentru o organizație să funcționezeeficient. I-au naștere conflicte debilitante și lupte interne pentru putere, care fură din energia care ar trebui alocată sarcinilor importante și fac ca organizația să devieze de la realizarea obiectivelor sale.

Din această perspectivă a comportamentului organizațional, putem vedea că Biserica

Adventistă în timpul vieții lui Ellen White a dezvoltat două surse de bază de „putere”, în cadrulstructurii ei organizaționale. Rolul lui Ellen White, deși non-formal/neoficial, foarte personal șicharismatic, a fost legitimat și acceptat în cadrul organizației de către cei numiți să exercite în modoficial rolul de administrare și control asupra resurselor financiare și de personal, și anume,Conferința Generală și multele ei organizații subordonate. Împărțirea de putere rezultată astfel acondus adesea la o relație dificilă și tensionată dar în general a funcționat eficient, fiind îngrijită devalorile spirituale și structurile de credință ale denominațiunii. Susținerea acestei împărțiri a puteriicerea o atitudine de încredere și de acceptare, și uneori de toleranță și înțelegere din parteaconducătorilor superiori ai bisericii.

În timpul vieții lui Ellen White o schimbare treptată dar importantă a avut loc în ceea ce

privește autoritatea ei în cadrul bisericii. Ultimii ani din viața ei au grăbit și au condus spreîncheierea acestui proces. Această schimbare a fost făcută pe baze așa zis „personale” având de-aface cu charisma ei și cu accesul ei special la o sursă de informații confidențială și spirituală prinintermediul viziunilor și a viselor ei, și cu înregistrările scrise ale sursei de informați în sine. CândEllen White a murit, a luat naștere o întrebare dificilă despre cum ar trebui organizația să înțeleagăși să se raporteze la aceste această resursă, ca locus al autorității pentru organizație. Resursa eraacum un enorm corp de scrieri constituind un depozit bogat de informații foarte apreciate șirespectate de către membrii bisericii. O mare parte din această resursă a fost bineînțeles repede și înmod public pusă la dispoziția bisericii. Dar o foarte mare parte din acest depozit era păstrată înarhiva bisericii ca fiind corespondență personală sau manuscrise nepublicate. Aceasta reprezenta o

problemă specială pentru administrația bisericii. În timp ce natura generală a unei mari părți din

arhiva scrierilor le era bine cunoscută, în același timp, ea conținea multe informații care le eraunecunoscute. Cine trebuia să dețină răspunderea, în cadrul organizației, de a exercita controlulasupra acestei resurse, care era recunoscută în mod clar ca fiind o sursă de influență hotărâtoare

pentru oricine ar fi fost desemnat sau numit să exercite în mod oficial puterea și influența în cadrul bisericii?

Ellen White înainte de moartea ei, a încercat să păzească și să se asigure că scrierile ei vor continua să aibă o influență și o autoritate spirituală în cadrul bisericii chiar și după moartea ei. Untestament întocmit cu mare atenție și desemnarea responsabilităților administrative unui grup deadministratori ai scrierilor ei erau menite să realizeze acest scop.5 Acest aranjament a funcționat

bine la început dar apoi a devenit problematic.

Dat fiind natura intrinsecă a organizațiilor a fost inevitabil ca în cele din urmă, să ia naștereun conflict legat de cum și prin cine ar trebui controlată această resursă spirituală lăsată de Ellen



13

White. Ocazional pe parcursul vieții ei, același conflict a luat naștere, dar impactul său distrugător afost ascuns sau amortizat pentru că a fost rezolvat și mediat de obicei prin intermediul relațiilor

personale importante și sensibile, și prin angajamentele dintre conducerea bisericii și Ellen White.6 Ellen White a fost respectată, recunoscută și acceptată. Totuși, la moartea ei, aspectele personalevitale ale relației au încetat iar organizația a fost în mod repetat confruntată cu întrebarea legată decum să se raporteze la resursa imensă de informații în sine rămase, care continua să fie o puternicăsursă de influență în viața bisericii doar că acum era mai detașată și, din punct de vedereadministrativ, în mod îngrijorător mai independentă. A fost inevitabil ca de-a lungul timpului,

discuții să aibă loc și ajustări organizaționale să fie necesare pentru a se putea raporta la nouasituație. A fost de asemenea inevitabil, ca în acest proces, diferențe de opinie oneste să fie susținuteși un conflict să aibă loc.

Cei care au studiat comportamentul organizațional, au învățat că, conflictul este inevitabil șinormal în orice organizație. Ceea ce ar pute fi considerat anormal, ar fi lipsa conflictului. Conflictul

poate apărea într -o organizație din mai multe motive: pentru că cei implicați sunt oameni, pentru căsunt oameni slabi și păcătoși, pentru că oamenii văd lucrurile diferit, înțeleg lucrurile diferit, simtdiferit lucrurile, le apreciază diferit și pentru că lucrurile se schimbă și schimbarea este uneori cevadificil de acceptat și la care e dificil să te raportezi. Conflictul mai apare de asemenea în cadrul

organizațiilor, pentru că uneori relațiile structurale nu sunt clare și responsabilitățile pot să sesuprapună. Diferențe de opinii majore pot să nu rezulte dintr -un conflict. Pot să fie doar puncte devedere diferite. Dar când una din persoane acționează sau adoptă strategii pentru a implementa sau astabili o perspectivă contradictorie, conflictul este inevitabil. Un astf el de conflict poate de veni o„luptă pentru putere” deși poate să nu fie percepută ca atare de părțile implicate în conflict. Acestlucru devine evident doar când este privit din exterior dintr -o perspectivă mai largă. Acest lucru

poate fi greu de înțeles pentru credincioși ca având loc în cadrul unei comunități care pune accept pe armonie, înțelegere și pace. Dar conflictul în acest sens este ceva normal chiar și în organizația bisericii. Abilitatea de a gestiona conflictele devine astfel o competență importantă pentru cei dinconducere.

Ceea ce s-a întâmplat de fapt pe parcursul deceniului important al anilor 1930 cu privire la problema moștenirii spirituale lăsate de sora White, în termenii comportamentului organizațional, afost o luptă pentru putere silențioasă dar prelungită în sferele superioare ale organizației. Aceastăluptă pentru putere între cele două surse de influență, cea oficială și cea neoficială, a fost în finalrezolvată de către Conferința Generală, prin adoptarea unor acorduri formale și a unor liniidirectoare, care i-au extins autoritatea și abilitatea de exercitare a controlului, pentru a include șiadministrarea Fundației Ellen White. Fundației i-a fost acordată independența juridică încercând săcorespundă astfel, atât cât a fost posibil, cu actul testamentar întocmit de Ellen White. Totuși,conflictul a fost rezolvat prin includerea acestei resurse în structurile bisericii mai degrabă decât a -i

permite să se dezvolte, după cum a fost prevăzut inițial în textul testamentului lui Ellen White, ca o bază de putere independentă, exterioară organizației, ca un fel de entitate pe lângă biserică. O

revizuire ulterioară făcută de organizația bisericii spre sfârșitul anilor 1950, asupra relației dintreFundația White și Conferința Generală, confirmă aranjamentele structurale prin care independența

juridică (a fundației) pentru custodia și grija manuscriselor a fost stabilită având un comitetadministrativ care se auto- perpetua, însă supravegherea publicării manuscriselor rămânând totușidator ia bisericii. Epilogul oferă informații suplimentare cu privire la aceste documente.

Mutarea efectivă a Fundației Ellen G. White din Elmshaven, California la Washington DC, aavut loc în 1937. A fost realizată la doar două luni după moartea lui W. C. White, care a fostadministratorul executiv responsabil pentru coordonarea lucrări celorlalți membrii din comitetuladministrativ al fundației timp de 22 de ani după moartea mamei sale. Realizată într -un timp scurtde doar șase săptămâni, mutarea a fost explicată bisericii prin intermediul publicațiilor, ca fiind otranziție ușoară, naturală și de așteptat. 7

În realitate, mutarea, a marcat fără-îndoială punctul culminant al unei uimitoare și dureroase



14

lupte pentru putere care încerca să fie rezolvată în sferele înalte ale bisericii în ultimii zece ani. Din perspectiva teoriilor dezvoltării organizaționale a reprezentat o nouă etapă semnificativă îndezvoltarea structurilor de control ideologice ale bisericii. Aceasta i-a permis de asemenea bisericiisă rezolve, în sfârșit și în mod categoric, un conflict cronic care a tulburat conducerea bisericii și i-adistras atenția de la concentrarea în totalitate pe obiectivele ei principale de îngrijire pastorală șievanghelizare.

Acest studiu își propune să analizeze rețeaua încurcată de evenimente care au de -a face cu

această luptă pentru putere și să explice o evoluție, care până acum, nu a fost cunoscută la scarălargă. Relatarea acestei istorii este valoroasă nu doar datorită pătrunderii pe care o face îndimensiunile umane ale unei fascinante și informative perioade de dezvoltare în cadrul BisericiiAdventiste dar și pentru contribuția sa la o mai acurată autocunoaștere a bisericii. Istoria aceasta neoferă de asemenea niște baze mai lărgite și mai solide pentru înțelegerea rolului continuu almembrilor responsabili pentru administrarea scrierilor în interesul lucrării Fundației Ellen G. Whiteazi.

În anumite privințe problemele care au condus la acel conflict pentru putere prelungit autrecut acum. Urmând unor dispute și lupte în biserică cu privire la controlul și folosirea resurselor

nepublicate din timpul anilor 1960 și 1970, deceniile anilor 1980 și 1990 vedeau aceste probleme înmare parte rezolvate cu decizia de a ridica toate restricțiile de-asupra accesului la toate materialeledin colecția Ellen White. Apariția noilor tehnologii electronice a făcut de atunci să fie posibilaccesul la aproape toate materialele de către orice solicitant. Chiar și informațiile valoroase dindosarele legate corespondența din jurul scrierilor lui Ellen White, cum ar fi cele ale lui W. C. White,și alți conducători ai bisericii care au corespondat cu ea, au fost puse la dispoziție sub formă de fișesau în formă electronică. Politicile legate de publicarea oficială a materialelor funcționează acumfără probleme. Și în cadrul limitelor normale și rezonabile ale lucrărilor științifice și aresponsabilități pentru păstrarea și administrarea arhivelor, resursele atât de importante pentruînțelegerea vieții și lucrării lui Ellen White și a dezvoltării bisericii în care ea și-a investit viața suntacum puse la dispoziția bisericii.

1 John R. P. French & Graham Raven, The Bases of Social Power. Group Dynamics. 3rd ed. (New York: Harper and Row, 1968), pag.

259-269.

2 „Puterea regească, ce s-a dat pe faţă mai înainte, la Conferința Generală de la Battle Creek, nu trebuie să fie perpetuată.” Ellen GWhite, Mărturii pentru biserică (Washington DC: Review and Herald, 1903), Volume 8, pag. 233. Vedeți și General Conference

Bulletin, 1901, pag. 25-26.

3 Amital Etzioni, A Comparative Analysis of Complex Organisations on Power, Involvement and Their Correlates (O analizăcomparativă în cadrul organizațiilor complexe asupra puterii, a implicațiilor și corelatele lor) (New York: Free Press, 1961).

4 Andrzej A. Huczynski, and David A. Buchanan, Organisational Behaviour (Comportamentul Organizațional) (Hemel Hemstead,UK: Prentice Hall, 1991), p. 494 ff.

5 Vedeți Anexa I pentru textul complet al testamentului lui Ellen White datat la 9 Februarie 1912. Vedeți și Francis D. Nichol, Ellen GWhite and her Critics (Ellen G. White și criticii ei) (Washington, DC: Review and Herald Publishing Company, 1951), pag. 516-530.

6 De exemplu, au existat probleme ocazionale care întrebau de ce așa zisele mărturi sau scrisori „private” erau atât de larg răspândite.Foarte rar astfel de scrisori a fost îngăduit să fie văzute de alții înainte de a fi văzute de către cel căruia îi erau destinate. Erau acestelucruri făcute cu acordul lui Ellen White sau W. C. White sau din inițiativa altei persoane? Un astfel de caz a scrisoarea lui Ellen G.White către W. W. Prescott, din 8 Mai 1908, a cărui conținut a fost împărtășit cu alții în timp ce scrisorile în sine nu au f ost trimise luiPrescott decât doi ani mai târziu. O altă ocazie are de-a face cu sincronizarea discutabilă a livrării unei scrisori în timpul controverseidin biserică legate de John Harvey Kellog. Vezi Ellen G. White către A. G. Daniells și W. W. Prescott, 20 Mai 1904. Kellogg s-areferit adesea mai târziu la acea notiță pe care W. C. White a ținut -o în buzunarul său toată ziua. Vezi Gilbert M. Valentine, "WilliamWarren Prescott: Seventh-day Adventist Educator" PhD Dissertation (Andrews University, 1982), pag. 327 & 389 mai departe.

7 J. L. McElhany, "The Work of the Ellen G. White Estate" (Lucrarea Fundației Ellen G. White) RH, December 16, 1937, pag. 16-17.



15

Capitolul 3

Cadrul istoric: oamenii și vremurile

Oamenii

Sesiunea Conferinței Generale din 1930 a adus la sediul central al bisericii din Washingtonnumeroși bărbați ai unei noi generații de conducători ai bisericii. Erau bărbați mai tineri dar foarteexperimentați, iar ei au adus noi perspective în administrația bisericii. Conducătorii anteriori de laConferința Generală cum ar fi A. G. Daniells, William Ambrose Spicer și George A. Irwin își aveaurădăcinile în secolul XIX. Noua listă de membrii ai comitetului de conducere includea numeroși

bărbați ai secolului XX și președintele era primul non-american care se afla la conducerea bisericii.1

Anii 1930 de asemenea prezentau un nou set de provocări pentru conducerea bisericii. A fostun timp de dezvoltare deosebit de stresant pentru Biserica Adventistă. Administratorii, atât lanivelul Conferinței Generale cât și la nivelul conferințelor locale și la nivel de instituții erau obligațisă se confrunte cu probleme incredibil de dificile și complexe. Unele din acestea erau de natura

externă, de genul crizei economice și financiare din anii 1930 și a peisajului politic în schimbare dinEuropa. Alte probleme erau interne, cum ar fi provocări teologice pentru biserică și dileme legate derestructurările administrative. De așa manieră era efectul solicitărilor și a stresului asupra sănătățiifizice a celor din conducerea bisericii încât în acea perioadă au fost văzuți președinți și alțiconducători retrăgându-se înainte de vreme din funcții din cauza problemelor de sănătate.2 Lista

participanților de seamă în lupta cu privire la rolul Fundației White îi include pe președinteleConferinței Generale Charles Henry Watson și grupul său din birourile conducerii și William C.White și fiul său Arthur L. White.

C. H. Watson a servit ca președinte al Conferinței Generale de la alegerea sa în 1930 pânăîn 1936. Fiind ales la președenție la vârsta de 53 de ani el a adus funcției cunoștințe din domeniul

afacerilor și finanțelor cât și al conducerii spirituale. Convertit la Adventism în anul 1902 la vârstade 25 de ani, Watson s-a dovedit a fi un comerciant de lână prosper în orașul Victoria din Australia.La vârsta de 30 de ani, simțind o chemare spre lucrare, s-a mutat la New South Wales unde a studiat

pentru doi ani la Colegiul Avondale iar apoi în 1909 a început lucrarea de pastorație în North NewSouth Wales. În 1911 a început o altă scurtă perioadă de studii la Avondale când a auzit că mentorulsău, pastorul Robert Hare, a fost chemat să predea acolo. După încheierea studiilor a fost alocatConferinței Greater Sydney unde la vârsta de 35 de ani a fost hirotonit. Anul următor a fost ales

președinte al Conferinței Queensland, o funcție care a fost începutul unei foarte rapide urcări spre ocarieră de succes în administrația bisericii. Având doar un an de experiență ca și președinte deconferință, a fost ales ca și vice președinte al Uniunii Australiene și apoi doi ani mai târziu, a fostales președinte. În 1922, după opt ani de administrație în Australia, Watson s-a transferat la

Conferința Generală, pentru patru ani, ca vice președinte și trezorier asociat. Urmând alți patru animandat înapoi în patria natală în funcția de Președinte al Uniunii Australiene, a fost apoi ales la

președenția Conferinței Generale în 1930, la vârsta de 53 de ani.3 Sistemul financiar al lumii căzuseîn depresiune iar biserica avea nevoie de un manager financiar cu experiență. Competențelefinanciare și administrative ale lui Watson au fost foarte valoroase bisericii în timpul acelei perioadede depresiune economică internațională de la începutul anilor 1930.

William Clarence White era cu 23 de ani mai învârstă decât Watson când Wat son s-a mutatla Washington ca și președinte. La vârsta de 76 de ani White era încă activ în lucrare deși începeasă-și piardă auzul și trebuia să-și cruțe energiile. El a lucrat îndeaproape cu mama sa ca și manager

și agent literar al întreprinderii ei de publicații încă din 1897, după un scurt și lipsit de succesmandat în serviciul administrativ al bisericii din Australia.4 Administrația financiară nu era punctulforte al lui White însă el era foarte experimentat în industria de publicații, pe care o cunoștea foarte



16

bine. Bine familiarizat cu obiceiurile administrative ale bisericii și legat de o rețea largă decunoștințe și susținători, White reprezenta, într -o anumită măsură, prin virtutea asocierii sale cumama sa, o continuare a aspectelor „charismatice” și „personale” ale autorității ei de bază în

biserică. Era cunoscut și recunoscut faptul că el a fost confidentul ei în multe aspecte și era cu totulfamiliarizat cu ceea ce teoreticienii în comunicare ar numi „informații fine” sau perspectiva unuiadin interior asupra lucrării lui Ellen G. White și a relației ei cu conducerea bisericii.

Arthur G. Daniells a jucat un rol important în conflict și în soluționarea lui. Ca și președinteal Conferinței Generale din 1901 până în 1922 el cunoștea bine provocările care veneau prin prismareponsabilității pentru administrarea finanțelor și a personalului într -o mare organizație și erafamiliarizat personal cu încurcăturile care au luat naștere din tensiunile cu Elmshaven. El a înțelesfrustrările lui C. H. Watson. După ce a fost scos din funcția de președinte al Conferinței Generale, aacceptat rolul de secretar al Conferinței Generale sub mandatul lui W. A. Spicer. Totuși, i-a fostdificil pentru destul de mult timp să nu fie amărât din cauza tacticilor politice defăimătoare și acampaniei venite din partea oponenților săi care i-au distrus reputația, ostilități care au precedatsesiunea de la San Francisco din 1922. Broșuri cu acuzații false erau larg circulate de către un

pastor conservator din Uniunea Columbia pe nume J. S. Washburn, și a avut loc un lobby intensîmpotriva sa din partea pastorilor fundamentaliști în timpul sesiunii care a politizat procesul și a

stricat întreaga sesiune. Aceste activități au divizat amar delegații și Daniells credea că aceastăcampanie a condus la faptul că nu a fost reales președinte. În anii imediat următori după 1922 el a preferat să se mențină departe de „mașinăria” din Washington și s-a mutat din loc în loc de-a lungulcâmpului de lucru, cât de mult posibil. Pentru un timp izolarea sa a devenit un motiv de îngrijorare

pentru colegii și prietenii săi dinainte care s-au mâhnit „din pricina relațiilor schimbate”. Daniells adevenit cunoscut pentru predicile sale și promovarea temei neprihănirii prin credință iar rănile s-auvindecat încet. În 1930, la vârsta de 72 de ani, a fost numit secretar de câmp.

Foarte respectat de Watson pentru îndelungata sa experiență și judecata sa ageră, rolul luiDaniells pe parcursul anilor 1930 a fost în mare parte de sfătuitor dar sfatul său era adesea cerut. Laînceputul anilor 1930, Watson a reușit să reîntoarcă energiile fostului președinte spre administrația

instituțională. La convins să se mute în California în 1931 pentru a se îngriji de prezidareacomitetului de la Colegiul medical și a spitalului de la Loma Linda, și pentru a avea mai mult timp pentru a-și îndeplini sarcinile ca și președinte al comitetului responsabil pentru administrareascrierilor Fundației White. Rolul lui Daniells ca și membru al comitetului responsabil pentruadministrarea scrierilor a fost unul inconfortabil în timpul acestei perioade de dezvoltare deoareceera pus în conflicte de loialitate, dar a slujit în mod eficient ca o punte de legătură între ConferințaGenerală și Fundația White.

William Henry Branson a jucat un rol important în lupta pentru putere cu privire lacontrolul Elmshaven-ului, prin rolul său de slujbaș al Conferinței Generale. Ales ca vice președinteal Conferinței Generale în 1929 el era cu 10 ani mai tânăr ca Watson. În timpul deceniului anterior

el a deservit ca lider al bisericii din Diviziunea Africană, a avut o abordare puternică și agresivă visa vis de administrație, și tindea să fie foarte conservator în perspectivele sale. Din punctul de vederea lui W. C. White, Branson nu avea atitudinea corectă sau temperamentul adecvat pentru a fi unconducător de succes. El tindea să domine și să-și exercite puterea mai mult într -un mod dictatorialși aspru. 6

Irwin Henry Evans, un scriitor și un vorbitor foarte eficient, avea 68 de ani când a fost alesca vice președinte al Conferinței Generale în 1930. El reprezenta vechea apărare (sau gardă). El adeservit ca președinte al Diviziunii Americii de Nord pentru un anumit timp, și la fel ca Branson aslujit și peste oceane ca și conducător al diviziunii pentru perioade extinse, în special în Asia.Experiența sa de viață includea de asemenea perioade de slujire ca trezorier al Conferinței Generale,în lucrarea de publicații și în conducerea unor Conferințe locale. Lunga sa experiență în conducerea

bisericii a adus grupului de membrii din conducere un valoros bagaj de cunoștințe instituționale.Deși Evans a fost cel ales să conducă ceremonia de înmormântare a lui Ellen White în 1915, el nu



17

era o persoană în care W. C. White s-ar fi încrezut cu ușurință. După opinia lui W. C. White, Evans,în perioada cât a fost trezorier, nu a fost corect față de Fundația White. Și, la fel ca și în cazul luiBranson, White considera că Evans nu a fost prea de succes per ansamblu ca și conducător, și tindeaspre a fi mai aspru și mai rigid în ce privește administrația. 7

Milton Earle Kern ca membru al comitetului Conferinței Generale a jucat un rol mai minor,dar totodată important, în acest conflict. Avea 55 de ani când a fost numit secretar asociat în 1930.Trei ani mai târziu în 1933 a fost numit secretar și i s-a cerut de asemenea să fie decanul noii Școlide Biblie Avansată (Advancend Bible School) din Washington. Provenind dintr -un mediu de

predare, ca și președenție a unui colegiu (Seminarul pentru Misiune în străinătate – WashingtonForeign Missionary Seminar – 1910-1914), și conducere în lucrarea cu tinerii (Secretar al Societățiide voluntari misionari ai Conferinței Generale – 1907-1922), el avea un comportament foartefrumos și a dezvoltat o bine-meritată reputație în cadrul bisericii pentru lucrarea sa conștiincioasă și

plină de energie în fondarea departamentului de tineret. Deși și-a dezvoltat interesele academice aavut de asemenea o convingere puternică despre nevoia unei conduceri ferme, a unei organizațiicentralizate și o asigurare că politicile organizației erau urmate în cel mai mic detaliu. W. C. Whiteși alții precum editorul de la revista Ministry, Leroy Edwin Froom, considerau stilul său deconducere, cu accentul pus pe detalii și control, ca fiind aproape sufocant uneori și nu le plăcea

lipsa de încredere pe care o inspira. Froom, de exemplu, s-a plâns mai târziu de insistențele lui Kernca totul să treacă prin ceea ce el numea „sita comitetului de control” și îl vedea ca încetinind procesul de aprobare a publicațiilor.

John L. Shaw ca și trezorier al Conferinței Generale, avea 60 de ani când C. H. Watson asosit la Washington. Având o personalitate de tată blând, Shaw a slujit peste oceane în Africa de Sud(patru ani) și India (11 ani) atât în conducerea bisericii cât și a unui colegiu. În anii anterior adeservit în cadrul departamentului de educație al Conferinței Generale și în secretariat ca și asociat,înainte de a fi ales ca și trezorier în 1922. Watson a lucrat în cadrul trezoreriei avându-l pe Shaw cași asociat al său pe la mijlocul anilor 1920, și cei doi au avut o relație colegială caldă. W. C. Whitede asemenea l-a respectat pe Shaw și se raporta cu căldură față de el.

James Lamar McElhany, a devenit membru al comitetului Confer inței Generale în 1933când a fost numit vice președinte la vârsta de 53 de ani. Era din California, a fost educat laHealdsburg și a slujit peste oceane timp de șapte ani cu diferite perioade în care a fost evanghelist înAustralia, Filipine și Noua Zeelandă, înainte de a se întoarce în Statele Unite în 1910. A fost chemat

pentru prima oară să lucreze la conferință în anul 1913 în New York. Iar apoi s-a întors în Californiaîn 1915 și a slujit ca președinte în cadrul a două conferințe locale, apoi două uniuni de conferințe șiapoi în conducerea Conferinței Nord Americane, înainte de a se alătura ca vice președinte în echipalui Watson în 1933. McElhany a fost familiarizat rapid cu rolul Elmshaven-ului și cu dificultățilesale datorită mediul său de proveniență – California. A fost ales președinte al Conferinței Generaleîn 1936 când Watson a refuzat să fie reales. În acest rol de președinte și de membru al comitetului

administrativ al Fundației White el a continuat și a dus la bun sfârșit lucrarea pe care Watson aînceput-o în rezolvarea disensiunilor dintre Washington și Elmshaven.

Intrarea în luptă a lui Arthur Lacey White, a avut loc spre sfârșitul acestui conflict extins.Ca fiu al lui W. C. White și nepot al lui Ellen White, el era foarte familiari zat cu lucrarea de laElmshaven prin prisma asocierii sale neoficiale cu familia. Fundația Elmshaven a reprezentatcăminul tinereții sale. După absolvirea mai multor cursuri de calificare în cadrul Colegiului PacificUnion în 1928 a slujit pentru un an făcând muncă de biroul la Colegiul Madison din Tennessee.Anul următor la vârsta de 22 de ani s-a alăturat tatălui său ca secretar și asistent în lucrarea de

publicații de la Elmshaven. Deși cei de la Conferința Generală și-ar fi dorit să îl ușureze maidevreme pe W. C. White de sarcina conducerii Elmshaven-ului, Arthur White era considerat prea

tânăr și neexperimentat pentru a fi numit succesorul lui. În timpul perioadelor de vârf aleconflictului, îndrăzneala, și uneori idealismul său înflăcărat, au cauzat dificultăți pentru conducătorii

bisericii. Însă loialitatea sa și dorința de a învăța combinată cu răbdarea celor din conducerea



18

bisericii au făcut posibilă în cele din urmă succesiunea sa lină spre funcția de secretar al FundațieiWhite spre sfârșitul anului 1937 după moartea tatălui său W. C. White.

Vremurile

Deceniul anilor 1930 a prezentat patru provocări majore pentru conducerea ConferințeiGenerale fiecare din ele fiind extrem de complexă și de dificil de soluționat. Aceste probleme

aveau tendința de a absorbi în mod inegal mari cantități de timp și energie celor din conducere. În1933 de exemplu, Watson s-a plâns lui W. C. White că îngrijorarea și stresul i-au distrus sănătatea.„Ultimii trei ani m-au stors efectiv de viață” explica el în timp ce argumenta necesitatea de a face ocălătorie lunga peste hotare pentru a-și oferi posibilitate de a se reface.9 Fiecare din probleme aveauun impact în felul lor asupra Fundației White și de asemenea au creat cadrul în care conducereaConferinței Generale s-a văzut pusă în situația de a rezolva probleme puse de Elmshaven, prineforturile ei.

Stresorii financiari

Debutul Marii Crize în Octombrie 1929 și atingerea perioadei ei de vârf în 1933 odată cu

închiderea băncilor pe tot întinsul Statelor Unite au cauzat dificultăți financiare fără precedent pentru biserică în privința angajamentelor ei extinse față de personalul din misiunile de peste ocean.Căderea economiilor naționale după Primul Război Mondial creaseră deja un tensiuni financiarecronice în cadrul bisericii pe plan internațional dar acestea au fost contracarate într -o anumitămăsură prin construire de rezerve în biserica din America de Nord, o realizare care a fost posibilă

prin consolidarea economiei Statelor Unite. Dar declinul din 1929 a cr eat cea mai severă prăbușireeconomică din istorie. Marea masă de persoane fără loc de muncă a avut un efect asupra membrilor

bisericii iar venitul bisericii din zecimi și daruri a scăzut. În timpul perioadei dintre 1929 și 1932venitul din zecimi a scăzut cu 30% în timp ce cheltuielile pentru conducerea unei unei bisericimondiale au crescut. Prăbușirea dezastruoasă necesita reduceri serioase în fiecare arie a lucrăriidenominaționale, și biserica se afla în situația de a funcționa pe baza unor bugete extr em de limitate

care storceau din greu rezervele ei.10 Era o îngrijorare constantă pentru conducerea ConferințeiGenerale faptul că biserica ar putea să nu mai fie capabilă să continue să susțină lucrătorii misionaride peste oceane, și nici să nu poată să-i susțină dacă s-ar fi întors acasă. Dilemele financiare acuteau creat complicații adânci și anxietate care îi secătuiau pe cei din conducere de cele mai buneenergii ale lor, și i-au distras de la lucrarea lor de a se axa pe creșterea bisericii și pe conducereaspirituală. Obligația de a subvenționa și deficitele produse de Elmshaven i-a iritat pe administratoriși necesitatea de oferi sfaturi pentru restrângeri economice a adăugat și mai multă tensiune. Criza s-a dovedit a fi extrem de obositoare pentru conducătorii din administrația Conferinței Generale.

Provocările teologice

Exact în aceiași perioadă în care biserica trebuia să facă față unor probleme financiaredificile, s-a aflat de asemenea în situația de a se confrunta cu o serie de provocări teologice foarteamenințătoare. În Australia, prietenul apropiat și compatriotul lui Watson, vice președintele WilliamWarde Fletcher, avea dificultăți în a accepta explicațiile tradiționale ale bisericii legate de perioadaei în care aceasta învăța că a fost o „ușă închisă”, din perioada de sfârșit a anilor 1840, și rolul pecare Ellen White l-a jucat în acest scenariu. Răspunsul denominațional obișnuit pur și simplu nu i se

părea potrivit. Incapacitatea de a rezolva dificultățile intelectuale și teologice pe care le vedea înaceasta problema, l-a condus apoi să aibă dificultăți legate înțelegerea doctrinei de bază a bisericiicu privire la sanctuar. Decizia sa de a se retrage în cele din urmă din biserică care i-a durut mult atât

pe Daniells cât și pe Watson, a cauzat o criză de încredere în Australia și i-a tulburat pe mulți din

bisericile din Statele Unite.

11

La scurt timp după aceasta, Louis R. Conradi, un conducător îndelungat al bisericii din Europa, de asemenea a ales să se retragă din biserică. Dificultățile sale deasemenea erau centrate pe doctrina sanctuarului, natura interpretărilor profetice și rolul lui Ellen



19

White. Retragerea lui Conradi din biserică, a creat mari probleme bisericii din Europa și a subliniatnevoia pentru un răspuns mai adecvat în fața provocărilor intelectuale care erau adresatedenominațiunii. Nevoia de a dezvolta răspunsuri teologice satisfăcătoare și de a oferi suport pastoral

bisericii tulburate, a pus conducerea bisericii sub și mai multă tensiune.

Dilemele teologice ale bisericii erau de așa natură că răspunsurile, la acest stadiu aldezvoltării bisericii, tindeau să vină în primul rând de la cei din conducerea Conferinței Generaledecât de la învățătorii sau teologii bisericii. Nevoia unor răspunsuri adecvate a făcut să crească înmod semnificativ cantitatea de muncă a conducătorilor prin faptul că era pusă asupra lor povara de acerceta și de a scrie. Provocările acestea au ridicat totodată întrebarea legată de cine anume dinorganizația bisericii avea expertiza, și mai important, autoritatea, de a răspunde unor asemenea

provocări. Cei de la Elmshaven considerau că ei aveau resursele și expertiza necesară în timp ceconducătorii de la Conferința Generală aveau tendința să creadă că ei erau cei care înțelegeau celmai bine complexitatea întrebărilor care erau implicate.

Tensiunile implicate în această problemă specifică pot fi văzute ca o dovadă a unei alte luptesilențioase, subterane și în mare măsură dată la un nivel subconștient, care avea loc în biserică legatde cine deține controlul asupra a ceea ce teoreticienii organizaționali ar numi „sistemul ideologic”

care unește biserica. Unii din conducerea Conferinței Generale au înțeles faptul că, chiar și în timpce se susțin punctele de vedere tradiționale care subliniază „cultura” mișcării și care constituiemesajul și misiunea ei distincte, în același timp, în unele cazuri, era nevoie să fie făcute anumiteconcesii și să fie adoptate anumite schimbări în lumina criticismului făcut de unii dizidenți.Conducătorii Conferinței Generale în mod intuitiv au înțeles că este rolul lor acela de a fi„responsabilii pentru custodia culturii”. Astfel era rolul lor acela de a răspunde criticilor. Personalulde la Elmshaven, pe de altă parte, considera că era doar o problema de găs ire a materialelor corecteși a citatelor potrivite și că prin acestea explicațiile și criticismul ar primi răspunsul. Și bineînțelescă ei se considerau cei mai în măsură să facă acest lucru. Tensiunea asupra acestei problemespecifice dintre Conferința Generală și Elmshaven făcea ca ambele părți să se simtă extrem defrustrate și uneori problema a atins un punct fierbinte, pe parcursul anilor 1930.

Așa cum va deveni tot mai clar pe măsură ce evenimentele relatate în capitolul următor sevor desfășura, o provocare majoră din punct de vedere al hermeneuticii sau al teologiei era legată decum trebuie să fie înțeleasă natura și autoritatea scrierilor unui profet decedat. În ce sens aveau eleautoritate? Cine trebuia să spună de exemplu, că un material care nu a fost făcut public de profetulînsuși, ar fi acum benefic bisericii și drept urmare ar trebui să fie publicat? Conferința profesorilor de Biblie și istorie care s-au întrunit în Washington în 1919 s-au luptat cu problema naturiiinspirației în sine. Cum lucrează inspirația și există posibilitatea ca unele greșeli și erori de naturăistorică să apară în scrierile lui Ellen White? Inspirația a avut loc în felul unei „dictări verbale” sau afost un fel de inspirație a „gândurilor”? Acesta a fost un subiect care a clocotit peste tot în biserică

pentru destul de mult timp, s-a înfierbântat și a dat naștere la un o presiune de vapori în timpul

anilor 1920 în dezbaterea legată de cum trebuia să fie interpretat „necurmata” din Daniel 8:13. Dar în timp ce subiectul își scotea capul din când în când în timpul anilor 1930 și era parte a contextuluiteologic care avea de-a face cu retragerea lui Fletcher și Conradi, aceste probleme nu erau puse pe

prim plan în lupta pentru deținerea controlului asupra scrierilor lui Ellen White.

Problema centrală legată de hermeneutică care era la baza discuțiilor în anii 1930 avea de-aface cu întrebarea: cine are autoritatea să publice şi să interpreteze scrierile. Se putea da o anumităsemnificație anumitor scrieri prin simpla alegere a unor paragrafe care să fie publicate, prin prismamomentului în care anumite materiale sunt publicate sau prin adăugarea de comentarii explicative.Oficialii de la Conferința Generală erau îngrijorați de posibilitatea ca anumite explicații persona lesă fie incorporate în scrieri sau de faptul că materiale personale vor fi incluse împreună cu scrierile,care vor schimba apoi nuanța sau vor știrbi înțelesul scrierilor. Responsabilitatea de a face publicematerialele era a bisericii ca întreg, sau a unui grup specific, sau era responsabilitatea familiei

profetului? Procedurile care au fost în cele din urmă propuse şi structurile administrative care au



20

fost adoptate au fost concepute pentru a asigura faptul că scrierile pot vorbi pentru ele însele.Lucrătorii independenți

Dezvoltarea unor constrângeri financiare acute în timpul anilor 1930 a dat un nou elangrupurilor de lucrători independenți din cadrul denominațiunii. Noi organizații evanghelistice cumar fi cea a lui Julius White, denumită „Speakers Bureau” şi alte grupuri implicate în lucrarea desănătate care erau în afara controlului Conferinței Generale au început să fie înființate în special în

statele din sud. În dorința de a ajuta la atingerea scopurilor bisericii pe parcursul anilor de decăderefinanciară, aceste grupuri au făcut de fapt şi mai dificilă sarcina de administrare pentru conducerea

bisericii. Acest accent pus pe independență a fost adoptat şi încurajat de W. C. White care era larândul său de multă vreme îngrijorat de progresul încet pe care biserica îl făcea în statele din sud înspecial în privința activităților de evanghelizare medicală. Din perspectiva conducerii ConferințeiGenerale, sprijinul acordat de W. C. White acestei mișcări alinia de fapt influența Fundației Whitecu cea a lucrătorilor independenți împotriva Conferinței Generale, despre care se știa în mod publicfaptul că nu se împăca prea bine cu lucrarea independentă. Aceasta a adus dificultăți suplimentare

pentru Conferința Generală în încercarea ei de a dezvolta o relație satisfăcătoare cu Fundația White.Din perspectiva Conferinței Generale această dezvoltare (a lucrărilor independente) pur şi simplu nuera altceva decât o altă problemă supărătoare şi solicitantă de rezolvat.

Opoziția administrativă

Totuși, cea mai aproape de casă, era problema ridicată de relația încordată dintre Conferințalocală a Uniunii Columbia și Conferința Generală. Acest sector al administrației bisericii aflat chiar în „curtea din spate” a Conferinței Generale, vorba vine, era alcătuit dintr-un număr mic deconferințe conservatoare, dar foarte controversate. Încă de la Conferința Generală din 1922conducătorii uniunii și alți pastori proeminenți din cadrul ei, au dezvoltat un grad înalt de ostilitatefață de Conferința Generală pe baza unor subiecte doctrinale și administrative. 12 Aceste discuții aufost accentuate în timpul primei părți a anilor 1930 pe măsură ce a devenit tot mai clar că

denominațiunea nu-și mai putea permite să continue să finanțeze povara teritoriilor mici supra-administrate. O serie de conferințe din cadrul Uniunii Columbia, care acopereau zone geograficefoarte mici și care aveau puțini membrii, erau exact tipul de conferințe despre care se considera căar putea și ar trebui să fie combinate din punct de vedere al eficienței economice și administrative.

Pe măsură ce apogeul crizei economice a fost resimțit în 1930, Consiliul de Toamnă din1931, care s-a întâlnit la Omaha, Nebraska, a propus ca cele 12 uniuni de conferințe din StateleUnite partea continentală, să fie reduse la 8, și cele 58 de conferințe locale să fie reduse la 48.Economiile care urmau să fie dobândite în urma acestui plan erau estimate la 225.000$, suficiente

pentru a acoperi bugetul necesar pentru o întreagă diviziune de peste oceane.13 Aceste tentative de areduce cheltuielile administrative prin reducerea numărului de conferințe, a întâlnit însă, o opozițievehementă și o campanie insistentă desfășurată în ascuns, de calomniere, învinovățire și acuzații deapostazie împotriva conducerii Conferinței Generale, care făcea ca lucrurile să fie și mai dificile șiinconfortabile pentru Watson și echipa lui.14 Rebelii din cadrul Conferinței Columbia nu vedeau nicio cale de compromis. Pentru Washburn și compatrioții săi era „o luptă până la sânge”. Astfel deschimbări trebuiau combătute cu orice preț și se pare că și prin price mijloace. Teoriacomportamentului organizațional ar interpreta astfel de metode de rezistență la schimbare ca fiind oîntrebuințare a „sistemului de politici”(cu „p” mic) neoficial care este la lucru în toate organizațiile.Personalul de la Conferința Generală a înțeles cu siguranță acele tactici ca fiind o recurgere la tipulde politici care îi întrista foarte mult. Investiția de energie pentru a încerca să aplaneze problemele și să implementeze o astfel de schimbare după cum era posibil, s-a dovedit a fi o secătuire

emoțională pentru Watson și colegii săi.În concluzie, acestea nu erau vremuri ușoare în care cineva să fie însărcinat cu conducerea



21

denominațiunii. Provocările imense ale acelei perioade aveau tendința de a sugera unora dinconducere, faptul că calea de a trece cu bine prin aceste diferite situații de criză cu care s-aconfruntat denominațiunea, era acea de a adopta un stil de conducere care se baza pe aplicarea unor măsuri severe, care se axa mai mult pe control și pe capacitatea de a lua decizii hotărâte. Acesta afost cadrul în care conducerea Conferinței Generale se simțea foarte inconfortabil având de -a facecu un centru de influență și de autoritate alternativ, competitiv, pe altă lungime de undă și foartevocal, aflat pe coasta de vest la Elmshaven.

1 Ole Andres Olsen (1845-1915) care a fost președintele Conferinței Generale din 1888 și până în 1897, s -a născut în Norvegia dar amigrat împreună cu familia în Statele Unite la vârsta de cinci ani. A fost educat în Statele Unite iar ca pastor a slujit ca președinte pentru numeroase conferințe din zona central-vestică înainte de a fi ales ca președinte al Conferinței Generale.

2 Watson a suferit de artrită și alte probleme de sănătate pe bază de stres.

3 Ochs, Daniel A. and Ochs, Grace Lilian, The Past and the Presidents (Trecutul și președinții), (Nashville, TN: Southern Publishing

Association, 1974), pag. 157-172.

4 O. A. Olsen către W. W. Prescott, 16 August 1896; W. W. Prescott către O. A. Olsen, 4 Mai 1896; W. C. White către O. A. Olsen,3 Iunie și 8 Iunie 1896. Vezi și Gilbert M. Valentine: „A. G. Daniells, Administrator și dezvoltarea organizației conferinței înAustralia” în cartea lui Arthur J. Ferch, Adventist History in the South Pacific: 1885-1918 ( Istoria adventă din Pacificul de sud: 1885-1918) (Warburton: Signs Publishing Company, 1986), pag. 76-91

5 Leroy E. Froom către A. G. Daniells, 9 Martie 1927 „Există un sentiment general că nu legi l ucrarea ta cu eforturiledenominaționale și că neprihănirea prin credință este pentru tine un lucru aparte și nu centrul tuturor învățăturilor.”

6 W. C. White către C. H. Watson, 19 Iulie 1933.

7 W. C. White către C. H. Watson, 19 Iulie 1933.

8 L. E . Froom către M. E. Kern [nd] citat în M. E. Kern către L. E. Froom, 3 Iulie1935 și L. E. Froom către M. E. Kern, 12 Iulie1935.

9 C. H. Watson către W. C. White, 28 Iulie 1933.

10 Richard W. Schwartz și Floyd Greenleaf, Lightbearers: A History of the Seventh-day Adventist Church, (Purtătorii de lumină: O

istorie a bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea) (Nampa, Idaho: Pacific Press, 2000), pag.401.

11 A. G. Daniells către L. E. Froom, 27 Februarie 1929.

12 Dosarele J. S. Washburn de la Conferința Generală conțin multă corespondență și numeroase documente demonstrând acest lucru.Vezi de exemplu „ The Startling Omega and Its True Genealogy” (Uimitoarea Omega și genealogia sa) [c 1922] și "The OmahaOrganisation Fulfills Prophecy" (Organizația Omaha împlinește profeția)[1931].

13 Richard W. Schwartz și Floyd Greenleaf, pag. 40 Reducerile realizate într -un final au privit cele 12 uniuni reduse la 9 și cele 58 deconferințe reduse la 47 plus 5 misiuni. Bugetele alocate pentru un total de 15 echipe administrative au putut fi astfel realocate.

14 Din punctul de vedere al lui J. S. Washburn cei de la Conferința Generală erau „un set de apostați nelegiuiți și mincinoși”. El ziceacă încercările de reformă pentru a reduce costurile administrative nu erau bazate pe motive economice ci erau mai degrabă oîncercare de a neutraliza sau măcar de a reduce influența credincioșilor conservatori și de a centraliza controlul în mâna birocraților de la Washington. J. S. Washburn către F. H. Robinson, 22 Ianuarie 1932.



22

Capitolul 4

Evaluarea problemei

I-a devenit tot mai clar lui C. H. Watson la scurt timp după ce a sosit la Washington laînceputul anului 1930 că trebuia făcut ceva în privința lucrări de la Elmshaven. În cei 15 ani de lamoartea lui Ellen White, conducerea Conferinței Generale nu a știut prea bine cum să se raportezela lucrarea lui W. C. White și la publicațiile White sau ce ar trebui să se facă cu materialelenepublicate care existau în arhivă.

O parte a acestei probleme a fost faptul că atât A. G. Daniells, președintele din perioada cânda murit Ellen White, cât și W. A. Spicer, succesorul său în 1922, aveau cât de cât o idee despre câtde multe din materialele nepublicate aflate în dosarele din arhiva scrierilor, aveau o natura personalăși foarte sensibilă. Pe de altă parte nu știau cât de multe mai erau sau cine altcineva ar mai putea fi

rușinat de publicarea lor. Mulți dintre destinatarii scrisorilor cu „mărturii” erau încă în viață. Unii s-ar putea să nici nu fi știut că numele lor a fost menționat în scrisori. Eliberarea prea timpurie aleunei astfel de corespondențe ar fi putut fi stânjenitoare pentru toți. Totuși, cea mai mare parte amaterialelor, ei știau că urmau să fie foarte apreciate pentru puterea lor de a contribui la creș tereaspirituală a bisericii. Eliberarea acestor materiale și publicarea lor era importantă pentru biserică.

Pentru Conferința Generală, o parte centrală a problemei s-a născut de asemenea din faptulcă conținutul arhivei și activitățile de promovare asociate cu continuarea lucrării lui Ellen White,constituiau o sursă de influență extrem de puternică în cadrul bisericii. Calitățile profetice,charismatice și spirituale cu care scrierile erau înzestrate însemna că ele constituiau o parte vitală a

politicii bisericii cu care trebuia să se lupte orice conducător al bisericii chemat să exercite o

influență în cadrul acesteia. Natura relației care trebuia să existe în cele din urmă între biserică șiresursele Fundației White trebuia să fie foarte bine gândită . Un statut independent pentruElmshaven în afara ariei administrative a bisericii și sub controlul altor persoane decât Ellen White,era de neconceput din punct de vedere administrativ și ar fi ridicat provocări inacceptabile pentru oconducere eficientă a bisericii. În termenii comportamentului organizațional ar însemna că,conducerea Conferinței Generale nu ar putea să controleze o sursă de informații și influență foarteimportantă, care ar face astfel foarte dificilă menținerea controlului asupra „sistemului ideologic”.Dacă administratorii acestei resurse ajungeau vreodată să fie în opoziție cu conducerea ConferințeiGenerale, lucru care ar fi putu fi posibil, atunci rolul lor ca și conducători ar fi slăbit (saucompromis).

Rezolvarea problemei a fost prea dificilă atât pentru Daniells cât și pentru Spicer, deoareceamândoi aveau o relație prea apropiată cu W. C. White pentru a putea lua vreo inițiativă fermă înacest sens. Mai mult, în timp ce White nu avea în nici într -un sens darul spiritual al mamei sale,asocierea sa atât de apropiată cu lucrarea ei, în ochii multora din biserică însemna faptul că elmoștenise ceva din latura de conducător respectat și din charisma ei asociată rolului pe care ea l-aavut. Daniells în special, s-ar fi putut simți compromis în orice încercare de a rezolva tensiuneadeoarece unele din cele mai sensibile materiale din arhiva scrierilor aveau de-a face cu el în mod

personal. Dar cea mai mare problemă era nevoia unei distanțe istorice. Nici conducerea bisericii nicimem brii bisericii la nivel local nu dezvoltaseră încă un cadru conceptual teologic sau intelectualadecvat, pentru a se ocupa în mod corespunzător de materiale, sau pentru a permite materialelor să

fie înțelese într -un context corect. Daniells a explicat mai târziu faptul că imediat după moartea luiEllen White, ei nu au înțeles în mod corespunzător natura lucrării sau a relației pe care trebuiau să oaibă cu scrierile, așa că nu au făcut nimic în acest sens.2



23

Ellen White însăși a știut dinainte că exista posibilitatea ca unele dificultăți să apară. Se parecă ea știa în mod intuitiv, că relația dintre persoanele însărcinate cu responsabilitatea pentruîngrijirea viitoare a manuscriselor și cu promovarea publicațiilor ei, și slujbașii de la ConferințaGenerală ca și organizație, urma să devină o problemă complicată. Din acest motiv a evaluat ea cumare grijă mai multe modele posibile pentru formularea testamentului ei, în timp ce făcea planurile

pentru pregătirea aranjamentelor necesare pentru a asigura o custodie și o îngrijire potrivită alucrărilor ei după moartea sa. Ea și-a dat seama în mod intuitiv de faptul că anumite complicațiierau de așteptat să apară cel puțin dintr -un cauza naturii organizațiilor și felului lor de a exercita

puterea. Ellen White cunoștea nevoia de organizare și credea în ea. Dar cunoștea de asemeneanatura umană și experiența ei cu „organizația” în timpul anilor 1890 era un avertisment pentru ea.Lungul proces pe care l-a urmat pentru a putea constitui în cele din urmă un testament satisfăcător ar putea fi interpretat ca sugerând faptul că, în ciuda credinței și încrederii ei în organizație, înacelași timp, avea o suspiciune interioară față de organizații în general.

Alte posibile complicații de care era conștientă aveau de-a face cu felul în care fiul ei maimare, Edson White, ar putea să reacționeze la aflarea dispozițiilor propuse de ea pentruadministrarea bunurilor ei. El nu era un bun administrator al finanțelor și acțiunile sale puteau fi

imprevizibile. Orice testament ar f i lăsat, dacă dorea ca acesta să atingă obiectivele ei, trebuia caîntr -un fel să o protejeze împotriva unei posibile provocări din partea lui Edson și a altor potențialimoștenitori.3

W. C. White relatează faptul că în timpul ultimilor ei ani, mama sa a căutat sfatul unuiconsilier juridic și a luat în considerare o serie de opțiuni diferite pentru formularea unui testamentadecvat și pentru numirea membrilor comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor.4 Oînțelegere a procesului din jurul formulării testamentelor și a crizei financiare care urma să aparăimediat după moartea ei ne ajută să oferim un cadru pentru înțelegerea dificultăților administrativeulterioare apărute în relația dintre Conferința Generală și Fundația White. În testamentul ei formulatchiar înainte de plecarea ei în Australia în 1891, când încă se simțea rănită din pricina ostilităților pe

care ea și W. C. White le-au întâmpinat din partea oficialilor bisericii în legătură cu controversateologică din 1888 și evenimentele conectate cu aceasta, ea a lăsat grija proprietății ei și a scrierilor aproape în mod exclusiv fiului ei W. C. White.5 După întoarcerea ei în Statele Unite în 1900 ea aredactat și a scris un alt testament având data de 16 octombrie 1901. În acest testament a lăsatdomeniul ei în grija ambilor fii ai săi, Edson și Willie, cu dispoziții importante legat de lucrareadenominațională în statele din sudul Americii unde lucra fiul ei Edson.

Într -o anexă atașată testamentului și adresată fiilor ei ea specifica faptul că bunurile eiliterare trebuiau să fie numai în tutela lui Edson, Willie și a prietenului vechi de familie, Stephen N.Haskell „ca o moștenire perpetuă”. W. C. White a constatat în 1933 că acest testament a fostredactat de dna. Druillard (de la la Colegiul Misionar Emanuel) fără știrea lui sau a fratelui său și că

a fost formulat într -un moment în care „administrarea afacerilor de către Conferința Generală nuerau prea bine privite de către ea”.6 Un al treilea testament a fost redactat și semnat în 1906, aceastadupă câte se pare a fost după consfătuirea cu anumiți „frați din conducere” care a avut loc laWashington. Totuși, în ciuda sfaturilor, conform unei note scrise de mână pe copia acestui testamentdin dosarele fundației, testamentul nu a fost satisfăcător pentru slujbașii de la Conferința Generală.Acest testament stabilea un comitet de administratori ai scrierilor compus din președintele șisecretarul Conferinței Generale, doi alți membrii aleși de comitetul Conferinței Generale și W. C.White. Comitetul urma să fie răspunzător pentru administrarea și controlul colecției de manuscrise.W. C. White urma să fie executorul testamentar și președintele comitetului de administratori. Se

pare că W. C. White considera această propunere pentru administr area domeniului literar ca fiinduna bună, și a încurajat-o pe mama sa să fie de acord cu acest plan.

Deoarece se pare că testamentul din 1906 nu era suficient de bun pentru slujbașii de laConferința Generală, deși motivul pentru care nu l-au acceptat nu este menționat, un alt testament a



24

fost propus în 1909 având aceleași aranjamente cu privire la administratorii scrierilor dar cualocarea a 70% din veniturile din drepturile de autor pentru plătirea datoriilor ei. Așa cum s-a șiîntâmplat, acest testament nu a fost semnat deoarece Ellen White îl considera ca fiindnesatisfăcător.7 Motivul de bază pentru nemulțumirea lui Ellen White față de acest testament aveade-a face cu cine urmau să fie aleși ca administratori ai scrierilor. Ea a început să fie îngrijorată defaptul că alegerea membrilor care să facă parte din comitetul de administrare al scrierilor de cătrecei de la Conferința Generală nu ar fi neapărat o modalitate sigură pentru a proteja intereselelucrărilor ei, în special dacă anumiți bărbați din comitetul Conferinței Generale ar fi aleși ca șiadministratori ai scrierilor. Se pare că ea a zis numele acestor persoane lui W. C. White și aaccentuat că „nici unul din aceștia nu ar trebui să aibă de-a face cu chestiunile legate de cărțile ei”8 În 1912, ea și-a revizuit din nou testamentul rămânând în cele din urmă la o formulă conform căreiaea însăși urma să numească membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor. Iar acest grup urma să se auto- perpetueze și sa fie independent, fiecare numindu-și succesorii.9 Acestdocument a fost redactat de către avocatul Theodore Bell din San Francisco, urmând instrucțiuniledate de Ellen White dar comunicate avocatului prin W. C. White. Ellen White nu a întâlnit niciodatăacest avocat. Redactarea testamentului astfel încât să împlinească cerințele lui Ellen White și să

protejeze testamentul pentru a nu putea fi contestat cu succes în cazul unui proces, a fost o sarcinădificilă pentru avocatul care, cu toate acestea, a considerat că a reușit să o împlinească.10 Dacă

testamentul ar fi fost „atacat” (posibil de către Edson White sau alți moștenitori) fundația trebuia săse întoarcă spre W. C. White ca și „moștenitor restant (sau rămas)”.

Executarea domeniului lui Ellen White după moartea ei pe data de 17 iulie 1915, a devenitimediat o situație problematică. Stabilirea dispozițiilor ei de-a lungul curților judecătorești a duratmai mult decât a fost anticipat atât din cauza procesului juridic obișnuit care necesita un minim de10 luni, fapt se pare că ne știut de către W. C. White, cât și din cauza faptului că, complexitățileimplicate în aranjamentele financiare s-au dovedit a fi la rândul lor dificile.

Cu doar șapte luni înainte de moartea lui Ellen White comitetul Conferinței Generale i-aref uzat lui W. C. White cererea ca un împrumut suplimentar să fie acordat fundației pentru traduceri

în limbi străine și a protestat cu privire la gradul de îndatorare care a fusese deja atins. Erau „foarteîngrijorați”. Gradul de îndatorare al fundației era de 75.000$ și a crescut cu 15.000$ pe parcursulultimelor 12 luni. Comitetul a cerut ca acțiunile întreprinse de fundație să fie conduse pe „bază de

bani lichizi” în armonie cu politica denominațională acceptată la scară largă. Conferința Generalănu putea fi trasă la răspundere pentru datoriile lor. Poate că, au sugerat ei, fundația ar trebui săvândă matrițele de tipar pentru a se elibera de povara datoriilor. 11

Contabilul lui Ellen White, A. H. Mason, anticipase de asemenea că lucrurile urmau să fiedificile din punct de vedere financiar. La începutul anului 1915 îi scrisese lui H. G. Childs,trezorierul de la Pacific Press, că era „înspăimântat” de moartea lui Ellen White „din diferite motive

plauzibile”.12 El cunoștea, bineînțeles, faptul că Ellen White era foarte îndatorată și că existau o

serie de motive pentru aceasta. Ellen White a fost exagerat de generoasă în ajutorarea persoanelor înnevoie și în susținerea noilor proiecte de biserică. Mai mult decât atât, ea și-a asumat marirăspunderi financiare pentru pregătirea și producția cărților ei. Ea a dat de asemenea sumeimportante fiului ei mai mare Edson care părea incapabil de a-și administra afacerile în așa fel încâtsă nu intre în datorii. Chiar și cu puține luni înainte de moartea lui Ellen White, W. C. White l-a scos

pe Edson din anumite dificultăți financiare folosind o sumă substanțială împrumutată pentrufundație. Deși nu era înclinat să de-a vina pe W. C. White, Mason i-a spus trezorierului ConferințeiGenerale, W. T. Knox, faptul că, considera nedrept față de afacerea cu publicații a lui Ellen White săi se dea asemenea împrumuturi lui Edson White pentru al menține pe linia de plutire.13

Mason i-a explicat lui Knox, că lucrul de care se temea cel mai mult, era faptul că EllenWhite a împrumutat sume importante de la diferiți membrii binevoitori ai bisericii și plătea dobânzi

pentru aceste împrumuturi. O parte din acești membrii erau dependenți de aceste dobânzi pentrucheltuielile lor curente. Când Ellen White a murit, nu ar fi fost posibil să se mențină plata acestor



25

dobânzi și ar fi durat ceva timp până când aceste datorii ar fi fost rezolvate. Astfel ar fi fost o maregreutate și strâmtorare pentru unii din acești membrii ai bisericii. Oficialii de la Conferința Generalăși Mason însuși, și-au exprimat preocupările reale, legate de datoria în creștere care a avut loc chiar în lunile dinaintea morții lui Ellen White.

Cu o lună înaintea morții lui Ellen White, trei din cei care urmau să fie membrii aicomitetului responsabil pentru administrarea scrierilor (A. G. Daniells, W. C. White și Charles H.Jones, manager la Pacific Press) împreună cu Elmer E. Andross, președintele Conferinței UniuniiPacifice, și A. H. Mason s-au întâlnit pentru a evalua situația care era posibil să apară după moartealui Ellen White. După estimarea lui Mason că bunurile negociabile sunt „suficiente pentru a acoperitoate datoriile”, membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor s-au înțeles săadopte poziția că vor plăti creditorii „dolar cu dolar” până la ultimul cent.14 Totuși, rezolvareasituației fundației, după încheierea diferitelor servicii funerare, a devenit o problemă administrativămajoră pentru reprezentanții Conferinței Generale.

Ca și un prim pas, cheltuielile de funcționare ale Elmshaven-ului au fost drastic reduse pecât de repede posibil. Folosind măsuri de genul – concedierea diverșilor angajați, deconectareatelefonului și reducerea serviciilor de poștale – cheltuielile lunare au fost reduse de la 1000$ pe lună

la 400$ pe lună. Cu toate acestea, evaluarea bunurilor (sau activelor) și a datoriilor (sau pasivelor)fundației de către oficialii de la tribunal, a durat un anumit timp. În noiembrie testamentul a fostcitit în fața comitetului executiv al Conferinței Generale care fuseseră chemați la Loma Linda să seocupe de criza acreditărilor de la Colegiul Evangheliștilor Medicali.15 Daniells a raportat că pasivele(sau datoriile) au fost evaluate la 87.000$ și activele la doar 63.000$, lăsând astfel o mare lipsă: oinsolvabilitate de 25.000$. Totalul datoriilor a fost extrem de îngrijorător.16

O propunere schițată (sau un plan) pentru rezolvarea problemei a fost redactată de cătreadministratorul scrierilor Francis Wilcox, editorul de la Review and Herald, și împărtășită pe scurtcu ceilalți membrii ai comitetului de administrare al scrierilor. A fost discutată de către cei dincomitetul executiv și a fost votată cu unele modificări care au fost incluse într -un document mai

oficial câteva zile mai târziu. Planul de soluționare a fost prezentat în absența lui W. C. White care,se pare că, fusese anunțat să nu participe la această întâlnire.17 Probabil că acest lucru a fost făcut pentru a evita conflictul de interese. Pe parcursul acestui eveniment, W. C. White nu a reușit să vadăo copie a acelui plan, decât după mai mult de o lună, când avocatul Bell i-a făcut rost de o copie.După cum James Nix constată în studiul său asupra acestor evenimente, deși White a înțeles în mare

parte ceea ce se propusese, până în acel moment nu a avut o idee clară legat de conținutul aceluidocument, decât după ce a fost votat.18 De fapt, așa cum i-a comunicat mai târziu lui W. T. Knox, ela fost luat cumva prin surprindere de undele din propunerile formulate de Wilcox. Unele îi erau atâtde noi încât „abia știa ce să creadă sau să zică”. El s-a plâns că a mers acasă de la acea întâlnire„învălmășit (sau confuz), și am rămas în continuare uimit de atunci..”.19 Ca și executor testamentar se aștepta totuși ca el să asigure acceptul fratelui său legat de propunerile făcute și să semneze

înțelegerea. Se pare că nu era nicidecum în poziție de negociere.

În esență, Conferința Generală a rezolvat problema datoriilor mari ale Fundației Ellen White prin acordul de a prelua răspunderea pentru toate datoriile. În schimb, și ca măsură de siguranță,membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor trebuiau să predea ConferințeiGenerale toate proprietățile reale și personale ale fundației până în momentul când toate datoriilevor fi plătite. Filele de manuscris și indexurile urmau să rămână însă în proprietatea lor caadministratori ai scrierilor. Alte prevederi ale acordului cereau ca W. C. White să acorde ConferințeiGenerale anumite drepturi de autor și să renunțe la orice pretenție personală la venituri din drepturide autor și la fondurile educaționale pentru nepoți. Datoria lui Edson White urma să fie anulată înschimbul renunțării la toate drepturile sale la domeniul mamei sale și alți beneficiari urmând să

primească sumele care le-au fost lăsate moștenire numai după plata datoriilor. O clauză finalăafirma că atât mandatarii cât și Conferința Generală se angajau la un contract pentru protecțiacreditorilor, cât și pentru a duce la bun sfârșit dorința decedatei după cele mai bune posibilități ale



26

ambelor părți.20

Nix raportează că întrebarea dacă acesta a fost cel mai bun acord la care s-ar fi putut ajungea fost mult timp dezbătută în familia White. Conform unei legende familiale foarte puternicsusținute, o presiune intensă a fost pusă asupra lui W. C. White ca să semneze „acordul mutual” din1916 fiind făcute posibile amenințări ascunse, dacă nu semna. Prin semnarea acordului W. C. Whitea renunțat practic la toate drepturile sale cu excepția manuscriselor și a conținutului bibliotecii. Înfapt, din cauza situației critice pe plan financiar, testamentul, după cum constată Nix, a fost în mare

parte desființat. Fundația a fost vândută Conferinței Generale.

În ce-i privește pe conducătorii bisericii, tranzacția a fost văzută ca un împrumut pentru careFundația White urma să plătească o dobândă de 4% până când veniturile din drepturile de autor vor

plăti întreaga datorie. Totuși, suma datorată era atât de mare încât unii din conducătorii bisericii eraude părere că nu se va amortiza niciodată.21 Cu toate acestea, din punct de vedere legal, în ochii curții

judecătorești, tranzacția a fost o simplă vânzare. Fundația, cu excepția bibliotecii și a manuscriselor fusese vândută Conferinței Generale și astfel nu mai rămăsese nimic din ce ar fi putut contestavreun moștenitor. În termeni legali, Conferința Generală era proprietara Fundației, deși, pentru

biserică, acordul tacit era că tranzacția era dor un împrumut temporar. Tranzacția judiciară a fost

pecetluită în 2 octombrie 1916, și domeniul a fost evacuat în cele din urmă în 13 februarie 1917, cudescărcarea de gestiune a executorilor.

Totuși cei din comitetul de administrare al scrierilor nu au trebuit sa aștepte ca detaliilefinanciare să fie aranjate înainte ca să-și preia funcțiile. Așa că s-au întâlnit prima dată în formațiecompletă pe 28 și 29 octombrie 1915. Dar chiar de la primele întâlniri și-au făcut apariția unele

probleme care aveau să tulbure relația dintre Conferința Generală și Elmshaven în anii care urmau.Îngrijorări au fost exprimate legat de posibilitatea folosirii materialelor nepublicate. Wilcox amenționat îngrijorarea fraților legată de filele de manuscris și a propus ca nimic să nu fie publicatdin ceea ce nu a fost publicat până atunci. W. C. White ca și secretar a notat în stenograma sa faptulcă „deși nici o propunere nu a fost adoptată” grupul ajunsese la un consens ca materialele

nepublicate să nu fie eliberate (sau puse în circulație). White notează că el personal nu a fost deacord cu această atitudine dar era hotărât ca acțiunile sale „să fie determinate de deciziile membrilor comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor”. Daniells ca și nou ales președinte alfundației a raportat de asemenea că slujbașii de la Conferința Generală erau îngrijorați că Fundațiava produce noi cărți devenind astfel o editură adițională. S -a convenit asupra unui proces deaprobare. 22

Din timp în timp pe parcursul anilor 1920 relația dintre Conferința Generală și FundațiaWhite a fost revizuită. Dar membrii comitetului administrativ al scrierilor nu s-au organizat într -oformă juridic ca un organism separat. Având în vedere faptul că practic Conferința Generală„deținea” fundația, Elmshaven avea grijă să se consulte cu ei pentru fiecare proiect nou chiar dacă

uneori acest lucru devenea frustrant, în special când cei din administrația Review and Herald nufăceau nici o mișcare fără ca lucrările să fie aprobate de către birourile trezoreriei ConferințeiGenerale.

În 1922 comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor a consemnat faptul că aucontinuat în această modalitate de colaborare cu Organizația Conferinței Generale datorităîmprumutului mare pe care aceasta l-a acordat fundației, „aceasta (sau Conferința) aflându-se în

poziția de creditor ipotecar prietenos, care ar trebui să fie consultat în toate planurile importante șiîn toate chestiunile legate de cheltuieli”. Totuși, această relație nu îi scutea pe membrii comitetuluiresponsabil pentru scrieri de administrarea eficientă a fundației care a fost încredințată în grija lor. 23

O parte din motivul pentru care se pare ca Daniells nu a reușit să facă ca Fundația White săse organizeze într -o formă juridică în primii săi ani a fost faptul că exista acea datorie imensă și acelacord tacit. Poate că se gândeau că organizarea atât de timpurie într -o formă juridică separată ar



27

compromite capacitatea Conferinței Generale de a recupera fondurile de investiții care au fostfolosite pentru a acoperi datoriile fundației. Un alt motiv poate fi de asemenea legat de conflictul

personal de interese pe care el l-a experimentat în rolul său de membrul al comitetului responsabil pentru scrieri și de președinte al Conferinței Generale. Astfel în anii imediat următori morții luiEllen White conducerea de la Washington a ado ptat o poziție care poate fi numită o neglijență

benignă față de Elmshaven și lucrarea sa. Ca și consecință a acestui fapt W. C. White a devenit totmai frustrat deoarece a fost obligat să lucreze în circumstanțe dificile de restrângeri financiare și afost tot mai mult lăsat afară din consiliile administrative deși el a continuat, oficial, să fie fie unmembru al comitetului Conferinței Generale.

Conform lui C. H. Watson, A. G. Daniells a explicat faptul că în timpul perioadei anilor 1915-1930 conducătorii Conferinței Generale „nu au conștientizat răspunderea lor cu privire lalucrarea sorei White.” Nici nu și-au înțeles pe deplin responsabilitatea. 24 Așa cum reiese în modclar din stenogramele de la comitetul citat mai sus, administratorii scrierilor Daniells, Wilcox și C.H. Jones de la Pacific Press, erau cu toții de părere că după moartea lui Ellen White, arhiva cumanuscrisele ar trebui pur și simplu închisă. Spicer, ca președinte al Conferinței Generale care aurmat lui Daniells, era de aceiași părere. De fapt, se pare că au luat o poziție proactivă pentru adescuraja chiar, eliberarea unor subiecte (sau materiale) nepublicate. Cândva înainte de moartea lui

Arthur White, într -un interviu cu dr. George Knight și dr. Robert Olsen, White a relatat o ocazie încare A. G. Daniells și cu W. A: Spicer au intrat în biroul lui W. C. White la Elmshaven și l-auamenințat că dacă mai eliberează (sau face public) vreun material îi vor tăia salariul primit de laConferința Generală.25 Doar mai târziu au fost Daniells și Jones convinși să-și schimbe părerea și să

permită publicarea unora din materialele nepublicate. Însă ei - cei de la Elmshaven - nu aveau voiesă hotărască să facă acest lucru fără permisiunea Conferinței Generale.26

La scurt timp după ce și-a pr eluat funcția ca președinte al Conferinței Generale în 1930,Watson și-a dat seama într -un mod foarte clar, că relația dintre Elmshaven și Conferința Generală nuera una sănătoasă. Cele două centre nu lucrau în „cooperare„ și era nevoie „să se ajungă la o situațiede mai bună coordonare” 27. O adunare a unui mic grup din conducătorii Conferinței Generale a fost

chemată să discute îngrijorările legate de Fundația White, iar Watson i-a cerut lui Daniells săconducă discuțiile. Watson era îngrijorat nu doar de faptul că membrii inițiali ai comitetuluiresponsabil pentru administrarea scrierilor îmbătrâneau dar și pentru că grupul nu era capabil săcolaboreze datorită marilor distanțe geografice la care erau izolați unul de altul. W. C. White, carenu a fost prezent la această adunare, avea 78 de ani, iar C. H. Jones avea 80 de ani dar aluneca încetspre senilitate. Ambii locuiau în zone diferite pe coasta de vest. Daniells, la vârsta de 72 de ani, seafla în est, iar cel de-al cincilea mandatar, Clarence C. Crisler era plecat peste oceane într -o lucraremisionară, unde se afla de ceva vreme. Întâlnirea cerea ca Watson să slujească ca și sfătuitor aladministratorilor scrierilor având în vedere faptul că Clarence Crisler era încă dincolo de oceane.Un alt subiect în discuție era ce trebuia să se facă cu colecția scrierilor de la Fundația White dacă W.C. White ar fi ajuns incapabil să se mai ocupe de ea, iar părerile erau în favoarea mutării întregii

colecții la Washington. În cadrul discuției F. M. Wilcox de asemenea a scos în evidență faptul că dincauza complicațiilor financiare, administratorii scrierilor nu s-au organizat niciodată în mod oficialîntr -o formă juridică. Daniells a fost de acord să cerceteze această problemă când urma să vizitezeCalifornia.28 Dar lui Watson i-a fost clar faptul că fundația și toate chestiunile ei îndreptățeau la oreorganizare urgentă. Având avantajul unei priviri retrospective, câțiva ani mai târziu, Arthur L.White a raportat convingerea sa că Fundația White ar fi fost pusă într-o serioasă încurcătură dacălucrurile ar fi continuat așa cum erau, și nu ar fi fost inițiativa, luată în acel moment de Watson, de a

pune Elmshaven-ul pe calea reorganizării.29

Temerile lui Watson cu privire la situația necorespunzătoare din California au fost curândconfirmate. Tensiunile nerezolvate care au mocnit încet în ascuns în ultimii 15 ani, au ieșit în celedin urmă la suprafață. Situația s-a deteriorat vizibil în prima parte a anilor 1930, așa cum vom arătaîn capitolele 5 și 6, și s-a transformat rapid într -o luptă, prelungită și deschisă, pentru putere.



28

Fiind hotărât să îndrepte lucrurile, Watson în primul rând și-a luat timp pentru a încerca săînțeleagă dinamica delicată a relației prin faptul că a vizitat Elmshaven-ul și a ascultat r elatarea luiW. C. White despre ultimii 15 ani. Printr-un interogatoriu adecvat el a simțit că a reușit să-și facă oimagine mai clară despre felul în care Elmshaven-ul funcționa. Totodată, și-a dat seama, într -unmod mai clar, că ținând cont de sarcinile administrative grele pe care era obligat să le poarte în altedomenii, i-ar fi fost aproape imposibil să realizeze schimbările necesare de unul singur. Astfel, el afăcut eforturi de a retrezi un interes mai mare din partea lui A. G. Daniells în ceea ce priveștelucrarea fundației. În acel timp Daniells lucra ca și secretar de câmp pentru Conferința Generală șideși era încă președintele comitetului de administrare al scrierilor, el părea că s -a distanțat în moddiscret de treburile Fundației White. După cele relatate de Watson, au fost necesare trei sau patruîntrevederi înainte ca Daniells să ofere un răspuns afirmativ. Watson a propus ca Daniells să se muteîn California pentru a putea să se ocupe de supravegherea administrativă a Loma Lindei și să fiemai aproape de Elmshaven.30 Convins în cele din urmă, Daniells s-a mutat în California în anul1931. Totuși, au mai fost nevoie de doi sau trei ani, înainte ca Conferința Generală, colaborândîndeaproape cu Daniells, a reușit să introducă un plan pentru noi structuri organizaționale și să facăaranjamentele necesare pentru un mai bun control și management al activităților de la Elmshaven.În același timp activitățile independente ale lui W. C. White s-au înmulțit, el reacționând negativ laîncercările blânde de exercitare a unui control mai strict de către cei de la Washington. În 1932 a

devenit clar, din perspectiva Conferinței Generale, faptul că un control mai ferm era singura și ceamai bună opțiune. 31

Pe măsură ce Watson însuși s-a întâlnit cu administratorii scrierilor și s-a sfătuit cu Daniellsa devenit evident faptul că problema avea mai multe dimensiuni. Ținând cont de faptul căadministratorii scrierilor îmbătrâneau în mod inevitabil și sigur, era nevoie de un aranjamentsatisfăcător pentru a se ocupa de succesiune, mai de grabă înainte de decesul acestora decât dupăacesta. Existau de asemenea și dificultăți financiare. În timp ce din perspectiva creditorilor, datorialăsată de Ellen White a fost rezolvată și asigurări publice au fost date legat de aceasta, problemadatoriilor era considerată nerezolvată în registrele bisericii de către contabilii de la ConferințaGenerală. Criticii bisericii, bineînțeles, au continuat să facă acuzați legat de simplul fapt că existau

astfel de datorii.

Din punctul de vedere al lui Watson, situația era îngrijorător de confuză. În condițiileexistente, părea a fi un lucru imposibil ca administratorii scrierilor să supervizeze veniturile dindrepturile de autor de pe urma publicațiilor, așa că Conferința Generală a preluat răspunderea șiastfel toate veniturile din drepturile de autor au intrat în contul Conferinței Generale. Ca urmare,Fundația White era încă în pierdere, fiind incapabilă așa cum era, să urmărească veniturile dindrepturile de autor și să le țină socoteala în mod corespunzător. Watson a observat că procedeele decontabilizare și măsurile de supervizare financiară reglementate de Washington erau neclare,necorespunzătoare și necesitau să fie îndreptate până nu era prea târziu. O altă problemă avea de -aface cu siguranța colecției de manuscrise. Biblioteca de la Elmshaven în sine era foarte valoroasă.

Era „diferită de orice altă bibliotecă din cadrul denominațiunii noastre” și era nevoie ca ea să fie protejată. Ideal ar fi, susținea el, ca aceasta să fie mutată în Washington și un custode să se ocupe deea. Conferința Generală trebuia să aibă „posesia și controlul” atât asupra bibliotecii cât și asupraarhivei fundației. Din această perspectivă, ca și membrii ai comitetului însărcinat cu patrimoniulfundației, acestora nu le păsa să aibă proprietatea. Ei erau preocupați doar de promovarea

publicațiilor. 32 Membrii comitetului de administrare al fundației, după cum a observat Daniells, nus-au considerat niciodată ca fiind separați de Conferința Generală ci mai degrabă se considerau

parte integrală a Conferinței Generale. 33 Într -un anumit sens W. C. White ar fi fost de acord, dar într -un alt sens el era într -un dezacord total. Punctul lui de vedere era că membrii acestui comitetadministrativ trebuiau să fie în totalitate independenți, având propriile drepturi de autor șiadministrând propriile întreprinderi financiare.

Pe aceste subiecte cei doi membrii ai comitetului administrativ al fundației aveau păreridiferite, până când Daniells, președintele comitetului, a reușit să-l convingă pe W. C. White de



29

înțelepciunea raționamentului său, chiar dacă fără tragere de inimă (sau împotriva voinței sale),folosind după câte se pare anumite presiuni/constrângeri. Împotrivirea lui W. C. White față de ideilelui Daniells era ceva de înțeles. Pentru început, dreptul de proprietate asupra Fundației White eraceva complicat. Ținând cont de faptul că cumpărarea fundației în 1915 a fost de fapt doar unîmprumut, unele din lucrurile aflate în tezaurul ei, așa cum a fost stabilit în testamentul lui EllenWhite, nu erau de fapt în nici un chip responsabilitatea juridică a membrilor din comitetuladministrativ al fundației. În special, dreptul de proprietate asupra jurnalelor și asupra manuscriselor nepublicate era al altcuiva. După interpretarea lui W. C. White a testamentului mamei sale, acestemateriale îi aparțineau de drept lui și moștenitorilor săi. Rezolvarea acestei probleme a durat multtimp și a cerut mult tact diplomatic.

Watson a relatat colegilor săi felul în care el a evaluat situația și convingerea sa că eranevoie de o mai bună conducere. Administratorii de la Conferința Generală s -au hotărât să facă oschimbare. Ei au numit un mic comitet să studieze testamentul lui Ellen White și să propună apoi omodalitate prin care Conferința Generală să poată prelua în mod oficial biblioteca și arhiva dedocumente de la Elmshaven. Comitetul era compus din Daniells, trezorierul J. L. Shaw și vice

președintele I. H. Evans. Evans a elaborat prevederile contractului de vânzare și comitetul a propusca atât Conferința Generală cât și membrii din comitetul de administrație al scrierilor lui Ellen

White să studieze acest document împreună în cadrul unei întâlniri ce urma să se reunească înianuarie 1933.

1Daniells, de exemplu, s-a simțit stânjenit și supărat de faptul că s -a făcut publică și a fost răspândită corespondența scrisă de EllenWhite către el, corespondență pe care el o considera privată și care era păstrată în arhiva de la Washington. Materialul a fost publicatde Claude Holmes, un angajat de la redacția revistei Review and Herald , care a obținut accesul la arhive prin mijloace necinstite. El a publicat materialul fără să fie autorizat iar în consecință a fost dat afară din funcția sa de la Review. Vezi Bert Haloviak, „ In the

Shadow of the Daily: Background and Aftermath of the 1919 Bible and History Teachers' Conference ” (În spatele necurmatei:Contextul și consecințele Conferinței profesorilor de Biblie și Istorie din 1919) lucrarea nepublicată, din 1979, aflată în arhiveleConferinței Generale.

2C. H. Watson către A. L. White, 11 August 1935 (notițe scrise de mână pe ciorne de articole ale revistei Ministry); A. G. Daniellscătre oficialii de la Conferința Generală, 17 Octombrie 1932.

3Vezi James R. Nix, „ A History of the White Estate” (O istorie a Fundației White) care conține o discuție informativă a problemelor (lucrare nepublicată, Fundația Ellen G. White, Ianuarie 2003), pag. 6-7.

4Există de fapt patru testamente păstrate care au fost pregătite de către sau pentru Sora White în timpul ultimilor 24 de ani ai vieții ei.

5Declarația lui W. C. White, 27 Ianuarie 1933, pag. 5

6W. C. White, afirmații scrise de mână atașate la testamentul din 1901 și datate cu data de 22 Ianuarie 1933.

7W. C. White către A. G. Daniells, 31 Ianuarie 1912.

8

Declarația lui W. C. White, 27 Ianuarie 1933, pag. 5. W. C. White nu a dat de fapt numele acestor bărbați în declarația sa da r iaidentificat într -un document din 1933 pe baza pozițiilor pe care ei le-au susținut înainte și după moartea sorei White. Unul era fostulmanager al celei mai vechi edituri a bisericii, un altul era președintele Asociației Conferinței Generale și al treilea era un oficial care

avea influență în probleme financiare. Ei erau aceia care după moartea lui Ellen White au considerat, după câte se pare, CorpulConferinței Generale și Asociația Conferinței Generale ca fiind proprietarii fundației din punct de vedere financiar. Se pare că cel puțin I. H. Evans avea acest scop și poate că președintele de la Review and Herald , E. R. Palmer și chiar și W. T. Knox, trezorierulConferinței Generale sau J. L. Shaw. Problemele pe care W. C. White le identifică au avut de -a face cu administrarea financiară afundației.

9Declarația lui W. C. White din 27 ianuarie 1933.

10Theodore Bell către W. C. White, 10 ianuarie 1912. Vezi și James R. Nix „ A History of the White Estate” (O istorie a FundațieiWhite”, pag. 7-9.

11Comitetul CG, 9-10 noiembrie 1914.

12A. H. Mason către H. C: Childs, 8 iunie 1915; 11 iulie 1915.



30

13A. H. Mason către W. T. Knox, 28 februarie 1915.

14„Raportul Conferinței care a avut loc la Elmshaven”, 22 iunie 1915, citat în James R. Nix...

15Comitetul CG, 17 noiembrie 1915.

16Salariul maxim anual pentru un pastor hirotonit era de exemplu 936,00$. Astfel suma datorată egala aproape salariul pe 93 de ani pentru un pastor. În termenii anului 2006, ținând cont că salariul unui pastor este de aproximativ 45.000$ pe an, suma datorată ar fi

aproximativ 4,18 milioane $.

17W. C. White către W. T. Knox, 14 ianuarie 1916.

18James R. Nix „ A History of the White Estate” (O istorie a Fundației White), ianuarie 2003, ne oferă o analiză detaliată aevenimentelor care au urmat după moartea surorii White.

19W. C. White către W. T. Knox, 14 ianuarie 1916.

20„Acordul mutual”, 17 noiembrie 1915. Vezi și James Nix. Pag. 24 pentru o expunere despre evoluția și forma finală a acordului.

21W. C. White către C. H. Jones, 6 Septembrie 1917.

22Comitetul Fundației White 28-29 octombrie 1915.

23Comitetul Fundației White 26 octombrie 1920.

C. H. Watson către A. L. White, 11 august 1935. (notițe scrise de mână pe ciorne de articole ale revistei Ministry).

24Interviul lui George Knight cu Gilbert M. Valentine, 25 octombrie 2002. Arthur White nu a specificat o dată pentru vizita luiDaniells și Spicer dar relatarea este în acord cu arhivele scrise din acea perioadă.

25A. G. Daniells „Raport către reprezentanții CG” 17 octombrie 1932.

26C. H. Watson către A. L. White, 11 august 1935. (notițe scrise de mână pe ciorne de ar ticole ale revistei Ministry).

27Stenogramă nedatată intitulată „Fundația dnei. E. G. White” (2 pagini) o copie este îndosariată împreună cu stenograma de laComitetul Fundației White. Data „ianuarie 1931” apare la începutul primei pagini.

28A. L. White către C. H. Watson, 10 mai 1936.

29C. H. Watson către A. L. White, 11 august 1935. (notițe scrise de mână pe ciorne de articole ale revistei Ministry).

30A. G. Daniells „Raport către reprezentanții CG” 17 octombrie 1932. vezi capitolul 5.

31A. G. Daniells „Raport către reprezentanții CG” 13 octombrie; 10 noiembrie 1932.

32

A. G. Daniells „Raport către reprezentanții CG” 13 octombrie; 10 noiembrie 1932.



31

Capitolul 5

Dezbaterea problemei

Intențiile lui Watson de a soluționa dilema ridicată de Elmshaven au fost reținute de anumite perturbări apărute pe alte fronturi. Începutul anului 1932 l-a găsit călătorind în Europa și luptândîmpotriva perturbărilor și dezacordurilor instigate de retragerea influentului conducător, LouisConradi. El s-a reîntors la Washington la începutul lunii Martie obosit și tulburat doar pentru a aflacă are de înfruntat o și mai demoralizatoare opoziție și dezacord mai aproape de casă. Crizafinanciară globală se intensificase și Watson a fost pus în situația de a reduce imediat cu 12%fondurile alocate pentru restul anului. Nu știa încă de unde să înceapă reducerile dar salariile celor de la Conferința Generală erau un bun loc de început. Decizia a fost anunțată împreună cu explicațiacă conducerea pur și simplu nu avea de unde să susțină financiar nivelul actual de funcționare. Altestrategii implicau reducerea nivelului general de cheltuieli administrative de-a lungul întregii

biserici. Atingerea eficienței, a face mai mult cu mai puțin, era ordinea de zi.

În teritoriile supra-administrate ale Uniunii Columbia aceste strategii au provocat o reacțiefoarte puternică ducând la punctul culminant o luptă politică aprinsă care mocnea încă de laConferința Biblică din 1919. Mulți dintre conducătorii Uniunii Columbia au adoptat opinia că cei dela Conferința Generală au apostaziat prin faptul că au luat poziția teologică pe care au luat-o legatde interpretarea „necurmatei” (Daniel 8:13) și de interpretarea scrierilor lui Ellen White. Foculconflictului a fost aprins și mai tare după controversa din 1927 dintre reprezentanții de la ConferințaGenerală și profesorul Benjamin G. Wilkinson, președintele Colegiului Misionar Washington,asupra validității versiunii revizuite a Bibliei și a folosirii acestei versiuni de către biserică.Denunțarea foarte publică de către Wilkinson a versiunii revizuite în capitala națiunii a foststânjenitoare pentru conducerea bisericii și ulterior au existat încercări de a-l înlocui peconducătorul fundamentalist și reacționar cu un administrator mai puțin instigator al colegiului.

Sentimentele au izbucnit cu putere în timpul sesiunii Uniunii Columbia care a avut loc înMartie 1932, când s-au făcut încercări de a combina conferințele și de a numi o nouă conducere.Delegații conferinței, incitați de lobby-ul politic intens împotriva Conferinței Generale, au respinsrecomandările de a reduce bugetele și au dat afară toate încercările de a face vreo schimbare decătre reprezentanții de la Washington. Delegații au preluat cauza celor care au făcut broșurile și auetichetat administrația Conferinței Generale ca fiind autorii apostaziei „Omega”. Luat prinsurprindere de profunzimea sentimentelor și de seriozitatea rebeliunii, Watson era secătuitemoțional de luptele care au avut loc în timpul sesiunii și de lungile ore de discuții și consfătuiri cucei din conducere pentru a încerca să rezolve situația. În dezvăluirile dintr -o scrisoare personalăcătre Daniells de după confruntare, el declară că îi părea nespus de rău de acuzațiile de apostazie.

Nu îi lipsea acest gen de presiune. A avea de trăit într -o așa „atmosferă necreștină și politică încadrul lucrării lui Dumnezeu” era ceva „foarte revoltător” considera el, și l -a dus, mărturisește el„atât de aproape de punctul de a claca cât aș fi vrut să merg...”. Ar fi preferat mult mai mult să seafle pe cealaltă parte a planetei departe de această situație: să fie înapoi în Australia cea liniștită.1

Auzind rapoarte ale tulburărilor din Uniunea Columbia acolo în vest la Elmshaven, W. C.White a cerut permisiunea lui Watson ca să-i ofere un sfat legat de cum să se ocupe de situația

politică incendiară. El a îndemnat la „răbdare și indulgență” față de cei radicali și i-a amintit luiWatson faptul că ar fi „periculos și în detrimentul său” să „impună” schimbările în loc să le propunădoar.2 Watson a răspuns afirmând că el nu se „lăuda” cu răbdarea dar era de părere că atât răbdareacât și amabilitatea ar fi fost folosite din plin dacă astfel de mijloace ar fi avut succes. „Impunerea”schimbărilor față de conferințe nu era nici dorința sa. Progresul a fost făcut dar el se simțea folosit șiabuzat și epuizat total de faptul că a avut de înfruntat răutatea și dușmănia care au impregnatîntreaga sesiune de proceduri.3



32

Ironia faptului că W. C. White dorea să-i ofere sfat lui Watson pare să-i fi scăpat în totalitate patriarhului de la Elmshaven. El părea să nu fie conștient de faptul că sarcina de conducere a luiWatson era de asemenea făcută și mai complicată de activitățile independente ale lui (White) însuși, la fel cum era de către uneltirile rebele ale președinților de la Uniunea Columbia. W. C. Whitedevenea tot mai insistent în a-și exercita propria independență în trei arii reprezentative. El era totmai vocal în susținerea mișcării școlilor independente din sud, care au dus la dezvoltareainstituțiilor de sănătate și a activităților de evanghelizare medicală. Era sâcâit puțin de frustrarealegată de restricțiile pe care cei de la Washington încercau să le impună Elmshaven-ului îndezvoltarea de literatură „defensivă” pentru a răspunde criticilor teologici ai bisericii, și a treia, din

perspectiva lui Watson, el începea să dezvolte o linie independentă îngrijorătoare în lucrarea sa cumanuscrisele și publicațiile. Aceste noi evoluții, urmând după mai multe alte episoade recenteîncepeau să formeze un tipar îngrijorător la Elmshaven și îl nelinișteau profund pe Watson.

Sprijinul lui W. C. White față de mișcările independente

Mai devreme în 1931, Watson a avut ocazia să-l tragă pe W. C. White la răspundere pemotiv că și-a asumat conducerea în înființarea unei noi școli de instruire misionară în San Francisco

fără să țină deloc seama de nici unul din celelalte instituții educaționale din California.

4

Watson aobiectat foarte intens împotriva publicării de către White a unui buletin/comunicat care făceareclamă la școală. Watson sugera că numele înșirate în Comitetul Consultativ pentru demersuri,

păreau să aibă intenția de a transmite în mod fals faptul că biserica a recunoscut (sau aprobat) înmod oficial pr ogramul. Mai mult, Watson era de părere că paragrafele din Ellen G. White, citate înlistă pentru a valida școala induceau destul de mult în eroare, nu erau bine alese și nu susțineau defapt deloc lucrarea presupusei școli de instruire în câmpul misionar. Așa cum Watson a scos înevidență, afirmațiile se aplicau de fapt direct colegiului de la Loma Linda. El considera că a lefolosi pentru a susține o astfel de școală așa cum White încuraja să se facă, era o gravă greșeală defolosire a afirmațiilor lui Ellen White. „Unde anume în schema educațională” se integrează aceastăașa zisă școală, a întrebat Watson, și „care este relația ei cu întregul nostru sistem educațional?” 5

White a trebuit să recunoască faptul că „mica sa întreprindere educațională” nu avea preamult de-a face sau chiar deloc cu „întregul nostru sistem educațional”. Mai degrabă era „în mare

parte o măsură de urgență organizată cu scopul de a face o lucrare pe care toți o considerauimportantă dar pe care colegiile și universitățile noastre nu sunt pregătite să o facă”. Școala urma să„ofere o experiență pe teren (sau în câmpul misionar) în lucrarea pastorală”. Sentimentul împotrivainstituționalizării care era în mod clar evident în explicațiile lui W. C. White, îl nelinișteau pe

președintele Conferinței Generale. Watson considera că spiritul independent al lui W. C. White înaceastă situație și folosirea greșită a afirmațiilor mamei sale pentru a-și susține poziția, îl punea peel și pe alții din conducerea Conferinței Generale într -o poziție deosebit de „ciudată”. După cum

președintele Conferinței Generale a explicat, deși el era „întru totul loial mesajelor transmise prin

sora White”, prin acest tip de aplicații greșite el era forțat să fie în poziția „unuia care pare sărespingă sau cel puțin să desconsidere instrucțiunile date în ele”.6

Optsprezece luni mai târziu W. C. White îi făcea din nou probleme lui Watson prinsusținerea sa foarte activă a lucrărilor independente. El a petrecut mai multe săptămâni la Madisonunde fiul său Herbert asista la o evanghelizare independentă susținută de Julius G. White, un

predicator independent din New England.7 Sprijinul lui W. C. White pentru această acțiuneîndrăzneață a produs multă agitație în rândurile celor de la Conferința Generală. Julius White, un

pastor hirotonit, a renunțat la a mai fi angajat de Conferință în zona de nord-est, pentru a deveni unevanghelist medical itinerant. El a înființat o organizație independentă numită „Speakers Bureau”(sau „biroul de intervenții”) și solicita în mod curent fonduri de la membrii bisericii pentru a-l

susține. Pentru unii din conducere de la Washington această părea aproape ca o înșelătorie. Membrii bisericii erau îndemnați să devină membrii „biroului” pentru o taxă de membru de 25$.



33

Entuziasmat de idee, W. C. White s-a alăturat în prospectarea după sprijinul financiar alacestor inițiative și a scris conferințelor din nord-est solicitând ajutorul lor pentru evanghelistulindependent.8 Ceea ce îi deranja cel mai mult pe frații din Washington legat de acest proiect era

broșura promoțională, care era aprobată de W. C. White și care a fost larg circulată în rândulmembrilor bisericii. Apelul ei pentru fonduri „dărâma” organizația bisericii pentru a putea consolidalucrarea independentă.9 Literatura indirect critica administrația bisericii, insinuând că ConferințaGenerală nu era eficientă. Către administratorii bisericii transmitea un curent subteran denegativitate față de organizația bisericii și în acel moment anume, situația lui Watson care era dejasupra-solicitat nu ar fi putut fi mai ușor agravată.

Mai târziu, W. H. Branson și I. H. Evans au adus dovezi empirice de pe teren pentru asusține punctul de vedere al celor de la Washington.10 Ei au raportat faptul că Julius White ainfluențat poporul să nu mai susțină denominațiunea ci să redirecționeze fondurile către lucrarea sa.Într -o soluție de compromis la problemă s-a ajuns în cele din urmă la un acord conform căruiaJulius White putea să-și continue lucrarea atâta timp cât ea se limita la neadventiști și atâta timp câtmaterialele sale promoționale erau modificate pentru a scoate caracteristicile negative inacceptabile.Dar Watson era în special lezat de faptul că W. C. White, în poziția sa de oficială, „a angajatinfluența Elmshaven-ului” pentru a promova lucrarea predicatorului independent și a răspândit larg

materiale promoționale, încurajând contribuția financiară la această mișcare. Dat fiind crizafinanciară existentă atunci în biserică, din punctul de vedere al lui Watson, nu era deloc lucru l decare biserica avea nevoie în acel moment.

Totuși, problema centrală de fond care dădea bătaie de cap Conferinței Generale legat deaceste evoluții ale situației, avea de-a face cu folosirea greșită a sursei de autoritate care există înscrierile lui Ellen White. De exemplu, în cazul școlii de instruire din San Francisco, W. C. Whitefolosea afirmații care au fost scrise în mod specific legat de lucrarea educațională de la Loma Linda,

pentru a susține o instituție care, din punct de vedere administrativ, era cumva în opoziție culucrarea ce se făcea la Loma Linda. În termenii comportamentului organizațional sursa de autoritatecharismatică era întoarsă împotriva sursei oficiale de autoritate. Acesta nu era un rol potrivit pentru

W. C. White, din perspectiva Conferinței Generale.

În sud pe de altă parte, W. C. White a profitat de asemenea de ocazia de a prezenta un noumanuscris celor de la Madison College Press. El ceruse mai devreme permisiunea ConferințeiGenerale de a continua cu publicarea unei noi compilații din manuscrisele aflate în arhivă pe temaevanghelizării medicale și era supărat din cauza răspunsului extrem de lent care vene din parteareprezentanților oficiali. El a decis să meargă înainte pe cont propriu și să se folosească de o editurăindependentă. Această mișcare, interpretată ca fiind o lipsă de loialitate, i -a tulburat profund pe ceide la Washington și a mâniat casele de editură obișnuite. White a fost în cele din urmă obligat săretragă manuscrisul de la Madison. I s-a cerut de asemenea să îndepărteze materialul inacceptabil de

pe primele patru pagini înainte ca manuscrisul să fie în cele din urmă aprobat de Conferința

Generală pentru publicare prin una din editurile denominațiunii. Aprobarea i-a fost dată în sfârșit cu18 luni mai târziu, în 11 septembrie 1934.11

După întoarcerea sa din sud, White a încercat să se apere în fața președintelui ConferințeiGenerale împărtășindu-și viziunea asupra lucrării „independente” și a lucrării „medicale misionare”într -o scrisoare foarte lungă. Deși era conștient de faptul că putea să fie perceput ca fiind foarte„înfipt” (sau îndrăzneț) pe această temă, l-a asigurat pe Watson că el, cu toate acestea, ține foarte„ferm la convingerile sale”. El susținea că era nevoie de numeroase școli mici și sanatorii care sălucreze împreună în zonele rurale, și că acest tip de abordare (sau de evanghelizare) va avea succesnumai dacă se face în mod independent. De ce? Pentru că era ceva „atât de diferit de lucrurileobișnuite” încât ar fi „în mod sever criticat... și în mod constant interpretat greșit” și „va fi opus cuamărăciune” de către inamicul lui Dumnezeu și al omului. A susținut cu îndrăzneală față de Watsonfaptul că el „continua lucrarea mamei sale” în această privință.12 De fapt, el susținea că mama lui i-ar fi dat o însărcinare specială să ducă mai departe o astfel de lucrare. Ea ar fi afirmat faptul că frații



34

„făceau o greșeală gravă când insistau atât de mult legat de 'linii (de lucru) fixe, canale fixe, metodefixe' ”. O mare lucrare ar fi făcută dacă nu s-ar spune atât de mult legat de „liniile regulate” pentruai reține pe lucrători. El și-a amintit cum, într -o dimineață în anul 1910, ea l-a chemat în ușa

bucătăriei ei și a pus această sarcină asupra lui cu însărcinarea de a o face cunoscută „când va venitimpul (potrivit)”. 13

Lui Watson nu-i venea să creadă ce citea și era „foarte tulburat” față de această expunere genMagna Charta (=act care stabilește funcționarea unei organizați – n.tr.) pentru lucrarea

independentă. El a aranjat să aibă „o discuție personală foarte serioasă cu W. C. White în ce priveșterelația lui cu Conferința Generală ca atare” și cu mișcarea independentă pe care el o susținea. Dar nu avea să lase ceea ce el considera a fi lucrarea coloanei a cincea (expresia „coloana a cincea” sereferă la un grup de persoane care subminează ilegal din interior un alt grup mai mare – n.tr.) încâmpul de lucru, să treacă neobservată, așa că între timp a trimis de la Washington o circulară cătreconducătorii bisericilor din sud, avertizându-i în mod hotărât să nu aibă de-a face cu Julius White. Ascos în evidență în această scrisoare faptul că în timp ce J. G. White cita din scrierile „sorei White”

pentru a da lucrări sale „aparența aprobării”, din punctul de vedere al lui Watson, Ellen White „acondamnat în mod fățiș o astfel de independență”14

Dacă W. C. White ar fi văzut scrisoarea, aceasta ar fi fost foarte dură pentru el. Când a auzitde la alții despre existența ei i-a trimis un răspuns tăios lui Watson cerând să afle ce conțineaavertismentul care a fost răspândit despre Julius White. Putea să-i fie trimisă și lui o copie? „Să nuuiți” scria el „că și eu sunt membrul al comitetului Conferinței Generale și din acest motiv sunt

profund interesat de toate mișcările de acest gen ale celorlalți membrii”.15 W. C. White în mod clar se simțea profund afectat de răspunsul de la Washington. Cum puteau conducătorii bisericii să fieatât de părtinitori? Către directorul responsabil cu educația, Warren F. Howell, și-a exprimat în mod

privat speranța ca „experiența de la 1888 să nu fie repetată”, cu prejudecățile, suspiciunile șiîndoielile ei personale.16 El i-a mărturisit lui Howell faptul că „a obosit rapid în această primăvară șivară” și nu era căldura cea care îl tulbura ci „îngrijorarea”. Watson simțea destul de asemănător. Nuarăta prea bine ca două puternice centre de influență din biserică să fie în mod deschis în opoziție

unul față de celălalt.

Complicând ordinea de zi a bisericii în acest timp era și retragerea publică a lui Lou is R.Conradi care avea de-a face cu Ellen White și cu alte probleme teologice, și retragerea maisilențioasă, pe motive similare, a conducătorului Australian, William Warde Fletcher. Având foartemult în minte aceste preocupări, Watson a răspuns printr -o altă scrisoare către W. C. White pe lamijlocul lui Iulie exprimându-și convingerea că denominațiunea se afla într -o „criză în privințarelației ei” cu lucrarea sorei White. Influența lui Julius White susținea el, „este la fel de distructivăfață de influența mărturiilor în cadrul poporului nostru ca orice altceva de genul acesta”. A„deplâns” o astfel de utilizare a mărturiilor. I-a trimis de asemenea o copie a scrisorii de avertizare

pe care a trimis-o președinților de uniuni în 17 mai.17

Episodul cu Julius White era după cum se pare chiar tipul de mișcare independentă aisberg,cel puțind văzută din perspectiva celor de la Washington. La întâlnirile anuale ale Consiliului

programate pentru luna octombrie, Watson a aranjat un summit al conducerii școlii Madison și aaltor lucrători care se auto-susțin, împreună cu Comitetul Conferinței Generale. Dificultățile înrelaționare nu mai puteau fi ignorate. Cele două zile de discuții directe dar prietenoase au avut carezultat o atmosferă mult mai pozitivă și unele inițiative concrete de îmbunătățire a relațiilor.Conferința Generală a fost de acord să asiste financiar alocarea unor medici și înființarea unor micicabinete în orașele rurale. Dar atitudinea lor față de Julius White nu s-a schimbat.



35

Literatura de apărare: Cine vorbește în apărarea bisericii?

Tendința crescândă a lui W. C. White spre independență pe parcursul acestei perioade i-acauzat de asemenea dureri de cap lui Watson pe tema așa zisei „literaturi de apărare”. Punctele

problematice implicate în folosirea de manuscrise nepublicate și întrebarea că cine, din biserică, ar trebui să autorizeze apariția unor broșuri cu caracter apologetic (sau justificativ) care pretind a vorbi

pentru întreaga biserică. Unii conducători nu erau siguri că biserica ar trebui să emită totuși astfel dedeclarații „oficiale”. Numeroasele tensiuni care s-au dezvoltat în acest domeniu ilustrează dintr -oaltă perspectivă, problema celor două surse de autoritate aflate în competiție în biserică.

Pe la mijlocul anilor 1930, W. C. White și colegii săi de la Elmshaven au început să primească un val tot mai mare de întrebări de la membrii bisericii care erau „uluiți” de critica luiEdward S. Ballenger la adresa bisericii. Acest laic gălăgios din California răspândea buletine de știridespre recenta retragere a lui W. W. Fletcher, un important conducător al bisericii din Australia șidespre Louis R. Conradi, un conducător de nivel înalt al bisericii din Europa. Propaganda anti -adventistă conținută în cartea de curând retipărită scrisă de fostul pastor adventist Dudley M.Canright, adăuga un plus de tulburare în mintea membrilor bisericii.18 Amintindu-și de răspunsuldenominațiunii din trecut, din 1907, la critica adresată bisericii de către dizidenții de la Battle

Creek, doctor ii Charles E. Stewart și Alonzo T. Jones

19

, White a propus faptul că un răspunsasemănător era necesar și acum. În acel timp Elmshaven a lucrat îndeaproape cu editorul revisteiReview and Herald, William W. Prescott, și cu alți conducători ai bisericii pentru a dezvolta o

broșură adecvată ca și răspuns. White și asociații săi erau pe deplin „convinși” că acum în timpulanilor 1930 s-a ajuns din nou la un moment în care era „datoria” Elmshaven -ului aceea de arăspunde acuzațiilor lui Canright și celorlalte atacuri în special pentru că aveau de-a face cu lucrarealui Ellen White. Lucrarea de cercetare și corespondență urma să ia foarte mult timp dar el oconsidera necesară. El a propus ca lucrarea să înceapă imediat în 1931.20

În luna martie a anului următor, conducerea de la Pacific Press și personalul de laElmshaven s-au întâlnit și s-au înțeles să dezvolte o „colecție de materiale de apărare”. Lui Dores E.

Robinson din personalul de la Elmshaven i-a fost încredințată pregătirea materialului pentru primelearticole propuse. Acestea trebuiau să răspundă criticii la adresa revizuirii cărții Marea luptă în 1911,afirmațiilor problematice ale lui Ellen White despre „amalgamarea” oamenilor cu specii de animale(un fenomen despre care oamenii de știința zic că este imposibil), și problema plagiatului. Watson,Daniells și Francis M. Wilcox, editor la Review, au fost invitați să servească ca și comitet decitire.21 Totuși, curând a devenit tot mai clar faptul că răspunsurile aduse de Robinson pe tema„amalgamării” s-ar putea să nu fie genul de răspunsuri cu care cititorii de la Washington să fieîmpăcați.22 Răspunsurile tradiționale se dovedeau a fi inadecvate pentru noul tip de criticism.Membrii comitetului Conferinței Generale de fapt erau chiar stânjeniți în sinea lor de răspunsulinadecvat pregătit la cartea lui Canright de William H. Branson, unul din colegii lor care a scris lacererea comitetului Conferinței Generale.23

Doisprezece luni mai târziu, Elmshaven încă mai aștepta un răspuns legat de articolele despre amalgamare și plagiat. Încă nu aveau nici un răspuns la multele întrebări care veneau dinexterior de la membrii, și erau exasperați „tot așteptând și așteptând..”. Au amenințat că vor „faceceva” pe „răspunderea lor personală”.24 Totuși, motivul pentru care Watson era îngrijorat detrimiterea unui răspuns era faptul că nu se ajunsese nici cum la un consens asupra unui răspuns, și

până în acel moment nimic nu putea fi considerat „oficial”. Watson prefera ca White și Robinson săclădească doar o bază de date cu informații care să poată fi folosite în articole viitoare. Watsondorea doar idei și materiale de la Elmshaven care să poată fi „mărunțite în oală” pentru răspunsurilecare urmau de fapt să fie dezvoltate de Wilcox, editorul de la Review.25

Când pe la mijlocul lunii aprilie, în 1933, W. C. White a primit într -un final copii ale celor paisprezece pagini ale „documentului de apărare” în forma lui nefinalizată, pregătite la Washington,era „super -încântat” și a cerut imediat mai multe exemplare pentru a fi trimise ca răspuns la multe



36

cereri care erau în așteptare. Însă, reprezentanții de la Conferința Generală, Milton E. Kern și W. E.Howell, imediat l-au informat foarte categoric de faptul că documentele nu trebuiau să fierăspândite. Ele erau doar pentru informarea celor din conducere și s-a pus o restricție hotărâtă ca sănu fie răspândite.26 Intenția era ca White să returneze manuscrisele împreună cu critici și sugestii

pentru o posibilă îmbunătățire. Articolele urmau acum în cele din urmă să fie publicate în Review sub semnătura lui Leroy Froom, care ca și editor al revistei Ministry avea de asemenea rolul deistoric rezident și teolog neoficial al bisericii.27

W. C. White care era „uluit” și supărat din nou, s-a gândit că restricțiile legate de distribuireamaterialului erau „prea severe”. El i-a făcut cunoscut, cu un ușor sarcasm, lui Daniells, care ca și

președinte al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor sorei White, i-a cerut deasemenea să nu răspândească documentele, faptul că dacă Washington-ul aștepta ca să fie în stare sădezvolte răspunsuri „complete” la cele 44 de întrebări primite din Europa, el le putea trimite încă oserie de 56 de întrebări primite din Statele Unite.28

Conferința Generală era convinsă că ea trebuia să se îngrijească ca răspunsurile corecte săfie găsite, iar în privința a două subiecte cheie, „amalgamarea” și „ușa închisă”, erau conștienți defaptul că pozițiile anterioare ale bisericii cu privire la aceste subiecte trebuia să fie schimbată.

Sarcina delicată era cum să schimbe poziția, cum să dea răspunsuri care să sporească încredereamembrilor bisericii și evitând totodată să stârnească și mai multă critică prin niște răspunsuriincorecte sau inadecvate.29 Așa cum Kern a explicat mai târziu, cei de la Conferința Generală nu

puteau „să ajungă la un consens pentru a încerca o apărare științifică legat de aparenta însemnătate aafirmației” despre amalgamare.30 Astfel, Conferința Generală nu voia să trimită nici un răspuns cafiind „oficial” sau ca fiind declarația celor din conducere. W. C. White i-a asigurat pe frați de faptulcă atunci când el ar primi documentele „complete”, le-ar revizui și apoi le-ar răspândi într -un „modfoarte grijuliu” pe baza faptului că ar fi „aprobate de biroul nostru” .31 Modul foarte grijuliu prescrisde Kern era acela că White nu avea voie să folosească ghilimele când cita ceva din aceledocumente. Washington-ul a fost foarte ferm în privința folosiri materialelor de către White și erafoarte clar că nu doreau ca Elmshaven-ul să devină un centru de distribuție. Watson însuși a insistat

mult ca, Conferința Generală să nu fie atrasă în (capcana de) a face „afirmații cu caracter oficial”.

Între timp, personalul de la Elmshaven a fost foarte ocupat toată vara asamblând materialenepublicate pentru a fi incluse într -o compilație despre „Evanghelie și temperanță” (GospelTemperance). Mai târziu în septembrie, ca răspuns la nevoile mai multor biserici din zonaCaliforniei care se confruntau cu tulburări gen charismatice, ei au făcut publice și alte materiale.32

Frustrările de la Elmshaven au continuat pe tot parcursul anilor 1934, 1935 și 1936 împreunăcu critica din partea lui E. S. Ballenger. Cei de la Elmshaven erau nerăbdători în așteptareadocumentelor de la Conferința Generală și în liniște erau exasperați de faptul că li se interzicea sătrimită materialele lor proprii. Kern a propus, ca un fel de rezolvare, ca cei de la Elmshaven să se

ocupe de întrebările care le erau adresate prin corespondență și să mențină mai bine discuția la unnivel mai scăzut decât să se bazeze pe documente pregătite oficial. „Poate nici nu depind atât demulte lucruri de găsirea unui răspuns la toate întrebările lui Ballenger, așa cum credem noi acum”.33

Publicarea neautorizată ale unor manuscrise, de către W. C. White

Al treilea aspect al independenței lui W. C. White care i-a îngrijorat în mod serios peadministratorii de la Washington și care i-a convins de nevoia unei schimbări, avea de-a face cu

pregătirea de compilații neautorizate și publicarea de manuscrise din arhivă. Îngrijorările legate deaceastă problemă l-au condus pe C. H. Watson la începutul anului 1933 să creeze un cadru de

politici care să guverneze noile publicații (din scrierile lui E.G.W.). Aceste politici încercau săasigure niște linii directoare pentru personalul de la Elmshaven și încercau să așeze principiul cămanuscrisele trebuie să fie eliberate numai în urma consfătuirii cu Comitetul Conferinței Generale.



37

(Aceste politici vor fi discutate mai pe larg în capitolul 9). Dar în ciuda acestui acord, problema acontinuat să se strice datorită faptului că W. C. White a continuat să elibereze noi materiale.Problema a atins punctul culminant mai târziu în 1933.

Pe lângă sprijinul său acordat evanghelizării medicale independente și activităților lui JuliusWhite din Tennessee, cei de la Elmshaven au continuat pregătirea manuscriselor pentru o compilație

pe tema „Evanghelizării medicale”. După ce editura Pacific Press a refuzat publicarea compilației,cei de la Elmshaven s-au întors spre editura Madison School Press iar cărțile erau distribuite prindepartamentul de vânzări al organizației lui Julius White.34 Această inițiativă impertinentă șineautorizată i-a tulburat mult pe cei de la Conferința Generală care i-au cer ut lui Watson să scrie oscrisoare de avertizare celor de la Elmshaven. Scrisoarea vorbea deschis dar încerca să evite „unspirit de mustrare” în răspunsul la ceea ce era „o serioasă nedumerire” pentru cei din conducere.Watson (în acea scrisoare) apăra acțiunea sa de a trimite o scrisoare de avertizare despre JuliusWhite președinților de conferințe și i-a părut rău de vătămarea pe care poate a produs-o reputațieilui W. C. White ca și rezultat, la fel cu i-a părut rău de neînțelegerile și îndoielile care puteau săapară despre „relația voastră cu noi” datorită acestor acțiuni independente. Watson a scos înevidență faptul că „este de mare importanță pentru noi, ca Elmshaven-ul și Conferința Generală săfie privite de către popor ca fiind a singură putere și nu două.”35 Această mustrare a condus la un

schimb de corespondență foarte hotărât și revelator care ne ajută să vedem profunzimile luptei pentru putere.

La început, scrisoarea părea să aibă doar un impact redus și nu a făcut altceva decât să îiconvingă pe cei de la Elmshaven de faptul că Conferința Generală era intruzivă și încerca să îidomine. Luna următoare W. C. White a publicat o altă compilație despre „Temperanță șievanghelie” și în iulie, așa cum am menționat deja, el a făcut public materialul nepublicat desprefanatism la cererea unor pastori care se confruntau cu această problemă în bisericile lor dinCalifornia. Nici unul din aceste serii de documente nu au fost aprobate nici măcar de cei dincomitetul responsabil cu îngrijirea scrierilor lui Ellen White. Nici nu a fost cerut sfatul ConferințeiGenerale legat de caracterul potrivit al materialului publicat. Lui W. C. White i-a luat un timp foarte

lung pentru a se gândi la scrisoarea oficială de avertizare a lui Watson iar când a răspuns și-adeschis sufletul. Mustrarea lui Watson nu părea să se potrivească cu imaginea președintelui pe carecei de la Elmshaven și-au făcu-o în urma întâlnirilor personale cu el. El părea așa un administrator

blând și receptiv. White era sigur de faptul că Watson fusese convins de ceilalți membrii dominanțidin conducerea Conferinței Generale să ia așa măsuri dure (sau stricte). Pe la mijlocul lunii iulieWhite a compus un răspuns atent în care „a vorbit pe față”. Scrisoarea era intenționată pentru a fivăzută doar de Watson și a fost semnalată ca fiind „personală și privată”, pentru că, de fapt, era deun caracter politic înalt. White știa că dacă ceea ce el a scris „ar fost făcut public mulți ar fi înțelesgreșit lucrurile scrise”.36

White a început prin a se plânge de faptul că Watson plănuia să meargă peste oceane, în

Africa de Sud și Australia, pentru mai multe luni, la începutul anului 1934 și s-a rugat de el să-șischimbe planurile. Watson nu trebuia să plece din țară în acel moment, insista el, pentru că era pur și simplu „extrem de nesigur” să lase rolul de a conduce în mâinile vice președinților săi. „Lucrareadin Statele Unite are nevoie de conducerea binevoitoare pe care numai dvs sunteți capabil să oîndepliniți” a accentuat el. În opinia lui White, vice președinții care au fost aleși pentru a slujiîmpreună cu Watson au exercitat „vechea atitudine imperialistă” în ultimii doi sau trei ani. De fapt,doi dintre vice președinți, pretindea el, nu au fost de succes în rolul lor de președinți ai uneidiviziuni de peste oceane, și trebuiau să fie aduși înapoi din cauza „atitudinii lor de dominare”. Dar ei nu puteau să-l domine pe el. „Oamenii se roagă pentru o conducere creștinească în locul uneidominații de genul celor de afaceri” a scris el. I-a mărturisit președintelui faptul că fusese însărcinatde mama sa să se confrunte cu „tirania și opresiunea pe măsură ce aceasta ar fi apărut din timp întimp”. El a recunoscut că poate a fost „un laș” în trecut. Dar acum cu siguranță nu avea să fie. Aîncheiat cu o plângere amară legat de faptul că a fost lăsat pe dinafară din comitetele de discuții,care au durat timp de zece luni, despre chestiunea cu Julius White. „M-am întrebat de ce unul din



38

cei mai învârstă membrii ai comitetului Conferinței Generale ar trebui să rămână neinformat cu privire la ceea ce se discuta în legătură cu o lucrarea despre care eu sunt foarte interesat?”37

Se pare că Watson ar fi așteptat un răspuns mai aprig, sau cel puțin o puternică auto-apăraredin partea lui White. El nu părea să fie ofensat de vorbirea deschisă a lui White și nici deinterpretarea destul de provocatoare a intervenției făcute de Conferința Generală. În răspunsul său ela ales să nu facă nici un comentariu despre „unele lucruri pe care le-ai afirmat”, a declarat el,„deoarece ele au de-a face cu unii din frații care colaborează cu mine”. Watson doar a menționatfaptul că colaboratorii săi sunt toți „niște camarazi foarte loiali și de mare ajutor pentru mine înaceastă lucrare”. Răspunsul lui Watson a fost amabil și îngăduitor și dovedea maturitatea șiîncrederea unui conducător experimentat. El a evitat să continue discuția despre control. Ci aîncercat mai degrabă să construiască punți de legătură prin împărtășirea unor probleme personaleîntr -un mod consultativ și i-a dat explicații mai detaliate despre starea sa de sănătate și desprenevoia sa de a sta departe de Statele Unite pentru o perioadă de timp.38 Era tipul de diplomație

pastorală pe care colegii lui Watson, în afară de W. C. White, de asemenea o apreciau. „Am simțitun adevărat sprijin și o siguranță, știind că tu ești la cârmă pe parcursul acestor zile de încercare dinultimii doi sau trei ani...” a comentat editorul de la Review, F. M. Wilcox mai târziu în același an.„Consider că Dumnezeu ți-a dat o mare înțelepciune pentru a face față unora din cele mai

complicate întrebări care s-au ridicat pe parcursul timpului.”

39

Într -un răspuns ulterior, White a recunoscut că acum înțelegea nevoia lui Watson de a lipsidin Statele Unite, dar nu avea de gând să-și schimbe părerea despre vice președinți. S-a rugat dinnou de președinte să lase răspunderile funcției sale unei „persoane smerite” și nu celor care s -au„dovedit deja ca având politici imperiale și tendințe dictatoriale”.40

Se vede clar că W. C. White interpreta greșit situația. Chiar dacă comportamentul și stilul personal al lui Watson erau diferite de cele ale colegilor săi, el era la fel de preocupat de direcția pecare Elmshaven-ul o lua, ca și tovarășii săi din administrația Conferinței Generale. Și ma i mult,rapoarte recente din câmp despre măsura de sprijin acordată de Elmshaven lucrării independente,

neliniștea profund Conferința Generală. La o întâlnire de comitet din 3 septembrie, echipaadministrativă a Conferinței Generale a discutat mult despre faptul că White publica fără să fieautorizat materiale din arhivă și despre obiceiul său de a „folosi influența birourilor de laElmshaven pentru a susține mișcările independente”. Ei erau de asemenea profund îngrijorați despre„zvonurile” care circulau prin adunări legat de faptul că W. C. White „nu mai era pe aceiași lungimede undă cu Conferința Generală” din moment ce susținea o lucrarea pe care Conferința Generală nuo aproba. Au votat să îi scrie din nou fratelui lor îndărătnic „apelând la înțelegere din partea sa”. 41

Watson avea din nou sarcina neplăcută de a fi nevoit să -l mustre pe colegul său mai învârstă pe care îl respecta, într -o încercare de a-l face să devină mai cooperant. „Acțiunile tale... ignorăînțelegerea existentă în momentul de față”, a scris Watson. Acțiunile au fost „o încălcare evidentă a

politicilor, despre care noi credem, că nu ești în necunoștință”. Suntem „neliniștiți în sinea noastră”a adăugat el, deoarece reprezentanții de la Conferința Generală erau „foarte conștienți de mareanevoie care există acum pentru ca cea mai apropiată cooperare să aibă loc între administratoriiscrierilor lui Ellen G. White și Conferința Generală. Este evident faptul că nu avem parte decooperarea ta deplină, și ne găsim puși în situația în care nici noi nu îți putem oferi cooperareanoastră deplină în astfel de chestiuni de acționare independentă...” 42

Oricât de neplăcută era scrierea unei astfel de scrisori pentru Watson el era obligat săvorbească în termeni foarte direcți colegului său mai învârstă. El a remarcat faptul că broșuriledespre „Evanghelizarea medicală” și „Evanghelizarea și temperanța” erau compilații scoase dinmanuscrise nepublicate „realizate de tine fără autorizarea celorlalți membrii ai comitetului deadministrare al scrierilor”. În plus, acestea au fost publicate în afara bisericii. „Din cauza acestor nereguli în producerea broșurilor am fost însărcinat să îți solicit să nu mai faci nici un demers

pentru a le răspândi pe cele care sunt deja tipărite, sau pentru a tipări alte noi ediții ale acestora până



39

când cei din comitetul răspunzător pentru scrierile sorei White și cei de la Conferința Generală nuvor ajunge la o înțelegere în această privință”. Watson a cerut ca să fie convocată o întâlnire amembrilor din comitetul r ăspunzător pentru scrierile sorei White în octombrie la Battle Creek, undeurma să se țină și Convenția Anuală, iar White însăși trebuia să se asigure că va fi prezent. Era vitalsă se caute „o cale prin care lucrarea membrilor din comitetul răspunzător pentru scrieri și cea aConferinței Generale să poată continua în viitor în termeni mai cooperanți”. 43

1 C. H. Watson către A. G. Daniells, 15 aprilie 1932;

2 W. C. White către C. H. Watson, 25 aprilie 1932.

3 C. H. Watson către W. C. White, 8 mai 1932.

4 W.C. White către C. H. Watson, 3 aprilie 1931.

5 Idem.

6 Idem.

7 W. C. White a pregătit mai demult ca fiul său Arthur să petreacă primul său an de slujire la Madison după ce absolvea Colegiu lPacific Union.

8 W. C. White către J. K. Jones și alții, 1 ianuarie 1933.

9 W. C. White a mărturisit că „unele afirmații ar fi respinse în mod natural de persoane având mari răspunderi” W. C. White căt re C.

H. Watson, 2 august 1933.

10 Stenograma de la reprezentanții Conferinței Generale, 23 octombrie 1932.

11 Stenograma membrilor din comitetul răspunzător pentru scrierile lui Ellen G. White, 10 septembrie 1934.

12 W. C. White către C. H. Watson, 18 iulie 1933.

13 Idem; C. H. Watson către I. H. Evans, 31 mai 1933; I. H. Evans către C. H. Watson, 2 iunie 1933.

14 C. H. Watson către președinții uniunilor de conferințe și locali, 5 mai 1933.

15

W. C. White către C. H. Watson, 18 iunie 1933. 16 W. C. Către W. E. Howell, 4 iulie 1933.

17 C. H. Watson către W. C. White, 13 iulie 1933.

18 W. C. White către J. L. Shaw, 20 octombrie 1930. Dudley M. Canright, Denunțarea Adventismului de Ziua a Șaptea (Seventh-day Adventism Renounced) (New York: Revell, 1914). Nu este clar din corespondență care din edițiile cărții lui Canright era repusă încirculație. O listă de 44 de întrebări a fost formată din cererile venite din Europa.

19 Broșura „Cartea albastră” (Blue Book), era intitulată „Un răspuns la o mărturie urgentă din partea sorei E. G. White” (A Responseto an Urgent Testimony from Mrs E. G. White) (Liberty Missionary Society, 1907) conținea acuzații în primul rând împotriva lucrăriilui Ellen White.

20

W. C. White către J. L. Shaw, 20 octombrie 1930. 21 D. E. Robinson către C. H. Watson, 10 martie 1931.

22 Robinson a dezvoltat un articol de 12 pagini apărând afirmația așa cum W. C. White a explicat, ei erau pregătiți să stea pentru „ceamai evindentă însemnătate a afirmației” din pricina „încrederii lor în autoarea afirmației”. W. C. White către C. H. Watson, 30 aprilie1931.

23 F. A. Coffin către reprezentanții Conferinței Generale, 2 Marți 1932. După un raport favorabil al unui comitet inițial de cititori (A.G. Daniells, F. M. Wilcox, J. L. McElhany și C. D. Haynes) manuscrisul a fost revizuit în continuare de către comitetul editorial de la Review într -un mod „mai conștiincios”. Acest comitet avea serioase rețineri față de manuscris. Comitetul știa faptul că conducerea bisericii considera că „domeniul avea o mare nevoie de o abordare adecvată a subiectului”, dar nu era clar pentru al doilea comitet decititori ce anume să facă cu manuscrisul. În opinia lor, cartea oferea „o abordare inadecvată” față de întrebarea despre sanctuar, nu eraacurată în fapte, plină de ironie și sarcasm, și era o abordare greșita a mișcării millerite, nu se ocupa de probleme serioase și „tonul eigeneral” arunca o „pretenție de infailibilitate” asupra bisericii. Comitetul de la Review and Herald considera acest răspuns ca fiind

„foarte inadecvat”. În ciuda evaluărilor negative, manuscrisul a fost publicat în 1933 dar ce schimbări au fost cerute să fie schimbateîn el, nu ne este clar. Reply to Canright; The truth About Seventh-day Adventists (Răspunsul către Canright; Adevărul despre Adventismul de Ziua a Șaptea) (Washington, DC, Review and Herald, 1933). În 1935 Editura Pacific Press a publicat de asemenea unscurt tratat de Branson intitulat The Atonement in the Light of God's Sanctuaries (Ispășirea în lumina Sanctuarelor lui Dumnezeu) dar



40

aceasta este o discuție generală despre anumite teme legate de retragere lui Fletcher și Conradi, și nu de critica lui Canright.

24 W. C. White către C. H. Watson, 31 martie 1933.

25 C. H. Watson către W. C. White, 6 martie; 28 martie 1933.

26 W. E. Howell către W. C. White, 8 mai 1933.

27 W. C. White către C. H. Watson, 21 aprilie 1933.

28 A. G. Daniells către W. C. White, 22 mai 1933.

29 M. E. Kern către W. C. White 9 iunie 1933; M. E. Kern către C. H. Watson, 8 iunie 1933; I. H. Evans către C. H. Watson, 5 iunie1933.

30 M. E. Kern către W. C. White, 9 iunie 1933; Există unii „chiar aici la Conferința Generală”, a menționat Kern, care nu sunt întotalitate de acord cu „fiecare răspuns pe care l-am dat.” M. E. Kern către W. C. White, 3 septembrie 1933.

31 W. C. White către L. E. Froom, și M. E. Kern, 23 mai 1933.

32 W. C. White către W. H. Branson, 12 iunie 1933; A. L. White către C. H. Watson, 11 septembrie 1933.

33

M. E. Kern către W. C. White, 23 aprilie 1936.

34 Stenograma reprezentanților CG și administratorii scrierilor lui Ellen G. White,12 octombrie 1933.

35 C. H. Watson către W. C. White, 9 mai 1933.



38 C. H. Watson către W. C. White, 28 iulie 1933.

39 F. M. Wilcox către C. H. Watson, 27 octombrie 1933.

40 W. C. White către C. H. Watson, 2 august 1933.

41 Stenograma reprezentanților CG, 3 septembrie 1933.

42 C. H. Watson către W. C. White, 5 septembrie 1933.

43 C. H. Watson către W. C. White, 5 septembrie 1933.



41

Capitolul 6

Problema explodează

Cea de-a doua mustrare adresată lui W. C. White a dus la izbucnirea unui pachet incendiar (de scrisori) care chiar atunci își croia drumul prin corespondența Statelor Unite către diferite persoane. Când Watson a scris scrisoarea sa dojenitoare din 5 septembrie, el nu era prea conștient decât de departe a mers deja patriarhul încăpățânat de la Elmshaven, în complicarea problemelor. Ceide la conferință nu aveau nici o idee că în ultimii doi ani cei de la Elmshaven au asamblat în ascunsmanuscrise pentru o altă compilație foarte intrigantă. De această dată compilația îi viza în moddirect chiar pe administratorii bisericii, pentru ceea ce White percepea ca fiind practici tiranice șiatitudini dictatoriale în conducere.

Pe 31 august 1933, cei de la Elmshaven au expediat, la aproximativ 50 de slujbași ai bisericilor, un document tipărit la preț redus în două volume, intitulat pe larg „Sfaturi repetate

adesea cu privire la relațiile dintre frați într -o biserică creștină unită” (Counsels Often RepeatedRegarding the Relationships of Brethren in a United Christian Church). Lista celor cărora le -a fostexpediat documentul includea slujbași ai Conferinței Generale, conducători de departamente,

președinți de uniuni și de conferințe și încă alții câțiva despre care cei de la Elmshaven consideraucă ar beneficia de pe urma citirii lui. Volumul I a fost compilat din materiale din arhivă, nepublicateanterior, din perioada 1873-1898, în timp ce volumul II consta din materiale din perioada 1899-1913. Indicațiile erau foarte clare; W. C. White a explicat într -o scrisoare de acoperire, faptul că elconsidera că nu trebuia să existe nici o zăbavă în a pune acest material „înaintea celor care poartăsarcini de răspundere în lucrarea noastră” 1. Materialul a fost primit în Washington pe data de 6septembrie, chiar după data în care Watson i-a trimis cea de-a două mustrare lui White. A fost ca ogrenadă. Impactul ei i-a uimit și i-a șocat pe destinatarii de la Conferința Generală.

La o întâlnire de comitet cu o lună mai târziu, pe data de 5 octombrie în timpul ConvențieiAnuale de la Battle Creek, au avut loc manifestări semnificative ale sentimentelor. Watson cunoșteamai bine decât colegii săi părerea personală a lui W. C. White despre slujbași de la ConferințaGenerală, cu toate acestea și-a mărturisit „incapacitatea de a înțelege motivul” pentru care

personalul de la Elmshaven a simțit că era necesar să trimită un astfel de material „în tot câmpul” șiși-a manifestat cu hotărâre dezacordul. Din punct de vedere al hermeneuticii, aceasta era „o aplicaregreșită a mărturiilor”. Cine era în măsură să zică faptul că atitudinile administrației bisericii din anii1890 erau acum prezente la Washington? Unde era pătrunderea (sau discernământul) profetică, care

putea să discearnă sau să hotărască acest lucru? I-a fost acesta transmis lui W. C. White?

În privința problemelor legate de proceduri, Daniells, care a fost invitat la întâlnirile de laBattle Creek, a mărturisit grupului că în ciuda faptului că el era un membru al comitetuluiresponsabil pentru administrarea scrierilor, nu știa nimic despre materialul care fusese răspândit.„Toate acestea s-au întâmplat fără știrea și aprobarea membrilor comitetului responsabil pentruscrierile sorei White”. Apoi, a profitat de asemenea de oportunitatea de a scoate în evidență„imposibilitatea practică a actualilor membrii ai comitetului răspunzător de scrieri, de a conlucra,datorită faptului că erau atât de larg răspândiți în lume”. Era evident faptul că organizarea actualăera complet nesatisfăcătoare. Slujbașii imediat au stabilit un comitet de cinci persoane care trebuiausă pregătească un acord (sau o înțelegere) pentru a fi discutat cu personalul de la Elmshaven.2

Watson, după întâlnirea slujbașilor a formulat o scrisoare oficială din partea reprezentanților Conferinței Generale către Daniells ca și președinte al comitetului responsabil de scrierile lui EllenWhite, cerând o explicație pentru situația existentă. Scrisoarea „exprimând nedumeririle noastre



42

legat de felul în care se desfășoară lucrarea în birourile de la Elmshaven” a fost citită și aprobată deslujbașii Conferinței Generale.3 „Ne mirăm de lipsa de înțelepciune din partea celor responsabili” ascris el, și l-a informat pe Daniells despre dorința celor de la Conferința Generală de a li se aduce lacunoștință motivul specific care a făcut să fie necesară asamblarea acelui material.

Watson a fost în special iritat de documentele „Sfaturi repetate adesea..” deoarece ele păreaua fi o compilație „interpolată cu note ale compilatorilor care și-au asumat dreptul de a interpretaintențiile sorei White în unele din exprimările ei”. Din punctul lui de vedere, aceasta era în totalitateinacceptabil, constituia o folosire greșită a materialelor și era un lucru „absolut dăunător în acestmoment”. Era un exemplu a ceea ce conducătorilor bisericii le era teamă că s-ar putea întâmpla, unexemplu de situație împotriva căreia au avertizat mai devreme. Referirile lor la problemainterpolării scribilor în manuscrisele timpurii ale Noului Testament părea că nu a ajuns în atenția

personalului de la Elmshaven. Referindu-se la acordurile anterioare dintre Elmshaven șiWashington asupra procedurilor de aprobare a publicațiilor, pe care el considera că au fostacceptate, președintele a remarcat faptul că compilațiile recente au fost publicate într -un mod careera „într -un total dezacordul” cu acestea. Eliberarea materialelor în „formă dactilografiată” eracauza unor „grave neliniști” și era „foarte largă în înțelegere ei”. Din perspectiva celor de laWashington, era o situație „periculoasă”. Lui Daniells i s-a cerut să convoace urgent o întâlnire a

comitetului răspunzător de scrieri pentru a se întâlni cu cei din comitetul Conferinței Generale pentru „consfătuiri”.4

Membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor sorei White și comitetulConferinței Generale s-au întâlnit pentru o sesiune de discuții trei zile mai târziu. S-au ținut douăîntâlniri lungi care au început dimineața târziu și au durat toată seara. Cu siguranță nu a putut fi oîntâlnire plăcută pentru White la vârsta de 76 de ani sau pentru alți membrii din comitetuladministrativ al scrierilor și nici pentru slujbașii Conferinței Generale, la drept vorbind. Stenogramedetaliate au fost păstrate împreună cu o extinsă, dar se pare că nu completă, înregistrare textuală adiscuțiilor, deși intenția era ca discuția să rămână confidențială. Criză privită retrospectiv a fost o

piatră de hotar istorică deoarece a adus în centrul atenției problemele de bază legate de autoritate și

control. A oferit ocazia unor discuții inovatoare și a făcut posibil ca anumite chestiuni cheie, dincomplicata și încâlcita dilemă, să fie cristalizate și aduse la suprafață, măcar între cei din cele douăcomitete. Și așa cum s-a întâmplat adesea în disputele teologice din biserica creștină, problemeleaveau de-a face atât cu chestiuni teologice cât și cu exercitarea puterii. În limbajul teorieicomportamentului organizațional relația dintre sistemul de autoritate și sistemul ideologic trebuia săfie clasificată și integrată. În mod evident, suprapunerile în privința definirii responsabilitățiiîncepeau să devină contra-productive.

După o rugăciune de deschidere, Watson a început discuția. El a identificat două probleme.Publicarea neautorizată a broșurii „Evanghelizarea medicală” și eliberarea neautorizată de materialeîn documentul „Sfaturi repetate adesea..”. Watson vedea ultimul document ca fiind un atac direct și

rău-intenționat la adresa administrației. Dacă el, ca și președinte, ar fi luat o poziție care justifica„mărturia”, nu a ar fi trebuit ca să fie informat „fără ca acea chestiune să fie larg răspândită?”, aîntrebat el. Cine era în măsură să decidă nevoia unor astfel de materiale în acest moment?5

Lewis H. Christian, președintele Diviziunii Nord Europene, s-a plâns că referința la ultimii„doi ani” din introducerea acestui material implica anumite circumstanțe specifice. Care erauacestea? Cine s-a comportat în așa manieră ca să fie necesare astfel de mărturii? Se pare căChristian nu cunoștea modul în care W. C. White îi vedea pe uni din colegii săi cum ar fi Branson,Evans și McElhany, însă Watson cu siguranță cunoștea aceste lucruri și White ar fi fost mai liniștitdacă Watson în mod binevoitor ar fi ales să nu-l de-a de gol în acest moment al problemei. Chr istiana remarcat că dacă o astfel de mărturie a fost necesară, cu siguranță aceasta ar fi trebuit să vină de laConferința Generală – o poziție care, din perspectiva lui W. C. White bineînțeles, pur și simpluridica următoarea întrebare. Și dacă cei din administrația Conferinței Generale nu putea să vadă căaveau o problemă? Dar așa cum Christian a subliniat foarte bine „darurile au fost puse în biserică și



43

nu într -o familie anume”.6 Scrierile ar trebui să aparțină Conferinței Generale în numele întregii biserici.

Branson a remarcat faptul că „dacă trei sau patru persoane de la Elmshaven pot să decidă călucrurile nu merg bine și să înceapă să le corecteze, aceasta va aduce confuzie și va distrugeîncrederea în Spiritul Profetic”. Apoi, dacă cei care au fost mustrați de Conferința Generală pentrufaptul că s-au abătut de la norme, ar deveni editorii acestor mesaje, s-ar obține cu siguranță impresiacă cele două organizații nu „lucrează în colaborare”.6

Această chestiune era încurcată atât din punct de vedere teologic cât și administrativ.Australianul C. K. Meyers, care lucrase în secretariat, și-a exprimat incapacitatea de a studia înansamblu felul în care ar putea funcționa un plan potrivit pentru „o administrare omenească a unuidar divin”. Dar era de acord cu faptul că, dacă era necesar să se meargă la arhive pentru a luamateriale „pentru zidirea bisericii”, cu siguranță conducătorii bisericii ar trebui să fie primii care săobserve această nevoie. Din nou, pentru W. C. White aceasta ridica întrebarea. Ce ar trebui făcut încazul în care cei din conducerea bisericii erau de fapt problema și nu puteau să vadă lucrul acesta?

Daniells s-a concentrat mai mult pe problemele administrative specifice, practice. El

considera că erau trei întrebări care trebuiau să fie rezolvate. 1. Valoarea relativă a chestiunilor publicate și nepublicate, pentru cauză. 2. Înțelepciunea de a elibera materiale din arhivă ca răspunsla persoanele care scriu având anumite întrebări. 3. Înțelegerile încheiate între membrii comitetuluiresponsabil pentru scrieri și Conferința Generală că nimic nu va fi publicat fără o consfătuire în

prealabil, car au fost ignorate, susține el.7

Fostului președinte al Conferinței Generale, W. A. Spicer, îi părea foarte rău de aceastăcompilație și a concentrat dilema administrativă pentru cei din grup. El a scos în evidență faptul că

biserică nu-și putea permite să aibă un comitet supra-administrativ, și că o astfel de sarcină nu le-afost încredințată celor din comitetul răspunzător pentru administrarea scrierilor.8 Citând o maximă alui Napoleon el a argumentat că era „mai bine să ai un singur general slab în funcție decât doi

puternici dar divizați”. „Chiar și sora White întotdeauna a recunoscut darul administrativ (sau alisprăvniciei)” le-a reamintit el celor din grup. Altfel, lupte invalidante pentru putere ar fi inevitabileîn astfel de situații. Mai mult, a subliniat el „nu era cinstit să se ia mustrări vechi și să fie aplicateapoi la lucruri specifice” cu aproximativ 30 de ani mai târziu. „Ar fi necesar să ai darul profetic

pentru a face așa ceva, adică pentru a aplica mesajele în acest fel”. Și aceasta era partea esențială a problemei pentru grupul slujbașilor. Dintr -o perspectivă importantă, deși biserica a rămas cu omoștenire extinsă de scrieri inspirate, totuși, dintr -o altă perspectivă importantă, darul profetic viu aîncetat odată cu moartea profetesei. Din observațiile făcute de slujbașii Conferinței Generale reiesecă W. C. White a trecut linia de demarcație între a fi un custode al scrierilor responsabil pentru aasigura răspândirea lor continuă, la a se vedea pe sine ca pe un corector spiritual al bisericii, și într -un mod subconștient continuând să exercite „darul” profeției în numele mamei sale. Scrisoarea sa

anterioară către Watson, despre însărcinarea primită de a sta împotriva tiraniei, în mod clar implicăacest fapt, chiar dacă el s-ar putea să nu fi observat sau să nu fi analizat implicațiile teologice,deoarece era concentrat în principal pe frustrările operaționale curente. Dar care era rolul custozilor așa cum era el definit în testamentul lui Ellen White? Aceasta era problema care trebuia clarificată.

După o discuție lungă și epuizantă din punct de vedere emoțional, White a recunoscut căacționase necorespunzător. A încercat să explice că „circumstanțele l-au făcut să creadă că frații ar fi

bucuroși să-l vadă făcând ceva pe propria răspundere”. Dar frații i-au făcut cunoscut în mod clar,faptul că înțelesese greșit acest lucru. Reprezentanții prezenți i-au cerut ca manuscrisul din 31august să fie retras imediat. 8 Problema era foarte sensibilă iar Watson a propus ca „discuțiile dinaceastă zi, despre aceste subiecte sacre și vitale, să fie păstrate în strictă confidențialitate”. 9

Reamintirea, deși profund stânjenitoare, nu a fost dificilă din punct de vedere tehnic. Fiul luiW. C. White, Arthur, a ținut o evidență cu fiecare copie trimisă. Cinci zile mai târziu, Arthur White



44

întors înapoi la Elmshaven, a scris celor care au primit documentul explicându-le politicos că tatălsău a fost convins că „exista posibilitatea ca unele din materiale din acea compilație să fi fost greșitînțelese și mesajul lor să fie greșit aplicat... În armonie cu sfatul dat fratelui White de a cere înapoimanuscrisele”, a fost făcută cererea ca documentele să fie returnate.10

Această reuniune comună, prin sfaturile adresate lui W. C. White pare să-l fi adus înapoi pelinia comună, deși nu pare să-și fi schimbat atitudinea. Nici nu a rezolvat în mod definitiv problemade bază a sistemului legată de cum trebuiau să se raporteze la materialele din arhivă și nici nu arăspuns la întrebarea - cine avea autoritatea finală în a le face publice. Dar a clarificat anumitechestiuni.

În lunile care au rămas din anul 1933 întrebarea cum să facă față nevoii de materiale și cumsă răspundă multelor solicitări (sau întrebări) care veneau către cei din personalul de la Elmshavenîncă era o enigmă. Slujbașii de la conferință au preluat revizuirea materialului pentru„Evanghelizarea medicală” iar cei din personalul de la Elmshaven au fost sfătuiți să încerce să evitea se mai pune într -o poziție în care să pară că ei interpretează scrierile. În corespondența lor cu ceicare le scriu diverse întrebări, ar trebui să fie „foarte prevăzători” și, de fapt, ar trebui să încerce săreducă această lucrare de a coresponda, cât se poate de mult. Membrii bisericii ar trebui să fie

încurajați să studieze pe cont propriu. Dacă era nevoie de răspunsuri mai oficiale, acelea poate ar trebui să fie publicate în cadrul revistelor uniunilor sau a diviziunilor. 11

Cei din personalul de la Elmshaven, pe de altă parte, considerau că în nici un caz nu puteausă ignore scrisorile care le erau adresate. Dar nici nu le plăcea în mod deosebit să scrie aceleașitipuri de răspunsuri în mod repetat fiecărei persoane în parte. Pentru orice minte rațională, li se

părea lor evident, realizarea unor „fișiere de tipizate” ar face multă economie de timp.

Reuniunea comună din octombrie dintre Elmshaven și Washington de la Battle Creek, alimpezit atmosfera considerabil și a clarificat problemele ce erau în discuție în acest conflict, prinfaptul că le-au adus la suprafață, făcându-le cunoscute într -un cerc mai larg de conducători. În faptul

de a găsi cuvintele potrivite și curajul de a descrie măcar această problemă de o natură atât desensibilă, era clar că s-a făcut un progres. Și cumva, fiind scoasă la lumina zilei, problema păreamai ușor de administrat. Și dacă devenea tot mai clar, așa cum L. H. Christian a punctat foarte

precis, faptul că darurile au fost puse în biserică și nu într -o anumită familie, atunci era evidentfaptul că tot prin biserică trebuia și să fie administrate. Cum anume se putea realiza aceasta era încăceva de soluționat. Dar întâlnirea a condus la o mai bună înțelegere a problemelor și a ajutatînaintarea ambelor părți spre dezvoltarea unei relații de colaborare mai funcționale, din punctul devedere al Conferinței Generale, și spre o supraveghere mai eficientă a eliberări de materialenepublicate.

După întâlnirile dificile din Battle Creek, Watson a vizitat din nou Elmshaven-ul încercând

să repare relația. Se părea că White a ajuns să fie convins de faptul că Watson a fost acaparat înaceastă alianță Branson-Evans și a alunecat în căile negative dominatoare ale asociaților săi. LuiWhite i se părea că Watson era diferit când se afla sub influența colegilor săi față de cum era atuncicând se afla singur. Cu toate acestea, vizita personală a lui Watson, i -a mărturisit el lui Kern, „aridicat o adevărată povară” din mintea sa, și i-a oferit „asigurarea” că Watson era încă „persoanaamabilă, deschisă și orientată spre progres pe care mereu am considerat-o că este”.12 După cum se

pare, White încă nu putea să înțeleagă problemele de bază, dincolo de persoanele implicate.

R ăspunsul lui Watson la întrebarea care i-a fost pusă de White pare să-i fi confirmat luiWhite părerea că atunci când președintele era departe de sfetnicii săi și când lucrurile puteau fiexplicate personal, el era mult mai rezonabil – ca și cum ar fi fost o altă persoană. De exemplu, pe

parcursul vizitei Watson a fost de acord că cel puțin unele părți, ale compilației despre conducereamintite mai sus, puteau fi folosite. „Acele părți care nu erau interpretabile”. El a insistat totuși, că

publicarea manuscrisului dactilografiat a fost nefolositoare și că nimic nu trebuia să fie publicat fără



45

consimțământul celor responsabili de administrarea scrierilor sorei White. „Dacă acest lucru nu esteceva practic, atunci atunci trebuie să căutăm alte soluții pentru această problemă”. 13 Milton Kern,în ceea ce-l privea pe el, era bucuros din pricina sfaturilor bune pe care Watson a reușit să i le dea(lui White) și dacă White doar ar „ține strâns la aceste politici bine definite în aceste privințe”atunci ”ne vom înțelege foarte bine”.14

1 W. C. White către E. Kotz, 31 august 1933.

2

Stenograma slujbașilor CG, 5 octombrie 1933. Comitetul a fost format din A. G. Daniells, C. H. Watson, J. L. Shaw, W. A. Spicer și W. H. Branson.

3 Stenograma slujbașilor CG, 9 octombrie 1933.

4 C. H. Watson către A. G. Daniells, 9 octombrie 1933; Transcrierea întâlnirii dintre administratorii Fundației Ellen G. White șislujbașii Conferinței Generale 11.00 am, 12 octombrie 1933.

5 Transcrierea întâlnirii dintre administratorii Fundației Ellen G. White și slujbașii Conferinței Generale 2:30 pm, 12 octombrie 1933.

6 Idem

7 Idem

8 Idem

9 Idem

10 A. L. White către C. K. Meyers, 17 octombrie 1933. Este interesant să observăm că din cele 50 de documente trimise în august, doar 14 nu au fost returnate până în februarie. Din cele 14 nereturnate, 4 au fost trimise la foști administratori ai bisericii (maiînvârstă) și 8 au rămas în mâinile membrilor din comitetul Conferinței Generale sau a președinților de diviziuni care au vota t acțiuneade retragere. Cât de multe alte copii au fost făcute nu se știe cu exactitate. Frederick Griggs de exemplu a plănuit să trimită ma ideparte copia ale setului său către toți președinții din Diviziunea Orientului Îndepărtat. F. W. Griggs către W. C. White, 4 octombrie1933.

11 Stenograma întâlnirii membrilor din comitetul responsabil cu administrarea scrierilor lui Ellen G. White, 27 noiembrie 1933.

12 W. C. White către M. E. Kern, 22 noiembrie 1933.

13 Memorandumul întâlnirii consiliului, Mountain View, 12 noiembrie 1933.

14 M. E. Kern către W. C. White, 3 decembrie 1933.



46

Capitolul 7

W. C. White: O perspectivă personală

Poziția lui W. C. White era una dificilă. El nu vroia să fie necooperant, totuși ca unul din ceimai informați dintre membrii comitetului răspunzător de scrierile mamei sale, el a simțit profunddatoria de a fi credincios încredințărilor stabilite de mama sa în testamentul ei. El nu a încercat în

mod deliberat să submineze sau să răstoarne rolul conducerii bisericii. Scriind în 1921 el amărturisit că de fapt el a făcut „un efort continuu și stăruitor pentru a fi credincios conducerii de laConferință”. Dacă a eșuat cumva în acest efort zicea el, era din cauza „unui raționament greșit, maidegrabă decât din vreo dorință de a nu fi în armonie sau de a cauza tulburări prin presarea fraților mei să accepte punctele mele de vedere de care eu eram foarte interesat și legat de care eu aveam orăspundere specială”.1 Zece ani mai târziu a recunoscut în fața celorlalți membrii a i comitetuluirăspunzător pentru administrarea scrierilor, faptul că într -o anumită chestiune în fața lor a fost„dificil” pentru el „să văd lucrurile exact așa cum le vedeți voi, dar dacă voi continua să încerc

poate voi reuși”. Le-a cerut să aibă răbdare cu el dacă va eșua la prima încercare de a accepta o ideeși a acționa în conformitate cu ea. Apoi ar încerca din nou.2 White probabil vedea astfel dedezacorduri și neînțelegeri pe care le-a avut cu cei de la Conferința Generală în timpul anilor 1930,ca pe simple diferențe de opinie. S-ar putea ca el să nu fi realizat că neînțelegerile erau mult mai

profunde și că el se angaja, chiar dacă fără să vrea, în ceea ce era de fapt, o serioasă luptă pentru putere.

Erau interese personale în privința manuscriselor dintr-o perspectivă a proprietății legale pecare W. C. White de asemenea trebuia să o aibă în vedere. Ellen White i -a însărcinat peadministratorii scrierilor ei să folosească câștigurile obținute de pe urma Fundației ei pentru a seîngriji de „îmbunătățirea cărților și a manuscriselor... pentru realizarea și publicarea de noitraduceri” și „pentru publicarea de compilații din manuscrisele mele”.3 Poziția sa personală erafăcută și mai dificilă ținând cont de faptul că nu îi plăcea să vorbească în public de teamă ca nu

cumva să fie greșit înțeles. De fapt, el nu a vorbit niciodată despre acest subiect, cu excepția poate afiului său Arthur White, și a celui mai apropiat confident al său, Arthur Daniells. Conform cutestamentul lui Ellen White, (deși nu în conformitate cu contractul legal de vânzare a fundației din1916) W. C. White era de fapt proprietarul legal al unei mari părți din materialele nepublicate aflateîn arhivă. În acest sens bazându-se pe ceea ce el ar fi putut numi niște motive cinstite, el ar fi pututsă creadă în inima lui, că el avea dreptul de a publica manuscrise după cum i se părea potrivit.

Atacul indirect al lui W. C. White asupra administrației bisericii la modul general princompilația dactilografiată din 31 august 1933, a fost determinată de lungi ani de frustrări înăbușiteîn lucrarea sa de la Elmshaven. Lipsa de resurse și lipsa suportului din partea celor de la ConferințaGenerală, nu l-au amărât dar cu siguranță l-au afectat profund. Având cele mai bune intenții și în

ciuda angajamentului ferm față de țintele și interesele spirituale comune, el inevitabil a dezvoltatatitudini nuanțate de îndoieli și chiar și o lipsa de încredere față de Conferința Generală. Existaumotive ușor de înțeles pentru aceasta. Așa cum observă Jerry Moon, moartea mamei sale în 1915 afost „catastrofală” pentru W. C. White.4 Mușuroiul ocupat și activ care era la Elmshaven foartecurând a încetat. În doar câteva săptămâni marele număr de personal de la Elmshaven a fostconcediat sau transferat pe alte poziții în cadrul bisericii lăsându-l pe W. C. White realmente singur în îndatoririle sale de custode, având doar ocazional ajutorul unei secretare part -time. Deși acontinuat să fie ales în Comitetul Executiv al Conferinței Generale, nu a fost reales în celelalte altecomitete și consilii în care a slujit înainte. Aflându-se la vârsta de 61 de ani el a experimentat odrastică diminuare a rolului său și a abilități sale de a contribui la bunăstarea bisericii. Acesteschimbări zdrobitoare, pe cât erau de devastatoare la nivel personal, au mai fost și agravate pe

parcursul anilor de lipsa de claritate în definirea chiar și a acestui rol oficial diminuat care îl maiavea, și de rezistența continuă a celor din conducerea Conferinței Generale împotriva eliberăriiulterioare de manuscrise și scrisori din arhivă. Din perspectiva comportamentului organizațional,



47

această lipsă de claritate sau această ambiguitate legată de descrierea rolului său urma să creeze înmod inevitabil conflicte.

Pe parcursul anilor 1920, așa cum a fost menționat mai sus, și așa cum a fost evidențiat decătre Moon, White a fost angajat într -o „lungă luptă” pentru câștigarea aprobării din partea celorlalțimembrii ai comitetului răspunzător pentru administrarea scrierilor și din partea administrațieiConferinței Generale pentru a-i oferi permisiunea de a elibera materiale. 5 De exemplu, când a vrutsă includă noi materiale în cartea Sfaturi pentru sănătate, colegul său din comitetul pentruadministrarea scrierilor, A. G. Daniells a insistat că acest lucru nu putea fi făcut fără aprobareaComitetului Conferinței Generale.6 Decizia comitetului a fost negativă. Unele persoane cu„convingeri ferme” din comitet, a raportat el mai târziu, considerau că „nici o propoziție nu trebuiafăcută publică de către cei responsabili cu administrarea scrierilor, decât dacă aceasta a fost tipărităîn vreo formă cât timp sora White era încă în viață.” „Ceea ce ea însăși nu a făcut să fie publicat” nuar trebui făcut public de către cei responsabili cu administr area scrierilor. Elmshaven-ul ar putea fiscuzat astfel, pentru că a crezut în momente de descurajare, faptul că astfel de persoane poate nicinu credeau de fapt în lucrarea lui Ellen White. Această critică la adresa Conferinței Generale a fostuneori expr imată de către cercul mai larg din jurul Elmshaven-ului compus din pionieri în vârstăsau pastori ca Stephen N. Haskell și George B. Starr. Daniells și Prescott au fost ținta unor

interpretări greșite dureroase pe astfel de teme, în timpul ultimilor șase ani ai vieții lui Ellen White,și Daniells știa din experiența sa trecută din 1922 cât de devastator poate fi acest lucru. Daniells aexplicat cu câțiva ani mai târziu faptul că colegii lui nu erau „necredincioși în Spiritul Profeției. Eisunt oameni drepți, care au la inimă lupta și triumful acestei cauze într -un mod la fel de serios ca șioricine altcineva.”7

W. C. White pe de altă parte, credea cu adâncă convingere faptul că Ellen White i-a investit pe membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor ei, cu autoritatea de a publica noimateriale după propria lor decizie, și el a susținut această convingere în repetate rânduri în fațacolegilor săi însărcinați cu administrarea scrierilor și în fața Comitetului Conferinței Generale. 8 În1925, la zece ani după moartea mamei sale, și după o vizită prelungită în Washington la sediul

conferinței pentru a încerca să clarifice lucrurile, el a simțit că lunga sa campanie a fost în sfârșitrecompensată. Pe data de 20 noiembrie, el a primit o scrisoare de la Washington scrisă de B. E.Bodoe de la secretariat, prin care a fost informat că membrii Comitetului Executiv au concis în celedin urmă asupra problemei cheie „că hotărârea de a tipări mărturii din manuscrise aparțineamembrilor din comitetul res ponsabil pentru administrarea scrierilor”, și că ei ar trebui „să-și asumerăspunderea deplină în această problemă”. Totuși, Bodoe a fost atent să noteze, faptul că concesia afost discutată „fără înregistrare”. Din anumite motive comitetul a ales să nu stenografieze aceastăacțiune. Dar White i-a raportat cu entuziasm fiicei sale că el considera faptul că comitetul i -a„eliberat pe cei responsabili pentru administrarea scrierilor” în cele din urmă.9 „Libertatea” aceastaașa cum s-a văzut mai târziu s-a dovedit a fi o himeră. Dacă a existat vreodată, cu siguranță nu aținut prea mult.

Pe lângă sentimentele sale că a fost nedreptățit cu privire la strictețea impusă în privințaeliberării de materiale nepublicate (pe care W. C. White o considera de fapt o încălcare atestamentului lui Ellen White) patriarhul de la Elmshaven nutrea de asemenea sentimente deneîncredere față de Conferința Generală din pricina restrângerilor financiare pe care Washington-ulle-a impus Elmshaven-ului. Așa cum a fost menționat mai devreme, W. C. White a considerat cădecizia Conferinței Generale din 1915 a fost greșită în a trata situația financiară a Fundației White lamoartea lui Ellen White, efectiv ca pe un faliment. Mai mult, mai târziu el a devenit destul de iritatde faptul că slujbașii de la trezoreria Conferinței Generale considerau că puteau să retragă baniiElmshaven-ului și să administreze fondurile Elmshaven-ului fără a se consulta cu el. De-a lungulanilor, susținea el, conducătorii trezoreriei au adoptat o politică cu privirea la Elmshaven care urma

să conducă la „nimicirea întreprinderii” și la „distrugerea efectivă” a lucrării „pe care sora White acăutat să o perpetueze”.10



48

Gradul de îndatorare care s-a acumulat în cadrul Fundației White în momentul morții luiEllen White a fost uneori pe parcursul timpului sursa unei oarecare stânjeneli pentru bisericădeoarece a oferea ocazia unor critici frecvente în mâna criticilor ca Edward Ballenger. Așa cumcriticii obișnuiau să sublinieze, Ellen White însăși a protestat cu putere împotriva relelor aduse dedatorii și o dată chiar a susținut puternic o politică „fără datorii” pentru dezvoltarea bisericii.Conducerea bisericii a trebuit să studieze cu mare atenție explicațiile despre datorii. 11 Dintr-unanumit punct de veder e datoriile puteau fi văzute ca o investiție pe termen lung care urma în final săfie plătită prin câștigurile obținute din drepturile de autor, dar se pare că unii din slujbașii de latrezorerie, tratau datoriile ca fiind insolvență ca urmare a unei administrări prea ambițioase și slabedin punct de vedere financiar din partea lui W. C. White. Și din experiența anterioară, administrațiaConferinței Generale a învățat că trebuie să fie precauți în ce privește managementul financiar al luiW. C. White. Acesta nu era punctul său forte.12

Relația financiară dintre cele două organizații, a creat de-a lungul timpului, o continuă sursăde iritare și frustrare și a ajutat la întărirea unei neîncrederi de bază din partea personalului de laElmshaven față de unii din slujbașii de la Conferința Generală. De exemplu, după părerea lui W. C.White din 1933, veniturile obținute din drepturile de autor de către Conferința Generală s-audiminuat semnificativ din 1916 când autoritatea juridică a bisericii, Asociația Conferinței Generale

(ACG), a preluat controlul asupra cărților și a ex-librisurilor pentru scrierile publicate. În 1922 înmod special, rata veniturilor din drepturile de autor pare să se fi redus foarte mult rezultând într -oînjumătățire a veniturilor. Veniturile din drepturile de autor obținute din vânzarea cărților înstrăinătate au fost eliminate complet în acel moment.13 Ce l-a supărat și mai mult, a declarat White,a fost faptul că autoritatea juridică, ACG-ul, a fost mai puțin sârguincios în recuperarea veniturilor care li se cuveneau din drepturile de autor. Și pentru a înrăutății și mai mult situația, unele drepturide autor au fost pierdute printr-o gestionare defectuoasă.14 Acestea erau subiecte care îl preocupau și

pe Watson.

În 1930, W. C. White, încă luptându-se cu necesitatea lichidării datoriilor Fundației White înevidențele Conferinței Generale, a dezvoltat un plan prin care să plătească datoriile și care să

permită ca Fundația să se „auto-susțină”. Acest plan urma să încheie rușinoasa „necesitate a unui buget din fondurile Conferinței Generale”. Aceasta, credea el, va ajuta la restabilirea independențeiFundației White și va elibera Conferința Generală de această povară.15 În 1932 el încă era de aceiași

părere susținând cu putere faptul că dacă cărțile și ex-librisurile ar fi restituite înapoi în custodiamembrilor comitetului răspunzător pentru administrarea scrierilor, ar exista un venit mai mult decâtsuficient pentru a susține în mod eficient lucrarea. El susținea că datoria de la Conferința Generalăar trebui anulată, „nu în baza unui dar” ci în baza „recunoașterii amplei valori primite pentrucauză”.16 Totuși, când el a ridicat această problemă legat de amplasarea drepturilor de autor și desusținerea lucrării de la Elmshaven, el a declarat că problema a fost pur și simplu adresată „unuicomitet mare și demn” și nimic nu s-a schimbat.17 Dependența fundației de credite anuale pentru a

putea funcționa, continua să-l demoralizeze. Nu era nici pe departe modul ideal de funcționare din

punctul lui de vedere.

Ca și rezultat al acestor probleme, era de înțeles faptul că atitudinea lui W. C. White, față defrații din conducerea de la Washington, era una complicată. Această atitudine ar putea fi descrisă cafiind una cordială și de încredere, însă totodată era caracterizată și de un grad de scepticism și

prudență. Uneori el a devenit destul de bănuitor – nu pe anumiți indivizi în sine (excepție făcând poate persoane ca W. H. Branson și I. H. Evans) ci pe organizație ca atare. Bineînțeles, el credea cu pasiune în necesitatea organizării și chiar a jucat personal un rol important în aceasta, dar el,asemenea mamei sale, a fost totodată foarte conștient de pericolele intrinseci ale unei organizații.Relațiile de serviciu în general funcționau bine pe baza angajamentului într -o cauză comună și aloialității exprimate unul față de celălalt, dar el era suficient de conștient de slăbiciunile oamenilor

pentru a fi corespunzător de precaut în gradul de încredere acordat organizației sau celor din cadrulacesteia.



49

Această inevitabilă stare omenească a lucrurilor a devenit foarte evidentă în pașii pe carechiar Ellen White i-a făcut în redactarea testamentului ei final, așa cum a fost menționat în capitolul2. A fost un proces în care W. C. White a fost în mod personal implicat. În constituirea fundațieicare să asigure perpetuarea influenței ei în cadrul denominațiunii, Ellen White a abordat problemaîn baza unui bun simț și a unei consilieri juridice solide. Dar în același timp, la un alt nivel, era clar motivul pentru care ea considera că trebuie să aibă grijă la modul în care urma să aranjeze lucrurile,acesta era o anumit măsură de neîncredere. Acesta, bineînțeles, este motivul implicit pentru a luaorice măsuri legale în stabilirea oricărei „fundații” (stabilirea unui comitet de administratori aiscrierilor).

Așa cum a fost menționat mai devreme, W. C. White a declarat faptul că mama sa nu aveasuficientă încredere să-și lase moștenirea fundației în mâinile „unui grup de persoane din cei aleși(în anumite funcții din conducerea bisericii – n.tr) care sunt mereu supuși schimbării” și „a căror

politici ar putea să se schimbe cu trecerea anilor”. Ea era conștientă de atitudinile anumitor persoanedin Comitetul Conferinței Generale. Conform lui W. C. White, aceștia erau „toți frați buni și onești”(sau bine-intenționați) dar în același timp el de asemenea era de părere că dacă modul lor de gândirear fi predominat, atunci extinderea lucrării celor din comitetul responsabil pentru administrareascrierilor, ar fi fost împiedicată.18 Chiar forma finală a „comitetului” (însărcinat cu administrarea

scrierilor ei – n.tr.) stabilit în testamentul lui Ellen White era, în consecință, ea însăși, într -o măsurăsemnificativă urmarea unei „lipse de încredere”. W. C. White a fost într -o anumită măsură modelatde aceasta.

1 W. C. White către A. G. Daniells, 8 martie 1921.

2 Afirmațiile lui W. C. White White către ceilalți membrii ai comitetului responsabil pentru administrarea Fundației, "Stenogr amaComitetului Fundației White", 6 iulie 1930.

3 Ellen G. White, Testamentul ei, Clauza a cincea, Secțiunea d 2.

4 Jerry Moon, Ellen G .White și W.C. White (Berrien Springs MI, Andrews University Press, 1993), pag. 451.

5 Vezi și Paul McGraw, "Without a Living Prophet," (Fără un profet viu) Ministry, decembrie 2000, pp. 11-15.

6 A. G. Daniells către W. C. White, 4 martie 1921; W. C. White către A. G. Daniells, 8 martie 1921.

7 A. G. Daniells către W. C. White, 22 iulie 1925.

8 W. C. White către Comitetul Executiv al Conferinței Generale, 3 octombrie 1921; 5 iulie 1922; 6 octombrie 1924.

9 W. C. White către Ella May Robinson, 8 decembrie 1925. Deși concesia nu a fost una „oficială” în sensul că nu a fost stenografiată,B. E. Bedoe se pare că a scris în numele comitetului. Vezi și afirmația lui W. C. White din 27 ianuarie 1933, p. 7. Acest raport a fostconstituit de W. C. White în scopul pregătiri vizitei lui C. H. Watson din ianuarie 1933.

10 Declarația lui W. C. White, 27 ianuarie 1933.

11 Diverse documente au fost pregătite pentru a răspunde în special criticilor venite din partea lui E. S. Ballenger.

12 În anii 1930 W. C. White era foarte îndatorat, un factor făcea imposibil pentru el în acel moment să plece în mod „onorabil” de laElmshaven. Datoriile îl împiedicau.


14 Idem.

15 W. C. White către J. L. Shaw, 20 octombrie 1930.

16 Declarația lui W. C. White, 27 ianuarie 1933, P 9-10.

17 W. C. White către C. H. Watson, 25 aprilie 1932 .

18 Declarația lui W. C. White, 15 ianuarie 1933, P 5.



50

Capitolul 8

Președintele Watson caută o soluție

Charles Watson s-a familiarizat, pentru prima oară, personal, cu dificultățile intrigante șicomplicate legate de finanțele Fundației White, în timpul primului său mandat de patru ani ca vicepreședinte și trezorier asociat la Washington, între anii 1922-1926. În călătoriile sale prinEuropa, de exemplu, el a descoperit că birourile conferinței din Italia erau pline de numeroasevolume ale unei traduceri în limba italiană a cărții Divina vindecare (Ministry of Healing). Carteanu se vindea deloc, și se întreba cine a autorizat o astfel de investiție scumpă și riscantă, careimplica mari cheltuieli cu traducerea și publicarea. Cine era cel care în general autoriza traduceri înlimbi străine și publicări de materiale? Din astfel de experiențe anterioare el a devenit conștient denevoia de a pune în rânduială afacerile încurcate ale Fundației White și finanțele ei. În martie 1931,după discuțiile din biroul său de la Washington prezidate de Daniells, el a stabilit o întâlnire cu unuldin membrii personalului de la Elmshaven, Dores E. Robinson, cu ocazia unei vizite la Casa deEditură Pacific Press de la Mountain View. Mai apoi a vizitat personal Elmshaven-ul pentru adeveni și mai familiarizat cu lucrarea fundației.1

În 1930, erau bineînțeles, mai mult decât doar considerentele financiare, motivele care l-aucondus pe Watson să decidă să facă ordine și armonie pe tărâmul dezordonat al relației dintreElmshaven și Conferința Generală. Așa cum i-a explicat lui W. C. White, ca și președinte alConferinței Generale, el avea nevoie să știe „cu exactitate care era relația membrilor din comitetulrăspunzător pentru administrarea scrierilor cu Conferința Generală”.2 Înțelegerea diverselor linii delucru întreprinse de Elmshaven urma să-l pună într -o poziție mai adecvată pentru a da sfaturi șiajutor, atunci când se întâlnea cu acești administratori în legătură cu lucrarea lor, din timp în timp.

În vizitele anterioare, W. C. White a reușit să-i prezinte pe scurt lui Watson proiectelelucrării de custodie aflate în desfășurare cum ar fi re -indexarea materialelor și categorizarea

manuscriselor și a scrisorilor, și proiectele cum ar fi pregătirea unor articole de apărare. În discuțialor legată de cine autorizează pregătirea traducerilor, articolelor și eliberarea de materiale, W. C.White era atent la greu-câștigata concesie ne-stenografiată din 1925 legată de eliberarea demanuscrise, și a avut grijă să menționeze că „dintr -un punct de vedere moral cei din comitetulînsărcinat cu administrarea scrierilor erau responsabilii”.3 Dar în ce privește problema traducerilor el era rușinat de faptul că a trebuit să recunoască că nu știa nimic despre traducerea în italiană acărții Divina vindecare, care părea să fie una neautorizată.

Așa că, cum trebuia Fundația White să se raporteze la biserica internațională aflată într -ocontinuă creștere, în privința unor proiecte de publicații costisitoare, a întrebat Watson. În mod clar,în mintea sa, soluția era controlul acesteia de către organizația bisericii. El a sugerat ca, în scopul

evitării publicării neautorizate de cărți străine, W. C. White ar trebui să facă o prezentare, împreunăcu propuneri de buget planificate atent pentru întâlnirile de sfârșit de an din toamnă, când slujbașiidiviziunii urmau să fie prezenți. Fundația White, considera el, ar trebui să fie mai pro-activă înrelaționarea cu conducătorii diviziunilor în a stabili înțelegeri clare cu privire la limitele deresponsabilitate. Conducătorii diviziunilor, a accentuat el, erau persoanele cu care White ar fi trebuitsă colaboreze, și nu casele de editură. Aceste lucruri trebuiau să fie abordate în mod strategic, înconcordanță cu obiectivele misiunii și cu limitările financiare ale diviziunii. W. C. White a răspunscă el era de părere că A. G. Daniells, ca și membru al comitetului responsabil cu administrareascrierilor, era mult mai bun la acest tip de colaborări, dar a acceptat totuși invitația. Ulterior, încadrul reuniunilor de la Battle Creek, White a pregătit un raport despre lucrarea Fundației White, și

planuri au fost prezentate în fața conducătorilor de diviziuni. White a considerat că s-a ajuns la o

mai bună înțelegere cu conducătorii internaționali. A apreciat intervenția lui Watson și „interesul săuamabil” în a facilita acest lucru.



51

Aceste discuții timpurii arătau în mod clar spre direcția în care Watson credea că trebuiagăsită soluția. Dar el știa că trebuia să investigheze și să aibă o înțelegere mai detaliată a lucrurilor,înainte ca să se îndrepte spre rezolvarea a acestei situații dezorganizate. După discuțiile dinCalifornia el a devenit ferm convins de faptul că Conferința Generală trebuia să așeze afacerileFundației White pe o bază mai sigură, mai bine mai devreme decât mai târziu când lucrurile ar

putea să înceapă să se destrame. El avea simțământul urgenței și a observat că și alții îi împărtășeauconvingerile. El a solicitat imediat alte întâlniri. Scriind cu 6 luni mai târziu, după ce anumite

progrese au fost făcute, Daniells a recunoscut faptul că o soluție pe termen lung trebuia neapăratgăsită. „Cu siguranță ne aflam într -o stare haotică” a declarat el.4

La reuniunea anuală din 1932 de la Battle Creek, slujbașii Conferinței Generale, cei locali șicei din străinătate, au profitat de posibilitatea de a se întâlni cu cei care erau prezenți dintre membriicomitetului responsabil pentru administrarea scrierilor sorei White. Daniells a citit raportul detaliatde 35 de pagini, pregătit de W. C. White, despre lucrarea de la Elmshaven începând cu anul 1916.5 A urmat o discuție de două ore și jumătate a unui sub-comitet format din 13 membrii sub prezidarealui Daniells, comitet care era însărcinat să studieze mai departe aspectele cheie ale acestei problemecomplexe și să propună soluții. Cinci zile mai târziu, comitetul și-a prezentat raportul.6 Ca răspuns,slujbașii au adoptat o rezoluție de apreciere și sprijin pentru Fundația White și a cerut pregătirea

grabnică a unor declarații oficiale și articole pentru a răspunde criticilor bis ericii pe tema SpirituluiProfetic. Declarația publică adoptată era o afirmație clară pentru unitatea esențială dintre ConferințaGenerală și Fundația White. Pare clar faptul că aceasta a fost intenționată în primul rând pentruconsumul public. Faptul că mai existau încă conflicte interne adânci și nerezolvate, nu trebuiamenționat. Conducătorii bisericii știau cum stau lucrurile. Dar găsirea unei soluții în cadrul unuigrup mare era dificil. Problemele sensibile ar fi fost gestionate mult mai bine prin dis cuții încadrateîn limitele unui grup mai mic. Astfel, o lună mai târziu, cercul intern al slujbașilor s -au adunat în

biroul președintelui de la Washington, pentru a lua în discuție alternativele.7

Watson, care a declarat că a discutat problema cu Daniells de nenumărate ori în încercareade a elabora o strategie pentru a putea gestiona aceste chestiuni, i-a cerut lui Daniells să propună un

nou acord și i-a oferit prilejul vechiului președinte să dea startul discuțiilor prin prezentarea soluției propuse de ei. Daniells a vorbit într -o anumită măsură din perspectiva poziției unice pe care el aocupat-o, adică faptul că a slujit pentru ultimii 17 ani atât ca membru al comitetului răspunzător descrierile sorei White cât și ca slujbaș cu vechime al bisericii. Era clar care era poziția sa. În opiniasa, membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor, nu s-au considerat niciodată cafiind separați ci ca parte a „organizației generale”. El nu credea că comitetul a reușit să lucreze atâtde bine pe cât și-ar fi dorit, din pricina localizării dispersate a membrilor lui. Atât el cât și editorulde la Review Francis Wilcox, de exemplu, se aflau în Washington în timp ce Clarence Crisler a fost

plecat peste oceane timp de 17 ani. Doar W. C. White și C. H. Jones s-au aflat în California. Șiacum, majoritatea din membrii originali ai comitetului responsabil de scrieri, erau destul de înaintațiîn vârstă. Era nevoie să se facă planuri pentru continuarea lucrării fundației. Daniells a susținut că,

Conferința Generală ar trebui să dețină și să controleze „toată biblioteca” (nu era nimic asemănător cu aceasta nici unde altundeva în toată denominațiunea, a zis el), și de asemenea și materialele dinarhivă și alte proprietăți ale fundației cum ar fi ex-librisurile. El a subliniat faptul că, deocamdată,fiul lui W. C. White, Arthur, care s-a alăturat personalului de la Elmshaven în 1929, era prea tânăr

pentru a putea prelua sarcinile tatălui său. Dar noi măsuri trebuiau stabilite urgent pentru a asiguracontinuitatea lucrării. Conferința Generală ar trebui să „preia proprietatea fundației pe temeiullichidării datoriilor ei” a susținut el.8 El a afirmat că membrii comitetului responsabil de scrieriaveau dreptul să vândă proprietatea deși după cum își amintea nu tot conținutul arhivei aparținea defapt fundației. Totuși, el le-a mărturisit, că membrii comitetului de administrare al scrierilor împreună cu W. C. White au căzut deja de acord asupra faptului că „toate lucrurile” de laElmshaven ar trebui să ajungă în proprietatea Conferinței Generale. Indiferent ce măsuri ar trebuiluate în acest sens.

Întâlnirea din biroul lui Watson s-a dovedit a fi una epocală; depășirea unui moment



52

hotărâtor. Discursul lui Daniells i-a impresionat mult pe cei prezenți în legătură cu caracterul urgental situației, și unui comitet de trei persoane compus din vice președintele I. H. Evans, trezorierul J.L. Shaw și Daniells, i s-a cerut să studieze mai îndeaproape testamentul lui Ellen White și săredacteze planul unui posibil acord pentru vânzarea proprietății Conferinței Generale. Trei zile maitârziu cu o schița a acordului în mână ei au oferit un răspuns slujbașilor de la CG. Contractul devânzare a fost aprobat și recomandat pentru a fi prezentat în cadrul unei reuniuni dintre membriicomitetului responsabil pentru administrarea Fundației White și anumiți slujbași ai ConferințeiGenerale. Întâlnirea de o importanță istorică, a fost stabilită pentru luna ianuarie în California, și, ca

președinte al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor, Daniells a primit însărcinareade ai aduna laolaltă.9 Înainte de această întâlnire contractul de vânzare urma să-i fie prezentat lui W.C. White pe data de 15 ianuarie pentru a fi studiat. Apoi grupul mai mare urma să se întâlnească î n

biroul administratorului de la Pacific Press, la Mountain View, în după-masa zilei de 27 ianuarie. Eli-a atras atenția lui Arthur că tatălui său s-ar putea să nu-i placă propunerea care urma să fie făcută.„Am niște presimțiri că tatăl tău va fi cumva reținut în privința unora din detaliile acestui contract”,el nu a scris nimic decât faptul că oportunitatea le era prezentată pentru a analiza cu atențiecontractul și pentru a propune eventuale schimbări dacă considerau că era neapărat necesar. „Vreauca toate aranjamentele să fie în regulă și să fie stabilite atâta timp cât tatăl tău este încă în viață, dar

bineînțeles, doresc să am deplina sa aprobare” a adăugat el. Este clar faptul că Daniells știa că W. C.

White avea să aibă nevoie de ajutor pentru a putea să accepte noile măsuri care erau propuse.

10

Întâmplarea face ca grupul să fie nevoit să se întâlnească din nou în 29 ianuarie pentru clarificărilefinale ale unor detalii.

Contractul prevedea faptul că Fundația White urma să fie constituită ca o entitate juridicăseparată și Conferința Generală a promis să ajute la stabilirea drepturilor legale asupra materialelor

pentru membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor. Intenția inițială aConferinței Generale a fost ca filele de manuscrise și indexurile să fie cumpărate de ConferințaGenerală și să se afle „sub controlul reciproc al părților contractante”, dar această clauză a fosteliminată din varianta finală a documentului. Contractul de asemenea menționa că urma să existe oînțelegere amiabilă între cei de la Conferința Generală și membrii comitetului responsabil pentru

administrarea scrierilor, în ce privește numirea secretariatului și a altor astfel asistenți, după cum vafi necesar, și că lucrarea lor va fi supervizată în comun de către conducătorii ambelor părți. Dintr -o perspectivă organizațională acesta era un mecanism important pentru administrarea și controlulacestei resurse. Prevăzută în contractul de vânzare sub articolul 2 secțiunea 6 se afla clauza conformcăreia toate veniturile obținute din drepturile de autor urmau să fie proprietatea ConferințeiGenerale. Acesta de asemenea era un mecanism organizațional fundamental pentru a asiguracontrolul și administrarea resurselor. Contractul stabilea în mod oficial faptul că Fundația urma săsolicite anual un buget din partea Conferinței Generale pentru a asigura desfășurarea activităților.11

Contractul de vânzare așa cum a fost propus, și așa cum Daniells anticipase, a venit ca unșoc pentru W. C. White. Așa cum Daniells a declarat mai târziu, când s-a așezat și a parcurs

propunerile împreună cu el, secretarul de 78 de ani al administratorilor responsabili pentru scrieri,vedea problemele destul de diferit față de felul în care le vedea Daniells și cei de la ConferințaGenerală. Pe măsură ce White a digerat implicațiile propunerilor în următoarele câteva zile, el ascris o replică de 18 pagini, hotărâtă și înflăcărată, propunând o abordare total diferită pentruadministrarea fundației. De la data primei citiri a propunerii Conferinței Generale la Loma Linda, în15 ianuarie, scria el, a acordat o „serioasă considerație și s-a rugat” dar se simțea foarte incomod cudirecțiile propuse. În timp ce aprecia atenția reînnoită ce era acordată problemelor de la Elmshavende către cei de la Conferința Generală și era de acord cu necesitatea de a analiza cu atenție problemaînlocuirii membrilor din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor, el avea serioase dubiiîn ce privește etica (sau morala) propunerii de vânzări. Pur și simplu nu putea să creadă că acestlucru ar fi în armonie cu dorințele mamei sale așa cum erau ele exprimate în testamentul ei. El asubliniat că vânzarea fundației putea fi interpretată ca fiind încheierea funcționării acesteiîntreprinderi așa cum a fost ea stabilită în testamentul ei și că în aceste circumstanțe din punct devedere juridic, proprietățile îi reveneau lui în mod personal.12 Și, chiar dacă dificultățile juridice ale



53

transferului proprietății, din mâna celor responsabili pentru administrarea scrierilor, ar putea fidepășite, rămânea totuși problema „obligației morale” implicate într -un astfel de transfer, zicea el.

Totuși, ceea ce l-a înfuriat pe W. C. White atât de mult în această chestiune, a fost posibilitatea ca această tranzacție propusă să pună lucrarea fundației în mâna personaluluiresponsabil cu finanțele de la Conferința Generală, și aceasta, susținea el, era un lucru pe care chiar și Ellen White l-ar fi considerat a fi aproape anatema din pricina experienței ei cu unele din

practicile lor incorecte (sau ilicite). White avea păreri atât de hotărâte în aceste privințe încât s -a

văzut constrâns chiar să numească anumite persoane și să sublinieze motivele pentru care EllenWhite însăși, când și-a redactat testamentul, a decis să-și aleagă personal membrii care să-iadministreze scrierile. „Pare a fi necesar să fac acest lucru” explica el, „pentru ca să puteți înțelegemai bine de ce îmi exprim cu atâta convingere obiecția față de transferul proprietății lăsate camoștenire membrilor din comitetul responsabil pentru administrarea Fundației White”.13

Răspunsul bine argumentat compus din două părți afirma că propunerea celor de laWashington expunea lucrarea fundației la marele risc de a fi circumscrisă cândva în viitor de

persoane a căror atitudine s-ar putea să nu fie atât de binevoitoare ca a celor din actualaadministrație. Actul de vânzare, considera el, era din punct de vedere juridic și etic inacceptabil, și

viola intențiile clar enunțate în testamentul sorei White. În partea a doua a documentului său, Whitea prezentat un plan alternativ pe care îl discutase anterior cu Watson. El considera abordarea lui a fiuna mult mai îndeaproape aliniată „cu precizările din testamentul sorei White” și care urma totodatăsă atingă obiectivele intenționate în contractul de vânzare propus. Aceste obiective el le înțelegea cafiind protejarea proprietății pentru denominațiune, lichidarea datoriilor (18000$ așa cum era îndecembrie 1931)14 și asigurarea continuității lucrării încredințate membrilor din comitetul deadministrare al scrierilor.

El a propus ca proprietățile preluate de ACG în 1916 să fi returnate fundației și veniturile dindrepturile de autor să fie gestionate în mod corespunzător în scopul de a finanța în mod adecvatactivitatea în plus față de un credit anual care se acorda de către Conferința Generală. El credea cu

hotărâre faptul că Conferința Generală trebuia să ierte datoria – nu ca și un dar, ci ca pe orecunoaștere a lucrării lui Ellen White care de-a lungul vieții ei a donat extrem de mult pentruactivitatea bisericii și a intrat în aceste datorii cu scopul de a face să înainteze cauza și pentru astatornicii lucrarea, pe care „conferințele sunt acum suficient de întărite pentru a o susține”. Elargumenta că datoria sorei White nu a fost făcută pentru ea însăși ci pentru înaintarea cauzei.Gestionare viitoare a fundației ar putea fi foarte bine condusă de comitetul membrilor responsabili

pentru scrierile ei, despre care el a fost de acord, că acest comitet ar trebui constituit într -o asociație(sau o altă formă juridică – n.tr.) pentru a fi protejat atât el cât și denominațiunea și pentru a -i

permite să-și gestioneze propriile afaceri în mod corespunzător. Beneficiind de „toate” venituriledin drepturile de autor și având în proprietate cărțile și ex-librisurile (ex-libris = vinietă aplicată peo carte, purtând numele unei biblioteci, a bibliofilului sau o deviză – n.tr.), fundația ar fi putut cu

ușurință să conducă mai departe liniile de lucru, care cereau atenție. White era de neclintit înconvingerea sa că Elmshaven trebuia să rămână independent atât din punct de vedere financiar câtși din punct de vedere juridic.15

Revendicarea drepturilor de autor pentru Fundația White era un principiu foarte important pentru White și era punctul central al propunerii sale. El considera că, controlul asupra unor astfelde resurse financiare era vital pentru ca Fundația White să poată să funcționeze ca o entitate cuadevărat independentă. În termenii comportamentului organizațional, controlul asupra finanțelor ar fi format o organizație având propria bază de putere substanțială și i-ar fi acordat autonomiedeplină. Se pare că de acest lucru și-au dat seama și cei de la Conferința Generală, cărora le erateamă că dacă îi vor permite fundației să își poată controla în totalitate propriile venituri șicheltuieli, aceasta implicit ar face din ea o organizație separată pe lângă biserică și ar lăsa puține

posibilități Conferinței Generale prin care să-i poată controla activitatea în cazul în car e pe viitor aceasta ar deveni problematică. Din punct de vedere al structurilor organizaționale, problema



54

controlului asupra resurselor financiare este de o importanță fundamentală în stabilirea unei pozițiide putere. În acest punct cheie, W. C. White a pierdut în mod clar bătălia. Veniturile generate de

publicații urmau să fie în continuare controlate de biserică prin intermediul Conferinței Generale.Problema eliberării manuscriselor nepublicate a rămas tema unei dispute vădite și necesita negocierisuplimentare așa cum va fi explicat mai încolo. Pe de altă parte, având asigurată constituirea din

punct de vedere juridic a Fundației White, cei din comitetul responsabil pentru scrierile sorei Whiteerau măcar separat din punct de vedere juridic, și preocupările (sau îngrijorările) principale dintestamentul lui Ellen White pentru îngrijirea, protejarea și promovarea scrierilor ei erau onorate.16

I-a luat probabil destul de mult timp, din 15 până în 27 ianuarie, pentru a pregăti răspunsul,scris cu grijă și plin de zel, lung de 18 pagini. În cadrul evenimentului însă, se pare că el nu l-a cititdecât lui Daniells, și nu tuturor membrilor comitetelor reunite.17 Nix notează faptul că prezența lui I.H. Evans [și poate și cea a lui J. L. Shaw] la aceste discuții era probabil destul de iritantă pentru W.C. White, în lumina îngrijorărilor mamei sale cu privire la unii slujbași ai trezoreriei.18 Dar

problema personală a sorei White cu cei de la trezorerie nu era cunoscută grupului mai larg, în afarăde Watson, și probabil nu putea oricum să fie evitată dat fiind experiența și poziția lor. Evans cel

puțin nu a fost ales pentru a fi în comitetul responsabil pentru scrieri.

Daniells a declarat mai târziu că deși inițial W. C. White a fost „foarte tulburat” și a obiectatcu înverșunare propunerii, după lungi discuții el a ajuns să fie „pe deplin satisfăcut” considerând căar putea fi totuși înțeleaptă acceptarea propunerii Conferinței Generale și că poate cei din comitetulresponsabil de scrieri au luat-o de fapt „pe direcția bună”.19 Se pare că a fost nevoie ca Daniells să

petreacă numeroase sesiuni prelungite în consiliere cu W. C. White, ascultând obiecțiile sale șiîncercând să-l convingă de caracterul rezonabil al noi abordări. Nu este nici o dovadă înstenogramele înregistrate ale întrunirii, că obiecțiile pe care el le-a ridicat în răspunsul său pregătit,ar fi fost discutate în cadrul întrunirii. Totuși, Arthur White, a declarat mai târziu că discuțiile dintimpul celor două zile de întâlnirii au fost destul de greu de condus și că au redus la zero problemele

principale care reprezentau o așa îngrijorare pentru Elmshaven. „Tu, care ai fost prezent laîntâlnirea de la Mountain View” i-a scris el mai târziu lui Daniells, „îți vei aminti când de mult s -au

străduit unele persoane să așeze activitatea noastră sub controlul Comitetului Conferinței Generaleși cât de mult ne-am străduit și noi să ajungem la o înțelegere care să fie în armonie cu dorințelesorei White, oferindu-le totodată celor de la Conferința Generală asigurarea că ne vom strădui sălucrăm în armonie cu sfaturile lor, în continuarea lucrări în armonie cu testamentul sorei White, fărăca totuși să fim legați de ordinele lor”.20 Pasămite, W. C. White a fost mulțumit de Daniells înaintede întâlnirea din 27 ianuarie, de faptul că dreptul de proprietate asupra unor bunuri ca ex -librisurilenu erau de fapt problema, atâta timp cât drepturile și responsabilitățile membrilor din comitetulresponsabil pentru administrarea scrierilor, în ce privește manuscrisele și materialele literare, erau

păstrate astfel încât ei să poată continua în mod nestingherit să ducă la bun sfârșit responsabilitățileîncredințate lor în testament.

Contractul de vânzare inițial a fost modificat pentru a răspunde cerințelor celor de laElmshaven ca atât dreptul de proprietate cât și cel de administrare a domeniului literar să fieîncredințate membrilor comitetului răspunzător pentru scrieri, în timp ce alte proprietăți erau

preluate de Conferința Generală. După discuții documentul modificat a fost prezentat în cadrul uneireuniuni de șapte reprezentanți, care erau suficienți pentru a constitui cvorumul necesar (cvorum =numărul minim de participanți pentru ca o adunare să se poată considera împuternicită a adopta ohotărâre – n.tr.) și pentru a putea identifica ocazia ca fiind întâlnirea cu numărul 402 a ComitetuluiConferinței Generale. Astfel s-au putut face demersuri juridice autorizând semnarea contractului devânzare de către ambele părți și de asemenea autorizând departamentul juridic, AsociațiaConferinței Generale, să facă tot ceea ce era necesar pentru a legaliza această înțelegere și a o facesă intre în vigoare.21

Întâlnirea, cel puțin pentru început, a fost văzută ca un progres de către ambele părți. „Pot săzic”, i-a declar at Daniells mai târziu lui Watson, când praful se așezase, „că fratele White este foarte



55

mulțumit de rezultat”.22 Succesul pentru care se bucura W. C. White avea de-a face cu concesiile pecare el le negociase cu cei de la Conferința Generală prin care constituirea într -o formă juridică acomitetului celor responsabili de scrieri urma să asigure continuarea identități sale separate înîngrijirea materialelor literare. Renunțarea la clauza care punea materialele „sub controlul mutual alambelor părți” considera el că era un câștig semnificativ. Acesta, considera el, este un compromisacceptabil care îi permitea să își atingă obiectivele. Îi permitea să perceapă lucrurile „cu totuldiferit” în ceea ce privește „transferul afacerii fundației” conform lui Daniells.23 Numirea unuicomitet operațional local pentru a funcționa sub directivele membrilor din comitetul responsabil

pentru scrieri, care oferea o modalitate de control la nivel local și libertate de mișcare, a fost deasemenea un lucru pe care el l-a considerat a fi un bun rezultat, împreună cu angajamentul de aasigura un loc sigur pentru arhiva scrierilor, la Washington. El era de asemenea fericit pentru căfuseseră numiți noi membrii ai comitetului responsabil pentru scrieri. Clarence Crisler a fostconvins să renunțe și a fost înlocuit cu altcineva, și s-a căzut de acord ca Watson să-l înlocuiască peC. H. Jones care devenise destul de neputincios.24 Înțelegerea a pus bazele unei soluții de tip câștig-câștig la acest conflict, soluție care echilibra nevoile ambelor părți: nevoia Conferinței Generale caîn numele bisericii să poată să controleze această resursă, deși aceasta urma să se facă prinmecanisme financiare și administrative, contrabalansată de nevoia de a acorda independențăFundației White în activitatea sa legată de materialele literare. Totuși, independența acordată, așa

cum veți observa, era circumscrisă de clauzele înțelegerii mutuale și prin condițiile juridice defuncționare ulterioare, legate de personal și de eliberarea manuscriselor.

Deși întrunirile istorice din 27 și 29 ianuarie 1933 au aprobat contractul de vânzare, adevenit tot mai clar pe măsură ce lunile treceau faptul că în problema specifică a controlului asupramaterialelor din arhivă, înțelegerea mutuală nu a soluționat, de fapt, problema principală. Diferiteinterpretări legate de formularea (sau cuprinsul) uneia din clauzele vitale, s-au ridicat curând. Astfelsubiectul a continuat să de-a naștere la probleme și neliniști ulterioare, care au cauzat multăsuferință ambelor părți pentru următorii șapte ani, până când în final, la doi ani după ce Fundația afost transferată la Washington, s-a găsit o formulă care a permis în cele din urmă ca relația să sedesfășoare lin.

1 D. E. Robinson către C. H. Watson, 10 martie 1931.

2 C. H. Watson interviu cu W. C. White, 5 iunie 1932.

3 C. H. Watson interviu cu W. C. White, 5 iunie 1932.

4 A. G. Daniells către C. H. Watson & J. L. Shaw, 10 martie 1933.

5 Consiliul Slujbașilor Conferinței Generale, 13 octombrie 1932.

6 Consiliul Slujbașilor Conferinței Generale, 17 octombrie 1932.

7 Slujbașii Conferinței Generale, Biroul Președintelui, 10 noiembrie 1932.

8 Slujbașii Conferinței Generale, 10 noiembrie 1932.

9 Slujbașii Conferinței Generale, 13 noiembrie 1932.

10 A. G. Daniells către A. L. White, 29 decembrie 1932.

11 Contractul mixt de vânzare și acord, 27 ianuarie 1933.

12 În lumina sfaturilor juridice obținute în 1958 pentru fundație, se pare că, din punct de vedere juridic, proprietățile se aflau în posesia Organizației Conferinței Generale și erau destul de bine apărate de către actul de vânzare din 1916 și nu puteau să-i fie redate

lui W. C. White. Raționamentul afirma că acțiunea din 1916 era „concluzivă în privința tuturor persoanelor care ar fi interesate defundația ei; și că în consecință nici unul din moștenitorii ei nu puteau avea nici un fel de pretenție la astfel de bunuri.” Vezi James R. Nix p. 48.



56


14 Salariul efectiv al unui pastor în acel timp era de aproximativ 1300$.


16 Așa cum a fost menționat mai devreme, multe din prevederile detaliate din testament cu privire la dispunerea veniturilor dindrepturile de autor nu au putut fi activate din cauza mărimii datoriilor fundației.

17 Declarația lui W. C. White 27 ianuarie 1933. Deși manuscrisul este datat cu data de 27 ianuarie și este intitulat „O declarație cătreacei membrii ai Comitetului Conferinței Generale adunați la Mountain View cu privire la propusul „Contract mixt de vânzare șiacord,” Documentul are o notiță scrisă de mâna lui W. C. White în partea de sus a pagini spunând „Citește-i doar lui A. G. Daniells”.Poate prezența la întâlnire a unora din persoanele menționate în document, făcea ca citirea sa publică să fie un lucru neînțelept.

18 James R. Nix, p. 39.

19 A. G. Daniells către C. H. Watson și J. L. Shaw, 10 martie 1933.

20 A. L. White către A. G. Daniells, 18 aprilie 1934.

21 Membrii Comitetului Executiv au fost: C. H. Watson, A. G. Daniells, J. L. Shaw, W. H. Branson, J. L. McElhany, C. H. Jones șiW. C. White. Membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor au fost: A. G. Daniells, C. H. Jones și W. C. Wh ite. Se pare că A. L. White a participat de asemenea la întâlnire ca invitat.

22 A.G. Daniells către C. H. Watson și J. L. Shaw, 10 martie 1933.

23 Deși constituirea într -o formă juridică a fost discutată în ianuarie 1931 se pare ca aceasta nu a făcut parte din agenda de lucru aîntâlnirii din ianuarie 1933.

24 W. C. White către slujbașii Conferinței Generale, 20 aprilie 1933.



57

Capitolul 9

Acordul și punctul de dezacord

După cum funcționează acordurile juridice, Contractul mixt de vânzare și acord (Joint Billof Sale and Agreement) întocmit spre sfârșitul anului 1932 de I. H. Evans în numele colegilor săiera un document relativ simplu. Deși folosea anumiți termeni formali „juridici”, nu cerea să aidiplomă în domeniul juridic ca să-l poți înțelege. Dar cu acest act juridic, provocarea părea că a luatsfârșit.

Contractul de vânzare a fost un document de 5 pagini organizat în cinci articole. Primularticol avea de-a face cu nevoia membrilor responsabili pentru administrarea scrierilor de a se „uniîntr -o asociație” din punct de vedere juridic, cu un acord de a muta proprietățile fundației laWashington la momentul cel mai potrivit pentru ambele părți și cu garanțiile siguranței. Articolul IIavea de-a face cu detalii leate de dreptul de proprietate și cu acordul de a vinde Conferinței

Generale anumite bunuri specifice din proprietatea Elmshaven-ului. Proprietatea despre care eravorba reprezenta toate ex-librisurile, biblioteca și colecția de reviste, articole de mobilier șidependințe. O valoare neînsemnată de 10$ a fost stabilită pentru vânzarea proprietăților și bunurilor.Articolul preciza de asemenea faptul că Fundația White urma să dețină toate drepturile de autor înnumele denominațiunii și alte astfel de bunuri așa cum propunea Conferința Generală. Articolul IIIsublinia un acord din partea Conferinței Generale de a plăti în totalitate datoriile fundației și de asoluționa în cele din urmă ultimele patru moșteniri personale rămase, care nu erau încă onorate dar erau prevăzute în testamentul lui Ellen White din 1915. Garanta de asemenea asigurarea unor fondur i pentru activitățile anuale la cererea fundației pentru a susține lucrarea celor din comitetulresponsabil pentru administrarea scrierilor.1 Articolul IV se ocupa de administrarea scrierilor și adocumentelor. Alegerea secretariatului și a altor membrii ai personalului urma să fie de comun

acord iar Conferința Generală urma să plătească salariile și cheltuielile tot de comun acord. Acestarticol oferea de asemenea asigurarea existenței unui acces comun la materialele din arhivă pentrucele două părți contractante. Obliga Conferința Generală să asigure membrilor din comitetulresponsabil pentru administrarea scrierilor (și succesorilor sau reprezentanților lor) continuareaaccesului la bibliotecă și arhive și obliga membrii comitetului responsabil pentru adm inistrareascrierilor să permită accesul Comitetului Conferinței Generale (sau reprezentanților lor) lamanuscrise și scrisori. În timp ce un astfel de act oficial trebuia să trateze din punct de vedere

juridic chestiunile care erau de acum condiții contractuale dintre două părți, clauzele cu privire laacces sugerau faptul că era nevoie de multă grijă pentru a preveni o situație în care una din părți ar

putea profita de cealaltă. Faptul că aceste chestiuni chiar trebuiau menționate poate părea oarecumsurprinzător. Dar în probleme juridice orice posibilă variantă trebuie să fie menționată. În această

privință, aceste detalii din cadrul acordului ar putea fi văzute ca reflectând ceva din tensiunilesubtile și ascunse care existau între cele două părți. Ultimul articol avea de-a face cu un acord cu

privire la protocolul pentru eliberarea materialelor nepublicate din arhivă. (Anexa II conține o copiea versiunii revizuite în 1934 a acestui contract de vânzare).

Această ultimă secțiune, articolul V, a fost cea care a creat cele mai multe dificultăți și cares-a dovedit a fi o sursă semnificativă de neînțelegeri. Formularea avea de-a face cu problemacentrală în discuție legată de „controlul” scrierilor nepublicate și a fost nevoie să treacă mai mulțiani înainte ca să se poată ajunge la un acord amical asupra formulării acestui articol.

Articolul a fost propus pentru prima dată de cei de la Conferința Generală, precizând încuvinte alese cu multă grijă, faptul că „în folosirea de materiale nepublicate, în armonie cumoștenirea primită de la autorul lor, ei [adică cei din comitetul responsabil pentru administrarea



58

scrierilor] vor fi conduși de sfatul din partea celei de-a doua părți [adică Comitetul Executiv alConferinței Generale prin intermediul reprezentanților săi] și se vor strădui să lucreze în strânsălegătură cu membrii Comitetului Conferinței Generale”.2 La doar câteva zile după întâlnire, Watsoni-a declarat încrezător colegului său Milton Kern, secretarul Conferinței Generale, faptul că„condițiile par să fie bine înțelese acum” și că membrii comitetului responsabil pentru administrareascrierilor și slujbașii Conferinței Generale au aprobat documentele pentru a fi semnate.3 Încredereasa a fost însă prematură. Cei din personalul de la Elmshaven au dezbătut între ei nuanțele articoluluiV înainte de întâlnire, conform lui A. L. White, și au plecat de la întâlnire cu înțelegerea conformcăreia formularea articolului garanta cooperarea lor cu Conferința Generală, dar nu îi „lega” de„ordinele” de la Comitetul Conferinței Generale.4 Astfel, personalul de la Elmshaven a continuat sălucreze, așa cum au făcut și înainte, părând să nu vadă nici un conflict cu spiritul acordului ne -stenografiat recunoscut în 1925. Acest punct de vedere pare să fi fost întărit în martie, când FrancisM. Wilcox, membrul al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor și editor la Review,și totodată unul din cei care nu au putut fi prezenți la întâlnirile de la Mountain View, a scris cătrecei la Elmshaven afirmând că el nu este de acord să susțină articolul V așa cum a fost formulatoriginal. El nu dorea să admită nici o acțiune care ar diminua puterea de autoritate a corpuluimembrilor responsabili pentru administrarea scrierilor.5 Așadar, membrii personalului de laElmshaven s-au simțit „liberi” să continue să elibereze materiale după cu era necesar, și au

continuat să lucreze la compilații deși această „libertate” părea să fi alunecat înspre „licențăneautorizată”, conform lui Daniells. Așa cum a menționat el mai târziu în declarația sa cătreslujbașii Conferinței, cei din personalul de la Elmshaven chiar de la începutul anului 1933 lucraudincolo de atribuțiile lor prin faptul că nu se consultau așa cum se cerea, nici măcar cu cei dincomitetul responsabil pentru administrarea scrierilor.6

Între timp, așa cum a fost menționat mai devreme în capitolul 4, W. C. White, simțindu-sedestul de supărat și preocupat pentru stilurile administrative ale lui Branson și Evans a continuat să-și pregătească compilația de materiale nepublicate asupra pericolelor unei forme de conducereopresive. El a răspândit materialul în august. O parte din motivul pentru reacția atât de ostilă din

partea Conferinței Generale față de acest document neautorizat, trebuie înțeles din prisma

contextului anterior despre care Watson a credea că a fost un acord foarte clar stabilit în ianuarie. Înaceastă considerație, ambele părți au înțeles și au acceptat articolul V așa cum a fost formulat șiaceasta însemna că astfel de materiale nu puteau fi eliberate fără aprobarea și consfătuirea

preliminară cu slujbașii Conferinței Generale.

După spusele lui Arthur White, neînțelegerile se bazau pe memoria lui Watson „legat delucrurile cu care Conferința Generală ne-a cerut în primul rând să fim de acord în 27 ianuarie 1933”.El a subliniat într -o explicație scrisă către membrii comitetului responsabil pentru scrieri, faptul că„cei care au redactat acest acord ar trebui să-și amintească cu claritate că scopul acestui articol eraacela de a asigura colaborarea în activitate, fără a lega însă fiecare detaliu a lucrării fundației deComitetul Conferinței Generale, lucru despre care cei responsabili de scrieri au considerat că le era

imposibil de realizat”. El a declarat că ambele părți au fost de acord cu o refo rmulare care promiteacă fundația „va căuta sfatul Conferinței Generale” mai degrabă decât „fiind condusă de sfatul lor”.Aceasta, a concluzionat el, era „în armonie cu ideea despre comitetul responsabil pentruadministrarea scrierilor așa cum a fost el creat de sora White”.7 Problema în discuție poate că eralegată doar de câteva cuvinte din acel acord dar în cadrul teoriei comportamentului organizaționalera, cu toate acestea, o preocupare principală legată de faptul că exact aceste cuvinte aveau de -aface cu problema cheie legată de limitele controlului asupra resursei spirituale care se afla în arhive.Sensibilitatea și importanța crucială legată de formularea acelei fraze arată rolul important almaterialelor din arhivă în susținerea „sistemului ideologic” care constituia ceea ce ar putea fi numit„lipiciul” organizației.

O oportunitate de a reformula articolul V a apărut la începutul anului 1934. Urmând sfaturile juridice cu privire la acel acord s-a decis să se facă o serie de schimbări în limbajul documentuluicare să reflecte faptul că „constituirea într -o formă juridică a fundației a fost realizată de atunci și că



59

se mențin alte mici amendamente editoriale”.8 Serioasa mustrare adresată lui W. C. White în cadrulConvenției de toamnă din 1933 legat de așa zisa ne-subordonare a concentrat de asemenea atențiaasupra nevoii de a reformula limbajul problematicului articol V, secțiunea 1. După spusele luiArthur White, ca și rezultat al discuțiilor care au urmat, ambele părți au căzut de acord pentruformularea revizuită care avea ca scop „liberalizarea acordului”. Fundația trebuia să se apere de

promisiunea de a se lăsa „condusă de” sfatul Comitetului Conferinței Generale, a scris el, dar putem promite să ne „consfătuim” cu cei de la Conferința Generală fără să fim legați de „promisiuni carenu sunt în armonie cu intențiile celei care a înființat fundația”. Arthur White a declarat căschimbarea a primit aprobarea fraților Watson, Shaw și Wilcox cât și a personalului de laElmshaven”.9 Din punctul de vedere al lui Arthur White, vechea formulare era de așa natură încât„un avantaj nedrept ar fi putut fi obținut de una din părțile contractante”.

Problema revizuirii formulării era de o importanță vitală pentru cei de la Elmshavendeoarece W. C. White și personalul considerau că au fost tratați destul de dur în privința problemeieliberării materialelor din „Sfaturi repetate adesea..”. Înțelegerea celor de la Elmshaven era că

bazele „acuzației de ne-subordonare” care erau puse pe seama lui W. C. White, trebuiau căutate înformularea originală a articolului V, și nu în versiunile revizuite. Personalul de la Elmshaven, dupăreflectări ulterioare, considera aceste lucruri ca fiind foarte nedrepte. Apărarea extinsă a tatălui său

de către Arthur White, în scrisoarea sa către Comitetul celor responsabili de scrieri, căuta să-iinformeze că ei ar trebui să „păzească” interesele fundației și să îi apere pe membrii ei împotrivaoricărei încălcări viitoare a încrederii acordate lor.10

Până în 31 iulie, membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor și nou-constituitul Comitet Operațional, împreună cu reprezentanții Conferinței Generale, erau gata săvoteze discutabilul articol V reformulat. Dar problema încă nu avea o rezolvare. Pe parcursulîntâlnirii acest articol a fost din nou supus criticii din partea reprezentanților Conferinței Generale.Atât W. A. Spicer cât și M. E. Kern recomandau insistent revizuiri suplimentare. Ceea ce ConferințaGenerală propunea acum era înlocuirea formulării articolului V, secțiunea 1 cu o formulare caresuna așa: „Trebuie să existe un acord comun între cele două părți înainte de eliberarea și

răspândirea tuturor materialelor noi”.11

Reformularea propusă inversa conținutul clauzei cu a cărei „liberalizare” au fost înainte deacord, și a stârnit o dezbatere prelungită în comitetul celor responsabili pentru administrareascrierilor. Lor nu le plăceau defel restricțiile impuse de formularea legată de „publicare/eliberare” șide „răspândire”. Astfel, comitetul operațional de la Elmshaven a propus o altă revizuire care săacorde mai multă libertate de acțiune. Propunerea lor spunea: „Trebuie să existe un acord mutualîntre cele două părți înainte de publicarea și răspândirea universală a tuturor materialelor noi”.Evitarea cuvântului „eliberare” le permitea să răspândească în mod liber materiale fără ca acestea săfie în mod necesar publicate. Fără o asemenea flexibilitate, susțineau ei, era imposibil pentrumembrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor să-și desfășoare lucrarea lor

obișnuită. Acceptarea acestei modificări a condus la reformularea întregii secțiuni de sub articolul V.Aceasta spunea acum: „în folosirea de materiale nepublicate, el [adică Comitetul responsabil pentruadministrarea scrierilor] își va desfășura activitatea în armonie cu moștenirea lăsată de autorul lor, șiîn consfătuirea cu cea de-a doua parte [Comitetul Conferinței Generale]. Și este de acord maideparte că va exista un acord comun între cele două părți înainte de publicarea și răspândireauniversală a tuturor materialelor noi”. Încăierarea verbală, într -un anumit sens, concentra în modclar problemele teologice și de hermeneutică implicate. Custozii legalii erau responsabili pentrugrija și eliberarea materialelor textuale. Acest lucru era clar. Dar nu trebuia oare să fie rolul bisericii

prin reprezentanții săi aleși, acela de a spune care sunt nevoile bisericii, hotărând astfel ce materialear trebui să fie publicate și răspândite pentru a veni ca răspuns la acele nevoi? Ambele părți părând afi satisfăcute acum de faptul că formularea răspundea în mod adecvat atât nevoii de a rămânecredincioși moștenirii lăsate de Ellen White cât și nevoia de control a bisericii, prin intermediulConferinței Generale, ajustările finale din contract au fost aprobate în noiembrie 1934.12 Însă tot nuerau cu toții mulțumiți.



60

Era evident faptul că unele persoane de la Conferința Generală nu erau încă mulțumiți din perspectiva înțelegerii pe care ei o aveau asupra eclesiologiei, că măsura controlului specificată înacord ar trebui să fie socotită în așa fel încât să-i asigure bisericii un rol adecvat, de supraveghetor,ca organism ce funcționează prin reprezentanții ei. Ei considerau că era necesară o protecțiesuplimentară și că politica de eliberare a manuscriselor trebuia să fie întărită mai mult, poate printr -o serie de legi, dacă nu putea fi protejată prin limbajul folosit în acordul în sine. Ceea ce era necesar ziceau ei, era un protocol de aprobare detaliat care să reglementeze felul în care acordul urma să fie

pus în aplicație. Șase luni mai târziu, la întâlnirea din 5 iulie a Consiliului operațional și amembrilor comitetului responsabil de administrarea scrierilor, doi slujbași ai Conferinței Generalefoarte hotărâți au participat ca și invitați. Atât W. H. Branson cât și M. E. Kern credeau cu hotărâreîn nevoia Comitetului Conferinței Generale de a aproba eliberarea oricărui nou material. Ei au

participat la întâlnire pentru a întări o prezentare despre un nou protocol de funcționare în șase pașidezvoltat de cei de la conferință și prezentat de Daniells. Această întâlnire trebuia să fi fost destul deincomodă pentru W. C. White dat fiind părerea sa personală despre tendințele dictatoriale ale unor astfel de persoane. Totuși, acestea erau probleme legitime teologice și organizaționale cu privire lanatura și rolul bisericii, probleme care trebuiau să fie clarificate în aceste discuții.

White nu era singur în dificultățile sale în ce privește insistența asupra controlului susținutăde per soane ca Kern, Evans și Branson. Leroy E. Froom, de exemplu, ca secretar al departamentuluiși editor al revistei Ministry era de asemenea uneori iritat de restricții similare care îi erau impuse,care l-au condus să protesteze față de superiorii săi legat de faptul că trebuia să treacă „totul prinsita fină a slujbașilor care aveau responsabilitatea de cenzori”. Din punctul de vedere al lui Froom,deși aceasta părea să fie politica preferată de Kern, lui Froom i se părea „bazată pe un principiugreșit” și el o punea în contrast cu ceea ce el percepea ca fiind „influența echilibrată și moderată” și„suflarea de înțelepciune” manifestate de Watson. Remarcile usturătoare ale lui Froom au produs oreacție aprinsă din partea lui Kern.13

Noua politică în șase pași creată pentru o mai strânsă cooperare între Fundația White și

Conferința Generală, reglementa un proces de aprobare a eliberării de manuscrise cât și pentru producția de literatură de apărare. Pașii implicau în primul rând obținerea aprobării în principiu atâtdin partea membrilor comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor cât și din parteaslujbașilor Conferinței Generale. Pe baza acestui protocol, personalului de la Elmshaven i se

permitea să inițieze lucrul în redactarea unui document numai dacă aveau aprobarea de la Consiliuloperațional local. Documentul redactat trebuia apoi să fie supus spre examinare membrilor dincomitetul responsabil pentru administrarea scrierilor. După aprobarea de către aceștia, documentulsau manuscrisul urma să fie trimis mai departe secretariatului Conferinței Generale care urma să-ldistribuie slujbașilor de la Conferința Generală pentru o analiză critică. Când era aprobat de aceștia,secretariatul de la Conferința Generală urma să transmită raportul secretariatului Fundației White iar documentul putea fi publicat. Pe parcurs, retușurile editoriale urmând să fie incluse. În practică,

clauza acordului mutual exercitată pe baza 1933 înțelegerii propuse a fost reintrodusă, de dataaceasta însă fiind scrisă cu litere mici conform hotărâri reprezentanților responsabili. Din

perspectiva teoriei comportamentului organizațional, totuși, clauza acordului mutual reprezenta un principiu important. Publicarea de literatură de apărare și eliberarea de manuscrise jucau un r olimportant în menținerea sistemului de credințe al bisericii, care de fapt îi întăresc cultura eidistinctă.

Protocolul de aprobare în șase pași se considera că avea avantajul de a ține la curentConferința Generală și de a oferi feedback personalului de la Elmshaven. Totuși, problema, așa cuma fost subliniată de cei de la fundație, era faptul că din cauza atâtor pași implicați, greșeli sauîntârzieri la oricare din punctele existente urma să facă funcționarea acestui plan imposibilă. Cei dela Confer ința Generală, pe de altă parte, susțineau că existând o evidență adecvată a documentelor,dezavantajele puteau fi depășite. Cu toate acestea, se știa faptul că Elmshaven-ul trebuia să fiecapabilă să răspundă anumitor crize fără să fie pusă în situația de a aștepta două sau trei luni.



61

Această libertate i-a fost permisă dar trebuia să fie clar înțeles că obiectivul acestei politici era de a proteja împotriva răspândiri la nivel general a materialelor noi.

După adoptarea noului document de protocol în șase pași, membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor și-au întors atenția spre lista restantă a eliberări de manuscrise ce nuerau aprobate și asupra resursei extinse de „fișiere” care erau deja pregătite. Într -o acțiune caredemonstra f aptul că controlul Conferinței Generale era pe deplin eficient, indiferent de formula decuvinte folosită în articolul V, cei din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor au căzutde acord să se abțină de la răspândirea oricărui document despre care ar fi putut exista îndoieli și sănu promoveze nici un document „până ce acestea nu a primit aprobarea și recomandarea din parteaslujbașilor de la Conferința Generală așa cum a fost stabilit.” 14

Planul acesta, le permitea măcar membrilor comitetului responsabil să știe unde se află și promitea sfârșitul întârzierilor frustrante prin garantarea angajamentului celor de la Washington de ada un răspuns rapid în cadrul acestui proces de aprobare. Era un proces greoi, și firește că îi supunea

pe cei de la Conferința Generală la un munte de materiale de citit. Dar ambele părți considerau că ar fi fost un progres semnificativ dacă sistemul „ar fi putut fi bine gestionat”.15

Având asigurarea că cei de la Conferința Generală vor fi sârguincioși în a citi, această plan afost „deplin acceptat” de către cei din comitetul responsabil cu administrarea scrierilor și de cei dinComitetul Operațional. Ei considerau că planul putea fi funcțional. Arthur White care stenografia, șicare avea o părere destul de profundă despre acest subiect, a notat în stenograma sa „un astfel de

program era cu siguranță necesar”.16 Cu doar 10 săptămâni înainte el discutase acest punct cuDaniells și cu alți membrii ai comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor și anume cămotivul pentru care manuscrisul Evanghelizarea Medicală a fost dat spre publicare de Elmshavenfără ca să fie autorizat, a fost faptul că ei ceruseră părerea celor de la Conferință dar nu primiserănici un răspuns. După șapte luni de așteptare fără să primească nici o revizie critică a manuscrisuluidin partea Conferinței Generale, W. C. White a mers mai departe din proprie inițiativă. În cuvintetari Arthur White i-a atras atenția lui Daniells că „întârzierea” era „o demonstrație a propuneri

imposi bile ca în fiecare detaliu să se aștepte o acțiune din partea Comitetului Conferinței Generale”.17 De această dată, cei de la Washington i-au asigurat că va fi diferit.

Moștenirea lăsată de sora White nepoților ei și asociaților în lucrare erau sume de 500$ care trebuiau să fie plătite în patru ani cătreMabel Workman (1933), Ella May Robinson (1934), May Walling (1935) și Sarah McEnterfer (1936). C. C. Crisler ceruse înainte să primească valoarea echivalentă în cărți din bibliotecă în schimbul moștenirii. Achitarea în 1916 a datoriilor Fundației White conțineao înțelegere conform căreia moștenirile individuale urmau să fie plătite numai după ce veniturile din drepturile de autor urmau săacopere suma plătită pentru acoperirea datoriilor. 500$ în 1915 r eprezentau aproximativ 6 luni de salariu al unui pastor.

1 „Contractul mixt de vânzare și acord”, 27 ianuarie 1933, articolul V, secțiunea 2, pag. 5.

2 „Contractul mixt de vânzare și acord”, 27 ianuarie 1933, articolul V, secțiunea 2, pag. 5.

3 C.H. Watson către M. E. Kern, 16 februarie 1933.


5 F. M. Wilcox către A. L. White, 5 martie 1933, citat în A. L. White către F. M. Wilcox, 20 martie 1933.

6 Stenograma slujbașilor CG, 5 octombrie 1933.

7 A. L. White către A. G. Daniells, F. M. Wilcox & J. L. McElhany, 18 aprilie 1934. Această scrisoare a fost citită atât de W. C.White cât și de D. E. Robinson care a fost de acord că ar trebui să fie răspândită „în confidențialitate” celor trei membrii de curândaprobați ai Comitetului Operațional local al Fundației. Încearcă să tragă concluzia că motivul nu a fost trimis slujbașilor d e laConferința Generală deoarece autorul a dorit să prevină posibilele reacții negative ale lui Branson și Evans.

8

A. L. White „Analiza schimbărilor făcute în formularea din Contractul mixt de vânzare și acord”, 12 aprilie 1934.

9 A. L. White „Analiza schimbărilor făcute în formularea din Contractul mixt de vânzare și acord”, 12 aprilie 1934, pag. 2.



62


11 Stenograma membrilor responsabili pentru administrarea scrierilor, 31 iulie 1934.

12 Al doilea raport anual al Fundației Ellen G. White în forma ei juridică, ianuarie 1935.

13 M. E. Kern către L. E. Froom, 3 iulie 1935.

14 Stenograma Consiliului operațional, 4 iulie 1934, pag. 11.



17 A. L. White către Daniells, 14 aprilie 1934.



63

Capitolul 10

Făcând soluția să funcționeze – de la distanță

Se pare că ideea mutării activităților de la Elmshaven pe coasta vestică a fost pentru primadată adusă în discuție în 1916. În acea vreme W. C. White s -a opus acestei idei. „În trecut”, i-a scrisel lui Daniells la doi ani după moartea mamei sale, „mă gândeam cu teamă la orice plan care ar ceresă mă mult la Washington. Mai mult decât atât, simțeam o mare oroare când mă gândeam doar la unastfel de plan.” El continuă explicând faptul că deși oroarea a dispărut, „teama” a rămas. ClarenceCrisler a încercat să-l convingă, de la moartea mamei sale în coace, că mutarea la Washington ar avea de fapt anumite avantaje specifice în unele privințe care i-ar face în stare să „slujească mai

bine cauza pe care o iubesc”. White nu era înclinat să vadă lucrurile „în exact aceiași lumină” ca șiCrisler, însă el considera a fi „o parte din datoria soldatului” aceea de a merge fără să se plângă

oricând ar fi trimis undeva și să lucreze cu toată inima orice lucrar e i-ar fi fost desemnată.

1

Nu aieșit nimic din acele discuții atunci. Cu câteva luni mai târziu, White a sugerat că ar putea fi o idee bună aceea de a muta fundația la Brookfield, Illinois astfel încât să fie mai aproape de birourileCasei de editură International Publishig Association.2 Nu a ieșit nimic nici din această sugestie.

După semnarea Contractului de vânzare în 1933, W. C. White a dat de înțeles că era pregătitsă se mute așa cum contractul o cerea și și-a exprimat părerea că ar fi mai bine ca acest lucru să aibăloc mai devreme decât mai târziu. El a recunoscut faptul că înainte s-a împotrivit acestui plandeoarece i-a fost teamă că orice noi „aranjamente ar afecta lucrarea”. Dar acum, având aceastăînțelegere de a se organiza într -o formă juridică și asigurarea unui comitet operațional, se simțeamult mai încrezător în faptul că fundația nu va fi pur și simplu înghițită de Conferința Generală.

Singurul lucru care în prezent îi stătea în cale, a mărturisit el, era propria sa stânjeneală pe planfinanciar. El nu putea, în acel moment, să părăsească California „în mod onorabil” dat fiind datoriasa actuală de 7000$. Chiar dacă și-ar fi putut vinde casa, bătrânul conducător al bisericii ar fi rămastotuși cu o datorie de 2000$ pe care, pentru a o plăti, ar fi fost nevoie de întregul său salariu timp de18 luni.

Mutarea ar fi fost posibilă, a propus el, dacă Fundația White ar cumpăra din propriile sale„drepturi de autor legate de jurnale, drepturi de autor ale unor cărți și manuscrise și a cărților deistorie”.3 Astfel, el și-a formulat cu grijă pretenția de a avea proprietate personală asupra anumitor

părți din colecția Fundației White. S-a consfătuit atât cu Daniells cât și cu J. L. McElhany legat deaceasta, a declarat el, și ei l-au sfătuit să-și prezinte propunerea lui Watson.

Nu era un moment propice pentru ca W. C. White să ceară o socoteală financiară favorabilădin partea Conferinței Generale care era foarte nemulțumită și incomodată de independența saintransigentă și de sprijinul acordat de el mișcărilor independente. Părerea celor de la Washingtonera că el fusese destul de lipsit de loialitate în ce privește organizația iar sprijinul său acordatlucrătorilor independenți a fost chiar nepotrivit. Așa cum s-a întâmplat, chiar în aceiași zi în careWatson a răspuns, refuzând să cumpere drepturile de autor ale lui W. C. White, președinteleConferinței Generale a trebuit de asemenea să dicteze cea mai aspră scrisoare de mustrare pentruWhite pe care i-a scris-o vreodată. Watson a fost „foarte tulburat” cu privire la activitățile lui Whiteși a decis că trebuia să aibă o „serioasă consiliere personală” cu fratele. El se simțea stânjenit defaptul că era pus în situația de a scrie o așa dură scrisoare de dezaprobare.4

Ar fi fost, bineînțeles, mai ușor pentru cei de la Conferința Generală să gestioneze situațiadacă l-ar fi avut pe W. C. White în apropiere, la Washington. Dar existau motive întemeiate pentru



64

care nu era cel mai bun lucru ca el să se mute imediat de cealaltă parte a continentului. Era nevoiede Daniells pe coasta de vest pentru a servi ca și președinte al comitetului de la Loma Linda.Aceasta însemna că în același timp își putea mult mai prompt îndeplini sarcinile ca și președinte alcomitetului responsabil pentru administrare scrierilor. În al doilea rând, Conferința Generală cu șirulei curent de deficite bugetare pur și simplu nu își putea permite acest lucru. Elmshaven trebuia sămai aștepte pentru câțiva ani.

Având problema controlului aparent rezolvată și decizia de a păstra locația fundației înCalifornia pentru o vreme, atenția s-a concentrat înspre asigurarea funcționării protocolului în șase

pași și pe asigurarea securități fizice a colecției. Pe la mijlocul anului 1934, conștientizarea valorii șivulnerabilității materialelor i-a determinat pe cei din conducere să construiască două arhive noi șirezistente la foc. S-a luat de asemenea angajamentul de a nu mai reduce forța de lucru de laElmshaven.

Implementarea unei noi politici de aprobare a documentelor părea să funcționeze lin – cel puțin pentru o vreme. Articolele și manuscrisele pe care cei de la Elmshaven le trimiteau maideparte la Washington erau tratate cu promptitudine. Vicepreședintele Evans pentru prima oară aapreciat noul sistem și l-a felicitat pe Arthur White pentru „spiritul de cooperare de care ai dat

dovadă frate”.

5

În sfârșit, se părea că Elmshaven-ul s-ar fi aliniat normelor. Dar pe la sfârșitulanului, Washington-ul, sufocat de presiunea altor griji, și-a permis să devină iar un obstacol în calea progresului. Conflictele au izbucnit din nou afectând în continuare relația Elmshaven – Washington.

La șase luni de la implementarea acordului, Arthur White a tras un semnal de alarmă asupraConferinței Generale protestând împotriva întârzierilor în aprobarea de manuscrise. „Sper ca înviitorul nu prea îndepărtat, veți reuși să rezolvați aceste probleme, în ceea ce ne privește” a scris elsecretarului Kern adăugând că „tu ști ce se află în joc în ce privește problema mențineri în funcțiunea acestei mașinării nou-constituite”.6

Peste 500 de persoane vizitau Elmshaven-ul în fiecare an și nenumărate scrisori cu întrebări

sau solicitări soseau în fiecare săptămână în cutia poștală. Materiale imprimate erau cu disperarenecesare. Pe la sfârșitul lunii februarie, Arthur White a făcut din nou aluzie la tensiunile aflate pe punctul de a izbucni și la temperaturile crescânde dintre cele două birouri și a suflat amenințărivagi. A primit o scrisoare directă de la Kern care îi avertiza să nu răspândească materiale fără

permisiune. El i-a răspuns la fel de direct. El a recunoscut faptul că cei de la Conferința Generalăerau sinceri în studiul și recomandările pe care le făceau legat de manuscrise și l -a asigurat pe Kerncă cei din personalul de la Elmshaven erau la fel de sinceri în eforturile depuse. Așa că, el spera înmod sincer, ca cei de la Washington să nu se simtă amenințați de lucrarea care se desfășura laElmshaven. El spera ca ei să nu fie „atât de conservatori” încât Elmshaven-ul să fie împiedicat săfacă, ceea ce lor și altor câțiva din lucrători li se părea ca fiind „cel mai corespunzător lucru defăcut”.7 Elmshaven-ul căuta în mod evident sprijin în apărarea lor și pe parcursul acestui proces

adunau în tăcere simpatizanți. Conferința Generală i-a sfătuit cu privire la două din documentele deapărare, să nu fie răspândite. Unul din documente se concentra asupra „Angajamentului (sauobligației) legat de carne” și celălalt oferea informații de fond despre cartea lui Uriah SmithGânduri despre Daniel și Apocalipsa.8 Arthur White se temea că vor primi un răspuns negativ și lacelelalte documente pe care le-au trimis deja către conferință.

Astfel, pentru o mare parte din restul anului 1935, nu au existat alte întârzieri de prelucraresau hopuri, în relația est-vest, cu toate că spre ultima parte a anului conflictul a izbucnit iar legat de

procesarea drepturilor de autor. Fundația White era deținătoarea cărților și a manuscriselor și adrepturilor de autor, și în consecință responsabilitatea contractuală pentru publicarea cărților era acomitetului fundației. După cum se zvonește, cândva în trecut, i-a fost acordată permisiunea caseide editură Southern Publishing Association de a nu plăti drepturile de autor pentru o nouă edițietipărită a Mărturiilor. Dar toate câștigurile din drepturile de autor era în proprietatea OrganizațieiConferinței Generale și erau încasate de aceasta, iar când trezorierul J. L. Shaw a aflat despre acest



65

aranjament a fost supărat deoarece decizia de a nu încasa (sau pretinde) plata drep turilor de autor stabilea niște precedențe nedorite. Pe lângă asta, susținea el, Comitetul Fundației White nu„deținea” câștigurile din drepturile de autor și în consecință, nu puteau să le lase deoparte.Consimțământul celor de la ACG era necesar pentru orice astfel de aranjamente, și în generalfundația nu trebuia să strice aranjamentele legate de veniturile din drepturile de autor.9 Fundația aînțeles bine acest lucru și era de acord cu aceasta politică. Ei au explicat că atunci când cei de laReview and Herald le-au cerut spre sfârșitul anului 1933 să renunțe (sau să amâne) la platadrepturilor de autor, ei au refuzat să facă acest lucru deoarece știau că drepturile de autor „erau

proprietatea” ACG. Ei au transmis cererea Comitetului Conferinței Generale și i-au sfătuit că din puntul lor de vedere era mai bine să nu se renunțe la veniturile din drepturile de autor. Dacă se puteada vreo reducere, au subliniat ei, aceasta trebuia mai degrabă să fie dată colportorilor și nu casei deeditură.10 Unde și cum s-a făcut concesiunea față de casa de editură Southern PublishingAssociation nu este foarte clar. Complexitatea sistemului de gestionare a veniturilor din drepturilede autor a contribuit, evident, și mai mult, la confuzia din unele domenii de luare a deciziilor.

În august 1935, dându-și seama că contractul de vânzare din 1933 nu menționa în mod clar problema specifică legată de cine este responsabil pentru publicarea cărților, fundația a adoptat o politică proprie în ce privește contractele pentru anumite cărți. Fundația ca un organism juridic

trebuia să semneze contracte cu casele de editură dar în consfătuire cu Conferința Generală. Dar înmăsura în care toate drepturile de autor aparțineau ACG, nici o schimbare nu trebuia să se facă în ce privește ratele drepturilor de autor sau în aranjamentele existente cu casele de editură până ce nuexista un „acord comun” între Elmshaven și Washington.11 Gestionarea veniturilor din drepturile deautor a rămas problematică, oricum, iar confuzia și conflictele au continuat cu privire laresponsabilitățile care trebuiau să existe în cadrul acestei relații care era complicată atât din punctde vedere juridic cât și financiar.

A face să funcționeze cât de cât protocolul greoi de aprobare a documentelor în șase pașinecesita multă răbdare. A-l face să funcționeze eficient și pe termen lung era o încercare plină deobstacole. De exemplu, un număr de articole de „apărare” au fost procesate în mod satisfăcător la

începutul anului 1936 iar revizuirile editoriale și sfaturile colegilor de la Washington au fost incluseîn mod simplu.12 Dar când, sub presiunea din cauza criticismului, din partea unora ca Edward S.Ballenger prin cartea sa Gathering Call (Chemarea la adunare), era necesară o rapiditate, procesulgreoi începea să scârțâie iar tensiunile au condus curând la un alt conflict tăios. Așa cum cei din

personalul de la Elmshaven au prezis în discuțiile din 1934, întârzierile în procesul de aprobareurmau să afecteze relația. Anul 1936 a adus cu sine o ruptură majoră.

Necazul a izbucnit cu privire la un „fișier” lung pregătit în 1934 de D. E. Robinson intitulat„Povestea Scrierilor Timpurii” (The Story of Early Writings). Articolul, conceput pentru a fidistribuit printre lucrători, explica contextul primelor publicări ale viziunilor și răspundeauacuzațiilor de represiune și celor legate de problema „ușii închise”. În acord cu planul în șase pași,

personalul de la Elmshaven au trimis documentul către Comitetul operațional în iulie 1934. Doidintre cei responsabili pentru administrarea scrierilor, Daniells și recent-numitul John E. Fulton,

președinte al Conferinței California de Nord, l-au revizuit și au propus anumite schimbări. Robinsonl-a revizuit, s-a consultat cu L. E. Froom și apoi l-a distribuit tuturor membrilor din Comitetuloperațional. Micile corecturi finale au fost făcute în 10 septembrie, o întâlnire a consiliului aaprobat documentul și l-a trimis către Conferința Genrală pentru aprobare. Zece copii au fost trimisecătre slujbașii conferinței. La începutul anului 1935, secretariatul Conferinței Generale i-a anunțat

pe cei de la Elmshaven de faptul că, comitetul a decis să amâne decizia asupra manuscrisului pânăce L. E. Froom urma să mai facă cercetări suplimentare în arhivele timpurii ale adventismului.13 Dar în ciuda asigurărilor că un timp de răspuns între 30 și 60 de zile va putea fi realizat, 18 luni maitârziu, Elmshaven încă aștepta aprobarea și frustrarea a crescut peste limite.

Dificultatea în ce privește acest document „de apărare” specific nu era doar întârziereacauzată de inevitabila ineficiență birocratică. Problema de această dată avea de-a face cu conținutul



66

documentului. Unii conducători de la Conferința Generală aveau convingerea că acest articolspecific care explica problema „ușii închise” nu prezenta corect nici istoria, în sensul că nu relata înmod adecvat toate datele istorice, și nici teologia, în sensul că era nevoie de abordare teologică maicuprinzătoare pentru a putea răspunde la această problemă. De fapt, M. E. Kern nu era sigur căarticolele „de apărare” erau neapărat, în general, un lucru bun. Nu depindea atât de mult de „a avearăspunsuri la toate întrebările lui Ballenger așa cum credeau cei de la Elmshaven”, a scris el.14

În aprilie 1935, Arthur White a scris, în numele celor trei membrii ai comitetului responsabil

pentru administrarea scrierilor aflați la Elmshaven către ceilalți trei membrii ai acestui comitet dinWashington, îndemnându-i să atragă atenția slujbașilor de la Conferința Generală că era nevoie demai multă grabă. E. S. Ballenger ataca din nou cu putere biserica cu afirmații cum că sora White ar fi eliminat o parte din materialele ei timpurii din scrierile ei pentru că erau greșite. 15 Arthur Whiteconsidera că documentul pe care ei l-au trimis spre cercetare era cel mai bun răspuns pe care ei îlaveau pe tema „eliminării” și a problemei legate de „ușa închisă”. El a explicat că cei de laElmshaven le-au cerut unor conducători ai bisericii ca Daniells și F. M. Wilcox să analizezedocumentul și toți le-au dat „aprobarea din toată inima”. Ei s-au consultat de asemenea cu Froom, șiel, la fel, după ce le-a sugerat câteva corecturi, le-a dat binecuvântarea sa. De ce era nevoie deamânări suplimentare în aprobarea documentului, întreba White? Problematicul articol V din

contractul de vânzare a ajuns din nou în centrul atenției. Ce autoritatea aveau de fapt cei dincomitetul responsabil pentru administrarea scrierilor? Clocotind de frustrare și încercând totodată săfie cât mai diplomatic posibil, tânărul și neexperimentatul nepot al profetului a lăsat garda jos și atrecut în cele din urmă limita acuzându-l pe Watson că ar fi îngust la minte.

Un paragraf esențial din scrisoarea sa a avut impactul unei grenade aruncate. „Starea prezentă a acestui document (documentul „ușii închise”), ridică întrebarea: nu ar trebui ca judecatacelor responsabili pentru administrarea scrierilor, a custozilor scrierilor lui E. G. White, să aibăgreutate în fața slujbașilor de la Conferința Generală, chiar dacă unul sau doi din acel organism ar considera că faptele, bazate pe dovezi istorice așa cum sunt ele prezentate aici, nu sunt în armoniecu anumite păreri preconcepute și afirmații făcute înainte ca toate dovezile să fi fost cântărite?”.16

White a concluzionat pledoaria sa pentru o mai grabnică aprobare accentuând faptul că ceitrei membrii responsabili pentru administrarea scrierilor au avut „privilegiul (sau autoritatea)” de aaduce subiectul în atenția slujbașilor conferinței. Watson, care se afla în poziția dificilă de membrual comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor cât și de președinte al ConferințeiGenerale, era profund ofensat de tonul arogant al scrisorii lui White și de îndrăzneala sa de a punesub semnul întrebării integritatea slujbașilor de la conferință, acuzându-i de o lipsă de sinceritate.Scrisoarea la găsit pe Watson epuizat după acești ani de muncă într -o perioadă de criză economică,fiind mereu pe muchie de cuțit în ce privește balanța financiară. El era de asemenea foarte afectat deartrită. Dar mai mult decât atât, el era atât de obosit de politica de la Washington încât s -a decis cănu va mai accepta să fie reales la următoarea sesiune a Conferinței Generale care se apropia. El s -a

simțit foarte ofensat de scrisoarea lui White. Îndurerat și rănit de acele afirmații, el făcea eforturi săînțeleagă în timp ce scria un răspuns. „Abia dacă pot să înțeleg paragraful” zicea el, înțelegând prinaceasta că i se părea un lucru incredibil însăși faptul că White a putut scrie așa ceva. Părerea sa

personală era aceea că paragraful „era cam nepotrivit din partea ta, și ar fi fost mai bine dacă nu ar fi fost scris niciodată. Îmi pare rău că l-ai scris...”17 Prefera să creadă că White a scris fără să segândească ce implica. Cu siguranță nu se putea ca tu „să intenționezi exact ceea ce ai scris?” asugerat el. A considera faptul că slujbașii de la Conferința Generală, ca întreg, erau cu toțiiinfluențați negativ de una sau două persoane care nu erau dispuse să-și schimbe părerile indiferentde dovezi, oricare ar fi ele, era o mare insultă la adresa grupului. „Nu-mi pot închipui că tu scriindaceasta,” a continuat el „ai putea face vreun bine.” Cu siguranță nu făcea să crească entuziasmulcelor de la Washington pentru ceea ce Elmshaven-ul încerca să facă. Watson însuși, ar „prefera sănu aibă de-a face cu citirea documentelor venite de la Elmshaven” decât dacă se înțelegea călucrarea atât în Washington cât și la Elmshaven era „făcută cu credincioșie” și era „cel mai bunlucru pe care îl putem oferi”.18 I-a fost dificil să nu se simtă insultat de provocările insinuate la



67

adresa integrității sale.

Waston, ca și membru al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor, consideracă nu putea cu bună știință să-și dea aprobarea pentru publicarea documentului legat de „ușaînchisă” așa cum era atunci. El considera că acesta nu răspundea, în două din punctele cele maiesențiale, la întrebările ridicate de E. S. Ballenger și D. M. Canright. Documentul sugera căînțelegerea sorei White cu privire la „ușa închisă” ca limitare a mântuirii, înțelegere de la care ea s-aîndepărtat apoi, nu era bazată pe viziunile ei. Watson credea că articolul nu demonstra deloc acestlucru și ar fi preferat să vadă o scurtă recunoaștere că Ellen White a susținut într -adevăr, pentru unscurt timp, credința că „ușa harului” a fost închisă pentru păcătoși dar a renunțat apoi la aceastăcredință greșită. El a analizat în detaliu problema și a citit mult despre ea. Știa de asemenea în mod

personal din discuțiile prelungite cu vechiul său prieten și coleg W. W. Fletcher, costurile personaleale incapacității bisericii de a gestiona această problemă în mod cinstit și cât de mult era în joc dacăcontinua să se denatureze subiectul. El știa poate acest lucru mai bine decât oricare alt slujbaș a lConferinței Generale. El credea cu hotărâre că era un lucru „nefondat” acela ca Adventiștii să vinăcu argumentul „că această credință nu s-a bazat pe o viziune”.19

Sugestia usturătoare a lui Arthur White că a fost „privilegiul” celor responsabili pent ru

administrarea scrierilor acela de a aduce documentul pentru a fi prezentat înaintea slujbașilor, deasemenea l-a iritat pe Watson. Ca și membru al comitetului responsabil pentru administrareascrierilor, el ar fi preferat mai degrabă să fie eliberat de responsabilitatea de a le aduce documentulși de face aceste comentarii față de ei. El considera poate, că părerea sa despre „ușa închisă” era

probabil mai avansată decât ceea ce puteau colegii săi să înțeleagă. Era o problemă extrem desensibilă. El a înțeles bine dorința celor de la Elmshaven de a grăbi aprobarea documentului pentrua fi răspândit în cadrul sesiunii Conferinței Generale care urma. Problema pentru Watson era că elera de părere că documentul, așa cum era atunci, nu trebuia în nici un caz răspândit.

Președintele a și-a încheiat răspunsul către Arthur White prin aceea că s-a retras din pozițiade membrul al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor. „V-a trebui să cauți pe cineva

care poate să slujească mai eficient și mai serios”, a afirmat el și a insistat ca retragerea sa să fie„cât mai curând acceptată”.20 Deși ambele motive cât și apropierea grabnică momentului când urmasă se reîntoarcă în Australia au fost factori motivanți în decizia lui Watson, retragerea din funcția deadministrator al scrierilor lui Ellen White, nu era nici inevitabilă nici necesară deși ar fi putut fi utilăși de așteptat. Dar numirea sa ca și administrator al scrierilor nu era o numire „din oficiu” doar

pentru că el era președintele Conferinței Generale. Sincronizarea și cadrul retragerii sale subliniauîn mod clar fărâmele de conflict latente și încă nerezolvate dintre Elmshaven și Washington. Watsona devenit în cele din urmă prea obosit de politica aceasta. Retragerea sa a fost oficial acceptată laurmătoarea întâlnire a comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor pe 27 aprilie, cusăptămâni înainte de sesiunea Conferinței Generale. „Regretul” obișnuit, cu această ocazie a fost„un mare regret”. Arthur White a declarat faptul că memb rii comitetului responsabil pentru

administrarea scrierilor au remarcat cu mulțumire contribuția făcută de Watson pentru lucrareafundației și a adăugat recunoașterea sa personală legat de faptul că dacă nu ar fi fost interesulspecial acordat de Watson în reorganizarea și stabilirea fermă a fundației, lucrarea încă ar fi în mareîncurcătură.21

Trei zile mai târziu și încă suferind din cauza schimbării, cu o atitudine îmbunătățită Arthur White a scris o scrisoare foarte smerită ca răspuns, de această dată ocupându-se cu subiectulconflictului din scrisoarea severă de mustrare a lui Watson. El a acceptat „cuvintele de mustrare” șia promis să se străduiască să-și formeze opinii mai corecte și să fie mai precaut în a le exprima. El adeclarat că a scris cu toată sinceritatea dar că a făcut o greșeală. El a fost recunoscător că Watson adecis să nu arate scrisoarea celorlați slujbași. El era convins că dacă, datorită lipsei de experiențăsau a înțelegerii greșite a faptelor, el a afirmat greșit unele lucruri, Watson îl va ierta. „Mă face să

plâng”, zicea el cu regret, că acest ultim contact oficial cu președintele Conferinței Generale „s-adovedit a fi unul atât de nefericit”. El spera ca Watson să privească înapoi la interacțiunea sa cu el



68

„la spiritul sincer care a stat la baza intenției decât la modul greșit în care unele lucruri și -au găsitexprimarea”.22 Căutând cu disperare să repare foarte mult afectata relație dintre ei, White l -a vizitat

pe Watson în camera sa de hotel înainte de plecarea acestuia spre Australia. „Prețuiesc mult ora pecare am petrecut-o împreună” a relatat el mai târziu și a promis că va „prețui orice sfat pe care -l veiavea pentru noi din când în când”.23

Relația a fost reparată iar White și Watson au continuat să -și mai scrie ocazional. La câtevaluni după ce s-a întors în Australia unde a acceptat poziția de președinte al Diviziunii Asia -

Australia, Watson a meditat la timpul petrecut la Washington. Cu atitudinea sa înțelegătoarecaracteristică și umilința sa sinceră, el și-a exprimat regretul că nu a fost mai de ajutor ca șiconducător al lucrării dar a explicat că presiunea lucrării l-a reținut să nu poată să aloca timpulnecesar fundației așa după cum conștiința sa l-ar fi îndemnat sa facă. Arătând faptul că era conștientcă relația urma să fie importantă pentru oricare președinte al Conferinței Generale, și-e exprimatîncrederea că succesorul său, James McElhany va fi în stare să „mențină relația dintre fundație șiConferința Generală cât mai eficientă și într -o stare de funcționare cât mai bună cu putință”. În ce-l

privește pe el, Arthur White a menționat iar marea sa recunoștință pentru ceea ce Watson a reușit cutoate acestea sa facă pentru fundație. El privea înapoi spre întâlnirile din 1933 ca la un momenthotărâtor pentru dezvoltarea lucrării de la Elmshaven. Planurile avansate și „stâlpii de susținere

hotărâtori” formulați atunci, au însemnat foarte mult. În opinia lui White, în nici un moment din1916 în coace nu a fost lucrarea fundației mai bine înțeleasă.24

Conflictele aprinse între est și vest din 1936, de la finalul mandatului de președinte a luiWatson, arată tensiunile adânc înrădăcinate care încă existau între Conferința Generală șiElmshaven legat de cine ar trebui să autorizeze publicarea de documente. Mai mult, problemacontrolului devenea din ce în ce mai complexă. Era complicată acum nu doar de eliberarea unor materiale sensibile din manuscrise, dar și de interpretările istorice și teologice diferite. În ciudasemnări unor acorduri și a adoptări unor politici și protocoale, brizele răcoroase ale incertitudinii șidezacordului cu privire la autoritate și control au continuat să-i agite pe locuitorii din coridoarele

puterii din cadrul denominațiunii. Va fi nevoie de și mai multe călătorii și de a suporta și mai multe

furtuni înainte de a se ajunge la o soluție adecvată și permanentă. Între timp Elmshaven-ul continuasă primească un număr tot mai mare de întrebări din partea numărului tot mai mare al membrilor bisericii interesați de viața și lucrarea lui Ellen White. Iar personalul a continuat să producăcompilații neoficiale ale afirmațiilor făcute de Ellen White pe diferite teme, atât din surse publicatecât și nepublicate, pentru a răspunde unor probleme specifice din cadrul bisericii sau pentru arăspunde nevoilor conducătorilor bisericii. De exemplu, cărțile Dietă și hrană (Counsels on Dietand Foods) și Sfaturi pentru administrarea creștină a vieții (Counsels on Stewardship) au fost scriseîn această perioadă. Cartea Tempranța (Counsels on Temperance), a rămas în depozit șidocumentele despre sindicate nu au fost aprobate, cel puțin nu pentru a fi răspândite lucrătorilor

bisericii. Cererile constante îi țineau ocupați pe cei din personal. Sistemul de control, în cea maimare parte, continua să dicteze activitățile de zi cu zi ale fundației și personalului i se părea sufocant

acest fapt. Chiar și articolele realizate pentru revista Ministry, de exemplu, dacă erau realizate de ceidin personalul de la Elmshaven, trebuiau să treacă prin aprobarea Comitetului operațional și apoi pela Conferința Generală, înainte de a putea fi trimise către revista Ministry pentru a fi publicate.25 Nue de mirare că editorul publicației, Leroy Froom se simțea frustrat că totul trebuia să treacă prin„ciurul comitetului de cenzură”. Cei de la Elmshaven considerau limitările prea severe și au rămasconvinși că atât în ce privește eliberarea cât și în ce privește distribuirea materialelor, ei ar trebui săaibă puterea de decizie. În 1937 Arthur White încă susținea acest punct de vedere. De exemplu, înscrisoarea sa către J. L. McElhany recomandând aprobarea documentului despre sindicate el acomentat faptul că „având cunoștință despre aceste declarații clare (ale lui Ellen White),administratorilor responsabili pentru scrieri nu li se părea corect să le rețină de la lucrători noștri”.26 Va fi vreodată soluționată această luptă?

1 W. C. White către A. G. Daniells, 15 septembrie 1916,



69

2 W. C. White către A. G. Daniells, 8 iunie 1917.

3 W. C. White către slujbașii CG, 20 aprilie 1933. Lista proprietăților includea „jurnale, scrisori timpurii scrise de mână, scrieri denatură biografică” împreună cu zece cărți numite împreună cu drepturile de publicare și șase manuscrise numite împreună cudrepturile de publicare. Vezi anexa 1.

4 C. H. Watson către W. C. White, 9 mai (dar dictată pe 5 mai), 1933.

5 I. H. Evans către A. L. White, 22 august 1934.

6 A. L. White către M. E. Kern, 1 februarie 1935.

7 A. L. White către M. E. Kern, 27 februarie 1935.

8 Conferința Generală considera că publicarea unui document de apărare despre „obligativitatea/sau angajamentul legat de carne” l-ar fi stânjenit probabil pe Daniells și ar fi fost necesare o serie de explicații pentru a putea face înțeleasă poziția sorei Wh ite. Probabil nuera un subiect atât de important și ar fi ridicat și mai multe întrebări decât ar fi rezolvat. Același lucru pare să fi fost clar și față delucrarea lui Uriah Smith.

9 Stenograma de la întâlnirea administratorilor scrierilor lui Ellen G. White, 6 și 7 august 1935.

10 Stenograma de la întâlnirea administratorilor scrierilor lui Ellen G. White, 27 noiembrie 1933.

11

Stenograma de la întâlnirea administratorilor scrierilor lui Ellen G. White, 6 și 7 august 1935. Această întâlnire menționa moartealui A. G. Daniells și a votat să fie îlocuit de J. L. Shaw, trezorierul Conferinței Generale.

12 Conform celor spuse de Arthur White, de exemplu, E. S. Ballenger a „rupt în bucăți” argumentul că afirmațiile plagiate ale soreiWhite ar putea fi explicate pe baza faptului că ea ar fi fost în necunoștință de cauză. Articolul despre plagiat intitulat „Sora White o plagiatoare?”, care cerea parcă un răspuns afirmativ, a fost re-intitulat ”Integritatea sorei White ca și autoare” A. L. White către W.E. Howell, 7 aprilie 1936; W. E. Howell către A. L. White,12 aprilie 1936.

13 M. E. Kern către W. C. White 17 & 22 ianuarie 1935 la care se face referire în A. L. White către M. E. Kern, 1 februarie 1935 .Froom a fost însărcinat de Conferința Generală să preia un proiect amplu de cercetare căutând și adunând materiale din perioadamillerită.

14 M. E. Kern către A. L. White, 23 aprilie 1936.

15 A. L. White către C. H. Watson, 9 aprilie 1936.

16 A. L White către C. H. Watson. 9 aprilie 1936.

17 C. H. Watson către A. L. White, 19 aprilie 1936.

18 Idem.

19 Idem.

20 Idem.

21 Stenograma de la întâlnirea administratorilor scrierilor lui Ellen G. White, 27 aprilie 1936. A. L. White către C. H. Watson, 10 mai

1936.

22 A. L. White către C. H. Watson, 13 mai 1936.

23 A. L. White către C. H. Watson, 16 august 1937.

24 Idem.

25 Stenograma de la întâlnirea administratorilor scrierilor lui Ellen G. White, 28 ianuarie 1937; august 1937.

26 A. L. White către J. L. McElhany, 31 ianuarie 1937.



70

Capitolul 11

Fundația White se mută la Washington

Unul din obiectivele principale ale lui Watson în restructurarea Fundației White era acela dea asigura o tranziție ordonată și sigură în numirea de noi membrii ai comitetului responsabil pentruadministrarea scrierilor, pe măsură ce moartea administratorilor actuali care îmbătrâneau ar fi cerutasta. În 1935, A. G. Daniells a fost primul din administratorii originali ai scrierilor care a murit,urmat la scurt timp de C. H. Jones. J. E. Fulton și J. L. Shaw au fost aleși pentru a le lua locul. CândC. C. Crisler a fost convins să se retragă din cauza absenței sale îndelungate fiind plecat pesteoceane, însemnând că el nu putea să se implice eficient, au avut intenția de a-l înlocui cu M. E.Kern. Dar așa cum s-a întâmplat de fapt, C. H. Watson a fost numit. Mai târziu, M. E. Kern l-aînlocuit pe J. E. Fulton, și mai târziu din nou J. L. McElhany l -a înlocuit pe C. H. Watson.Constituirea fundației într -o formă juridică în 1933 și adoptarea unor dispoziții legale care au definitdiverșii slujbași și datoriile lor și procesele electorale ale organizației, a asigurat o desfășurare lină a

aranjamentelor.

Pe 1 septembrie 1937, la vârsta de 83 de ani, W. C. White a murit de infarct. Deși a fostoarecum de așteptat, moartea veteranului lucrător pentru evanghelie, i-a luat totuși prin surprindere

pe cei din familia sa. El încă petrecea trei sau patru ore pe zi la birou și era absorbit de lucrul lamanuscrisul pentru cartea Istoria soliei noastre despre sănătate (The Story of Our Health Message).Totuși moartea sa nu a găsit biserica nepregătită. Da fapt, imediat ce funeraliile au trecut, moartealui W. C. White le-a permis conducătorilor bisericii să ducă la îndeplinire mult anticipatadesăvârșire a căsătoriei dintre Fundația White și Conferința Generală. Serviciile funerare pentrufoarte cunoscutul patriarh au fost ținute atât în California cât și la Battle Creek, iar ocaziile au fostfolosite pentru a convoca întruniri ale administratorilor responsabili pentru scrierile sorei White

pentru a analiza situația. S-a căzut de acord asupra faptului că nu era un lucru înțelept să se continuelucrarea la nesfârșit pe coasta de vest, acum fără supervizarea personală a lui W. C. White. 1 Fundația White trebuia să se mute de cealaltă parte a continentului și să se stabilească la subsolulclădirii Conferinței Generale din Washington. Planurile s-au aliniat rapid și lui Arthur White i s-acerut să viziteze Washington-ul pentru discuții suplimentare legate de circumstanțele care seschimbaseră.

Din partea celor de la Elmshaven existau anxietăți prenupțiale îngrijorătoare în timp ceimplicațiile unei mutări istorice erau explorate. Pentru unii din Washington, cel puțin, mutarea pecoasta de est însemna faptul că Conferința Generală avea să absoarbă lucrarea fundației și la fel caîn cazul unei nunți obișnuite, mireasa urma să preia numele soțului. La vârsta de 30 de ani, luiArthur White, care în 14 septembrie, la două săptămâni după moartea tatălui său, a fost numit camembru și secretar al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor în locul tatălui său, îiera teamă că dacă acest lucru s-ar întâmpla exista posibilitatea ca fundația să-și piardă identitatea.„În sens general, planurile au fost stabilite în așa fel încât fundația să poată continua ca oorganizație distinctă”, a declarat el mai târziu, „dar chestiunile detaliate legate de politicilefinanciare au fost lăsate de-o parte pentru a fi reconsiderate ulterior”. Și în aceasta eraudificultățile.2

În planificarea pentru mutare, atenția s-a concentrat în primul rând pe siguranță și acces.Siguranța colecției era o preocupare foarte importantă. A fost stabilit ca secretarul să dețină în

„exclusivitate” cheia de la arhivă și nimeni în afară de membrii personalului de la Fundația Whitenu avea voie să intre neînsoțit. Și apoi vechea discuție legată de autoritatea asupra eliberăriimanuscriselor a izbucnit iar. Dar din perspectiva faptului că acum toți membrii comitetului



71

responsabil pentru administrarea scrierilor se aflau în același loc, s-a căzut de acord asupra faptuluică responsabilitatea controlului asupra activității fundației, va continua prin aceea că administratoriiresponsabili pentru scrieri vor lucra în consfătuire cu slujbașii de la Conferința Generală în materiede metodologie. O întrunire comună a slujbașilor Conferinței Generale și a administratorilor responsabili pentru scrieri a ajuns la concluzia de a continua operațiunile „sub directiveleComitetului celor responsabili pentru administrarea scrierilor... în armonie cu planul original dat desora White cu privire la custodia scrierilor ei”. Când compara cu realitatea, Arthur White putea fitentat să vadă această pretenție de a fi în armonie cu planul original dat de Ellen White ca fiind maidegrabă ceva efemer sau un ideal care încă trebuia atins. Dar cel puțin acțiunea arăta că exista oconștientizare a nevoii de a fi în acord cu scopul inițial al organizației. Reglementările financiareurmau de asemenea să continue ca și până acum cu alocare de fonduri și „registre contabile separateca și în trecut”.3 Pe parcursul următoarelor întâlniri din octombrie, cei doi administratoriresponsabili pentru scrieri de pe coasta de vest, J. L. Shaw și J. E. Fulton, s-au retras și în locul lor au fost numiți, președintele, J. L. McElhany și un pastor local de la Washington, fratele SternRasmussen. Editorului de la Review and Herald i s-a cerut să prezideze comitetul.4 Un materialurma să fie publicat în Review cu scopul de informa biserica cu privire la schimbarea istorică careera pe cale de fi realizată și pentru a le explica semnificația. Abordarea a fost aceea de a scurtaanunțurile și de trata totul ca fiind o tranziție normală și firească. Articolul a fost publicat în

decembrie chiar înainte de a avea loc mutarea.

5

Era necesară o planificare de genul celor militare pentru a se asigura că mutarea efectivă a proprietăților era realizată cu riscuri sau pierderi minime. Din fericire, 80% din colecție a fostduplicată anterior și astfel mutarea urma să aibă loc în două etape. Vagoane de marfă ca și aceleafolosite pentru a transporta aurul sau cărămizile urmau să fie folosite. Când primul din acestevagoane de marfă special concepute și sigilate sosea în siguranță la Washington, al doilea urma săfie trimis. Acest lucru a fost realizat la începutul anului 1938. În același timp Arthur White s-a mutatcu familia de cealaltă parte a continentului la Washington, iar D. E. Robinson, un membru al

personalului de la Elmshaven, s-a mutat și el la scurt timp după.

Prima sarcină după așezarea documentelor în noua lor locuință a fost clarificareaimplicațiilor juridice. Unii credeau că fundația va trebui să se reconstituie în Maryland sauWashington. În februarie, administratorii responsabili de scrieri au căzut de acord să se reconstituieca organizație literară în conformitate cu legile districtului Columbia. Într -un final, totuși, s-adescoperit că simpla organizare tutelară așa cum a fost prevăzut în testament era la fel de puternicăca orice altă formă de organizare juridică. Astfel că cele două articole nou propuse legate deconstituirea într -o formă juridică nu au fost înregistrate. Sistemul de administrare financiară asupracăruia au căzut de acord implica faptul că Conferința Generală acționa atât ca trezorerie cât și cacontabilă a fundației. De fapt noul cuplu a căzut de acord asupra unui cont bancar comun.6

Totuși, nu a trecut mult timp de la stabilirea noi locuințe, că certurile financiare au și început

să apară. Dar finanțele urmau mereu să fie o problemă înțepătoare. La începutul anului 1938, Arthur White a ridicat problema dreptului de proprietate asupra anumitor părți ale colecției. El le -areamintit administratorilor responsabili pentru scrieri faptul că după moartea tatălui său, jurnalele,scrisorile timpurii și anumite cărți și manuscrise acum îi aparțineau de fapt lui personal. Așa cum afost menționat mai devreme, denominațiunea nu s-a aflat în poziția financiară în care ar fi pututobține dreptul de proprietate asupra acestor materiale anterior când bătrânul White a ridicat

problema în fața lui Watson în 1933.7 Sau poate era pur și simplu o chestiune prea delicată pentru afi gestionată în acel moment dat fiind continua datorie a fundației și relațiile tensionate dintreElmshaven și Washington. Oricare ar fi fost motivele pentru lipsa de progres asupra acestui subiect în trecut, acum, ca proprietar de drept al acestei moșteniri, Arthur White era dispus să transfere

proprietățile către fundație. Făcând aceasta, el ducea la îndeplinire dorințele tatălui său despre careel a declarat că s-a decis să vândă drepturile chiar cu o săptămână înainte de moartea sa.8 El aînțeles că era important și în interesul cauzei să se transfere proprietățile astfel încât acestea să poatăfi deținute în mod legal de administratorii responsabili pentru scrieri. Dar era de asemenea corect, a



72

sugerat el, ca un preț adecvat pentru acest transfer să fie stabilit. Administratorii responsabili pentruscrieri vedeau în mod favorabil ticketideea unei achiziții iar Conferinței Generale i s-a cerut o sumanecesară pentru a acoperi costurile. Cei doi administratori ai scrierilor au ajuns la suma de 1500$, J.L. McElhany și F. M. Wilcox, după ce împreună cu trezorierul W. E. Nelson, au avut sarcina de aforma un comitet care să stabilească suma potrivită. Din cauza faptului că tranzacția era o chestiune

privată între Arthur White și Conferința Generală, prețul de achiziție nu apare și nici nu a fostînregistrat în nici una din stenogramele de la întâlnirile administratorilor responsabili pentru scrieri.Conferința Generală a aprobat acest lucru.9

Suma a fost suficientă pentru ca familia să rezolve dificultățile financiare în care se găseaudupă moartea lui W. C. White. Într -o scrisoare de apreciere către administratorii responsabili pentruscrieri Arthur White menționează că „prin achiziția drepturilor de autor care aparținuseră înainte luiW. C. White, de către Comitetul administratorilor scrierilor, am reușit să închei fiecare aspect legatde proprietățile tatălui meu într -un mod foarte satisfăcător... Vorbind în numele familiei, vreau săexprim aprecier ea noastră pentru atitudinea binevoitoare a celor din Comitetul de administrare alscrierilor în sprijinul pe care ni l-au acordat pentru a rezolva toate chestiunile financiare ale tatăluimeu”. Arthur White a considerat că s-a făcut ceea ce trebuia făcut chiar dacă cam târziu. „Consider că administratorii scrierilor au acționat cu înțelepciune prin faptul că au asigurat drepturile de autor.

Ele ar trebui să fie deținute de cei din comitetul de administrare al scrierilor”.

10

1 Stenograma de la întâlnirea administratorilor scrierilor lui Ellen G. White, 14 septembrie 1937.

2 Stenograma de la întâlnirea administratorilor scrierilor lui Ellen G. White, 2 iunie 1938.

3 Stenograma de la întâlnirea administratorilor scrierilor lui Ellen G. White, 15 septembrie 1937.

4 Stenograma de la întâlnirea administratorilor scrierilor lui Ellen G. White, 17 & 27 octombrie 1937.

5 J. L. McElhany, „Lucrarea Fundației Ellen G. White” (The Work of the Ellen G White Estate), RH 16 decembrie 1937, pp. 16-17.

6 Stenograma de la întâlnirea administratorilor scrierilor lui Ellen G. White, 17 februarie, 4 aprilie 1938.

7 W. C. White către slujbașii Conferinței Generale, 3 aprilie 1933.

8 James R. Nix, p .43.

9 Stenograma Organizației Conferinței Generale, 16 iunie 1938. Documentul juridic în două pagini „Retragere(Autorizație) șiContract de vânzare” datat cu data de 31 decembrie 1937 a fost semnat de văduva lui W. C. White și toți cei șapte copii ai săi. Vezi și„Documente și mențiuni cu privire la Fundația lui Ellen G. White și activitatea administratorilor fundației White” (Documents and Notes Concerning the Estate of Ellen G. White and the Work of the White Estate Trustees), 12 octombrie 1955.

10 A. L. White către Administratorii fundației, 1 iulie 1938.



73

Capitolul 12

Conflicte finale

După mutarea destul de lipsită de evenimente a colecției la Washington, rutina biroului și progresul activității fundației părea să se desfășoare fără obstacolele puse de dificultățile anterioare.Prin mutarea la Washington se pare că Conferința Generală a îndeplinit în sfârșit sarcina de adezvolta o relație de cooperare acceptabilă prin aceea de a aduce fundația cu totul sub aripile ei.Organizația și-a păstrat în continuare identitatea juridică, dar acordurile și dispozițiile financiare șiacum și apropierea de Washington însemnau că relația funcționa lin în special în ce privește

procesul de aprobare pentru eliberarea manuscriselor. Apropierea geografică fiind realizată prinmutarea fundației la subsolul clădirii Conferinței Generale, conceptul de a fi o organizație separată,sau un fel de oponent loial exercitând un continuu și autonom rol profetic, așa cum era în modsubconștient cultivat de W. C. White, a încetat. Tot mai mult, din punct de vedere psihologic cel

puțin, se pare că lucrarea fundației și a Conferinței Generale fuziona într -un tot unitar.

Corespondența din arhive indică faptul că președintele Conferinței Generale McElhany nu atrebuit să fie atât de direct implicat în conducerea procesului de schimbare, cum a fost Wat son

pentru a putea ajunge la o înțelegere în privința problemelor nerezolvate. În cea mai mare parte se părea că lupta se încheiase. Cu toate acestea, Arthur White considera că McElhany era înțelegător șise identifica cu nevoile administratorilor scrierilor. „Fratele White simte că are un adevărat prietenal intereselor Fundației White în tine” a declarat Leroy Froom președintelui. „El consideră că ai oînțelegere a problemelor, a posibilităților și a nevoilor de bun augur”.1 Astfel schimbările asupracărora căzuseră deja de acord, păreau, să înceapă să se așeze în mod natural la locul lor, ceea ce eraun lucru bun. Ținând cont de problemele politice crescânde din Europa, și izbucnirea celui de -aldoilea Război Mondial, atenția și energiile lui McElhany trebuiau, bineînțeles, să se concentreze în

altă parte. Lunga îmbolnăvire a soției noului președinte și posibila ei moarte de cancer în timpulacestei perioade au adăugat poveri suplimentare și în mod necesar au absorbit o mare parte dintimpul său.

Cu toate acestea, nu toate problemele au fost rezolvate. Spectrul sumbru al finanțelor dezordonate încă mai continua să-și scoată capul să neplăcut. Raportul auditului ConferințeiGenerale din 1 ianuarie 1939 a confirmat probabil cele mai rele temeri și presimțir i ale lui Arthur White legate de o apropiată legătură cu Conferința Generală. Auditorul, Claude Conrad, a observatnereguli majore în rânduielile financiare. Se părea că atunci când, în 1934, Organizația ConferințeiGenerale a acceptat lista proprietăților Elmshaven-ului în registrele sale, valoarea proprietăților afost redată. Totuși, în același timp, o dispoziție de plată ar fi trebuit făcută pentru acestea

compensând astfel pe deplin astfel suma valorată. Acest lucru nu a fost realizat și întreaga dato rie aFundației White a fost lăsată în registrele contabile ale organizației și o continuă dobândă a fostalimentată la datorie. Veniturile din drepturile de autor au devenit tot mai mari ceea ce a făcut catreptat să scadă datoria. Conrad estima aceasta ca fiind în jur de 11.000$ la sfârșitul anului 1938. Cutoate acestea, auditorul nu putea înțelege de ce datoria nu luase sfârșit în 1934. Calculele indicau cădatoria inițială de 65.000$ din 1916 se redusese la 17.000$ cu 18 ani mai târziu în 1934 și acumdupă alți trei ani se redusese la 11.000$.2 Auditorul nu putea înțelege de ce fundația era încă într -ooarecare măsură datoare față de Conferința Generală, indiferent cu ce sumă. S-a afirmat că datoriafusese achitată complet prin câștigurile fundației și vânzarea proprietăților ei. Auditorul a descoperitfaptul că, Organizația Conferinței Generale, de fapt nu acceptase niciodată din punct de vedereformal Contractul de vânzare din 1934. Datoria față de conferință a fost menținută și o dobândă de4% a fost cerută. Dobânda a fost imputată și asupra alocărilor bugetare și chiar și pentru mobilierulcumpărat pentru fundație pentru ca aceasta să se poată muta în noua ei locație de la ConferințaGenerală. Administratorii responsabili pentru scrieri nu au fost niciodată informați despre aceste



74

lucruri iar extrase de cont anuale nu le-au fost niciodată trimise. Era o dezordine financiară imensăși Arthur White era bineînțeles foarte supărat. Într -o declarație făcută către ceilalți administratoriresponsabil pentru scrieri, el a argumentat faptul că era destul de clar că Organizația ConferințeiGenerale nu a luat în mod serios acordul din 1934, „ar trebui administratorii scrierilor, în luminanoilor evoluții ale experienței noastre, să ia în considerare un nou acord” care să protejeze drepturilede autor ale fundației ca fiind „venitul lor natural?”, a întrebat el. Din 1917, a subliniat el, 62.841$au fost achitați din datorie și 34.409$ au fost plătiți ca și dobândă la o rată de 4%. Aceasta a fostoricum o rată prea mare pentru aranjamente intra- bisericești susținea el. Trei procente ar fi fost multmai corect. Cu o rată a dobânzi de 3%, datoria s-ar fi amortizat de mult. Acordul din 1934 ar trebuiîn cazul acesta considerat nul, a susținut el. Acum era momentul pentr u a crea un fond din venituriledin drepturile de autor pentru a subvenționa cărțile în limbi străine. „Acest lucru ar fi mult mai

plăcut Dumnezeului căruia îi slujim și ar fi în armonie cu testamentul lui Ellen White.”3 Arthur White a văzut în această nouă problemă o oportunitate pentru a încerca din nou să constituieFundația White ca un organism cu adevărat independent. El a înțeles importanța de a putea controla„veniturile naturale” ale fundației.

Sentimentele declarațiilor lui Arthur White par să indice faptul că în adâncul ființei lui elsimțea că fundația a fost trădată și exploatată și că așa zis-ul contract prenupțial, fusese compromis.

Zestrea a fost consumată. Acordul quid pro quo (ochi pentru ochi) prin care, prin constituirea într -oformă juridică independența legală în ce privește administrarea bunurilor literare ale fundației a fostdezechilibrată, prin faptul că gestionarea financiară a chestiunilor de afaceri ale fundației a fost

preluată de slujbașii de la Conferința Generală, nu părea acum nici pe departe un compromisacceptabil. Acesta nu era deloc idealul. Veniturile din drepturile de autor erau „veniturile legitime”ale fundației și trebuiau returnate Fundației White și nu să rămână „proprietatea OrganizațieiConferinței Generale pentru totdeauna”.4

Raportul a fost o analiză aspră și supărătoare scoțând la iveală dezamăgiri considerabile cu privire la trezoreria Conferinței Generale. Pentru „privilegiul de a ajuta cauza” fundația a plătit34.000$ în dobânzi pe o perioadă de 22 de ani. El s-a simțit ca ars. Poate că au făcut prea multe

compromisuri din principiul legat de controlul de către Conferința Generală în privința finanțelor, politicilor și procedurilor. Această pierdere a autonomiei a lăsat cumva lucrurile cu totul în controlulaltor persoane. Cum putea fundația să învețe vreodată să accepte așa ceva? El cunoștea în modintuitiv că, în ultimă instanță, autoritatea care controla finanțele, controla și politicile de funcționare.Era acum pretenția Conferinței Generale de a controla Fundația White, într -un sfârșit, pe deplinrealizată?

Slujbașii Conferinței Generale de asemenea au văzut implicațiile greșelilor trezoreriei și s-aumișcat rapid pentru a salva situația. Un alt comitet reunit a fost stabilit pentru a revizui Con tractulde vânzare. În august 1939, Contractul de vânzare din 1934 în forma sa revizuită a fost din nouratificat atât de Organizația Conferinței Generale cât și de administratorii scrierilor de la Fundația

White, și a fost în sfârșit înregistrat de Organizația Conferinței Generale.5 Însă dificultățile juridiceși contabile au continuat încă și abia în 14 aprilie 1941 procesul s-a încheiat în cele din urmă într -unmod satisfăcător ambelor părți, ajustările contabile finale fiind înregistrate. O altă întâlnire comunăa membrilor responsabili pentru administrarea scrierilor și a celor din organizația conferinței a decisîn acel moment „că activitatea va continua sub autoritatea și controlul comitetului responsabil

pentru administrarea scrierilor lui Ellen White, și va fi condus de ei în armonie cu acest acordmodificat și cu planul original conceput de sora White pentru custodia scrierilor ei”. În termeniorganizaționali, cele două autorități cooperante dar totodată în mod inerent aflate în competiție, aufost în cele din urmă aduse împreună sub același acoperiș pentru a conviețui într -o tensiune creativărăspunzând la obligațiile și nevoile legitime ale ambelor părți.6 Lupta pentru moștenirea profetică afost soluționată. Cele două entități, așa cum erau, s-au acomodat în cele din urmă cu căsătoria. Înnoua casă din Washington, individualitatea a fost totuși menținută și exprimată, iar sarcini șiresponsabilități definite în mod clar, au fost delegate printr -un acord semnat în mod oficial. Deșifundația ca soție, avea o identitate juridică clară și independentă și responsabilități, în fapt,



75

Conferința Generală ca soț, era totuși capul familiei.

1 L. E. Froom către J. L. McElhany, 14 septembrie 1937.

2 Claude Conard, "To Whom It May Concern"(În atenția celor interesați) , 9 ianuarie 1939.

3 Raportul lui A. L. White către ceilalți administratori ai scrierilor, 1939; „O afirmare a faptelor” ("A Statement of Facts") [1939].

4 Raportul lui A. L. White către ceilalți administratori ai scrierilor, 1939.

5 Stenograma de la întâlnirea Organizației Conferinței Generale, 27 august 1939.

6 Stenograma de la întâlnirea administratorilor responsabili pentru scrierile lui Ellen G. White, 14 aprilie 1941.



76

Capitolul 13

Concluzie

Este greu de estimat sau de descris măsura în care influența și autoritatea exercitată de

lucrarea lui Ellen White a contribuit la dezvoltarea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. În foartemulte privințe ea s-a aflat chiar la baza dezvoltării bisericii atât din punct de vedere spiritual cât șica și instituție. Cu siguranță biserica nu ar fi putut fi unde este astăzi, fără conducerea ei esențială,non-formală și plină de charismă. Pe parcursul anilor 1890, de exemplu, când a trăit și a lucrat înAustralia (deși la vremea aceea deja ar fi fost destul de bătrână pentru a se pensiona, deoarece asosit în țară la vârsta de 65 de ani și a plecat de acolo la 74), prezența ei, sfaturile ei și scrierile ei s -au dovedit a fi forța motorie puternică care a dus la creșterea bisericii. Pe parcursul perioadei cât afost plecată departe în Australia, au avut loc evoluții semnificative, care includeau constituirea unuicolegiu, a unui institut de sănătate, a noi structuri în organizarea bisericii și o semnificativă creșterea numărului de membrii. Acesta a fost de asemenea un deceniu în care, din locuința ei de laSunnyside din Cooranbong, unele publicații foarte influente au fost realizate. Cărți ca: Calea către

Hristos (Steps to Christ – 1890), Cugetări de pe muntele fericirilor (Thoughts from the Mount of

Blessing – 1896), Hristos Lumina Lumii ( Desire of Ages – 1898) și Parabolele Domnului Hristos (Christ's Object Lessons – 1900) au sporit foarte mult contribuția ei la dezvoltarea spirituală a

bisericii și au înlesnit dezvoltarea ei din punct de vedere teologic. Aceste publicații au subliniat rolulei, tot mai mai important, de conducere charismatică non-formală (sau neoficială) în problemele

bisericii.

Totuși, în timpul aceluiași deceniu, existau de asemenea uneori, grade ridicate de tensiuneîntre ea și cei din conducere de la Conferința Generală din Battle Creek. Nu arareori, ea a fost foartenemulțumită de atitudinea exprimată de cei aleși oficial de organizația bisericii. De exemplu, în

1897 și din nou în 1901, ea s-a angajat activ în a solicita schimbarea urgentă a conducătorului principal (președintele – n.tr.) și a propus și susținut candidați alternativi. De-a lungul acestei perioade ea a scris unele din cele mai tăioase lucruri pe care le-a scris vreodată despre conducereaConferinței Generale într -o încercare de a determina schimbări în atitudini și pentru a face să scadăspiritul de dominare și control. De exemplu, afirmațiile ei hotărâte din 1896, când afirma că nu aveanici un pic de încredere în nici unul din comitetele Conferinței Generale, i-a tulburat profund și aucreat îndoieli în mintea unora precum Prescott care făcea aparte din multe din acele comitete.1 Eași-a exprimat neliniștea profundă legată de acea situație prin refuzul de a participa la sesiunileConferinței Generale deși cei din conducere i-au cerut în mod repetat și au insistat ca să fie

prezentă. Agitația ei legată de situația existentă a determinat puține schimbări atât în 1897 cât și în1899. Dar într -un final, printr-o planificare strategică și prin prezența ei personală în 1901,

schimbări radicale au avut loc atât în ce privește structurile organizaționale cât și în ce priveștenumirea de personal. Pe parcursul acestui deceniu, tensiunile dintre autoritatea administrativă șiimpulsul profetic în ce privește exercitarea puterii și influenței în cadrul bisericii, erau în mod clar diametral opuse.

După întoarcerea sorei White în Statele Unite și stabilirea ei în locuința din California, untipar asemănător s-a format în relația ei față de organizația bisericii și conducere. Din locuința ei dela Elmshaven, sora White și cercul ei de ajutoare și sfătuitori a devenit o forță motorie de creșterefoarte puternică pentru biserica din California pe parcursul primului deceniul al secolului douăzeci.Dezvoltarea rapidă și extinderea instituțiilor de sănătate și educație au facilitat creșterea bisericii, întimp ce apariția unor publicații ca Mărturii volumul 7 (care avea multe de zis despre sănătate și

lucrarea medicală), Educație (1903) și Divina vindecare (Ministry of Healing – 1905), au ajutat ladezvoltarea modului de gândire a bisericii. Dar dezvoltarea rapidă de asemenea a dat naștere latensiuni cu cei din conducerea oficială a bisericii, atât cu cei din conferințe cât și cu cei de la



77

Conferința Generală aflați pe cealaltă parte a continentului, în situațiile când aceștia nu erau atât deconvinși că astfel de dezvoltări extinse ar trebui realizate atât de rapid. Axa puterii în cadrul bisericiis-a mutat în mod clar pe o direcție est-vest. Resursele spirituale inegalabile ale viziunilor date soreiWhite pentru biserică și conducerea ei charismatică neoficială a oferit o energie semnificativă și auatras spre sine mari cantități de resurse financiare care au permis adăugarea de instituție dupăinstituție. Dar la Conferința Generală exista o preocupare în creștere legată de supraîncărcareaextremă cu datorii peste datorii, și legată de ceea ce persoanele din conducere considerau a fi odezvoltare supra accelerată. În 1902, Academia San Fernando a fost înființată urmată de SanatoriulParadise Valley (din San Diego) în 1904, Sanatoriul Gelndale (din Los Angeles) în 1904, SanatoriulLoma Linda (1905), o Școală de Asistente (1905), Colegiul pentru evangheliști (1906) și Școalamedicală (1910). Părerea celor de la Washington, exprimată atât în mod discret cât și pe față eraaceea că în timp ce era ușor de deschis astfel de instituții, menținerea lor funcțională trebuia deasemenea să fie luată în calcul. Așa cum Dores E. Robinson a remarcat „Exista convingerea din

partea celor din administrația Conferinței Generale, convingere reflectată și în conferințele locale șiîn uniuni, că acumularea de datorii suplimentare trebuia să înceteze”.2 Conflictul și tensiunea peacest subiect dintre Elmshaven și administrația oficială a bisericii atât din California cât și dinWashington, a cauzat o mare neliniște pentru conducerea de la Washington.

Mai târziu în același deceniu, s-a dezvoltat încă o tensiune pe axa est-vest între Elmshaven șiWashington, în ce privește rolul Conferinței Generale și a conducătorilor ei în anumite domeniilegate de dezvoltarea bisericii. De exemplu, acest lucru a fost evident între anii 1907 și 1915, întimpul conflictului teologic asupra „necurmatei” (interpretarea textului din Daniel 8:13), când EllenWhite nu dorea ca scrierile ei să fie folosite pentru a rezolva această chestiune, nu putea vedea clar implicațiile teologice și și-a exprimat nemulțumirea profundă legată de faptul că subiectul ajunsesela așa mari proporții. Aceasta a fost de asemenea perioada când unii din conducătorii ConferințeiGenerale erau implicați în editarea și revizuirea unora din cărțile doctrinare de bază ale bisericii șichiar a cărții Marea luptă (Tragedia veacurilor – Great Controversy), deși făceau asta la inițiativa lui W. C. White. Tensiuni semnificative și neîncredere s-au dezvoltat tot mai mult între sora White șicei de la Washington legate de aceste subiecte, alimentate de bănuieli și acuzați din partea unor

persoane ca Stephen N. Haskell și George B. Starr, Leon Smith (fiul lui Uriah Smith) și alți pioniericare erau în legătură cu începuturile mișcării. Sora White a devenit nemulțumită de conducerea dela Washington și a început să aibă temeri și o lipsă de încredere în persoane ca A. G. Daniells, W. W.Prescott și I. H. Evans. Din nou, scrisori de corecție foarte precis punctate și mustrări în cuvintefoarte dure au fost adresate către cei de la Washington. Despre Daniells, ea a sugerat la un momentdat, chiar dacă el era președintele Conferinței Generale, că nu ar fi o persoană convertită. Și i-atransmis lui Prescott să nu facă din țânțar armăsar în ce privește conflictul despre „necurmată”. 3 Tensiunile au reflectat tiparele deceniilor precedente și bineînțeles că au urmat tradiția biblică clarăîn care profetul îl confruntă pe rege: Natan și David, Amos și Arnazia. Verificările și bilanțuriledintre autoritatea instituțională și autoritatea profetică charismatică au un istoric biblic lung șidovedit.

Dar așa cum acest studiu a scos în evidență, când exercitarea „darului” a încetat la moartealui Ellen White, tensiunile moștenite dintre cei din conducere și „anturajul/cercul” profetului(pentru a folosi un termen din studiile biblice) nu s-au evaporat brusc și nici nu au dispărut în modconvenabil. Exista în continuare o putere spirituală inerentă care sălășluia în scrierile în sine și, maimult de atât, din cauza apropierii strânse a lui W. C. White cu lucrarea mamei sale, a continuat, ceeace era de fapt, un fel de „împuternicire” naturală în exercitarea „darului” prin lucrarea lui W. C.White, deși într -o mai mică măsură.

Pe parcursul anilor 1930 temperatura conflictului a crescut semnificativ pe măsură ce biserica se lupta cu problema pusă de cum anume să înțeleagă rolul scrierilor care continuau săexercite o influență și rolul administratorilor împuterniciți să se ocupe de scrieri în ce priveștesarcina lor ca și custozi ai unei enorme colecții de materiale. A devenit un lucru clar pentruadministrația Conferinței Generale, pe măsură ce s-au gândit la această situație, faptul că rolul



78

membrilor din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor și în special rolul secretaruluiacestui comitet, nu era acela de a fi, folosind cuvintele lui W. A. Spicer, o „supra-administrație”exercitând rolul unei autorități spirituale în biserică peste cel al conducătorilor aleși. Ar fi fostnecesară posesia „darului” profeției în sine pentru ca lucrurile să fie așa, a argumentat el. Maidegrabă, un consens clar a reieșit asupra faptului că „darul” nu „aparținea” doar unei singurefamilii. Nici nu fusese el dat mai departe celor aleși să administreze scrierile, deși bineînțeles însensul practic juridic, proprietățile literare, drepturile de autor și ex-librisurile le aparțineau. Dar eraclar faptul că Conferința Generală credea faptul că resursa spirituală care dăinuia în colecția demateriale „aparținea” într -un mod unic întregii biserici. Învățătura Noului Testament despre rolul„darurilor” în cadrul unei biserici subliniază această convingere. „Fiecare membru aparține tuturor celorlalți” (Romani 12:5, traducerea după Biblia NIV) și „darurile” sunt „date” bisericii (1 Corinteni12:28).

Totuși, pentru W. C. White, care considera că primise o împuternicire din partea mamei salede a continua, într -un anumit sens, o exercitare a sistemului profetic de verificări și bilanțuri asupraregelui, acest lucru constituia o problemă. Cum altfel, ar fi putut conducerea bisericii ca și grup săfie trasă la răspundere fără o continuă exercitare a acestui gen de responsabilitate fiind asumată decei din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor. Dar erau membrii comitetului

responsabil pentru administrarea scrierilor custozii „darului” sau erau ei custozii a ceea ce s-ar puteanumi rămășița „darului”. Conferința Generală era de părere că o conducere a bisericii cu douăcapete, cu două surse de autoritate aflate în competiție, nu urma să funcționeze. În termenii teorieicomportamentului organizațional ei aveau dreptate. O organizație cu două rânduri (sau straturi)suprapuse de responsabilitate este implicit echipată cu rânduri (sau straturi) de responsabilitatecompetitive și astfel existența unui conflict este inevitabilă. Citarea de către W. A. Spicer a maximeilui Napoleon era un apropo vis a vis de această dilemă. Fără flexibilitatea internă a dinamicilor decomunicare pastorală și personală, și fără concesiile reciproce implicate în relația personală dintreconducătorii bisericii și profetul viu care ajutau la contextualizarea „darului profeției” când EllenWhite era încă în viață, urma să existe o organizație cu adevărat divizată și o confuzie inevitabilă.

Ce a fost realizat în anii 1930 prin Contractul de vânzare pentru Fundația White și acordurileurmătoare asociate, a fost o separare a puterilor și a responsabilităților, eficientă și funcțională.Punctele de referință, care au fixat limitele pentru acordurile făcute erau (1) intențiile dintestamentul lui Ellen White, (2) necesitatea unei guvernări organizaționale eficiente și (3) oînțelegere matură a eclesiologiei și a rolului sau a funcției scrierilor rămase de la profet. Rezultatulluptei pentru moștenirea profetică a conchis într -o recunoaștere a faptului că răspunderea pentrucustodia și protecția scrierilor și manuscriselor efective care compuneau domeniul literar aparțineamembrilor din comitetul desemnat pentru administrarea scrierilor. Aceasta implica pregătirea demanuscrise, organizarea traducerilor și prelucrarea edițiilor pentru publicare și alte subiecte careaveau de-a face cu textul materialelor. Potrivirea materialelor pentru a răspunde nevoilor bisericii, șiresponsabilitatea pentru a identifica și a evalua nevoile bisericii a fost stabilită ca fiind o

responsabilitate care aparținea bisericii însăși, prin reprezentanții ei aleși. „Afacerea” de a răspândicărțile, de a pregăti ex-librisurile, și de a determina cantitățile ce trebuiau tipărite și necesitatea șicaracterul oportun al traducerilor în limbi străine, era de asemenea răspunderea bisericii prinreprezentanții și agențiile ei de publicare alese. Aceste ultime sarcini nu erau responsabilitateafundației deși ei puteau fi în mare măsură implicați în consfătuirile legate de acestea. Mutareaactivităților Fundației White la Washington a fost mai mult decât utilă în termeni de operaționalitateși logistică pentru desfășurarea lucrării într -o modalitate cooperantă. A fost de fapt, totodată, oafirmare semnificativă din punct de vedere simbolic a faptului că resursa spirituală reprezentată decolecția de materiale, aparținea într -un mod special bisericii.

Constituirea într -un final a unui Comitet al Spiritului Profetic a cărui membrii reprezentativisă exercite și să gestioneze acest rol special de deținători în cadrul bisericii, a condus la dezvoltareaunui mecanism eficient pentru înlesnirea colaborării. Comitetul Spiritului Profetic a preluat uneledin responsabilitățile fiscale și responsabilitatea publicări și promovări specificată în testamentul lui



79

Ellen White. Intențiile originale ale testamentului s-ar putea să fi avut în vedere un rol maiindependent pentru membrii comitetului ales să fie responsabil pentru scrieri. Nevoile financiarecare au urmat morții lui Ellen White, dezvoltarea unei perspective mai largi legate de biserică caorganizație de-a lungul anilor, și dezvoltarea de structuri administrative organizaționale și financiare

pentru a răspunde înțelegerii tot mai profunde a rolului bisericii în relație cu „darul” au condus laadoptarea unei practici mai lărgite. Cu toate acestea, intenția de bază a testamentului a fost împlinită

prin principiile enunțate și acordurile din anii 1930.

Problema ca cei din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor sau ca fundația săaibă responsabilitatea de a exercita de fapt o voce profetică în cadrul bisericii s-a concluzionat că nuar fi un lucru în regulă. Aceasta a fost o responsabilitate care a fost văzută ca aparținându-i bisericiiîn sine. Această eclesiologie a văzut autoritatea și răspunderea luând naștere din doctrina preoțieicredincioșilor și din procesele de reprezentare în mod democratic, care au fost deja și sunt încă totmai mult clădite în structurile organizaționale și procesele electorale ale bisericii.

Cu trecerea timpului după anii 1920 și 1930, problema specifică a controlului și a eliberăriide materiale nepublicate din colecția lăsată de Ellen White a devenit, în mare măsură, un lucrutrecut. Persoanele care au fost menționate în scrisori erau de mult stinse din viață și nu mai exista

amenințarea că publicarea prematură ar putea să rănească sau să pună într -o situație jenantă pecineva. Începând cu anii 1970 accesul la materiale s-a făcut tot mai disponibil prin înființarea decentre de cercetare amplasate în locuri strategice în numeroase părți ale lumii. Și mai recent,întreaga colecție de materiale publicate este pusă la dispoziție în format electronic având planuri ca,în cele din urmă, întreaga colecție de scrieri, publicate și nepublicate, să fie pusă la dispoziție înacest format. Și este clar faptul că puterea spirituală a scrierilor va continua să fie o binecuvântare

pentru membrii bisericii în mod individual în creșterea lor spirituală și pentru biserică ca organizație pe măsură ce aceasta continuă în dezvoltarea ei și își realizează misiunea în timp ce așteaptăsfârșitul.

Este clar că rolul principal al administratorilor scrierilor fundației a fost acela de a asigura

custodia și protecția scrierilor lui Ellen White pentru biserică astfel încât ele să poată continua să fieo binecuvântare pentru biserică. Azi, poate mai mult ca oricând, provocarea apăsătoare legată deînțelegerea și folosirea scrierilor lui Ellen White se leagă de nevoia de le putea înțelege dincolo dediferențele de limbaj și cultură pe măsură ce acestea continuă să se dezvolte și să se schimbe.Sarcina de a le înțelege și de a găsi modalități de a face scrierile lui Ellen White relevante din punctde vedere spiritual unei biserici a secolului 21 solicită același tip de angajament, înțelegerespirituală și dezvoltare a maturității teologice din partea conducătorilor și pastorilor de azi car e afost evidențiată în viața și lucrarea lui W. C. White și C. H. Watson.

Măcar de acest lucru biserica poate fi sigură: Același Domn care a condus mișcarea de -alungul zilelor de luptă când mișcarea adventă se dezvolta în timpul anilor ei de formare d in secolul

19, și care i-a condus pe parcursul deceniilor dificile ale secolului 20, va continua să-i conducă maideparte spre împărăție în deceniile care urmează ale secolului 21. Am speranța că, o înțelegere afelului în care conflictele au fost rezolvate în timpul anilor 1930 așa cum au fost ele descrise înacest studiu vor ajuta biserica pe măsură ce continuă să înțeleagă rolul scrierilor și cel al custozilor acestora în anii care vor urma.

1 W. W. Prescott către Ellen G. White, 9 august 1896. Se pare că Ellen White a fost în mod special supărată de atitudinea slujbașilor instituțiilor și ai trezoreriei ca Harmon Lindsay și Archibald Henry și poate membrul de comitet Uriah Smith. „Mi se pare un lucruîngrozitor faptul că lucrarea lui Dumnezeu a ajuns în această stare în care nu mai este nici un Comitet sau Asociație a căror planuri săfie de la Dumnezeu sau a căror sfaturi oamenii să le poată primii în siguranță”, a răspuns Prescott după ce a meditat la colecția demanuscrise pline de cuvinte aspre pe care ea i le-a trimis. „Nu-mi amintesc ca un astfel de lucru să mai fi fost afirmat vreodată de laînceputurile acestei lucrări”. Dar în același timp sora White insista ca Prescott să accepte președenția Conferinței Generale dacă

aceasta urma să-i fie oferită și a fost „surprinsă” când acesta nu a fost ales. Ellen G. White către W. W. Prescott citată în W. W.Prescott către Ellen G. White, 15 noiembrie 1897.

2 Dores E. Robinson, Istoria soliei noastre despre sănătate (The Story of Our Health Message,(Nashville, TN: Southern Publishing



80

Association, 1955) pag. 347. Unele instituții au fost constituite ca proprietate personală a cuiva din afara organizației bis ericii, lucrucare a creat o serie de dileme administrative suplimentare.

3 Ellen G. White către W. W. Prescott, 8 mai, 1908. Din nefericire, abia cu doi ani mai târziu după ce aceasta a fost scrisă, a ajuns săfie văzută și de Prescott. I-a fost trimisă târziu în 1910.

Epilog

Relația dintre Fundația Ellen G. White și Conferința Generală a fost revizuită în mod oficialdin nou spre sfârșitul anilor 1950, acorduri suplimentare fiind semnate de către cele două părți caredescriau în mod amănunțit responsabilitățile și sarcinile fiecăreia, având ca scop eficientizarearelației de colaborare. Pe măsură ce biserica continua să crească ca număr și ca scopuri și îndiversitatea activităților și slujbelor ei de-a lungul deceniilor care au urmat anilor 1930, s-adezvoltat totodată o complexitate administrativă crescândă la Conferința Generală și au apărutsolicitări tot mai multe pentru membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor. Ca șirezultat al acestei creșteri, s-a luat în considerare creșterea numărului membrilor comitetului

responsabil pentru administrarea scrierilor care să slujească în Comitetul Fundației White. În 1950acest număr s-a modificat de la 5 la 7. Șapte ani mai târziu s-a analizat din nou problema măririinumărului de persoane și comitetul s-a mărit de la 7 la 9 membrii. În legătură cu aceste evoluții,Arthur White a tre buit să ceară consultanță juridică legat de admiterea sau legalizarea unor astfel deschimbări în cadrul acelui comitet special.

Ca parte a acestei revizuiri, conducerea Conferinței Generale a hotărât că, o declarație maioficială cu privirea la relația dintre cele două entități organizaționale, ar trebui să fie elaborată

pentru a defini în mod clar „tiparul general al relațiilor de colaborare” care trebuiau să existe.1 S-aconstatat că nu a existat o declarație anterioară legată de aceasta relație. Se pare că, seria deinstrucțiuni care s-au stabilit la începutul anilor 1930 care descriau relația de colaborare dintre

slujbașii Conferinței Generale și Fundația White, cel puțin în privința eliberării și publicării demanuscrise și documente, urmând constituirea ei ca organism în mod adecvat din punct de vedere

juridic, și-au pierdut actualitatea. Acest lucru a fost poate inevitabil dat fiind faptul că contextulimediat al procedurilor avea de-a face aproape la fel de mult cu producerea de fișiere și cu literaturade apărare pe cât aveau de-a face cu pregătirea și promovarea de publicații. Instrucțiunile de lucrudin anii 1930 nu erau cu siguranță o declarație atotcuprinzătoare legată de relație.

Acordul oficial, aprobat în 1957, stabilea în detaliu o înțelegere a felului în care lucruriletrebuiau să funcționeze. În esență, era o reafirmare a normelor care au fost stabilite în anii 1930.Acordul stabilea următoarele:

- Fundația White era „un organism juridic care a fost fondat din dorința lui Ellen G. Whit e, care l-aconstituit pentru a fi un organism care se auto- perpetuează”. Statutul Fundației Ellen G. Whiteconstituită „ca o entitate juridică distinctă” a fost afirmat.

- Fundația White era „singurul proprietar” al domeniului literar, care includea toate scrisorile șimanuscrisele nepublicate, materialele din bibliotecă și drepturile de autor pentru cărțile publicate.

- Drepturile și obligațiile membrilor comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor au fostdefinite și diferențiate de poziția Comitetului Spiritului Profetic al Conferinței Generale a căruialcătuire și termeni de referință au fost de asemenea descrise.

- Fundația White era responsabilă pentru eliberarea de materiale nepublicate și pregătireacompilațiilor.



81

- Toate drepturile de autor au fost alocate Conferinței Generale, care în schimb și-a asumatobligativitatea de a furniza spațiul de lucru și un buget anual de operare pentru fundație cât și un

buget pentru Comitetul Spiritului Profetic în lucrarea sa de a traduce cărțile lui Ellen White.

- Procedurile operaționale pentru angajarea de personal, plata salariilor și procesarea cererilor decălătorie urma să aibă loc prin canalele obișnuite.2

Acest statut juridic și declarație a acordurilor a fost ratificat din nou în 1958 într -un act

juridic suplimentar realizat de Organizația Conferinței Generale la recomandarea lui Erskine,Erskine și Tulley, o firmă de avocatură specializată pe trusturi caritabile. Firma de avocatură,recomandase înainte că, vânzarea proprietăților fundației în 1916 către Conferința Generală șiconstituirea fundației în 1933 ca și organism juridic erau suficiente pentru a garanta perpetuareatrustului și pentru a-l proteja de posibile amenințări din partea unor moștenitori. Dar ei aurecomandat acum faptul că o declarație de renunțare, în mod oficial și juridic, la orice cotă parte sauorice drepturi de proprietate asupra fundației în favoarea Organizației Conferinței Generale ar facelucrurile transparente și clare. În consecință Conferința Generală a autorizat declarația, care a fostapoi semnată de D. H. Adair, secretarul Conferinței Generale și al Organizației, în 12 iunie 1958.3

Din perspectiva structurii organizaționale documentul detalia o înțelegere bine echilibrată.În timp ce afirma deplina recunoaștere a statutului juridic distinct al organizației, totuși, acest acordre-afirma totodată modalitățile importante prin care acest statut legat independent era circumscris.Acest lucru a fost realizat prin afirmarea rolurilor separate care au fost foarte atent tratate în acordulde compromis din 1933-1934, în special cu privire la problema sensibilă a supervizării eliberării demateriale nepublicate și a aranjamentelor financiare.

Din anii 1930, Conferința Generală a stabilit un comitet format din 11 membrii numitComitetul Spiritului Profetic (compus din 4 slujbași ai Conferinței Generale, 3 membrii aicomitetului responsabil pentru scrieri și un număr de alți reprezentanți). Acestui organism i s -aîncredințat răspunderea de a acționa în numele bisericii în administrarea și planificarea promovării

publicațiilor lui Ellen White în cadrul bisericii și planificarea publicării peste oceane a unor edițiidin lucrările lui Ellen White, împreună cu nevoia pentru sau caracterul potrivit al compilațiilor.Aceste roluri, considerate inițial ca îndatoriri ale membrilor din comitetul responsabil pentruadministrarea scrierilor, erau acum încredințate ca fiind un rol mult mai adecvat pentru o entitate a

bisericii. De fapt acest comitet ajuta la implementarea anumitor delimitări a puterilor și aresponsabilităților asupra cărora s-a căzut de acord mai înainte, în 1933-1934. Acordul din 1957 aenunțat în mod detaliat în Secțiunea 5, inter -relația dintre fundație și Comitetul Spiritului Profeticiar Secțiunea 6 a subliniat cu grijă procesul pentru eliberarea de materiale nepublicate. Pare clar dindeclarația din 1957 că acest ultim subiect era încă unul sensibil. Procesul descris în Secțiunea 6indică faptul că aranjamentele s-au întors din nou spre o înțelegere mai conservatoare care a fosturmărită de la început de C. H. Watson și slujbașii Conferinței Generale din 1933, mai degrabă

decât să rămână la punctul de vedere mai liberal urmărit de Elmshaven prin revizuirea Articolului Val acordului din 1934.

Pe de o parte, acordul din 1957 afirma în mod clar faptul că răspunderea pentru eliberarea demateriale nepublicate era prerogativa membrilor responsabili pentru administrarea scrierilor. Pe dealtă parte, acordul afirma în același timp că era rolul bisericii prin Comitetul Spiritului Profeticacela de a hotărî dacă materialele nepublicate cerute sau recomandate spre a fi eliberate răspundeauunei „nevoi din câmp la care nu răspundea un alt material publicat deja” și dacă „era în interesul

bisericii eliberarea acelui material”. Dacă Comitetul Spiritului Profetic judeca materialul într -unmod favorabil, atunci slujbașii Conferinței Generale urmau să fie informați și dacă aveau orice felîngrijorări cu privire la acel material ei puteau, dacă era necesar, să returneze materialul împreunăcu solicitarea de a studia mai departe subiectul respectiv. Dacă nu mai aveau îndoieli, deciziacomitetelor reunite urma să fie cea finală. Astfel eliberarea materialelor era în mod clar de comunacord și era rezultatul unor discuții atente. Toți membrii comitetelor erau implicați în citirea



82

materialelor propuse pentru a fi eliberate. Dacă slujbașii Conferinței Generale trimiteau înapoi unmaterial iar acesta era apoi iar recomandat pentru a fi eliberat, un comitet mai mare compus dinmem brii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor, Comitetul Spiritului Profetic și toțislujbașii Conferinței Generale care erau disponibili se reuneau pentru a decide asupra subiectului încauză. Acest proces de aprobare urma să protejeze în mod clar Conferința Generală și biserica dedificultăți de genul celor cauzate de compilarea și distribuirea neautorizată de materiale nepublicatecare avusese loc în 1933. În 1963 o perfecționare suplimentară a acestei politici legate de eliberareade materiale nepublicate a fost adoptată care din nou afirma acordul mutual și procesul final deaprobare dar de asemenea detalia modalitatea în care astfel de materiale eliberate aveau să fiedistribuite, publicate sau puse la dispoziție în alte feluri.

Acordul din 1957 păstra de asemenea aranjamentele financiare de bază asupra cărora s -acăzut de acord în 1933-1934 cu privire la faptul că drepturile de autor erau proprietatea ConferințeiGenerale și angajamentul Conferinței Generale de a oferi un spațiu pentru birouri și un buget anualde funcționare. Din perspectiva structurii organizaționale acest aranjament de asemenea a ajutat lamenținerea rolurilor distincte și a responsabilităților asupra cărora s-a căzut de acord în anii 1930 șistabilea într -o modalitate structurată faptul că în timp ce independența juridică era clară, totușifundația nu putea să-și controleze propriile venituri. Solicitarea unui buget anual urma să fie

prezentat în fiecare an de către cei de la fundație, care urma apoi să fie aprobat de ComitetulConferinței Generale prin procesele bugetare obișnuite. Din punt de vedere organizațional, acestaera un mecanism de administrare și control.

Pe de altă parte, acordul din 1957 afirma în mod clar independența și autoritatea fundației încontr olarea și autorizarea cheltuielilor bugetare. Deși nu exista o menționare directă în acest acord afaptului că secretarul și personalul de la birouri urma să fie ales pe baza unui acord comun așa cumafost menționat în acordul din 1933, totuși procesul numirii de personal pentru fundație urma să fie

prin chemarea adresată „prin canalele obișnuite”. Dintr -o perspectivă organizațională, acest proces plasa răspunderea pentru numirea de personal celor de la fundație, dar responsabilitatea pentrurevizuire și aprobare era a organizației superioare. Salariile și condițiile de muncă și gestionarea

cererilor de călătorie urmau de asemenea să fie tratate după procesele obișnuite. Acordul din 1958specifica în mod deosebit faptul că trezorierul fundației trebuia să f ie un membrul al personaluluidin trezoreria Conferinței Generale și că această numire urma să se facă printr -un acord comundintre slujbașii Conferinței Generale și cei din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor.Fără îndoială, acest lucru ar fi fost în mare măsură pentru stabilirea de practici de afaceri comune.Trezorierul s-ar ocupa numai cu cheltuielile autorizate de către administratorii scrierilor, dar în felulsău acest lucru ar putea fi, de asemenea, văzut ca un alt mecanism de contr ol al gestiunii.

Din toate punctele de vedere modul de desfășurare al activităților și sarcinilor fundației aufost structurate, nu exact la fel, dar totuși într -un mod asemănător cu modul în care biserica și-astructurat relația și cu alte entități organizaționale cum ar fi colegiile sau spitalele în cadrul cărora

independența era necesar să fie recunoscută. O astfel de structură permite delegarea de sarcini șiresponsabilități dar în același timp anumite mecanisme sunt rânduite pentru consultanță, supervizareși aprobare, și pentru un ultim control de gestiune general. Conform lui James Nix, acordul din1957 este încă actul de bază, care guvernează relațiile de muncă dintre cele două entități.4

În anii 1970, detalii legate de condițiile de colaborare dintre fundație și Conferința Generalăau fost incluse în politica de funcționare a Conferinței Generale. Formularea în cea mai recentăediție a manualului de funcționare ar părea să indice faptul că problema eliberării de manuscrisenepublicate nu mai este un subiect sensibil. Politica este doar o simplă afirmație conform căreiarăspunderea este a membrilor din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor. Echilibrareaatentă a responsabilităților și rolurile distincte sunt încă menținute. Politica descrie felul în care

pentru îngrijirea și protejarea scrierilor este responsabilitatea legală a fundației împreună cumenținerea drepturilor de autor. Însă politica este introdusă prin afirmația clară că „scrierile luiEllen G. White sunt într -un sens special proprietatea bisericii”. Rezoluția luptei pentru controlul



83

asupra moștenirii profetice la care s-a ajuns în anii 1930 de către Conferința Generală, în numelecomunității credincioșilor adventiști, asumându-și administrarea spirituală supremă a colecțieicontinuă să întărească prezenta relație dintre Fundația White și Conferința Generală.5

1 „Acordul dintre membrii comitetului de administrare al scrierilor și Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea” 10 octombrie 1957, 2-a, pag.1

2 Textul documentului este după cum urmează: „Pentru o considerare validă, precum și pentru recunoașterea proprietății de drept alcesionarului, subsemnatul neagă orice interes și vinde, atribuie și transferă către Fundația Ellen G. White, toate drepturile sale, titlurisau interese în și la manuscrise, jurnale, cărți, volumele legate sau reviste, fișiere de documente, corespondență, fișiere indici carte, șidrepturile de autor, la fel și proprietate, și roadele acestora, originare sau derivate din moșia fundaț iei lui Ellen G. White care a

decedat.” Stenograma de la întâlnirea Organizației Conferinței Generale, 12 iunie 1958, 5:00 P.M., pp. 1869 -1871.

3 Comentariile lui James R. Nix pe baza acestor reglementări juridice care contează pentru felul în care ei s -au raportat la domeniulliterar „care a devenit un cerc deplin”. „O istorie a Fundației White” (A History of the White Estate), pag. 46. Dar acest st atut a foststabilit prin incorporarea ei din 1933.

4 Constituirea, reglementările juridice și politica de funcționare a Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea (Constitution, Bylaws, and Working Policy of the General Conference of Seventh-day Adventists), octombrie 1972, revizuire, pp. 162-174.

Cronologia evenimentelor 1929 – 1939

1929

Februarie W. W. Fletcher se retrage din conducerea bisericii din Australia din cauza unor neînțelegeri teologice

Octombrie Căderea bursei marchează începutul unei mari depresiuni financiare.

1930

Martie C. H. Watson este ales ca președinte al Conferinței Generale

Louis R. Conradi se retrage din conducerea bisericii din cauza unor neînțelegeriteologice

Iunie/Iulie Cartea lui Dudley M. Canright Denunțarea Adventismului de Ziua a Șaptea

(Seventh-day Adventism Renounced) este republicată

Octombrie W. C. White propune realizarea unor broșuri de apărare

1931

Ianuarie A. G. Daniells conduce întâlnirea grupului slujbașilor pentru a analiza problemeleFundației White

F. M. Wilcox îi reamintește lui Daniells faptul că membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor nu s-au organizat niciodată într -o formă juridică.



84

Martie Watson discută problemele Elmshaven-ului cu Dores Robinson la Pacific Press

Fundația White și Pacific Press cad de acord asupra literaturii de apărare propuse

Watson îi scrie anumite sfaturi lui W. C. White legate de sprijinul școlilor misionare independente

Iunie/Iulie Daniells se mută în California la cererea Conferinței Generale

16 Septembrie Daniells petrece două zile la Elmshaven

Octombrie Consiliul anual de la Omaha adoptă planul de reducere a organizației bisericii

1932

Ian/Feb Watson călătorește prin Europa ocupându-se de criza generată de Conradi

Martie Conferința Generală reduce salariile, taie bugetele cu 12% din cauza crizeifinanciare

Watson se lovește de rezistența față de CG la sesiunea Conferinței UniuniiColumbia

5 Iunie Watson vizitează Elmshaven pentru discuții prelungite

Sept/Oct W. C. White vizitează Colegiul Madison și pe evanghelistul independent JuliusWhite

W. C. White trimite manuscrisul pentru Evanghelizarea medicală (MedicalMinistry) către Madison College Press

Octombrie Watson îl sfătuiește hotărât pe W. C. White în privința eliberării neautorizate demanuscrise

Daniells explică lucrarea Fundației White în cadrul Consiliului din toamnă – unraport de 35 de pagini

10 Noiembrie

13 Noiembrie

Sub-comitetul se întâlnește în biroul lui Watson pentru a planifica reorganizareaFundației White

Comitetul din trei persoane se prezintă în fața slujbașilor Conferinței Generale cuschița Contractului de vânzare a Fundației White

Decembrie Schița Contractului de vânzare este aprobată de slujbașii Conferinței Generale

1933

15 Ianuarie

16-27 Ianuarie

27 Ianuarie

29 Ianuarie

Daniells se întâlnește cu W. C. White pentru a discuta Contractul de vânzare

W. C. White schițează un răspuns de 18 pagini

Contractul mixt de vânzare este semnat de reprezentanții fundației și cei aiConferinței Generale

Fundația White se constituie într -o formă juridică în California

20 Aprilie W. C. White arată dispoziția sa de a se muta la Washington



85

Aprilie/Mai Tensiuni și frustrări izbucnesc pe baza întârzierilor în producerea publicațiilor deapărare

Mai

9 Mai

Mai

W. C. White propune pentru prima dată să-i fie retrocedate drepturile de autor asupra jurnalelor și manuscriselor

Watson trimite o scrisoare de avertizare către W. C. White cu privire la sprijinulacordat lui Julius White

Watson scrie o scrisoare de avertizare către conducătorii bisericilor din sud cu privire la Julius White

19 Iulie W. C. White îi răspunde lui Watson – își prezintă motivele sprijinului acordatlucrătorilor independenți

31 August Elmshaven distribuie eliberarea neautorizată a documentului „Sfaturi repetateadesea”

3 Septembrie

6 Septembrie

Slujbașii Conferinței Generale îi cer lui Watson să trimită o altă scrisoare oficială pentru a-l mustra pe W. C. White

Slujbașii Conferinței Generale primesc copii ale documentului „Sfaturi repetateadesea”

5 Octombrie

9 Octombrie

11 Octombrie

12 Octombrie

17 Octombrie

Slujbașii Conferinței Generale discută documentul „Sfaturi repetate adesea” și îldezaprobă

Watson cere explicații oficiale de la Daniells ca și președinte al Fundației White

Are loc Consiliul Anual cu conducătorii din lucrarea independentă la Battle Creek

Întâlnirea comună a comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor și

slujbașii Conferinței Generale discută eliberările neautorizate de manuscriseefectuate de W. C. White

Arthur White la Elmshaven scrie o scrisoare de revocare a manuscriselor eliberate

Noiembrie Watson face o vizită pastorală la Elmshaven

1934

Aprilie/Mai S-a instalat un echipament de protecție împotriva incendiilor la Elmshaven

12 Aprilie A fost revizuită formularea Articolului V din Contractul de vânzare propusă de personalul de la Elmshaven

Iulie

5 Iulie

Slujbașii Conferinței Generale propun o formulare mai restrictivă pentru ArticolulV

Elmshaven-ul adoptă planul în șase pași de eliberare a manuscriselor nepublicate

4 Noiembrie

14 Noiembrie

Contractul de vânzare având o formulare revizuită mai liberală a Articolului Veste adoptata de comitetul fundației

Contractul de vânzare revizuit este semnat

18 Decembrie Contractul de vânzare revizuit este aprobat



86

1935

1 Februarie Încep tensiunile legate de întârzierea celor de la Washington în aprobareaeliberării de manuscrise

22 Martie A. G. Daniells moare la vârsta de 76 de ani. Aprilie Tensiunea crește cu privire la întârzierile legate de aprobarea documentelor de

apărare

August Dificultăți legate de ratele veniturilor din drepturile de autor și responsabilitățile pentru publicarea cărților

1936

Aprilie A. L. White îl jignește pe Watson prin insinuarea legată de „minte îngustă”

Aprilie Watson se retrage din comitetul Fundației White și se reîntoarce în Australia

Mai J. L. McElhany este ales în funcția de președinte al Conferinței Generale

1937

1 Septembrie

14 Septembrie

W. C. White moare în urma unui atac de cord la vârsta de 83 de ani

A. L. White este numit secretarul Comitetului Fundației White

Octombrie F. M. Wilcox este ales ca președinte al Comitetului Fundației White

31 Decembrie Familia lui W. C. White semnează Contractul de vânzare pentru cedareadrepturilor rămase către cei de la Conferința Generală

1938

Ianuarie Materialele Fundației White sosesc la Washington

27 Ianuarie Organizația Conferinței Generale aprobă cumpărarea drepturilor familiei White pentru suma de 1500$

1939

9 Ianuarie Claude Conrad, auditorul Conferinței Generale, raportează despre neglijențelefinanciare din registrele trezoreriei cu privire la Fundația White

Ianuarie/Feb A. L. White propune revizuirea condițiilor în lumina greșelilor făcute de cei de latrezorerie.

27 August Organizația Conferinței Generale certifică Contractul din 1934 și recunoaștefaptul că datoria este plătită în totalitate.



87

Un scurt comentariu asupra surselor utilizate Sursele principale importante pentru acest studiu se găsesc în arhivele Conferinței Generale

și în colecția specială de materiale a Fundației Ellen G. White, ambele fiind localizate în clădireacentrală a Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea din Old Columbia Pike, Silver Spring, Maryland, din Statele Unite ale Americii. Arhivele Conferinței Generale includstenogramele slujbașilor Conferinței Generale și a Comitetului Executiv, dosarele cu corespondențacelor de la Conferința Generală: președinți, secretari, trezorieri și alți oficiali ai diverselor departamente. Corespondența președinților și a secretarului mi-a fost în mod special de ajutor.Dosarele cu corespondența includ scrisori primite de la unele personaje cheie implicate în evoluțiiledin acea perioadă. De asemenea foarte valoroase sunt înregistrările membrilor comitetuluiresponsabil pentru administrarea scrierilor, dosarele cu corespondența lui W. C. White și apoi, celeale fiului său Arthur L. White. O colecție substanțială de stenograme de la întâlnirile membrilor comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor poate de asemenea să fie găsită în dosarelede corespondență ale președinților Conferinței Generale dar colecția completă a acestora se găsește

la Fundația White. Dosarele cu documente furnizează o colecție de articole pe o gama largă desubiecte specifice cum ar fi testamentele sorei White sau pregătirea de literatură de apărare, șiacestea de asemenea sunt o sursă valoroasă de materiale.

Sursele secundare cum ar fi Enciclopedia AZȘ (SDA Encyclopedia) furnizează informațiigenerale folositoare. Dizertația lui Jerry Moon despre W. C. White și relația sa cu Ellen White areunele secțiuni utile dar nu merge mai departe de anul 1915 cu detaliile. Volumul de istoria bisericiiscris de Richard Schwartz și Floyd Greenleaf, Lightbearers, oferă o viziune de ansamblu utilă înspecial asupra situației financiare din perioada anilor 1930. Numeroase alte lucrări generale pot figăsite despre viața și timpurile lui Ellen White și despre relația ei cu biserica, însă acestea nu seocupă în special de perioada anilor 1930. Propria mea lucrare despre W. W. Prescott (The Shaping

of Adventism – modelarea adventismului: Berrien Springs, MI, Andrews University Press, 1992)furnizează o relatare detaliată a evenimentelor majore din anii 1930 și a spiritului general din aceiani însă din perspectiva vieții lui Prescott care a slujit ca secretar de câmp al Conferinței Generale înacea perioadă. Lucrarea recentă dar nepublicată a lui James Nix „O istorie a Fundației White” (Ahistory of the White Estate – ianuarie 2003), furnizează o relatare foarte plină de informații și bogatdocumentată despre reglementările chestiunilor financiare după moartea lui Ellen White și unrezumat al documentelor majore care formează baza relației dintre Fundația White și ConferințaGenerală. Aceasta este disponibilă la birourile Conferinței Generale.



88

Anexa I

Textul ultimei dorințe și a testamentului lui Ellen White din 1912

Ultima dorință și testamentul lui Ellen G. White

În Numele lui Dumnezeu, Amin!

Eu, Ellen G. White, (văduvă) domiciliată în Sanitarium, Napa County, California, având vârsta deoptzeci și patru de ani (84) și fiind la data actuală în deplină facultate mintală și capacitate amemoriei, și fără să acționez sub constrângere, amenințare, înșelăciune sau influențanecorespunzătoare a vreunei persoane, fac public și declar aceasta ca fiind ultima mea dorință șitestamentul meu, în textul următor după cum urmează:

Punctul UNU: Dispun ca trupul meu neînsuflețit să fie înmormântat conform serviciilor funerare religioase ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, fără ceremonii exagerate sau

ostentative.Punctul DOI: Dorința mea este și dispun ca, cât de curând posibil, să se facă plata

cheltuielilor pentru ultima mea îmbolnăvire și pentru înmormântare, astfel ca nici unul din bunurileaparținând fundației mele să nu trebuiască să fie întrebuințate sau vândute în pierdere, solicit în modserios (cu toată convingerea) tuturor creditorilor mei să abandoneze și să renunțe (temporar) ladrepturile lor asupra (la acțiunile lor investite în) fundației mele și să accepte plata din aceasta(acestora) în conformitate cu prevederile pe care le voi face în continuare pentru achitareadrepturilor lor prin administrarea bunurilor mele de către administratorii numiți.

Punctul TREI: Prin prezenta las ca moștenire prin testament fiului meu James Edson White,domiciliat acum în Marshall, Michigan, suma de trei mii de dolari (3000$).

Punctul PATRU: Prin prezenta las ca moștenire prin testament fiului meu, William C. White,domiciliat acum la Sanitarium, California, toate drepturile mele, titlurile și procentele obținute dindrepturilor de autor și toate ex-librisurile (etichete cu numele posesorului cății – n.tr.) din toatelimbile a cărților intitulate:

„The Coming King” (Regele care vine) și „Past, Present and Future” (Trecut, prezent și viitor), deasemenea și toate manuscrisele (și drepturile de a le republica) aparținând următoarelor cărți și cărți

propuse:

"Life Sketches of Elder James White and Ellen G. White"

(Schițe din viața lui James White și a lui Ellen G. White)

"Life Sketches of Elder James White"

(Schițe din viața lui James White)

"Spiritual Gifts, Volumes 1-4"

(Daruri spirituale, volumele 1-4)

"Facts of Faith"

(Fapte ale credinței)

"How to Live"

(Cum să trăim)

"Appeal to Youth"

(Un apel către tineri)



89

"Experience and Views of Ellen G. White"

(Experiențele și viziunile lui Ellen G. White)

"Experience of Ellen G. White in connection with the Health Reform

Movement among Seventh-day Adventists"

(Experiențele lui Ellen G. White în legătură cu mișcarea pentru reforma sănătății în rândurileAdveniștilor de Ziua a Șaptea)

"Story of Mrs. White's European Travels"

(Relatarea călătoriilor sorei White din Europa)

"Story of Mrs. White's Australian Travels"

(Relatarea călătoriilor sorei White din Australia)

"Mrs. White's Letters to Mothers and Children"

(Scrisorile sorei White către mame și copii)

"Youth's Life of Christ"

(Viața lui Hristos din tinerețe) "The Southern Work"

(Lucrarea din sud)

"Education"

(Educație)

"Christian Education"

(Educația creștină)

"Special Testimonies of Education"

(Mărturii speciale cu privire la educație)

"Bible Sanctification" (Sfințirea biblică)

De asemenea biblioteca mea personală, și toate manuscrisele, scrisorile, jurnalele și scrierile care nuau fost enumerate aici.

Punctul CINCI: Prin prezenta la ca moștenire prin testament lui William C. White, ClarenceC. Crisler, H. Jones, Arthur G. Daniells și Frank M. Wilcox toate bunurile imobiliare pe care le voideține în momentul morții mele, șeptelul meu și uneltele de la fermă și echipamentele, toateconsemnările și înregistrările contabile care au de-a face cu (cauzate de) mine și de asemenea toatedrepturile, titlurile și dobânzile aferente drepturilor de autor și ex-librisurilor din toate limbile

pentru următoarele publicații:

"Desire of Ages"

(Hristos lumina lumii sau Viața lui Isus)

"Patriarchs and Prophets"

(Patriarhi și profeți)

"The Acts of the Apostles"

(Faptele Apostolilor)

"Great Controversy"

(Marea luptă sau Tragedia veacurilor)



90

"Early Writings"

(Scrieri timpurii)

"Testimonies for the Church," volumes 1-9 inclusive

(Mărturii pentru biserică, volumele de la 1 la 9, inclusiv)

"Gospel Workers"

(Slujitorii evangheliei)

"Christian Temperance and Bible Hygiene" (Temperanța creștină și

igiena biblică)

"Christ's Object Lessons"

(Parabolele Domnului Hristos)

"Ministry of Healing"

(Divina vindecare)

"Steps to Christ"

(Calea către Hristos)

"Mount of Blessing"

(Cugetări de pe muntele fericirilor)

"Christ Our Savior"

(Hristos mântuitorul nostru)

"Testimonies for Sabbath-school Workers"

(Mărturii pentru instructorii școlii de Sabat)

"Manual for Canvassers"

(Manualul comercianților)

"Special Testimonies" (Mărturii speciale)

De asemenea, filele de manuscris generale și toate indexurile aferente lor, și de asemeneamobilierul meu din birou și biblioteca din birou.

Împreună cu toate și fiecare în parte din locuințele, proprietățile care pot fi moștenite șidependințele în afară de acestea care aparțin în vreun fel fundației pentru folosința și în scopurilemenționate mai jos.

Ca numiţii administratori şi urmaşii lor SĂ DEŢINĂ ŞI SĂ PĂSTREZE numitele bunuri

mobiliare şi imobiliare, cu condiţia să îşi asume, să intre în posesiunea şi să deţină proprietateaimobiliară numită şi bunurile mobiliare numite, să încaseze şi să primească chiriile, emisiile deacţiuni şi profiturile de pe urma acestora, să administreze şi să controleze numitele bunuri mobiliareşi imobiliare şi să închirieze şi să concesioneze aceste bunuri sau orice parte a lor, să vândă părţi sau

porţiuni ale numitelor bunuri mobiliare şi imobiliare, cu excepţia drepturilor de autor ale cărţilor, cuscopul de a reinvesti în alte bunuri mobiliare sau imobiliare ce urmează a fi deţinute sub aceeaşicondiţie, iar după ce toate taxele, impozitele, costurile şi drepturile de servitute ale acestora au fost

plătite, precum şi cheltuielile de reparare, administrare, conservare şi protejare a numitelor bunuriimobiliare şi de gestionare a numitelor bunuri mobiliare şi după publicarea şi vinderea numitelor cărţi şi manuscrise şi conducerea acestei activităţi comerciale, să distribuie, să achite şi săfolosească veniturile nete rezultate din chirii şi profiturile de pe urma bunurilor imobiliare şi din

activitatea comercială de publicare şi vânzare a numitelor cărţi şi proprietăţi în modul următor, dupăcum urmează:



91

a) Să se plătească fiului meu, James Edson White,* anual, pentru uzul și beneficiul său exclusivzece (10) procente din profitul net al proprietăților numite, pe parcursul întregii sale vieți, și dupămoartea sa, soției sale Emma L. White, pe parcursul întregii sale vieții în cazul în care ea ar trăi maimult decât el.

b) Să se plătească în fiecare an lui William C. White, anual, pentru uzul și beneficiul său exclusivzece (10) procente din profitul net al proprietăților numite, pe parcursul întregii sale vieți, și după

moartea sa, soției sale Ethel M. White, pe parcursul întregii ei vieți în cazul în care ar trăi mai multdecât el.

c) Să se plătească în fiecare an lui William C. White, Ethel M. White și Dores E. Robinson ca șiadministratori numiți* cinci (5) procente din profitul net al proprietăților numite pentru a fi dedicate

pentru educația nepoților mei, strănepoților mei și altor persoane corespunzătoare.

d) Administratorii numiți vor folosi suma rămasă din profitul net pentru următoarele scopuri:

1. Pentru plata creditorilor cu dobândă intermediară acreditată după îndatorarea principală înmăsura în care creditorii mei au fost de acord să renunțe la drepturile lor asupra fundației mele;astfel de plăți din profitul net amintit urmează să continue până ce întreaga datorie rămasă împreună

cu dobânda aferenta va fi pe deplin achitat. 2. Dacă întreaga sumă rămasă din profitul net amintit din proprietățile mele numite este mai multdecât suficientă pentru a plăti datoriile mele amintite, cu tot cu dobândă, în modalitatea în care vor cădea de acord creditorii mei pentru a primi plata, atunci administratorii mei numiți vor folosisurplusul pentru îmbunătățirea cărților și manuscriselor încredințate lor și prevăzute în aceasta:

pentru asigurarea și tipărirea de noi traduceri din acestea; pentru tipărirea de compilații dinmanuscrisele mele; pentru lucrarea misionară generală a denominațiuni Adventiștilor de Ziua aȘaptea; pentru sprijinirea școlilor misionare pentru albi analfabeți din statele sudice. Prevăzând,totuși, faptul că administratori numiți sunt împuterniciți prin prezenta și îndemnați să vândă

bunurile mele imobiliare sau o parte din acestea după cum ar putea fi necesar pentru a plătiurmătoarele sume: - nepoatei mele Ella May Robinson, domiciliată acum în Sani tarium, California,

suma de cinci sute de dolari (500$); nepoatei mele Mabel E. Workman, domiciliată acum la LomaLinda, California, suma de cinci sute de dolari (500$); prietenei și ajutorului meu credincios SaraMcEnterfer domiciliată acum la Sanitarium, California, sume de cinci sute de dolari (500$); lui MayWalling, domiciliată în Sanitarium, California, suma de cinci sute de dolari (500$); și prietenului șiajutorului meu credincios Clearence C. Crisler suma de cinci sute de dolari (500$).

Punctul ȘASE: După moartea lui James Edson White și a soției sale, administratorii meinumiți sunt prin prezenta împuterniciți și îndrumați să folosească suma stabilită în subîmpărțirea a)de la paragraful CINCI spre a descărca de gestiune cu privire la orice pretenții legale pe numitulJames Edson White, și apoi după deplina descărcare de gestiune a acestor creanțe, suma stabilitămenționată în subîmpărțirea a) va fi folosită pentru susținerea școlilor misionare pentru cei de rasă

neagră conduse acum de departamentul celor de rasă neagră din cadrul Conferinței Generale aBisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.

Punctul ȘAPTE: După moartea lui William C. White și a soției sale, administratorii meinumiți sunt prin aceasta împuterniciți și îndrumați să plătească către copii lor aflați în viață saunepoți lor, dacă există, sumele aferente stabilite în subîmpărțirea b) de la paragraful CINCI alacestui testament: și dacă nu vor exista copii sau nepoți ai fiului meu numit, atunci sumele aferentestabilite vor fi devotate și folosite în scopul descris în subîmpărțirea d) de la paragraful CINCImenționat în acest testament.

Punctul OPT: După încetarea tutor condițiilor, sau a oricărei din ele, numite și menționate înacest testament, din orice fel de cauză, las ca moștenir e prin testament toate bunurile mele mobiliare

și imobiliare menționate la paragraful CINCI sau o parte din acestea după cum ar putea fi din oricemotiv eliberate sau exonerate de la numitele condiții, fiului meu numit, William C. White: sau dacăel nu va mai fi în viață, atunci moștenitorilor săi legali.



92

Punctul NOUĂ: Mobilierul din casa mea, vesela, covoarele, tablourile și fotografiile șiîmbrăcămintea, le las ca moștenire prin testament, în părți egale, fiilor mei James Edson White șiWilliam C. White.

Punctul ZECE: Tot restul de bunuri rămase de la fundația mea, mobiliare, imobiliare saumixte, pe care le voi deține în momentul morții mele le las ca moștenire prin testament fiului meuWilliam C. White.

Punctul UNSPREZECE: Prin prezenta îi numesc pe William C. White și Charles H. Jones să

fie executorii acestui testament, fără obligațiuni; și executorii mei sunt prin prezenta autorizați săvândă orice proprietate a domeniului meu fără preaviz așa după cum executorii vor decide.

Dispun de asemenea ca nici un fel de obligație să nu fie pretinsă din partea nici unuia dinadministratorii numiți sau a succesorilor lor.

Punctul DOISPREZECE: Dacă unul din posturile administratorilor mei numiți sau asuccesorilor lor va rămâne vacant din orice motiv, o majoritate din administratorii rămași sunt prin

prezenta împuterniciți și îndemnați să completeze locul vacant cu o altă persoană potrivită, și îneventualitatea că majoritatea nu reușesc să cadă de acord cu privire la persoana numită, atunci unastfel de loc vacant va fi completat de Comitetul Executiv al Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea și noul sau noii administratori astfel numiți, vor avea aceiași putere în ce priveștecondițiile încredințate și în executarea condițiilor menționate aici, ca și administratorii numiți inițial

prin prezenta.

Punctul TREISPREZECE: Prin prezenta anulez toate testamentele formulate anterior.

DREPT PENTRU CARE, semnez și sigilez prezentul acord cu mâna mea, azi 09 februarie1912.

(Semnat) Ellen G. White

Notă:

*Conform lui Francis D. Nichol, la scurt timp după moartea lui Ellen White, cei doi fii numiți în clauza numărul cinci ca bene ficiariai unui procent din veniturile intermediare acumulate de pe urma fundației ei, din anumite considerente neînsemnate sau renunțat la

toate drepturile asupra unui astfel de venit. Cei trei administratori numiți au renunțat fără nici un motiv la toate drepturi le la propusul fond educațional.

(Ellen White și criticii ei, Washington DC, Review and Herald, 1959), pag. 530, 67 .



93

Anexa II

Contractul mixt de vânzare și acord

dintre

Fundația Ellen G. White

și Organizația Conferinței Generale

Prin prezenta se aduce la cunoştinţa generală faptul că FUNDAȚIA ELLEN G. WHITE, CAPERSOANĂ JURIDICĂ, o fundație organizată și funcționând în temeiul legislației statuluiCalifornia, numită în prezenta 'prima parte' a părților contractuale, și ORGANIZAȚIACONFERINȚEI GENERALE A ADVENTIȘTILOR DE ZIUA A ȘAPTEA, o organizațiefuncționând în temeiul legilor Statelor Unite ale Americii din Districtul Columbia, (pentru și înnumele Comitetului Executiv al Conferinței Generale al Adventiștilor de Ziua a Șaptea, fără

personalitate juridică, prin reprezentanții săi) numită în prezenta 'partea a doua', se angajează decomun acord pentru următorul contract de vânzare și acord:

Articolul ISecțiunea 1:

Acest acord între cele două părți contractante înlocuiește „Contractul mixt de vânzare șiacord” din 27 ianuarie 1933, dintre Administratorii Fundației Ellen G. White și OrganizațiaConferinței Generale.

Secțiunea 2:

În momentul asupra căruia vor cădea de acord ambele părți, partea a doua va transporta pecheltuiala proprie la birourile localizate în Takoma Park, D. C., toate proprietățile rămase aleFundației Ellen G. White care nu au fost transferate celei de-a doua părți din acest acord, și le va

depozita pe acestea în arhiva proprie în locul cunoscut sub numele de clădirea cu birouri aConferinței Generale.

Secțiunea 3:

Partea a doua este de acord să protejeze și să păstreze această proprietate în orice mod posibil, păstrând-o pentru folosința denominațiunii Adventiștilor de Ziua a Șaptea prin ComitetulExecutiv al Conferinței Generale și slujbașii săi și Fundația Ellen G. White.

Articolul II

Secțiunea 1:

Prima parte declară faptul că se află în posesia juridică și controlul deplin al tuturor proprietăților care sunt prin prezenta transferate celei de-a doua părți, și că nu are nici un fel dedrept de retenție cu privire la proprietățile numite, cu excepția celor despre care partea a doua a fostinformată.

Secțiunea 2:

Prima parte pentru și în schimbul sumei de zece dolari și a altor sume de bani echivalentespecificate în continuare, care i-au fost plătite în mână, a vândut, a renunțat la și a transferat azi, și

prin acestea prezente vinde, renunță la și transferă celei de-a doua părți toate beneficiile, drepturileși titlurile de proprietate pentru următoarele proprietăți specificate aparținând Fundației Ellen G.

White, ca persoană juridică, și anume: a. Titlul de proprietate asupra tuturor ex-librisurilor din toate limbile deținute în momentul

de față de Fundație. O listă a ex-librisurilor numite este atașată la acest acord ca proba materială A.



94

„Ex-librisurile Fundației Ellen G. White”

Dacă la un moment dat va fi nevoie de noi ex-librisuri pentru a le înlocui pe cele incluse înaceastă listă, astfel de noi ex-librisuri vor fi făcute numai după ce ambele părți ale „Contractuluimixt de vânzare și acord” au căzut de comun acord ca astfel de ex-librisuri să fie făcute; trebuie săse înțeleagă faptul că partea a doua va fi deținătorul tuturor noilor ex-librisuri excepție făcând unelecazuri în care prin acțiunea sa proprie Partea a doua va decide ca costurile să fie suportate de, șidreptul de proprietate să ajungă în mâinile casei de editură care va face acele noi ex-librisuri.

b. Biblioteca Biroului după cum este specificată în proba materială B., diviziunile I-IV:

„Diviziunea I Biblioteca de referințe a Fundației Ellen G. White”

„Diviziunea II Biblioteca de lucru a Fundației Ellen G. White”

„Diviziunea III Raftul dosarelor cu broșuri al Fundației Ellen G. White”

„Diviziunea IV Biblioteca cu cărți străine a Fundației Ellen G. White”

c. Dosarele cu periodicele legate și nelegate așa cum sunt specificate în proba materială C.

„Dosarele cu periodice legate din biroul de la Elmshaven” și „Dosarele cu periodice nelegatedin biroul de la Elmshaven”

d. Mobilierul și accesoriile așa cum sunt specificate în proba materială D și E. „Mobilieruldin biroul de la Elmshaven” și „Echipamentele biroului”

Secțiunea 3:

Prima parte va deține toate drepturile de autor pentru comercializarea și beneficiuldenominațiunii Adventiștilor de Ziua A Șaptea, activele pe care le va recomanda Comitetul Executival Conferinței Generale.

Secțiunea 4:

Prima parte este de acord să renunțe la toate drepturile de proprietate asupra tuturor ex-librisurilor deținute în momentul actual de către fundație, din toate limbile, le data de 1 iulie 1934,și la alte proprietăți numite mai sus la data de 31 decembrie 1940, sau la data care va fi aleasă decomun acord de către ambele părți.

Secțiunea 5:

Prima parte este de acord să protejeze toate proprietățile mai sus numite în totalitatea lor, păstrându-le pentru a fi transferate celei de-a doua părți în conformitate cu Secțiunea 4 din prezenta.

Secțiunea 6:

Toate veniturile din drepturile de autor asupra publicațiilor lui Ellen G. White care se aflăsub controlul fundației vor deveni proprietatea celei de-a doua părți, incluzând anul 1932, cuexcepția anului 1933 și 1934 așa cum este specificat în Articolul III, secțiunea 3.

Articolul III

Secțiunea 1:

Partea a doua este de acord să-i achite primei părți în schimbul vânzării și transferului proprietăților specificate mai sus toată datoria datorată de prima parte celei de-a doua părți, acestafiind de aproximativ 17.303,09$.

Secțiunea 2:

Partea a doua este de acord să achite începând cu 1 iulie 1933, sumele lăsate ca moștenireincluse în testamentul lui Ellen G. White către următoarele persoane, sau moștenitorilor sau

persoanelor împuternicite de aceștia:



95

Mabel E. Workman, 1 iulie 1933 – 500$.

Ella May Robinson, 1 iulie 1934 – 500$.

May Walling, 1 iulie 1935 – 500$.

Sara McEnterfer, 1 iulie 1936 – 500$.

Suma lăsată ca moștenire lui Clarence C. Crisler în testamentul lui Ellen G. White estecompensată prin stornarea unei anumite facturi emise de Clarence C. Crisler în anul 1916 în valoare

de 500$ plătiți pentru cărțile cumpărate din biblioteca fundației, factură care este prin prezentacompensată și astfel plata abandonată.

Secțiunea 3:

Partea a doua este de acord să plătească către prima parte toate revedențele acumulateobținute din vânzarea cărților lui Ellen G. White în anii 1933 și 1934, pe lângă bugetul obișnuitalocat așa cum va fi votat de Comitetul Executiv al Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua aȘaptea.

Secțiunea 4:

De la 1 ianuarie 1935, și până în momentul când proprietățile fundației vor fi transferate în

Takoma Park, D.C., așa cum este specificat în Articolul I, secțiunea 2, partea a doua (prin ComitetulExecutiv al Conferinței Generale) va furniza, la cererea primei părți, sprijinul financiar pentrudesfășurarea activităților fundației prin alocările bugetare obișnuite.

Articolul IV

Secțiunea 1:

În momentul în care proprietatea și activitatea fundației sunt transferate la Takoma Park,Washington D.C., s-a stabilit că părțile contractuale vor decide de comun acord alegerea unuisecretariat și a altor asistenți după cum va fi necesar pentru îngrijirea și utilizarea scrierilor lui Ellen

G. White incluzând filele de manuscris și lucrările publicate ale lui Ellen G. White, proprietatea primei părți, și să susțină interesele generale ale fundației așa cum au fost ele subliniate întestamentul lui Ellen G. White. Secretarul și asistenții săi se vor afla sub acea conducere pe careambelor părți ale acestui acord o vor alege.

Secțiunea 2:

Partea a doua este de acord să plătească salariile și cheltuielile secretarului și asistenților menționați, și alte cheltuieli asupra cărora ambele părți contractuale vor cădea de acord că suntnecesare pentru buna funcționare a fundației.

Secțiunea 3:

După transferul proprietăților la Takoma Park, partea a doua este de acord să permităactualilor administratori ai scrierilor, succesorilor lor și reprezentanților desemnați, să acceseze

biblioteca și arhiva care conține scrierile lui Ellen G. White.

Secțiunea 4:

Prima parte, prin prezenta, este de acord să permită, reprezentanților autorizați de ComitetulConferinței Generale, accesul la și dreptul de a utiliza filele de manuscris generale și scrisorile luiEllen G. White și alte documente ale fundației, care se supun reglementărilor administratorilor numiți și Comitetului Executiv al Conferinței Generale.

Secțiunea 5:

Părțile contractante sunt de comun acord că nu vor permite nici unei persoane sau maimultor persoane accesul la, sau dreptul de a folosi, nici unul din manuscrisele sau scrisorile lui EllenG. White, dacă sunt motive să creadă că aceste terțe persoane nu vor folosi în mod corespunzător fel



96

de documente sau acestea nu sunt în armonie cu învățăturile fundamentale și credința Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

Articolul V

Secțiunea 1:

Prima partea este de acord ca în continuarea activităților ei de promovare a publicațiilor și

distribuirea a scrierilor lui Ellen G. White, inclusiv traducerea și răspândirea lor în limbi străine, șiîn folosirea de materiale nepublicate, în conformitate cu moștenirea lăsată de autoare, să seconsfătuiască cu partea a doua și să coopereze îndeaproape cu membrii Comitetului Executiv alConferinței Generale.

14 noiembrie 1934

FUNDAȚIA ELLEN G WHITE, ORGANIZAȚIA CONFERINȚEI GENERALE

PERSOANĂ JURIDICĂ A ADVENTIȘTILOR DE ZIUA A ȘAPTEA

A.G. Daniells (președinte) C. H. Watson (președinte)

W. C. White (secretar) J.L. Shaw (trezorier)

Arthur L. White (asist. secr. și trez.) H. E. Rogers (secretar)



97

Anexa III

Următorul document din dosarele cu corespondența lui C. H. Watson a fost pregătit deArthur White pentru administratorii scrierilor și face un rezumat al schimbărilor care au fost făcutela original în „Contractul mixt de vânzare și acord” care a fost semnat în 27 ianuarie 1933 înCalifornia.

ANALIZA SCHIMBĂRILOR FĂCUTE ÎN FORMULARE

„CONTRACTUL MIXT DE VÂNZARE ȘI ACORD”

Schimbarea 1 – Afirmația care definește părțile contractuale s-a schimbat pentru recunoașteFundația Ellen G. White ca persoană juridică.

Schimbarea 2 – Secțiunea 1 a Articolului I care afirma că administratorii scrierilor se vor constituica persoană juridică a fost eliminată deoarece constituirea într -o formă juridică a avutloc și o nouă Secțiune 1 s-a inserat afirmând faptul că acest acord dintre administratoriiscrierilor și Organizația Conferinței Generale anulează vechiul acord dintreadministratorii scrierilor și Organizația Conferinței Generale.

Schimbarea 3 – Schimbări minore în formulare pentru a recunoaște organizația.



Schimbarea 6 – Secțiunea 2 a Articolului II este reformulată în termenii organizației.

Schimbarea 7 – Schimbări minore în formulare pentru a recunoaște organizația și înlocuirea

promisiunii unei liste a proprietăților cu o referință la inventarul acestor proprietăți, careurma să fie atașat acordului.

Schimbarea 8 – Oferă detalii suplimentare cu privire la proprietățile transferate și face referire lainventarul acestor proprietăți.

Schimbarea 9 – Șterge anumite formulări nenecesare și face referire la inventarul proprietăților transferate.

Schimbarea 10 – A fost făcută în lumina criticii fratelui Raley față de acord deoarece după ce toțitermenii indicau faptul că a avut loc vânzarea și transferul proprietății totuși apărea oafirmație că proprietatea urma să fie transferată la un anumit moment care urma să fiestabilit în viitor. El considera că această formulare nu era bună și că ar trebui să se deadate exacte pentru momentul când proprietatea va fi transferată, și numai apoi să sedeschidă o cale pentru un transfer mai timpuriu al proprietății dacă se va dori acestlucru.

Schimbarea 11 – Leagă transferul de specificațiile din secțiunea precedentă.

Schimbarea 12 – Acordul care promitea asistarea în obținerea controlului juridic asupra proprietăților nu mai este necesar din moment ce constituirea ca persoană juridică a avutloc, așa că a fost anulat.


Schimbarea 14 – Schimbări minore în formulare pentru a recunoaște organizația și corectareacifrelor legate de datorie pentru a fi în armonie cu suma datorată la momentul actual așacum reiese din raportul financiar din 31 decembrie 1932.



98

Schimbarea 15 – Modifică formularea dispoziției cu privire la moștenirea lăsată lui C. C. Crisler pentru a fi în acord cu situația actuală.

Schimbarea 16 – Protejează părțile contractuale și recunoaște constituirea ca persoană juridică.


Schimbarea 18 – Mici schimbări în formulare pentru a proteja drepturile părților contractuale.

Schimbarea 19 – O schimbare în formulare pentru a liberaliza acordul. Trebuie să ne protejăm

împotriva promisiunilor de a „ne lăsa conduși de sfatul” Comitetului ConferințeiGenerale, dar putem să promitem că „ne vom consfătui” cu Comitetul ConferințeiGenerale fără însă să ne legăm de promisiuni care nu sunt în armonie cu intenția celeicare a creat această fundație. Această schimbare este în armonie sugestia voastră care a

primit aprobarea fraților Watson, Shaw și Wilcox și a personalului de la Elmshaven deasemenea.


Rezumat

Putem rezuma schimbările în formulare în această modalitate: Toate schimbările majore, co excepția a două din ele, sunt făcute pentru a formula contractul

între cele două organizații (ca persoane juridice -n.tr.) în locul formulări contractului ca fiind întreadministratorii scrierilor și Organizația Conferinței Generale.

O schimbare este făcută pentru a elimina o secțiune care nu mai era necesară din moment ceconstituirea ca persoană juridică avusese loc deja, și secțiunea fost înlocuită cu o afirmație conformcăreia acest contract anulează vechiul acord.

Ce-a de-a treia schimbare liberalizează formularea unei secțiuni care era formulată astfelîncât un avantaj nedrept putea fi obținut de una din părțile contractuale. Această schimbare care este

esențială a primit aprobarea reprezentanților celor două părți contractuale.

St. Helena, California

13 aprilie 1934

A.L.W.



99



100

Lupta pentru mostenirea profetica - de Gilbert M. Valentine

Documents

Transcript of Lupta pentru mostenirea profetica - de Gilbert M. Valentine