Locul și rolul procurorului în procesul penal potrivit

Noului Cod de procedură penală

Autor: Prof. univ. dr. Ioan Griga

Una dintre noutățile majore ale viitorului NCPP se referă la locul și rolul

procurorului în noul model de proces penal.

Noutățile privind acest loc și rol al procurorului decurg din așezarea procesului

penal pe pilonii unor noi principii, care, alături de cele clasice au fost gândite să ofere

României un nou model de proces penal în acord cu prevederile Constituției, ale

tratatelor constitutive ale UE, ale Convenției Europene asupra Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale persoanei, ale celorlalte reglementări ale UE, precum și cu pactele și

tratatele privind drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Ne referim la principiul separării funcțiilor judiciare în procesul penal (art. 3 din

NCPP); al oportunității în exercitarea acțiunii penale (art. 7 din NCPP); al dreptului la

un proces echitabil și într-un termen rezonabil (art. 8 din NCPP); al dreptului la

libertate și siguranță (art. 9 din NCPP); și cel al loialității în obținerea probelor (art. 101

din NCPP).

1.Elemente de noutate care decurg din principiul separării funcțiilor

judiciare în procesul penal.

Sediul materiei este art. 3 din NCPP, text care are două părți:

- Prima parte care enumeră și definește în mod expres cele patru funcții judiciare

care se exercită în procesul penal și anume:

- funcția de urmărire penală pe care o realizează procurorul și organele de cercetare

penală (existentă și în actualul cod dar nedenumită și nedefinită expres) în exercitarea

căreia procurorul și organele de cercetare penală STRÂNG PROBELE NECESARE

PENTRU A SE CONSTATA DACĂ EXISTĂ SAU NU TEMEIURI DE

TRIMITERE ÎN JUDECATĂ.

- funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în

faza de urmărire penală. Această funcție nouă se va exercita de către un nou organ

judiciar, judecătorul de drepturi și libertăți, care va avea competența de-a soluționa în

cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte

sesizări prin care se dispun măsuri care restrâng drepturi și libertăți fundamentale,

constituționale, ale persoanei în faza de urmărire penală (măsurile preventive, măsurile

asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter provizoriu, actele procurorului în cazurile

expres prevăzute de lege, încuviințarea perchezițiilor, a folosirii tehnicilor speciale de

supraveghere sau cercetare, ori a altor procedee probatorii potrivit legii, administrării

anticipate a probelor).

- funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată care va fi

exercitată de către un nou organ judiciar, judecătorul de cameră preliminară în a cărui

competență va intra verificarea legalității trimiterii în judecată dispusă de procuror,

verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către

organele de urmărire penală și soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de

neurmărire sau de netrimitere în judecată.

- funcția de judecată care se va exercita de către instanțele de judecată.

- A doua parte a textului art. 3 din NCPP, introduce principiul care guvernează

exercitarea celor patru funcții și care trebuie să asigure imparțialitatea și obiectivitatea

necesară unui proces echitabil: cel al exercitării separate a fiecărei funcții. În

acest sens, textul art. 3 alin. 3 din NCPP prevede că „în desfășurarea aceluiași proces

penal, exercitarea unei funcții judiciare este INCOMPATIBILĂ CU EXERCITAREA

UNEI ALTE FUNCȚII JUDICIARE. „

Revenind la funcția de urmărire penală care se exercită de către procuror, trebuie

să subliniem importanța și semnificația precizării din alin. 4 al textului art. 3 din NCPP,

care prevede că ,,în exercitarea funcției de urmărire penală procurorul și organele de

cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata, dacă există sau nu

temeiuri de trimitere în judecată,,.

Această precizare prezintă o deosebită relevanță pentru că:

- stabilește și fixează principala atribuție a procurorului (de urmărire penală și de

supraveghere a cercetărilor penale efectuate de organele de cercetare penală).

- stabilește că această atribuție a procurorului constă în strângerea probelor necesare

pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.

- stabilește că rolul și scopul probelor strânse la urmărirea penală este acela de-a servi

ca temei de trimitere în judecată (sau de a se dispune netrimiterea în judecată).

Precizarea din alin. 4 a art. 3 din NCPP prezintă mai întâi, o importanță

științifică teoretică pentru că separară și diferențiază rolul, funcțiile și scopul

probelor strânse în cursul urmăririi penale (de a servi ca temei de trimitere în judecată

sau de netrimitere în judecată) de rolul, funcțiile și scopul probelor administrate în faza

de judecată (cel de a constitui temei pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești).

Precizarea din alin. 4 a art. 3 din NCPP prezintă și o importanță practică

pentru a opri ușurința cu care se nesocotește această diferență de rol, funcții și scop, a

probelor strânse în faza de urmărire penală, în raport de cele administrate în faza de

judecată, prin pronunțarea unor soluții de condamnare întemeiate doar pe

probele de la urmărirea penală, neverificate prin cercetarea

judecătorească. Facem aceste precizări, reamintind desigur, că o hotărâre

judecătorească (de condamnare, de achitare, ori de încetare a procesului penal) se poate

întemeia pe probele strânse la urmărirea penală, ori de câte ori, după verificarea

acestora, în ședință publică, nemijlocit și contradictoriu, instanța va reține motivat, că

cele care exprimă adevărul sunt probele strânse la urmărirea penală.

Ca urmare a introducerii acestui nou principiu al separării funcțiilor judiciare în

procesul penal, a fost regândită și simplificată funcția de urmărire penală

exercitată de procuror, în acord cu reglementările din statele UE, pentru a răspunde

mai bine cerinței de desfășurare cu celeritate și cu mai multă eficiență a procesului

penal.

Concret, principalele elemente de noutate, în exercitarea funcției de urmărire

penală de către procuror, introduse prin reglementările noului cod, sunt următoarele:

- Eliminarea etapei actelor premergătoare și realizarea tuturor activităților

în cadrul fazei de urmărire penală;

- Structurarea fazei de urmărire penală în două etape distincte: etapa de

investigare a faptei și etapa de investigare a persoanei;

- Etapa de investigare a faptei începe prin sesizarea organelor judiciare

competente;

- Etapa de investigare a persoanei debutează prin actul de începere a

urmăririi penale față de suspect;

- S-a renunțat la noțiunea de învinuit și s-a introdus noțiunea de

suspect definită ca fiind persoana cu privire la care, din datele și probele existente în

cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

- În cadrul primei etape de investigare a faptei a fost reglementată o procedură

rapidă de verificare a sesizării care prevede că atunci când actul de sesizare îndeplinește

condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care

împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire

penală dispune începerea urmării penale cu privire la fapta (art. 305 CPP);

- Actul formal de începere a urmăririi penale a fost prevăzut încă de la început, de

la primirea sesizării, pentru ca toate activitățile desfășurate de către organele de poliție

judiciară, cele efectuate de organele de cercetare penală specială ori de procuror să fie

efectuate în cadrul urmăririi penale, soluție menită sa asigure respectarea

drepturilor și garanțiilor persoanei cercetate pe parcursul întregului proces

și înlăturarea practicilor abuzive ce s-au constatat prin extinderea

nejustificată a unor acte premergătoare;

- Pentru a se asigura exercitarea imediată, după sesizare a controlului procurorului

asupra activității de urmărire penală s-a prevăzut expres că începerea urmăririi

penale dispusă de organul de cercetare penală este supusă confirmării

procurorului care supraveghează activitatea de cercetare prin efectuarea unei

mențiuni pe aceeași ordonanță prin care s-a început urmărirea penală, într-un termen

de cel mult 5 zile, cu obligația prezentării în același termen și a dosarului cauzei

aceluiași procuror;

- Asupra actelor sau măsurilor procesuale, procurorul și organele de

cercetare penală dispun numai prin ordonanță, renunțându-se la rezoluție. Prin

excepție de la regula ordonanței, pentru considerente de celeritate și de înlăturare a

formalismului s-a prevăzut că procurorul confirmă actele sau măsurile procesuale prin

înscrierea unei mențiuni „confirmat” și a temeiul bazal de drept pe același act;

- Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror de îndată ce se constată

că există probe din care rezultă motive întemeiate de a crede ca suspectul a săvârșit

infracțiunea și nu există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute în art. 16 alin. (1);

- Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii

penale au fost regândite prin introducerea unor noi cazuri și completarea

sau modificarea celor existente, după cum urmează:

Fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege (art. 16 lit.b NCPP);

Nu există probe ca o persoană a săvârșit infracțiunea (art. 16 lit.c NCPP);

Există o cauza justificativă sau de neimputabilitate (art. 16 lit.d NCPP);

A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii (art. 16 lit.j

NCPP). Aceste cazuri au fost introduse ca un răspuns la problemele ridicate în doctrină

și în jurisprudență, în decursul perioadei, prin care au fost semnalate deficiențele

actualei reglementări și necesitatea completării reglementării pentru acoperirea acestor

situații.

- A fost eliminată posibilitatea ca acțiunea penală să poată fi pusă in

mișcare prin rechizitoriu, cu justificarea că astfel a fost asigurată exercitarea

deplină a dreptului la apărare.

- A fost regândită poziția procurorului în cadrul organelor de urmărire

penală și a competenței acestuia în sensul prevederii exprese că rolul

principal al procurorului este de a conduce și supraveghea activitatea de

cercetare penală a poliției judiciare și a celorlalte organe de cercetare

penală speciale și nu de a efectua obligatoriu urmărirea penală.

- Au fost reduse cazurile în care este obligatorie efectuarea urmării

penale de procuror (numai în ce privește infracțiunile care se judecă în primă

instanță de către Curtea de Apel ori ICCJ, infracțiunile săvârșite de militari, precum și în

cazurile prevăzute de legile speciale).

- A fost introdusă procedura administrării anticipate a probelor, atunci

când există riscul ca unele probe să nu mai poată fi administrate în fața instanței, caz în

care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți în vederea administrării

anticipate a probelor.

- S-a introdus prevederea expresă că procedura din cursul urmăririi penale

nu este publică, pentru a se înlătura practicile, tot mai frecvent întâlnite în

desfășurarea urmăririi penale, care erau contrare acestui principiu în faza nepublică a

procesului penal.

- Au fost prevăzute noi soluții de neurmărire penală:

renunțarea la urmărirea penală; (art. 318 NCCP);

clasarea ca o unică soluție pe care o dă procurorul în locul actualelor soluții de

neîncepere a urmăririi penale; scoatere de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi

penale.

- A fost eliminată procedura prezentării materialului de urmărire

penală, cu motivarea că prin reglementarea dreptului avocatului de a asista inculpatul

la efectuarea actului de urmărire penală și prin prevederea expresă a dreptului aceluiași

apărător de a consulta dosarul în tot cursul procesului penal, a fost asigurată

cunoașterea materialului de urmărire penală de către inculpat și nu mai este necesară

prezentarea materialului de urmărire penală.

2. Elemente de noutate care decurg din principul oportunității în

exercitarea acțiunii penale.

În acord cu recomandarea Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei din

data de 17.09.1987, privind simplificarea justiției penale, a fost atenuată

obligativitatea exercitării acțiunii penale (potrivit principiului legalității și al

oficialității), prin introducerea unui nou principiu, cel al oportunității în

exercitarea acțiunii penale.

Sediul materiei este art. 7 alin. 2 din NCPP, potrivit căruia, în cazurile și condițiile

prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale, dacă,

în raport cu elementele cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului

acțiunii penale.

Ca o aplicație directă a acestui principiu textul art. 318 din NCPP reglementează o

nouă soluție de competența procurorului: RENUNȚAREA LA URMĂRIRE

PENALĂ. Potrivit textului sus menționat, în cazul infracțiunilor pentru care legea

prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, procurorul poate

renunța la urmărirea penală, când în raport de conținutul faptei, de modul și mijloacele

de săvârșire, de scopul urmărit și de împrejurările concrete de săvârșire, de urmările

produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, de persoana

inculpatului, de conduita acestuia anterior săvârșirii infracțiunii și de eforturile depuse

de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, constată că nu

există un interes public în urmărirea acestuia.

Facem precizarea că prin proiectul legii de punere în aplicare a NCPP, se propune

extinderea posibilității de-a se renunța la urmărirea penală în cazul infracțiunilor pentru

care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, ceea ce reprezintă o extindere

bine venită și justificată.

În ceea ce ne privește, considerăm că această soluție de renunțare la

urmărire penală, ar trebui extinsă într-o măsură și mai mare, fără să fie

limitată la cuantumul pedepsei închisorii. În opinia noastră, credem că ar fi mai

rațional să se prevadă un listing de infracțiuni cu un grad mare de pericol

social care să fie excluse de la posibilitatea unei asemenea soluții. În acest mod se va

putea oferi procurorului o competență mai largă de evaluare și de selecție între cazurile

care se impun a fi trimise în judecată și între cele care procesul penal se poate reduce la

faza de urmărire penală. O asemenea reglementare, ar fi de natură să reducă mult

durata procesului penal, încărcătura dosarelor aflate pe rolul instanțelor de judecată,

precum și costurile pentru stat, societate și părți.

Această nouă competență a procurorului introdusă în baza principiului

oportunității în exercitarea acțiunii penale, este preluată din sistemul de drept nord

american și verificată cu bune rezultate în practica mai multor sisteme de drept

continental (Franța, Germania, Italia, Spania, Olanda, Portugalia, etc.).

3. Acordul de recunoaștere a vinovăției – o nouă competență a

procurorului

Sediul materiei este titlul IV, capitolul I, art. 478 – 488 din NCPP.

NCPP introduce această nouă instituţie ca primă procedură specială la care se poate

recurge în cursul procesului penal și care este o altă nouă competență, atribuită în

premieră procurorului.

Procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, este inspirată din legislaţia

SUA, unde este cunoscută sub denumirea „ guilty pleas and bargaining”. Ea a fost

preluată, adaptată şi aplicată cu succes în legislaţia mai multor ţări europene, precum

Germania, Franţa şi Grecia. În reglementarea realizată prin textele sus menţionate,

legiuitorul român s-a inspirat din legislaţia germană şi franceză, cu adaptări impuse de

specificul judiciar românesc.

Raţiunea de bază a acestei proceduri simplificate este cea a beneficiilor

economice şi morale, constând în costuri mult mai reduse pentru stat,

pentru societate şi pentru părţi, în instrumentarea şi înfăptuirea justiţiei

penale, precum şi a altor beneficii concretizate în stimularea identificării unor

alte soluţii decât cele clasice, în stingerea unor conflicte de drept penal prin

asemenea modalităţi şi forme de realizare ale justiţiei. Totodată, prin ea, se

urmăreşte scăderea gradului de încărcare a instanţelor judecătoreşti, și totodată,

reducerea duratei întregului proces penal.

Din analiza reglementării rezultă că, în cadrul acestei proceduri,

inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul şi de a participa, în

acest mod la luarea hotărârii asupra sancţiunii.

Condiţiile, conținutul, procedura de încheiere între procuror și inculpat și cea de

validare a acordului, sunt prevăzute de art. 479 – 484 din NCPP, care în esență sunt

următoarele:

- acordul se poate încheia în cursul urmăririi penale, după punerea în

mişcare a acţiunii penale

- acordul poate fi iniţiat atât de procuror, cât şi de inculpat

- limitele încheierii acordului se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului

ierarhic superior

- acordul presupune recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat şi

acceptarea încadrării juridice

- efectele acordului de recunoaştere al vinovăţiei sunt supuse avizului procurorului

ierarhic superior

- dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi se

poate încheia un acord distinct cu fiecare dintre aceştia, fără să se aducă

atingere prezumţiei de nevinovăţie pentru persoana cu care nu s-a

încheiat acord

- nu pot încheia acorduri de recunoaştere al vinovăţiei inculpaţii minori

- acordul de recunoaştere se poate încheia numai cu privire la

infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau închisorii

de cel mult 7 ani

- acordul se încheie atunci când, din probele administrate rezultă suficiente date cu

privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală

şi cu privire la vinovăţia inculpatului

- la încheierea acordului, asistenţa juridică este obligatorie

- acordul se încheie în formă scrisă, iar în cazul încheierii acordului, procurorul nu

mai întocmeşte rechizitoriul cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord

- acordul de recunoaștere a vinovăției cuprinde, pe lângă datele personale privind

persoana inculpatului, calitatea celor între care se încheie acordul, încadrarea

juridică a faptei, pedeapsa prevăzută de lege, probele și mijloacele de probă,

declarația expresă a inculpatului de recunoaștere și de acceptare a

încadrării juridice, cererile procurorului și semnăturile acestuia, ale

inculpatului și ale avocatului (art. 482 din NCPP)

- după încheierea acordului, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul însoţit de dosar,

pentru validare.

Critici și propuneri:

- textul art. 480 alin. 3 din NCPP, privind condițiile încheierii acordului, care

prevede că beneficiile inculpatului în cazul recunoașterii faptei și

vinovăției, constau în reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă

prevăzute de lege în cazul închisorii și cu o pătrime a acelorași limite în

cazul amenzii, este greșit pentru că:

- locul acestui text este greșit situat în textul art. 480 alin. 3 din NCPP referitor la

condițiile încheierii acordului, locul acestuia fiind în textul privind soluțiile instanței

- prin modul de formulare referitor la beneficiile pe care le prevede pentru inculpat, se

poate ajunge la alte soluții decât cele convenite și se omit soluțiile de renunțare la

aplicarea pedepsei și de amânare a aplicării pedepsei prev. de art. 396 alin. 3 – 4 din

NCPP. Așa se explică că, prin art. 123 din Proiectul legii pentru punerea în aplicare a

NCPP s-a propus abrogarea alin. 3 al art. 480.

- referitor la conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției, formularea din

actualul text al art. 482 este incompletă, pentru că omite: felul și cuantumul,

precum și forma de executare a pedepsei, ori soluția de renunțare la

aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care

s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat. Așa se explică că prin art. 124

din Proiectul legii de punere în aplicare a NCPP se propune modificarea literei h) a

art. 482 din NCPP în sensul de a se introduce textul mai sus-menționat.

- În opinia noastră, textul art. 480 alin. 1 din NCPP, care limitează posibilitatea

încheierii acordului numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede

pedeapsa amenzii și a închisorii de cel mult 7 ani, ar trebui modificat în sensul de a

se extinde posibilitatea încheierii acordului cu privire la infracțiunile pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani. Prin această extindere s-ar

putea realiza mai bine scopul acestei proceduri, acela de reducere a duratei

proceselor, a gradului de încărcare a instanțelor și implicit, a reducerii costurilor

pentru stat, societate și părți.

Procedura în faţa instanţei:

- dacă instanţa constată că lipsesc menţiunile obligatorii sau nu au fost respectate

condiţiile privind conţinutul acordului sau cele privind sesizarea instanţei , se

dispune acoperirea acestor omisiuni în cel mult 5 zile, fiind sesizat în acest sens

conducătorul parchetului care a emis acordul;

- instanţa se pronunţă prin sentinţă în urma unei proceduri necontradictorii, în

şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi a avocatului

acestuia, precum şi a părţii civile dacă este prezentă

Soluţiile instanţei: potrivit art. 485 alin. 1 din NCCP în formularea actuală

instanța, analizând acordul, pronunță una din următoarele soluții:

- admite acordul şi dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă ale cărei limite

au fost reduse cu o treime în cazul închisorii sau cu o pătrime în cazul amenzii (dacă

sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 480 - 482 cu privire la toate faptele reținute

în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului)

- respinge acordul de recunoaștere al vinovăției şi trimite dosarul procurorului

pentru continuarea urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de fond

prev. de art. 480 – 482 (cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei).

Calea de atac: sentinţa pronunţată poate fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la

comunicare .

Critici:

Soluția prev. de art. 485 alin. 1 lit. a) din NCPP este greșită pentru că, prin

modul cum este formulat textul se poate ajunge la soluții diferite decât cele

stabilite prin acord (mai grave decât cele convenite). Formularea textului

omite soluțiile de renunțare la aplicarea pedepsei și de amânare a aplicării

pedepsei, prev. în art. 396 alin. 2 – 4 din NCPP.

Practic, textul alin. 1 lit. a) al art. 485 din NCPP este în contradicție vădită cu textul art.

396 din NCPP privind soluțiile instanței la rezolvarea acțiunii penale.

Așa se explică că, prin art. 125 din Proiectul legii de punere în aplicare a NCPP, s-a

propus modificarea alin. 1 al art. 485 din NCPP privind soluțiile instanței în cazul

recunoaşterii faptei şi vinovăţiei, după cum urmează:

a) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una din soluțiile

prev. de art. 396 alin. 2 – 4, care nu poate crea pentru inculpat o situație

mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite

condițiile prev. de art. 480 – 482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina

inculpatului, care au făcut obiectul acordului;

b) respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite procurorului în vederea

continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480

– 482 sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord

între procuror și inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea

infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

5. Alte noi competențe ale procurorului în materia dispunerii și

autorizării tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare.

Noul Cod de procedură penală a introdus în materia procedurilor probatorii,

tehnici speciale de supraveghere sau cercetare (un număr de 11 tehnici speciale de

supraveghere sau cercetare penală enumerate de art. 138 din NCPP).

Deși, potrivit art. 139 și 140 din NCPP aceste tehnici speciale de supraveghere sau

cercetare se dispun de judecătorul de drepturi și libertăți potrivit art. 3 lit. b din NCPP,

pentru că ele presupun restrângeri ale unor drepturi și libertăți constituționale sau

ingerințe grave în aceste drepturi, NCPP prevede, în art. 141, că, prin excepție,

procurorul poate autoriza pe o durată de maxim 48 de ore, măsurile de

supraveghere tehnică atunci când:

a). există urgență iar obținerea mandatului de supraveghere de la judecătorul

de drepturi și libertăți ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea,

alterarea sau distrugerea probelor, ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate,

a martorului sau membrilor familiilor acestuia;

b). sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 alin. 1 și 2 din

NCPP, și anume:

- există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea

unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. 2 din NCPP (cele enumerate: contra

securității naționale; de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de

terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificarea de

instrumente de plată electronică, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în

cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale UE

și ale infracțiunilor care se săvârșesc prin sistem informatic ori a altor infracțiuni pentru

care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare)

Critici:

- invocarea existenței unei urgențe și a faptului că obținerea mandatului de

supraveghere de la judecătorul de drepturi și libertăți ar conduce la o întârziere

substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor, ar pune

în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor

acestora, nu poate justifica o încălcare a principiului separării funcțiilor judiciare,

fără respectarea căruia nu se poate asigura realizarea unui proces echitabil. Nu

rezistă nici argumentul că judecătorul de drepturi și libertăți nu ar putea autoriza

urgent asemenea tehnici speciale de supraveghere sau cercetare, deoarece la

reglementarea competențelor judecătorului de drepturi și libertăți, s-a avut în

vedere, în primul rând și în mod special, faptul că acesta va trebui să facă față și unor

situații de urgență. În acest sens, este de remarcat că toate competențele

judecătorului de drepturi și libertăți de a autoriza și dispune restrângerea drepturilor

și libertăților fundamentale în cursul urmăririi penale, presupun intervenții de

urgență ale acestui nou organ judiciar.

- Condiția prevăzută în prima teză a textului art. 139 alin. 1 lit. a din NCPP, privitoare

la existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea unei

infracțiuni, este contrară principiului constituțional al legalității incriminării, dat

fiind că legislația penală consacră principiul neincriminării actelor pregătitoare,

acestea fiind incriminate, numai prin excepție, în cazul unui număr foarte redus de

infracțiuni, iar în acest caz incriminarea lor este expresă. Pe cale de consecință,

nefiind incriminate în faza actelor pregătitoare, aceste infracțiuni nu pot îndreptăți

dispunerea unui procedeu probatoriu de supraveghere decât în cazul existenței unei

suspiciuni rezonabile privind punerea în executare a hotărârii de a

săvârși vreuneia din infracțiunile respective.

- există opinii potrivit cărora textul art. 141, precum și textele care prevăd

posibilitatea dispunerii măsurilor de supraveghere tehnică și de cercetare de către

procuror, contravin textului art. 3 lit. b din NCPP care consacră principiul

separării funcțiilor judiciare în procesul penal precum și convenției

europene și că există riscul ca ele să fie declarate neconstituționale.

6. Locul și rolul judecătorului în faza de judecată.

În concepția noului cod, procurorul, ca titular al acțiunii penale, trebuie

să dovedească acuzarea prin administrarea de probe.

Încă de la începerea cercetării judecătorești, președintele completului

dispune ca procurorul să dea citire sau să facă o prezentare succintă a

actului de sesizare (art. 377 alin. 1 NCPP).

În cazul audierii inculpatului, procurorul poate pune întrebări în mod

nemijlocit (art. 378 din NCPP).

Noua reglementare prevede și o limitare a principiului subordonării ierarhice a

procurorului care participă la ședințele de judecată, consacrându-se

independența acestuia în sensul de a pune concluzii în mod loial potrivit

convingerii sale intime bazate pe probele administrate.

7. Locul și rolul procurorului în căile extraordinare de atac.

Potrivit art. 436 alin. 1 lit. a din NCPP, procurorul poate formula cerere de

recurs în casație, atât privitor la latura penală cât și privitor la latura civilă, însă

numai în favoarea inculpatului. Sub acest aspect, art. 434 alin. ultim din NCPP,

prevede că recursul în casație exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a

dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obținerea condamnării acestuia de

către instanța de recurs în casație.

În ipoteza în care cererea de recurs în casație examinată în Camera de Consiliu

la ÎCCJ este admisă în principiu, și se trimite cauza pentru judecarea recursului în

casație, participarea procurorului la judecată este obligatorie.

În ceea ce privește revizuirea, procurorul poate formula această cale

extraordinară de atac numai cu privire la latura penală a hotărârii definitive.

NCPP înlătură obligativitatea efectuării actelor de cercetare de către

procuror, prevăzând că cererea de revizuire, formulată în scris, trebuie motivată cu

arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază și a mijloacelor de probă în dovedirea

acestuia și că se adresează instanței care a judecat cauza în primă instanță.

La judecarea admisibilității în principiu, precum și la rejudecarea pe fond a

cererii de revizuire, participarea procurorului este obligatorie.

Elementul de noutate constă în aceea că, dacă la rejudecarea cauzei

după admiterea în principiu instanța constată că situația de fapt nu poate fi

stabilită în mod nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face la instanță decât

cu mare întârziere, dispune efectuarea cercetărilor necesare de către

procurorul de la Parchetul de pe lângă această instanță, într-un interval ce

nu poate depăși 3 luni.

Procurorul este obligat să efectueze cercetările și să înainteze întregul material

instanței competente (art. 461 lin. 3 și 4 din NCPP).

8. Rolul procurorului în uniformizarea practicii judiciare.

Procurorul exercită un important rol în uniformizarea practicii judiciare.

Concret acest rol se realizează prin următoarele modalități:

- prin exercitarea cererii de recurs în casație (art. 436 alin. 1 lit. a din NCPP).

- prin cererea de recurs în interesul legii (art. 471 alin. 1 din NCPP).

- prin sesizarea ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept (art. 475 și urm. din NCPP).