LUCIAN BLAGALUCIAN BLAGA s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din jud. Alba, sat ce poartă-n nume „sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se „mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de 4 ani. Opera: Volume de versuri: Poemele luminii-1916, Paşii profetului – 1921; În marea trecere- 1924; Lauda somnului – 1929; La cumpăna apelor – 1933; La curţile dorului – 1938; Nebănuitele trepte – 1943; Poezii – 1962. Teatru: Zamolxe – 1921, Tulburarea apelor – 1923; Daria, Fapta, şi Învierea – 1925; Meşterul Manole – 1927; Cruciada copiilor – 1930; Avram Iancu – 1934; Arca lui Noe – 1944; Anton Pann – 1965. Filozofie. Eseistică. Aforisme. Memorialistică: Filozofia stilului – 1924, Cunoaşterea luciferică – 1933, Spaţiul mioritic – 1936; Geneza şi sensul culturii – 1937; Trilogia cunoaşterii – 1943; Trilogia culturii – 1944; Trilogia valorilor – 1946; Pietre pentru templul meu – 1919; Hronicul şi cântecul vârstelor – 1945.

Particularităţi ale lirismului (Etape ale creaţiei). Moto: „Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” („Pietre pentru templul meu”) – constituie şi crezul artistic al lui Blaga.

Aspecte ale sistemului filozofic blagian: *Monumentalitatea operei lui L.B. stă în îmbinarea de mare profunzime a poeziei cu filozofia, care mărturiseşte – prin bogăţia sa metaforică, prin terminologia originală – viziunea sa poetică;

*Cunoaşterea se bazează pe două concepte filozofice originale, definite de Blaga în „Trilogia cunoaşterii” şi în „Cunoaşterea luciferică”:

a) cunoaşterea paradisiacă, de tip logic, raţional, care se revarsă asupra obiectului cunoaşterii şi nu-l depăşeşte, vrând să lumineze misterul pe care, astfel, să-l reducă, fiind specifică oamenilor de ştiinţă;

b)cunoaşterea luciferică are ca scop potenţarea, adâncirea misterului şi nu lămurirea lui, specifică sensibilităţii poeţilor;

*Filozofia culturii defineşte, în principal, două concepte majore şi anume acela de stil şi de metaforă, în lucrarea „Trilogia culturii”: a) stilul este, în concepţia lui Blaga, un ansamblu de trăsături determinate de factori ce acţionează inconştient asupra unor comunităţi umane, între care numeşte factorul spaţial şi factorul temporal, care determină specificul spiritual al acelei colectivităţi. Aplicând acest concept la cultura română, Blaga identifică stilul cu „spaţiul mioritic”, ce constă dintr-o succesiune de deal şi vale, care se regăseşte formativ în spiritualitatea neamului românesc: „melancolia nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet care suie şi coboară, (…)”; b) metafora cunoaşte, în concepţia gânditorului poet, 2 tipuri: - metafora plasticizantă, care dă frumuseţe limbajului liric, fără a-i îmbogăţi conţinutul: „Un zbor de lăstun/ Iscăleşte peisajul” sau „…prin oraş/ Ploaia umblă pe catalige”; - metafora revelatorie, care are rolul de a potenţa misterul esenţial, de a revela conţinutul: „Eunu strivesc corola de minuni a lumii”. Trăsăturile liricii lui L.B. (Universul poetic). Creaţia poetică a lui L.B. a evoluat atât în raportul dintre eu şi lume, cât şi în modalitatea de expresie. Etapele de creaţie sunt determinate de specificitatea lirică a volumelor de poezii, în care evoluţia filozofică este evidentă. *Poemele luminii – 1919 – primul volum de poezii, este dominat de un puternic vitalism, de dorinţa eului poetic de a se contopi cu Cosmosul. Principalele teme ale creaţiilor lirice din acest volum ilustrează natura, iubirea şi moartea, concepte esenţiale ale existenţei. Idei semnif.: a) cunoaşterea înseamnă iubire, idee programatică în poezia Eu nu s.c.d.m…, ce s-ar putea ilustra sugestiv cu versurile de la începutul şi finalul poeziei: „Eu nu strivesc c.d.m.a l./ …/ căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” b) iubirea este o cale de comunicare cu Universul, dar numai prin intermediul bătăii inimei iubitei: „şi sub glii şi-am auzit/ a inimei bătaie zgomotoasă./ Pământul răspundea.” (Pământul); c) trupul arde „ca-n flăcările unui rug” (Noi şi pământul),

iar viaţa murmură în poet ca „un izvor năvalnic/ într-o peşteră răsunătoare” (Nu-mi presimţi?); d) tristeţea poetului nu este un sentiment pt. sine, ci o revărsare asupra întregului univers: „Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată/ durerea,/ ce-o simt, n-o simt în mine,/ în inimă,/ în piept,/ ci-n picurii de ploaie care curg” (Melancolie”); e) eul poetic nu se simte îngrădit nici de timp, nici de spaţiu (Gorunul), viziunea sa asupra morţii fiind acum, la începutul creaţiei, doar presimţire: „Presimt:/ frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu/ căldura voastră capul plin de visuri,/ aşa îmi veţi ţinea odată/ şi urna cu cenuşa mea.” (Frumoase mâini) ori comuniune desăvârşită cu strămoşii, care trăiesc în urmaşi viaţa prea repede curmată: „Se spune, că strămoşii, care au murit fără de vreme,/…/vin să-şi trăiască mai departe/ în noi/ viaţa netrăită.” (Linişte); f) prin strigătul „Sunt beat de lume şi-s păgân”, L.B. descoperă că raportul dintre bine şi rău se află într-o necesară interdependenţă pt. stabilirea deplină a Universului, ca 2 forţe contradictorii ce compun echilibrul: „De unde-şi are raiul - / lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul/ cu flăcările lui!” (Lumina raiului”); stilul se caracteriz. se caracteriz.prin faptul că poeziile acestui volum sunt construite în jurul unei metafore revelatorii. *Paşii profetului – 1921- prevesteşte încă din titlu o schimbare de atitudine, ce va deveni mai evidentă în vol.următ., dominantă fiind reflexivitatea trăirilor nemijlocite, cugetarea.; a) în poem. Cel mai semnificativ Moartea lui Pan”- Pan simbolizează pt. poet ipostaza cunoaşterii prin participarea la ritmurile interioare ale cosmosului. Pan este zeul naturii, fiind contemplat de la distanţă, „e orb şi e bătrân”, „zace” într-o mare tăcere, regăsindu-se prin „muguri” şi „miei”. Pan reprezintă eul anonim, care nu vorbeşte pt. a nu tulbura materia primară, presimţind însă spaima în faţa inevitabilului. Razele de lumină pătrund până la peştera lui Pan şi-l fac să vadă transformările lumii, apoi dispare, „ a treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc./…/Neisprăvit rămase fluierul de soc.” b) Vara şi În lan sunt pasteluri spiritualizate pe tema expresionismului, anotimpul făcând ca, sub soarele dogoritor, iubirea să fie născătoare de suflete: „De prea mult aur crapă boabele de grâu/…/Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.”; c) poezia Din copilăria mea, dedicată nepoatei sale, Gigi, semnifică întoarcerea la mitul copilăriei: „Eram mic/ şi singur socoteam: ea mi-e aproapele/ şi o iubeam./ Şi mă credeam un mucenic/”. d) sufletul prea plin al poetului are nevoie de un înveliş pe măsură şi el invocă giganticele formaţiuni geologice să-i dea un trup în care să încapă o simţire prea mare pt. om: „Daţi-mi un trup/ voi munţilor,/ mărilor,/ daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia/ în plin!/ (Daţi-mi …); e) poetul se simte obosit de prea multă vitalitate, de prea mare simţire, de „trecutul ca un orb”: „Eram aşa de obosit/ şi sufeream./ Eu cred că sufeream de prea mult suflet”. (Leagănul); *În marea trecere – 1924 – debutează cu un moto sugestiv pt. viziunea poetului privind conceptul filozofic de timp: „Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, - şi totuşi te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea”. Preocuparea lui L.B. pt. timp se exprimă în cele 3 ipostaze de manifestare: fugit ireparabile tempus (timpul se scurge ireversibil), fortuna labilis (soarta este schimbătoare),vanitas vanitatum(deşertăciunea deşertăciunilor). Vitalismul, trăirea intensă se estompează, problematica filozofică se amplifică tulburător. a) natura îşi pierde inocenţa şi înfăţişarea paradisiacă, iar poetul se simte înstrăinat de ea, de rădăcinile sale: „De nicăieri pământul/ nu m-a chemat./ Sunt blestemat!” (Cuvântul din urmă); b) în poezia Scrisoare, poetul se autodefineşte printr-o interogaţie asupra sensurilor existenţei: „De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,/ de ce m-ai trimis?”, se simte bătrân de neputinţă şi se preocupă acum de marile probleme ale Universului: „Sunt mai bătrân decât tine, mamă,/ ci tot aşa mă ştii:/ adus puţin din umeri/ şi aplecat peste întrebările lumii.”; c) În marea trecere meditează asupra sensurilor eterne ale existenţei de care se simte structural legat pe vecie: „Nimic nu vrea să fie altfel decât este.”; d) satul în concepţia lui Blaga este mai mult un mit al miturilor, el devine suflet, are alte dimensiuni existenţiale, mult mai profunde decât orice altă entitate a Universului: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept/ ci

adânc în pământ undeva.” (Sufletul satului); e) pt. multele întrebări existenţiale care-l apasă, poetul se simte vinovat de a medita la ele, de a fi tins spre valori, altele decât cele consfinţite prin tradiţia milenară a generaţiilor; *Lauda somnului – 1929 – evocă probleme existenţiale, asupra cărora poetul meditează cu atitudine superioară spiritual. a) în Biografie – meditează asupra condiţiei omului în lume: „Unde şi când m-am ivit, nu ştiu,/ din umbră mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare.”; b) viziunea asupra morţii nu mai este, ca la începutul creaţiei, o presimţire, ci o asociază cu motivul somnului, poetul însuşi simţindu-se legat de ideea increatului, ceea ce face posibilă ieşirea din timp: „În somn sângele meu ca un val/ se trage din mine/ înapoi în părinţi.”/ (Somn); c) poezia Paradis în…valorifică, într-o manieră individuală, motivul biblic al apărării drumului „spre pomul vieţii” de către heruvimi şi sabie de flăcări, exprimând starea de istovire şi sentimentul de singurătate într-o lume care şi-a pierdut sacralitatea, iar veacul se află în declin şi se îndreaptă spre pieire: „păianjenii mulţi au umplut apa vie,/ odată vor putrezi şi îngerii sub glie,/ ţărâna va seca poveştile/ din trupul trist.” La cumpăna apelor – 1933 şi La curţile dorului – 1938 cuprind poezii de inspiraţie folclorică, mitologică, în care teama de moarte este evidentă: „De ce îmi e aşa de teamă – mamă -/ să părăsesc iar lumina?” (Din adânc). Nebănuitele trepte – 1943 exprimă o împăcare a poetului cu universul, poemele sunt încărcate de speranţă, de încredere în germinaţie; a) naşterea, venirea în lumină, care era tragică în volumele anterioare, este aici privită ca o binefacere, cu o bucurie a vieţii: „Sat al meu, ce porţi în nume/ sunetele lacrimei,/ la chemări adânci de mume/ în cea noapte te-am ales/ ca prag de lume/ şi potecă patimei./…/în tine cine m-a chemat/ fie binecuvântet,/ sat de lacrimi fără leac.” (9 Mai 1895).

 

 

 

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Poezia deschide vol.de debut, „Poemele luminii” – 1919 şi constituie „ars poetica”, ce va anticipa sistemul filosofic pe care îl va realiza 15 ani mai târziu. Poezia este o meditaţie filosofică cu accente lirice, o confesiune elegiacă pe tema cunoaşterii, care poate fi paradisiacă, misterul fiind parţial redus cu ajutorul logicii, al intelectului, al raţiunii şi luciferică, se potenţează misterul, îl revelează prin trăirile interioare, prin imaginaţie şi stare poetică. Aceste idei poetice le exprimase Blaga anterior în volumul „Pietre pt. templul meu” din 1919 – „Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”- şi ulterior în „Cunoaşterea luciferică” din 1933, volum ce a fost apoi integrat în lucrarea „Trilogia cunoaşterii”. În esenţă, atitudinea filozofului L.B. este exprimată într-o altă cugetare: „Veacuri de-a rândul, filozofii au sperat că vor putea odată pătrunde secretele lumii. Astăzi filozofii n-o mai cred… Eu însă mă bucur că nu ştiu şi nu pot să ştiu ce sunt eu şi lucrurile din jurul meu, căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii un înţeles…Omul trebuie să fie un creator, de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului.”

Tema: cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire. Ideea poetică exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă la el din iubire, prin iubire: „Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”, ilustrată de Blaga prin metafore revelatorii, prin imagini ce reliefează nu atât opoziţia filozofică între raţional şi iraţional, cât o diferenţă între gândirea raţională şi gândirea poetică.

Titlul – este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să potenţeze misterele universului („corola de minuni a lumii”), ci nu să le lămurească, să le reducă („nu strivesc”), accentul punându-se pe

confesiunea „eu”. Demersul liric nu este conceptual, ci poetic, Blaga nemotivând concepţia sa cu argumente raţionale, ci cu metafore revelatorii. Confesiunea lui se organizează în jurul unor opoziţii cu sens figurat: „lumina mea” – „lumina altora”, pronumele personal „eu”, fiind cuvântul-cheie al întregii poezii, exprimând metaforic conceptul de „cunoaştere”.

Limbajul metaforic: - „eu nu strivesc /…/ şi nu ucid/ cu mintea tainele” – confesiunea poetului privind potenţarea misterelor universului, pe care nu doreşte să le lămurească pt. a nu strica echilibrul perfect al acestuia; - „corola” – misterele universului, măsura binelui, a frumosului, sublimul perfecţiunii; - „de minuni – revelaţia poetului în faţa frumuseţii şi perfecţiunii lumii, în faţa misterelor universului; - „flori” – natura inconjurătoare, viaţa, existenţa însăşi a universului; - „ochi” – simbol al sufletului omenesc („ochii sunt oglinda sufletului”), al spiritualităţii omenirii în esenţa ei; - „buze” – cu dubla semnificaţie de sărut, iubire, dar şi de rostire, cuvânt, ca unic mijloc de comunicare; - „morminte” – moartea ca o componentă structurală a existenţei duale şi ciclice (viaţă-moarte), care la Blaga nu este sfârşitul dramatic, ci constituie „marea trecere” într-o lume superioară, dar şi continuitatea omenirii prin aceea că trecutul s-a săvârşit în fiecare om („Sângele meu se trage înapoi în părinţi”); - „lumina altora” – cunoaşterea paradisiacă, gândirea logică, raţiunea; - „nepătrunsul ascuns/ adâncimi de întuneric” – universul misterios ce nu trebuie descifrat în esenţa tainelor sale, ci trebuie ocrotit pt. a-i asigura echilibrul spiritual existenţial; - „lumina mea” – cunoaşterea luciferică, poetică, sensibilă, iubitoare de perfecţiune; - „eu” – eul poetic, accentuând confesiunea lirică; - structura antitetică a poeziei: „dar eu”, „ci”, „lumina mea”# „lumina altora”, „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”, „sugrumă”; - „largi flori de sfânt mister” – emoţia poetică, extazul în faţa revelării misterelor universului; - conceptul de mister este ilustrat în textul poeziei printr-o varietate de metafore revelatorii: „tainele”, „nepătrunsul ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţeles”, ne-nţelesuri şi mai mari”, iar ca simboluri esenţiale ale universului misterios: „flori”, „ochi”, „buze” şi morminte; - cunoaşterea luciferică: „ eu nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc a lumii taină”, „îmbogăţesc şi eu întunecata zare”, „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”, „eu iubesc”; - cunoaşterea paradisiacă: „lumina altora/ sugrumă viaja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”.

Limbajul artistic este determinat de un plan filoyofic secundar, nu există notarea unei stări de spirit sau o descriere, ci poetul urmăreşte mereu revelarea unei idei printr-o comparaţie cu lumea materială: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ sporeşte şi mai tare taina nopţii/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare”. Ineditul de ordin spiritual este realizat prin aspectul versificaţiei, Blaga cultivând versul liber, cu metrica variabilă şi ritmul interior determinat de gândirea sa profund metafizică. Referindu-se la stilul înnoitor al lui L.B.,E.Lovin. afirma că poetul din Lancrăm este „unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”.