Filosofia e liberă de obligaţii.

Frumuseţea ei e că se poate începe de oriunde.

Constantin Noica

Încercarea de a stabili ab initio ce este filosofia este dificilă dar de neocolit,

întrucît orice introducere în studiul filosofiei implică stabilirea atît a originii, cît şi a

identităţii ei. Este firesc să ne apropiem cu sfială de o formă a culturii considerată

“cel mai preţios bun ce le-a fost dat muritorilor de către zei “ (Platon) şi “floarea ei

cea mai aleasă” (Hegel).

Specificul filosofiei

Apariţia filosofiei în Grecia, odată cu Şcoala din Milet (Thales, Anaximandros şi

Anaximenes), a marcat naşterea gîndirii naturalist-ştiinţifice, eliberarea acesteia de mit.

Gînditorii milesieni inventează un nou mod de reflecţie asupra naturii, făcînd-o

obiect al unei cercetări sistematice, al unei historia şi prezentînd o descriere de

ansamblu al acesteia, o theoria. Această theoria este raţională, deoarece încearcă să

explice lumea, omul şi cetatea nu printr-o luptă între elementele supranaturale, ci

printr-o luptă între realităţi fizice şi prin predominarea uneia asupra celorlalte.

Dacă pentru gîndirea mitică experienţa cotidiană capătă un înţeles limpede prin

raportare la faptele exemplare săvîrşite la origini de către zei, pentru milesieni, polii

comparaţiei se inversează, adică evenimentele primordiale, forţele care au dat naştere

cosmosului sunt concepute după modelul unor fapte ce pot fi observate în prezent şi

sunt explicate în chip asemănător.

După tradiţia greacă, Pythagoras a fost cel dintîi care a întrebuinţat termenul de

filosofie şi s-a numit el însuşi filosof (philosophos), “iubitor de înţelepciune”, deoarece

era convins că sophia (înţelepciunea) era un atribut divin, şi nu omenesc. Deşi aceeaşi

tradiţie consemnează că filosofia se numea mai întîi înţelepciune şi cel care o

1

profesa era numit înţelept, pentru a arăta că a ajuns la cel mai înalt grad de

perfecţiune sufletească, totuşi filosoful era doar “iubitor de înţelepciune”. Cuvîntul

philosophia presupune, noţiunea de sophia, care desemna în limba greacă priceperea

practică, activitatea poetică, iscusinţa cu care ştim să ne purtăm cu semenii, precum şi

cunoştinţele şi activitatea din domenii diverse (matematici, astronomie, medicină).

Într-un cuvînt, filosofie înseamnă la început orice interes pentru cunoaştere şi

pricepere ce depăşeşte practica nemijlocită a vieţii. Astfel, în caracterizarea

termenului sophia se ezită între noţiunea de cunoaştere atotcuprinzătoare şi cea de

conduită potrivită a adevărului – ideal de viaţă, sophos este acela care cunoaşte

multe lucruri, a văzut multe, are o cultură enciclopedică şi se comportă conform

adevărului.

Primii filosofi, numiţi şi cosmologi, nu povestesc istorii, ci reprezintă cosmosul,

devenirea şi transformnarea ca stăpînite şi determinate de acele elemente permanente

pe care se sprijină lucrurile din care este alcătuit Universul, elemente căutate dincolo

de fluxul aparent al fenomenelor. Aplecîndu-se asupra Universului, ei s-au confruntat

cu o situaţie dificilă: este de domeniul evidenţei că există doar lucruri care se nasc

şi pier, o succesiune nesfîrşită a regenerării şi distrugerii. Dacă ceva se naşte din

altceva şi produce la rîndul să altceva, este posibil să existe o legătură secretă, o

unitate anume care scapă simple observaţii, dar la care se ajunge numai plecînd de

la observaţie.

Filosofia propune întrebări, demersuri metodologice, viziuni teoretice şi criteriul

de discernămînt valoric care deschid perspective unei abordări integratoare a lumii şi

a condiţiei umane.

Problematica filosofiei

Ca formă de cunoaştere, filosofia a plecat de la obiect şi se îndreaptă spre

obiect (lumea reală).Filosofia s-a născut din mitologie. Precum se ştie, spre

deosebire de mit, filosofia explică într-un mod laic şi noţional originea

Universului, a formelor sale de existenţă. Filosofia antică a abordat lumea nu 2

numai sub aspectul originii, ci şi sub altele, cum ar fi trecerea de la elementul

originar şi esenţial la lucrurile actuale, raportul dintre acest element şi lucruri

(dintre unitate şi multiplicitate), ordinea apariţiei şi devenirea tuturor celor

existente. Totodată vechii filosofi au reflectat şi asupra modului în care omul

poate să cunoască lumea, precum şi asupra omului însuşi, pe care, iniţial, l-au

înţeles numai ca parte a lumii.

În rezolvarea problemelor amintite, gîndirea filosofică antică a cunoscut o anumită

evoluţie de la un popor la altul sau, în cadrul aceluiaşi popor, de la o etapă de

gîndire la alta. Problemele filosofiei rămînînd în esenţă aceleaşi, dezvoltarea gîndirii

filosofice a constatat, pe de o parte, iar pe de altă parte, în rafinarea soluţiilor date

acestora.

Problematica filosofiei se axează pe trei planuri principale şi anume:

- probleme ontologice;

- probleme gnoseologice;

- probleme antropologice.

În plan ontologic , întrebarea de bază pusă în întreaga filosofie antică a fost

aceea privitoare la principiul lumii.

Primii preclasici greci, milesienii şi Heraclit, au asemănat principiul cu unul sau

altul din cele patru elemente cosmie sau cu amestecul lor indistinct. Thales a

asemănat principiul cu apa, Anaximenes – cu aerul, Heraclit cu focul, iar

Anaximandros l-a echivalat cu apeironul. Ei au ajuns la aceste concluzii plecînd de

la observaţiile lor asupra circuitului elementelor în natură.

Thales a observat că pămîntul pluteşte pe apă şi o conţine şi că seminţele

plantelor şi a animalelor sunt umede. El a concluzionat că apa trebuie să fie

elementul originar şi esenţial sau că acesta trebuie să fie similar apei. Anaximenes a

plecat de la ideea că aerul se găseşte în celelalte elemente, iar Heraclit a remarcat

că focul, prin proprietăţile sale (cum ar fi căldura şi lumina), constituie o condiţie a

3

vieţii plantelor şi animalelor şi chiar a oricărui alt existent. Anaximandros a

conştientizat faptul că fiecare din cele patru elemente cosmice se trasformă în

celelalte şi, de aceea, a conchis că principiul este un amestec indistinct al celor

patru, în care nici un element nu se conturează în mod aparte, denumindu-l arche

(în limba greacă semnificînd arhetip, bază, fundament).

Parmenides, întemeietorul propriu-zis al Şcolii eleate, este primul filosof care a

conceput pricipiul ca absolut nedeterminat, denumindu-l Fiinţa.El a susţinut că

lucrurile nu au nimic în comun decît Fiinţa lor, indiferent de chipul concret în care

fiinţează. Fiinţa nu este ceva real (orice real fiind determinat), ci este o fiinţă

posibilă, gîndită, concepută. Înţelegînd principiul ca entitate absolut nedeterminată,

Parmenides l-a distins net de lucrurile reale şi, deci, l-a definit în strict acord cu

principiul logic al identităţii, orice obiect este identic cu sine şi distinct de toate

celelalte. Altfel, dacă nu s-ar respecta legea logică a identităţii, gîndirea ar ajunge la

confuzii, ar confunda obiectul despre care gîndeşte cu altele şi, la limită, nici nu s-ar

mai putea exercita. Totodată, Parmenides a respectat şi principiul logic al

contradicţiei, care, întemeiat pe cel al identităţii, afirmă că, în acelaşi timp şi sub

acelaşi raport, este imposibil ca un obiect să aibă şi să nu aibă o anumită proprietate.

Parmenides a argumentat că Fiinţa este şi că Nefiinţa nu este.

Un alt filosof care vorbeşte despre Fiinţă este Socrate, plasînd-o dincolo de

elementele fizice calitative sau cantitative, dar îi va conferi, totuşi o anumită natură, şi

anume una spiritual-divină. Totodată, pentru a putea explica formarea lumii, va conferi

principiului divin, lui Dumnezeu, un rol creator, ca şi unul ordonator.

Platon identifică şi el principiul cu Dumnezeu, înţeles ca fiind Binele Suprem sau

Ideea de Bine. Deşi îl numeşte Idee, Platon pare să-l reducă pe Dumnezeu la o

natură spirituală. Pentru a explica naşterea lumii, Platon presupune, ca şi Socrate, că

Dumnezeu este creator, că el creează prin gîndire şi iubire modelele lucrurilor, numite

şi forme, esenţe sau idei.

4

Aristotel a respins concepţia platoniană despre principiul lumii şi despre esenţele

particulare. El a susţinut că, originar, există Dumnezeu, precum şi materia ca substrat

în care ar sălăşlui, în stare latentă, formele (esenţele) lucrurilor. Despre Dumnezeu, a

spus că este spirit suficient lui însuşi, care se raportează la sine prin

autocontemplare, prin care este pe deplin fericit. În consecinţă, nu i-a mai acordat rol

creator, argumentînd că, dacă Dumnezeu ar crea, ar însemna să nu-şi mai fie

suficient, să-i lipsească ceva, să nu mai fie inteligenţă şi fericire deplină. În schimb

i-a atribuit rolul de prim mişcător nemişcat, adică de prim impuls, (primă cauză) care

declanşează procesul de actualizare a formelor existente dintotdeauna în materie în

stare latentă.

Aristotel considera că principiul lumii este fiinţa nederminată (fiinţa ca fiinţă) ca

unitate a materiei şi formei în genere. La el, fiinţa ca fiinţă este un izvor posibil, iar

nu real, orice real fiind determinat fie corporal, fie incorporal. Prin accepţia amintită,

Aristotel considera îndreptăţit că tot ceea ce este posibil şi, invers, că posibilul,

departe de a fi unul pur logic, irealizabil, este , dimpotrivă, ancorat în real şi decurge

din ceea ce este real. Raportul conceput de Aristotel între principiu şi lucruri poate

fi redat prin schema următoare, în care U= universal, P= particular, I= individual:

Fiinţa ca fiinţă Materie (U) Materie (P) Substanţă (I)

Formă (U) Formă (P)

Gnosiologia a fost elaborată în strînsă legătură cu ontologia. Principalele probleme

gnosiologice se referă la sursele cunoaşterii şi la valoarea de adevăr a cunoştinţelor.

Gînditorii preclasici au distins ca prinicpale facultăţi cognitive simţurile şi

raţiunea. În general, aveau convingerea că simţurile rămîn ancorate în aspectele

fenomenale ale lucrurilor şi că raţiunea poate descoperi esenţele acestora. În

5

consecinţă, au conchis că adevărul, înţeles ca dezvăluire a esenţei realităţii este un

atribut al cunoştinţelor raţionale.

Prin teza homomensurii, a omului ca “măsură a tuturor lucrurilor”, Protagoras a

susţinut, în sens umanist, că omul însuşi este sursa adevărului, iar nu zeul. El

considera că omul ajunge la adevăr printr-o gîndire dependentă de simţuri, care

prezintă nu numai similitudini, ci şi deosebiri de la un ins la altul.

Dimpotrivă, Socrate şi Platon au considerat că adevărul se obţine în

exclusivitate prin raţiune (gîndire, minte, intelect), care, exercitîndu-se la toţi oamenii

conform aceloraşi reguli, ajunge la acelaşi adevăr pentru toţi.

Platon a distins în mod net raţiunea de simţuri. Aşa cum a gîndit că existenţa

se scindează în lumea lucrurilor sensibile şi lumea ideilor, tot aşa a susţinut că

simţurile rămîn ancorate în lucrurile sensibile şi schimbătoare, avînd ca rezultat doxa

(opinia), în timp ce raţiunea ar putea dezvălui esenţele ideale, oferind veritabila

cunoaştere, numită episteme (ştiinţă). Platon a prezentat amintitele distincţii

gnoseologice atît prin intermediul celebrului mit al peşterii, cît şi teoretic, prin

doctrina anamnezei (reamintirii), care fusese schiţată anterior de Socrate. În mitul

peşterii, prin prizonierii aflaţi în grotă, înlănţuiţi de grumaz şi picioare, astfel încît nu

percep decît umbrele proiectate de lucruri pe fundul cavernei, îi vizează pe cei care,

tributari simţurilor, nu ajung decît la opinie. Prin oamenii care au reuşit, cu greu, să

iasă afară din peşteră şi să cunoască lucrurile reale în lumina Soarelui, îi

simbolizează pe cei care, depăşind simţurile prin raţiune, parvin la adevărata

cunoaştere, la ştiinţă. În teoria reamintirii, Platon afirmă că, iniţial, înainte de orice

întrupare, sufletul omului ar fi peregrinat prin lumea ideilor, le-ar fi cunoscut

nemijlocit, iar după naştere ar fi păstrat adevărurile despre ele în stare latentă. De

aceea, cunoaşterea realizată de om n-ar fi decît o recunoaştere, o reamintire,

provocată de contactul sensibil cu lucrurile care participă la esenţa exprimată prin

adevărul de reamintit.

6

Spre deosebire de Platon, Aristotel, susţinînd unitatea dintre învelişul individual al

lucrurilor şi fodnul lor general şi esenţial, a argumentat strînsa legătură dintre

simţuri şi gîndire, dintre experienţă şi ştiinţă, care, în explicaţia sa, se presupun

reciproc. El a admis că intelectul (nous) se exercită nu numai ca nous pasiv,

dependent de experienţă, ci şi ca nous activ, autonom, care descoperă principiile

ştiinţei. Aşadar, la Aristotel, autonomia intelectului, a gîndirii, e relativă, iar nu

absolută. Preocupaţi de certitudinea cunoştinţelor, scepticii au adîncit teoria cunoaşterii,

argumentînd că nici cunoaşterea sensibilă, nici cea intelectuală nu sunt veridice.

Îndoindu-se de veridicitatea cunoaşterii, au propus suspendarea judecăţii ca

mijloc prin care omul şi-ar dobîndi liniştea (ataraxia) şi fericirea. Preocupările

gnosiologice vor fi preluate cu o nouă forţă argumentativă îndeosebi în perioada

modernă.

Antropologia care se ocupa în special de explicarea omului , filosofii antici

greci s-au preocupat de esenţa umană, de raportul dintre individ şi societate şi de

devenirea şi sensul existenţei umane. Referitor la esenţa umană, toţi vechii filosofi

au definit omul prin suflet, iar sufletul, de obicei, prin gîndire. Deşi au distins între

suflet şi corp, totuşi, cei mai mulţi au gîndit că sufletul ar fi, ca şi lucrurile, o

manifestare a unui substrat corporal şi numai unii (Pythagoras, Socrate şi Platon,) l-au

conceput ca pe ceva incorporabil şi detaşabil de trup. De regulă, pentru primii,

sufletul era muritor, ca şi trupul, în timp ce ultimii susţineau că acesta este

nemuritor. Aducînd omul în focarul filosofiei şi definind natura umană prin suflet,

Socrate a subliniat importanţa cunoaşterii de sine, adoptînd drept deviză a filosofiei

sale maxima “Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

În ceea ce priveşte raportul dintre individ şi societate, atît preclasicii, cît şi

clasicii greci au conceput omul ca fiind înzestrat de la natură cu atributul

socialităţii, deci ca fiinţă comunitară, subordonată statului şi societăţii. Platon şi

Aristotel sunt cei care au şi consacrat expresia de zoon potilikon (fiinţă socială). La

clasici, omul este înţeles ca fiinţă relativ autonomă, dar abia orientările elenistice vor

pune accent pe om ca individualitate şi singularitate ireductibilă.7

Devenirea şi sensul (ordinea devenirii) existenţei umane au fost înţelese în

funcţie de faptul dacă omul este liber sau nu.

În filosofiile preclasice şi cele clasice se considera că, prin însăşi natura raţiunii

sale, omul era menit să se afirme în sensul adevărului, binelui şi frumosului.

Manifestările contrare valorilor amintite erau gîndite ca abateri accidentale şi

nefireşti de la un sens predeterminat. Punînd pe prim-plan problema libertăţii şi

fericirii individuale, orientările elenistice vor proiecta o altă viziune şi asupra

sensului afirmării individului uman. Epicureicii conchid că omul se va afirma pe

sine şi va fi fericit nu în viaţa publică, ci în viaţa privată, în familie, într-un cerc

restrîns de prieteni şi chiar în solitudine şi, de asemenea, prin cultivarea plăcerii ca

absenţă a suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. La stoici, omul liber şi fericit

este cel care, prin raţiune şi voinţă puternică, trăieşte în conformitate cu natura şi,

totodată, este un bun cetăţean.

“Filosofia este cunoaşterea lucrurilor divine şi omeneşti”

Omul este studiat de mai multe ştiinţe (biologia, psihologia, fiziologia, medicina,

pedagogia, sociologia şi filosofia). Ştiinţile concrete studiază o latură, un aspect a omului,

filosofia formează o concepţie integrală, generalizatoare despre om, ea formează acel model

teoretic ce are o importanţă metodologică în studierea omului. Omul constituie o problemă

multilaterală, destul de complicată şi nu poate să nu fie obiectul de studui al

filosofiei.Filosofia abordează aşa probleme, ca specificul omului ca fenomen a lumii

materiale, dialectica esenţei şi existenţei omului, corelaţia  dintre biologic şi social,

problema libertăţii, finalitatea omului, problema sensului vieţii şi morţii ş.a.

            Omul întotdeauna a fost problema cardinală în filosofie. În antichitate el era

conceput ca o parte a cosmosului, se considera ca compus din acelaşi elemente a realităţii

şi  funcţiona după legile Universului. Omul se interpreta ca un microcosm în comparaţie cu

macrocosmusul universal. În epoca medievală omul se explica de pe poziţiile religiei ca

creaţie divină, ca realizare a chipului şi asemănării lui Dumnezeu. Epoca modernă şi mai

ales R.Descartes interpretează omul de pe poziţiile dualismului, ca unitate a substanţei

8

materiale şi spirituale. El este unitatea unui corp animat şi a unui suflet inteligent, specificul

căruia este gîndirea. Descartes asta şi sublinia - “Cogito - ergo sum” (Cuget - deci exist).

Acest dualism în înţelegerea omului se păstrează practic şi pînă astăzi, subliniind prioritatea

unuia sau a altui principiu. I.Kant interpreta omul ca fiinţă naturală, ce se supune

necesităţii şi moralei, şi socială ce se exprima prin libertate.

Filosofia se constituie ca o interpretare totlizatoare a lumii cu scopul de a desluşi

rolul şi rostul omului în Univers. Scopul filosofiei nu-l mai constituie dobîndirea

certitudinii, a adevărului despre lume şi cunoaştere, ci este clarificarea şi delimitarea

riguroasă a gîndurilor, pentru a fi eliminate acele tulburi şi confuze. Fără o critică a

limbajului, nu putem fi siguri că vom înţelege în mod adecvat lumea, şi această

critică trebuie făcută de toţi cei pe care îi interesează în mod serios filosofia.

Analiza limbajului este, aşadar, metoda care duce spre ceea ce a aspirat orice

filosofie: înţelegerea adecvată a lumii. Filosofia are o importanţă majoră în

interpretarea şi cunoaşterea de sine a omului, precum şi a creaţiilor şi instituirilor

sale: ştiinţa, arta, religia, morala, politica, dreptul.

Sophia ceea ce semnifică înţelepciune, este iubire şi căutare a înţelepciunii, iar

înţelepciunea este o atitudine faţă de viaţă şi un anumit mod de desfăşurare a ei.

Cicero numea înţelepciunea “meşteşug al vieţii”, adică o alegere de viaţă şi artă de

a trăi. Îmbinînd cunoaşterea teoretică cu împlinirea unui ideal practic, înţeleptul îşi

realizează efectiv doctrina, viaţa lui constituind o mărturie a adevărului. Datorită

filosofiei omul s-a cunoscut pe sine însuşi şi a încercat şi încearcă în continuare să

evite excesele şi să impună seninătate în faţa încercărilor vieţii, urmăreşte realizarea

unui comportament rezonabil, o atitudine curajoasă în faţa morţii. Idealul înţeleptului

a fost cel mai înalt în antichitate şi de cele mai multe ori se confunda cu idealul

moral al fericirii, pentru că viaţa înţeleaptă înseamnă armonie cu natura şi cu ceilalţi

oameni. Cunoaşterea naturii şi efortul omului de a-şi stăpîni dorinţele, în funcţie de

ordinea lumii, puteau garanta o viaţă bună şi fericită.

Filosofia este întemeietoare a valorilor şi regulilor conduitei omului, implicînd

înţelegerea ordinii umane şi acordarea cu aceasta, armonia omului cu umanitatea, ca 9

modalitate a regăsirii de sine a omului, a respectului şi a grijii faţă de semeni.

Înţelepciunea presupune controlul moral şi social asupra tehnicii, lămurirea scopurilor

pe care trebuie să le urmărim şi a mijloacelor de acţiune.

În concluzie putem spune că filosofia ne învaţă ca să trăim. Menirea ei este de

a lumina critic şi de a îmbrăţişa întregul existenţei noastre, atunci cînd este vorba de

conduita şi viaţa omului.

Filosofia este cea care dă raspuns la o serie de întrebări şi încearcă să explice

existenţa omului, iar renunţarea la filosofie ar fi echivalentă cu renunţarea la

conştiinţă, iar o lume fără filosofie l-ar reduce pe om – după cum se remarcă într-un

manuscris eminescian - la un “cimpanzeu dotat cu intelect” sau la un “robot

jovial”.Ea ar fi o lume fără problematizări, fără legitimarea conduitei raţionale. De

aici constatăm că filosofia nu este doar jocul intelectual ci reprezintă o activitate

care propune cele mai înalte valori, pe care le poate oferi o societate şi pe care le

poate încarna o civilizaţie.

Bibliografie:

1. “Filosofie” cl-a-XII-a- Ioan N.Roşca; I.Stepanescu; G.Bobînă; C.S.Missbach.

2. “Filosofie” – L.Grünberg; G.Vlăduţescu; A.Marga; C.Grecu.

10