Ludwig van Beethoven

Admirat de întreaga omenire ca unul dintre cei mai mari muzicieni, Beethoven a

înălțat compoziția muzicală la un nou nivel recunoscut și integrat apoi în artă. Muzica lui a

inspirat mișcarea romantică care a dominat mulți ani viața muzicală.

Născut în 1770, într-o perioadă de mare stabilitate socială și filosofică, Ludwig van

Beethoven s-a maturizat într-o lume întoarsă pe dos din cauza revoluției și a anarhiei care

domnea. Artistul avea 17 ani când s-a semnat Constituția americană, 19 la căderea Bastiliei și

22 când a fost ghilotinat regele Ludovic al XVI al Franței și Franța s-a proclamat republică.

Arta lui reflectă acest tumult- atât în originalitate cât și în atmosfera de luptă și de triumf final

care o pătrunde. Muzica lui reflectă și propria sa viață: cea a unui bărbat în permanent conflict

cu tradițiile și sub un continuu stres emoțional, atingând un imediat și durabil succes inegalat

în întreaga istorie a muzicii.

Copilăria lui Beethoven nu a fost prea

fericită, aceasta fiind influențată de autoritatea

capricioasă a tatălui său, un cântăreț de curte

mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă

talentul muzical și calitățile excepționale precoce

ale fiului său, a încercat să îl transforme pe micul

Ludwig într-un ,,copil minuneˮ, precum Wolfgang

Amadeus Mozart.

Primii săi maeștri au fost de ocazie: Tobias

Pfeiffer, tenor într-o trupă ambulantă, violonistul

Rovantini, bătrânul Aegidius Van der Eeden,

organist al curții. Christian Gottlieb Neefe ,

succesorul acestuia din urmă, poate fi considerat ca

fiind primul profesor adevărat al lui Beethoven. Sub autoritatea lui, copilul a făcut asemenea

progrese, încât la 12 ani a primit titlul de organist suplinitor, investit cu responsabilități din ce

în ce mai importante. Foarte repede, strălucirea talentului său va depăși cercul prietenilor:

contele Waldstein, favoritul noului prinț elector liberal Max Franz, obține pentru Beethoven o

călătorie de studii la Viena. Recunoștința lui Beethoven față de acesta se va materializa mai

târziu în Sonata Waldstein, op.53 dedicată contelui. Despre acest prim sejur (1787) nu se știu

prea multe. Întâlnirea cu un Mozart bolnav, sceptic în privința copiilor minune, pare să fi

rămas fără nici un rezultat: nici sfaturi, nici consacrare, poate doar câteva încurajări.

Beethoven revine la Bonn pentru a fi aproape de familie la moartea mamei sale, pe care a

iubit-o enorm, în timp ce tatăl lui se scufunda tot mai adânc în etilism. În noiembrie 1792,

Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn. ,,Primiți

din mâinile lui Haydn, spiritul lui Mozartˮ, scria atunci Waldstein în albumul său. Viena,

capitala lumii germanice, orașul curților princiare, al palatelor și al periferiilor câmpenești, era

un teritoriu al modei și al plăcerilor, de un tradiționalism îndârjit, dar și de o mare

superficialitate. Pământ al geniilor, reușea să le nege sistematic, începând cu Mozart, care a

sfârșit prin a-l arunca într-o groapă comună, și terminând cu Webern, pe care a ajuns să-l

ignore pur și simplu.

În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reușește să câștige favorurile

aristocrației vieneze in cadrul concertelor private, în care capătă faima de pianist virtuos și de

compozitor. Grație acestor relații și a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele

compoziții, Beethoven reușește să dobândească o independență, pe care și-a dorit-o cândva și

Mozart. În 1794- compozitorul îi va dedica cele trei sonate pentru pian op.2 profesorului său

Joseph Haydn, în timpul celei de a doua călătorii a acestuia la Londra, încheind totodata și

lecțiile luate cu el. Mai târziu a frecventat, și alți maeștri: Schenk, Albrechtsberger, Salieri

dobândind de la unul sau de la altul acele cunoștințe tehnice care îi erau necesare. În 1795, își

cunoștea pe deplin meseria, își stăpânea personalitatea muzicală și dă dovadă de o virtuozitate

pianistică ieșită din comun, așa cum avea să o arate în primul său mare concert vienez, când a

cântat un concert de Mozart, cu cadențe compuse de el, și primul concert pentru pian, pe care

îl terminase în ultimul moment. Dar domeniul în care geniul lui Beethoven se afirma deja

cuceritor, irezistibil, era, așa cum o spun toate mărturiile epocii, cel al improvizațiilor

pianistice, în care își lăsa imaginația să se dezlănțuie, fără nici un fel de piedici. Beethoven

locuia atunci la prințul Lichnowsky, căruia îi dedică Trio-urile op. 70 și Sonata pentru

violoncel op.102 și se producea în toate saloanele vieneze, smulgând ,,lacrimiˮ și ,,suspineˮ

auditoriului bulversat. După primele sonate pentru pian - printre care și Sonata Patetica

op.13, Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune și

prima lui simfonie, în Do major. În sonatele op.7 și op.10 pentru pian (1796-1798) și în

special în cea în re major, Beethoven își face auzită, dintr-o dată modernitatea geniului,

îndrăznelile, asimetriile și forța dramatică ieșită din comun: Largo e mesto din sonata op.10

este mărturia uluitoare a acestui fapt. Toate elementele limbajului muzical se asociază aici

într-o manieră nouă, în structuri în care ierarhiile vechi sunt bulversate iar convergențele

armonice, ritmice și dinamice sunt contestate. Cel de-al șaselea cvartet conține unul dintre

cele mai impresionante pagini ale muzicii, adagioul său, intitulat la Malinconia

(,,Melancoliaˮ), fiind o dezvoltare halucinantă de forțe contradictorii, care îl anunță pe acel

Beethoven al ultimei perioade.

Primii ani vienezi au fost cei mai fericiți pentru tânărul Ludwig: succese, favoruri ale

prinților, prietenii profunde și durabile cu Wegeler, Ries, Amenda, Zmeskall, violonistul

Schuppanzigh, neostenit promotor al muzicii lui. Dar iată că în 1801, o dată cu cele două

scrisori datate în luna iunie, adresate lui Wegeler și lui Amenda, care erau plecați din Viena,

apare umbra: Beethoven dezvăluia ceea ce ascundea de un timp- surzenia lui din ce în ce mai

gravă, care creștea în intensitate, urmând să devină, în scurt timp iremediabilă. Disperarea lui

părea pentru moment liniștită- sau poate mai mult amânată - de intrarea în viața sa a ,,unei

tinere fete mult iubiteˮ : Giulietta Guicciardi, care la 17 ani cucerea cu farmecul ei frivol

întreaga Vienă. Beethoven i-a dedicat sonata op. 27 nr.2, cunoscută sub numele de Sonata

lunii. Despre ceea ce a însemnat această dragoste cu adevărat, despre sentimentele unuia sau

ale celuilalt, nu știm nimic, iar restul rămâne legendă. Ceea ce se știe este că Giulietta s-a

căsătorit cu contele Gallenberg și l-a lăsat pe Beethoven pradă singurătății și disperării, stare

ce s-a tradus, într-un document sfâșietor: ,,Testamentul de la Heiligenstadtˮ. Ideea sinuciderii

îl obseda: ,,Doar arta, numai ea, este cea care m-a reținutˮ, scria el.

Totuși, tocmai în acești ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârșite ale

stilului clasic de maturitate, cum sunt cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a

"Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară și orchestră,

simfoniile a V-a (a "Destinului") și a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziții se observă

deosebirile față de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul

"instrument" al lui Beethoven, chiar și operele compuse pentru instrumente soliste au un

caracter orchestral. Încă de la prima simfonie, geniul beethovenian își manifestase

îndrăzneala, mai întâi în aspectul formal, apoi în aspectul orchestrației: supremația ierarhică a

corzilor este contestată de o veritabilă promovare a instrumentelor de suflat (critica consacrată

a vremii îi reproșa că scrie ,,muzică militarăˮ). Combinația de dependență nedorită, fervoare

revoluționară și pasiune frustrată, au fost probabil principalele motive pentru care Beethoven

nu a acceptat convențiile sociale și muzicale ale vremii. Compozițiile din perioada timpurie,

petrecută la Bonn, au fost scrise în maniera clasică, apropiată de Haydn și Mozart, dar la

vremea sosirii la Viena, el a început să introducă în lucrările lui mai multe emoții și

sentimente - exprimate printr-un ritm alert și armonii dezechilibrate care deranjau audiența

obișnuită cu un stil mai conservator. În cea de-a treia simfonie, scrisă între 1803-1804,

compozitorul a dus aceste tendințe la un nivel fără precedent, gândirea orchestrală inovatoare

a compozitorului apropiindu-se de punctul culminant: timbrul intră cu drepturi depline în

domeniul arhitecturii muzicale, realizând ceea ce am putea numi ,,modulații de timbruriˮ,

aceste asocieri nemaiîntâlnite creând climatul dramatic al mișcării. Contextul istoric al acestei

capodopere a făcut să curgă multă cerneală: se știe că Beethoven, republican convins încă din

1798, îi dedicase această simfonie lui Bonaparte, în care vedea un corespondent contemporan

al marilor consuli romani. Aflând că Bonaparte s-a proclamat împărat, Beethoven s-a înfuriat

îngrozitor, a rupt pagina de dedicație și a dat lucrării sale titlul definitiv de Simfonia eroica.

De-a lungul întregului an 1804, Beethoven a lucrat la unica lui operă, Fidelio, inițial

intitulată Leonora, al cărei subiect exprimă idealurile de libertate și de putere ale dragostei în

luptă cu soarta potrivnică - idealuri în care compozitorul credea cu tărie. Opera poate fi

considerată prefigurarea dramei muzicale moderne, atât prin libertatea scriiturii partidelor

vocale și prin consonanța totală între muzică și cuvânt, cât și prin rolul capital rezervat

orchestrei, devenită spațiu veritabil teatral din care se ridică și strălucesc, într-o profundă

unitate, vocile.

În simfoniile următoare el a utilizat metode similare pentru a crea o tensiune care apoi

se dispersează, se revitalizează și se calmează, dând impresia unei drame psihologice. Prin

transformarea simfoniei dintr-un exercițiu abstract într-o expresie a tragediei și a pasiunii,

Beethoven a realizat propria sa revoluție. A cincea simfonie, compusă între 1807-08, a

continuat tema dramatică impresionând auditoriul primei reprezentații cu ,,loviturile de

ciocanˮ din măsurile introductive. Totuși a șasea simfonie, Pastorala, din 1808, evocă o lume

emoțională diferită, de pace și serenitate, inspirată de dragostea față de natură. O lucrare

grandioasă, care s-a aflat timp de patru ani în faza de șantier, a fost cea care l-a smuls din

starea depresivă: Missa Solemnis, iar mai târziu Simfonia a IX, care pare a-l fi însoțit de-a

lungul întregii sale vieți creatoare- două opere monumentale, ambele depățindu-și cadrul

consacrat, biserica sau concertul. Nici Missa, nici Simfonia a IX-a nu pot fi definite exact prin

termenii de misă sau simfonie: una, depășindu-și funcția liturgică, deschide astăzi mari

festivaluri, cealaltă a devenit simbol și imn aflat pe buzele tuturor. Creația lui Beethoven

poate fi caracterizată printr-un stil galant și sentimental, dar și dramatic, claritatea, echilibrul

și bogăția de expresie, a logicii și profunzimii de gândire reflectând caracteristicile acelei

perioade înfloritoare - clasicismul.

O trăsătură comună tuturor operelor lui Beethoven este optimismul. Acest optimism

este surprinzător, ținând cont de faptul că acesta era în pragul sinuciderii, după ce a aflat că

urma să surzească. În 1809 cariera lui de virtuoz al pianului era terminată. Tratamentele

medicale s-au dovedit inutile, canalele auditive erau complet obturate și în 1819 surzenia lui

era completă. Izolarea și frustrarea cauzată de surditate i-au distrus viața socială, însă i-au

clarificat viziunea muzicală. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiție a

Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluționar. Beethoven a fost

întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăși familia imperială era

salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănțuit un entuziasm delirant,

multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu fața la orchestră, nu percepea nimic

din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga și își agita pălăriile. Una

din soliste l-a întors pe Beethoven cu fața la public, putând astfel să-și trăiască triumful.

Răpus de boală, compozitorul moare la 26 martie 1827, în timpul unei furtuni violente.

Singur la priveghi, a fost condus către mormânt de un cortegiu de 20000 de oameni, printre

care Schubert și Grillparzer. Astăzi muzica acestui titan este considerată una dintre cele mai

valoroase compuse vreodată, creată de un om incapabil să audă nici măcar un acord.

Haydn a scris peste o sută de simfonii, Mozart peste 40 – precum și numeroase opere,

deoarece la ei procesul de creație era tot atât de spontan ca însăși inspirația, fiecare dintre ei

dăduseră la iveală, de asemenea, zeci de cvartete, concerte și alte lucrări. Beethoven a scris

mai puțin, în raport cu cei doi predecesori, din punct de vedere cantitativ: 9 simfonii, 11

uverturi, 5 concerte pentru pian și orchestră, unul pentru vioară și orchestră, un triplu concert,

2 misse, 32 de sonate pentru pian, 10 pentru vioară, 5 pentru violoncel, una pentru corn, 17

cvartet. Lui îi este caracteristică lunga perioadă de elaborare a lucrărilor, așa cum

demonstrează însemnările din caietele sale de schițe. Prin Beethoven, muzica devine un

produs al gândirii artistice complexe. Trăsăturile noi, caracteristice stilului

beethovenian,izbucnesc uneori năvalnic în lucrările de tinerețe. Spre deosebire de Mozart, a

cărui melodie se revarsă larg și spontan, într-un șuvoi neîntrerupt de inspirație, Beethoven își

construiește lucrările, de cele mai multe ori, prin dezvoltarea magistrală a unor nuclee

tematice în care se concentrează esența conținutului emotiv. Contemporan al Revoluției

franceze, compozitorul a redat în creația sa ideile cele mai progresiste ale timpului său. Epoca

revoluționară a determinat conținutul și orientarea inovatoare a muzicii sale. Lupta pentru

eliberarea de sub jugul orânduirii feudale a alimentat concepția creatoare a lui Beethoven. O

mare parte din opera sa instrumentală, ca de exemplu, sonata Apassionata, și mai ales cea

simfonică, are un caracter programatic, limpede exprimat. Creațiile beethoveniene reprezintă

un punct crucial în dezvoltarea artei muzicale, prin conținutul lor ideologic progresist,

combativ, prin noutatea și soliditatea construcției. Beethoven este considerat un ,,Titan al

simfonieiˮ. Compozitorul a acordat însă genului concertistic o atenție și o prețuire aproape la

fel de mare ca și simfoniei. Posteritatea îi datorează un număr de concerte de cea mai înaltă

valoare artistică, care a statornicit forma clasică a genului, deschizându-i, în același timp noi

perspective. Se știe că înainte de Beethoven, genul concertului ajunsese într-un stadiu

înfloritor datorită mai cu seamă activității desfășurate de Mozart în acest domeniu de creație

muzicală. Ca și în primele simfonii, sonate sau cvartete, în primele concerte ale lui

Beethoven, influența lui Mozart apare evidentă. Concertul care avea să afirme trăsăturile noi

ale sensibilității artistice beethoveniene este cel în do minor nr.3. De aici înainte, în concerte,

somfonii, ca și în alte lucrări, compozitorul avea să depășească tot ceea ce se înfăptuise,

trasând noi directive în dezvoltarea genurilor muzicale.