Cuprins

Capitolul I. Reflectarea echilibrului dintre încasări şi plăţi cu ajutorul lichidităţii şi

solvabilităţii...........................................................................................2

1.1. Conceptul de echilibru financiar şi modul de exprimare......................................2

1.2. Conţinutul economic al lichidităţii. Forme lichidităţii..........................................6

1.3. Conţinutul economic al solvabilităţii.....................................................................12

1.3.1. Solvabilitatea în expresie statică......................................................................13

1.3.2. Solvabilitatea în expresie dinamică.................................................................14

1.4. Indicatorii de îndatorare........................................................................................16

1.5. Analiza performanţelor financiare ale firmei prin prisma lichidităţii şi

solvabilităţii.............................................................................................................19

Capitolul II. Echilibrul financiar şi capacitatea de plată a întreprinderii.........28

2.1. Conţinutul capacităţii de plată a întreprinderii...................................................28

2.1.1. Formele capacităţii de plată a întreprinderii....................................................29

2.1.2. Rolul capacităţii de plată a întreprinderii în asigurarea corelaţiei dintre

fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi..........................................................31

2.2. Evidenţierea capacităţii de plată a întreprinderii prin intermediul tabloului de

finanţare „Nevoi – Resurse”..................................................................................44

2.3. Analiza performanţelor firmei prin prisma capacităţii de plată........................51

Capitolul III. Rolul analizei financiare în gestionarea riscului de faliment

.............................................................................................................58

3.1. Analiza statică a riscului de faliment....................................................................60

3.1.1. Analiza statică în viziunea patrimonială..........................................................60

3.1.2. Analiza statică funcţională...............................................................................61

3.2. Analiza dinamică a riscului de faliment...............................................................64

3.3. Analiza expunerii S.C. Prodecom S.R.L. la riscul de faliment...........................67

Capitolul IV. Concluzii şi propuneri.....................................................................70

Bibliografie……………………………………………………………………...……….79

Anexe

Capitolul I.

Reflectarea echilibrului dintre încasări şi plăţi cu

ajutorul lichidităţii şi solvabilităţii

1.1. Conceptul de echilibru financiar şi modul de exprimare

În condiţiile economiei de piaţă realizarea echilibrului financiar al fiecărui agent

economic este un obiectiv a cărui realizare condiţionează însăşi existenţa şi viabilitatea sa.

Într – o manieră generală, echilibrul evocă ideea de armonie între diferitele

elemente ale unui sistem.1

În domeniul financiar prin echilibru se înţelege relaţiile dintre nevoile de

capital, pe de o parte şi posibilitatea obţinerii lor, pe de altă parte.

Dezvoltarea firmei este indisolubil legată de asigurarea echilibrului financiar.2

La nivelul fiecărui agent economic există un echilibru financiar propriu, ca parte

componentă a echilibrului general.3 Echilibrul financiar individual (propriu) al fiecărui

agent economic reprezintă unul din elementele de bază ale echilibrului financiar

macroeconomic datorită importanţei agentului economic care reprezintă celula de bază a

complexului economic naţional, la nivelul căreia se desfăşoară procesele economice

productive şi se crează valoare nouă, din care îşi trage substanţa atât echilibrul financiar

propriu, cât şi echilibrul financiar al macrosistemului. De realizarea echilibrului financiar

individual depinde analizarea şi consolidarea echilibrului financiar la nivelul întregii ţări.

Importanţa deosebită ce se acordă echlibrului financiar la nivel microeconomic,

ca o premisă a realizării echilibrului financiar la nivelul întregii economii, este relevată şi

de faptul că în “Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca

regii autonome şi societăţi comerciale” este menţionată expres obligativitatea regiilor

1 Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 2462 Bistriceanu, Gh. – Finanţele agenţilor economici; Editura Economică, Bucureşti, 2001, pagina 2543 Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 246

2

autonome şi societăţilor comerciale de a – şi acoperi din veniturile proprii toate cheltuielile

pe care şi le propun să le efectueze.

Echilibrul financiar al întreprinderii se traduce prin armonizarea resurselor (R)

de care dispune aceasta într – o anumită perioadă cu necesarul de resurse (nevoile) (N)

pentru producţie, dezvoltare şi cercetare în aceeaşi perioadă.

N = R , unde: N – necesarul de fonduri;

R – resursele financiare.

Resursele (intrări) au în vedere veniturile realizate din încasările rezultate în

urma activităţii de exploatare (vânzarea producţiei realizate, serviciilor prestate, vânzarea

mărfurilor, etc.), activităţii financiare (dobânzi bancare încasate, diferenţe de curs

favorabile, etc.), precum şi din activităţi excepţionale (amenzi şi penalităţi, creanţe

prescrise, etc.) şi eventualele încasări de la bugetul de stat sau din credite bancare.

Necesarul de resurse (ieşiri) cuprinde plăţile ce urmează a fi efectuate şi care

reprezintă cheltuieli de exploatare (salarii şi adiacentele acestora, obligaţii faţă de furnizori

şi creditori, etc.), cheltuieli financiare (dobânzi bancare ce au fost plătite, diferenţele de

curs nefavorabile, etc.) sau cheltuieli excepţionale (amenzi şi penalităţi, creanţe prescrise,

etc.), precum şi viramente la bugetul de stat sub forma impozitelor, taxelor, contribuţiilor,

rambursărilor de credite bancare, inclusiv plata dobânzilor aferente, dividende plătite

acţionarilor, etc.

Pentru o eficienţă ridicată în folosirea fondurilor şi deci pentru dimensionarea

echilibrului financiar este necesară comensurarea exactă a fondurilor în raport cu nevoile

reale ale agentului economic. Supraevaluarea şi subevaluarea acestora pot avea efecte

negative asupra gestiunii financiare a întreprinderii.

Supraevaluarea necesarului de fonduri conduce la apariţia de imobilizări şi se

crează condiţii de risipă şi lipsă de economisire. Subevaluarea necesarului de fonduri poate

influenţa negativ continuitatea proceselor economice ale întreprinderii şi capacitatea de

plată.

În cadrul întreprinderii echilibrul financiar este previzionat cu ajutorul bugetului

de venituri şi cheltuieli, în care se reflectă egalitatea dintre venituri şi cheltuieli.4

4 Neagoe, Ion – Finanţele întreprinderii; Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pagina 358.

3

Echilibrul financiar se poate realiza numai atunci când veniturile depăşesc

cheltuielile încă din faza de previziune. Ecuaţiile de realizare a echilibrului finaciar pot fi

prezentate astfel:

V > C sau V – C = maxim ,

unde: V – venituri prognozate în anul de previziune;

C – cheltuieli aferente veniturilor.

Echilibrul dintre activele deţinute de o firmă şi mijloacele (sursele) de finanţare

nu reflectă existenţa unui echilibru financiar la nivelul acesteia.

Opoziţia dintre lichiditatea activelor deţinute de o firmă şi exigibilitatea

datoriilor sale pune în evidenţă existenţa unui echilibru sau dezechilibru financiar.

Din acest motiv, fiecare element de activ care participă la un ciclu financiar într

– un orizont de timp dependent direct de natura sa se caracterizează prin gradul său de

lichiditate.

Elementele care reprezintă îndatorarea firmei se caracterizează prin gradul lor

de exigibilitate.

Într – o viziune temporală, echilibrul financiar al unei firme depinde de:

(determină fluxul încasărilor viitoare) (determină fluxul plăţilor viitoare)

Figura nr. 1.5 Opoziţia lichiditatea activelor – exigibilitatea datoriilor

La nivelul unei întreprinderi delimităm următoarele reguli ale echilibrului

financiar:6

armonia dintre resursele financiare şi activele pe care acestea le finanţează;

regula fondului de rulment;

5 Prelucrare după Crecană, Cornel – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 83

6 Crecană, Cornel – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 83

4

lichiditatea activelor

lichiditatea activelor

exigibilitatea datoriilor

exigibilitatea datoriilor

regula echilibrului dintre fondurile proprii şi fondurile împrumutate pe termen

mediu şi lung;

utilizarea eficientă a capitalurilor unei firme.

Resursele permanente de care dispune o întreprindere trebuie să finanţeze

imobilizările, iar resursele temporare vor finanţa întotdeauna activul circulant al firmei.

Fondul de rulment reprezintă expresia realizării echilibrului financiar pe

termen lung şi contribuie la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. De asemenea,

fondul de rulment poate fi definit ca acea parte a capitalului permanent care asigură

finanţarea activelor circulante. Fondul de rulment mai este interpretat şi ca excedentul

activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe termen scurt.

FR = Capital permanent – Active imobilizate sau

FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt ,

unde FR – fond de rulment.

Ambele modalităţi de calcul conduc la aceleaşi rezultate, cu deosebirea că,

prima metodă pune accentual pe originea fondului de rulment, fiind denumită şi analiza

internă a fondului de rulment, iar a doua metodă evidenţiază destinaţia fondului de rulment,

finalitatea acesteia, fiind denumită analiza externă.

Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie

finanţată din surse stabile, respectiva partea din activele circulante formată din stocuri (S t)

şi creanţe (Cr), parte care nu este acoperită pe seama datoriilor de exploatare:

NFR = (St + Cr) – DEX,

unde: NFR – nevoia de fond de rulment;

St – Stocuri;

Cr – Creanţe;

DEX – Datorii de exploatare.

Necesarul pentru finanţarea ciclului de exploatare, deci a producţiei, este

acoperit în cea mai mare parte din resurse temporare, conform cerinţelor echilibrului

financiar pe termen scurt de a finanţa necesităţile pe termen scurt din resurse pe termen

scurt.

Acest indicator reprezintă, de fapt, necesarul de investiţii în active circulante.

Trezoreria netă (TN) reprezintă dovada că întreprinderea desfăşoară o

activitate eficientă şi echilibrată; relevă calitatea fondului de rulment al întreprinderii atât

5

pe termen lung, cât şi pe termen scurt. Trezoreria joacă un rol important în întreprindere,

întrucât ea reflectă cuantumul mijloacelor băneşti existente la un moment dat.

Trezoreria netă reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment (FR) şi nevoia de

fond de rulment (NFR):

TN = FR – NFR

Pragurile cele mai utilizate în normele bancare sunt următoarele:7

creditele de trezorerie nu trebuie să fie mai mari decât jumătate din nevoia de fond

de rulment (de exploatare);

fondul de rulment (funcţional) trebuie să fie mai mare decât jumătate din nevoia de

fond de rulment (de exploatare).

Aceste norme sunt orientative. Nivelul fondului de rulment necesar echilibrului

financiar depinde de viabilitatea nevoii de fond de rulment şi de mărimea riscului de

faliment pe care creditorii sunt dispuşi să – l suporte.

1.2. Conţinutul economic al lichidităţii. Formele lichidităţii

Existenţa unei activităţi economice depinde în mare măsură de potenţialul de

lichiditate al activului patrimonial, de proporţia şi rapiditatea cu care elementele de activ

pot fi transformate în bani.

Pentru ca o firmă să poată funcţiona are nevoie de lichidităţi (numerar în

casierie, disponibilităţi în cont la bancă, alte active care se pot transforma relativ rapid şi

uşor în bani gheaţă).8

Lichiditatea exprimă capacitatea intrinsecă a unor active de a se transforma în

bani într – o anumită perioadă de timp fără pierdere de valoare. Aceasta este un indicator ce

caracterizează calitatea activităţii economico – financiare şi menţinerea echilibrului

financiar.9

Gradul de lichiditate a elementului de activ este determinat de natura

economică a acestuia, precum şi de cererea solvabilă manifestată pe piaţă pentru anumite

active şi care scade când mijloacele băneşti sunt avansate în elemente de active circulante

7 Onofrei, Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Bucureşti, 2004, pagina 2548 Hoanţă, Nicolae – Finanţele firmei; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 539 Bistriceanu, Gh. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.259

6

cu o rotaţie încetinită sau întreruptă (produse greu vandabile, clienţi neîncasaţi la termen

etc.).

În bilanţul contabil, activele sunt aşezate în ordinea creşterii gradului de

lichiditate, adică sunt întâi activele fixe şi apoi activele circulante. În această situaţie,

posturile din partea de jos a activului bilanţului contabil au gradul de lichiditate cel mai

mare, iar posturile din partea de sus a activului au gradul de lichiditate cel mai redus.

În general, activele imobilizate au o lichiditate slabă sau foarte slabă, în funcţie

de particularităţile lor:10

imobilizările corporale şi necorporale supuse amortizării au o

lichiditate direct proporţională cu gradul de amortizare;

numai situaţia financiară a întreprinderii poate determina

transformarea forţată a acestora în bani, în afara criteriilor de rentabilitate.

Activele circulante au un potenţial sporit de lichiditate, variabil atât ca

proporţie, cât şi ca durată de transformare în bani, potenţial dependent direct de categoria

de active circulante la care se face referire:11

stocurile sunt mai mult sau mai puţin lichide, în funcţie de

elementele care le compun (materii prime, produse în curs de fabricaţie, produse

finite, mărfuri), elemente care au o anumită utilitate şi valoare la un moment dat pe

piaţă;

creanţele devin lichide în mod natural, conform uzanţelor

comerciale pe care întreprinderea le acceptă în relaţiile ei cu clientela, sau forţat,

prin intermediul unui terţ (la o valoare inferioară valorii de încasare naturală);

disponibilităţile au gradul absolut de lichiditate, însă nevoia de

lichidităţi exercitată asupra întreprinderii în situaţiile – limită nu poate fi rezolvată

pe baza acestora, din cauza proporţiei extrem de mici pe care o au în ansamblul

activului patrimonial.

Una dintre deciziile majore privind capitalul de lucru se referă la gestiunea

lichidităţii. Ea este o problemă majoră a firmei şi pune în faţa managerului financiar două

probleme importante: creşterea lichidităţii şi protejarea lichidităţii.12

10 Crecană, Cornel – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag.73

11 Idem 12 Hoanţă, Nicolae – Finanţele firmei; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 405

7

Creşterea lichidităţii se referă la intrările şi ieşirile de numerar, la relaţia dintre

ele (ieşirile trebuie să fie mai mici decât intrările), prin intermediul cărora firma

achiziţionează stocuri, produce, vinde, plăteşte şi încasează sumele ce i se cuvin, proces ce

trebuie să se desfăşoare în timp. Protejarea lichidităţii se referă la abilitatea firmei de a se

adapta rapid la cererile de numerar neprevăzute şi a avea mijloacele disponibile pentru

sprijinirea creşterii numerarului.

Creşterea lichidităţii este influenţată de toate etapele ciclului numerarului,

deoarece creşteri ale volumului stocurilor ori ale creditului comercial (a soldului contului

„clienţi”) vor determina scăderi ale lichidităţii. Dimpotrivă, scăderea nivelului unora dintre

elementele de mai sus va duce la creşterea lichidităţii.

Dimensionarea relativă a lichidităţilor este apreciată prin nivelul unor indicatori.

Ratele de lichiditate sunt utilizate frecvent în studiile de bonitate efectuate de

băncile comerciale asupra solicitanţilor de credite.

Indicatorii lichidităţii măsoară capacitatea firmei de a – şi îndeplini obligaţiile

pe termen scurt faţă de debitori pe baza activelor circulante. Aceasta, deoarece sursa de

bază pentru plata datoriilor o constituie activele circulante.13

Pentru caracterizarea lichidităţii unei firme se compară pasivele pe termen scurt

cu resursele disponibile pentru aceeaşi perioadă. Gradul de lichiditate se exprimă ca un

raport între activele întreprinderii şi datoriile pe termen scurt.

Ratele de lichiditate pot fi grupate astfel:

rata lichidităţii curente sau generale;

rata lichidităţii rapide;

rata lichidităţii imediate;

În unele cărţi de specilitate, pe lângă aceste rate al lichidităţii, mai sunt definite

şi următoarele două:14

rata lichidităţii la vedere;

rata lichidităţii patrimoniale.

Rata lichidităţii generale (curente) reflectă gradul de acoperire a datoriilor

curente (datorii scadente sub un an) pe baza activelor curente (lichidităţi potenţiale) şi se

13 Idem, pagina 5314 Crecană, Cornel – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare;

Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 73

8

calculează ca un raport între activele circulante (ACR) şi ansamblul datoriilor scadente sub

1 an (pasive curente – PCR), conform relaţiei:

RLC = , unde RLC = rata lichidităţii generale (curente)

Pasivele curente sunt formate din obligaţiile faţă de furnizori, cele fiscale şi

salariale, creditele pe termen scurt, precum şi partea din împrumuturile pe termen mediu şi

lung a căror scadenţă este în cadrul exerciţiului financiar curent.15

Se apreciază că situaţia lichidităţii generale este satisfăcătoare, după unele surse,

în condiţiile încadrării acesteia în intervalul 1,5 – 1,8, iar după altele, în intervalul 2 – 2,2.

Totuşi, în general, se admite ca această rată să fie cel puţin mai mare decât 1 (RLC > 1), ceea

ce semnifică existenţa unui fond de rulment. Un indice al lichidităţii curente mai mic sau

apropiat de 1 (RLC ≤ 1) este considerat, de obicei, necorespunzător şi poate fi un semnal de

alarmă privind capacitatea întreprinderii de a – şi onora obligaţiile scadente pe termen

scurt, deoarece datoriile cresc mai repede decât activele circulante. O valoare foarte mare a

acestui indice arată un exces de active circulante, care este posibil să aibă un efect

nefavorabil asupra profitabilităţii firmei pe termen lung.

Pentru aducerea ratei lichidităţii generale la valoarea optimă (sau cea dorită),

conducerea firmei poate acţiona fie prin creşterea sau diminuarea activelor curente totale,

fie prin scăderea obligaţiilor curente totale. Acestea din urmă pot fi scăzute, în principal,

printr – o mai bună gestionare a activelor totale şi, în special, a celor circulante.

Unii creditori corectează valoarea totală a activelor circulante cu valoarea

stocurilor necorespunzătoare (degradate, dezasortate, demodate, etc.) pentru a obţine o

valoare mai corectă a indicelui lichidităţii generale.16

Rata lichidităţii curente este echivalentă cu rata fondului de rulment (RFR):17

RFR = , unde: CP = capital permanent

IMO = activ imobilizat.

Rata lichidităţii curente permite să verificăm dacă capitalurile utilizate pentru

finanţarea unui element de activ vor rămâne la dispoziţia întreprinderii pe o perioadă cel

15 Işfănescu,A., Robu,V. – Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2005, pagina 2316 Hoanţă, Nicolae – Finanţele firmei; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 5417 Onofrei, Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 251

9

puţin egală cu durata acestui activ. În acest fel ar fi îndeplinită regula tradiţională a

echilibrului financiar minim.

Rata lichidităţii reduse (intermediare) reflectă gradul de acoperire a datoriilor

pe termen scurt pe baza creanţelor şi disponibilităţilor băneşti (active circulante de

trezorerie susceptibile a fi transformabile mai uşor în lichidităţi), excluzând din categoria

activelor circulante stocurile, care devin lichide în intervale de timp mai mari decât

categoriile enumerate.

Rata lichidităţii intermediare este preferată celei anterioare, deoarece oferă

informaţii reale asupra gradului de lichiditate, întrucât exclude stocurile din cadrul activelor

circulante, evaluând măsura în care celelalte elemente active circulante pot acoperi

datoriile. O parte din stocuri, corespunzând valorii minime a stocului indispensabil

activităţii normale a întreprinderii, sunt considerate ca adevărate imobilizări. Această rată

exprimă faptul că rezerva de stocuri conservată de firmă poate prezenta un grad insuficient

de lichiditate în cazul unei nevoi urgente; astfel, anumite mărfuri nu au valoare decât dacă

au parcurs un anumit proces de producţie. Rata lichidităţii reduse (RLr) se mai numeşte rata

trezoreriei, rata rapidă sau „testul acid” şi se determină astfel:18

RLr =

Un nivel de 0,8 – 1 al acestei rate este apreciat drept corespuzător, în vreme ce

un nivel sub 0,5 poate evidenţia probleme de onorare a plăţilor scadente.19 Totuşi, în opinia

lui N. Hoanţă: „O valoare mai mică de 0,8 nu trebuie să creeze panică, deoarece există

rezerva de lichiditate în stocuri (care au fost excluse din calcul)”.20 O valoare foarte mare a

indicelui arată un exces de lichidităţi (numerar şi cvasinumerar), o politică de credit ce

trebuie revăzută sau o schimbare necesară în compoziţia activelor (a raportului dintre

activele circulante şi activele imobilizate).

Rata lichidităţii imediate (RLi) reflectă gradul de acoperire a datoriilor exigibile

pe termen scurt pe baza celor mai lichide active (disponibilităţile băneşti).

RLi = sau

18 Idem19 Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N. – Analiza

economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 361

20 Hoanţă, Nicolae – Finanţele firmei; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 54

10

RLi =

Valoarea recomandată este de 0,5.

Acest indicator ia în considerare disponibilităţile efective existente în conturi

bancare, în casă şi, eventual, titluri de credit cotate la bursă care pot fi transformate imediat

în bani. Acestea reprezintă lichidităţi certe, putând fi utilizate oricând pentru acoperirea

datoriilor pe termen scurt, motiv pentru care indicatorul este cel mai sigur.

În teoria economică, această rată este cunoscută şi sub denumirea de rata

solvabilităţii imediate, iar interpretarea acesteia trebuie făcută cu mare grijă.21 Astfel, un

nivel ridicat al acestui indicator indică o solvabilitate mare, dar poate fi consecinţa unei

utilizări mai puţin performante a resurselor disponibile. O valoare ridicată a acestei rate nu

constituie în acelaşi timp o garanţie a solvabilităţii, dacă restul activelor circulante au un

grad redus de lichiditate.

Dimpotrivă, o valoare redusă a lichidităţii imediate poate fi compatibilă cu

menţinerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea

disponibilităţilor sale, deţinând în schimb, valori mobiliare, creanţe, stocuri cu un grad

mare de lichiditate etc.

Ratele lichidităţii prezentate anterior evidenţiază condiţiile echilibrului financiar

pe termen scurt.

Lichiditatea financiară a firmei poate fi măsurată indirect prin următorii

indicatori:22

- mărimea pieţei de comercializare, în sensul că o piaţă mare are o influenţă

favorabilă asupra lichidităţii firmei;

- termenul de mobilizare a lichidităţilor, în sensul că, cu cât termenul este mai

lung, cu atât lichiditatea este mai redusă;

- modul cum circulă activele prin vânzare – cumpărare, prin gir, prin cesiune etc.

În privinţa ratelor de lichiditate se pot desprinde următoarele observaţii:23

semnificaţia lor este redusă în cazul întreprinderilor care permanent nu realizează

acoperirea activelor circulante prin datorii pe termen scurt;

21 Işfănescu,A., Robu,V.– Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2005, pagina 2322 Bistriceanu, Gh. – Finanţele agenţilor economici; Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.25723 Onofrei, Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 252

11

ratele pot furniza informaţii eronate cu privire la lichiditate, deoarece termenul

efectiv de rambursare nu este luat în calculul corespunzător. Astfel, două întreprinderi sunt

într – o situaţie diferită, chiar dacă prezintă acelaşi activ circulant şi pasiv exigibil pe

termen scurt; însă, datoriile lor pe termen scurt sunt exigibile pe perioade diferite, de la

câteva săptămâni, la câteva luni, de exemplu;

aceste rate exprimă cantitativ diferite grade de lichiditate ale ansamblului de active,

fără a analiza calitatea lichidităţii acestora. De aceea, ele trebuie interpretate cu prudenţă.

Comparaţia cu întreprinderi similare din sector şi / sau comparaţia cu rezultate anterioare

ale acestor rate conduc la concluzii mult mai fiabile.

Lichiditatea este un factor component, şi în acelaşi timp, determinant, al

capacităţii de plată, al asigurării şi menţinerii acesteia. O lichiditate corespunzătoare

reflectă, deci, un mod de gestionare responsabil al fondurilor băneşti proprii, împrumutate

şi al resurselor materiale de care dispune firma respectivă.

Lipsa de lichiditate se manifestă prin plăţi restante, nerambursarea la timp a

creditelor, dând naştere la blocaje în lanţ şi la o circulaţie anormală a monedei. O lichiditate

precară influenţează negativ capacitatea de plată, echivalând cu incapacitatea întreprinderii

de a – şi transforma activele în monedă în cuantumul necesar efectuării plăţilor scadente.

Indicatorii de lichiditate sunt folosiţi cu prudenţă, pentru că se bazează pe datele

din bilanţul contabil încheiat la sfârşitul exerciţiului. În plus, o bună cunoaştere a lichidităţii

unei întreprinderi necesită şi calcularea altor indicatori, cum ar fi: vitezele şi duratele de

rotaţie a stocurilor, clienţilor, furnizorilor, fondul de rulment, dar mai ales o analiză

amănunţită a activelor şi pasivelor circulante. De asemenea, este dificil de a stabili un nivel

optim al acestor indicatori, deoarece nivelul trezoreriei unei întreprinderi nu poate fi

apreciat decât în funcţie de plăţile şi încasările viitoare, iar nivelul lor este greu de stabilit.

1.3. Conţinutul economic al solvabilităţii

Solvabilitatea măsoară capacitatea firmei de a – şi onora la termen obligaţiile de

plată utilizând în acest scop toate resursele de care dispune. Acest concept are o sferă de

cuprindere mai largă, exprimând situaţia în care se află un debitor ale cărui mijloace

acoperă sau nu obligaţiile asumate faţă de terţe persoane fizice şi juridice, atât cele cu

scadenţă apropiată, cât şi cele cu scadenţă îndepărtată. Obligaţiile pe termen lung rezultă

12

din angajamente anterioare contractate, operaţii curente şi prelevări având caracter

obligatoriu.

Gradul de solvabilitate se poate aprecia prin raportarea fondurilor proprii la

datoriile scadente. În limbajul curent se afirmă că un agent economic este solvabil atunci

când are capacitatea să – şi onoreze toate plăţile devenite scadente.

Ratele de solvabilitate pot fi grupate astfel:

rata solvabilităţii globale;

rata solvabilităţii patrimoniale.

Rata solvabilităţii globale (RSg) indică în ce măsură datoriile totale (datoriile

curente la care se adaugă împrumuturile pe termen mediu şi lung) sunt acoperite de către

activele totale ale întreprinderii (active imobilizate şi active circulante).

RSg =

Cu cât valoarea ratei solvabilităţii generale este mai mare decât 100 %, cu atât

situaţia financiară de ansamblu a firmei este mai bună.24 Se apreciază că valoarea minimă

este de 166 %, sub minim apare incapacitate de plată.

Rata solvabilităţii patrimoniale (RSp), se calculează ca raport între datorii şi

pasiv:

RSp =

Solvabilitatea se mai poate aprecia şi cu ajutorul levierului, ca raport între

datorii şi capitalul propriu.

O solvabilitate foarte bună se apreciază pentru o rată cuprinsă între 40%-60%.

O măsură empirică a solvabilităţii se poate face prin rezerva de îndatorare

calculată ca diferenţă între potenţialul de îndatorare (reprezentând 90% din activele fixe

corporale) şi îndatorarea efectivă:

Rezervă de îndatorare = Potenţial îndatorare – Total credite contractate

Mărimea rezervei de îndatorare evidenţiază libertatea de care dispune

întreprinderea în apelarea la surse externe de capital.

24 Işfănescu,A., Robu,V.– Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2005, pagina 24

13

1.3.1. Solvabilitatea în expresie statică

Solvabilitatea în expresie statică se exprimă sub forma ratei autonomiei

financiare, ca raport între capitalul propriu şi pasivul total şi exprimă gradul de autonomie

financiară a firmei.

Rata autonomiei financiare, care se poate exprima prin:25

Rata autonomiei financiare globale (RAFG):

RAFG =

Ponderea capitalului propriu, respectiv a obligaţiilor în totalul pasivelor, diferă

de la un caz la altul, în primul rând în funcţie de politica financiară a întreprinderii

respective, de condiţiile concrete ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare.

Diversitatea de condiţii în care – şi desfăşoară activitatea întreprinderile face dificilă

stabilirea unor rate de referinţă. Totuşi, majoritatea specialiştilor recomandă ca

satisfăcătoare pentru echilibrul financiar ca RAFG > 1/3. Prin urmare, existenţa unui capital

propriu egal sau mai mare de o treime din pasivul firmei este o premisă a autonomiei

financiare a acesteia.

Rata autonomiei financiare la termen (RAFT) este mai semnificativă decât

precedenta, deoarece permite aprecieri mai exacte prin implicarea structurii capitalului

permanent.

RAFT =

Acest raport reflectă, în interiorul capitalurilor permanente, proporţia capitalului

propriu în raport cu împrumuturile contractate pe termen mediu şi lung.26 Acesta arată dacă

o întreprindere mai poate să contracteze un nou împrumut. În cazul în care capitalul propriu

este mai mic decât datoria, capacitatea teoretică de împrumut este saturată.

Rata exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţa

asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma

obligaţiilor la termen: RAFT > 1.

25 Niculescu, Maria – Diagnostic financiar. Vol. 2; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 26826 Bistriceanu, Gh. – Finanţele agenţilor economici; Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.264

14

Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere, deoarece îi dă

posibilitatea de a decide în toată libertatea şi, totodată, de a găsi şi contracta noi

împrumuturi.

1.3.2. Solvabilitatea în expresie dinamică

Pentru a evidenţia scopurile analizei dinamice a solvabilităţii, se pot reaminti

principalele relaţii sintetice ale următorilor indicatori:

ETE = EBE – ∆NFR

Rata capacităţii de rambursare = , unde

ETE = excedentul de trezorerie al exploatării;

EBE = excedentul brut al exploatării;

CAF = capacitatea de autofinanţare.

În timp ce excedentul de trezorerie al exploatării exprimă cash – flow – ul

degajat din activitatea de exploatare, CAF exprimă cash – flow – ul potenţial al activităţii

de gestiune.

Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) poate exprima el însuşi

capacitatea de rambursare a datoriilor. Ca nivel minim, analiştii preconizează un nivel al

excedentului de trezorerie al exploatării cel puţin egal cu cheltuielile financiare.

Rata capacităţii de rambursare care, pe termen lung şi în regim permanent, ar

trebui să fie mai mică de 3 – 4 ani. O rată mai mare de 6 ani este un semnal al lipsei de

solvabilitate.

Rcr =

Indicatorul exprimă perioada în care urmează a fi rambursate creditele

contractate. Evident că un asemenea indicator prezintă importanţă, în primul rând, în faza

de contractare a împrumuturilor, întrucât normele bancare pot să impună un număr de ani

pentru rambursarea teoretică a datoriilor financiare. În practică, perioada de rambursare

este prevăzută în contractul de împrumut, iar modul în care au fost respectate prevederile

acestuia rezultă din contabilitatea agentului economic.

Între solvabilitate şi lichiditate există o strânsă legătură, în sensul condiţionării.

Asigurarea lichidităţii se constituie într – o garanţie a realizării solvabilităţii.

15

O întreprindere poate fi solvabilă chiar dacă la un moment dat, din lipsă de

lichiditate, nu prezintă capacitate de plată. Lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţii pot avea

un caracter temporar dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate generală. Putem

spune că solvabilitatea unei întreprinderi evidenţiază calitatea activităţii pe care o

desfăşoară pe parcursul fluxurilor de aprovizionare, producţie şi desfacere, pentru că, dacă

se respectă cu rigurozitate bugetele (programele) elaborate la nivelul întreprinderii

respective, nu vor apărea probleme privind onorarea obligaţiilor faţă de terţi devenite

scadente. Solvabilitatea are la bază o activitate eficientă, care se soldează cu beneficii.

Pierderile atrag după sine starea de insolvabilitate.

1.4. Indicatorii de îndatorare

Ratele de îndatorare permit să se examineze repartiţia sau structura capitalurilor

de care dispune întreprinderea, adică a capitalurilor proprii şi a celor împrumutate.27

Pentru finanţarea pe termen scurt sau lung a activităţii proprii, agentul economic

apelează la împrumuturi bancare. O asemenea situaţie nu constituie o excepţie sau

întotdeauna un indiciu cu privire la eventualele dificultăţi financiare. Studierea gradului de

îndatorare a agentului economic reprezintă, în primul rând, o problemă de gestiune internă,

prin care trebuie să se asigure utilizarea eficientă a creditelor contractate şi asigurarea

condiţiilor necesare pentru rambursarea la termen a ratelor scadente şi a dobânzilor

aferente. În conducerea curentă, operativă a activităţii financiare, trebuie să se urmărească

corelaţia între încasări şi plăţi, cu ajutorul unor instrumente specifice, proprii fiecărui agent

economic.

Analiza gradului de îndatorare a agentului economic constituie, totodată, o

problemă în care sunt interesaţi subiecţi diferiţi, în rândul cărora, chiar băncile finanţatoare

ocupă un rol important.

Analiza gradului de îndatorare urmăreşte punerea în evidenţă a evoluţiei

acestuia, într – o anumită perioadă, în vederea adoptării politicii financiare care să asigure

independenţa necesară.

Managerii financiari folosesc diferite rate care au limite normale stabilite, iar

dacă ratele calculate se încadrează în aceste limite înseamnă că îndatorarea are efecte

pozitive pentru întreprindere.28

27 Bistriceanu, Gh., – Finanţele agenţilor economici; Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.26428 Hada, Teodor – Finanţele agenţilor economici din România; Editura Intelcredo, Deva, 1999, pag. 46

16

Ca instrumente operaţionale, teoria şi practica economică recomandă în

principal următorii indicatori:

1) Capacitatea de îndatorare globală (CIG): măsoară ponderea obligaţiilor în

patrimoniul firmei:

CIG =

Această rată trebuie să fie subunitară (CIG < 1), îndepărtarea de 1 semnificând o

reducere a îndatorării firmei, respectiv o creştere a autonomiei financiare.

Un indice ridicat indică utilizarea pârghiei financiare (a îndatorării) la creşterea

profiturilor. Totodată, el arată că firma e posibil să fie confrunată cu o lipsă de finanţare

proprie mare, că are obligaţii mare faţă de creditori şi că dispune de o flexibilitate

financiară (posibilitatea de a contracta noi datorii) limitată.

Un grad scăzut de îndatorare indică faptul că firma are o capacitate de

autofinanţare ridicată, că obligaţiile faţă de creditori sunt sub controlul ei şi că dispune de o

flexibilitate financiară ridicată.

2) Capacitatea de îndatorare la termen (CIT)

Pentru fundamentarea politicii financiare a firmei prezintă interes gradul de

îndatorare la termen, care se calculează prin raportarea datoriilor pe termen lung, fie la

capitalul permanent (relaţia 1), fie la capitalul propriu (relaţia 2).

CIT1 = , RIT < 0,5

CIT(2) = , RIT < 1

Cea de – a doua relaţie de calcul a ratei de îndatorare are o semnificaţie mai

largă în teoria şi practica economică deoarece permite evidenţierea măsurii în care

întreprinderea recurge la aşa – zisul “efect de levier”. De asemenea, permite aprecierea

capacităţii de îndatorare a unei firme. Capacitatea de îndatorare este saturată când CIT (2) se

apropie de 1. Posibilităţile de îndatorare vor fi cu atât mai mari, cu cât această rată este mai

scăzută. Indiferent de forma sa de calcul, rata de îndatorare caracterizează dependenţa

financiară a întreprinderii şi gradul de risc al politicii sale financiare.

3) Rata generală a îndatorării

Rgî =

17

Acest indicator prezintă importanţă, în special în activitatea bancară, pentru

acordarea de noi credite în condiţii asiguratorii de recuperare. Ca urmare, trebuie să fie < 1.

O proporţie ridicată a datoriilor purtătoare de dobândă în comparaţie cu

capitalurile proprii implică un rezultat net mai volatil şi creşterea probabilităţii ca firma să

nu îşi poată onora obligaţiile scadente.

Din acest motiv, cu cât rata de îndatorare este mai ridicată, cu atât riscul

financiar este mai mare. Nivelul acceptabil depinde într – o proporţie semnificativă de tipul

de activitate derulat. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că investitorii sunt de acord

să accepte un risc financiar mai ridicat dacă riscul operaţional al întreprinderii este redus.29

4) Rata capacităţii de plată a dobânzilor furnizează informaţii asupra capacităţii

firmei de a suporta dobânzile pentru datoriile contractate din profitul de exploatare obţinut.

Rpd = , unde

PiD = profit înainte de scăderea impozitului pe profit şi a dobânzilor;

Chd = cheltuieli cu dobânzile.

O altă formulă de calcul30 pentru această rată („Time Interested Earned” = TIE,

în limba engleză) este:

TIE = , unde

EBIT („Earning Before Interests and Taxes”, în limba engleză) = rezultatul curent.

TIE trebuie să fie superioară unei referinţe istorice sau sectoriale înregistrată la

firmele sănătoase.

Creditorii financiari sunt obişnuiţi să analizeze, pe lângă gradul de îndatorare, şi

legătura între fluxul de lichidităţi şi cheltuieli cu dobânda sau plăţile de leasing. Cu cât este

mai ridicat fluxul de lichidităţi faţă de cheltuielile financiare cu dobânzile, cu atât mai redus

este riscul financiar.

Un indice ridicat indică o “situaţie sigură” în ceea ce – i priveşte pe creditori, în

timp ce unul scăzut necesită măsuri imediate care să asigure, în final, firmei capacitatea de

a – şi achita obligaţiile financiare legale.

29 Vâlceanu, Gh., Robu V., Georgescu N. – Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 363

30 Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 256

18

Valoarea critică a gradului de acoperire a dobânzilor este 1, aceasta indicând că

întreg profitul din exploatare va fi “înghiţit” de cheltuielile financiare cu dobânzile.31

Pentru Rpd < 1, riscul financiar este foarte mare, pentru că întreprinderea nu

reuşeşte să degaje un profit din exploatare care să acopere cheltuielile cu dobânzile, în timp

ce pentru o valoare a Rpd > 1, se apreciază de către bănci că riscul financiar este redus.32

Mărimea indicatorului este dependentă, pe de o parte, de modul de gestionare a

activelor circulante de către firmă, exprimat prin indicii corespunzători care se reflectă în

profitul de exploatare şi, pe de altă parte, de gradul de îndatorare al firmei prin credite

bancare şi / sau obligatare contractate, care se reflectă în cheltuielile cu dobânzile.

Un interes şi o importanţă deosebită în analiza indicatorilor de îndatorare o

reprezintă eficienţa acestora în sensul contribuirii lor la activitatea de exploatare a

întreprinderii. Cel mai important, în opinia mea, ar fi de calculat creditele bancare

contractate de firmă la 1.000 ROL producţie, întrucât acest tip de datorie este mai

costisitor, datorită dobânzilor pe care trebuie să le suporte odată cu rambursarea creditelor.

Astfel, ca indicatori, se pot exprima:

5) Indicatorul de eficienţă a creditelor bancare =

6) Indicatorul de eficienţă a dobânzilor bancare =

Aceşti indicatori reflectă valoarea creditelor utilizate şi a dobânzilor plătite

pentru a obţine 1.000 ROL producţie. Pentru a reflecta eficienţa, aceştia trebuie să aibă

valori mai mici de 1.000 şi preferabil descrescătoare de la o perioadă la alta.

1.5. Analiza performanţelor financiare ale firmei prin prisma

lichidităţii şi solvabilităţii

Prezentarea societăţii Prodecom S.R.L.

S.C. Prodecom S.R.L. reprezintă, în contextul economiei naţionale, o persoană

juridică română ce funcţionează în sectorul de activitate 1822 – fabricarea altor articole de

îmbrăcăminte (exclusiv lenjeria de corp) – conform clasificării activităţilor din economia

31 Hoanţă, Nicolae – Finanţele firmei; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 5732 Vâlceanu, Gh., Robu V., Georgescu N. – Analiza economico –

financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 364

19

naţională, C.A.E.N., elaborate de Institutul Naţional de Statistică. Sediul societăţii este în

localitatea Vînători, judeţul Vrancea, telefon 262270.

Firma, în forma actuală, a fost înfiinţată în 1991, având ca formă juridică de

societate comercială cu răspundere limitată, cu capital integral privat şi este identificată

prin codul fiscal 1435534 şi înregistrată la Registrul Comerţului cu numărul J39/793/1991.

Durata de funcţionare este nelimitată.

Capitalul social este de 410 RON.

Principalul obiect de activitate al societăţii este producerea şi comercializarea

confecţiilor textile pentru damă.

Numărul de angajaţi la S.C. Prodecom S.R.L. a înregistrat o evoluţie

descendentă, de la 217 de persoane în 2002 la 139 de persoane în 2004. Pe acest fundal,

cifra de afaceri a cunoscut o evoluţie pozitivă, ascendentă, de la 26.066.288.000 ROL în

2002 la 42.415.712.000 ROL în anul 2004.

Aplicând relaţiile de calcul ale indicatorilor de lichiditate, solvabilitate şi

îndatorare prezentate, la datele firmei Prodecom S.R.L., putem analiza situaţia acesteia în

perioada de activitate 2002 – 2004.

Tabel nr. 1 Evoluţia lichidităţii la S.C.Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004

Nr.

crt. Indicatori

Valoare de

referinţă 2002 2003 2004

1 Lichiditatea generală 1,5 – 1,8 1,22 1,04 1,39

2 Lichiditatea redusă 0,8 – 1 0,97 0,95 1,36

3 Lichiditatea imediată 0,3 – 0,5 0,33 0,1 0,095

După cum se observă în tabelul de mai sus, lichiditatea generală nu se

încadrează în nici un an din perioada analizată în intervalul de referinţă. Din această cauză,

la prima vedere s – ar putea spune că întreprinderea ar putea avea probleme cu lichiditatea.

Totuşi, situaţia este satisfăcătoare atâta timp cât indicatorul este supraunitar, ceea ce

semnifică faptul că societatea are un fond de rulment financiar pozitiv, iar capitalurile

utilizate pentru finanţarea unor valori de active rămân la dispoziţia firmei pe o perioadă

superioară duratei elementelor respective.

20

Prima parte a trendului acestei rate este descendentă, ceea ce înseamnă că

lichiditatea generală în anul 2003 a scăzut faţă de 2002 de la 1,22 la valoarea de 1,04, în

mărime relativă semnificând o diminuare cu 14,75%. Aceasta se datorează faptului că

activele circulante au crescut într – o proporţie mai mică (cu 185,63%) faţă de creşterea

datoriilor curente ( cu 224,1%). Cea de a doua parte a trendului este ascendentă: lichiditatea

generală a firmei a crescut în 2004 faţă de anul precedent de la 1,04 la 1,39, adică, cu

33,65%, datorită faptului că activele curente au crescut mai mult (cu 48,88%) decât

pasivele curente (cu 11,29%).

Nivelul lichidităţii reduse în toată perioada analizată se încadrează în

standarde. Întrucât acest indicator reflectă cel mai bine lichiditatea unei întreprinderi,

putem afirma că S.C. Prodecom S.R.L. are o situaţie, din acest punct de vedere, foarte

bună, mai ales că are şi o tendinţă de creştere a lichidităţii în ultimul an. În anul 2003

observăm că indicatorul s – a diminuat de la valoarea de 0,97 la 0,95, o descreştere absolut

nesemnificativă, urmând ca în anul următor acesta să crească de la 0,95 la 1,36, adică, cu

43,16%. Această creştere se explică prin creşterea mai ales a creanţelor (cu 64,13%) mai

mare faţă de creşterea datoriilor pe termen scurt (cu 11,29%).

Grafic, evoluţia indicatorilor de lichiditate se prezintă astfel:

Evolutia indicatorilor de lichiditate la S.C. Prodecom S.R.L. in perioada 2002 - 2004

0

0.5

1

1.5

2002 2003 2004

Lichiditatea generală Lichiditatea redusă Lichiditatea imediată

Figura nr. 2. Evoluţia indicatorilor de lichiditate la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004

În ce priveşte indicatorul lichidităţii imediate, putem afirma că acesta are o

tendinţă descrescătoare de la un an la altul, valorile lui ajungând sub minimul recomandat.

21

În anul 2003 lichiditatea imediată s – a diminuat de la 0,33 (în 2002) la 0,1, ceea ce în

valoare relativă înseamnă o scădere cu 69,7%. Această evoluţie se datorează creşterii foarte

mari a pasivelor curente (cu 224,1%) faţă de anul precedent comparativ cu o creştere

nesemnificativă a disponibilităţilor (cu 3,75%) faţă de acelaşi an. În anul următor, în 2004,

indicatorul continuă să se reducă, dar mai puţin, ajungând la 0,095, din aceeaşi cauză, a

creşterii mai mari a datoriilor pe termen scurt (cu 11,29%) faţă de creşterea disponiblităţilor

de doar 3,02% faţă de anul precedent. Însă, dacă e să luăm în calcul opinia lui Petre

Brezeanu exprimată în cartea „Diagnostic financiar. Instrumente de analiză financiară” la

pagina 254 referitor la aceasta33, putem spune că asemenea valori reduse pot să nu fie

îngrijorătoare pentru firmă.

Deşi situaţia firmei nu este alarmantă, trebuie adoptate măsuri pentru

menţinerea şi chiar creşterea lichidităţii acesteia în perioadele următoare.

Tabel nr. 2 Evoluţia indicatorilor solvabilităţii la S.C.Prodecom S.R.L. în perioada 2002–2004

Nr.

crt. Indicatori

Valoare de

referinţă 2002 2003 2004

1 Solvabilitatea generală (%) 167 – 200 358,71 193,17 222,22

2 Solvabilitatea patrimonială (%) 40 – 60 100 100 92,43

3 Rata autonomiei financiare globală > 0,33 0,56 0,33 0,38

4 Excedentul de trezorerie al exploatării (mil. ROL) - 4.498,83 6.264,11 9.086,32

5 Rata capacităţii de rambursare (ani)

3 – 4 1,11 3 1,62

Aşa cum se poate observa din tabelul nr.2, indicatorul solvabilităţii generale

se încadrează în intervalul de valori optime în toţi cei trei ani anlizaţi, ceea ce înseamnă că

marimea datoriilor este mai mică în raport cu cea a activelor totale, iar S.C. Prodecom

S.R.L. poate să – şi acopere toate datoriile pe seama activelor imobilizate şi circulante.

În anul 2003 nivelul acestei rate a scăzut mult, de la 358, 71 % ( în 2002) la

193,17%, diminuare exprimată relativ de 46,15 % şi care se datorează creşterii mult mai

mici a activelor totale în acest an – cu doar 79,92 % faţă de anul 2002, susţinută în special

33 “Actualmente, întreprinderile utilizează larg posibilitatea decouvertului bancar pentru a – şi asigura trezoreria lor. De asemenea, valoarea disponiblităţilor este un pic semnificativă. Se renunţă adesea la a o calcula”.

22

de creşterea activelor circulante cu 185,63 %, comparativ cu creşterea mai mare a datoriilor

totale, de 234,11 %. Această creştere se explică prin faptul că deşi datoriile la bugetul de

stat, la bugetul de sănătate şi la bugetul asigurărilor sociale au scăzut în anul 2003 cu 63,31

% faţă de anul anterior, nu a fost suficient să acopere creşterea exagerată a datoriilor către

furnizori de 861,44 %, precum şi a creşterii restanţei faţă de asociaţi cu 349,34 %. La

aceasta se mai adaugă şi contractarea în acest an a unor credite bancare pe termen scurt,

reprezentând 13% din total datorii.

În anul următor, situaţia solvabilităţii S.C. Prodecom S.R.L. se îmbunătăţeşte,

atât prin faptul că prezintă un sens ascendent, dar şi depăşeşte valoarea maximă de

referinţă. Astfel, în anul 2004 rata solvabilităţii generale a crescut la 222,22 % faţă de

valoarea din 2002 de 193,17 %, fiind o creştere relativă de 15,04 %, datorată creşterii în

proporţie mai mare a activelor totale, de 37,63%, şi în special a activelor circulante cu

48,88 % comparativ cu creşterea datoriilor totale de 19,63 %.

Grafic, evoluţia indicatorilor de solvabilitate şi capacitatea de îndatorare globală

se prezintă astfel:

Evolutia solvabilitatii si a capacitatii de indatorare la S.C. Prodecom S.R.L. in perioada 2002 - 2004

0

50

100

150

200

250

300

350

400

2002 2003 2004

%

Solvabilitateagenerală

Solvabilitateapatrimonială

Capacitatea deîndatorareglobală

Figura nr. 3. Evoluţia indicatorilor de solvabilitate şi capacitatea de îndatorare globală la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004

În ce priveşte rata solvabilităţii patrimoniale, în primii doi ani, aceasta este de

100% – valoare maximă pe care o poate avea acest indicator, ceea ce înseamnă că firma nu

are datorii pe termen mediu şi lung, iar capitalurile permanente sunt reprezentate integral

23

de capitalurile proprii. În ultimul an de analiză, 2004, indicatorul s – a diminuat, ajungând

la 92,43 %, diminuare exprimată în mărime relativă de 7,57 %, pe fondul contractării altor

datorii şi împrumuturi asimilate pe termen mediu şi lung. Şi în acest an indicatorul este la

un nivel foarte bun, dar firma trebuie să aibă în vedere ca acesta să nu – şi continue evoluţia

descendentă şi în următorii ani, pentru a nu pune în pericol stabilitatea şi independenţa

firmei faţă de creditori.

Rata autonomiei financiare, în anul 2002, are un nivel relativ bun prin faptul

că mărimea capitalurilor proprii reprezintă mai mult de jumătate (0,56, adică 56 %) din

pasivul întreprinderii, având o autonomie mai mare privind activitatea de exploatare,

aceasta putând fi susţinută, în mare parte, de sursele proprii. În anul 2003, însă, indicatorul

are un trend descrescător faţă de 2002, ajungând la limita inferioară recomandată de 0,33,

ceea ce înseamnă că a scăzut cu 41,07 %, iar capitalurile întreprinderii acoperă o treime din

activul acesteia. Justificarea constă în faptul că mărimea capitalurilor proprii a crescut cu

doar 6,25 % comparativ cu anul precedent, în raport cu creşterea pasivului total cu 79,92

%. În anul următor, deşi foarte puţin, situaţia se ameliorează, indicatorul având o valoare de

0,38, datorită creşterii într – o proporţie mai mare a capitalurilor (cu 58,78 %) vizavi de cea

a pasivului, cu 37,63 %. Creşterea nu este mare, dar e un semn de îmbunătăţire a situaţiei

firmei, evident, dacă aceasta îşi va reorienta politica financiară pe perioada următoare.

Referitor la rata capacităţii de rambursare a creditelor contractate, este

evident că societatea Prodecom S.R.L. se încadrează în limitele impuse de creditori, şi în

special, de bănci, de plată a datoriilor. Valoarea indicatorului de 1,11 înregistrată în primul

an de analiză exprimă faptul că firma îşi achită datoriile, şi cele pe termen scurt, şi cele pe

termen mediu şi lung pe baza capacităţii de autofinanţare în maxim 1 an şi 2 luni. În anul

2003, această rată a crescut valoric, dar din punct de vedere al creditorilor, situaţia s – a

depreciat, deoarece întreprinderea îşi achită acum datoriile în timp de 3 ani. Această

depreciere este pe fondul creşterii foarte mari a datoriilor (cu 234,11%) pe care firma

trebuie să le suporte pe seama creşterii mult mai mici (cu 23,03%) a capacităţii de

autofinanţare, diferenţă pe care va trebui să o plătească fie într – o perioadă mai mare de

timp (de exemplu 3 ani şi nu 1 an), fie din alte surse. Totuşi, situaţia este sub controlul

societăţii, dat fiind faptul că valoarea 3 este considerată acceptabilă de către creditori. În

anul următor, valoarea indicatorului descreşte la 1,62, fiind favorizată de o creştere mai

24

mare a capacităţii de autofinanţare de 122,28 % comparativ cu datoriile care s – au majorat

cu 19,63 %, datorii care pot fi acoperite de întreprindere în aproximativ 1 an şi 7 luni.

În tabelul de mai jos, am prezentat rezultatele obţinute la indicatorii de

îndatorare de S.C. Prodecom S.R.L. în anii de analiză 2002 – 2004.

Tabel nr. 3 Evoluţia indicatorilor de îndatorare la S.C.Prodecom S.R.L. în perioada 200-2004

Nr.

crt. Indicatori

Valoare de

referinţă 2002 2003 2004

1 Capacitatea de îndatorare globală (%) 50 – 67 27,88 51,77 45

2 Capacitatea de îndatorare la termen < 1 0 0,10 0,08

3 Rata capacităţii de plată a dobânzilor - 28,20 117,22 20,73

4 Indicatorul de eficienţă a creditelor bancare (‰) - 61,83 120,10 73,71

5 Indicatorul de eficienţă a dobânzilor bancare (‰) - 8,36 2,53 18,27

Capacitatea de îndatorare globală reprezintă ponderea datoriilor totale în

pasiv, iar dacă aceasta este mai mică decât nivelul maxim acceptat de bănci, atunci

întreprinderea se mai poate îndatora până la limita maximă.

Astfel, referitor la firma noastră analizată, se observă că în primul an, în 2002,

nivelul ratei este aproape la jumătatea valorii de referinţă, datoriile reprezentând 27,88 %

din total pasiv, iar societatea se mai poate îndatora cu încă aceeaşi mărime a datoriilor, ceea

ce a şi făcut în următorul an. În 2003 rata a crescut până la 51,77 %, în mărime relativă

însemnând o creştere de 85,69 %, pe fondul creşterii datoriilor cu 234,11 % comparativ cu

anul precedent, fiind mai mare decât cea a pasivului – cu 79,92 %. Firma se mai poate

îndatora, dar nu prea mult. În anul 2004, situaţia s – a îmbunătăţit un pic, prin faptul că rata

a scăzut de la 51,77 % la 45%. Deşi datoriile au crescut cu 19,63 %, prin contractarea unor

datorii pe termen mediu şi lung, creşterea pasivelor a fost suficient de mare (37,63 %),

încât să acopere majorarea datoriilor, iar indicatorul să aibă o evoluţie descrescătoare.

25

Putem afirma că starea firmei este bună, aceasta mai poate apela la credite pentru

desfăşurarea activităţii de exploatare sau dacă doreşte să îşi extindă activitatea.

Capacitatea de îndatorare la termen arată ponderea datoriilor pe termen

mediu şi lung în raport cu capitalurile proprii, de unde şi deducem gradul de independenţă

sau dependenţă financiară. În anul 2002 în cazul S.C. Prodecom S.R.L. indicatorul are

valoare nulă, datorită faptului că aceasta nu are datorii pe termen mediu şi lung, iar

independenţa pe termen lung este asigurată. În anii 2003 şi 2004 firma are o rată a

capacităţii de îndatorare de 0,1, respectiv de 0,08, ceea ce e foarte puţin în comparaţie cu

limita maximă admisibilă de 1, iar posibilităţile de îndatorare pe termen lung sunt foarte

mari, de aproape 100 % din valoarea capitalurilor proprii. Eu chiar aş sugera acest lucru

conducerii, în vederea dezvoltării activităţii de exploatare, mai ales ştiut fiind faptul că,

contractarea creditelor pe termen lung este recomandată celor pe termen scurt.

Evoluţia ratei capacităţii de rambursare a dobânzilor este incertă, dar la un

nivel bun. În anul 2002 valoarea indicatorului este de 28,2, ceea ce înseamnă că rezultatul

curent al exerciţiului plus amortizările acoperă dobânzile de plătit de 28,2 ori, mărime pe

care o consider satisfăcătoare. În anul 2003 rata capacităţii de plată a dobânzilor a crescut

până la 117,22 – societatea îşi plăteşte de 117 ori valoarea dobânzilor pe seama rezultatului

curent şi al amortizărilor. Este o valoare foarte mare, datorită volumului mic de credite pe

termen scurt, mediu şi lung, purtătoare de dobînzi, comparativ cu valoarea rezultatului

curent şi al amortizărilor. O majorare a indicatorului cu 315,67 % se explică prin creşterea

amortizărilor cu 88 %, susţinută de reducerea dobânzilor cu 70,67 %, ceea ce înseamnă că

firma şi – a mai achitat din obligaţiile financiare scadente. Anul 2004 prezintă un trend

descendent pentru această rată, care are o valoare de 20,73, fiind o descreştere bruscă. Deşi

rezultatul curent şi amortizările au crescut cu 170,88 % şi respectiv cu 100,44 %,

cheltuielile cu dobânzile au crescut exagerat de mult, cu 1248,79% în comparaţie cu anul

anterior, atât din cauza contractării unor noi credite de trezorerie şi pe termen mediu şi

scurt, dar şi din cauza dobânzilor care au trebuit a fi plătite aferente altor împrumuturi de

anul trecut, în special cele pe termen mediu şi lung.

În ce priveşte indicatorul de eficienţă a creditelor bancare în raport cu

producţia exerciţiului, valoarea de 120,10 ‰ înregistrată în 2003 ne arată faptul că pentru a

obţine 1.000 ROL producţie, firma a folosit surse împrumutate în valoare de aproximativ

120 ROL, cu alte cuvinte, creditele contractate au contribuit cu 120 ROL pentru obţinerea

26

de 1.000 ROL producţie. În anul 2004 valoarea surselor atrase folosite la 1.000 ROL

producţie a scăzut la 73,71 ROL, o diminuare de 38,63 %, situaţie favorizată de creşterea

producţiei exerciţiului cu 42,13 %, dar şi de scăderea valorii obligaţiilor faţă de bănci cu

12,77%. Aceasta semnifică faptul că firma a preferat să îşi desfăşoare activitatea de

exploatare prin reducerea datoriilor financiare, purtătoare de dobânzi, în favoarea datoriilor

comerciale, a celor faţă de personal, precum şi faţă de bugetul de stat şi cel al asigurărilor

sociale, sub forma amânărilor de plată din simplul considerent că acestea nu sunt purtătoare

costuri suplimentare – dobânzi. Eficienţa acestui indicator se explică prin faptul că

utilizarea creditelor bancare trebuie să contribuie la obţinerea unei producţii cât mai mari în

raport cu sursele atrase (valoarea ratei să fie cât mai îndepărtată de 1.000‰), precum şi de

trendul descrescător al acestuia, ceea ce la S.C. Prodecom se şi întâmplă.

Valoarea indicatorului de eficienţă a dobânzilor bancare de 8,36 ‰ în anul

2002 reflectă faptul că întreprinderea a cheltuit, suplimentar, cu 8,36 ROL pentru plata

dobânzilor aferente creditelor contractate pentru obţinerea a 1.000 ROL producţie. În anul

următor, mărimea ratei a scăzut cu 202,63 %, şi semnifică faptul că acum societatea

cheltuieşte cu plata dobânzilor 2,53 ROL la 1.000 ROL producţie, pe fondul diminuării

cheltuielilor cu dobânzile cu 70,67 % faţă de anul precedent. În 2004 valoarea acestora a

crescut la 18,27 ‰, cheltuielile cu dobânzile reprezentând 18,27 ROL din 1.000 ROL

producţie. Creşterea este de 622,13 % şi se datorează faptului că producţia exerciţiului a

crescut într – o proporţie foarte mică (42,13%), faţă de majorarea dobânzilor cu 1248,79%.

Dacă facem o comparaţie între evoluţia indicatorului de eficienţă a creditelor

bancare în 2004 şi cea a dobânzilor bancare în acelaşi an, se observă o discordanţă, întrucât

primul se diminuează, iar celălalt creşte, iar, în mod normal, ar trebui să aibă un trend de

acelaşi semn. Justificarea constă în faptul că în anul 2004 firma a trebuit să plătească şi

dobânzi aferenete unor credite bancare pe termen lung contractate în 2003.

27

Capitolul II.

Echilibrul financiar şi capacitatea de plată a

întreprinderii.

2.1. Conţinutul capacităţii de plată a întreprinderii

Pentru întreprinderi, în general, şi pentru cele abia constituite, în special,

problema disponibilităţilor băneşti reprezintă „nodul gordian” al supravieţuirii lor. De

aceea se consideră că analiza capacităţii de plată a unei întreprinderi constituie una din

priorităţi în efectuarea analizei financiare. Importanţa acestei analize derivă din faptul că

orice agent economic trebuie să deţină suficiente lichidităţi pentru a – şi putea onora

obligaţiile de plată către terţi, evitând situaţia declarării lui în stare de „încetare a plăţilor”.

Pe de altă parte, dacă agentul economic respectiv deţine prea multe disponibilităţi, în

comparaţie cu cele necesare, el nu profită astfel de oportunităţile de plasare a acestor

active, cu impact negativ asupra profitului suplimentar.

Capacitatea de plată reprezintă puterea firmei la un moment dat de a face faţă

plăţilor scadente (faţă de furnizori, salariaţi, bugetul statului, organismele bancare, etc.).34

Un alt mod de a defini capacitatea de plată îl constituie exprimarea acesteia sub

forma solvabilităţii imediate, confruntând imobilizările în stocuri de produse finite,

creanţele asupra clienţilor, disponibilităţile din cont şi casă, toate fiind valorificabile sub

34 Adochiţei, Mihai, – Finanţele întreprinderii; Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pagina 57

28

formă de bani în circa 30 de zile, cu plăţile ce devin scadente în aceeaşi perioadă. Această

posibilitate este condiţionată, pe de o parte, de volumul şi termenul de exigibilitate a

obligaţiilor, iar pe de altă parte, de disponibilităţile băneşti, de capacitatea întreprinderii de

a transforma unele elemente ale mijloacelor circulante care se găsesc într – o anumită fază

a circuitului lor în mijloace lichide.

Capacitatea de plată este o rezultantă a fluxurilor materiale şi băneşti, este un

efect şi o condiţie a rotaţiei de ansamblu a fondurilor şi a echilibrului financiar.

Se poate spune că o întreprindere are capacitatea de plată satisfăcătoare atunci

când ea dispune de disponibilităţi băneşti şi alte valori transformabile în scurt timp în

monedă, în vederea acoperirii obligaţiilor exigibile. Capacitatea de plată impune, printre

altele, o corelare judicioasă a termenelor de plată a obligaţiilor cu cele de încasare a

drepturilor băneşti ale întreprinderii.

Altfel spus, „Capacitatea de plată exprimă potenţialul firmei de a face faţă, în

orice moment, obligaţiilor băneşti cu şi fără numerar, respectiv, corelaţia între fluxurile de

încasări şi fluxurile de plăţi”. 35 Capacitatea de plată depinde de calitatea activităţii

economice desfăşurate de întreprindere, de optimizarea circuitului fluxurilor reale cu cele

financiare şi de modul cum întreprinderea îşi gestionează fondurile patrimoniale. Totodată,

capacitatea de plată nu reprezintă doar o simplă reflectare a activităţii desfăşurate de

întreprindere; ea poate constitui o cauză pentru realizarea sau nerealizarea unor obiective

economice, atât în interiorul, cât şi în afara întreprinderii.

Realizarea analizei şi prognozarea capacităţii de plată, ce reprezintă totodată

tabloul fluxurilor monetare de intrare şi ieşire, acordă compartimentului financiar sarcina să

depisteze necorelările dintre disponibilităţi şi plăţi, să gestioneze o trezorerie eficientă.

Capacitatea de plată a întreprinderii depinde de anumiţi factori ce îi influenţează

mărimea:

calitatea activităţii economice desfăşurate de întreprindere;

ritmicitatea îndeplinirii şi realizării circuitului fluxurilor reale cu cele financiare;

modul cum întreprinderea îşi gestionează fondurile materiale şi băneşti pe care le are în

patrimoniu.

35 Onofrei, Mihaela, – Finanţele întreprinderii”; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 253

29

2.1.1. Formele capacităţii de plată a întreprinderii

Capacitatea de plată a unei întreprinderi poate fi determinată prin calcularea

indicatorului capacităţii de plată, sub forma unui raport între mijloacele băneşti lichide şi în

curs de a deveni lichide şi plăţile (obligaţiile) exigibile, cu scopul de a analiza evoluţia în

timp şi de a realiza comparaţia în spaţiu a capacităţii de plată a unei întreprinderi cu alte

unităţi economice sau cu media pe ramură:

Cp = sau Cp =

Profesorul Ion Neagoe dezvoltă relaţia a doua de calcul astfel:36

D = Dc + Dvp + Dlp + Dac +Dcr +Dd

P = Ps + Pb + Pa + Pcr + Pd , unde:

D – disponibilităţi, resurse băneşti;

Dc – disponibilităţile din contul curent la începutul perioadei;

Dvp – încasările din vânzarea producţiei;

Dlp – încasările din executări de lucrări şi prestaţii pentru terţi;

Dac – încasări din alte activităţi;

Dcr – credite bancare ce se vor primi în perioada respectivă conform

prevederilor din buget;

Dd – alte încasări;

P – plăţi exigibile;

Ps – plăţi pentru salarii şi asimilate acestora;

Pb – plăţi scadente în favoarea bugetului de stat;

Pa – plăţi pentru aprovizionări;

Pcr – rambursările de credite scadente în perioda dată;

Pd – alte plăţi.

O valoare supraunitară a acestui indicator (Cp > 1) semnifică faptul că

întreprinderea are suficiente disponibilităţi băneşti şi mijloace în curs de a deveni lichide,

pentru a – şi achita obligaţiile scadente. O valoare subunitară a acestui indicator reflectă o

situaţie financiară dificilă a întreprinderii, precum şi lipsa disponibilităţilor băneşti. Din

36 Neagoe, Ion, – Finanţele Întreprinderii; Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pagina 364 – 365.

30

această cauză nu poate efectua plăţile scadente, fiind nevoită să se îndatoreze pentru a – şi

reface capacitatea de plată.

Conţinutul complex al capacităţii de plată impune analiza şi cunoaşterea

elementelor care influenţează mărimea acesteia:

studierea posibilităţilor de transformare a elementelor de active circulante în

disponibilităţi băneşti sau stabilirea volumului mijloacelor băneşti lichide existente la

un moment dat şi în curs de a deveni lichide;

determinarea obligaţiilor de plată ale înteprinderii şi stabilirea raportului dintre

disponibilităţile băneşti şi în curs de devenire şi obligaţiile pe termen scurt scadente.

O analiză mai amănunţită a acestui coeficient se poate face pornind de la gradul

de lichiditate al activelor întreprinderii. Corespunzător grupării activelor acesteia în funcţie

de gradul lor de lichiditate se calculează şi coeficientul capacităţii de plată al firmei:

1) aferent activelor lichide de gradul I (DI), cuprinzând disponibilităţile

băneşti şi plasamentele, se calculează coeficientul capacităţii de plată de gradul I:

CpI =

2) aferent activelor lichide de gradul II (DII), cuprinzând

disponibilităţile băneşti şi plasamentele (DI) şi creanţele certe exigibile, se calculează

coeficientul capacităţii de plată de gradul II:

CpII =

3) aferent activelor lichide de gradul III (DIII), cuprinzând

disponibilităţile băneşti, plasamentele şi creanţele certe exigibile (DII), precum şi

stocurile, se calculează coeficientul capacităţii de plată de gradul III:

CpIII =

Primii doi indicatori (CpI şi CpII) sunt parţiali, valoarea lor fiind subunitară, iar

cel de – al treilea (CpIII) reflectă întreaga capacitate de plată a întreprinderii pe o anumită

perioadă şi poate avea valori atât supraunitare, cât şi subunitare.

31

2.1.2. Rolul capacităţii de plată a întreprinderii în asigurarea corelaţiei

dintre fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi

Echilibrul financiar pe termen scurt se bazează, în cea mai mare parte, pe

sursele atrase temporar de la terţi, în intervalul cuprins între momentul constituirii

datoriilor (intrarea şi recepţia materialelor, prestarea manoperei, înregistrarea impozitelor

etc.) şi cel al scadenţei plăţii. În practică, se urmăreşte realizarea echilibrului între durata de

lichiditate a activelor circulante şi durata de scadenţă a pasivelor circulante (furnizori,

avansuri şi aconturi primite de la clienţi, datorii faţă de personal, stat şi asigurări sociale).

O gestiune eficientă a pasivelor circulante poate fi considerată cea care

realizează un volum al decalajelor de plăţi favorabile, superior decalajelor de încasări;

explicaţia unei asemenea stări de fapt constă în aceea că, datoriile întreprinderii către terţi

reprezintă până la scadenţa lor, surse de capital atrase în mod gratuit. La rândul lor,

decalajele de încasări reprezintă capitaluri interne atrase în mod gratuit de către clienţi şi,

prin urmare, sunt nefavorabile întreprinderii.

Într – o lucrare de a sa, profesorul Ion Neagoe afirmă că: „echilibrul între

fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi este dependent, la nivelul fiecărui agent economic,

de factori interni şi externi”.37

Factorii interni sunt următorii:

volumul, structura şi calitatea producţiei;

durata ciclului de fabricaţie;

tehnologia folosită în procesul de producţie;

nivelul costurilor şi al consumurilor specifice de materiale, combustibil şi energie;

managementul producţiei şi al resurselor umane.

Dintre factorii externi se pot enumera:

modul de organizare al sistemului de decontare în cadrul economiei naţionale;

situaţia financiară a clienţilor întreprinderii;

organizarea activităţii de transport şi rapiditatea mijloacelor de transport.

Cercetarea fluxului de disponiblităţi constituie o componentă importantă a

analizei situaţiei financiar – patrimoniale, întrucât, în practica economică, se consideră că

orice activitate trebuie să „degaje bani”, să rezulte surplus de capital faţă de cel investit în

37 Neagoe, Ion, – Finanţele Întreprinderii; Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pagina 363

32

afaceri. Un agent economic poate să fie rentabil, să realizeze profit, dar să nu fie solvabilă,

din cauza lipsei de lichidităţi ca urmare a decalajului dintre încasările şi plăţile pe care le

face în cadrul ciclului financiar.

Principalele componente ale încasărilor sunt:38

a) încasări din vânzarea produselor, mărfurilor şi serviciilor prestate din perioada

curentă şi precedentă;

b) vânzări de valori imobiliare şi mobiliare;

c) contractarea de împrumuturi sau vânzări de titluri;

d) încasări din chirii, dobânzi, dividende şi alte venituri.

În cadrul plăţilor se cuprind:39

a) plata pentru cumpărări de mărfuri, materii prime, materiale, prestări de servicii de

către terţi;

b) plăţi pentru salarii şi elemente aferente;

c) achitarea impozitelor, taxelor şi alte datorii faţă de bugetul de stat;

d) achiziţii de imobilizări;

e) plata dobânzilor şi ratelor scadente;

f) răscumpărarea titlurilor emise de societatea pe acţiuni;

g) achitarea dividendelor şi alte plăţi.

Prin sistemul contabil privind veniturile şi cheltuielile totale, corelaţiile dintre

acestea se reflectă în contul de profit şi pierderi al cărui sold creditor (profitul), teoretic, ar

trebui să se afle sub forma disponibilităţilor băneşti.

În realitate, lucrurile stau altfel, datorită operaţiuinilor care intervin în cadrul

ciclului financiar al agentului economic care presupune luarea în considerare a

imobilizărilor şi, respectiv, eliberărilor de capital. Aşa de exemplu, o creştere a soldurilor

conturilor de creanţe sau de stocuri reprezintă imobilizări, pe când majorarea obligaţiilor se

transformă în surse suplimentare de finanţare.

În cazul unui flux de disponibilităţi negativ, acesta poate fi explicat atât prin

majorarea imobilizărilor, cât şi prin reducerea surselor atrase. Într – o atare situaţie, este

necesară menţionarea mijloacelor folosite de agentul economic pentru acoperirea

deficitului.

38 Ţole, Marin, – Analiza economico – financiară; Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pagina 24939 Idem

33

Din desfăşurarea ciclului de exploatare rezultă următoarele consecinţe

financiare:40

întreprinderea poate obţine amânări la plata furnizorilor (credite – furnizor), ceea ce

reprezintă un mijloc de finanţare din afară;

din momentul cumpărării materiilor prime şi până în momentul vânzării produselor

finite, întreprinderea blochează o parte din capitalul său în stocuri (materii prime, materiale,

producţie neterminată, etc.) create în fazele ciclului de exploatare; astfel, apare cel mai

important necesar de finanţare a activelor de exploatare;

întreprinderea se află deseori în siutaţia de a acorda amânări la plată clienţilor

(credite – clienţi), astfel că trebuie să finanţeze şi aceste sume aflate în curs de încasare.

Pentru dimensionarea exactă a surselor de finanţare a activelor circulante, este

necesară şi calcularea pasivelor de exploatare, referitoare la datoriile faţă de furnizori, faţă

de salariaţi, faţă de bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale. Aceste surse provin din

decalajul de timp ce apare între momentul în care se nasc datoriile şi până în cel al

lichidării lor, astfel:

în cazul aprovizionării de la furnizori, apare un decalaj de timp între data recepţiei

şi cea a plăţii materialelor, timp în care cumpărătorul foloseşte echivalentul valoric al

acestora;

în cazul salariilor şi altor drepturi cuvenite personalului, apare un decalaj între data

formării drepturilor de personal şi cea a plăţilor;

sumele datorate bugetului statului şi bugetului asigurărilor sociale – conform

legislaţiei în vigoare – se folosesc de agentul economic pentru finanţarea ciclului de

exploatare, de la data formării şi până la cea a plăţii.

Întrucât datoriile întreprinderii au un caracter neoneros, trezorierul întreprinderii

este tentat să crească atât mărimea lor, cât şi intervalul cuprins între apariţia şi plata

acestora. Având în vedere că depăşirea termenelor legale de plată privind obligaţiile fiscale

este însoţită de amenzi şi penalităţi semnificative, întreprinderile sunt tentate să amâne

datoriile către furnizori.

Pentru activitatea financiară a unei firme este importantă cunoaşterea evoluţiei

corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii, întrucât acestea influenţează capacitatea de plată.

40 Onofrei, Mihaela, – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 206

34

Decalajele de timp care există între fluxurile reale şi fluxurile monetare explică existenţa de

creanţe şi de datorii.41

Creanţele (sau activele în curs de decontare) reprezintă anumite drepturi

băneşti ale creditorului de a primi, la un anumit termen, o sumă de bani sau alte bunuri

economice ori valori, de la debitori. Acestea reprezintă valorile economice avansate de

titularul de patrimoniu altor persoane fizice sau juridice şi pentru care urmează să

primească un echivalent valoric.42 Acest echivalent poate reprezenta o sumă de bani, o

lucrare sau un serviciu.

În opinia lui Aurel Işfănescu, „Creanţele reflectă angajamente contractate de

anumiţi parteneri ai firmei, cum sunt clienţii, ale căror termene de plată au o scadenţă

ulterioară livrării bunurilor şi serviciilor, precum şi debitorii firmei, în calitate de

beneficiari ai unor împrumuturi pe care le vor rambursa ulterior împreună cu dobânda

aferentă acestora”.43

Creanţele sunt drepturi băneşti ale unei unităţi patrimoniale realizabile la

termene diferite şi care provin din:

Figura nr. 4. 44 Sursele de provenienţă ale creanţelor

Într – o viziune financiară asupra ciclului de exploatare al unei afaceri, faza de

desfacere a produselor este locul de geneză a creanţelor unei întreprinderi.

Rata creanţelor comerciale (Rc):45

41 Robu, Doina Maria, – Bilanţul contabil”; Editura economică, Bucureşti, 2005, pagina 8742 Ristea, M., Dumitru, C.G., – Contabilitate financiară; Editura Economică, Bucureşti, pagina 20343 Işfănescu,A., Robu,V.– Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2005, pagina 2044 Prelucrare după Ţole, Marin, – Analiza economico – financiară; Editura

Universitară, Bucureşti, 2004, pagina 12045 Niculescu, Maria, – Diagnostic financiar. Vol. 2”; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 264

35

Vânzarea de produse,

mărfuri

Prestarea de servicii către terţi

Vânzarea unor

utilităţi

CREANŢECREANŢE

Rc =

Ponderea deţinută de creanţe în totalul activelor circulante ale întreprinderii

(rata creanţelor) este extrem de importantă. Mărimea acestei rate este determinată de

natura relaţiilor întreprinderii cu partenerii externi din aval, de termenele de plată pe care le

acordă clientelei sale. Totodată, rata creanţelor comerciale suportă influenţa uzanţelor

specifice domeniului de activitate, în materie de termene de plată. De aceea ea înregistrează

valori foarte scăzute sau nule în întreprinderile aflate în contact direct cu o clientelă

numeroasă ce – şi achită cumpărăturile în numerar (comerţ cu amănuntul, prestări de

servicii către populaţie, etc.). În relaţiile interîntreprinderi, rata creanţelor comerciale

înregistrează valori mai ridicate, evident, cu variaţii de la caz la altul, în funcţie de

specificul domeniului.

Pentru evidenţierea unor aspecte analitice, dar cu implicaţii asupra echilibrului

unei firme este utilă aprofundarea analizei creanţelor, respectiv determinarea unor rate

analitice având în vedere:46

natura creanţelor:

creanţe legate de ciclul de exploatare (clienţi);

creanţe diverse (creanţe asupra personalului, statului, acţionarilor);

certitudinea realizării lor:

creanţe certe;

creanţe incerte (creanţe nerealizate la termen şi a căror încasare

devine nesigură, creanţe apărute ca urmare a încălcării legislaţiei

financiare);

termenul de realizare:

creanţe pe termen scurt (până la 10 zile);

creanţe pe termen mediu (10 – 30 de zile);

creanţe pe termen lung (peste 30 de zile).

Opusul creanţelor îl reprezintă obligaţiile sau datoriile firmei. Acestea

reprezintă bunurile livrate, lucrările executate sau serviciile prestate unui agent economic

de către furnizorii săi. De asemenea, obligaţiile exprimă fondurile furnizate de terţi pentru

care unitatea trebuie să acorde o prestaţie sau un echivalent valoric.47 Este vorba de

46 Idem47 Ristea, M., Dumitru, C.G., – Contabilitate financiară”; Editura Economică, Bucureşti, pagina 203

36

datoriile formate în cadrul relaţiilor de decontare ale acesteia cu alte persoane fizice şi

juridice: furnizorii, acţionarii, salariaţii proprii, bugetului statului, bugetele locale şi

bugetele asigurărilor sociale şi de şomaj.

Obligaţiile (datoriile nefinanciare pe termen scurt) reprezintă surse de finanţare

atrase pe o perioadă mai mică de 1 an, excluzând creditele bancare.48 Datoriile, ca surse

străine de finanţare, sunt prezente şi funcţionează din momentul naşterii angajamentelor

faţă de terţi şi până în momentul plăţii lor.

Creanţele şi obligaţiile constituie principalele elemente care influenţează

fluxurile băneşti ale întreprinderii. În cadrul analizei corelaţiei dintre fluxurile de încasări şi

fluxurile de plăţi se cercetează, deci şi evoluţia creanţelor şi a obligaţiilor, pentru a pune în

evidenţă raportul dintre imobilizarea capitalului firmei şi cel care priveşte folosirea surselor

atrase.

Analiza corelaţiei creanţe – obligaţii este în măsură să indice analistului

financiar modul în care managementul financiar al unei întreprinderi profită de negocierea

unor termene de plată (conform uzanţelor comerciale) avantajoase în relaţie cu clienţii ei,

în limitele dictate de respectarea clauzelor contractuale şi în deplină concordanţă cu

angajamentele sale de plată către terţi (furnizori, bănci, instituţii fiscale).

În consecinţă, acestea trebuie analizate corelat din punct de vedere al sumelor şi

termenelor de încasare şi de plată. Indicatorii calculaţi pentru a pune în evidenţă aceste

aspecte sunt:

1) Durata de imobilizare (recuperare) a creanţelor (Dic):

Dic =

În principiu durata de recuperare (imobilizare) a creanţelor oscilează în

funcţie de termenele de plată pe care întreprinderea le acordă clienţilor ei.

În general însă durata de recuperare a creanţelor unei întreprinderi trebuie

analizată în corelaţie directă cu politica de creditare ale ramurii din care face parte.

O durată de recuperare mare atrage de la sine cheltuieli suplimentare pentru

recuperarea creanţelor greu încasabile.

48 Işfănescu,A., Robu,V.– Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2005, pagina 20

37

Dacă o durată de recuperare prea mare indică anumite probleme în aplicarea

politicii de creditare sau a politicii de recuperare, în antiteză, o recuperare foarte rapidă a

creanţelor poate indica o politică rigidă de gestionare a creditului.

Totuşi rezultatul şi interpretarea acestei rate (durata de recuperare a creanţelor)

devin semnificative numai în măsura în care soldul creanţelor aferent exerciţiului financiar

trecut este cu adevărat reprezentativ pentru situaţia medie reală de pe parcursul întregului

exerciţiu financiar analizat.

O rată redusă indică o apropiere importantă a întreprinderii faţă de clientela sa

(comerţul en – detail).

Dimpotrivă, întreprinderile industriale şi comerţul en – gros înregistrează valori

mari ale acestei rate.

2) Durata de folosire a surselor atrase (Dfs):

Dfs =

Mărimea creditului furnizor şi perioda pentru care este acordat depind în mod

esenţial de interesul strategic pe care clientul îl prezintă în viziunea furnizorilor, de relaţiile

create în intervale mari de timp, sau pot fi rezultatul unei conjuncturi de piaţă nefavorabile

pentru furnizori, care au de ales între creşterea cheltuielilor de stocaj şi transferarea acestei

presiuni financiare asupra clienţilor.

Cu cît durata de imobilizare a creanţelor este mai mică, iar durata de utilizare a

surselor atrase este mai mare (nu în sensul evitării plăţilor către terţi sau bugetul statului),

cu atât vom înregistra excedente mai mari de disponibilităţi băneşti sau, dimpotrivă,

deficite.

Corelaţia dintre suma creanţelor şi a obligaţiilor pe termen scurt, precum şi

dintre Dic şi Dfs generează fluxuri băneşti care influenţează pozitiv sau negativ asupra

disponibilităţilor. Astfel:

Dacă Sd (soldul mediu al creanţelor) = Sc (soldul mediu al conturilor de

obligaţii) şi Dic = Dfs, atunci cel puţin din punct de vedere teoretic, se produce o

compensare între creanţe şi obligaţii;

Dacă Sd > Sc şi Dic = Dfs, atunci fluxul de disponibilităţi este influenţat pozitiv,

deoarece suma încasărilor este superioară sumei plăţilor pentru acelaşi interval de

timp.

Există, bineînţeles, şi multe alte variante în funcţie de cei patru indicatori.

38

Corelaţia dintre creanţe şi obligaţii poate fi studiată şi pe baza balanţei acestora

în funcţie de termenele lor de vechime şi de ponderea acestora în cadrul totalului creanţelor

şi a obligaţiilor, astfel:49

- sub 30 zile;

- 30 – 60 zile;

- 60 – 90 zile;

- 90 – 180 zile;

- 180 – 270 zile;

- 270 zile – 1 an.

În practică, se folosesc intervale de vechime mult mai mari:

- până la 90 de zile;

- între 90 de zile şi 1 an;

- peste 1 an.

Creditul – client reprezintă pentru întreprindere o imobilizare care încetineşte

viteza de rotaţie a fondurilor şi micşorează lichiditatea financiară. Efectele nefavorabile

resimţite de societăţile care au acordat credite clienţilor proprii nu pot fi înlăturate prin

sistarea radicală a acestora, deoarece ar fi prejudiciată realizarea cifrei de afaceri.

Deşi nu toţi clienţii pot plăti cash, nu înseamnă că nu au capacitate de plată sau

că nu dispun de solvabilitate. În dorinţa creşterii cifrei de afaceri, întreprinderile sunt

nevoite să vândă şi pe credit pe termen scurt partenerilor de contract. Aceasta a devenit o

practică generalizată în ţările cu economie de piaţă, existând chiar şi luptă de concurenţă

între întreprinderi, în vederea acordării unor facilităţi de plată propriilor clienţi.

O importanţă deosebită în vederea minimizării riscului de nerecuperare a

creditelor reprezintă luarea de măsuri preventive:50

selecţia clienţilor cărora li se va acorda credite – client;

stabilirea prealabilă a unor limite maxime până la care se poate ridica valoarea

creditului – client;

stabilirea unui plafon total al creditului – client, în funcţie de cifra de afaceri a

întreprinderii;

rezervarea prin contract a drepturilor de proprietate asupra stocurilor vândute pe

credit, garanţii cambiare, diverse asigurări împotriva riscului de neplată;

49 Idem50 Onofrei, Mihaela, – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 212

39

vânzarea creanţelor unor societăţi specializate în astfel de preluări, în caz de risc de

neplată.

Durata pentru care se acordă creditul este variabilă. Ea se stabileşte prin

negociere, dar cu prudenţă şi se adaptează la natura activităţii clientului şi a nevoilor

acestuia. Acordarea unor termene de plată mai lungi sau mai scurte concretizează o politică

mai liberală sau, dimpotrivă, mai restrictivă a creditului – client. Întreprinderea, însă, nu se

poate îndepărta prea mult de la politica dusă de întreprinderile concurente care acţionează

în sectorul respectiv.

Pe de altă parte, întreprinderea nu poate acorda creditul – client într – un volum

care să depăşească posibilităţile sale de lichidităţi sau de refinanţare la băncile comerciale.

În ultimă instanţă, băncile au un rol însemnat în stabilirea duratei unui credit comercial,

deoarece ele scontează efectele comerciale prezentate de întreprinderi, care, ulterior, pot fi

rescontate.

Marile societăţi comerciale, care au acces lejer la credite bancare pe termen

scurt pot să – şi permită să acorde asemenea credite pe termene mai lungi sau într – un

volum mai însemnat. Dar, uneori, poziţia puternică a unor clienţi într – un sector oarecare

de activitate poate impune furnizorilor, la negociere, acordarea unor condiţii avantajoase

sub aspectul termenelor de plată.

În perioada de limitare a împrumuturilor, băncile sunt puse în situaţia să reducă

volumul creditelor de trezorerie, iar acele întreprinderi care nu – şi pot transforma repede o

parte din activele circulante (stocuri) în monedă, spre a rambursa datoriile, se găsesc în

stare de încetare a plăţilor.

Asemenea întreprinderi pot fi puse în lichidare judiciară, chiar dacă activitatea

lor generează beneficii. Încetarea plăţilor poate fi determinată, printre altele, de o creştere

economică foarte ridicată, rentabilitate slabă şi deficienţe grave în gospodărirea activelor

circulante.

Stabilirea volumul creditului – client este un element specific al politicii

întreprinderii. În general, suma creditului – client se determină astfel:

Vcc = , unde:

Vcc – volumul creditului – client

Nr. de zile – termenul de plată al creditului – client

40

Selecţia clienţilor reprezintă o preocupare aflată în seama furnizorilor, care se

va orienta către clienţii mari, puternici, care au comenzi importante şi prin intermediul

cărora se poate pătrunde pe segmente de piaţă noi şi care pot favoriza imaginea furnizorilor

pe alte pieţe. Furnizorul trebuie să deţină informaţii cât mai ample despre clienţii săi

potenţiali / reali.

Recuperarea creanţelor reprezintă un obiectiv extrem de important pentru

furnizori. Se poate vorbi de o politică a recuperării creanţelor, care trebuie să ţină cont de

următoarele elemente:51

marile societăţi comerciale, cu clienţi numeroşi, pot utiliza gestiunea automată a

creanţelor pe baza unor metode statistice de previzionare;

întreprinderile mai mici nu dispun, de regulă, de mijloace financiare necesare pentru

o gestionare corespunzătoare a creanţelor, motiv pentru care apelează la

intermediari pentru recuperarea creanţelor;

furnizorii care au clienţi puternici din domeniul privat, sunt nevoiţi să ducă o

politică flexibilă de recuperare cu aceştia;

furnizorii care au drept client statul sunt nevoiţi să se adapteze politicii bugetare a

statului, pentru a – şi recupera creanţele;

este necesară analiza fiecărui client restant, pentru a înţelege dacă nu poate sau nu

vrea să plătească.

Sporirea ritmului de încasare a producţiei livrate are o importanţă deosebită

pentru asigurarea disponibilităţilor băneşti necesare onorării obligaţiilor agenţilor

ecoonomici prin:52

a) alegerea celei mai avantajoase forme de decontare pentru condiţiile date;

b) ţinerea unei evidenţe clare şi la zi a documentelor de decontare, introducerea unei

circulaţii raţionale a documentelor de decontare şi accelerarea întocmirii şi predării

lor în termen la bancă, în condiţiile extinderii utilizării calculatoarelor electronice;

c) organizarea în mod judicios a urmăririi încasării sumelor în curs de decontare;

d) urmărirea aplicării unor sancţiuni economice şi financiare (despăgubiri, amenzi,

dobânzi) în cazul neîndeplinirii condiţiilor contractuale şi a disciplinei decontărilor;

e) utilizarea decontărilor prin compensaţii.

51 Ibidem, pagina 21852 Ţole, Marin, – Analiza economico – financiară; Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pagina 248

41

Creditul – furnizor, spre deosebire de creditul – client, reprezintă o decizie de

finanţare. Din acest motiv, gestiunea creditului – furnizor este diferită de gestiunea

creditului – client, care constituie o investiţie. Astfel, gestionarea creditului – furnizor

constă în adoptarea de măsuri care să conducă la maximizarea acestuia, atât ca volum, cât

şi ca termene de rambursare.

Creditul – furnizor are un caracter automat, el nu face obiectul unui contract

formal, încheiat între furnizor şi client, deoarece în operaţiile între întreprinderi, plata pe

loc, cu numerar a mărfurilor, reprezintă un fapt foarte rar întânit. Astfel, plata trebuie

efectuată după recepţia mărfurilor şi există aproape întotdeauna un decalaj între livrarea

mărfurilor şi expedierea facturii.

Creditul – furnizor poate contribui la creşterea cifrei de afaceri sau la

înlocuirea fondului de rulment. Sursele atrase sub forma creditului – furnizor sunt cu atât

mai avantajoase, cu cât ele sunt necostisitoare. Pentru beneficiarul acestui credit este

important să se precizeze în contract volumul şi termenul de plată, în scopul prevenirii

eventualelor presiuni din partea furnizorilor, de a accelera rambursarea. Fixarea termenului

de plată trebuie să se realizeze cu o anumită flexibilitate, pentru a nu genera penalităţi de

întârziere din partea furnizorului şi deteriorarea pe ansamblu a raporturilor furnizor – client.

În finanţarea activităţii unei întreprinderi creditul furnizor este un element al

securităţii financiare, de volumul şi durata lui depinzând în mod direct necesarul de fond de

rulment (diferenţa dintre nevoia de finanţare a ciclului de producţie şi comercial şi resursele

mobilizate cu ajutorul creditului furnizor), ca în figura de mai jos:

42

Stocare Fabricaţia Stocajulmaterii prime propriu – zisă produselor finite

CICLUL DE PRODUCŢIE

Stocare Fabricaţia Stocajulmaterii prime propriu – zisă produselor finite

CICLUL DE PRODUCŢIE

25 zile25 zile 50 zile50 zile 20 zile20 zile

95 zile95 zile

Durata de încasarea vânzărilor

CICLUL COMERCIAL

Durata de încasarea vânzărilor

CICLUL COMERCIAL

60 zile60 zile

60 zile60 zile

CREDIT FURNIZORCREDIT FURNIZOR

75 zile75 zile

NECESAR DE FOND DE RULMENT

Figura nr. 5. 53 Relaţia credit furnizor – necesar de fond de rulment

Adesea, furnizorul oferă clientului posibilitatea de a alege, între un credit

comercial pe o anumită perioadă de timp şi o bonificaţie calculată asupra livrărilor în

situaţia în care clientul este de acord să plătească cash, fără amânare. Clientul poate opta

pentru una din următoarele variante:

primeşte bonificaţia / discount – ul, care – i ieftineşte mărfurile aprovizionate, dar

îl pune în situaţia de a – şi procura lichidităţi pentru plata facturii, eventual printr

– un credit bancar (purtător de dobândă);

renunţă la bonificaţie şi beneficiază de creditul – furnizor care – l scuteşte de

apelul la credite bancare.

Aşadar, creditul – furnizor are un cost de oportunitate, în funcţie de rata

dobânzii pieţei, pe care clientul n – o mai plăteşte, dar se regăseşte în gestiunea

furnizorului. În cazul în care beneficiază de bonificaţie, clientul va trebui să plătească

dobânzi la creditele bancare solicitate.

Creditul – furnizor constituie un mijloc suplu de plată deoarece, în practică,

furnizorul nu solicită garanţii şi este mult mai tolerant decât un bancher, în cazul

nerespectării scadenţei de plată.

Acest tip de credit prezintă un anume grad de risc pentru furnizor, care se

transformă într – un creditor pe termen scurt. Din acest motiv, furnizorul trebuie să recurgă

la metode de prevenire şi de control asemănătoare celor întâlnite la creditul – client.

Durata creditului – furnizor în ţările vest – europene este de:54

40 zile – în industria alimentară a bunurilor proaspete;

75 zile – pentru bunuri textile de consum;

77 zile – pentru bunuri alimentare comercializate în „en – gros – uri”;

48 zile – pentru bunuri alimentare comercializate „en – detail” în mari complexe

comerciale;

81 zile – pentru bunuri nealimentare comercializate în „en – gros – uri”;

67 zile – pentru bunuri nealimentare comercializate „en – detail”.

53 Prelucrare după Ţole, Marin, – Analiza economico – financiară”; Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pagina 92

54 Onofrei, Mihaela, – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 220

43

Creşterea duratei creditului – furnizor, peste media practicată la nivelul

sectorului de activitate al întreprinderii, se poate efectua pentru acei clienţi care au

solvabilitatea bună, comenzi importante cu furnizorii şi au respectat termenele de plată.

Furnizorul nu trebuie să piardă din vedere că, sporirea imprudentă a numărului zilelor de

întârziere a plăţii acordată clientului, îi poate crea dificultăţi de trezorerie. Invers, reducerea

duratei creditului – furnizor, poate fi consecinţa deteriorării situaţiei financiare a clientului,

pe care furnizorul o constată şi, din prudenţă, se asigură contra riscului de neplată.

Totodată, reducerea duratei creditului – furnizor se aplică şi atunci când clientul şi – a

ameliorat vizibil starea financiară şi solvabilitatea şi nu mai are nevoie de amânări de la

plată, solicitate furnizorului.

În analiza incidenţei pe care o are creditul furnizor asupra trezoreriei unei

entităţi economice trebuie cumulate efectele creditelor comerciale primite cu efectele

creditelor comerciale acordate, în dubla calitate de client şi furnizor.

La nivel global, dacă volumul creditelor furnizor primite de entitatea economică

este mai mare decât cel al celor acordate, atunci, pentru ecartul temporal pozitiv (perioada

pentru care se primesc credite furnizor depăşeşte perioada pentru care entitatea acordă

credite comerciale), unitatea respectivă va dispune de resurse de trezorerie străine, dar

libere de orice obligaţii impuse de regulile de creditare normale (libere de dobândă).

În plus, entitatea economică care se aprovizionează trebuie să suporte orice

modificare de comportament comercial al furnizorilor ei, mai ales a celor cu pondere

importantă în activitatea ei de aprovizionare.

2.2. Evidenţierea capacităţii de plată a întreprinderii prin

intermediul tabloului de finanţare „Nevoi – Resurse”

Tabloul de finanţare furnizează informaţii privind evoluţia globală a trezoreriei,

ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor financiare legate de

exploatare, de finanţare sau de elemente excepţionale.

Tabloul de finanţare explică modul de formare a fondului de rulment net global

şi modul de utilizare a acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al

bilanţului de la sfârşitul exerciţiului contabil. Se stabileşte, în principal, pe baza a două

bilanţuri succesive şi a contului de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat.

44

Obiectivul prioritar al analizei îl constituie impactul diferitelor operaţii ale

întreprinderii asupra trezoreriei. Această preocupare antrenează două consecinţe.

În primul rând, consecinţele fenomenelor de decalaj între momentul efectuării

operaţiilor şi cel al încasărilor sau plăţilor propriu – zise care afectează trezoreria. În cazul

plăţilor în numerar, operaţia are incidenţă imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele

comerciale acordate sau obţinute generează decalaje de plăţi nefavorabile şi respectiv

favorabile.

Aceste decalaje apar sub formă de stocuri, creanţe şi datorii de exploatare sau în

afara exploatării la cele două niveluri ale bilanţului funcţional consacrate nevoii de fond de

rulment (NFRE şi NFRAE).

În al doilea rând, este necesar să se facă distincţie între operaţiile generatoare de

fluxuri monetare reale (venituri încasabile, cheltuieli plătibile) şi cele contabile de redresare

sau corectare a unor valori care vor avea impact asupra trezoreriei (operaţii generatoare de

venituri şi cheltuieli calculate).

Această distincţie stă în centrul schemei de coerenţă, întrucât rezultatele

contabile reflectă toate operaţiile, inclusiv amortizările şi provizioanele (calculate şi

reluările) fără consecinţe asupra trezoreriei, în timp ce capacitatea de autofinanţare nu

reţine decât operaţii cu incidenţă imediată sau amânată asupra trezoreriei.

Cu alte cuvinte, trezoreria întreprinderii variază nu numai ca efect al

cheltuielilor şi al veniturilor exerciţiului, ci şi ca urmare a variaţiei stocurilor de active şi a

soldurilor de creanţe şi datorii la sfârşitul exerciţiului faţă de începutul acestuia. Trezoreria

înteprinderii, fiind unică, se va modifica atât ca urmare a cheltuielilor plătibile pentru

investiţii, cât şi a fluxurilor de capital şi dobânzi generate de activităţi financiare şi

excepţionale a întreprinderii în cursul exerciţiului.

Tabloul de finanţare cuprinde două părţi.

Prima parte analizează modul de realizare, în dinamică, a echilibrului

structural între elementele stabile ale bilanţului funcţional, (utilizări şi resurse), adică

variaţia fondului de rulment net global (∆FRNG). Această parte a tabloului este rezultatul

politicii de investiţii şi de finanţare promovată de întreprindere în decursul perioadei

analizate.

∆FRNG = ∆ Resurse durabile – ∆ Întrebuinţări stabile

45

Explicaţia variaţiei FRNG porneşte de la identificarea surselor de capital (surse

stabile sau durabile) şi continuă cu explicarea utilizării acelor surse în partea superioară a

bilanţului fucţional.

Punctul de plecare în construcţia tabloului de finanţare îl repezintă excedentul

brut de exploatare evidenţiat în contul de rezultate, ca sursă potenţială pentru capacitatea

de autofinanţare a întreprinderii.

Capacitatea de autofinanţare apare în prima parte a tabloului ca sursă care

permite:55

finanţarea nevoilor stabile (investiţii pentru creşterea imobilizărilor);

remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii (plata

dividendelor);

rambursarea datoriilor financiare, pe termen lung şi mediu, contractate în exerciţiile

anterioare.

Când capacitatea de autofinanţare este insuficientă pentru finanţarea nevoilor

stabile, întreprinderea apelează la surse externe stabile, cum sunt:56

aportul nou la capitalul social (prin emisiune de noi acţiuni);

împrumuturi noi (printr – o emisiune suplimentară de obligaţiuni sau prin

solicitarea de împrumuturi bancare);

cesiuni de active fixe.

Din confruntarea variaţiei resurselor cu cea a nevoilor stabile rezultă variaţia

FRNG care se va înscrie în coloana nevoi (degajare de resurse, respectiv creştere) sau

resurse (întrebuinţări nete, respectiv diminuare).

Creşterea fondului de rulment net global (FRNG) evidenţiază ameliorarea

structurii financiare a întreprinderii şi are la origine creşterea resurselor durabile în raport

cu nevoile stabile. Această creştere dovedeşte capacitatea întreprinderii de a degaja un

excedent monetar net din operaţiile de investiţii şi finanţare pe termen lung (partea

superioară a bilanţului) şi de a – şi îmbunătăţi sensibil situaţia trezoreriei.

a) Suma brută transferată asupra exerciţiului;

b) Fără creditul bancar pe termen scurt şi soldul creditor de la bancă;

c) Fără prime de rambursare a obligaţiunilor.

55 Vintilă, Georgeta, – Gestiunea financiară a întreprinderii; Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2005, pagina 133

56 Crecană, Cornel – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 81

46

Reducerea fondului de rulment net global poate fi determinată de creşterea

activelor imobilizate şi / sau de diminuarea resurselor stabile. Aceasta înseamnă că

întreprinderea a investit foarte mult, iar efectele viitoare ale acestor investiţii ar trebui să – i

permită reconstituirea fondului de rulment. Pe de altă parte, diminuarea surselor stabile

reflectă degradarea situaţiei financiare datorată pierderilor înregistrate în cursul perioadei

de gestiune sau poate fi consecinţa rambursării care, în timp, ar trebui să permită

ameliorarea rezultatelor (cheltuieli financiare mai mici), deci a fondului de rulment net

global.

Scăderea fondului de rulment net global dovedeşte un dezechilibru financiar,

care corelat cu o creştere a nevoii de fond de rulment, conduce la un dezechilibru cronic al

trezoreriei şi implicit la creşterea riscului de faliment al întreprinderii.

Metodologia elaborării tabloului de finanţare – partea întâi57

Relaţia de calcul pentru ∆FRNG este:

∆RS – ∆IS = ∆FRNG

Resursele stabile (durabile) de care întreprinderea a dispus în cursul exerciţiului

reprezintă variaţia resurselor stabile (∆RS) între începutul şi sfârşitul anului.

Întrebuinţările stabile, realizate în cursul exerciţiului, reprezintă variaţia

întrebuinţărilor stabile (∆IS) între începutul şi sfârşitul perioadei.

Resursele stabile (durabile) sunt:

1) Capacitatea de autofinanţare (CAF) determinată după următoarea relaţie:

Rezultat net

+ Amortizări calculate

+ Provizioane calculate

+ Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate

- Venituri din cesiunea elementelor de activ

- Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor

- Cote părţi din subvenţii virate asupra rezultatului

= C.A.F.

2) Cesiunea sau reducerea elementelor de activ imobilizat:

57 Prelucrare după Vintilă, Georgeta, – Gestiunea financiară a întreprinderii; Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2005, pagina 135

47

- Cesiuni de imobilizări corporale şi necorporale;

- Cesiuni de imobilizări financiare.

În ambele cazuri, resursa întreprinderii o constituie preţul de cesiune.

- Reducerile, corespund rambursărilor şi se preiau din tabloul imobilizărilor.

3) Creşterea capitalurilor proprii:

- Creşterea capitalului sau aporturile noi la capitalul social. Doar creşterea

capitalului în numerar şi în natură sunt reţinute, în exclusivitate, ca fiind

modalităţi de sporire a capitalurilor proprii;

- Creşterea altor capitaluri proprii, în principal fiind vorba de noile subvenţii

pentru investiţii obţinute de întreprindere în cursul exerciţiului.

4) Creşterea datoriilor financiare reprezintă noile împrumuturi contractate în timpul

exerciţiului (cu excepţia creditelor de trezorerie). Când este vorba de împrumut obligatar,

suma împrumutului va fi preţul de emisiune (primele de rambursare sunt excluse).

Întrebuinţările stabile (nevoile) sunt:

1) Plata dividendelor datorate în exerciţiul precedent (în ipoteza simplificată în care

profitul net s – a repartizat) pentru rezerve o parte, iar diferenţa s – a distribuit sub

formă de dividende).

2) Achiziţionarea elementelor de activ imobilizat:

- imobilizări necorporale

- imobilizări corporale la valoarea brută, respectiv preţul de achiziţie

- imobilizări financiare

3) Cheltuielile de repartizat asupra mai multor exerciţii cuprind cheltuieli diferite, cum

ar fi: cheltuieli cu înfiinţarea de şantier, cheltuieli cu reparaţii majore, cheltuieli de

emisiune a împrumuturilor etc. Aceste cheltuieli apar ca o întrebuinţare falsă pe termen

lung sau mediu, constituind, de fapt, o cale indirectă pentru atenuarea unor cheltuieli de

exploatare prin divizarea şi repartizarea lor pe mai multe exerciţii.

4) Reducerea capitalurilor proprii reprezintă de fapt ieşirile de fonduri

(întrebuinţările).

5) Rambursarea datoriilor financiare, respectiv amortismentele împrumuturilor (fără

creditele pe termen scurt) practicate în cursul excerciţiului.

Se constată că variaţia FRNG depinde atât de rezultatul activităţii de exploatare,

cât şi de modificarea posturilor de bilanţ privind imobilizările şi resursele stabile (durabile).

48

Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment

net global pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional, evidenţiind

aspectele conjuncturale ale activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei. Această parte

analizează modul cum s – a utilizat fondul de rulment net global (pentru acoperirea nevoii

de fond de rulment) în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale

bilanţului (utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi.

∆FRNG = ∆ Activ circulant – ∆ Datorii pe termen scurt

inclusiv active inclusiv pasive

de trezorerie de trezorerie

Metodologia elaborării tabloului de finanţare – partea a doua:58

Diferitele variaţii înscrise în tabloul de finanţare sunt obţinute prin compararea

valorilor brute ale posturilor cuprinse în cele două bilanţuri succesive.

Toate posturile de activ constituie întrebuinţări, care trebuie deci să fie

finanţate. În consecinţă:

Dacă un anumit post înregistrează o creştere, această creştere crează o nevoie de

finanţare care se va înscrie în coloana „Nevoi”;

Dacă un anumit post se diminuează, această diminuare degajă o resursă de

finanţare care se va înscrie în coloana „Degajări”.

Toate posturile de pasiv constituie resurse. În consecinţă:

Dacă un anumit post creşte, această creştere reprezintă o resursă suplimentară care

se înscrie în coloana „Degajări”;

Dacă un anumit post se diminuează, această diminuare constituie o reducere de

resurse, echivalentă creşterii unei nevoi şi se va înscrie deci în coloana „Nevoi”.

În tablou se regăsesc următoarele solduri:

- Sold A – care reprezintă variaţia netă a exploatării (∆NFRE):

∆NFRE = ∆ Active de exploatare – ∆ Datorii de exploatare

- Sold B – care reprezintă variaţia netă în afara exploatării (∆NFRAE):

∆NFRAE = ∆ Altor debitori – ∆ Altor creditori

- Sold A + B – reprezintă variaţia nevoii de fond de rulment, care poate fi nevoie de

fond de rulment sau degajare netă de fond de rulment.58 Prelucrare după Vintilă, Georgeta, – Gestiunea financiară a

întreprinderii; Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2005, pagina 135

49

- Sold C – reprezintă variaţia netă a trezoreriei (∆TN):

∆TN = ∆ Disponibilităţilor – ∆ Creditelor de trezorerie

Total A + B + C – acest total reprezintă variaţia fondului de rulment net global,

respectiv „întrebuinţări nete” sau „resurse nete”.

TN = FRNG – NFR NFR + TN = FRNG

∆NFR + ∆TN = ∆FRNG A + B + C = ∆FRNG

Atât prima parte, cât şi a doua parte a tabloului de finanţare vor evidenţia acelaşi

sold, dar cu semn opus.

Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este:

∆FRNG = ∆NFR ± ∆TN

adică, variaţia fondului de rulment net global (rezultată din prima sau a doua parte a

tabloului) este reconstituibilă, prin însumarea variaţiei nevoii de fond de rulment (partea a

doua a tabloului) cu variaţia trezoreriei nete.

Soldul celor două tablouri este egal (∆FRNG), dar de semn opus, datorită celor

două modalităţi de determinare a FRNG (tablou 1: pasiv – activ; tablou 2: activ – pasiv).

Forma completă a tabloului de finanţare este prezentată în tabelul de mai jos:

Întrebuinţări (Nevoi) Resurse (Degajări)

Dividende datorate în exerciţiul precedent

(plătite)

Achiziţionarea elementelor de activ

Reducerea capitalurilor proprii

Rambursarea datoriilor financiare

Capacitatea de autofinanţare

Cesiunea sau reducerea elementelor de activ

Creşterea capitalurilor proprii

Creşterea datoriilor financiare

Creşterea Fondului de Rulment (∆FR)

I. Variaţia Fondului de Rulment Net Global

Creşterea stocurilor şi creanţelor de

exploatare

Creşteri alţi debitori

Reducerea datoriilor de exploatare

Reducerea datoriilor către alţi creditori

Reduceri de stocuri şi creanţe de exploatare

Reduceri alţi debitori

Creşterea datoriilor de exploatare

Creşterea datoriilor în afara exploatării

Creşterea Nevoii de Fondului de Rulment

(∆NFR)

II. Variaţia Nevoii de Fond de Rulment

III. Variaţia Trezoreriei Nete (∆FRNG – ∆NFR)

50

Sursa: Vintilă, Georgeta, – Gestiunea financiară a întreprinderii; Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2005, pagina 133

2.3. Analiza performanţelor firmei prin prisma capacităţii de plată

Aplicând relaţiile de calcul ale indicatorilor capacităţii de plată, de analiză

lichiditate – exigibilitate, a fluxurilor de încasări şi plăţi la datele firmei Prodecom S.R.L.,

putem analiza situaţia acesteia în perioada de activitate 2002 – 2004.

Tabel nr. 4. Evoluţia capacităţii de plată la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 - 2004

Nr.

crt. Indicatori

Valoare de

referinţă 2002 2003 2004

1 Capacitatea de plată de gradul I < 1 0,33 0,1 0,095

2 Capacitatea de plată de gradul II < 1 0,97 0,95 1,36

3 Capacitatea de plată de gradul III > 1 1,22 1,04 1,39

După cum se observă din tabelul nr. 4, capacitatea de plată este asigurată la

toate nivelele, întrucât se încadrează, în fiecare caz în intervalele de referinţă. Deşi

capacitatea de plată de gradul I are o tendinţă descrescătoare de la un an la altul, putem

spune că asemenea valori reduse nu pot fi îngrijorătoare pentru firmă, întrucât este mai

puţin semnificativă analiza capacităţii de plată a unui agent economic doar pe baza

disponibilităţilor sale.

Mai relevanţi sunt ceilalţi doi indicatori, care îndeplinesc condiţiile reale ale

asigurării capacităţii firmei de a – şi onora datoriile curente şi cele devenite scadente şi care

au şi tendinţă crescătoare, deci de îmbunătăţire a situaţiei acesteia.

Astfel, din figura nr. 6 se observă o asemănare privind evoluţia coeficientului

capacităţii de plată de gradul II, respectiv coeficientul capacităţii de plată de gradul III:

prima parte descendentă, iar a doua ascendentă. În prima parte, în anul 2003 aceşti

indicatori au scăzut din cauza creşterii mult mai mari a datoriilor curente (cu 224,1 %) faţă

de activele circulante (cu 185,63 %), coeficientul capacităţii de plată de gradul II ajungând

în acest an aproape de limita inferioară. Cu toate acestea, situaţia firmei este încă sub

control. În anul următor, evoluţia indicatorilor este în favoarea întreprinderii, aceştia

înregistrând cea mai mare creştere şi cele mai bune rezultate din toată perioada analizată.

51

Aceasta se datorează creşterii mai mari a activelor circulante, îndeosebi a creanţelor (cu

64,13 %) în comparaţie cu majorarea datoriilor de exploatare de 11,29 %.

Starea societăţii Prodecom S.R.L. este bună atâta timp cât indicatorul capacităţii

de plată de gradul III este supraunitar, iar capitalurile utilizate pentru finanţarea unor valori

de active rămân la dispoziţia firmei pe o perioadă superioară duratei elementelor respective.

Evolutia capacitatii de plata la S.C. Prodecom S.R.L. in perioada 2002 - 2004

0

0.5

1

1.5

2002 2003 2004

Capacitatea de plată de gradul III Capacitatea de plată de gradul II

Capacitatea de plată de gradul I

Figura nr. 6. Evoluţia coeficienţilor capacităţii de plată la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004

Deşi situaţia firmei privind capacitatea de plată a obligaţiilor sale faţă de terţi

este bună, trebuie adoptate măsuri pentru menţinerea şi chiar creşterea lichidităţii, respectiv

a asigurării capacităţii de plată a acesteia în perioada următoare.

Tabel nr. 5. Evoluţia indicatorilor de lichiditate – exigibilitate la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004

Nr.

crt. Indicatori

Valoare de

referinţă 2002 2003 2004

1 Durata de imobilizare a creanţelor (zile) max. 65 41 159 182

2 Durata de folosire a surselor atrase (zile) max. 75 97 130 134

3 Raportul creanţe – obligaţii max. 1 0,42 1,22 1,36

Atât durata de imobilizare a creanţelor, cât şi durata de folosire a surselor

atrase au o evoluţie ascendentă în toată perioada de analiză, doar că în cazul primului

52

indicator aceasta reprezintă o situaţie nefavorabilă pentru firmă, iar pentru cel de – al doilea

indicator, dimpotrivă, o situaţie avantajoasă.

În anul 2002 situaţia creanţelor şi a obligaţiilor din punctul de vedere al

imobilizării, respectiv de folosire, prezintă avantaj pentru firmă, în primul rând pentru că

valoarea înregistrată de primul indicator (de 41 de zile) este mai mică decât maximul

admis, iar valoarea celui de – al doilea indicator este mai mare decât valoarea de referinţă.

În al doilea rând e bine, deoarece perioada de acordare a creditului comercial este mai mic

decât cel primit, ceea ce înseamnă că sursele firmei sunt imobilizate la clienţi pentru 41 de

zile, în timp ce foloseşte surse gratuite atrase de la furnizori pentru 97 de zile, o perioada de

două ori mai mare. În anii următori, însă, situaţia firmei Prodecom S.R.L. evoluează

negativ, atât sub aspectul creşterii foarte mari a numărului de zile de imobilizare a

disponibilităţilor firmei peste limita maximă recomandată, precum şi în comparaţie cu

numărul de zile de folosire a surselor atrase, care este mai mic.

Grafic, evoluţia indicatorilor de lichiditate – exigibilitate se prezintă astfel:

Evolutia indicatorilor de lichiditate-exigibilitate la S.C. Prodecom S.R.L. in perioada 2002-2004

0

50

100

150

200

2002 2003 2004

Zile

Durata de imobilizare acreanţelor (zile)

Durata de folosire asurselor atrase (zile)

Figura nr. 7. Evoluţia indicatorilor de lichiditate – exigibilitate la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004

Această situaţie mai e amplificată şi de mărimea raportului creanţe – obligaţii,

care este supraunitar şi ascendent de la un an la altul. Cu alte cuvinte, starea firmei ar putea

avansa spre incapacitate de plată, atât din cauza duratei de imoblizare a fondurilor sale mai

53

mari decât cea a folosirii lor de la furnizori, cât şi datorită faptului ca valoarea acestor surse

imobilizate este mai mare decât a celor primite de la creditori.

Pentru a putea face faţă plăţilor scadente, firma este nevoită să apeleze la credite

bancare, în special de trezorerie, care sunt mai costisitoare, în sensul suportării şi unor

cheltuieli suplimentare cu dobânzile.

Tabel nr.6. Situaţia creanţelor şi obligaţiilor după vechime la S.C.Prodecom S.R.L. în perioada 2002-2004

Creanţe Obligaţii

ROL % ROL %

Anul 2002

Până la 90 de zile 2.946.748.000 100 6.221.012.801 88,27

Între 90 de zile şi 1 an 0 0 826.696.274 11,73

Peste 1 an 0 0 0 0

Total 2.946.748.000 100 7.047.709.075 100

Anul 2003

Până la 90 de zile 5.199.027.315 39,73 5.837.554.542 54,35

Între 90 de zile şi 1 an 7.880.286.685 60,27 4.903.116.188 45,65

Peste 1 an 0 0 0 0

Total 13.079.314.000 100 10.740.670.730 100

Anul 2004

Până la 90 de zile 6.459.559.015 30,09 8.197.904.867 51,82

Între 90 de zile şi 1 an 15.007.901.985 69,91 7.622.058.211 48,18

Peste 1 an 0 0 0 0

Total 21.467.461.000 100 15.819.963.078 100

Situaţia creanţelor şi a obligaţiilor după vechime confirmă rezultatele de mai

sus, şi anume că în primul an, creanţele firmei au scadenţa până la 90 de zile şi valoarea lor

este mai mică decât cea plăţilor viitoare şi cu scadenţă mai mare. În anii 2003 şi 2004, pe

intervalul de până la 90 de zile, creanţele sunt mai mici decât obligaţiile de plată, deci

condiţia asigurării capacităţii de plată e asigurată, dar apare problema la intervalul între 90

de zile şi 1 an. Creanţele cuprinse în acest interval sunt şi mai mari decât obligaţiile, dar au

şi ponderea mai mare în total creanţe, lucru nefavorabil pentru societatea Prodecom S.R.L.,

54

mai ales că este foarte probabil ca din aceste creanţe unele să fie incerte din punct de

vedere al probabilităţii încasării lor.

Din acelaşi tabel, se observă că firma nu are nici obligaţii şi nici creanţe mai

mari de 1 an, siutaţie considerată normală pentru orice tip de firmă.

Tabelul nr. 7. Situaţia încasărilor şi plăţilor la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 - 2004

– ROL –

Trimestre Încasări Plăţi Încasări – Plăţi

Trimestrul I 2002 8.225.685.827 5.781.095.094 2.444.590.733

Trimestrul II 2002 17.255298.340 12.007.743.013 5.247.555.327

Trimestrul III 2002 19.122.994.433 12.571.950.478 6.551.043.955

Trimestrul IV 2002 10.091.243.380 9.043.511.263 1.047.732.117

Trimestrul I 2003 7.612.060.198 7.715.536.418 - 103.476.220

Trimestrul II 2003 23.737.689.795 15.443.147.869 8.294.541.926

Trimestrul III 2003 21.693.896.872 12.917.732.456 8.776.164.416

Trimestrul IV 2003 4.788.078.909 11.712.543.992 - 6.924.465.083

Trimestrul I 2004 16.808.998.520 11.034.896.576 5.774.101.944

Trimestrul II 2004 29.611.689.056 20.517.166.846 9.094.522.210

Trimestrul III 2004 22.506.262.794 15.097.546.871 7.408.715.923

Trimestrul IV 2004 36.166.074.002 33.809.843.789 2.356.230.213

În tabelul de mai sus am prezentat fluxurile de încasări şi plăţi pe trimestre

pentru cei 3 ani de analiză. După cum se observă, în majoritatea trimestrelor se

înregistrează excedent de trezorerie, cu excepţia trimestrelor I şi IV din 2003. Deşi, mai sus

am constatat o situaţie nefavorabilă firmei privind creanţele şi obligaţiile firmei, precum şi

a termenelor lor de scadenţă, totuşi, aici situaţia ne apare mai bună, şi asta pentru că pe o

perioadă de 90 de zile (adică exact un trimestru), firma este avantajată atât din punct de

vedere al volumului creditelor acordate, cât şi de durata acestora vizavi de obligaţiile de

plată (vezi tabelul 2 şi 3).

Încasările firmei rezultă din vânzarea producţiei, a mărfurilor, din încasarea

creanţelor, precum şi din contractarea unor credite bancare, care în momentul virării sumei

55

împrumutate, reprezintă o resursă pentru firmă. Plăţile suportate de firmă reprezintă plata

datoriilor curente, precum şi cele scadente faţă de proprii salariaţi, furnizori, terţi, stat,

băncile creditoare (rambursarea creditelor).

Excedentele de trezorerie sunt date de valoarea încasărilor mai mare decât cea a

plăţilor. Deficitele, invers, sunt date de depăşirea încasărilor de către plăţi.

Deficitele înregistrate în trimestrele II şi III din 2003 au fost cauzate de

întârzierea încasării creanţelor de la clienţi, iar pe de altă parte, obligaţia rambursării unui

credit contractat anterior şi devenit scadent atunci. În trimestrele următoare, creanţele sunt

recuperate, volumul încasărilor cresc foarte mult, depăşind şi plăţile, astfel că situaţia se

îmbunătăţeşte.

Grafic, situaţia fluxurilor de încasări şi plăţi se prezintă astfel:

Situatia incasarilor si platilor la S.C. Prodecom S.R.L. pe trimestre in perioada 2002 - 2004

05,000,000,000

10,000,000,00015,000,000,00020,000,000,00025,000,000,00030,000,000,00035,000,000,00040,000,000,000

I II III IV I II III IV I II III IV

2002 2003 2004

ROL

Încasări Plăţi

Figura nr. 8. Evoluţia fluxurilor de trezorerie la S.C. Prodecom S.R.L. pe trimestre în perioada 2002 – 2004

Analizând graficul fluxurilor de trezorerie la societatea analizată Prodecom

S.R.L., se observă o asemănare a sensului fluctuaţiei acestora la nivelul trimestrelor. Astfel,

în trimestrele I şi IV volumul atât a încasărilor, cât şi a plăţilor este mai mic, deci au un

trend descendent. În trimestrele III şi IV, în schimb, volumul acestora creşte de 2 – 3 ori.

Explicaţia acestui fenomen constă în faptul că firma are un uşor caracter sezonier, perioada

de amploare a activităţii de exploatare fiind cuprinsă în trimestrele II şi III şi evident că şi

56

volumul plăţilor şi al încasărilor va fi mai mare decât în celelalte două trimestre, când firma

e în activitate de producţie, dar mai slabă. Excepţie este ultimul trimestru din 2004, când

volumul încasărilor şi al plăţilor creşte foarte mult, înregistrând cel mai înalt nivel din

perioada analizată. Această situaţie se explică prin faptul că firma a primit oarecare

presiuni din partea debitorilor, în special a furnizorilor de a – şi achita datoriile, dar care la

rândul ei a început o revizuire a politicii faţă de clienţi, mai restrictivă, în scopul de a – şi

încasa creanţele în timp mai scurt, pentru a mai diminua apelul la creditele bancare, pentru

care trebuie să plătească dobânzi.

Un alt aspect vizibil din grafic şi benefic pentru întreprinderea analizată este

trendul general ascendent al fluxurilor de trezorerie, datorită şi a indicelui de inflaţie, dar şi

ca rezultat al amplificării activităţii de exploatare al S.C.. Prodecom S.R.L. din fiecare an.

Per ansamblu, putem afirma că la nivelul întreprinderii există un echilibru al

încasărilor şi plăţilor (a fluxurilor de trezorerie), capacitatea de plată a firmei nefiind pusă

în pericol.

57

Capitolul III.

Rolul analizei financiare în gestionarea riscului de

faliment

Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea stării de sănătate

financiară a întreprinderii îl constituie evaluarea riscurilor ce îi însoţesc activitatea, din care

unele semnalizează fragilitatea (vulnerabilitatea), iar altele prefigurează falimentul

(insolvabilitatea) ce ameninţă supravieţuirea (perenitatea).

Mărimea riscului activităţii economico – financiare interesează nu numai

întreprinderea care apelează la credite, ci mai ales băncile creditoare, care consideră că

pentru a beneficia de un credit, întreprinderea trebuie să prezinte o bonitate financiară, care

să exprime o garanţie a gestionării sănătoase a activităţii la toate nivelurile.

Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de

a face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii şi lichidităţii

întreprinderii.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor

scadente care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii curente a

căror realizare condiţionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii. Analiza

aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă şi de a învinge riscul de faliment ocupă un loc

central în cadrul analizei financiare şi controlului de gestiune. Menţinerea solvabilităţii este

o restricţie ce se impune întreprinderii în mod curent, fiind un imperativ permanent. Orice

dereglare privind achitarea obligaţiilor generează prejudicii. În practică, o întreprindere

care cunoaşte o perioadă mai dificilă poate să renunţe provizoriu la unele obiective de

creştere, dar nu poate renunţa la asigurarea obiectivului de solvabilitate care constituie

condiţia financiară de supravieţuire.

Întreprinderea poate cunoaşte dificultăţi financiare periodice, ca de exemplu

întârzierea plăţilor în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creşterii.

Chiar dacă viabilitatea întreprinderii nu este pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada

datorită perturbărilor periodice. Astfel, o reputaţie de rău platnic sau o anumită suspiciune

58

asupra solidităţii sale financiare poate genera cel puţin două efecte. Pe de o parte, anumiţi

furnizori pot refuza continuitatea livrărilor, iar pe de altă parte, întreprinderea este nevoită

să solicite credite de urgenţă şi să accepte condiţii neavantajoase de creditare.

Permanenţa unor dificultăţi în achitarea obligaţiilor este expresia unei fragilităţi

economice şi financiare. Ele pot genera restrângerea activităţii, reducerea efectivului de

salariaţi, restructurarea sistemului de gestiune sau, în cazuri foarte grave, falimentul

întreprinderii.

Evaluarea completă a stabilităţii întreprinderii şi a posibilităţii de a înregistra

pierderi care să anticipeze degradarea situaţiei financiare, până la riscul de faliment, se

poate realiza prin intermediul indicatorilor ce exprimă calitatea activităţii economico –

financiare.

Analiza riscului de faliment se poate realiza în manieră statică, prin analiza

echilibrelor financiare din bilanţ sau în manieră dinamică, prin analiza fluxurilor din tabloul

de finanţare.

3.1. Analiza statică a riscului de faliment

Analiza statică poate fi făcută în funcţie de cele două concepţii de elaborare a

bilanţului: patrimonială şi funcţională.59 În prima concepţie interesează patrimoniul net al

acţionarilor şi activul economic în ansamblu, ca o garanţie pentru creditori. În a doua

concepţie, bilanţul este ansamblul alocărilor de fonduri şi al surselor de procurare a lor pe

diferite cicluri financiare (de investiţii, de finanţare, de exploatare), pentru a înţelege

funcţionarea întreprinderii.

3.1.1. Analiza statică în viziunea patrimonială

Principalele instrumente operaţionale, utilizate de analiza statică patrimonială

a riscului de faliment sunt ratele de solvabilitate şi de lichiditate.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea unităţii patrimoniale de a face faţă

obligaţiilor pe termen lung care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din

operaţii curente, fie din prelevări obligatorii. Băncile folosesc, ca prag minim, o rată de

59 Stancu, Ion, – Finanţe; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 877

59

33% a activului net faţă de totalul pasivului. O valoare sub 0,33 (33%) este un semnal de

prudenţă deosebită ce impune o alertă crescută din partea băncii finanţatoare, întreprinderea

fiind “cvasi – falimentară”60. Cel mai adesea solvabilitatea se apreciază prin ratele

îndatorării.

În contextul răspunderii materiale limitate a acţionarilor, prin capitalurile lor

proprii, o solvabilitate foarte bună se apreciază pentru o rată a îndatorării mai mică de 50%

şi un levier mai mic de 100%. Pentru întreprinderile solide cu legături statornice faţă de

creditori se pot admite rate de îndatorare de până la 67% (două treimi datorii în pasiv) şi,

respectiv levier de până la 200%.

O măsură empirică a solvabilităţii se poate face prin rezerva de îndatorare

calculată ca diferenţă dintre potenţialul de îndatorare (90% din activele fixe corporale) şi

îndatorarea efectivă:61

Rezervă de îndatorare = Potenţial îndatorare – Total credite contractate

Mărimea rezervei de îndatorare evidenţiază libertatea de care dispune

întreprinderea în apelarea la surse externe de capital.

Ratele de lichiditate exprimă o raportare a activelor realizabile la obligaţiile

exigibile în vederea evaluării riscului de faliment.

Rata curentă compară ansamblul lichidităţilor potenţiale asociate activelor

circulante (ACR) cu ansamblul datoriilor scadente sub un an (PCR).

Această rată permite aprecierea gradului de acoperire a obligaţiilor pe termen

scurt de către activul circulant. O rată unitară arată o corespondenţă deplină între activele

circulante şi sursele corespunzătoare. O valoare supraunitară a acestei rate indică existenţa

unor active mai mari decât obligaţiile pe termen scurt, deci un supliment de resurse (un

fond de rulment pozitiv), care să facă faţă incidentelor ce pot apărea în mişcarea capitalului

circulant prin utilizarea unei părţi din capitalul permanent pentru finanţarea exploatării.

Rata lichidităţii generale nu permite o judecată definitivă asupra solvabilităţii pe

termen scurt. Semnificaţia sa are o marjă sporită de aproximare, datorită numărului mare de

variabile ale lichidităţii: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de

rotaţie a activelor şi a stocurilor, intensitatea sezonalităţii activităţii.

60 Petrescu, Silvia, – Diagnostic economic – financiar. Metodologie. Studii de caz; Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pagina 162

61 Stancu, Ion, – Finanţe; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 878

60

Rata rapidă (testul acid = Rrap) exprimă capacitatea întreprinderii de a – şi

onora datoriile, pe termen scurt, din creanţe şi disponibilităţi:

Aceste rate exprimă cantitativ diferite grade de lichiditate ale ansamblului de

active, fără a analiza calitatea lichidităţii acestora. De aceea, ele trebuie interpretate cu

prudenţă. Comparaţia cu întreprinderi similare din sector şi / sau comparaţia cu rezultate

anterioare ale acestor rate conduc la concluzii mult mai fiabile.

3.1.2. Analiza statică funcţională

Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente

operaţionale: fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria.

Se consideră că o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor

bilanţiere de aceeaşi durată, dacă respectă următoarele reguli financiare:62

Activ imobilizat (IMO) ≤ Capital permanent (CPM)

Activ circulant (ACR) ≥ Datorii de exploatare (DEX)

Respectarea strictă a acestor ecuaţii de echilibru presupune o activitate fără

întreruperi şi de o regularitate perfectă în privinţa încasărilor şi plăţilor. Cu alte cuvinte,

întreprinderea trebuie să dispună la fiecare scadenţă a unei obligaţii, de disponibilităţi

suficiente pentru a le achita. Realizarea practică a acestor cerinţe este dificilă, deoarece

activele (ca intrări potenţiale de fonduri) şi pasivele (ca ieşiri potenţiale de fonduri) sunt

asimetrice din punct de vedere al riscului. În timp ce exigibilitatea obligaţiilor pe termen

scurt este certă, transformarea activului în disponibilităţi este aleatoare, putând fi perturbată

de o serie de factori economici, financiari şi de conjunctura lor. Această asimetrie impune

necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje în măsură să facă faţă “neregularităţilor

de scadenţă”, cunoscută în teoria economică sub numele de fond de rulment patrimonial.

Fondul de rulment este un indicator important în aprecierea situaţiei financiare

a societăţii. Pornind de la relaţiile de mai sus, fondul de rulment poate fi definit ca fiind:

acea parte din capitalul permanent care depăşeşte valoarea imobilizărilor nete şi

poate fi afectată finanţării activelor circulante;

excedentul activelor circulante peste valoarea obligaţiilor pe termen scurt.

62 Idem

61

Noţiunea de fond de rulment, rezultată prin punerea în corespondenţă a

lichidităţii activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului

de nerambursare a obligaţiilor, a riscului de faliment. Între activele circulante, ca lichidităţi

potenţiale (obţinute prin realizarea stocurilor, încasarea creanţelor şi păstrarea de

disponibilităţi) şi exigibilitatea potenţială pot exista, practic, următoarele situaţii:

a. ACR = DEX FR = 0, caz în care solvabilitatea pe termen scurt pare a fi

asigurată, dar acest echilibru este fragil, putând fi compromis de orice dereglare în

realizarea creanţelor;

b. ACR > DEX FR > 0, în acest caz se înregistrează un excedent de

lichidităţi potenţiale pe termen scurt faţă de exigibilitatea potenţială pe termen scurt.

Întreprinderea are o situaţie favorabilă în termeni de solvabilitate, pentru că este în măsură

să facă faţă obligaţiilor la scadenţă, dispunând în plus de un stoc tampon de lichidităţi

potenţiale;

c. ACR < DEX FR < 0, în situaţia aceasta lichidităţile potenţiale nu

acoperă în totalitate exigibilităţile potenţiale, întreprinderea având dificultăţi în ce priveşte

echilibrul financiar.

Aprecierea corespunzătoare a semnificaţiei fondului de rulment pentru

echilibrul financiar necesită luarea în considerare a duratei medii a activelor şi pasivelor,

care în practică nu sunt egale decât ca excepţie.

Dacă activele circulante se rotesc ( deci devin lichide ) mai repede decât obligaţiile,

înseamnă că întreprinderea poate să – şi asigure echilibrul financiar. Un exemplu clasic în

acest sens îl reprezintă situaţia întreprinderilor din sectorul distribuţiei, a căror activitate se

caracterizează printr – o rotaţie rapidă a activelor circulante, datorită încasării în numerar a

vânzărilor (a clienţilor) şi o rotaţie mai lentă a obligaţiilor pe termen scurt, datorită

termenelor de plată favorabile, acordate de furnizori. În aceste condiţii, echilibrul financiar

e compatibil nu numai cu un fond de rulment mai mic ca valoare, dar şi cu un fond de

rulment negativ.

Dacă activele circulante se rotesc mai lent decât obligaţiile pe termen scurt (deci

timpul de transformare a activelor în lichidităţi depăşeşte timpul de achitare a obligaţiilor),

menţinerea echilibrului financiar necesită un fond de rulment pozitiv şi de valoare ridicată.

Rezultă astfel că nu există o relaţie simplă şi clară între fondul de rulment şi

riscul de faliment al unei firme. Anumite unităţi satisfac cerinţele echilibrului financiar cu

62

un fond de rulment negativ, în timp ce altele se dovedesc insolvabile, în ciuda unui fond de

rulment pozitiv. De asemenea, unele întreprinderi îşi menţin solvabilitatea cu un fond de

rulment scăzut, în timp ce altele cunosc dificultăţi financiare în ciuda unui fond de rulment

de valoare foarte mare.

Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie

finanţată din surse stabile, respectiv partea din activele circulante formată din stocuri (St) şi

creanţe (Cr), care nu este acoperită pe seama datoriilor de exploatare.

NFR = (St + Cr) – DEX

În cadrul nevoii de fond de rulment se distinge existenţa unei componente

stabile care trebuie finanţată din resurse stabile, adică fie din capital propriu, fie din

împrumuturi pe termen mediu şi lung. Într – o manieră generală, cu cât ciclul de exploatare

este mai lung, cu atât nevoia de fond de rulment este mai mare. De asemenea, cu cât

decalajul dintre fluxuri este în detrimentul întreprinderii, cu atât creşte nevoia de fond de

rulment. Deficienţele de organizare şi gestionare a ciclului de exploatare, şi anume: rotaţia

mai lentă a stocurilor, facturarea cu întârziere a clienţilor, încasarea dificilă a unor creanţe,

clientele, alegerea necorespunzătoare a furnizorilor generează creşterea nevoii de fond de

rulment. În condiţiile unei durate date a ciclului de exploatare, nevoia de fond de rulment

depinde de nivelul de activitate; cu alte cuvinte, dacă cifra de afaceri creşte, nevoia de fond

de rulment înregistrează aceeaşi tendinţă.

Se poate spune deci, că nevoia de fond de rulment permite aprecierea incidenţei

deciziilor luate în materie de aprovizionare, stocare, de credit – clienţi, de termene de plată

a furnizorilor, de investiţii financiare asupra nevoilor de finanţare şi asupra echilibrului

financiar al întreprinderii.

Trezoreria netă constituie partea care rămâne din resursele stabile după ce au

fost finanţate imobilizările şi necesarul de fond de rulment şi exprimă aptitudinea

întreprinderii de a se finanţa din resursele stabile dacă este pozitivă.

O trezorerie negativă implică recurgerea la credite bancare de trezorerie pentru

plăţile curente, ceea ce arată dificultăţi financiare pe termen scurt.

TN = FR – NFR

Pragurile cele mai utilizate în normele bancare sunt următoarele:63

63 Ibidem, pagina 879

63

creditele de trezorerie nu trebuie să fie mai mari decât jumătate din nevoia de fond

de rulment (de exploatare);

fondul de rulment (funcţional) trebuie să fie mai mare decât jumătate din nevoia de

fond de rulment (de exploatare).

Aceste norme rămân orientative. Nivelul fondului de rulment necesar

echilibrului financiar depinde de variabilitatea nevoii de fond de rulment şi de mărimea

riscului de faliment pe care creditorii sunt dispuşi să – l suporte.

3.2. Analiza dinamică a riscului de faliment

Analiza dinamică a riscului de faliment permite diagnosticarea şi explicarea

dezechilibrului financiar, evidenţiat prin analiza statică. Cele două tipuri de analiză sunt

deci complementare şi trebuie făcute în acelaşi timp.

Analiza dinamică porneşte de la fluxurile de fonduri, determinate de

operaţiunile de exploatare şi de operaţiunile de capital (de investiţii şi de finanţare),

evidenţiate în tabloul de trezorerie.

Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt excedentul de trezorerie al

exploatării (ETE), capacitatea de autofinanţare (CAF), autofinanţarea (A) şi cash – flow

– ul (CF). Principalele relaţii sintetice de determinare a indicatorilor de mai sus sunt:

ETE = EBE – ∆NFR = Amortizare + Profit din exploatare – ∆NFR

şi exprimă cash – flow – ul degajat de activitatea de exploatare.

EBE = excedentul brut de exploatare

∆NFR = variaţia nevoii de fond de rulment

CAF = EBE – Cheltuieli financiare – Impozit pe profit = Amortizare + Profit net

şi exprimă cash – flow – ul potenţial al activităţii de gestiune:

A = CAF – Dividende prelevate

În condiţii de creştere zero şi absenţa investiţiilor de menţinere, cash – flow – ul

este egal cu capacitatea de autofinanţare:

CF ≡ CAF

Capacitatea de autofinanţare apare ca o diferenţă finală între fluxurile de intrare

şi fluxurile de ieşire generate începând cu operaţiile curente de gestiune şi care lasă la

dispoziţia întreprinderii resurse proprii ce permit finanţarea diverselor nevoi ale sale.

64

Capacitatea de autofinanţare permite unei întreprinderi să se dezvolte în funcţie

de propriile mijloace şi să dispună de capitaluri suplimentare fără a recurge la creditarea

bancară.

Capacitatea de autofinanţare prezintă o uitlitate deosebită în viaţa unei

întreprinderi. Datorită acesteia întreprinderea poate:64

să finanţeze total sau parţial noile investiţii;

să consolideze fondul de rulment;

să se împrumute pentru a – şi completa mijloacele de finanţare în cazul investiţiilor;

să ramburseze datoriile bancare;

să distribuie dividende acţionarilor.

Majoritatea organismelor financiare din ţările cu economie de piaţă recurg şi la

alte rate în vederea evaluării riscului de faliment. Dintre acestea sunt ratele de rambursare a

datoriilor şi de autonomie financiară.

Rata capacităţii de rambursare, care pe termen lung şi în regim permanent, ar

trebui să fie mai mică de 3 sau 4 ani. O rată mai mare de 6 este un bun semnal al intrării

întreprinderii în stare de insolvabilitate.

Rata autonomiei financiare ar trebui să fie mai mare decât 2. O astfel de rată

mai mică decît 1 dovedeşte iminenţa unui risc important de incapacitate de plată.

Raf =

Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) poate exprima el însuşi

capacitatea de rambursare a datoriilor. Ca nivel minim, analiştii preconizează un nivel al

ETE cel puţin egal cu cheltuielile financiare :

ETE ≥ Cheltuielile financiare

Mai sigur, capacitatea de rambursare se asigură dacă:

ETE – Impozitul pe profit ≥ Cheltuielile financiare + Rambursarea anuală a datoriilor

Cauzele care pot conduce la faliment sunt numeroase şi vizează reducerea de

activitate, reducerea marjelor şi ratelor de rentabilitate, probleme specifice de trezorerie, de

management, precum şi cauze accidentale legate de falimentul unor clienţi, reducerea

pieţelor de desfacere, blocajul în lanţ etc.

64 Crecană, Cornel, – Analiza Afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 81

65

Studiul cauzelor falimentului a condus la concluzia că acesta nu este un

fenomen brutal, imputabil doar fluctuaţiilor conjuncturale, ci un rezultat al unei degradări

progresive a situaţiei financiare a întreprinderii, riscul de insolvabilitate fiind previzibil cu

câţiva ani înaintea încetării plăţilor. Insolvabilitatea se produce doar când beneficiile

prezente şi cele viitoare sunt mai mici decât datoriile contractate anterior plus obligaţiile de

plată curente şi cele inevitabile în perioada următoare. Aşa că posibilitatea de a se onora

obligaţiile nu trebuie apreciată pornind de la coordonatele unui singur exerciţiu financiar,

deoarece, pe termen lung, fluxurile de numerar pot dobândi alţi parametri, încât ar fi mai

potrivit să se facă referire, când se impune aceasta, la probabilitatea de a se ajunge în starea

de insolvabilitate sau de faliment.

Dificultăţile financiare ale unei firme pot să fie trecătoare, alteori ele apar cu

regularitate, punând în pericol echilibrele fundamentale, prin încălcarea unor corelaţii

bilanţiere, cum este aceea dintre activul circulant şi datoriile din exploatare. Dar nici atunci

când impasul financiar a atins pragul critic, în care totalul datoriilor depăşeşte valoarea

reală a activelor obţinute, insolvabilitatea nu duce în mod obligatoriu la lichidarea firmei,

deşi această perspectivă este luată serios în calcul de către creditori.

Când nu se reuşeşte însănătoşirea firmei prin altfel de mijloace, altele decât

falimentul, deoarece creditorii refuză să se mai implice în mod pozitiv, pierderile

inevitabile generate de accentuarea stării de insolvabilitate se pot diminua prin realizarea

unei fuziuni cu o entitate solvabilă sau prin reorganizare. Potrivit caracteristicilor situaţiei

particulare date, se poate trece la reorganizarea activelor firmei, a structurii capitalului

folosit sau la transformarea unor tipuri de obligaţii în altele, potenţial mai accesibile.

Degradarea în timp a rezultatelor întreprinderii, dificultăţile cu care se confruntă

şi care nu sunt numai de ordin financiar, au furnizat analizei financiare un câmp de

investigaţii deosebit de bogat în scopul găsirii unor metode de detectare precoce şi

previzionare a riscului de faliment consecutiv dificultăţilor.

66

3.3. Analiza expunerii S.C. Prodecom S.R.L. la riscul de faliment

Din calculul indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, dar şi al celor privind

gradul de îndatorare efectuat în primul capitol şi din analiza acestor rezultate afirmăm că

societatea Prodecom S.R.L. are o situaţie bună, din perspectiva solvabilităţii chiar foarte

bună, ţinând cont că aceşti indicatori au o evoluţie ascendentă, de bine pentru firmă.

Din acest punct de vedere, nici nu se poate pomeni de un eventual risc de

insolvabilitate pentru întreprindere, în condiţiile menţinerii nivelurilor indicatorilor la

valorile optime, precum şi încercarea îmbunătăţirii acestora.

În ce priveşte ratele fondului de rulment, al nevoii de fond de rulment şi al

trezoreriei, valorile înregistrate în anii 2002 – 2004 sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 8. Evoluţia indicatorilor de echilibru la S.C. Prodecom S.R.L. în peroada 2002 – 2004

– ROL –

Nr. crt. Indicatori 2002 2003 2004

1 Fondul de rulment 998.949.000 616.571.000 6.712.389.000

2 Necesar de fond de rulment - 536.675.000 - 976.716.000 5.071.000.000

3 Trezoreria netă 1.535.624.000 1.593.287.000 1.641.389.000

-2,000,000,000

0

2,000,000,000

4,000,000,000

6,000,000,000

8,000,000,000ROL

Fondul de rulment Necesar de fondde rulment

Trezoreria netă

Evolutia indicatorilor de echilibru la S.C. Prodecom S.R.L. in perioada 2002 - 2004

2002

2003

2004

Figura nr. 9. Evoluţia indicatorilor de echilibru financiar la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004

67

O analiză de ansamblu a indicatorilor fondului de rulment, al necesarului de

fond de rulment şi al trezoreriei ne arată faptul că atât echilibrul pe termen scurt, dar mai

ales cel pe termen lung este asigurat.

Deşi fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment au o evoluţie incertă:

fondul de rulment scade în anul 2003 faţă de 2002 cu aproximativ 38 %, apoi creşte cu

1.088 %, la fel şi nevoia de fond de rulment scade în 2003 cu aproximativ 82 %, apoi creşte

cu 619 %, într – un final, în fiecare an a rezultat a trezorerie netă pozitivă şi crescătoare.

Referitor la rata capacităţii de rambursare a creditelor contractate, este

evident că societatea Prodecom S.R.L. se încadrează în limitele impuse de creditori, şi în

special, de bănci, de plată a datoriilor. Limita maximă impusă este de 3 – 4 ani şi în toţi anii

de analiză rata înregistrează valori sub acest nivel, ceea ce semnifică faptul că firma îşi

achită datoriile, şi cele pe termen scurt, şi cele pe termen mediu şi lung pe baza capacităţii

de autofinanţare în maxim 3 ani.

Din punct de vedere al acestui indicator, firma nu este expusă riscului de

faliment, întrucât ea îşi poate onora datoriile în timp optim (în ultimul an chiar având trend

descendent), în plus, ea mai poate beneficia şi de alte credite bancare în cazul în care ar

avea nevoie.

Tabel nr. 9. Evoluţia altor rate financiare de determinare a rsicului de faliment la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004

Nr.crt. Indicatori 2002 2003 2004

1 Rata capacităţii de rambursare (ani) 1,11 3 1,62

2 Rata autonomiei financiare - 5,13 8,87

3 Excedentul de trezorerie al explotării (mil. ROL) 4.498,83 6.264,11 9.086,32

4 Capacitatea de autofinanţare (mil. ROL) 4.169.35 5.129,49 11.402,07

Rata autonomiei financiare vine în completarea analizei indicatorului de mai

sus, în sensul că stabileşte capacitatea întreprinderii de a – şi achita datoriile financiare pe

termen mediu şi lung pe baza capacitatăţii de autofinanţare. Limita minimă recomandată

este de 2. În cazul Prodecom S.R.L. observăm că nivelul indicatorului este foarte bun, ba

chiar în creştere, datorită creşterii foarte mari a mărimii capacităţii de autofinanţare, ceea ce

68

denotă faptul că nu ar putea exista nici o suspiciune privind intrarea acesteia în stare de

faliment.

Analizând evoluţia excedentului de trezorerie al exploatării atât din tabel, cât

şi din grafic, se observă o creştere a acestuia în toată perioada de analiză, pe seama creşterii

mai mari a marjei comerciale, a cifrei de afaceri, a valorii adăugate de firmă decât creşterea

necesarului de fond de rulment. Această situaţie este dată de extinderea şi amplificarea

activităţii de exploatare: producţie şi comercializare a firmei, care au dus la creşterea

vânzărilor firmei, la creşterea încasărilor, dar cel mai important pentru o firmă a valorii

adăugate.

Grafic, evoluţia excedentului de trezorerie al exploatării şi al capacităţii de

autofinanţare se prezintă astfel:

0

2,000,000,000

4,000,000,000

6,000,000,000

8,000,000,000

10,000,000,000

12,000,000,000ROL

Excedentul detrezorerie al explotării

Capacitatea deautofinanţare

2002

2003

2004

Figura nr. 10. Evoluţia excedentului de trezorerie al exploatării şi al capacităţii de autofinanţare la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004

Acelaşi trend ascendent îl are şi capacitatea de autofinanţare, cu o creştere

dublă a mărimii acesteia în anul 2004 faţă de anul 2003, creştere explicată pe seama

majorării excedentului brut de exploatare, precum şi a diminuării impozitului pe profit

plătit de firmă în ultimul an. Aceasta înseamnă că firma este în stare să îşi plătească toate

datoriile faţă de terţi, în plus să îşi asigure resursele necesare continuării activităţii de

exploatare, dar şi posibilitatea de a face unele investiţii, în vederea extinderii activităţii,

pătrunderii pe noi pieţe sau pătrunderea pe pieţele mai vechi, dar mai în forţă.

69

Capitolul IV. Concluzii şi propuneri

Pentru a – şi asigura o viabilitate financiară în mediul economic în care

acţionează S.C. Prodecom S.R.L. Vânători, conducerea unităţii trebuie să aibă mereu în

vedere analiza situaţiei financiare şi pe baza acesteia să elaboreze strategii care să vizeze

cunoaşterea şi evaluarea cât mai exactă a dotării cu resurse şi a posibilităţilor de folosire a

acestora, a nivelului cantitativ şi calitativ al produselor care pot fi oferite corespunzător

cererii şi standardelor pieţei, a raportului dintre venituri şi cheltuieli, a nivelului

rentabilităţii, etc. Interesează, astfel, trasarea şi concretizarea unor linii de politică

financiară, de credit şi de investiţii care să facă din această firmă una viabilă în condiţii de

concurenţă, aşa cum sunt cele din economia noastră în momentul de faţă.

Într – un sistem concurenţial, obiectivul major al întreprinderii este maximizarea

valorii sale, respectiv creşterea averii proprietarului sau proprietarilor acesteia. Aceasta

implică desfăşurarea activităţii firmei în condiţii de rentabilitate superioară şi în acelaşi

timp menţinerea solvabilităţii şi a echilibrului financiar.

În acest capitol vom încerca să conturăm situaţia financiară reală a societăţii

Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004 prin prisma lichidităţii, solvabilităţii,

indicatorilor de îndatorare, a capacităţii de plată şi a riscului de expunere la faliment,

precum şi ce măsuri se impun în viitor pentru ca această situaţie să devină tot mai bună de

la o perioadă la alta.

La calculul tuturor indicatorilor menţionaţi mai sus am folosit date din

bilanţurile contabile anuale şi balanţele de verificare anuale, precum şi unele anexe ale

firmei analizate aferente anilor 2002, 2003 şi 2004.

În cazul indicatorilor de lichiditate, doar lichiditatea intermediară se

încadrează în intervalul recomandat, în anul 2004 chiar depăşind. Întrucât acest indicator

reflectă cel mai bine lichiditatea unei întreprinderi, putem afirma că S.C. Prodecom S.R.L.

are o situaţie, din acest punct de vedere, foarte bună. Deşi nivelul lichidităţii generale nu se

încadrează în nici unul din anii analizaţi între limitele recomandate, totuşi are valori

supraunitare, ceea ce semnifică exitenţa unui fond de rulment financiar pozitiv, iar în

ultimul an, trendul fiind şi ascendent. Cât despre lichiditatea imediată, aceasta are trend

70

descendent de la o perioadă la alta, având şi valori sub minimul recomandat. Din acest

punct de vedere, firma este dezavantajată, dar, întrucât ştim că acest din urmă indicator este

mai puţin semnificativ pentru analiza unei firme, putem spune că aceste valori reduse pot să

nu fie îngrijorătoare pentru S.C. Prodecom S.R.L. Cu alte cuvinte, făcând abstracţie de

nivelul lichidităţii imediate, putem aprecia lichiditatea firmei analizate pe perioada 2002 –

2004 ca fiind foarte bună.

În privinţa solvabilităţii, atât generale, cât şi patrimoniale, firma stă mai mult

decât bine, având în fiecare an valoari peste nivelul recomandat, ceea ce înseamnă că

societatea Prodecom S.R.L. poate să – şi acopere toate datoriile pe seama activelor

imobilizate şi circulante. De asemenea, o situaţie favorabilă firmei o constituie faptul că în

primii doi ani de analiză, adică 2002 şi 2003 capitalurile permanente ale firmei sunt

reprezentate integral de capitalurile proprii. În anul următor deşi indicatorul s – a diminuat

puţin, situaţia nu e deloc îngrijorătoare, deoarece capitalurile proprii reprezintă peste 92%

din capitalurile permanente. Cu toate acestea, managerul trebuie să aibă în vedere ca acesta

să nu – şi continue evoluţia descendentă şi în următorii ani, pentru a nu pune în pericol

stabilitatea şi independenţa firmei faţă de creditori.

Rata autonomiei financiare este descrescătoare în 2003 faţă de 2002,

ameliorându – se foarte puţin în anul 2004, dar rămânând încă aproape de limita inferioară

acceptată. Aceasta înseamnă că în total pasiv capitalurile proprii sunt într – o proporţie

insuficientă pentru a – şi asigura autonomie mai mare în activitatea de exploatare. În aceste

condiţii, firma trebuie să – şi reorienteze politica financiară pe perioada următoare, fie prin

creşterea mărimii capitalurilor proprii, fie prin diminuarea datoriilor totale, atât a celor faţă

de furnizori, stat, personal, asociaţi, dar mai ales a celor faţă de bănci, acestea din urmă

fiind mai costisitoare.

Referitor la rata capacităţii de rambursare a creditelor contractate, societatea

Prodecom S.R.L. se încadrează în limitele impuse de creditori, şi în special, de bănci, de

plată a datoriilor în 3 – 4 ani, ceea ce semnifică faptul că, în cazul dorinţei de a contracta

noi împrumuturi bancare, din acest punct de vedere, firma nu ar întâmpina obstacole.

Prin capacitatea de îndatorare globală se poate aprecia dacă firma se mai

poate sau nu îndatora. În toţi anii de analiză valorile acestui indice sunt mai mici decât

limita maximă recomandată de îndatorare, dar mai mari faţă de primul an. Cu toate acestea,

situaţia nu e deloc alarmantă, mai ales că în ultimul an, nivelul indicelui e mai mic decât în

71

anul 2003. Aceasta înseamnă că firma se mai poate îndatora până la acea limită, ceea ce eu

şi recomand conducerii, pentru a se putea folosi de toate posibilităţile de a – şi mări

capacitatea de producţie şi deci de vânzare, fireşte, dacă această îndatorare va fi benefică

firmei.

Capacitatea de plată este asigurată la toate nivelele, întrucât se încadrează, în

fiecare caz în intervalele de referinţă.

Cei mai relevanţi sunt indicatorii capacităţii de plată de gradul II şi III, care

îndeplinesc condiţiile reale ale asigurării capacităţii firmei de a – şi onora datoriile curente

şi cele devenite scadente şi care au şi tendinţă crescătoare, deci de îmbunătăţire a situaţiei

acesteia.

Coeficientul capacităţii de plată de gradul II, respectiv coeficientul

capacităţii de plată de gradul III au o evoluţie asemănătoare: prima parte descendentă,

iar a doua ascendentă. În prima parte, în anul 2003 aceşti indicatori au scăzut din cauza

creşterii mult mai mari a datoriilor curente faţă de activele circulante, coeficientul

capacităţii de plată de gradul II ajungând în acest an aproape de limita inferioară. Cu toate

acestea, situaţia firmei este încă sub control. În anul următor, evoluţia indicatorilor este în

favoarea întreprinderii, aceştia înregistrând cea mai mare creştere şi cele mai bune rezultate

din toată perioada analizată. Aceasta se datorează creşterii mai mari a activelor circulante,

îndeosebi a creanţelor în comparaţie cu majorarea datoriilor de exploatare.

Starea societăţii Prodecom S.R.L. este bună atâta timp cât indicatorul capacităţii

de plată de gradul III este supraunitar, iar capitalurile utilizate pentru finanţarea unor valori

de active rămân la dispoziţia firmei pe o perioadă superioară duratei elementelor respective.

Atât durata de imobilizare a creanţelor, cât şi durata de folosire a surselor

atrase au o evoluţie ascendentă în toată perioada de analiză, doar că în cazul primului

indicator aceasta reprezintă o situaţie nefavorabilă pentru firmă, iar pentru cel de – al doilea

indicator, dimpotrivă, o situaţie favorabilă.

În anul 2002 situaţia creanţelor şi a obligaţiilor din punctul de vedere al

imobilizării, respectiv de folosire, prezintă avantaj pentru firmă, în primul rând pentru că

valoarea înregistrată de primul indicator (de 41 de zile) este mai mică decât maximul

admis, iar valoarea celui de – al doilea indicator este mai mare decât valoarea de referinţă.

În al doilea rând e bine, deoarece perioada de acordare a creditului comercial este mai mic

decât cel primit, ceea ce înseamnă că sursele firmei sunt imobilizate la clienţi pentru 41 de

72

zile, în timp ce foloseşte surse gratuite atrase de la furnizori pentru 97 de zile, o perioada de

două ori mai mare. În anii următori, însă, situaţia firmei Prodecom S.R.L. evoluează

negativ, atât sub aspectul creşterii foarte mari a numărului de zile de imobilizare a

disponibilităţilor firmei peste limita maximă recomandată, precum şi în comparaţie cu

numărul de zile de folosire a surselor atrase, care este mai mic.

Această situaţie mai e amplificată şi de mărimea raportului creanţe – obligaţii,

care este supraunitar şi ascendent de la un an la altul. Cu alte cuvinte, starea firmei ar putea

avansa spre incapacitate de plată, atât din cauza duratei de imobilizare a fondurilor sale mai

mari decât cea a folosirii lor de la furnizori, cât şi datorită faptului ca valoarea acestor surse

imobilizate este mai mare decât a celor primite de la creditori.

Pentru a putea face faţă plăţilor scadente, firma este nevoită să apeleze la credite

bancare, în special de trezorerie, care sunt mai costisitoare, în sensul suportării şi unor

cheltuieli suplimentare cu dobânzile.

Situaţia creanţelor şi a obligaţiilor după vechime confirmă rezultatele de mai

sus, şi anume că în primul an, creanţele firmei au scadenţa până la 90 de zile şi valoarea lor

este mai mică decât cea a plăţilor viitoare şi cu scadenţă mai mare. În anii 2003 şi 2004, pe

intervalul de până la 90 de zile, creanţele sunt mai mici decât obligaţiile de plată, deci

condiţia asigurării capacităţii de plată e asigurată, dar apare problema la intervalul între 90

de zile şi 1 an. Creanţele cuprinse în acest interval sunt şi mai mari decât obligaţiile, dar au

şi ponderea mai mare în total creanţe, lucru nefavorabil pentru societatea Prodecom S.R.L.,

mai ales că este foarte probabil ca din aceste creanţe unele să fie incerte din punct de

vedere al probabilităţii încasării lor.

În ce priveşte fluxurile de încasări şi plăţi pe trimestre pentru cei 3 ani de

analiză, în majoritatea trimestrelor se înregistrează excedent de trezorerie, cu excepţia

trimestrelor I şi IV din 2003. Deşi, mai sus am afirmat o situaţie nefavorabilă firmei privind

creanţele şi obligaţiile firmei, precum şi a termenelor lor de scadenţă, totuşi, aici situaţia ne

apare mai bună, şi asta pentru că pe o perioadă de 90 de zile (adică exact un trimestru),

firma este avantajată atât din punct de vedere al volumului creditelor acordate, cât şi de

durata acestora vizavi de obligaţiile de plată.

Încasările firmei rezultă din vânzarea producţiei, a mărfurilor, din încasarea

creanţelor, precum şi din contractarea unor credite bancare, care în momentul virării sumei

împrumutate, reprezintă o resursă pentru firmă. Plăţile suportate de firmă reprezintă plata

73

datoriilor curente, precum şi cele scadente faţă de proprii salariaţi, furnizori, terţi, stat,

băncile creditoare (rambursarea creditelor).

Deficitele înregistrate în trimestrele II şi III din 2003 au fost cauzate de

întârzierea încasării creanţelor de la clienţi, iar pe de altă parte, obligaţia rambursării unui

credit contractat anterior şi devenit scadent atunci. În trimestrele următoare, creanţele sunt

recuperate, volumul încasărilor cresc foarte mult, depăşind şi plăţile, astfel că situaţia se

îmbunătăţeşte.

Din analiza graficului fluxurilor de trezorerie la societatea analizată Prodecom

S.R.L., s – a observat o asemănare a sensului fluctuaţiei acestora la nivelul trimestrelor.

Astfel, în trimestrele I şi IV volumul atât a încasărilor, cât şi a plăţilor este mai mic, deci au

un trend descendent. În trimestrele III şi IV, în schimb, volumul acestora creşte de 2 – 3

ori. Explicaţia acestui fenomen constă în faptul că firma are un uşor caracter sezonier,

perioada de amploare a activităţii de exploatare fiind cuprinsă în trimestrele II şi III şi

evident că şi volumul plăţilor şi al încasărilor va fi mai mare decât în celelalte două

trimestre, când firma e în activitate de producţie, dar mai slabă. Excepţie este ultimul

trimestru din 2004, când volumul încasărilor şi al plăţilor creşte foarte mult, înregistrând

cel mai înalt nivel din perioada analizată. Această situaţie se explică prin faptul că firma a

primit oarecare presiuni din partea debitorilor, în special a furnizorilor de a – şi achita

datoriile, dar care la rândul ei a început o revizuire a politicii faţă de clienţi, mai restricitvă,

în scopul de a – şi încasa creanţele în timp mai scurt, pentru a mai diminua apelul la

creditele bancare, pentru care trebuie să plătească dobânzi.

Un alt aspect benefic pentru întreprinderea analizată este trendul general

ascendent al fluxurilor de trezorerie, datorită atât indicelui de inflaţie, dar şi ca rezultat al

amplificării activităţii de exploatare al S.C.. Prodecom S.R.L.

Per ansamblu, putem afirma că există un echilibru la nivelul încasărilor şi

plăţilor (a fluxurilor de trezorerie), capacitatea de plată a firmei nefiind pusă în pericol.

Din calculul indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, dar şi al celor privind

gradul de îndatorare, din analiza acestor rezultate este cert că societatea Prodecom S.R.L.

are o situaţie bună.

Din acest punct de vedere, nici nu se poate pomeni de un eventual risc de

insolvabilitate pentru întreprindere, în condiţiile menţinerii nivelurilor indicatorilor la

valorile optime, precum şi încercarea îmbunătăţirii acestora.

74

O analiză de ansamblu a indicatorilor fondului de rulment, al necesarului de

fond de rulment şi al trezoreriei nete ne arată faptul ca atât echilibrul pe termen scurt, dar

mai ales cel pe termen lung este asigurat. Deşi fondul de rulment şi nevoia de fond de

rulment au o evoluţie incertă: mărimea acestora scade în anul 2003 faţă de 2002, apoi

creşte în 2004, într – un final, în fiecare an a rezultat o trezorerie netă pozitivă şi

crescătoare.

Referitor la rata capacităţii de rambursare a creditelor contractate, este

evident că societatea Prodecom S.R.L. se încadrează în limitele impuse de creditori, şi în

special, de bănci, de plată a datoriilor. Limita maximă impusă este de 3 – 4 ani şi în toţi anii

de analiză rata înregistrează valori sub acest nivel, ceea ce semnifică faptul că firma îşi

achită datoriile, şi cele pe termen scurt, şi cele pe termen mediu şi lung pe baza capacităţii

de autofinanţare în maxim 3 ani.

Din punct de vedere al acestui indicator, firma nu este expusă riscului de

faliment, întrucât ea îşi poate onora datoriile în timp optim (în ultimul an chiar având trend

descendent), în plus, ea mai poate beneficia şi de alte credite bancare în cazul în care ar

avea nevoie.

Rata autonomiei financiare vine în completarea analizei indicatorului de mai

sus, în sensul că stabileşte capacitatea întreprinderii de a – şi achita datoriile financiare pe

termen mediu şi lung pe baza capacitatăţii de autofinanţare. Limita minimă recomandată

este de 2. În cazul Prodecom S.R.L. observăm că nivelul indicatorului este foarte bun, ba

chiar în creştere, datorită creşterii foarte mari a mărimii capacităţii de autofinanţare, ceea ce

denotă faptul că nu ar putea exista nici o suspiciune privind intrarea acesteia în stare de

faliment.

Evoluţia excedentului de trezorerie al exploatării a înregistrat o creştere a

acestuia în toată perioada de analiză, pe seama creşterii mai mari a marjei comerciale, a

cifrei de afaceri, a valorii adăugate de firmă decât creşterea necesarului de fond de rulment.

Această situaţie este dată de extinderea şi amplificarea activităţii de exploatare: producţie şi

comercializare a firmei, care au dus la creşterea vânzărilor, încasărilor, dar cel mai

important pentru o firmă, a valorii adăugate.

Acelaşi trend ascendent îl are şi capacitatea de autofinanţare, cu o creştere

dublă a mărimii acesteia în anul 2004 faţă de anul 2003, creştere explicată pe seama

majorării excedentului brut de exploatare, precum şi a diminuării impozitului pe profit

75

plătit de firmă în ultimul an. Aceasta înseamnă că firma este în stare să îşi plătească toate

datoriile faţă de terţi, în plus să îşi asigure resursele necesare continuării activităţii de

exploatare, dar şi posibilitatea de a face unele investiţii, în vederea extinderii activităţii,

pătrunderii pe noi pieţe sau pătrunderea pe pieţele mai vechi, dar mai în forţă.

Pe baza datelor sistematizate anterior şi a constatărilor făcute asupra situaţiei

firmei, aş recomanda conducerii S.C. Prodecom S.R.L. urmărirea realizării următoarelor

obiective:

Faptul că firma are rata lichidităţii intermediare mai mare decât maximul

recomandat, poate constitui şi un dezavantaj pentru aceasta, prin faptul că valoarea mare a

indicatorului este dată de valoarea mare a creanţelor, ceea ce semnifică o imobilizare de

fonduri la clienţi. Din cauza asta firma e nevoită să apeleze la credite bancare pe termen

scurt pentru a – şi continua activitatea, dar pentru care plăteşte un cost – dobînda şi,

implicit, şi un risc financiar. De aceea un prim obiectiv este încasarea creanţelor pe care le

are în perioade optime, astfel încât să fie asigurate disponibilităţile necesare desfăşurării

activităţii de exploatare.

Conducerea firmei ar trebui să se gândească de urgenţă la reorientarea politicii faţă

de clienţi, să fie mai restricitvă, în sensul de a reduce numărul zilelor în care fondurile

firmei sunt imobilizate, dacă nu până la nivelul maxim recomandat pentru acest indicator,

cel puţin să fie mai mic decât numărul de zile de folosire a surselor atrase, astfel ca firma să

fie cea finanţată în mod gratuit şi nu ea finanţatoare.

O politică mai restrictivă faţă de clienţi impune şi o diminuare a volumului

creditelor comerciale acordate clienţilor, cu titlu neoneros, astfel încât valoarea raportului

dintre creanţele neîncasate şi obligaţiile de plătit să fie subunitar. Aceasta ar îmbunătăţi atât

lichiditatea firmei, cât şi capacitatea ei de plată a datoriilor scadente, prin faptul că firma ar

avea imobilizate o parte mai mică din fondurile sale la terţi şi pe o perioadă mai scurtă de

timp, precum şi un volum mai mare al surselor primite de la furnizori şi pe o perioadă mai

mare de timp. Cu alte cuvinte, managerul financiar trebuie să aibă în vedere în permanenţă

corelarea judicioasă atât a termenelor de încasare cu cele de plată (D ic < Dfs), cât şi a

volumului creanţelor vizavi de obligaţii, astfel încât Vcc < Vcf.

De îndeplinirea obiectivelor de mai sus depinde şi realizarea echilibrului dintre

fluxurile de încasări şi plăţi, astfel ca să se asigure întotdeauna un flux de disponibilităţi

76

pozitiv, pentru a nu pune firma în dificultate de a – şi plăti obligaţiile devenite scadente şi

nici să afecteze relaţiile ei cu furnizorii.

O valoare mare a creanţelor, precum şi o durată mare de imobilizare a acestora

semnifică o politică permisivă faţă de clienţi. Aceasta poate fi o cauză a poziţiei slabe a

firmei pe piaţă, fapt pentru care pentru a supravieţui ea acceptă atât un nivel mare al

sumelor imobilizate la clienţi, cât şi pe perioade mari. În aceste condiţii, recomand

conducerii o revizuire a utilajelor şi tehnologiilor folosite în fabricarea articolelor de

îmbrăcăminte, la fel revizuirea costurilor, a preţurilor, dar mai ales a calităţii produselor

oferite pe piaţă şi a reorientării producţiei către ceea ce doresc şi cer consumatorii, clienţii.

Astfel S.C. Prodecom S.R.L. nu va mai fi atât de dependentă de clienţii ei, de condiţiile

impuse de aceştia, în materie de achitare a plăţilor.

Alte măsuri pe care le – aş sugera conducerii întreprinderii în vederea minimizării

riscului de nerecuperare a creditelor acordate clienţilor sunt: selecţia clienţilor cărora li se

va acorda credite – client; stabilirea prealabilă a unor limite maxime până la care se poate

ridica valoarea creditului – client; stabilirea unui plafon total al creditului – client, în

funcţie de cifra de afaceri a întreprinderii; rezervarea prin contract a drepturilor de

proprietate asupra stocurilor vândute pe credit, garanţii cambiare, diverse asigurări

împotriva riscului de neplată; alegerea celei mai avantajoase forme de decontare pentru

condiţiile date, precum şi utilizarea decontărilor prin compensaţii.

Un alt obiectiv ar fi creşterea capitalurilor proprii, pentru a nu pune în pericol

autonomia financiară a firmei.

Contractarea creditelor pe termen lung în favoarea celor pe termen scurt, deoarece

primele au o serie de avantaje în comparaţie cu celelalte (valoare mai mare, durată de

rambursare mai mare, dobândă mai mică şi afectează mai puţin echilibrul financiar).

Din analiza indicatorilor privind echilibrul financiar, lichiditatea şi

solvabilitatea, indicatorilor de îndatorare şi a capacităţii de plată efectuată pe parcursul

acestei lucrări concluzionăm că pentru S.C. Prodecom S.R.L. riscul de faliment nu

reprezintă o ameninţare, dar trebuie avută în vedere necesitatea monitorizării constante a

acestui risc, fiind singura şansă pentru evitarea unei tragedii economice.

Neluarea în considerare a acestui risc, mai ales în faza de maturitate a afacerii,

este o greşeală fundamentală a managementului financiar, cu consecinţe nefaste asupra

viitorului afacerii.

77

Bibliografie

1) Adochiţei, Mihai, – Finanţele întreprinderii; Editura Sylvi, Bucureşti, 2000;

2) Avare, Ph., ş.a., – Gestiune şi analiză financiară; Editura Economică, Bucureşti,

2002;

3) Besley, S., Brigham, E. F., – Essentials of Managerial Finance, Thirteen Edition;

South – Western, Thomoson Corporation, 2005;

4) Bistriceanu, Gheorghe, – Finanţele agenţilor economici; Editura Economică,

Bucureşti, 2001;

5) Brezeanu, Petre, – Diagnostic financiar. Instrumente de analiză financiară; Editura

Economică, Bucureşti, 2003;

6) Brigham, E. F., Daves, P. R., – Intermediate Financial Management; Thomson

Learning, Inc., 2002;

7) Crecană, Cornel, – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare;

Editura Economică, Bucureşti, 2002;

8) Dragotă, V., ş.a., – Abordări practice în finanţele firmei; Editura Irecson, Bucureşti,

2005;

9) Dragotă, V., ş.a., – Management financiar. Vol. I; Editura Economică, Bucureşti,

2003;

10) Eros – Stark, L., Pintea, J.M., – Analiza situaţiilor financiare a firmei; Editura

Economică, Bucureşti, 2001;

11) Florea Ştefan, – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprindere;

Editura Victor, Bucureşti, 1997;

12) Gheorghiu, Alexandru, – Analiza economico – financiară la nivel microeconomic;

Editura Economică, Bucureşti, 2004;

13) Hada, Teodor, – Finanţele agenţilor economici din România; Editura Intelcredo,

Deva, 1999;

14) Hoanţă, Nicolae, – Finanţele firmei”; Editura Economică, Bucureşti, 2003;

15) Ilie, V., Teodorescu, M., – Finanţele întreprinderii; Editura Meteor Press,

Bucureşti, 2005;

78

16) Işfănescu A., Stănescu C., Băicuşi A., – Analiza economico – finaciară; Editura

Economică, Bucureşti, 1999;

17) Işfănescu, A., Robu, V., – Analiza economico – financiară; Editura Economică,

Bucureşti, 2005;

18) Işfănescu, A., ş.a., – Evaluarea întreprinderii; Editura Universitară, Bucureşti,

2003;

19) Mihăescu, Sorin, – Controlul financiar în firme, bănci, instituţii; Editura Sedcom

Libris, 2006;

20) Neagoe, Ion, – Finanţele întreprinderii; Editura Ankarom, Iaşi, 1997;

21) Niculescu, Maria, – Diagnostic financiar. Vol. 2; Editura Economică, Bucureşti,

2003;

22) Onofrei, Mihaela, – Finanţele întreprinderii”; Editura Economică, Bucureşti, 2004;

23) Petcu, Monica, – Analiza economico – financiară a întreprinderii. Probleme,

abordări, metode, aplicaţii; Editura Economică, Bucureşti,

2003;

24) Petrescu, S., Mironiuc, M., – Analiza economico – financiară. Teorie şi aplicaţii;

Editura Tiparul, Iaşi, 2002;

25) Petrescu, Silvia, – Diagnostic economic – financiar. Metodologie. Studii de caz;

Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004;

26) Pişleag Ana, – Diagnosticul financiar al întreprinderii. Teorie şi aplicaţii; Editura

Matrix Rom, Bucureşti, 2002;

27) Prunea, Petru, – Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de

reducere; Editura Economică, Bucureşti, 2003;

28) Ristea, M., Dumitru, C.G., – Contabilitate financiară; Editura Economică,

Bucureşti;

29) Sichigea, N., ş.a., – Gestiunea financiară a întreprinderii; Editura Universitaria,

Craiova, 2005;

30) Spătaru Liviu, – Analiza economico – finaciară. Instrument al managementului

întreprinderilor; Editura Economică, Bucureşti, 2004;

31) Stancu, Ion, – Finanţe; Editura Economică, Bucureşti, 2002;

32) Ţole, Marin, – Analiza economico – financiară; Editura Universitară, Bucureşti,

2004;

79

33) Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N., – Analiza economico – financiară; Editura

Economică, Bucureşti, 2004;

34) Vintilă, Georgeta, – Gestiunea financiară a întreprinderii; Editura Didactică şi

Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2005;

35) Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii

autonome şi societăţi comerciale;

36) Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1752 din 17/11/2005 pentru aprobarea

reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în Monitorul Oficial,

Partea I nr. 1080 din 30/11/2005;

37) http://portal.feaa.uaic.ro

38) http://www.ase.ro/biblioteca/model/index2.asp

39) http://www.mfinante.ro

80