•

Ministerul Educației Naționale

Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ

Comuna Tarcău, Judeţul Neamţ

Telefon / Fax: 0233 240049

E-mail: scoalatarcau@yahoo.com

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “IULIA HĂLĂUCESCU” COMUNA TARCĂU

LUCRĂRILE SESIUNII DE COMUNICĂRI

“ROLUL EDUCAŢIEI ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII

PREŞCOLARULUI ŞI ŞCOLARULUI”

Coordonatori:

Director: Prof. Daniela Mîțu

Prof. Iuliana Cosma

Vol. I, 2017, Ed. I

ISSN 2559-5822

ISSN-L 2559-5822

2

CUPRINS

1. Prof. înv.preşcolar Iuliana COSMA, Școala Gimnazială “Iulia Hălăucescu”, Tarcău, Neamț,

Grădiniţa cu P. N. Tarcău, jud. Neamț, Educația estetică prin arte plastice la școlarii mici........3

2. Prof. Iuliana COSMA, Prof. Carmen- Lucia PĂDURARU-BOBRIC, Şcoala Gimnazială “Iulia

Hălăucescu”, Comuna Tarcău, Poveste de toamnă -secvență demonstrative…………………..6

3. Secretar, ec. Gabriela GĂLEANU, Școala Gimnazială ,,Iulia Hălăucescu,, Comuna Tarcău,

Județul Neamț, Ziua Şcolii, pasiune şi culoare………………………………………………….11

4. Prof. înv. preşcolar Ana HÎRŢAN, Colegiul Tehnologic “Spiru Haret”, Neamţ, Tehnici de lucru

și materiale folosite în activităţile plastic……………………………………………………….16

5. Prof.metodist Elena-Roxana IRINA,Casa Corpului Didactic Neamţ, Metode de psihodiagnoză a

creativităţii la copil......................................................................................................................20

6. Prof.înv.primar Adriana-Liliana MACOVEI, Școala Gimnazială ”Iulia Hălăucescu” Tarcău,

Elementele limbajului plastic la şcolarii mici…………………………………………………26

7. Prof. Cristina MACOVEI, Școala Gimnazială ”Iulia Hălăucescu” Tarcău, Rolul educației plastice

în formarea personalității elevului…………………………………………………………….40

8. Prof. înv. primar Daniela MÎȚU, Școala Gimnazială ,,Iulia Hălăucescu,, Comuna Tarcău, Județul

Neamț, Educaţia plastică în ciclul primar…………………………………………………….41

9. Prof. Florentina MOISE, Director Casa Corpului Didactic Neamţ, Principiile educației estetice în

învățământul primar.................................................................................................................46

10. Lăcramioara PAŞCU, Iuliana COSMA, Școala Gimnazială ,,Iulia Hălăucescu,, Comuna Tarcău,

Concurs local-“Campion de ziua mea”………………………………………………………..49

11. Prof. Carmen PĂDURARU-BOBRIC , Școala Gimnazială ,,Iulia Hălăucescu,, Comuna Tarcău,

Educația estetică – mijloc de formare a personalității elevului………………………………54

12. Prof. Florentina POPA, Şcoala Gimnazială “Preot Gheorghe Săndulescu”, Comuna Dragomireşti,

Posibilităţi de amestec al culorilor şi nonculorilor în realizarea de creaţii plastice în ciclul

primar……………………………………………………………………………………………57

13. Prof. înv. preşcolar Ioana-Daniela POPA, Grădiniţa cu P. N. Tarcău, jud. Neamț, Relația joc-

desen și valorificarea elementelor de joc în vederea pregătirii copilului pentru activitatea grafic-

picturală .....................................................................................................................................61

14. Prof. înv. preşcolar Rodica SAVU, Şcoala Gimnazială nr.1, Bicaz, Grădiniţa P.P. MOLDOCIM,

Metode didactice specifice dezvoltării creativității preşcolarului şi şcolarului mic..................64

3

Educația estetică prin arte plastice la școlarii mici

Prof. Iuliana COSMA

Școala Gimnazială “Iulia Hălăucescu”, Tarcău, Neamț

Grădiniţa cu P. N. Tarcău, jud. Neamț

Limbajul artelor plastice, bazat pe formă și culoare incumbă valențe proprii în vederea

declanșării trăirilor estetice. Linia, culoarea și forma imprimă imaginii plastice un specific aparte.

Se pot distinge doua direcții în elaborarea imaginii plastice, una în care se constată o

corespondență formală între imagine și obiectele lumii reale și alta în care imaginea este

rezultatul fuziunii unui sistem de semne din care cauză se realizează o “camuflarea” a obiectelor

și fenomenelor reale. Ultima direcție o întâlnim mai ales în arta plastică modernă. Se înțelege că

rolul instruirii și al cunoștințelor teoretice este diferit de la o situație la alta, în nici un caz ele nu

pot substitui contemplarea operelor plastice (Nicola, 2002: 377-378).

Consider că predarea desenului în învățământul primar contribuie la realizarea sarcinilor

educației estetice. În cadrul lecțiilor se formează la elevi aptitudinea de a rezolva și reproduce

realist obiectele și diversele aspecte ale lumii înconjurătoare.

Formele de activitate la desen în clasele I-IV sunt repartizate astfel de programa școlară:

desen după natură, desen decorativ și desen tematic. În aceste clase se mai organizează cu elevii și

convorbirii despre artă.

Desenul după natură a cărei importanță este subliniată și prin numărul mai mare de ore

ce i se atribuie în planul de învățământ comparativ cu celelalte feluri de desen, se efectuează prin

studierea și analiza atentă a obiectelor și prin reprezentarea lor izolată în ansamblu sau în

perspectivă: plan apropiat sau depărtat, precum și prin înlăturarea treptată a erorilor ce sunt

frecventate în desenele inițiale ale elevilor și schematismul reprezentărilor grafice care se

datorează în mare parte perceperii incomplete a lucrurilor. (Truță, 2008:45).

Desenul după natură contribuie la dezvoltarea gustului elevilor pentru frumosul din natură

și artă. Prin acest desen se formează spiritul de observație al elevilor pentru forme, culori și

4

proporții ale obiectelor. În clasa I elevii desenează și colorează cu creioane colorate obiecte simple:

cană, casă, minge, precum și ghivece cu flori, fructe sau obiecte de joc: coardă, arc, zmeu. În

clasele următoare elevii sunt puși să deseneze obiecte mai complicate. Desenul după natură

servește atât pentru a dezvolta capacitățile creatoare ale elevilor, cât și pentru a le da îndrumări

în legătură cu aprecierea frumosului. Elevul n-ar progresa în redarea frumosului din natură dacă

n-ar reuși să aprecieze corect un desen după natură, dacă învățătorul profesorul nu s-ar preocupa

să-l îndrumeze în această direcție (Popeagă, Țârcovnicu, 1976: 327).

Priceperea și deprinderea de a desena după natură este una din condițiile care favorizează

însușirea activă și conștientă a cunoștințelor de geografie, științele naturii, istorie, după cum

observațiile și cunoștiințele la aceste discipline sunt folosite de către învățător în lecțiile de desen.

Desenul decorativ stimulează imaginația și aptitudinile creatoare ale elevilor. Cu ajutorul

acestui fel de desen elevii iau cunoștința cu unele motive ale artei populare românești și ale altor

arte populare, fapt care le dezvoltă priceperea de a utiliza aceste motive în compoziții decorative

și în lucrările din manual.

Desenul tematic efectuat după o temă aleasă de către înățător, presupune o elaborare în

care se îmbină observarea naturii și a realității înconjurătoare cu inițiativa și imaginația

reproductivă și creatoare a elevilor. De obicei, temele sunt luate din viața copiilor și a oamenilor

muncii sau în legătură directă cu anumite obiecte de învățământ.

Priceperile și deprinderile dobândite la lecțiile de desen contribuie nu numai la formarea

simțului estetic al armoniei, al simetriei cât și la dezvoltarea deprinderilor de muncă ale viitorului

muncitor, inginer, constructor care operează frecvent cu reprezentări spațiale. Aceste priceperi și

deprinderi au un rol însemnat pentru pregătirea ulterioară, profesională a elevilor.

Artele plastice contribuie în mod deosebit la formarea și dezvoltarea simțului estetic, ele

îmbogățesc conținutul emoțional al copilului și îi stimulează spiritul de observație și imaginația

creatoare. Artele plastice dezvăluie frumusețea marilor creații ale poporului nostru prin imaginea

unor tablouri vii, realiste și veridice fragmente din natură și viața țării noastre (Truță, 2008:49).

Ȋn general, arta plastică se reduce în școală la pictură, este necesar însă să se prezinte

elevilor și frumusețea sculpturii și arhitecturii, a construcțiilor urbanistice a uzinilor centralelor

electrice și a altor mari construcții înfăptuite de oamenii muncii din țara noastră.

5

Ȋn clasele I-IV inițierea elevilor în domeniul artelor plastice se realizează și prin efectuarea

unor lucrări din hârtie și carton, prin modelaj din argilă și din plastilină, prin împletituri, cusături

și lucrări în lemn prevăzute în programa compozițiilor aplicative. Aceste lecții nu urmăresc direct

realizarea sarcinilor educației estetice, prin elementele estetice pe care le implică însă, activitățile

elevilor în acest domeniu își îmbogățesc impresiile estetice, își dezvoltă spiritul de observație și

imaginația și mai laes dobândesc o seamă de deprinderi: agilitatea și îndemânarea mâinilor,

precizia ochiului, care sunt necessare în formarea aptitudinilor, ca în orice activitate creatoare.

Priceperile și deprinderile la desen și modelaj au aplicare continuă în viața școlii;

alcătuirea fotomontajelor, montarea gazetei de perete și a calendarului naturii, pavarea sălilor

de clasă, organizarea seratelor și a serbărilor școlare implică o largă manifestare a acestor

priceperi, care sprijină în același timp și educația estetică a elevilor (Truță, 2008:48).

Ca forme și mijloace de realizare a educației plastice în școală, putem menționa:

➢ lecția de desen;

➢ lecția de lucru manual (modelaj, cusături);

➢ vizitarea muzeelor și a expozițiilor;

➢ cercurile de arte plastice (Nicola, 2002: 378).

Prin activitățile din afara clasei și prin cele extracurriculare se lărgesc simțitor căile și

mijloacele de educație estetică a elevilor; de exemplu cercurile de elevi, institute de cultură,

cinema, teatru, contribuie la formarea simțului estetic și la dezvoltarea creației artistice în rândul

elevilor.

Bibliografie:

1. Nicola, Ioan, 2002, Tratat de pedagogie școlară, ediția a II-a revizuită, Editura Aramis,

București;

2. Truță, D., 2008, Educația estetică la clasele I-IV, Editura IRCO Sript, Drobeta-Turnu-

Severin;

3. Popeagă, V., Țârcovnicu V., 1976, Pedagogie școlară – manual pentru licee

pedagogice clasa a X-a, Editura Didactică și pedagogică, București;

4. Truță, D., 2008, Educația estetică la clasele I-IV, Editura IRCO Sript, Drobeta-Turnu-

Severin;

6

Poveste de toamnă

-secvență demonstrativă-

Prof. Iuliana COSMA, Prof. Carmen- Lucia PĂDURARU-BOBRIC

Şcoala Gimnazială “Iulia Hălăucescu”, Comuna Tarcău

EDUCATOARE: Prof. Iuliana Cosma, Prof. Carmen- Lucia Păduraru-Bobric

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Activitate extraşcolară

TEMA: “Poveste de toamnă”

SCOPUL:

Dezvoltarea motivaţiei şi a interesului în desfășurarea unor activități educative ca mod de

petrecere a timpului liber în spații neconvenționale

Dezvoltarea imaginaţiei şi a sensibilităţii artistice;

Educarea abilităţii de a intra în relaţie cu ceilalţi, a deprinderilor de

cooperare între parteneri, stimulându-le talentul şi aptitudinile;

OBIECTIVE OPERAŢIONALE:

COGNITIVE:

O1 – să interpreteze rolul dintr-o dramatizare utilizând vorbirea dialogată,

nuanţarea vocii, intonaţia;

O2 – să se identifice cu personajul;

O3 – să utilizeze corect vorbirea dialogată;

O4 – să identifice culorile corespunzătoare fiecărei imagini de colorat;

O5 – să utilizeze raporturi clare de culoare şi texturi diferite în realizarea temei date;

7

O6 – să respecte conturul imaginii, lucrând îngrijit, fără a murdări suportul de lucru;

AFECTIVE:

O7 – să manifeste plăcere faţă de situaţiile redate într-o formă estetică;

O8 – să participe afectiv la evenimentul didactic propus;

PSIHOMOTORII:

O9 – să asocieze mişcările cu cântecul;

O10 – să execute paşi de dans, dovedind coordonare, ritm şi bună orientare spaţial

STRATEGII DIDACTICE: inductiv – semialgoritmice;

MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT: decor scenic, costume, măşti, orgă, laptop, CD-uri, efecte scenice,

Zâna Toamna, sticlă, acuarele, pensoane, fructe şi legume;

METODE ŞI PROCEDEE: explicaţia, conversaţia, expunerea, descoperirea, problematizarea,

observarea spontană şi dirijată, exerciţiul, jocul de rol, munca în grup, scenografia şi regia

spectacolului, instructajul verbal şi aprecierea verbală.

FORMA DE ORGANIZARE: frontal – individuală

LOCUL DE DESFĂŞURARE: Muzeul “Iulia Halăucescu”, comuna Tarcău

BIBLIOGRAFIE:

Anca Păunescu, Caludiu Bunăiaşu, Cornel Novac, Dumitru Gherghina, Gina Cămăraşu,

Ioan Dănilă, Nicolae Oprescu, Metodica activităţilor instructiv-educative în învăţământul

preprimar, Editura Didactica Nova, Craiova, 2007

Curriculum pentru învăţământul preşcolar ( 3, 6/7 ani), M.E.C.T., 2008;

Teatru pentru copii, Editura Aramis, Bucureşti,

www.didactic.ro

8

Fotografii din cadrul activităţii artistice „Poveste de toamnă”:

9

Fotografii din cadrul activităţii plastice “Culorile Zânei Toamna”(pictură

pe sticlă):

10

ZIUA ŞCOLII, PASIUNE ŞI CULOARE

Secretar, ec. Gabriela GĂLEANU

Școala Gimnazială ,,Iulia Hălăucescu,, Comuna Tarcău, Județul Neamț

Dragostea pentru culoare, o simbioză dintre munca de secretar de şcoala si uleiurile

aplicate pe pânză.

11

,, Primăvara are ochii verzi’’

,, Flori’

12

,,Oraşul’’

,, Floarea soarelui’’

13

,, Flori şi păsări’’

,, Linişte’’

14

,, Abstractiune,,

,, Mult alb,,…

15

Aceste lucrări personale reprezintă rodul trairilor interioare, dragostei de frumos şi

culoare şi dacă ar fi să-l parafrazăm pe marele Salvador Dali:

,, Nu te teme de perfecţiune, nu o vei atinge niciodată’’.

De aici şi îndrăzneala de a intra în jocul culorilor, de a explora, de a reproduce….

Sursa foto: http://cuvintecelebre.ro/citate/autori/salvador-dali/

16

Tehnici de lucru și materiale folosite în activităţile plastice

Prof. înv. preşcolar Ana HÎRŢAN,

Colegiul Tehnologic “Spiru Haret”, Neamţ

În abordarea creativităţii în procesul educaţional, elevul trebuie încurajat sa gândeascā

independent, să îşi asume riscuri si responsabilitāţi în demersul sāu spre formare intelectualā. În

aceste condiţii, sarcina profesorului capătă o complexitate aparte, să-şi înşusească un vocabular

plastic adecvat, precum şi unele tehnici de lucru artistico-plastice,o metodologie modernă de

predare a problemelor de limbaj plastic. 2 În procesul de predare-învăţare,- „regula triunghiului de

aur: creativitate,-inovaţie-aplicaţie practică“ este absolut necesară în sensul că prin creativitate se

ajunge la inovaţie şi la aplicaţii practice, după cum creativitatea îşi arată rolul şi importanţa în

procesul educaţional.

Tehnica acuarelei

Acuarela se fluidizeaza cu apa, obtinandu-se un lichid colorat si care asternut cu pensula

pe hartie, nu se sterge prin atingere, dupa uscare. Ea se poate folosi pe hartie uscata sau umeda. Pe

suprafata umeda fuzioneaza cu usurinta obtinandu-se amestecuri diverse de culoare, cu efecte

neasteptate si expresive. Principiile acuarelei constau in transparent, prospetime, luminozitate si

puritate.

Tehnica Temperei si a Guasei

Tempera si guasa sunt culori opace si dense. Ele se deschid numai in combinatii cu alb,

spre deosebire de acuarela, care se poate deschide prin transparenta si diluare cu apa.

Tehnica colajului si decolajului

Colajul este un procedeu de organizare a unei forme sau compozitii plastice cu ajutorul

unor materiale diverse (hartie colorata, plante, fire etc.). Colajul se realizeaza prin taierea sau

ruperea formelor intregi, a unor parti ale acestora din hartie, materiale textile etc. si lipirea totala

sau partiala pe suportul compozitii plastice. Decolajul este procedeul prin care efectele expresive

17

se obtin prin dezlipirea, prin ruperea fragmentara a unor materiale lipite in prealabil pe un suport

de hartie panza, lemn, carton etc.

Tehnica monotipiei

Acest procedeu face parte din tehnicile grafice, prin el obtinandu-se anumite efecte.

Tehnica are un caracter de unicat cu efecte coloristice si decorative copmozitionale. Lucrarile prin

tehnica monotipiei presupun folosirea ca suport de lucru a unor materiale ca sticla, metalul,

linoleumul, pe care se realizeaza imaginile propuse. Se metode de lucru:

1.- Acoperirea suportului cu cerneala tipografica, culori de ulei subtiate, tempera, pe

care se deseneaza, prin zgariere, cu un varf de bat, pasla, deget etc., imaginile propuse.

Deasupra se aseaza coala de hartie si apoi se preseaza cu ruloul intreaga suprafata. Se ridica

cu grija hartia care va avea imprimata pe verso compozitia cu linii deschise pe fond colorat.

2. – Peste suportul acoperit cu cerneala tipografica cu ruloul, se pune usor coala de

hartie ( poate fi si divers colorata) peste care se va transpune, cu un creion prin conturare,

hasurare sau prin apasare cu degetul in anumite portiuni, compozitia plastica ( partea colorata

a hartiei se va aseza cu fata spre suport). Se vor imprima numai zonele care au fost presate

cu creionul sau degetul. Ridicandu-se plansa de pe suport, aceasta va avea un aspect grafic

in culoarea cernelei de imprimare. Dupa uscare, se mai poate interveni cu acuarela

transparenta in zonele neimprimate pentru a mari expresivitatea ansamblului.

3. – Desenarea sau pictarea pe suport a compozitiei cu pensula folosind una sau mai

multe culori ( tempera, guasa, ulei, tusuri etc.) combinate sau nu, peste care se suprapune

coala de hartie presandu-se apoi pe toata suprafata. Prin tehnica monotipiei al doilea

exemplar imprimat apare mult mai slab colorat, culoarea cu intregile ei calitati expresive,

transpunandu-se doar pe primul exemplar.

Tehnica linogravurii

Se foloseste ca suport de lucru o suprafafa de linoleum (suprafata lucioasa se va inlatura

cu o hartie abraziva) pe care se schiteaza compozitia plastica cu creionul sau pixul. Avand in

vedere ca se vor imprima numai suprafetele nescobite ale suportului, se vor inlatura cu ajutorul

unor daltite de un anumit tip, toate suprafetele care nu dorim sa fie imprimate ( scobirea nu este

profunda). Peste linoleumul gravat se transpune o pelicula subtire de cerneala tipografica cu

18

ajutorul unui rulou, apoi se pune peste aceasta suprafata coala de hartie care va fi presata bine in

final. Specific linogravurii este aspectul grafic, linia avand un rol preponderent.

Tehnica desenarii cu ceara

Se deseneaza cu ceara bruta, solida, formele plastice pe hartie, dupa care se astern culorile

de apa (acuarela, guasa diluata) in functie de subiectul compozitiei, sau in prima faza se realizeaza

un fond colorat peste care se deseneaza cu o bucata de ceara, apoi acoperindu-se cu o culoare

intreaga suprafata .

Tehnica decolorarii cu pic

Se acopera intreaga suprafata a hartiei cu cerneala apoi cu varful unei pensule subtiri sau

al unui betigas inmuiat in solutia de pic, se deseneaza deasupra o compozitie plastica. Solutia de

pic decoloreaza cerneala si desenul apare deschis, aproape alb, pe fondul acesteia. Se poate folosi

picul si sub forma de pulbere presarata neuniform peste cerneala umeda cu care a fost acoperita o

compozitie mai veche.

Tehnica imprimarii cu tesaturi rarite

Se aseaza pe o coala de hartie materialul textil, dupa ce in prealabil a fost imbibat in culoare

si apoi stors, peste care punem alta foaie de hartie pe care o presam. Aceste foi imprimate pot

constitui fondul unor compozitii cu subiecte diferite.

Tehnica picturii pe sticla

Se realizeaza pe hartie, peste care se aseaza sticla, transpunand desenul cu tus negru prin

intermediul unei pensule fine, al penitei cu toc, sau al altor instrumente. Tusul se fixeaza, dupa

caz. Culoarea de tempera in amestec cu aracet sau de ulei mai diluat va acoperi la inceput detaliile,

peste care, dupa uscare, se va suprapune peste intreaga lucrare. In pictura pe sticla se folosesc

culori vii, armonioase, cu aspect decorativ, acestea devenind placute si atragatoare. Trebuie sa

tinem cont de faptul ca imaginea pictata apare pe spatele sticlei, inversata dreapta-stanga fata de

desenul de pe hartia model.

19

Tehnica frotajului

Este tehnica imprimarii dupa suprafetele unor structuri din natura. Se imprima prin

suprapunerea foii de hartie peste structura aleasa, usor denivelata, cu ajutorul creionului negru

moale sau al creioanelor colorate, cu care se freaca atent hartia. Se poate freca si cu minele colorate

asezate pe lat.

Tehnica amprentei si a stampilei

Stampilele se confectioneaza din diferite materiale cum ar fi: plastilina, guma de cauciuc,

cartof, pluta etc., prin gravarea desenului pe suprafata materialului respectiv. Stampila se acopera

cu culoare umeda, dupa care se aseaza pe suprafata de hartie prin presare urmarind anumite retele

compozitionale. Tehnica amprentei se refera la imprimarea unor structuri usor denivelate din

natura. Suprafata structurata se acopera cu un amestec fluid de culoare si apoi se preseaza cu fata

colorata peste foaia de desen, urmarind intentia compozitionala.

Tehnica modelajului

Prin aceasta tehnica se realizeaza prelucrarea artistica a unor materiale maleabile cum ar

fi: lutul, argila, plastilina etc. Modelarea se realizeaza cu ajutorul palmelor si al degetelor. Pentru

obtinerea unor forme in aceasta tehnica, se folosesc si instrumente speciale, numite ebosoare, care

au diferite profile si forme (semirotunde, triunghiulare). Se pot realiza: - basoreliefuri (gen de

modelaj in relief putin profilat fata de suprafata de fundal; - altorelief (gen de modelaj in relief,

puternic profilat fata de suprafata plata de fundal); - rond - bosse (forma care poate fi vazuta de jur

- imprejur, forma in sine ce poate reprezenta diferite obiecte, portrete, pasari).

Bibliografie:

• Palade Dumitru, Educaţia prin artă şi literatură, E.D.P. Bucureşti, 1993

• Stoica, A. - “Creativitatea elevilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.

20

Metode de psihodiagnoză a creativităţii la copil

Prof.metodist Elena-Roxana IRINA,

Casa Corpului Didactic Neamţ

În cadrul metodologiei de diagnoză a creativităţii, putem distinge două categorii distincte,

una în care putem încadra metodele destinate copiilor şi una în care sunt incluse metodele de

diagnoză a creativităţii la adult.

Metode de psihodiagnoză a creativităţii la copil

În psihodiagnoza creativităţii la copil sunt folosite cel mai frecvent următoarele metode:

1. Analiza produselor activităţii: presupune aprecierea atât a produselor realizate de elevi la

solicitarea şcolii, cât şi cele realizate din proprie iniţiativă. În cadrul acestei metode pot fi

folosite următoarele instrumente:

1.1. Chestionarul Minnesota, care inventariază numai activităţile desfăşurate din iniţiativă

personală:

- dacă individul a scris un poem;

- construirea unui aparat;

- prezentarea unei comunicări ştiinţifice;

- publicarea unui studiu ştiinţific.

1.2. Scalele de evaluare ale lui J.L. Holland (1961), care au două variante:

a. pentru investigarea creativităţii artistice: cuprinde 11 itemi, de exemplu premierea la

diverse concursuri (oratorie, sculptură, muzică, pictură, etc);

b. pentru investigarea creativităţii ştiinţifice: cuprinde 5 itemi, de exemplu construcţia de

aparate sau dispozitive, elaborarea unei comunicări ştiinţifice.

2. Studiul de caz (case study): metoda poate fi adaptată fie în cazuri diagnostice, caz în

care un subiect este investigat prin mai multe metode, realizându-se apoi o analiză statistică prin

care se pot face generalizări, fie în scopuri de stimulare a creativităţii.

3. Metoda aprecierii (interevaluării) şi autoaprecierii (autoevaluării) este aplicabilă de

către profesori, părinţi sau de subiectul însuşi. Metoda poate fi folosită în domeniul şcolar şi în cel

tehnic. Prin interapreciere putem atinge două obiective:

21

1. putem identifica unele comportamente şi performanţe creative;

2. poate fi considerată ca fiind un criteriu extern de validare a rezultatelor obţinute prin

testele de creativitate. Comparativ cu performanţa efectivă, metoda interevaluării oferă o validare

mai puţin valoroasă. Există două tipuri de validare:

a)concurentă, în care datele obţinute prin interevaluare sunt confruntate cu performanţele

creative ale subiectului;

b) convergentă, în care comparaţia se realizează între rezultatele interevaluării şi

autoevaluării.

Metoda interaprecierii utilizează trei tehnici distincte (Făcăoaru, 1976):

1. desemnarea cazurilor extreme, în care evaluatorii (judecători), prin raportare la un

anumit criteriu, trebuie să precizeze, în număr echitabil, care sunt primii şi ultimii dintre colegi

(sau subalterni);

2. clasificarea, în care judecătorii fac o ierarhie a colegilor, în funcţie de un anumit criteriu;

3. evaluarea propriu-zisă, pentru anumite criterii judecătorii dau note fiecărui individ din

grupul respectiv.

S-a constatat că o imagine favorabilă despre potenţele creatoare ale unui individ determină

o imagine bună asupra propriei persoane.

4. Metoda testelor

4.1. Bateria Guilford: cuprinde numai probe verbale şi cu timp limitat, ceea ce constituie

o deficienţă, întrucât dezavantajează persoanele lipsite de abilităţi verbale şi, respectiv, cele

caracterizate prin lentoare temperamentală. Se administrează colectiv începând cu vârsta

pubertăţii.

Conform modelului tridimensional al intelectului şi ai vectorilor acestuia, Guilford

defineşte şi realizează probe pentru mai multe tipuri de abilităţi (Minulescu, 2003):

1. Testele de fluiditate (4 serii) pentru:

1.1. fluiditatea verbală: măsurată prin testele de prefixe (listă de cuvinte care încep cu

acelaşi prefix), listele de cuvinte care conţin aceleaşi litere, listele de cuvinte care urmează

aceluiaşi cuvânt;

1.2. fluiditatea ideaţională: măsurată prin testele de calităţi ale obiectelor (de exemplu ce

obiecte sunt în acelaşi timp roşii şi dure ? sau care ard ? etc.), testele de utilizări (liste de utilizări

pentru obiectele cunoscute);

22

1.3. fluiditatea asociativă: măsurată prin testele de asociaţii – a găsi sinonime, testele de

completare - a completa o propoziţie utilizând un adjectiv care lipseşte;

1.4. fluiditatea expresivă: măsurată prin testele de combinaţie de 4 cuvinte (se dau literele

cu care încep cuvintele);

2. Testele de utilizări schimbate, se referă la utilizări posibile, dar altele decât cele

obişnuite, pentru un obiect banal;

3. Testele de consecinţe se referă la aptitudinea de a imagina consecinţele posibile ale unui

eveniment neobişnuit;

4. Testele de embleme cuprind liste de meserii care pot fi simbolizate de o emblemă dată;

5. Testele de producere de figuri se referă la construirea de obiecte din figuri geometrice

date (de exemplu, o lampă, o faţă obţinute din cerc, pătrat, triunghi);

6. Testele de distribuţie cuprind figuri compuse din beţe de chibrituri. Subiectul trebuie să

ridice unele pentru a obţine figuri geometrice complete; implică aptitudinea de a produce

transformări;

7. Testele de decorări în care subiectul trebuie să decoreze obiectele obişnuite cu un

maximum de elemente diferite;

8. Teste de găsire de titluri (pentru poveşti scurte);

9. Testele de producere de simboluri (pentru fraze simple);

10. Testele de forme ascunse (a găsi liniile ascunse în obiecte mai mari);

11. Testele de figuri (a percepe o figură simplă într-o figură complexă);

4.2. Bateria Minnesota (elaborată de Torrance şi colab.) se aplică colectiv de la vârsta pubertăţii.

Ea suplineşte dezavantajele bateriei Guilford, întrucât utilizează şi teste neverbale. Bateria reuneşte

2 baterii de teste verbale (formele A şi B, fiecare cu câte 7 teste) şi 2 baterii de teste figurative

(formele A şi B, fiecare cu câte 3 teste). Obiectivul testului este evaluarea procesului creativităţii

prin care devenim sensibili la probleme, la ceea ce lipseşte, la lacunele în cunoaştere, la absenţa

unor elemente, la disarmonii (Minulescu, 2003).

Administrarea testului:

– testul verbal poate fi administrat colectiv (între cele două teste există o pauză);

– testul figurativ poate fi administrat individual sau colectiv.

Timpul impus şi cronometrat este de:

– 45 de minute, pentru testul verbal;

– 30 de minute pentru probele de imaginare figurală.

23

Interpretarea rezultatelor se face prin contabilizarea reuşitelor în funcţie de următoarele

criterii (Minulescu, 2003):

1. fluiditate (Fl), considerată ca aptitudine a subiectului de a produce un număr mare de idei;

2. flexibilitate (Fx), considerată ca aptitudine a subiectului de a produce răspunsuri foarte variate,

ce ţin de domenii diferite;

3. originalitate (O), considerată ca aptitudinea de a produce idei îndepărtate de ceea ce este comun,

evident, banal, aspecte deja stabilite;

4. elaborare (El), considerată a reprezenta aptitudinea subiectului de a dezvolta, lărgi şi îmbogăţi

ideile; numărul de detalii în plus utilizate în elaborarea ideilor.

Aceşti factori sunt prezenţi în următoarele sarcini:

Fl - în toate testele verbale şi testele figurative 2, 3.

Fx - în testele verbale 1-5 şi testele figurative 2, 3.

O - pentru toate probele;

El - pentru testele figurative.

Bateria care evaluează forma figurală a creativităţii, în afara factorilor de mai sus

(fluiditate, flexibilitate, originalitate şi elaborare), mai conţine două criterii (Dincă, 2002):

1. rezistenţa la închidere prematură (Rez. înc.) măsoară capacitatea de rezistenţă perceptivă la

figura indusă prin stimul şi reprezintă măsura în care subiectul este independent de învăţarea

perceptivă.

Deschiderea psihologică este localizată de Gordon la nivelul etapei de incubaţie a

procesului creativ şi este considerată de C. Rogers (1979, apud M. Dincă, 2002) ca fiind una dintre

caracteristicile de nelipsit ale creativităţii;

2. capacitatea de abstractizare semantică (Abs. sem.) este capacitatea de interpretare abstract-

verbală a figuralului. Ea măsoară capacitatea de interpretare abstract-verbală a desenului prin titlul

acordat.

Indicele reprezintă nivelul de abstractizare al conţinutului titlului.

4.3. Bateria lui M.A. Wallach şi N.Kogan: autorii propun administrarea probelor într-o

ambianţă relaxată, ludică, lipsită de orice judecată critică. Aplicarea se face individual, cu timp

liber şi răspunsuri orale. Bateria cuprinde probe verbale şi nonverble, fiind accesibilă începând cu

pubertatea.

4.4. Bateria lui W.J. Getzels şi W. Jackson se administrează subiecţilor aflaţi la vârsta

adolescenţei.

24

Condiţii de aplicare a metodei testelor:

1. vârsta: în ceea ce priveşte vârsta cea mai potrivită la care se poate evalua creativitatea,

există autori (Ph.E. Vernon, G. Adamson, D.F. Vernon, 1977 apud A. Munteanu, 1994) care

apreciază că intervalul 8,9 - 15 ani este cel mai potrivit, întrucât în această perioadă se pot practica

metodele educative de masă cele mai ieftine. Alţi autori (R.A. Martison, C.M. Lessinger, 1960,

apud A. Munteanu, 1994) cred că, în cazul copiilor supradotaţi, administrarea probelor este bine

să se facă chiar de la 4 ani şi jumătate, datorită precocităţii abilităţilor lor.

2. atmosfera de administrare: trebuie să îndeplinească unele exigenţe suplimentare faţă de

cele respectate la alte probe. Astfel, trebuie să se asigure o perioadă de familiarizare şi acomodare

între subiecţi şi experimentator, în care să aibă loc nişte întâlniri prelimi-nare cu subiectul. Întrucât

structura testelor de creativitate poate cuprinde situaţii hilare, dezorganizate, trebuie câştigată

încrederea şi interesul subiectului pentru realizarea unui climat de seriozitate şi cooperare,

asigurându-se astfel relevanţa testării.

3. alegerea testelor:

– testele se aleg în funcţie de vârsta, nivelul cultural al subiectului şi să trezească interesul acestuia;

– în baterie trebuie incluse probe cât mai variate, putându-se realiza astfel analize diferenţiate;

– raportul între testele verbale şi cele nonverbale, precum şi între testele cu timp limitat şi cele cu

timp nelimitat trebuie să fie echilibrat.

Cotarea rezultatelor: scorurile calculate pentru testele de

creativitate sunt:

4.1. scorul de fluiditate (al cantităţii): se stabileşte după număru total de răspunsuri date de

subiect la proba respectivă;

4.2. scorul de flexibilitate (al varietăţii): se referă la numărul de categorii în care pot fi

încadrate răspunsurile date la un test (în totalitate);

4.3. scorul de originalitate (al calităţii): originalitatea poate fi definită în trei moduri (Beaudot,

1969):

– capacitatea de a da răspunsuri cu frecvenţa statistică mică într-un ansamblu dat;

– capacitatea de a produce asociaţii între obiecte şi fenomene îndepărtate;

– capacitatea de a produce răspunsuri ingenioase.

Pornind de la aceste definiţii s-au conturat două procedee de calcul a originalităţii:

25

1. procedeul indicelui de frecvenţă: se referă la frecvenţa răspunsurilor date de subiect,

astfel încât cel mai mic indice (notat cu 1) să corespundă grupei răspunsurilor cel mai des utilizate,

iar cel mai

mare pentru grupa cu răspunsurile cel mai puţin utilizate;

2. procedeul indicelui de ingeniozitate: indicele reflectă ingeniozitatea răspunsurilor,

ingeniozitate care trebuie apreciată de către 3 persoane, care parcurg întregul ansamblu de

răspunsuri, acor-dând pentru fiecare răspuns un anumit indice de ingeniozitate, pe baza căruia se

stabileşte un scor total de originalitate pentru subiect.

La cele trei scoruri (fluiditate, flexibilitate, originalitate) se adaugă şi scoruri intermediare,

care să le cupleze două câte două, până la epuizarea tuturor combinaţiilor posibile.

Interpretarea calitativă a datelor obţinute presupune corelarea rezultatelor la toate metodele, nu

doar prin teste.

Problema validării

Validarea se poate realiza în două moduri:

1. validarea predictivă, prin care se verifică dacă persoanele desemnate ca fiind creative

prin testare vor demonstra acest lucru prin produse creative de valoare;

2. validarea concurentă presupune calcularea corelaţiilor între rezultatele obţinute d e

persoane cu manifestări creative atestate social şi creaţiile acestora.

Bibliografie:

1. Dincă, M., Teste de creativitate, Ed, Paideia, Bucureşti, 2001.

2. Făcăoaru, C., Performanţe creatoare şi evaluarea socială a aptitudinilor creative în

tehnică, Rev. de Psihologie, nr. 4, 1976.

3. Holland, J. L., Creative and academic Performance among talented Adolescent,

J.OofEditura Psychol., v. 52, 1961.

4. Minulescu, M., Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2003.

8. Munteanu., A., Incursiuni în creatologie, Editura Augusta, Timişoara, 1994

9. Popescu, G. Psihologia Creativităţii, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

2017

26

Elementele limbajului plastic la şcolarii mici

Prof.înv.primar Adriana-Liliana MACOVEI

Limbajul artistic al copilului reprezintă învelișul material al gândirii plastice care este la

rândul ei acea calitate a gândirii care activează în câmpul sensibilităţii artistice și estetice a

tânărului și face posibil schimbul de idei, de sentimente și de stări afective.

Limbajul artistic – plastic este mai ales, în arta infantilă, unul metaforic care induce

asociaţii, provoacă ecouri și atitudini estetice. El introduce valori în viaţa spirituală a copilului și-

i dezvoltă entuziasmul către cultura artistică, fiind în același timp un sistem de relaţii convenite

între anumite semne.

Punctul, linia, forma plană sau cea în volum, valoarea, culoarea, devin semne ale limbajului

plastic numai în perspectiva unei semnificaţii și în situaţia în care acestea sunt structurate expresiv.

Un semn plastic capătă o expresie mai puternică în momentul în care intră în relaţie cu alte

elemente din cadrul compoziţiei.

Relaţiile dintre semnele plastice, prin limbajul lor, definesc expresia compoziţiei,

semantica acesteia, materializând idei, sentimente și emoţii ale autorului prin modalitţile de

îmbinare ale elementelor în contextul creaţiei.

Familiarizarea copilului cu elementele de limbaj plastic este principalul mijloc de formare

a viitoarei culture estetice.

a) Punctul

Se poate vorbi despre punct ca despre o formă foarte mica în raport cu spaţiul general din

care face parte. Matematic, punctul este locul de intersectare a dreptelor. Din punct de vedere

plastic este un simbol. Este elementul generator al limbajului plastic, prin el se naște linia prin

simpla deplasare într-o anumită direcţie, iar suprafaţa prin deplasarea liniei pe grosimea ei.

27

Analizând imaginile pictate, cioplite sau modelate ale preistoriei se constată că punctul nu

se detașează de ansamblul organic în care este cuprins, fiind utilizat la diferite reprezentări: ochi,

ornamente, pete pe pielea animalelor.

Cultura Cucuteni include în ornamente de pe vase și idoli, pe lângă linii, puncte de diferite

dimensiuni. Arta egipteană, cea cretană, greacă sau romană au apelat de cele mai multe ori la forme

figurative în reprezentarea punctului; acesta își va manifesta independenţa în arta mozaicului

bizantin, care presupune de la început divizări ale suprafeţei în foarte mici zone colorate distinct.

Aici punctul este material cu o cromatică proprie, construiește linii sau suprafeţe, este singular sau

multiplicat.

Ca element de limbaj plastic, în cadrul unei compoziţii, când se prezintă pe suprafaţa plană,

punctul are două dimensiuni: lungimea și lăţimea aproximativ egală.

Punctul semnificant

Pentru ca formele din jur să poată fi reprezentate prin puncte, ele trebuie reduse foarte mult.

Așa sunt reprezentate satele și orașele pe hartă. În mod asemănător, pornind chiar de la această

observaţie, am ales subiecte care să poată fi sugerate prin acest element plastic, necesitând mișcări

ale suprafeţelor foarte mari: „Cer înstelat”, „Câmp cu flori”. Un punct de culoare caldă sau

deschisă este totdeauna corelat cu obiecte din mediul ambiant ce sunt apropiate și îndrăgite de

copil: „Flori”, „Fluture”.

Important este că, atunci când copilul așterne pe foaie un punct de anumită culoare și

mărime să pătrundem în imaginaţia lui, să-i cerem ca acel element atât de mic și simplu „să

însemne” ceva anume.

Copilul trebuie să-l aștearnă conștient și sa stie de ce l-a colorat într-o anumită culoare, de

ce l-a plasat într-un anumit loc. În imaginaţia copilului, punctul poate însemna orice lucru sau

trăire. Trebuie doar să-l ajutăm să aleagă forma, culoarea, locul în compoziţie, toate cât mai

sugestiv.

Rolul constructiv al punctului

Pentru a fi punct, suprafaţa colorată trebuie să fie minusculă, în raport cu celelalte elemente

plastice și cu suprafaţa pentru a nu deveni el însuși suprafaţă. Punctul se poate integra armonios

28

sau contrastând în structura spaţiului plastic. Mărimea punctului se colorează cu efectele de

distanţă, de sugerare a spaţiului prin modificarea dimensiunilor.

Astfel, punctele mici sugerează depărtarea, spaţiul, distanţa și profunzimea, pe când cele

mai mari sugerează apropierea, greutatea. De exemplu, o casă poate deveni „punct” când apare

redusă la mărime în raport cu alte elemente din spaţiul plastic când este departe. La fel pasările pe

cer, florile pe câmpie, fluturii, picăturile de ploaie, frunzele unei coroane de copac. Efectul de

spatialitate a punctului poate fi mărit prin aplicarea contrastuli cald-rece, deoarece nu putem

despărţi forma de culoare, ele fiind strâns legate prin semnificaţii si expresivităţi. În general, se

asociază punctele mici cu cromatica rece, pentru a păstra echilibrul. Pentru utilizarea punctelor în

realizarea efectului de depărtare am conceput tema „Pomi pe marginea șoselei”.

Ca element de limbaj plastic, punctul se studiază în clasa a III-a și a IV-a, fiind elementul

cel mai abstract, care necesită concentrare mare a formelor, deși este cel mai ușor de realizat.

Rolul decorativ al punctului

În desenul decorativ punctul reprezintă un semn mic ce poate avea contur poligonal, dar de

dimensiuni foarte reduse. Decorarea poate presupune repetarea după anumite reguli bine gândite

dinainte stabilite a punctului în valori și culori variate. El apare adesea îmbinat cu alte elemente,

în special linie, cu un mare efect ornamental. Punctul decorativ poate avea formă de cerc, patrat,

triunghi sau romb. Cel mai adesea utilizat în decorări este punctul în formă de cerc, deoarece el dă

senzaţia de miscare, este gata să se rostogolească și este vesel. Pentru obţinerea unor efecte

decorative, punctele se organizează după anumite coordonate și reguli anumit stailite: șiruri

orizontale sau verticale, linii frânte sau sub formă de linii curbe. Ele pot alterna ca formă sau se

pot suprapune.

Am realizat cu copiii frize decorative din puncte de diferite mărimi: „Chenar și șerveţel”,

„Material pentru rochiţa păpușii”.

Forţa expresiei unui semn grafic sau al altuia (punct, linie) depinde cum s-a văzut, de

relaţiile acestuia cu alte componente din cadrul compoziţiei. Astfel, aceste relaţii dintre semnele

plastice, prin limbajul lor specific, definesc expresia unei compoziţii.

29

Punctul este cunoscut sub diferitele sale ipostaze: semn grafic, semn de punctuaţie, semn

muzical, punct cardinal, punct tipografic, punct de pornire, punct medical, etc.

În artele plastice poate fi definit ca „formă” plană sau spaţială, cu dimensiuni (înălţime,

lăţime și lungime) ce sunt reduse sau tind să se micșoreze simultan și proporţional până la

despărţirea lor totală în cea mai mică forma plastică, în raport cu o anumită mărime de o suprafaţă

suport.

Punctul geometric, definit ca element rezultat din intersecţia a două drepte, fără nici o

dimensiune, este simplu reper pentru calcule, măsurători sau poziţionări ale altor elemente

geometrice.

Punctul, ca element de expresie a limbajului plastic, este un semn mic sub formă de pată

limitată de un anumit contur poligonal, circumferinţă sau alte forme, de dimensiuni foarte reduse,

realizat cu mijloace și tehnici diferite, care are un centru și poate marca diferite valori, nuanţe de

culoare, diferite tensionări.

Mărimea punctului depinde de mărimea suprafeţei de bază.

Punctul se poate integra suprafeţei în mod armonios sau contrastând (ca mărime).

Mărimea punctului este corelată implicit și cu efectul de distanţă, efectul de sugerare a

spaţiului prin modificarea dimensiunilor: dimensiunile mărite sugerează apropierea, iar cele

micșorate impun profunzimea, spaţiul îndepărtat.

Forma punctului poate căpăta un număr infinit de configuraţii, pornind de la formele

geometrice de bază: cerc, pătrat, triunghi, dreptunghi, prin suprapunere, selecţionare, juxtapunere

etc.

O casă poate deveni punct când ea apare redusă ca mărime în raport cu suprafaţa și celelalte

elemente constructive ale spaţiului.

Împreună cu linia și suprafaţa constituie cele mai simple și cele mai directe mijloace de

comunicare vizuală. Punctul poate fi formă plană sau spaţială ale cărei dimensiuni sunt reduse sau

tind să se micșoreze simultan și proporţional până la dispariţia lor totală în cea mai mică formă

plastică raportată la mărimea suprafeţei suport. Marimea punctului depinde de mărimea suprafeţei

30

suport și se raportează la celelalte elemente de limbaj. Acești parametri se stabilesc numai intuitiv,

punctul putând să se integreze suprafeţei în mod armonios sau contrastand.

Tot mărimea sa corelează implicit și efectul de distanţă sau de sugerare a spaţiului. Aceste

efecte se realizează modificând dimensiunile lor. Mărirea lor treptată dă impresia de apropiere, iar

micșorarea impune profunzimea, spaţiul îndepărtat.

În mai multe cazuri, punctele redau forme materiale din natură – granule de nisip,

pietricele, cristale, seminţe, picături de ploaie, fulgul de zăpadă. Forma punctului poate căpăta un

număr infinit de configuraţii: forme geometrice, forme abstracte libere sau forme figurative.

Structura în interiorul conturului punctului poate fi plană sau spaţială, asamblând principalele

elemente ale limbajului plastic printr-o inepuizabiă corelare.

Punctul poate fi colorat aplicându-se în cazul lui toate contrastele cromatice cu rol expresiv.

Atât în creaţia plastică a adultului cât și în cea infantilă punctul poate fi constructiv sau

decorativ.

În desenul decorativ el reprezintă un semn mic sub formă de pată, limitată de un anumit

contur poligonal, circumferinţe sau alte forme de dimensiuni foarte reduse care sunt realizate cu

diferite mijloace grafice. Denumirea petei – punct de culoare va fi dată de forma ce o conturează.

Pentru a corespunde scopului propus aceste semne vor fi mici, pentru a nu se transforma în

suprafeţe geometrice.

Punctul decorativ luat ca motiv tip și supus repetării sau îmbinării cu alte elemente

geometrice devinde de mare efect în ornamentaţie. Din toate formele cercul miniaturizat este des

utilizat în compunerea fondurilor decorative sau imprimeuri.

În artele vizuale punctul este folosit în ipostaze diferite: ca mijloc de exprimare a efectului

spaţial, a volumului, a umbrei, a luminii, a texturii, a structurii; ca semn plastic; ca ornament

decorativ.

b) Linia

Linia este:

1. Mijloc de expresie specific graficei, dar prezent și în celelalte arte;

31

2. Element de limbaj artistic cu triplu rol: constructiv (poate circumscrie independent de alte

mijloace, arabescul unei configuraţii), figurativ (depășind caracterul ideografic atribuit

exclusiv de o anumită tradiţie a reprezentării și a documentariului, a anecdoticului, devine

semn plastic sau formă semnificativă), expresiv (prin exagerare, deformare, în modulare,

ca și în modelare).

Ca simbol al dinamicii, linia, definită convenţional punct de mișcare, posedă în sine

aceleași stări potenţiale, explozive și spaţiale ca și punctul. Ea rezultă din mișcarea acestuia sau

din relaţia de tensiune a două puncte plastice.

Alături de punct, culoare, formă – linia devine semn plastic, mijloc de comunicare a

afectivităţii și a inteligenţei umane. Ea are potenţialitatea de a sugera prin valoarea și miscarea ei,

ideea de formă, de spaţiu sau chiar de culoare.

Linia poate căpăta diferite forme: dreaptă, curbă, frântă, putând fi element de sine stătător

atunci când este în duct continuu sau linie de contur a unor forme. Atunci când vrem ca linia să

devină agent de expresie plastică îi dăm calitatea de a fi discursivă, întreruptă, radială sau

modulată.

În multe cazuri, linia intră în componenţa structurilor care derivă din relaţii și combinaţii

lineare sau poate fi folosită în efecte de textură materială. În combinaţie cu puncte poate intra în

studiul structurilor de insecte, de animale, păsări sau frunze, ramuri etc.

Un ansamblu de linii poate să exprime o viziune, un anumit con care derivă din relaţii și

combinaţii lineare sau poate fi folosită în efecte de textură materială. În combinaţie cu puncte poate

intra în studiul structurilor de insecte, de animale, păsări sau frunze, ramuri etc.

Un ansamblu de linii poate să exprime o viziune, un anumit conţinut de idei.

Trecerea de la o linie greoaie, fără expresie către o linie expresivă ne arată că s-au făcut

transformări calitative în gândirea micului creator. Pentru a obţine diverse ipostaze expresive se

poate apela la redarea liniei în diverse moduri: fie discursivă cu rol principal în spaţiul plastic, fie

în ansambluri lineare, folosindu-se monocromia, policromia sau contrastele.

32

Având în vedere mai multe consideraţiuni de ordin optic, linia are diverse posibilităţi de

expresie care pot sugera: stări staţionare, de mișcare accentuată, de mișcare atenuată, de mișcare

liberă, având o autoritate a expresivităţii necontestabilă.

În artele plastice, linia are semnificaţia unui gest cu multiple înţelesuri.

Linia orizontală care se găsește ca dominantă într-o lucrare, dă sentimentul de liniște,

calm, spaţiu deschis, în timp ce verticala ca dominantă dă un sentiment de nobleţe, înălţare,

spiritualitate.

Linia oblică în desen, rupe echilibrul. Acesta poate fi restabilit prin folosirea unor linii

oblice în sens opus. Acest tip de linii sugerează viaţă, mișcare, agitaţie, confruntare.

Liniile curbe interpuse cu cele drepte dau impresia de mișcare, dinamism, calm,

melancolie.

Linia subţire te îndeamnă la gingășie, cea groasă la spontaneitate, în timp ce linia continuă,

modulată poate sugera volumul, devenind valoare.

Efectele liniei se obţin prin diferite mijloace: mărime, distanţă, intensitate, sens.

Modul de a folosi linia ca element de bază în desen, depinde în ultimă instanţă de subiect,

de gustul sau temperamentul său.

Expresivitatea liniei și semnificaţia ei:

~ liniile orizontale scurte și subţiri exprimă liniște și calm;

~ liniile orizontale lungi și paralele exprimă amploare, măreţie;

~ liniile paralele grupate, verticale, oblice sau orizontale exprimă ordine și armonie;

~ liniile paralele negrupate verticale, oblice sau orizontale exprimă dezordine, discordanţă,

instabilitate;

~ liniile verticale grupate exprimă înălţime, hotărâre;

~ liniile ușor curbate dau senzaţia de graţie;

~ liniile spirale exprimă exuberanţă și explozie;

33

~ liniile sinuoase sau șerpuite sunt expresia eleganţei și fanteziei;

~ liniile frânte exprimă dezechilibrul, nehotărâre, instabilitate;

~ liniile subţiri sunt subtile, politicoase, cele difuze dau impresia de fluiditate, iar cele ascuţite de

uscăciune;

În artele plastice linia are semnificaţiile unui gest cu multiple înţelesuri psiho-fizice:

energia, hotătârea, nesiguranţa, eleganţa, agresivitatea, ridigitatea.

Ca sens liniile pot fi: orizontale, verticale, oblice, curbe.

Linia orizontală – care se găsește ca dominantă într-o lucrare dă un setiment de liniște,

calm, spaţiu deschis.

Linia verticală – ca element dominant într-o lucrare de artă plastică dă un sentiment de

nobleţe, înălţare, spiritualitate.

Linia verticală și orizontală sunt semnele eschilibrului (prima pentru materia zisă inerită și

a doua pentru materia vie).

De remarcat că aceste două linii nu există în natură. Ele sunt creaţii ale minţii noastre. Ea

le introduce în lucrările omenești, pe când natura nu acţionează decât prin curbe.

Linia oblică – în desen rupe echilibrul. Acesta poate fi restabilit prin folosirea unor linii

oblice în sens opus. Astfel s-a ajuns la simetrie în artele decorative. Linia oblică într-o lucrare

sugerează viaţă, mișcare, agitare, confruntare de forţe.

Linia curbă – apare în general interpusă între liniile drepte. Ea sugerează mișcare,

dinamism, calm, melancolie, armonie. Linia curbă poate fi continuă, discontinuă, ondulată,

spiralată, concentrică.

Într-o lucrare de artă plastică se folosesc toate sensurile de linii, lăsând una ca dominantă.

Ca formă, linia poate fi: subţire, groasă, continuă, întreruptă.

Linia subţire – este obţinută de linia creionului, pasta pixului, peniţa tocului, ea lăsând o

senzaţie de gingășie și sensibilitate.

34

Linia groasă – este obţinută în general atunci când se lucrează cu pensula. Materialul

chimic astfel obţinut este mai brut. Amănuntele sunt excluse, lăsând impresia de spontan. Atunci

când se folosește această linie se cere precizie și capacitate de sinteză.

Linia continuă – este construită dintr-o dată, fără reuniri și detalii prea multe. Linia

continuă poate fi și ea de două feluri: linia modulată și linia nemodulată.

Linia întreruptă (discontinuă) – rezultă atunci când conturul desenat este fragmentat, deci

linia de contur este îmbrăcată într-o multitudine de alte linii care caută forma.

Linia are, pe lângă rolul constructiv și de contur și un rol decorativ. În compoziţiile

decorative se pot întâlni linii de diferite forme (drepte, curbe, frânte) care pot avea diferite grosimi

proprii constante sau variabile. Gruparea și multiplicarea liniilor, raporturile de poziţie, constituie

procedee ce sunt folosite în rezolvarea problemelor de ornamentaţie în care linia este elementul de

bază.

Creatorii populari au folosit linia decorativă ca mijloc de ornamentaţie sub multe aspecte:

~ ornamente ale căror forme sunt compuse din linii;

~ ornamente ale căror forme sunt acoperite cu linii;

~ ornamente în care linia se îmbină cu alte elemente.

Compoziţiile decorative au la bază următoarele principii: repetiţia, alternanţa, simetria,

asimetria, contrastul, suprapunerea și conjugarea.

În desenul decorativ linia este o trăsătură simplă sau îngroșată, trasată cu creionul, tocul,

pensula, pixul sau alte elemente de construcţii.

Ca direcţie, linia poate fi: dreaptă, curbă închisă sau deschisă, frântă, iar ca aspect

decorativ: filiformă, jivrată, întretăiată, compusă sau modulată.

Linia dreaptă – într-o compoziţie decorativă, două sau mai multe drepte pot avea poziţia

verticală, orizontală sau oblică, totodată ele putând avea lungimi și grosimi egale sau să se afle în

diferite contraste de îngust-lat, lung-scurt, sus-jos sau altfel.

35

Prin gruparea și multiplicarea dreptelor de diferite grosimi și contraste se obţin armonii de

linii cu numeroase utilizări în diferite forme compoziţionale.

Creatorii populari au folosit linia decorativă ca mijloc de ornamentaţie, sub multiple

aspecte:

✓ ornamente ale căror forme sunt compuse din linii;

✓ ornamente ale căror forme sunt acoperite cu linii;

✓ ornamente în care linia este îmbinată cu alte elemente;

În compunerea fondurilor decorative ce pot fi ritmice și libere se oferă posibilităţi mai mari

de grupare a liniei drepte.

Linia frântă – este formată din întâlnirea a două drepte oblice; sau una verticală, alta

oblică, sau una orizontală, alta verticală, cu balansuri, regulate, neregulate, alungite sau restrânse.

Se pot obţine frumoase compoziţii decorative prin diverse combinaţii ale liniei frânte,

dublată, triplată, multiplicată, cu suprapuneri, contraste și îmbinări cu alte elemente geometrice.

Creatorii populari au conceput cu mult succes și fantezie, pe diferite obiecte vestimentare

și de uz caznic, cămăși, sumane, ștergare, ceramică, lemn, ornamente de reală valoare artistică,

numai din linii frânte sau cu îmbinare de linii frânte cu alte elemente geometrice.

Linia curbă – este linia ce se utilizează în toate felurile de compoziţii decorative, fie

simplă, fie în combinaţie cu alte elemente.

Pentru a obţine efecte de bun gust, linia curbă trebuie supusă diferitelor procedee de

grupare, multiplicare și armonizare.

Linia curbă este folosită conform principiilor de bază ale compoziţiei decorative: repetiţia,

alternanţa, simetria, asimetria, contrastul, suprapunerea și conjugarea. Succesiunea este mai ușor

de realizat îmbinând numai două sau trei elemente.

Când curbele simple sunt supuse simetriei, intersectate și îmbinate cu alte elemente, cu atât

ornamentul este mai centrat, întrucât desfășurarea și gruparea elementelor sunt plasate de o parte

și de alta a unei axe de simetrie.

Ornamentele variate se obţin dacă se folosesc bine principiile conjugării liniilor curbe.

36

A conjuga înseamnă a grupa un număr mare de elemente identice sau diferite, simetric sau

asimetric, în jurul unui punct, a unei pete de culoare, a unei linii pe o suprafaţă limitată.

Una din particularităţile liniei curbe este încolăcirea ei la unul din capete, cunoscută sub

denumirea de spirală. Acest element dă un aspect plăcut și plin de mișcare.

c) Culoarea

Culoarea este realitatea subiectiva generata de interactiunea a trei factori: ochiul, lumina si

suprafata obiectului. Culoarea se percepe numai in prezenta luminii naturale (solare) sau artificiale.

In afara de culoarea formelor si fenomenelor din natura, exista culori lumina (spectrale) si culori

pigment (vopsele). Culorile spectrale se obtin prin descompunerea unei raze de lumina solara

trecuta printr-o prisma triunghiulara de cristal proiectata pe un ecran, obtinandu-se cele sapte sapte

culori pure (rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo si violet). Fenomenul a fost descoperit in

secolul al XVII-lea de catre savantul englez Isaac Newton. Culorile pigmentare (vopselele) sunt

compuse din pulberi colorate combinate cu diferiti lianti. In functie de liantul folosit sunt vopsele

pe baza de apa (acuarele, tempera, guase) si vopsele pe baza de ulei.

Combinarea culorilor

Cercul cromatic al lui Johannes Itten este alcatuit din: culori primare, binare, nuante, culori

calde si reci, complementare.

Culori primare (rosu, galben si albastru) numite si fundamentale sau de baza deoarece nu

iau nastere din combinarea altor culori pigment.

Culori binare de gradul I (oranj, verde, violet) care se obtin din amestecul fizic a culori

primare (R + G = O;A + G = Ve; A + R = Vi) in cantitati aproximativ egale.

Culori binare de gradul II (tertiare) se obtin prin amestecul unei culori primare cu o culoare

binara de gradul I (R + O; G + Ve; A + Vi).

Culori ternare (binare de gradul III) se obtin din amestecul fizic in anumite cantitati a doua

culori binare de gradul I (O + Vi = maro; Vi + Ve = gri albastruS Ve + O = acru inchis).

Culori luminoase si culori intunecate Daca vrem sa definim gradul de luminozitate sau

de intunecime a unei culori, atunci vorbim de tonalitatea sau valoarea ei. Tonalitatea o putem varia

prin amestecarea unei culori pure cu alb sau negru.

37

Culori calde si culori reci Culorile din cele doua categorii sunt determinate de impresia

calorica pe care o culoare sau alta ne-o produce cand o privim. Astfel culorile galben, oranj, rosu

ne dau senzatia de caldura, ne duc cu gandul la soare, foc, zilele calduroase etc. Din contra, culorile

albastru, verde, violet, ne dau senzatia de frig, rece, racoare, ne due cu gandul la zilele friguroase,

la racoarea padurilor, a apei etc. Cea mai calda culoare este oranjul, deoarece este obtinuta din

amestecul fizic a doua culori calde(R +G). Cea mai rece culoare din categoria culorilor reci este

considerata culoarea albastru pur, deoarece celelalte culori reci au in amestec si culori calde (verde

= albastru, violet = rosu + albastru).

Culori complementare Complementara elementara unei culori primare este acea culoare

asezata diametral opus in cercul cromatic si nu are in componenta ei culoarea primara respectiva.

Perechile de culori complementare sunt: - rosu - verde (G + A); galben - violet (R + A) si albastru

- oranj (G + R); Din amestecul fizic al celor trei culori primare rezulta griul neutru, griul perfect,

deoarece el contine toate culorile spectrului luminii (R, O, G, Ve, A, I, Vi). Din amestecul fizic a

doua culori complementare rezulta, de asemenea, griul neutru: R + Ve = R + (G + A). Alaturate

aceste perechi se resping, se exalta reciproc, se pun in valoare una pe alta, iar asezate la distanta,

se atrag reciproc.

Amestecul fizic al culorilor si nonculorilor

Prin amestecul fizic a doua sau trei culori din cercul cromatic se pot obtine un numar foarte

mare de tente distinctive pentru retina. Amestecul fizic poate fi realizat prin tehnica fuzionarii

culorilor transparente pe suport umed, prin tehnica indoirii si presarii hartiei, dupa ce, in prealabil,

au fost asezate pete de culori pe suprafata interioara prin tehnica amestecului pe paleta ori direct

pe suportul de lucru.

d) Compoziţia plastică

Compozitia consta in modalitatea organizarii elementelor de limbaj plastic intr-un

ansamblu omogen, echilibrat, indistructibil, capabil sa transmita privitorului emotia si mesajul

autorului. Modalitati de organizare a compozitiei plastice - scheme compozitionale: compozitie in

friza; compozitie in registru; compozitie in triunghi; compozitie circulara; compozitie in spirala;

compozitie radiala; compozitie pe verticala; compozitie pe orizontala; compozitie pe diagonala

(oblica); In functie de schema de organizare se obtin compozitii inchise si deschise cu efect statice

si dinamice.

38

Compozitia inchisa sugereaza ca actiunea se desfasoara in interiorul spatiului plastic avand

un centru de interes. In acest caz elementele sunt ordonate pe scheme compozitionale in forma de

triunghi, patrat, cerc, oval.

Compozitia deschisa sugereaza ca actiunea se continua si in afara spatiului plastic avand

unul sau mai multe centre de interes. Centrul de interes este zona din compozitia plastica catre care

se indreapta prioritar privirea si se obtine prin: aglomerare de detalii; - modulari liniare (subtire -

gros); - contraste (inchis - deschis, cald - rece, mare - mic, aglomerat – curat). Compozitia

cromatica are o importanta deosebita in raport cu compozitia suprafetelor si valorilor. Astfel,

caracterul static sau dinamic, liniile de forta, cel de interes, tensiunile, cromatica, ritmul ca si orice

alt mijloc de expresie plastica subordonate structurii compozitionale de baza, singura in stare sa le

reuneasca intr-un tot omogen. In ordonarea elementelor compozitiei plastice inchise sau deschise

trebuie sa se tina seama de ritm, intrucat prin el se structureaza miscarea, dinamismul compozitiei.

Ritmul plastic ia nastere prin succesiunea gandita, intentionala a elementelor de limbaj plastic.

Expresivitatea ritmului plastic consta in modalitatea de ordonare a elementelor de limbaj plastic

si, cu cat organizarea ritmurilor este mai inedita prin noutatea ei, cu atat compozitia este mai

expresiva.

Compozitia statica se realizeaza prin organizarea semnelor plastice intr-un echilibru stabil,

elementele constitutive incadrandu-se intr-o forma geometrica stabila (triunghi, patrat, dreptunghi,

piramida).

Compozitia dinamica presupune structurarea semnelor plastice intr-un echilibru instabil

prin folosirea liniilor curbe, spirale, oblice, intretaiate, ce dau configuratiei ansamblului miscare,

dinamism. Daca compozitia statica are in general un singur centru de interes, compozitia dinamica

poate avea mai multe centre de interes. Important este sa existe in compozitie unitate ce se

manifesta prin legatura logica, constructiv - formala, propozitionala dintre parti si ansamblu, dintre

continut si forma.

Compozitia decorativa presupune imbinarea elementelor plastice intr-un tot armonios.

Aceste elemente se pot lua din natura, geometrie, din arta popoarelor antice, din arta moderna, arta

populara sau din imaginatie. Inglobarea fireasca, unitara si armonioasa a elementelor in forme

compozitionale nu poate fi facuta intamplator, ci pe baza cunoasterii principiilor compozitionale

decorative, in scopul obtinerii unor expresivitati plastice. Aceste principii sunt: repetitia,

39

alternanta, simetria etc. Repetitia este un procedeu de ornamentare, de compunere a unor elemente,

motive, tinandu-se seama de ritm si cadenta. Ea presupune fie repetarea unui element de limbaj

plastic (punct, linie, pata, forma) fie repetarea unui motiv decorativ. Alternanta este o succesiune

de cel putin doua elemente diferite ca forma, marime, culoare si pozitie. Simetria exprima echilibru

intr-o compozitie plastica, ea presupune existenta unei axe ce are de o parte si de alta elemente si

motive asezate la distante egal departate de ea.O forma este simetrica daca axa de simetrie o

imparte in doua parti egale, ale caror puncte coincid prin suprapunere. Un ansamblu compozitional

poate deveni simetrie cand axa de simetrie imaginara orizontala sau verticala separa compozitia in

doua parti identice. Formele naturale sau create pot avea una sau mai multe axe de simetrie

orientate orizontal, vertical sau oblic. Simetria este una dintre legile fundamentale de structurare a

formelor naturale. Formele compozitionale folosite in arta decorativa sunt: friza, chenarul

decorativ, jocul de fond etc.

Friza este suprafata in forma de banda in care se ordoneaza motive si elemente dupa legile

artei decorative.

Chenarul este o banda decorativa ce decoreaza o suprafata de jur imprejur.

Jocul de fond este compozitia ce se bazeaza pe o retea in care motivele decorative sunt

organizate in functie de legile artei decorative .

Bibliografie:

• Cristea M. – Ghid metodic de educaţie plastică, Ed. Petrion, Bucureşti,1990

• Cristea Ioan- Curentele artei moderne, Ed. Alfa, Bucureşti,2001

• Demetrescu C. – Culoare, suflet şi retină, Ed. Meridiane, Bucureşti,1965

• Iucu R. – Instruirea şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

40

Rolul educației plastice în formarea personalității elevului

Prof. Cristina Macovei

Școala Gimnazială ”Iulia Hălăucescu” Tarcău

“Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără

viaţă, dar educatorul crează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu.”

(citat celebru din Sfântul Ioan Gură de Aur)

Educația plastică are un rol foarte important în formarea personalității elevului dar mai ales în

formarea gustului artistic al acestuia! Foarte multe persoane afirmă ca lumea e colorată... o lume fără culori

ar fi tristă, se poate spune chiar că ar părea moartă. Un pictor celebru afirmă că ”Ochiul are nevoie de

culoare cum are nevoie de lumină”.

În procesul de învățământ, culorile influenţează pozitiv atenţia şi memoria, sporind gradul de

asimilare a cunoștințelor.Utilizarea culorilor variate sporeşte randamentul activităţii intelectuale. Studiindu-

se influenţa culorilor asupra proceselor psihologice s-a constatat că elevii care studiază materiale didactice

cu vizualizare cromatică obţin performanţe superioare celor care studiază materiale cu vizualizări

acromatice.

Culoarea aduce bucurie sau întristează, vindecă răni sufleteşti, depresii, dezvoltă inteligenţa şi

imaginaţia, asigură un randament superior în muncă, înlătură oboseala şi creează o bună dispoziţie. Cu

ajutorul culorilor putem să ne cunoaştem mai bine personalitatea.

Şcoala este singurul loc unde elevul poate asimila cunoştinţe de artă în mod organizat. Nu doar la

ora de desen putem reliefa frumosul, ci la orice activitate școlară sau extrașcolară. La orice oră se poate

folosi ”educația plastică”... inclusiv la ora de matematică. De exemplu se pot folosi diverse planșe pentru a

ilustra elevilor diferite noțiuni. S-a dovedit științific că aproximativ 30% dintre elevi au stil de învățare

vizual.

În practica pedegogică pe care am desfășurat-o în timpul facultății la un liceu renumit din Iași, am

observat că unul din momentele când elevii își deschid sufletul este cel al întâlnirii lor cu creația estetică.

Prin contactul elevi-artă, ei înțeleg cât de mult contează să ai o cultură artistică bogată. Bineînțeles, această

cultură depinde foarte mult de atitudinea profesorului față de artă.

41

EDUCAŢIA PLASTICĂ ÎN CICLUL PRIMAR

Prof. înv. primar Daniela MÎȚU

Școala Gimnazială ,,Iulia Hălăucescu,, Comuna Tarcău, Județul Neamț

Desenul nu este doar o modalitate de autocunoaştere şi de autodezvoltare, ci şi un mijloc

de comunicare şi de intrare în relaţie cu alte persoane, prin utilizarea desenului în grup. Culorile

alese, tipul de instrument pentru desen, modul în care desenează, suprafaţa ocupată pentru a se

exprima, toate acestea sunt detalii foarte importante pentru cunoaşterea persoanei. Desenul îi ajută

să comunice, să accepte şi să colaboreze. Desenele şi picturile se pot utiliza în diferite moduri şi

cu multiple obiective.

Prin desen şi pictură copilul îşi exprimă sentimentele, trăirile, nevoile, se exprimă pe sine,

descoperindu-şi astfel identitatea. Pictura, ca şi desenul, este un joc, un dialog între copil şi adult,

este un mijloc de comunicare.

Desenul rămâne întotdeauna un mod de a descrie povestea care nu poate fi spusă în cuvinte.

Culorile, hârtia, creta îl pot stimula pe copil să povestească diferite întâmplări, să scoată la iveală

scene din viaţa sa, pe care nu le poate exprima altfel. Povestea desenată de copil relevă foarte clar

trăirile şi sentimentele copilului.

Desenul poate fi utilizat în diferite scopuri:

• ca test al nivelului mental, evaluarea inteligenţei cu ajutorul desenelor;

• ca mijloc de comunicare, testându-se astfel nivelul de dezvoltare al limbajului şi al comunicării

în general;

• ca mijloc de explorare a afectivităţii copilului;

• ca mijloc de cunoaştere al propriului corp şi al orientării în spaţiu.

Astfel, rolul nostru este de a face din copiii de astăzi creatorii de mâine, atât pentru a le

permite să se adapteze schimbărilor rapide, dar şi pentru a le oferi mijloacele de a se ocupa de

calitatea vieţii lor. Rolul şcolii la formarea comportamentului creator este foarte important,

42

deoarece rămâne principalul instrument pe care societatea îl foloseşte pentru cultivarea creativităţii

la membrii ei tineri, de vârstă şcolară. În acest context, trebuie subliniat că învăţătorul poartă o

responsabilitate uriaşă, care poate fi confirmată prin adevărul exprimat de Spiru Haret, precum că

„nivelul de civilizaţie al unei naţiuni începe de la învăţător”.

Ce este creativitatea?

În prezent există numeroase modalităţi prin care este definită creativitatea. În general,

psihologii susţin că „a fi creativ” înseamnă „ a crea ceva nou, original şi adecvat realităţii”.

Actul creator este însă un proces de elaborare prin invenţie sau descoperire, cu ajutorul

imaginaţiei creatoare. Iată doar câteva definiţii ale creativităţii : „Creativ este cel care se

caracterizează prin originalitate şi expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de

drumuri, inventiv, inovativ, etc.”(M. Rocco, 2004, p. 17) ; ,,Creativitatea presupune o dispoziţie a

personalităţii spre nou , o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de

personalitate” (P. Popescu-Neveanu, 1978, p.52) ; „Creativitatea desemnează capacitatea de a

realiza creaţii inovatoare (originale, ingenioase), dar şi adecvate (utile, adaptate în funcţie de

cerinţele sarcinii.” (Sternberg, R., J., 2005).

A fost, astfel, foarte greu de avansat o definţie unanim acceptată, aşa cum arăta şi Al.

Roşca, deoarece fiecare autor pune accent pe dimensiuni diferite. Având în vedere caracterul foarte

complex al creativităţii şi, luând în considerare principalele dimensiuni ale acesteia, s-a avansat o

posibilă definiţie, înţeleasă ca ,,un proces de însuşiri şi aptitudini psihice care, în condiţii

favorabile, generează produse noi şi de valoare pentru societate”. Aşadar, la şcolarul mic nu se

poate vorbi de creativitate, dacă o evaluăm după criteriile de validare ale actului creator.

Creativitatea ca act finalizat într-un produs de mare originalitate este valabilă doar pentru cazurile

de copii excepţionali.

Creativitatea copilului trebuie privită diferit de cea autentică. Produsul realizat de copil este

nou şi valoros pentru el şi beneficiază de atributul originalităţii. Mihailevici susţine că orice act

care solicită din partea copilului folosirea unor procedee euristice şi conduce la concluzii inedite,

descoperite prin efort individual, este un act creator. Sunt însă unanim recunoscute trăsăturile

creativităţii: productivitate, utilitate, eficienţă, valoare, ingeniozitate, noutate şi originalitate,

ultimele două fiind definitorii pentru creativitate.

43

Creativitatea în orele de educaţie plastică

Există multiple posibilităţi de formare a unei personalităţi creative. Consider că una dintre

cele mai eficiente la vârsta şcolară mică este dezvoltarea creativităţii prin desen. În contextul

curriculumului naţional, disciplina ,,Educaţie plastică” are un loc şi un rol bine definit. Prin orele

de educaţie plastică dezvoltăm gândirea creatoare, imaginaţia, limbajul plastic sentimentele,

interesele, afectivitatea şi voinţa fiecărui elev. Ideea fundamentală a actualului concept de educaţie

plastică constă în faptul că imaginea artistico-plastică este rezultatul actului de creaţie şi, în acelaşi

timp, metodă de instruire. Studiile întreprinse evidenţiază că activităţile de educaţie plastică

exercită o influenţă benefică asupra formării personalităţii şcolarilor nu numai pe plan estetic, ci

şi pe plan moral, afectiv, intelectual etc.

În activitatea mea didactică am observat cu câtă plăcere lucrează elevii în orele de desen,

atunci când sunt lăsaţi să se exprime liber, să dea frâu imaginaţiei, fanteziei. N-am încercat ca prin

aceste ore să aduc la perfecţiune copiii, ci am dorit întotdeauna ca ele să fie la nivel creativ,

recreativ şi educativ, să producă plăcere şi multă bucurie în sufletul lor. Astfel, spontaneitatea şi

originalitatea imaginaţiei n-au fost îngrădite, indiferent de subiectul lecţiei, lăsându-le sentimental

unei depline libertăţi.

Prin crearea unui climat afectiv pozitiv, precum şi folosirea unor metode şi procedee

moderne, active menite să le dezvolte personalitatea creativă, am reuşit să realizez obiectivele

acestei discipline. Am pornit de la ideea că cu cât îi ofer mai mult posibilitatea copilului de a fi

spontan şi independent, cu atât şansele ca acesta să devină o persoană creativă, cresc. Atât în orele

de educaţie plastică, cât şi la celelalte discipline sau activităţi extraşcolare, le-am acordat elevilor

multă încredere, i-am încurajat să-şi exprime punctele de vedere, să-şi asume responsabilităţi, să

aibă încredere în propriile puteri şi capacităţi, am pus accent pe stimularea gândirii lor, a spiritului

de observaţie şi curiozităţii.

Pentru dezvoltarea creativităţii artistice m-am preocupat şi de dobândirea unor cunostinţe

privind expresivitatea elementelor de limbaj plastic şi tehnicile de lucru specifice activităţilor

artistico-plastice, cunoaşterea diferitelor modalităţi de organizare a spaţiului plastic în unele opera

ale marilor artişti din istoria artei (contactul cu opera de artă) ca şi însuşirea unui vocabular plastic

adecvat. Pentru stimularea creativităţii artistice a elevilor am folosit o gamă largă de procedee şi

tehnici: tehnica colajului, tehnica decolorării cu pic, desenarea cu lumânarea, imprimerie, desen

44

cu baloane de săpun, desen folosind palmele, dirijarea culorii folosind jetul de aer, folosirea hârtiei

mototolite, a ştampilelor.

De asemenea, am desfăşurat diferite alte activităţi, am supus elevii unor probe de tip

imaginativ, de dezvoltare a componentelor creativităţii, de creştere a spiritului de iniţiativă şi

competitiv: realizarea unor desene pornind de la două linii (de forme şi poziţii diferite), ilustrarea

plastică a unor texte literare, continuarea unor desene începute de colegi, aranjarea diverselor tipuri

de linii, a punctelor sau a petelor de culoare (spontane sau elaborate) în funcţie de anumite cerinţe

sau aşa cum le dictează imaginaţia etc.

Jocul didactic are şi în orele de desen o mare valoare educativă, întrucât prin joc elevii îşi

încearcă atât abilităţile lor de desenare, cât şi cele de găsire a diferitelor soluţii posibile pentru

realizarea unei teme plastice. Jocul pune în faţa elevilor situaţii noi pe care ei trebuie să le resolve

dovedind spirit de iniţiativă, fantezie, voinţă, spontaneitate. Prin joc am antrenat elevii pentru

realizarea diferitelor scopuri: dezvoltarea sensibilităţii artistico–plastice, dobândirea de experienţe

plastice noi, familiarizarea elevilor cu elemente de limbaj plastic, descoperirea unor efecte plastic

noi, educarea acuităţii vizuale. Elementele de joc imprimă activităţii un caracter mai viu şi mai

atrăgător, aduc varietate şi o stare de bună dispoziţie, de veselie şi de bucurie, de divertisment şi

de destindere, ceea ce previne apariţia plictiselii, a monotoniei şi a oboselii.

În concluzie, creativitatea şi educarea ei reprezintă azi o mare şi frumoasă provocare pentru

toate domeniile de activitate. Fiecare copil normal dezvoltat, dispune de un potenţial creativ

general, care exersat, educat, poate fi valorificat. Asupra dezvoltării psihice creatoare a copiilor

pot avea influenţă numeroşi factori, dar sarcina decisivă rămâne şcolii.

Acţiunile de creaţie organizate în cadrul orelor de educaţie plastică reprezintă un bun teren

de exprimare a imaginaţiei şi stimulează fantezia. Imaginaţia este un dar psihic şi trebuie să sprijine

eficient procesul de învăţare şi întreaga dezvoltare a personalităţii copilului.

Organizatǎ sub formǎ de joc, munca copiilor este cea mai productivă pentru cǎ prin

intermediul jocului ei participǎ cu toatǎ fiinţa , cu toate disponibilitǎţile lor, unele lucruri care pot

în alte situaţii imposibil de realizat, se îndeplinesc şi capǎtǎ strǎlucire prin desen. Prin joc se pot

debloca în modul cel mai eficient energiile creatoare.

,, Imaginaţia este primul pas în procesul creativ.” (Herbert Harris)

45

BIBLIOGRAFIE:

• Roco, M. – Creativitate şi inteligenţă emoţională , Editura Polirom, Iaşi, 2004

• Roşca, A. - Creativitatea generală şi specifică , Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981

• Drăghicescu, S., Drăghicescu, F. - Educaţia plastică, Ghid metodic clasele I-IV, Editura

Aramis, Bucureşti, 2007

• Popescu-Neveanu, P. - Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978

• Ancuţa A., Ancuţa P.- Jocurile de creativitate, Editura Excelsior, Timişoara, 1997.

46

Principiile educației estetice în învățământul primar

Prof. Florentina MOISE

Director Casa Corpului Didactic Neamţ

Realizarea educației estetice presupune respectarea principiilor generale ale didacticii, dar

și respectarea unor principii specifice:

Principiul educației estetice pe baza valorilor autentice cere respingerea “pedagogiei”

kitschului, respingerea ideii că educația estetică presupune trecerea printr-o etapă “inițiatică” a

nonvalorii, a prostului gust. Principiul nu reclamă nicidecum o cenzură exterioară pe alte criterii

decât cele estetice; principiul este limitativ doar în raport cu falsele valori și reclamă

discernământ și competență axiologică (Cucoș, 1996:148).

Principiul receptării creatoare a valorilor estetice este valabil îndeosebi în contextul

artei moderne, care lasă deschisă caleaa interpretărilor multiple, ce invită la interpretare și re-creare

din partea celui care privește sau ascultă, implicându-l pe receptor în “construirea” mesajului. Arta

modernă este deschisă indeterminată semantic; receptorul este cel care prin participare la operă,

deci la creație, îi dă acestuia o determinație, în funcție de ceea ce este el; cu atât mai necesară este

deci educația estetică.

Arta ne introduce într-un univers al comunicării care implică partea nevăzută, ascunsă, dar

semnificativă, esențială a lucrurilor. Ceea ce vedem, ascultăm reprezintă semne simboluri care se

cer a fi descifrate pentru a trece dincolo de aparențe, într-o lume în care adevărurile sunt exprimate

într-un alt limbaj decât al rațiunii discursive.

Delacroix (apud Momanu, 2002:101) precizează că arta țintește dincolo de gândire, dar nu

o anulează; mai degraba o rafinează decât o suprimă; pentru a se matamorfoza artistic orice

sentiment trece în primul rând prin fața inteligenței mai spune Delacroix. Arta și comunicarea prin

artă implică această dublă implicare: eliberarea de sentiment prin idee și întoarcerea la sentiment.

Această formă a descătușării afective este expresia unei aspirații către perfecțiune și

totodată, a neîmplinirii; neîmplinirea, în acest caz, nu este semnul nereușitei, ci al posibilității care

se cere valorificată în forme cât mai variate. De aici diversitatea formelor de exprimare artistică.

Comunicarea prin artă presupune implicare, participare, abordare creativă. Nu e suficient

să punem întrebarea: ”Ce a simțit artistul când a creat această operă?”; trebuie să ne întrebăm

47

fiecare: “Ce simt eu când privesc/ascult această operă?’ trebuie să îndrăznim să descifrăm

universul de simboluri după modelul pe care îl propune chiar actul creator – să eliberăm trăirile,

sentimentele, fără să scandalizăm rațiunea, să dăm curs imaginației și creativității pentru a re-crea,

plecând de la simboluri un univers de semnificații.

De altfel comunicarea în sfera artei presupune adesea depășirea dihotomiei

creator/receptor, a diviziunii rolurilor de “actor” și “spectator”: “Creatorul este primul spectator

al operi în gestație, cu ochiul și mâna unite în același praxis și invers, spectatorul e chemat să fie

un coautor al operei pe care o percepe sau al evenimentului la care asistă” (Dufrenne apud

Momanu, 2002:101).

Principiul perceperii globale, unitare a conținutului și a formei obiectului estetic nu

presupune nici “artă pentru artă”, nici “artă cu tendință”, altfel spus, nici formă goală, nici conținut

fără formă estetică; arta însăși presupune armonie.

Rolul artistului este de a descoperi forma artistică a unei idei sau a unei trătiri; forma este

cea care introduce variația, care dă “personalitate” operei, preluând ceva esențial din personalitatea

artistului. Forma elimină haosul și introduce ordinea, structurează conținutul, îi dă un sens; fără

formă materia nu spune nimic, nu are semnificație artistică, pentru că încă nu este obiect de artă.

Deși numai fuziunea formei cu materia priduce realitatea artei, spune T. Vianu (apud

Momanu, 2002:102) , nu se poate spune c㸠înaintea acestei sinteze, materia nu are valoare

artistică: o bucată de marmură este frumoasă chiar prin modul cristalizării ei și prin lumina care o

pătrunde, chiar înainte ca artistul să-i fi dat o formă oarecare; există, de asemenea, o frumusețe a

bronzului, a lemnului etc. pe care trebuie să fim capabili s-o izolăm și s-o descoperim chiar în

obiectele artistice care au întrebuințat aceste materiale.

Dintr-un anumit punct de vedere conținutul pare a fi factorul decisiv, spune M. Florian,

pentru că “ pe acest factor se reazemă valoarea biologică a artei, chiar dacă forma e caracterul

specific al artei “. Artistul înclină însă preferențial spre factorul formal, tehnic, spre meșteșug,

apărând ideea “artei pentru artă”(Florian, 1992:90).

Armonia formă-conținut exprimă apropiereadintre inteligență, imaginație și sensibilitate,

atât în actul creației, cât și în planul receptării. Pentru a înțelege cu adevărat opera de artă,

receptorul trebuie să caute să descopere conținutul, dar, în același timp trebuie să descopere și să

înțeleagă forma de expresie.

Pregătirea pentru receptarea operei de artă trebuie să țină seama de toate aceste aspecte,

fără de care înțelegerea adecvată a mesajului nu este posibilă.

48

Principiul înțelegerii și situării contextuale a fenomenului estetic face referire la

mesajul operei se întregește în contextul istoric, social, cultural-ideologic etc. în care a fost creată;

de aceea determinarea indicilor contextuali este indispensabilă comprehensiunii mesajului,

comunicării în sfera artei. Contextul nu este însă în totalitate un dat.

Pe de o parte, artistul însuși creează contextul cultural-artistic, ideologic prin maniera în

care se raportează artistic la opera sa, la realitățile timpului său; pe de altă parte, cu fiecare act

semnificativ de receptare/interpretare, contextul e reconsiderat, se amplifică, dobândește noi

dimensiuni. Comnunicarea artistică se întregește sau poate sărăci în context, dacă înțelegem prin

context un ambient ce poate fi favorabil sau defavorabil înțelegerii mesajului.

Actul receptării fenomenului estetic este condiționat de un ansamblu de “premise

comunicative” externe (spațiu, timp) și interne (factori biologici, psihologici, socioculturali), care

explică de ce “ nici un act de receptare nu e identic cu altul”, de ce există, la limită, atâtea

semnificații, atâtea texte, câți receptori (Plett apud Momanu, 2002:103).

Ca dimensiuni psihologice, timpul și spațiul fac parte din contextul “construit”: există însă

un timp obiectiv și un spațiu obiectiv, determinate social-politic și chiar geografic și fiind dincolo

de aparențe, veritabili constituenți interni ai comunicării în sfera artei. Complexitatea fenomenului

artistic impune considerarea conceptului context la toate nivelurile sale, până la cea mai largă

accepție, aceea de ambianță social-istorică a creației și a receptării operei (Momanu, 2002:103).

Bibliografie

• Cucoş, C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996;

• Florian, M., Metafizică şi artă, Echinox, Cluj, 1992;

• Momanu, M., Introducere în teoria educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2002

49

CONCURS LOCAL

“Campion de ziua mea”

IUNIE 2014

ŞCOALA GIMNAYIALĂ “Iulia HĂLĂUCESCU” , COMUNA TARCĂU

JUDEŢUL NEAMŢ

Avizat,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “Iulia Hălăucescu“,

DIRECTOR, PROF. MÎȚU DANIELA

Nr. Înreg ........ din .............

INIŢIATORI: Prof. Paşcu Lăcrămioara, Prof. Cosma Iuliana

50

CONCURS LOCAL “Campion de ziua mea”

2013-2014

INIŢIATORI: Prof. Paşcu Lăcrămioara, Prof. Cosma Iuliana;

COORDONATORI : Director: Prof. Mîțu Daniela

Prof. Paşcu Lăcrămioara

Prof.pentru înv.preşcolar: Cosma Iuliana

Prof.pentru înv.preşcolar: Păduraru-Bobric Carmen-Lucia

PARTENERI:

Școala Gimnazială “Daniela Cuciuc” Piatra Neamț – Grădinița P.P. “Floare de Colț”

Prof. Balan Ana-Maria;

Prof. Popa Rodica;

ARGUMENT:

Ziua Internaţională a Copiilor -1 Iunie conferă an de an un prilej de mare bucurie, o

„întâlnire” fericită a celor mari cu cei mici, nu doar prin intermediul unor atenţii şi cadouri, ci şi

prin participarea împreună la acţiuni şi evenimente inedite, atractive pentru copii şi aducătoare de

amintiri şi nostalgii pentru cei mari.

Proiectul de faţă oferă o astfel de ocazie, de întâlnire a tuturor: copii, părinţi, dascăli, într-

o lume inocentă, hazlie, plină de neastâmpăr şi energie: LUMEA COPIILOR.

Luând parte împreună la această ZI, vom interacționa în mod plăcut unii cu alții, vom

ilustra cu cretă colorată, pe asfalt, peisaje din lumea minunată a copilăriei, iar la final vom organiza

o expoziție cu lucrările realizate de elevi și preșcolari.

SCOPUL CONCURSULUI:

✓ Cunoaşterea semnificaţiei zilei de 1 IUNIE

✓ Afirmarea copiilor prin limbajul universal al artei: desen.

✓ Sărbătorirea festivă a Zilei Copilului

51

OBIECTIVELE PROIECTULUI

✓ conştientizarea semnificaţia acestei zile;

✓ participarea cu plăcere la concursurile şi activităţile organizate;

✓ legarea unor prietenii cu copiii care participă la acest proiect educaţional dedicat Zilei

Copiilor, 1 Iunie;

✓ stimularea talentelor, dezvoltarea aptitudinilor elevilor.

✓ cultivarea sensibilității artistice a elevilor;

✓ descoperirea elevilor cu aptitudini artistice;

✓ dezvoltarea competentelor de comunicare;

GRUP ŢINTĂ: preşcolari și şcolari cls. I, a IV-a;

ETAPELE CONCURSULUI:

25 mai 2014 –29 mai 2014 înscrierea participanţilor ;

2 iunie 2014 – desfăşurarea concursului;

2 iunie 2014 –organizarea expoziției cu lucrările copiilor, jurizarea și oferirea

diplomelor;

REGULAMENT DE ÎNSCRIERE, PARTICIPARE, DESFĂŞURARE ŞI EVALUARE: Se

pot înscrie la concurs preşcolari şi elevi cls. I-IV din localitate și grădinița parteneră.

SECŢIUNEA I: „DESENE PE ASFALT’’’

SECŢIUNEA II:,,MAGIA CULORILOR’’- CONCURS DE DESENE

CATEGORII DE VARSTA: 4-6ani/7-8ani/9-10 ani.

CONDIŢII DE PARTICIPARE:

Fiecare cadru didactic va putea participa cu un număr nelimitat de concurenți, înscriși la

oricare dintre secţiunile dorite, pe categorii de vârstă.

Nu se percepe taxa de participare (tipărirea diplomelor este suportată de organizatori).

Se vor acorda premiile I, II, III şi menţiune pentru fiecare copil, la secţiunea și categoria de

vârstă la care participă şi diplome de participare pentru toţi preşcolarii/elevii şi cadrele didactice

îndrumătoare.

PERSOANE DE CONTACT:

Prof.Cosma Iuliana,e-mail: julyana21@yahoo.com;

Prof. Păduraru- Bobric Carmen-Lucia -tel. e-mail: mircea_pdr@yahoo.com

52

PROMOVAREA CONCURSULUI:

-la nivelul şcolii: avizier;

-local: comunitate;

FIŞA DE ÎNSCRIERE

Pentru Concursul Local

,,Campion de ziua mea”

NUMELE ŞI PRENUMELE CADRULUI DIDACTIC:.........................

SPECIALITATEA:..........................................

UNITATEA DE ÎNVĂŢĂMÂNT:..............................................................

LOCALITATEA:................................. JUDEŢUL:.....................................

GRUPA/CLASA:.........................................................................

Tabel nominal cu preşcolarii/elevii participanţi la concurs:

Nr.

Crt.

Numele şi

prenumele

copilului

Secţiunea Grupa/Clasa Categoria

de varsta

53

Fotografii din timpul Competiţiei de desene pe asfalt:

54

EDUCAȚIA ESTETICĂ – MIJLOC DE FORMARE A PERSONALITĂȚII

ELEVULUI

Prof. Carmen PĂDURARU-BOBRIC

Şcoala Gimnazială “Iulia Hălăucescu”, comuna Tarcău

Motto: Binele este întotdeauna frumos. (Platon, Philebos)

Arta a fost folosită din timpuri străvechi ca mijloc educativ . Progresele în domeniul

ştiinţei, tehnicii şi artei, urbanizarea şi industrializarea accentuată, informatizarea au influenţat fără

îndoială şi esteticul, care a pătruns în toate domeniile vieţii şi activităţii umane. Existenţa umană

în toate determinările ei ar trebui să se conducă şi după legile frumosului, ale armoniei, într-un

cuvânt după legile esteticului. Dezvoltarea capacităţii copilului de a recepta, evalua, trăi şi crea

valorile frumosului începe de la vârstele mici. Ea impune să dezvoltăm la copii aspiraţia lucrului

bine şi frumos făcut, exigenţa şi bunul gust faţă de orice produs industrial, simţul echilibrului şi

simplitatea comportării frumoase, civilizate.

Limbajul artelor plastice, bazat pe formă și culoare incumbă valențe proprii în vederea

declanșării trăirilor estetice. Linia, culoarea și forma imprimă imaginii plastice un specific aparte.

Se pot distinge doua direcții în elaborarea imaginii plastice, una în care se constată o

corespondență formală între imagine și obiectele lumii reale și alta în care imaginea este

rezultatul fuziunii unui sistem de semne din care cauză se realizează o “camuflarea” a obiectelor

și fenomenelor reale. Ultima direcție o întâlnim mai ales în arta plastică modernă. Se înțelege că

rolul instruirii și al cunoștințelor teoretice este diferit de la o situație la alta, în nici un caz ele nu

pot substitui contemplarea operelor plastice (Nicola, 2002: 377-378).

Consider că predarea desenului în învățământul primar contribuie la realizarea sarcinilor

educației estetice. În cadrul lecțiilor se formează la elevi aptitudinea de a rezolva și reproduce

realist obiectele și diversele aspecte ale lumii înconjurătoare.

Formele de activitate la desen în clasele I-IV sunt repartizate astfel de programa școlară:

desen după natură, desen decorativ și desen tematic. În aceste clase se mai organizează cu elevii și

convorbirii despre artă.

Desenul după natură a cărei importanță este subliniată și prin numărul mai mare de ore

ce i se atribuie în planul de învățământ comparativ cu celelalte feluri de desen, se efectuează prin

55

studierea și analiza atentă a obiectelor și prin reprezentarea lor izolată în ansamblu sau în

perspectivă: plan apropiat sau depărtat, precum și prin înlăturarea treptată a erorilor ce sunt

frecventate în desenele inițiale ale elevilor și schematismul reprezentărilor grafice care se

datorează în mare parte perceperii incomplete a lucrurilor. (Truță, 2008:45).

Desenul după natură contribuie la dezvoltarea gustului elevilor pentru frumosul din natură

și artă. Prin acest desen se formează spiritul de observație al elevilor pentru forme, culori și

proporții ale obiectelor. În clasa I elevii desenează și colorează cu creioane colorate obiecte simple:

cană, casă, minge, precum și ghivece cu flori, fructe sau obiecte de joc: coardă, arc, zmeu. În

clasele următoare elevii sunt puși să deseneze obiecte mai complicate. Desenul după natură

servește atât pentru a dezvolta capacitățile creatoare ale elevilor, cât și pentru a le da îndrumări

în legătură cu aprecierea frumosului. Elevul n-ar progresa în redarea frumosului din natură dacă

n-ar reuși să aprecieze corect un desen după natură, dacă profesorul nu s-ar preocupa să-l

îndrumeze ăn această direcţie. (Popeagă, Țârcovnicu, 1976: 327).

Priceperea și deprinderea de a desena după natură este una din condițiile care favorizează

însușirea activă și conștientă a cunoștințelor de geografie, științele naturii, istorie, după cum

observațiile și cunoștiințele la aceste discipline sunt folosite de către învățător în lecțiile de desen.

Desenul decorativ stimulează imaginația și aptitudinile creatoare ale elevilor. Cu ajutorul

acestui fel de desen elevii iau cunoștința cu unele motive ale artei populare românești și ale altor

arte populare, fapt care le dezvoltă priceperea de a utiliza aceste motive în compoziții decorative

și în lucrările din manual.

Desenul tematic efectuat după o temă aleasă de către înățător, presupune o elaborare în

care se îmbină observarea naturii și a realității înconjurătoare cu inițiativa și imaginația

reproductivă și creatoare a elevilor. De obicei, temele sunt luate din viața copiilor și a oamenilor

sau în legătură directă cu anumite obiecte de învățământ.

Priceperile și deprinderile dobândite la lecțiile de desen contribuie nu numai la formarea

simțului estetic al armoniei, al simetriei cât și la dezvoltarea deprinderilor de muncă ale viitorului

muncitor, inginer, constructor care operează frecvent cu reprezentări spațiale. Aceste priceperi și

deprinderi au un rol însemnat pentru pregătirea ulterioară, profesională a elevilor.

Artele plastice contribuie în mod deosebit la formarea și dezvoltarea simțului estetic, ele

îmbogățesc conținutul emoțional al copilului și îi stimulează spiritul de observație și imaginația

creatoare. Artele plastice dezvăluie frumusețea marilor creații ale poporului nostru prin imaginea

unor tablouri vii, realiste și veridice fragmente din natură și viața țării noastre (Truță, 2008:49).

56

Ȋn clasele I-IV inițierea elevilor în domeniul artelor plastice se realizează și prin efectuarea

unor lucrări din hârtie și carton, prin modelaj din argilă și din plastilină, prin împletituri, cusături

și lucrări în lemn prevăzute în programa compozițiilor aplicative. Aceste lecții nu urmăresc direct

realizarea sarcinilor educației estetice, prin elementele estetice pe care le implică însă, activitățile

elevilor în acest domeniu își îmbogățesc impresiile estetice, își dezvoltă spiritul de observație și

imaginația și mai ales dobândesc o seamă de deprinderi: agilitatea și îndemânarea mâinilor,

precizia ochiului, care sunt necessare în formarea aptitudinilor, ca în orice activitate creatoare.

Priceperile și deprinderile la desen și modelaj au aplicare continuă în viața școlii;

alcătuirea fotomontajelor, montarea gazetei de perete și a calendarului naturii, pavarea sălilor

de clasă, organizarea seratelor și a serbărilor școlare implică o largă manifestare a acestor

priceperi, care sprijină în același timp și educația estetică a elevilor (Truță, 2008:48).

Ca forme și mijloace de realizare a educației plastice în școală, putem menționa:

lecția de desen;

lecția de lucru manual (modelaj, cusături);

vizitarea muzeelor și a expozițiilor;

cercurile de arte plastice (Nicola, 2002: 378).

Prin activitățile din afara clasei și prin cele extracurriculare se lărgesc simțitor căile și

mijloacele de educație estetică a elevilor; de exemplu cercurile de elevi, institute de cultură,

cinema, teatru, contribuie la formarea simțului estetic și la dezvoltarea creației artistice în rândul

elevilor.

Bibliografie:

1. Nicola, Ioan, 2002, Tratat de pedagogie școlară, ediția a II-a revizuită, Editura Aramis,

București;

2. Truță, D., 2008, Educația estetică la clasele I-IV, Editura IRCO Sript, Drobeta-Turnu-Severin;

3. Popeagă, V., Țârcovnicu V., 1976, Pedagogie școlară – manual pentru licee pedagogice clasa

a X-a, Editura Didactică și pedagogică, București;

4. Truță, D., 2008, Educația estetică la clasele I-IV, Editura IRCO Sript, Drobeta-Turnu-Severin;

57

Posibilitati de amestec al culorilor si nonculorilor în realizarea de creaţii

plastice în ciclul primar

Prof. Florentina POPA

Şcoala Gimnazială “Preot Gheorghe Săndulescu”, Comuna Dragomireşti

Amestecul fizic este combinarea materiala dintre culori. Prin acest tip de amestec se pot

obţine aproximativ nouă sute de tente distincte pentru retină. Prin amestecul fizic dintre culori şi

nonculori se pot obţine practic nuanţe, tonuri, griuri, degradeuri etc. Sunt mai multe posibilităţi de

amestec fizic : Amestecul fizic dintre alb şi negru Prin amestecul fizic dintre alb şi negru se obţine

griul neutru. Când cele două nonculori sunt amestecate în cantităţi progresive se obţine scara

valorică a girurilor neutre. Amestecul fizic al culorilor cu alb sau negru Prin amestecul fizic cu

negru, culorile îşi pierd luminozitatea şi se închid. Prin amestecul unei culori cu alb sau negru se

obţin tonurile deschise şi închise, iar când amestecul este progresiv se obţine scara tonală a culorii

respective. Amestecul fizic dintre culori vecine în cercul cromatic Prin amestecul dintre culorile

vecine (semene), una fiind luată în cantitate mai mare se vor obţine diferite nuanţe

Amestecul fizic de alb si negru

Prin amestec de alb si negru se poate obtine o scara a valorilor constand in numeroase trepte

de griuri neutre (valorice).

Amestecul culorilor cu alb sau negru

Prin amestecul fizic cu alb culorile se deschid, isi pierd stralucirea, intensitatea si se

lumineaza. Prin amestecul fizic cu negru culorile isi pierd stralucirea, luminozitatea, intunecandu-

se. Cand o culoare se amesteca cu negru tonul ei se stinge (se rupe); prin amestec cu alb tonurile

se lumineaza. In amestec treptat cu alb sau negru se obtin tonuri deschise si respectiv inchise (scara

tonala). De remarcat este faptul ca unele culori in amestec cu negru isi schimba caracterul, de

exemplu galben plus negru da un verde kaky.

Amestecul fizic dintre culorile vecine

Prin amestecul a cate doua culori vecine, semne pe cercul cromatic, una fiind luata in

cantitate mai mare, se vor obtine diferite nuante ale acelei culori. Acestea juxtapuse (succesiv dupa

stralucirea lor) formeaza game complexe ale culorii respective.

58

Amestecul fizic dintre culorile opuse pe cercul cromatic

Din amestecul fizic a doua culori complementare, luate in cantitati diferite, plus alb sau

negru se obtin griuri colorate (grizare). Ruperea unei culori pure se realizeaza prin:

a) - amestec cu complementara sa (R + Ve; Ve + R) in cantitati neegale;

b) - amestec cu alta culoare rupta R + (A + 0);

c) - amestec cu alb sau negru;

d) - amestec cu gri neutru.

Game cromatice

Gama cromatica este o succesiune de culori dispuse intr-o gradatie armonioasa. Ea este

conditionata de existenta unei anumite dominante cromatice si realizeaza unitatea coloristica a

compozitiei plastice. Clasificarea gamelor:

a) – gama simpla, care se formeaza prin amestecul fizic a doua

complementare sau a doua culori opuse (una calda, cealalta rece);

b) – gama compusa , care se realizeaza dezvoltand paralel doua sau trei

perechi de complementare.

Contraste cromatice si de alb-negru

Contrastul presupune existenta a doua elemente opuse. Vorbim despre contrast atunci cand

intre doua efecte de culoare pe care le comparam, se constata deosebiri si intervale clare. Cand

aceste diferente cresc la maximum, se realizeaza un contrast de opozijie sau polaritati (mare - mic,

negru - alb, rece - cald). Contrastele se pot percepe numai prin comparatii: un element este mai

mic sau mai mare cand il raportam la alt element. Contrastele joaca un rol de seama in lumea

culorilor. Cand sunt juxtapuse, creeaza efecte deosebite, conflicte dintre culori sau dintre alb -

negru. Teoria despre culoarea constructiva a lui Johannes Itten consemneaza sapte contraste:

1. contrastul culorii in sine este cel mai simplu contrast cromatic si se obtine prin

juxtapunerea tentelor de culori pure (culori primare si culori binare). Efectul obtinut prin

juxtapunerea culorilor primare este cel mai puternic. Puterea contractului culorii in sine scade cu

cat culorile folosite se indeparteaza de culorile primare. Prezenta albului si negrului amplifica

expresivitatea acestui contrast deoarece intervin efectele caracteristice de crestere a luminozitatii,

respectiv stralucirii culorilor. O pata de culoare primara sau binara, inconjurata de negru, devine

mai palida ca intensitate cromatica, dar mai luminoasa. Pentru a realiza acest contrast sunt necesare

59

cel putin trei culori. Contrastele culorilor in sine sunt nenumarate si prin urmare si posibilitatile de

varietate a expresiei coloristice sunt nesfarsite (exemplu: modificarea valorii culorii sau a

raporturilor cantitative).

2. contrastul deschis - inchis (clar-obscur) Acest contrast se obtine prin juxtapunerea

unor culori cu luminozitati diferite ( valori total diferite). Pentru a obtine efectul de contrast deschis

- inchis este necesara alaturarea culorilor si a nonculorilor cu luminozitati egale sau apropiate de

culori si nonculori de intunecime egala sau apropiata, respectand cerintele acordului cromatic.

Folosind albul si negrul, cu toata gama valorica rezultata din amestecul acestora, florile luminoase

cu toate seriile de griuri colorate, se poate realiza contrastul inchis - deschis sau clar - obscur. Acest

contrast sugereaza si unele efecte impresive: aproape - departe, greu – usor.

3. contrastul cald – rece se realizeaza prin alaturarea culorilor calde cu cele reci. Un

contrast pur se poate obtine inlaturand efectele celorlalte contraste (in special de clar - obscur),

aducand culorile calde si reci la aceeasi treapta de luminozitate sau intunecime. Pentru obtine

efectul maxim de cald - rece se juxtapune culoarea cea mai rece – albastru - cu cea mai calda -

oranjul. Intr-o compozitie culorile calde dau impresia de aproape, iar cele reci - de departare.

Contrastul prezinta si importanta pentru efectele perspectivale si plastice. Raportului cald - rece

din coloristica ii pot corespunde si altc efecte expresive dupa Itten: rece - cald, umbros - insorit,

transparent - opac, linistitor – agitat, rar - des, vaporos - de pamant, departe - aproape, usor - greu,

umed - uscat. Aceste efecte arata posibilitatile expresive ale contrastului cald - rece. In natura

obiectele indepartate apar intotdeauna de culoare mai rece, din cauza stratului de aer interpus intre

privitor si aceste obiecte.

4. contrastul complementarelor Doua culori pigmentare, care amestecate dau griul

neutru, sunt culori complementare. Legea complementarelor este baza creatiei armonice deoarece

prin indeplinirea ei, in ochiul nostru, se creeaza un echilibru deplin. Pe cercul cromatic al lui J.

Itten complementarele sunt diametral opuse: R <> Ve; G <> Vi; A <> O; sau: G + O <>A + Vi;R

+ O <> A+ V; R + Vi <> O + Ve. Culorile complementare folosite in raporturi juste de cantitate

dau stabilitate compozitiei, fiecare culoare ramanand neschimbata in puterea ei stralucitoare.

Fiecare pereche de complementare are caracteristicile ei. Astfel, perechea culorilor G - Vi, prin

natura ei contine nu numai contrastul complementar, ci si clar- obscur, deoarece galbenul este cea

mai luminoasa culoare iar violetul – cea mai intunecoasa. In contrastul complementar se cere ca

una din cele doua culori sa fie dominanta ca intindere, stralucire si ca suita de tente rupte ale

acesteia. Intr-o compozitie plastica se pot dezvolta si doua sau trei perechi de complementare.

60

5. contrastul simlutan Prin contrastul simultan intelegem fenomenul prin care

ochiul nostru cere, pentru o culoare pura data, in mod simultan, culoarea ei complementara,

producand-o de lasine, daca aceasta nu este prezenta. Acest efect optic se obtine, practic, prin

suprapunerea unui gri neutru, de intindere redusa (patrat, cerc, linie), pe o suprafata de dimensiuni

mari, intens colorata, griul aflandu-se optic spre culoarea complementara culorii pure pe care el

este suprapus.

6. contrastul de calitate Contrastul de calitate consta in opozitia dintre culorile

saturate, stralucitoare si culorile amestecate, tulburate Culorile pot fi tulburate in mai multe

moduri. O culoare pura se tulbura cu alb, negru, gri, cu complementara respectiva.

7. contrastul de cantitate Contrastul de cantitate se refera la raportul de marime a

doua sau mai multe suprafete colorate. Este contrastul „mult – putin” sau „mare – mic”. Caracterul

activ al unei culori este determinat de puterea ei de stralucire si marimea petei colorate. Pentru a

evalua puterea de stralucire sau lumina, trebuie sa comparam culorile pure fata de un fond gri -

negru. Vom constata in acest sens ca valorile de lumina ale fiecarei culori in parte nu sunt egale .

Astfel Goethe a stabilit raporturile numerice de luminozitate a culorilor spectrale: galben =9,

portocaliu = 8, rosu = 6, violet = 3, albastru = 4 si verde = 6. Valorile perechilor de culori

complementare sunt: G-Vi=l/4:3/4 ; A-O=l/3:2/3 ; R-Ve=l/2:l/2

Raporturile de cantitate mentionate sunt valabile numai in cazul cand culorile sunt

folosite la puterea lor de stralucire maxima.

Bibliografie:

• Achitei Gh. – Frumosul de dincolo de artă, Ed. Meridiane, Bucureşti,1988

• Argintescu A.- Expresivitate, valoare şi mesaj plastic, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973

• Barzea C. – Reforma învăţământului, Bucureşti, 1993

• Constantin P. – Culoare, artă, ambient, Ed. Meridiane, Bucureşti,1979

• Cristea M. – Ghid metodic de educaţie plastică, Ed. Petrion, Bucureşti,1990

61

RELAȚIA JOC-DESEN ȘI VALORIFICAREA ELEMENTELOR DE JOC

ÎN VEDEREA PREGĂTIRII COPILULUI PENTRU ACTIVITATEA

GRAFIC-PICTURALĂ

Prof. înv. preşcolar Ioana-Daniela POPA

Grădiniţa cu P. N. Tarcău, jud. Neamț

Tovarășul de nedespărțit al copilăriei este jocul, o activitate de preînvățare în care copilul

cunoaște și descoperă lumea și viața, adaptându-se mediului înconjurător. Jocul favorizează

dezvoltarea proceselor cognitive și acțiunilor mentale, dezvoltă percepția, reprezentarea și

reproducerea, dezvoltă aptitudinile imaginative și capacitatea de a crea sisteme și imagini

generalizate despre obiecte și fenomene.

Acționând cu jucăriile, copilul învață să observe diverse însușiri de formă, culoare, mărime,

greutate, pe baza analizatorilor vizual și tactil-kinestezic. Prin intermediul acțiunilor de joc, copiii

se apropie de activitatea adulților, de relațiile între oameni, imitându-le.

Obiectul destinat jocului, „jucăria”, duce la pregătirea noțiunilor în desen, stimulează

activitatea auditiv-sintetică, exersează gândirea și imaginația creatoare. Păpușa, ursulețul,

iepurașul, cuburile, mozaicul, jetoanele și multe altele reprezintă mijloace educative valoroase în

direcția dezvoltării proceselor de cunoaștere și creație.

În jocurile de construcție mult îndrăgite, copiii au posibilitatea să cunoască forme variate:

mărimi, cantități, să compare, să clasifice, să-și imagineze, să selecteze, să găsească singuri soluții

și detalii, să lucreze estetic și să găsească independent mijloacele optime de realizare a proiectului.

Din varietatea materialelor acestor jocuri, cuburile mari și mici, ca și corpurile geometrice de mari

dimensiuni asigură copiilor noțiuni de orientare în universul formelor geometrice, diferite ca

volum și dimensiune. Deprinși să lucreze pe sol și la măsuțe, într-un spațiu dat, prin repetabilitate

și manipulare, satisface pe deplin trebuința proprie perioadei de creație infantilă. Spre

exemplificare, voi aminti câteva jocuri de construcție pe care le-am realizat cu copiii și care și-au

adus aportul la dezvoltarea unor noțiuni și deprinderi necesare desenului. „Copiii în rând” și „ Șir

de bastoane” ( având ca scop aranjarea de forme geometrice de același fel și mărime pe orizontală)

62

pregătește desenul decorativ pentru plasarea desenelor pe foaie și asigurarea proporției obiectelor.

„Trenul” și „Tramvaiul” sunt două jocuri care au urmărit aranjarea formelor geometrice diferite

și de mărimi variate pe orizontală. Acestea mi-au pregătit noțiuni de redare a unor aspecte din

realitatea înconjurătoare în desen prin combinarea de linii orizontale, verticale și oblice. Am

îmbinat forme geometrice pe orizontală și verticală în teme ca de exemplu: „Castelul”, „Podul”,

„Scara”, pregătind în același timp reprezentarea grafică a unor forme mai complexe și cu detalii,

precum și atribuirea de culoare adecvată formelor respective și respectarea proporțiilor în desen.

Dintre jocurile de construcții de îmbinare realizate cu copiii, „Scara mobilă”, „Căruciorul”,

„Morișca”, au antrenat activ spiritul de observație, atenția, gândirea, aspecte de desen decorativ (

simetria, alternanța, repetiția), dorința de a compune tema în jurul lor prin armonizare de linii,

culori și forme.

Jocurile de creație (pe care le-am considerat mijloace importante în pregătirea copiilor

pentru activitatea grafic-picturală) au furnizat copiilor multe noțiuni legate de viața cotidiană, de

subiectul povestirilor, acestea având la bază reproducerea creatoare a acțiunilor și trăirilor

emoționale ale personajelor ( „De-a mama”, „ De-a familia”, „De-a grădinița”, „De-a șantierul de

construcții” ș.a. ). Copiii au memorat, le-au intuit și au adoptat o atitudine pe care ulterior au

reflectat-o în lucrările de desen.

În cadrul activităților la alegere din programul de dimineață al copiilor, am pus la dispoziție

celor mici jocuri cu reconstituire de imagini ( puzzle, dominouri, loto, piramida cu povești, jocuri

la măsuță cu material mărunt), precum și materiale din natură și materiale reciclabile. Prin

varietatea coloritului, formei și tehnicii de îmbinare, am îmbogățit cunoștințele copiilor, creându-

se bagajul de reprezentări necesar în desen. Urmărind jocurile copiilor zi de zi, am remarcat cu

câtă ingeniozitate realizează căsuțe, castele, blocuri, mobilier pentru păpușă, coronițe pentru zâne,

podoabe pentru fetițe, mașini, trenulețe, animale, covoare, din materialele enumerate mai sus,

redându-le apoi în teme liber alese la desen.

Jocurile senzoriale au fost utilizate pentru îmbogățirea cunoștințelor legate de obiecte și

însușirile lor ( „Ghicește ce a cumpărat mama! ”, „Ghicește ce ai gustat! ”, „Din ce este alcătuit?”,

„Săculețul fermecat”).

În practica la grupă am desfășurat cu copiii multe alte jocuri în care aceștia au fost solicitați

să observe, să pipăie, să combine, stârnind curiozitatea. Odată formate reprezentările mintale și

registrul de cunoștințe, ele s-au putut ordona și structura în desen. Jocurile în care se precizează

culoarea( „Cu ce minge ne jucăm?”, „Găsește aceeași culoare!”, „Ne jucăm cu baloanele”,

63

„Panglicuțele”, „Săculețul cu surprize”, „Cine are aceeași figură?”), m-au ajutat să pregătesc

noțiuni de formă ( cerc, triunghi, pătrat, dreptunghi).

O altă categorie de jocuri ( „Este mic, este mare”, „Caută-ți perechea!”) au contribuit la

pregătirea aspectelor de mărime ale obiectelor. Altele („Unde sunt jucăriile?”, „Ce s-a schimbat?”)

contribuie la determinarea poziției spațiale, respectiv plasarea elementelor compoziționale din

desen în spațiul plastic dat.

Nenumărate alte jocuri de la activitățile comune, alese sau în grupuri mici desfășurate cu

copiii, au completat cunoștințele preșcolarilor legate de animale, fructe, flori, anotimpuri, unelte,

mijloace de transport, au furnizat cunoștințe despre mobilier și jucării, alcătuirea corpului

omenesc, îmbrăcăminte, etc.

Deosebit de îndrăgite sunt jocurile didactice cu ilustrații și exercițiile de lucru în care copiii

sunt puși în situația de a selecta aspecte variate, în mod logic, verbalizând în același timp acțiunea

pentru a-și motiva alegerea. Jocul se sfârșește în momentul în care nu mai există nici o imagine

adecvată de intercalat și nu se mai pot realiza structuri noi.

Pregătind în excelență creativitatea, jocul „Ce-am să fiu după ce ghicești?” solicită copiii

la completarea unor imagini de pe cartonașe ( se trasează partea lipsă , se denumește partea lipsă,

apoi se denumește obiectul respectiv).

Bibliografie

• Calmy, George- Cum să facem exercițiile grafice, E.D.P. București, 1978

• Lovinescu, A.V.- Desenul decorativ și dezvoltarea creativității copiilor, în Culegere

metodică, supliment nr 3/1971.

64

Metode didactice specifice dezvoltării creativității preşcolarului şi

şcolarului mic

Prof. înv. preşcolar Rodica SAVU

Şcoala Gimnazială nr.1, Bicaz, Grădiniţa P.P. MOLDOCIM

Creativitatea, în termeni generali, este un proces mental care permite generarea de idei şi

concepte noi sau asocieri originale între concepte şi idei deja existente. În procesul de predare-

invāţare, trebuie să fie gāsite și încurajate metode si tehnici de dezvoltare a creativitāţii. Procesul

educativ trebuie astfel conceput si desfășurat, încât să-i convingă pe elevi să preţuiască propria

moştenire naţionalā, să primeascā contribuţiile originale ale oricărei naţiuni la civilizaţia modernă.

Creaţia artistico-plastică face o legătură constructivă între gândire şi imaginaţie între

realitate şi fantezie, dezvoltând în acelaşi timp puterea de analiză şi sinteză. În epoca

contemporană,un real accent se pune pe gândirea creatoare.Pentru a susține creativitatea şi

inovația, predarea clasică trebuie înlocuită cu metode care pun accent pe explorare, pe descoperire,

pe încurajarea gândirii critice a elevului.

Epoca contemporană formulează multiple exigenţe faţă de personalitatea umană, pe primul

loc situându-se gândirea, nu orice fel de gândire, ci o gândire creatoare. Astfel, profesorul trebuie

să vină în întâmpinarea copilului cu cele mai bune şi eficiente metode didactice pentru cultivarea

şi dezvoltarea creativităţii acestuia.

1. METODA EXERCIȚIULUI

Această metodă ajută la înlăturarea excesului de teoretizare a explicațiilor învățătorului,

dezvoltă capacitatea de a munci organizat și transpunere a imaginilor create de elevi în culorile

preferate. Elevii dobândesc deprinderi practice legate de cunoașterea procedeelor tehnice de lucru

(fluidozarea, fuzionarea culorilor, amestecuri cromatice, contur, divizarea tușelor, etc.).

Se practică:

• Exercițiul joc – dobândirea depronderii de a reda mai ușor diferite valori a unei

culori.

- Să se întindă tenta de culoare pe o anumită porțiune din suprafața foii de desen într-un

anumit timp și ritm.

65

Elevii vor întinde culoarea plecând de la închis la deschis spre deschis, pe o porțiune a foii

de desen, apoi vor desena de la deschis la închis.

Prin acest exercițiu joc se dobândesc deprinderi de a reda ușor diferite valori ale unei culori.

Acum ei reușesc să se autocontroleze, să lucreze cu mai multă ușurință lucruri din ce în ce

mai mari, adică cu mai multe cerințe. Elevii tebuie atrași prin aceste exerciții joc deoarece acestea

trezesc interesul pentru nou, elevii trebuie să lucreze cât mai bine pentru a realiza ceea ce își

propun.

Metoda exercițiului poate fi înnoită și prin incadrarea ei într-un sistem de exerciții:

- Exerciții de observare a unor însușiri estetice a formelor ce nu se disting la prima vedere;

- Exerciții de documentare și cercetare asupra soluțiilor legate de limbajul plastic (contraste

închis-deschis);

- Exerciții pentru dezvoltarea sensibilității cromatice prin juxtapunerea pe o foaie suport

foițe de culori diferite după criteriul culori calde, culori reci; criteriul valorii culori închise,

deschise;

- Exerciții pentru dezvoltarea creativității și sensibilității cromatice prin găsirea

corespondențelor unor culori date prin amestecuri pe care ei să le așeze pe verticală sub

culoarea dată pe orizontală de cadrul didactic. Astfel galbenul-auriu poate fi numit galben

ca lămâia, ca gălbenușul, ca nisipul mării, ca grâul etc.; roșu-cărămiziu poate fi roșu

rubiniu, trandafiriu, ca racul; verdele: ca iarba, ca bradul, ca broasca etc. Aspectul

competitiv va fi cine va găsi și denumi mai multe corespondente cromatice, nuanțe pe care

să le redea prin pete.

- Exerciții de dobândire a cunoștințelor legate de tehnici de lucru – modelarea culorilor etc.

- Exerciții de dezvoltarea memoriei vizuale și imaginației creatoare și asociere, analogie,

corespondență, disociere, combinare a unor forme sau a unor elemente plastice prin care

se descoperă modalități de exprimare a ideilor, sentimentelor, emoțiilor;

- Exerciții de dezvoltare a spiritului de invenție și de creație (metamorfozarea formelor sau

anamorfozarea lor în viziuni inedite).

Aceste exerciții trebuie să se desfășoare într-o anumită ordine și să se realizeze pe baza

unui autocontrol conștient din partea elevilor.

Atâta timp cât aceste exerciții se sprijină pe interesul elevilor, efortul va fi depus cu mai

multă bunăvoință și chiar cu plăcere având rezultate notorii.

66

După o serie de exerciții, elevii se eliberează de autocontrol întrucat actiunile repetate se

contorizează și elevii încep să lucreze cu mai multă usurintă și satisfactie.

Pe măsură ce priceperile și deprinderile se formează pot avea perspectiva activității

independente creatoare, ceea ce oferă plăcere și-i atrage.

2. METODA JOCULUI DIDACTIC

➢ Caracterizată printr-o îmbinare specifică a unei sarcini instructive ca elemente de joc.

Componentele jocului didactic sunt:

- Sarcina didactică;

- Conținutul jocului;

- Elementele și regulile jocului.

Prin această structură o astfel de activitate își menține esența de joc și specificul de

activitate. La lecțiile de desen ea are o mare valoare educativă deoarece prin joc elevii își încearcă

abilitățile lor cât și a celor de găsire a soluțiilor posibile pentru realizarea unui scop.

Prin unitățile plastice – joc se pot realiza primele experiențe plastice ale elevilor, primele

lor exerciții prin care se confruntă cu diferitele aspecte estetice ale realității, dar jocurile nu pot fi

folosite în același fel pentru atingerea mai multor scopuri estetice.

De exemplu: învățarea de a organiza diferit suprafața hârtiei împlică jocul. Prin joc elevii

pot descoperi adevăruri.

Jocurile didactice pot deveni pentru învățător mijloace de constatare a nivelului de

cunoștințe ale elevilor și al gradului de dezvoltare a capacităților intelectuale ale elevului.

Pentru a putea contribui la realizarea obiectivelor activității artistico – plastice, jocul

didactic trebuie bine pregătit, conținutul lui tematic bine cunoscut, valențele lui instructiv-

educative bine stabilite și mijloacele de învățământ asigurate din timp.

Jocurile didactice conduc elevii spre bucuriile creației și a dezvoltării sensibilității cromtice

însoțite de dorința de cunoaștere artistico-plastică care tinde să fie tot mai bogată și profundă.

3. METODA BRAINSTORMING

Brainstorming – tehnica gândirii creatoare elaborată de Henry Osborne – o tehnică a

gândirii divergente prin care se poate educa activitatea creatoare a elevilor; se mai numește și

asaltul de idei.

67

Brainstorming-ul constă în organizarea unei situații problemă care permite elevilor să facă

mai multe propuneri de idei, excluzând orice formă de critică. De exemplu, se pune problema

confecționării unui afiș pentru o anumită sărbătoare, pe o suprafață dreptunghiulară.

Întrebările care se pun sunt:

- Care să fie ideea de bază?

- Din câte elemente componente (culori, forme)?

- În ce anume tehnică de lucru să fie realizat pentru a obține o anumită expresivitate?

Această metodă poate avea mai multe stadii și anume:

• Stadiul bucuriei roșie – care începe o dată cu încălzirea gândirii elevilor și care se

produce în momentul prezentării problemei de învățător. Ea se continuă și spre

sfârșitul activității.

• Stadiul bucuriei verzi – de trecere liberă a ideilor, în această fază elevii gândesc și

propun idei ce provoacă formularea altora și care sunt cunoscute.

• Stadiul de staționare a ideilor. Elevii sortează ideile consemnate după următoarele

criterii: este greu de realizat, este mai ușor de realizat, nu se poate realiza, soluția

este costisitoare, necesită prea mult timp, este bună, este originală.

Ideea cea mai bună acceptată de toți se schițează pe tablă iar elevii o pot realiza în lucrările

lor. În timpul lucrului se va tine seama de o serie de indicații care se regăsesc scrise pe o planșă și

anume:

a) Adaugă un element;

b) Scoate o parte;

c) Schimbă culoarea, gama cromatică;

d) Schimbă sau adaugă materiale – tehnici de lucru;

e) Ordonează altfel împărțirea suprafeței;

f) Ordonează altfel părțile componente;

g) Schimbă adâncimea – pesrpectiva;

h) Modifică construcția formei, stilului.

Această metodă se poate folosi la clasele III-IV.

4. METODA SINECTICĂ

➢ Vizează dezvoltarea gândirii divergente.

Învățătorul împarte problema în mai multe părți, secțiuni pe care le comunică pe rând elevilor,

apropiindu-se prin analogii și metafore de miezul ei. Rezolvarea este amânată până când se

68

constată că elevii au găsit soluții eficiente (cu diferite efecte plastice expresive). Apoi învățătorul

anunță în ce constă esența problemei.

Pe baza analizei, elevii stabilesc care dintre lucrările lor o prezintă mai clar și mai expresiv.

În prima fază se cere elevilor să acopere suprafața de lucru cu un fond (o tentă de culoare preferată).

Apoi să deseneze doi pomi bătuți de vânt. După aceea o cale ferată șerpuită. Paralela cu linia ferată

o autostradă.

Restul desenului este completat de elevi cu elemente statice sau în mișcare. După ce au fost

terminate lucrările, se anunță titlul temei – rolul culorii dominante în compoziția plastică.

Analiza lucrărilor va scoate sau nu în evidență dacă s-au armonizat sau nu culorile, dacă s-

a obținut unitate și expresivitate.

5. METODA DEMONSTRAȚIEI

Prin metoda demonstrației învățătorul poate să folosească și unele materiale intuitive,

planșe, albume de artă, diafilme, pentru a arăta elevilor diferitele modalități de materializare a

ideilor, a informațiilor. În acest fel de problemă prezentată capătă contur câștigând cu precizie,

întru-cât astfel se evită înțelegerea greșită de către elevi a problemelor și se clarifică scopul urmărit

în cadrul activităților artistico-plastice. Este bine ca învățătorul să-și omogenizeze în așa fel

demonstrația, configurându-se, prin propria lor experiență.

De pildă, se poate pune problema realizării unor efecte cromatice reci sau ale gamei

cromatice calde. Important este ca în timp ce elevii cercetează exemplele date, învățătorul să-i

ajute pe cale verbală, să le organizeze percepția punându-l să verbalizeze ei înșiși cele observate,

întru-cât aceasta formează și consolideazălegăturile stabile în cel de-al doilea sistem de realizare.

Bibliografie:

• Achiţei, G., Frumosul dincolo de artă, Editura Meridiane, Bucureşti, 2001.

• Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Polirom, Iaşi, 2011

• Mihăilescu D., Limbajul culorilor şi formelor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1980