Sarbatorile evreilor in Vechiul Testament

Prin intermediul sărbătorilor şi anilor prăznuiţi, israeliţilor li se amintea

că erau poporul sfânt al lui Dumnezeu. În legămîntul încheiat de Israel la

Muntele Sinai, respectarea sărbătorilor stabilite era o parte a îndatoririlor

lor (Ieşire 20-24). Una dintre sărbători este:

Sabatul

Prima, cea mai respectată, mai importantă şi mai frecventă sărbătoare

era Sabatul. Deşi în Geneza sunt referiri la perioade de şapte zile, Sabatul e

menţionat prima oară în Ieşire 16, 23-30. În Decalog (Ieşire 20, 8-11),

israeliţilor li se spune să-şi „aducă aminte de ziua Sabatului", indicându-se

astfel că nu acum începea el să fie respectat. Prin odihnă sau încetarea

lucrului, israeliţilor li se amintea că Dumnezeu S-a odihnit după munca Lui

creatoare în ziua a şaptea1. Respectarea Sabatului era o amintire a faptului că

Dumnezeu îl izbăvise pe Israel din robia egipteană şi îl sfinţise ca popor al

Său (Ieşire 31, 13; Deut. 5, 12-15). Fiind eliberat de robie şi servitute, Israel

putea dedica lui Dumnezeu o zi a fiecărei săptămâni, ceea ce fără îndoială că

nu a fost posibil atâta vreme cât poporul a slujit stăpânilor egipteni. Chiar şi

slujitorii erau incluşi în respectarea Sabatului. Erau prevăzute pedepse

extreme faţă de oricine ar fi nesocotit deliberat Sabatul2 (Ieşire 35, 3; Num.

15, 32-36). În timp ce sacrificiul zilnic pentru Israel era un miel, de Sabat

erau jertfiţi doi miei (Num. 28, 9, 19). Aceasta era de asemenea ziua în care

pe masa din Locul Sfânt erau aşezate douăsprezece pâini (Lev. 24, 5-8).

1 Flavius Josephus, Antichităţi Iudaice, ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 112 Ibidem

1

Luna nouă şi Praznicul Trâmbiţelor

Sunete de trompetă proclamau oficial începutul unei noi luni (Num. 10,

10). Luna nouă era de asemenea sărbătorită prin arderi de tot şi jertfe de

ispăşire, cu proviziile adecvate de mâncare şi băutură3 (Num. 28, 11-15).

Luna a şaptea, Ziua Ispăşirii şi Praznicul Corturilor, marca punctul culminant

al anului religios sau sfârşitul anului (Ieşire 34, 22). În prima zi a acestei

luni, luna nouă marca Praznicul Trâmbiţelor în care se aduceau jertfe

suplimentare4 (Lev. 23, 23-25; Num. 29, 1-6). Acesta era şi începutul anului

civil.

Anul sabatic

Anul sabatic era strâns legat de Sabat şi a intrat în vigoare când

israeliţii au păşit în Canaan (Ieşire 23, 10-11; Lev. 25, 1-7). Respectându-1

ca an de odihnă a pământului, la fiecare al şaptelea an ei lăsau câmpul

nesemănat şi via netăiată. Orice s-ar fi strâns în acest an trebuia să fie

împărţit în egală măsură între proprietar, slujitori şi străini şi animalele

sălbatice. Creditorii erau obligaţi să anuleze datoriile contractate de săraci în

timpul celor şase ani precedenţi (Deut. 15, 1-11). Deoarece sclavii erau

eliberaţi la fiecare şase ani, probabil că acesta era anul eliberării lor (Ieşire

21, 2-6; Deut. 15, 12-18). Israeliţilor li se amintea astfel de izbăvirea lor din

robia egipteană.

Instrucţiunile mozaice prevedeau de asemenea citirea publică a legii

(Deut. 31, 10-31). În felul acesta anul sabatic avea semnificaţie pentru bătrân

şi tânăr, pentru stăpân, ca şi pentru slujitor.

3 Ibidem4 Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, Arhiologie biblică, ed. Institutului Biblic de Misiune al BOR, Sibiu 2002, p. 300

2

Anul Jubileului

După ce anul sabatic era ţinut de şapte ori, urma Anul Jubileului sau

Anul de Veselie. El era anunţat prin sunetul trâmbiţei în a zecea zi din luna a

şaptea, Tishri. Conform instrucţiunilor date în Levitic 25, 8-55, acesta marca

un an de libertate în care moştenirea de familie era restituită celor care

avuseseră nenorocul să o piardă şi în care sclavii evrei erau repuşi în

libertate, iar pămîntul era lăsat necultivat.

În ceea ce priveşte proprietatea asupra pământului, israelitul trebuia să-

L recunoască pe Dumnezeu ca dătător. Prin urmare, el trebuia păstrat în

familie şi transmis ca moştenire. În caz de nevoie putea fi vândut numai

dreptul asupra produselor terenului respectiv. Întrucât acest pământ revenea

proprietarului originar la fiecare cincizeci de ani, preţul era direct legat de

numărul de ani rămaşi înaintea Anului Jubiliar. Oricând în această perioadă

pământul putea fi răscumpărat de proprietar sau de o rudă apropiată. Casele

din cetăţile fortificate, cu excepţia cetăţilor levitice, nu erau incluse în

prevederile Anului Jubiliar.

În acest an sclavii erau eliberaţi indiferent de lungimea serviciului lor.

Pentru orice sclav evreu fără alternativa eliberării, perioada maximă de

servitute era de şase ani5 (Ieşire 21, 1). În consecinţă, el nu putea fi supus la

o stare perpetuă de sclavie, deşi el ar fi putut găsi necesar să se vândă altuia

ca servitor salariat când avea greutăţi financiare. Nici măcar sclavii ne-evrei

nu puteau fi consideraţi proprietate absolută. Moartea ca rezultat al cruzimii

proprietarului atrăgea după sine pedeapsa (Ieşire 21, 20-21). În cazul unui

tratament deosebit de aspru, sclavul îşi putea cere libertatea (Ieşire 21, 26-

27). Prin eliberarea periodică a sclavilor evrei şi demonstrarea dragostei şi

bunăvoinţei faţă de străinii din ţară (Lev. 19, 33-34), israeliţii trebuiau să-şi

5 Samuel J. Schultz, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, ed. Europontic, Cluj, 1998, p. 83

3

amintească de robia lor de odinioară în Egipt.

Deşi Anul Jubiliar urma anului sabatic, israeliţii nu aveau voie să

cultive solul în această perioadă6. Dumnezeu promitea că în al şaselea an vor

primi o recoltă atât de bogată încât vor avea suficient pentru al şaptelea şi al

optulea an care erau perioadele de odihnă ale pământului. Israeliţii îşi

aminteau astfel că pământul pe care-l deţineau ca şi recoltele primite erau un

dar de la Dumnezeu

Sărbători anuale

Cele trei sărbători anuale celebrate ca praznic erau: (1) Pastele şi

Sărbătoarea Azimilor; (2) Praznicul Săptămînilor. Primele roade sau

secerişul; (3) Praznicul Corturilor sau Sărbătoarea Roadelor. Aceste sărbători

erau atât semnificative încât li se cerea tuturor bărbaţilor israeliţi să participe

la ele (Ieşire. 23, 14-17). Au fost instituite pentru a le adduce aminte

israeliţilor trei evenimente principale din istoria poporului lor: ieşirea

minunată din Egipt şi salvarea de la moarte a primilor întâi născuţi ai lui

Israel, primirea Legii la muntele Sinai şi vieţuirea timp de 40 de ani în

pustie.

Paştele şi Sărbătoarea Azimilor

Din punct de vedere istoric. Paştele a fost ţinut prima oară în Egipt

când familiile Israelului nu au fost lovite prin moartea întâiului născut în

urma sacrificării mielului pascal (Ieşire 12, 1-13, 10). Mielul a fost ales în a

zecea zi a lunii Abib omorât în cea de-a patrusprezecea7. În timpul celor

şapte zile ce au urmut trbuia mîncată doar pâinea nedospită. Această lună

6 Ibidem 7 Flavius Josephus, Antichităţi Iudaice, ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 13

4

Abib, cunoscută mai târziu ca Nisan era desemnată ca „începutul lunilor" sau

începutul anului religio (Ieşire. 12, 2). Al doilea Paşte a fost sărbătorit în a

patrusprezecea zi a lui Abib, la un an după ce

Israel a părăsit Egiptul (Num. 9, 1-5). Întrucît nici o persoană netăiată

împrejur nu putea participa la Paşte (Ieşire 12, 48), Israel nu a respectat acest

festival în restul perioadei de rătăcire în pustie (losua 5, 6). Ei nu au

sărbătorit al treilea Paşte până când poporul nu a intrat în Canaan, la

patruzeci de ani de la părăsirea Egiptului8.

Scopul afirmat al respectării Paştelui era de a aminti anual israeliţilor

de intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în favoarea lor (Ieşire 13, 3) El

determina deschiderea anului religios.

Ritualul Paştelui a suferit fără îndoială unele schimbări faţă de datina

originară, când Israelul nu avea preoţi sau Cort. Ritualurile cu caracter

temporal erau: uciderea mielului de către capul fiecărei familii, stropirea

sîngelui pe locul şi pragul uşilor şi probabil atitudinea cu care mâncau

mielul. O dată cu ridicarea Cortului, Israelul avea un sanctuar central la care

bărbaţii trebuiau să se adune de trei ori pe an începând cu sezonul Paştelui

(Ieşire 23, 17; Deut. 16, 13). Zilele a cincisprezecea şi a douăzeci şi una erau

zile de adunare sfântă. De-a lungul întregii săptămâni israeliţii mâncau doar

pâine nedospită. Deoarece Pastele era principalul eveniment al săptămânii,

pelerinii aveau voie să se întoarcă acasă numai în dimineaţa următoare

praznicului (Deut 16, 7). În acest timp. în tot cursul săptămînii, erau aduse

jertfe zilnice suplimentare pentru popor, constând din doi viţei, un berbec şi

şapte miei pentru arderea de tot, cu jertfa de mâncare poruncită şi un ţap

pentru jertfa de ispăşire (Num. 28, 19-33; Lev. 23, 8). În plus, Israelul era

8 Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, Arhiologie biblică, ed. Institutului Biblic de Misiune al BOR, Sibiu 2002, p. 300

5

instruit să aducă Domnului un snop din primele roade (Lev. 23, 10-14).

Ritualul prin care preotul lega snopul înaintea Domnului era însoţit de

prezentarea unei arderi de tot constând dintr-un miel plus o jertfă de mâncare

din făină fină amestecată cu untdelemn şi o jertfă de băutură din vin. Din

noua recoltă nu trebuia folosit nici un bob înainte de a se fi recunoscut public

că aceste binecuvântări materiale veneau de Dumnezeu. Aşadar, prin

respectarea săptămânii Paştelui, israeliţii erau conştienţi nu numai de istorica

lor izbăvire din Egipt, ci recunoşteau şi că binecuvântarea lui Dumnezeu era

permanent vizibilă în înlesnirile lor materiale9.

Sărbătoarea Paştelui era atât de însemnată încît exista dispoziţia

specială ca cei ce nu au putut participa la vremea fixată, să o sărbătorească o

lună mai târziu (Num. 9, 9-12). Oricine refuza respectarea Paştelui era

expulzat din Israel. Chiar şi străinul din Israel era binevenit să participe la

această celebrare anuală (Num. 9, 13-14). Astfel, Pastele era cea mai

însemnată din toate sărbătorile lui Israel. Ea comemora cea mai mare dintre

toate minunile pe care Domnul le înfaptuise pentru Israel. Lucrul acesta e

indicat de multe referiri în Psalmi şi cărţile profetice. Deşi Paştele era

sărbătorit la Cortul Întâlnirii, fiecare familie păstra o amintire vie a

semnificaţiei lui mâncând pâinea nedospită. Nici un israelit nu era scutit de

participare. Ea slujea ca memento anual al faptului că Israel era poporul ales

al lui Dumnezeu.

Praznicul Săptămânilor

În timp ce Paştele şi Sărbătoarea Azimilor erau sărbătorite la începutul

recoltării orzului, Praznicul Săptămânilor avea loc peste cincizeci de zile

după recoltarea grâului (Deut 16, 9). Deşi era o ocazie foarte importantă,

9 Ibidem

6

sărbătoarea ţinea doar o zi. În această zi era prezentată Domnului, pentru

folosirea în Cort, o jertfă specială

De mâncare, constând din două pâini cu aluat, simbolizând faptul că

Dumnezeu asigura chiar şi pâinea de fiecare zi (Lev. 23, 15-20). Alături de

această jertfă erau sacrificii. Cu această ocazie de veselie, israelitui nu

trebuia să-1 uite pe cel neajutorat lăsând săracilor şi celor nevoiaşi spicele de

pe câmp (Lev. 23, 22).

Praznicul Corturilor

Ultima sărbătoare a anului era Praznicul Corturilor, o perioadă de şapte

zile în care israeliţii locuiau în corturi (Ieşire 23,16; 34, 22; Lev. 23, 40-41).

Această sărbătoare marca nu numai sfârşitul sezonului recoltei, dar odată

stabiliţi în Canaan se reamintea anual israeliţilor de vremea şederii lor în

pustie, când locuiseră în corturi10.

Festivităţile acestei săptămâni îşi găseau expresia în cele mai ample

arderi de tot aduse vreodată, sacrificându-se un total de şaptezeci de viţei.

După ce se jertfeau treisprezece în prima zi, care era o adunare sfintă,

numărul scădea zilnic cu câte unul. În fiecare zi se adăuga o ardere de tot

care consta din patrusprezece miei şi doi berbeci cu jertfele de mâncare şi

băutură corespunzătoare. În a opta zi, o adunare sfântă încheia activităţile

anului religios.

Fiecare al şaptelea an avea o semnificaţie deosebită în celebrarea

Praznicului Corturilor. Acesta era anul citirii publice a legii. Deşi pelerinilor

li se cerea să participe la Paşte sau la Sărbătoarea săptămînilor o singură zi,

ei petreceau în mod normal întreaga săptămînă la Praznicul Corturilor.

Acesta oferea o bună ocazie pentru citirea legii conform poruncii lui Moise

10 Samuel J. Schultz, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, ed. Europontic, Cluj, 1998, p. 85

7

(Deut. 31, 9-13).

Ziua Ispăşirii

Ziua Ispăşirii era ocazia cea mai solemnă a întregului an (Lev. 16, 1-

34; 23, 26-32; Num. 29, 7-11). Ea era respectată în a zecea zi din Tishri, prin

adunare sfântă şi post. În acea zi nu era permis lucrul. Acesta era singurul

post cerut prin legea lui Moise.

Principalul scop al acestei datini era de a face ispăşire. Prin ceremonia

sa minuţioasă şi unică se aduceau jertfe pentru Aaron şi casa lui, pentru

Locul Sfânt, Cortul Întâlnirii, altarul arderii de tot şi pentru adunarea lui

Israel.

În această zi putea oficia numai marele preot. Celorlalţi preoţi nu li se

permitea nici măcar intrarea în sanctuar, ci ei se identificau cu adunarea.

Pentru această ocazie marele preot lăsa deoparte veşmintele sale speciale,

îmbrăcându-se în alb. Jertfele prescrise pentru acea zi erau următoarele: doi

berbeci ca ardere de tot pentru el însuşi şi pentru adunare, un viţel ca jertfă

de ispăşire pentru el şi doi ţapi ca jertfă de ispăşire pentru popor.

În timp ce ţapii rămâneau la altar, marele preot aducea jertfa lui pentru

păcat, fâcând ispăşire pentru el însuşi. Sacrificând un ţap pe altar, el făcea

ispăşire pentru congregaţie. În ambele cazuri el stropea capacul ispăşirii cu

sânge. În mod asemănător el sfinţea sanctuarul interior, Locul Sfânt şi altarul

arderii de tot. Astfel, cele trei componente ale Cortului erau purificate în

mod adecvat, în Ziua Ispăşirii pentru popor. Punându-şi mâna pe ţapul viu,

marele preot mărturisea păcatele poporului. Apoi ţapul era dus în pustie

pentru a îndepărtă păcatele adunării.

După ce mărturisea păcatele poporului, marele preot se întorcea la

Cortul Întâlnirii pentru a se curăţa pe sine însuşi şi pentru a-şi relua

îmbrăcămintea oficială. El se reîntorcea la altarul din curtea exterioară. Aici

8

el încheia rezultatul Zilei Ispăşirii cu două arderi de tot, una pentru sine şi

alta pentru adunarea lui Israel.

Trăsăturile distinctive ale religiei revelate a Israelului contrastau cu

mediul religios al Egiptului şi Canaanului. În locul mai multor idoli, ei

trebuiau să se închine numai lui Dumnezeu. În locul numeroaselor altare

israeliţii aveau un singur sanctuar. Prin intermediul jertfelor prevăzute şi al

preoţilor consacraţi, laicii se puteau apropia de Dumnezeu fără frică. Legea îi

călăuzea către un model de comportament care-1 deosebea pe Israel ca

poporul legământului lui Dumnezeu, de culturile păgâne înconjurătoare. În

măsura în care israeliţiipracticau această religie de revelaţie divină, ei îşi

asigurau bunăvoinţa lui Dumnezeu, aşa cum era ea exprimată în formula

preotului de binecuvântare a adunării lui Israel (Num. 6, 24-26): Domnul să

te binecuvinteze şi să te păzească; Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste

tine şi să Se îndure de tine; Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea

pacea.

Bibliografie Josephus Flavius, Antichităţi Iudaice, ed. Hasefer, Bucureşti, 1999

Abrudan Dumitru, Emilian Cornitescu, Arhiologie biblică, ed. Institutului Biblic de Misiune al BOR, Sibiu 2002

Schultz J. Samuel, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, ed. Europontic, Cluj, 1998

Studiul Vechiului Testament, manual pentru institutele teologice, ed. Institutului Biblic şi de misune al BOR, Bucureşti, 1985

9

Cuprins

Introducere…………………………………………………………...pagina 1-2

Fariseii………………………………………………………………. pagina 2-7

Zeloții...................................................................................................pagina 4

Saducheii..............................................................................................pagina 7-9

Samaritenii...........................................................................................pagina 9-11

Irodienii................................................................................................pagina 11

Esenienii/Qumraniții…………………………………………………pagina 11-13

Eleniștii………………………………………..……………………..pagina 13

Bibliografie…………………………………………………………..pagina 14

10