LIVIU REBREANU1885-1944

(125 de ani de la naşterea scriitorului)

Liviu Rebreanu se înscrie ca unul din cei mai reprezentativi scriitori pe care Transilvania i-a dat literaturii române în prima jumătate a secolului al XX – lea. Nuvelist, dramaturg, romancier, publicist, Liviu Rebreanu se află în fruntea

romancierilor români din perioada interbelică şi alături de reprezentanţi de seamă ai romanului din literatura universală.

Romanele sale au provocat un viu interes încă de la apariţie şi au fost tălmăcite în majoritatea limbilor europene.

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în Târlişiua – fostul comitat SOLNOC – DOBÂCA – azi judeţul Bistriţa-Năsăud.

Liviu era întâiul fiu din cei paisprezece copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu (1863-1914) originar din CHIUZA şi ai LUDOVICĂI (1865-1945) (n. DIUGANU) din Beclean, ambii provenind din familii de ţărani liberi grăniceri de pe Valea Someşului.

Vasile Rebreanu a fost coleg de şcoală cu George Coşbuc. A publicat în Tribuna lui Ioan Slavici câteva încercări

literare.Liviu a făcut primele clase cu tatăl său în localitatea MAIERU – (1891-

1895) localitate de care îşi amintea cu nostalgie când trece la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud: „De la Maieru la Năsăud, cale de cinci ore cu trăsura, am plâns amarnic, parcă instinctul mi-ar fi spus că nu voi mai avea niciodată bucuria pe care am simţit-o în comuna mare, bogată de la poalele Ineului, cel cu zăpada eternă.” (Liviu Rebreanu – Mărturisiri, în Revista Fundaţiilor VII – 1940 – nr. 11 p. 243-261)

Între anii 1897-1900 continuă studiile la liceul german din Bistriţa.

1

În septembrie 1900 – în urma unui concurs întră în Şcoala superioara de honvezi din SOPRON – localitate din nord-vestul Ungariei iar după doi ani trece ca bursier la Academia militară LUDOVICEUM din Budapesta.

La 1 septembrie 1905 era declarat sublocotenent de infanterie şi trimis la regimentul 2 de honvezi din garnizoana Gyula. Încă din perioada studiilor militare avea preocupări literare.

Astfel că în anul 1907 avea terminat un volum de nuvele satirice în limba maghiară intitulat SZAMÁRLÉTRA (Scara măgărească).

La 12 februarie 1908 în urma unor încurcături băneşti, este silit să demisioneze din armată şi revine la Prislop unde se mutase familia.

Între 1908-1909 lucrează ca ajutor de notar în comuna Măgura Ilvei şi Nimigea şi funcţionar la primăria din VĂRAREA.

Între 12-14 octombrie participă la Sibiu la adunarea generală a Asociaţiei pentru cultură a românilor din Transilvania şi Banat. Aici se va întreţine cu Octavian Goga, O. Tăslănuanu, I. Agârbiceanu cât şi cu oaspeţi din Bucureşti Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Victor Eftimiu şi alţii.

Trece munţii şi se stabileşte în Bucureşti – 15 oct 1909, intrând în Cenaclul Convorbirilor critice sprijinit de Mihail Dragomirescu. Arestat la cererea guvernului maghiar (15 februarie 1910 - motivele arestării erau militare). Încarcerat la Văcăreşti şi extrădat (mai 1910), apoi întemniţat la Gyula. Eliberat în august 1910 revine la Bucureşti. Secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova (1911-1912) având ca director pe Emil Gârleanu. Aici o cunoaşte pe actriţa Fanny Rădulescu (n. 1888) cu care se căsătoreşte (ian. 1912) adoptând pe fiica acesteia Puia Florica. Debutul în publicistica bucureşteană l-a făcut cu nuvela Volbura dragostei în revista Convorbiri critice din 25 octombrie 1909 – republicată ulterior cu titlul Cântecul iubirii.

În 1912 – debut editorial cu volumul de nuvele Frământări – tipărit la Orăştie.

Schiţele şi nuvelele publicate în periodice – Convorbiri critice, Universul literar, Viaţa românească – vor fi publicate în volumele Golanii (1916) Mărturisire (1916) Răfuiala (1919) – pe când era redactor la revista Sburătorul lui Eugen Lovinescu.

În noiembrie 1920 într-o nouă varianta apărea romanul Ion – întâia capodoperă a scriitorului şi cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române în opinia lui Eugen Lovinescu.

Recenzii entuziaste i-au consacrat în Viaţa Românească Tudor Vianu, Octav Botez, dar mai puţin favorabile din partea teoreticienilor curentului literar sămănătorist, în frunte cu Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu şi alţii.

În urma unui raport a lui I. Al. Brătescu Voineşti, Academia Română i-a oferit scriitorului pentru romanul „Ion” marele premiu Năsturel-Herescu. Astfel ne

2

apare în acei ani de muncă febrilă Rebreanu – în amintirea lui Tudor Vianu : „Îl vedeam în cafeneaua literară a vremii în salonul lui Lovinescu, cu statura lui înaltă, cu mâini mari, cu grumazul puternic, albit încă de pe atunci, azvârlind cu smucituri ale capului şuviţa rebelă alunecată pe frunte. Privea stăruitor cu ochii lui albaştri cam vitroşi, şi pe faţa depigmentată şi palidă se citea mai totdeauna osteneala.

Când se arată în lume Rebreanu părea ca un om beat de muncă ieşit parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale.

Oficiul lui esenţial se desfăşura la masa de lucru, alături de bucătărie unde clocotea a douăzecea ceaşcă cu cafea a nopţii, lângă robinetul sub care îşi punea din când în când fruntea înfierbântată.” (Tudor Vianu, Jurnal, 1961 p. 29)

Piesele de teatru Cadrilul, Plicul, Apostolii – au fost reprezentate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Între anii 1928-1930; 1940-1944 – Rebreanu a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar din 1924 până în 1934 a fost preşedintele Societăţii Scriitorilor Români. A desfăşurat de asemenea o susţinută activitate de animator cultural şi a iniţiat revistele Mişcarea literară (1924-1925) România literară (1932-1934).

Încă din 1917 Rebreanu începuse să scrie romanul ŞARPELE având ca punct de plecare drama Şt. O. Iosif – D. Anghel.

A redactat 13 capitole, dar apariţia în 1921 a cărţii Nataliei Negru HELIANTA Două vieţi stinse, a determinat pe scriitor să renunţe la continuarea romanului.

Liviu Rebreanu scrie romanul Pădurea spânzuraţilor (1922) o mişcătoare pledoarie pentru reabilitarea postumă a fratelui său sublocotenentul artilerist Emil Rebreanu executat prin spânzurătoare la Ghimeş în mai 1917, pentru încercarea de a trece pe front de partea românilor.

Rebreanu mărturiseşte faptul că: „Fără tragedia fratelui meu, Pădurea Spânzuraţilor sau n-ar fi ieşit deloc, sau ar fi avut o înfăţişare anemică, livrescă, precum au toate cărţile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie şi înviorătoare pe care numai experienţa vieţii o zămisleşte în sufletul creatorului.

Apostol Bologa însă nu are nimic din fratele meu cel mult câteva trăsături exterioare şi poate unele momente de exaltare. Tragedia lui mi-a prilejuit doar cadrul în care se petrece romanul şi puţine personaje localnice: preotul, groparul, Ilona etc.

În Apostol Bologa am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generaţii.

3

Şovăirile lui Apostol Bologa sunt şovăiriile noastre ale tuturora, ca şi zbuciumările lui. Numai un astfel de om putea să fie personajul central al unui roman în care lupta dintre datorie şi sentiment ameninţa mereu să degenereze în frazeologie goală, patriotardă.” (Liviu Rebreanu V, Opere, 1975, p. 670)

Din dorinţa de a avea linişte desăvârşită în timpul creaţiei, pentru a se putea concentra Rebreanu căuta să se izoleze fie la un prieten sau la o rudă.

Astfel romanul Ciuleandra a fost scris în prima versiune în localitatea ORLAT (între Sibiu şi Sălişte) şi terminat în vara anului 1927 într-o sală de clasă a Şcolii comunale din Maieru. Romanul a fost publicat în anul 1927 – iar în anul 1930 – a fost ecranizat primul film sonor românesc.

Crăişorul început la Lugoj la cumnata sa Mărioara Sorbul a fost definitivat la ORLAT şi publicat în anul 1929 – an în care i-a fost decernat scriitorului Premiul Naţional pentru proză. (Alexandru Piru, Liviu Rebreanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964 – p. 21-22)

Munca la romanul Răscoala a fost tot atât de încordată şi intensă ca la romanul „Ion”.

Iniţial scriitorul se gândise să trateze subiectul într-o piesă cu titlul Ţăranii, o altă variantă era o dramă cu titlul Răscoala, sau un volum de nuvele cu acelaşi titlu.

Aceste proiecte au fost abandonate în favoarea romanului. Scriitorul s-a documentat la faţa locului asupra vieţii ţăranilor din vechiul regat, a studiat topografia regiunii, istoria răscoalei din publicaţiile vremii, dialogul cu oamenii. El avea să caute esenţa fenomenului istoric in universul sufletesc colectiv, contradictoriu şi agitat.

În anul 1930 Rebreanu – reuşeşte să-şi cumpere o vilă, la Valea mare (jud. Argeş) înconjurată de o vie de patru pogoane, cu livadă şi multe flori ce va deveni un loc de izolare, dar şi pentru creaţie favorit scriitorului.

Aici reuşeşte să definitiveze între anii 1931-1932 romanul Răscoala.„Din aprilie până în noiembrie 1932, scrie el, am lucrat fără

întrerupere, în toate nopţile câte 9-10 ore. Eram atât de pornit pe muncă, încât după amiezile, când trebuia să mă odihnesc, mă aşezam la birou şi continuam până se însera. Toată vara n-am fost la Bucureşti, decât de 5-6 ori câte o zi, două.

A fost cea mai pasionantă muncă, dar şi cea mai istovitoare. Ultima noapte, când am putut scrie sfârşit pe ultima filă, am adormit peste manuscris, gata sleit parcă de toate energiile.” (Nicolae Liu – Geneza unui roman clasic despre 1907, în Viaţa românească, X-1957, nr.3 p. 27-36)

Liviu Rebreanu a mai publicat romanele: Adam şi Eva 1925; Jar 1934; Gorila 1938; Amândoi 1940

4

La propunerea lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu este ales membru activ al Academiei Române. În discursul său de recepţie din 29 mai 1940, Lauda ţăranului român, îşi afirmă solidaritatea cu cei mulţi subliniind printre altele resemnarea şi încrederea în dreptatea divină a ţăranului român, dar şi năzuinţa şi încrederea într-un trai mai bun.

„De aceea azi şi încă multă vreme, spre ţăranul român trebuie să ne întoarcem necontenit. Fiindcă precum Anteu câştigă noi puteri şi devenea invincibil când atingea pământul, tot astfel creatorii români păstrând contactul spiritual cu ţăranul român vor produce opere universal preţioase şi vor servi, în acelaşi timp destinul neamului.

Dar, la rândul ei, ţara nouă, pentru care ţăranul român a jertfit şi a sângerat cel mai mult, trebuie să-i înlesnească şi lui soarta mai bună ce i se cuvine …(Liviu Rebreanu, Jurnal II – Editura Minerva Bucureşti 1984 – p. 316)

În răspunsul D-lui I. Petrovici se spune printre altele:„În Liviu Rebreanu este mai înainte de toate un puternic scriitor realist

duşman instinctiv al artificiilor care deformează realitatea şi-i dau fireşte un aer fals sau convenţional. Chiar războiul cu vitejiile lui eroice, nu ne este descris, de acest mare epic al nostru, în chip romantic şi idealizat ci sumbru, groaznic, sinistru. Eroismul, care de altfel nu lipseşte – e îmbinat cu brutalitatea vieţii, răsărind până la urmă luminos dintr-însa.

Liviu Rebreanu îşi pare mai degrabă că dezrădăcinează mulţime de stejari pentru a alcătui dintr-înşii bârnele uriaşe, ale unor construcţii de ciclop.

El nu cizelează excesiv stilul, dar îl animează de suflul unei puteri epice neobişnuite făcându-l năvalnic ca valul în spumă.” ( Idem op. cit. p. 321-323)

După anul 1940 Liviu Rebreanu intenţiona să scrie încă un roman cu titlul „Păcală şi Tândală” o operă reprezentativă o adevărată epopee a vieţii româneşti. Romanul n-a reuşit să-l finiseze.

Se îmbolnăveşte în primăvară anului 1944, iar boala evoluează rapid astfel că la 1 septembrie 1944 se stinge din viaţă la Valea mare , în vârstă de numai cinzeci şi nouă de ani. A fost înmormântat provizoriu în 3 septembrie 1944 la Valea Mare, iar după trei luni a fost reînhumat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Concepţia estetică a lui Liviu Rebreanu despre artă şi literatură poate fi desprinsă din conferinţele, interviuri, eseuri ale autorului.

În interviul acordat la 1 ianuarie 1924 revistei Ideea Europeană şi intitulat mai apoi CRED Rebreanu mărturisea: „Pentru mine arta şi mă gândesc la literatură înseamnă creaţie de oameni şi viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viaţă proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii.

5

Nu frumosul, o născocire omenească interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele din lume.” În continuare autorul face o profesiune de credinţă realistă referitoare la individualizarea artistică, generalizarea, modul de reprezentare a caracterelor tipice.

„A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi.Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie

proastă.Creaţia literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care-l zugrăvesc eu o

fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile.”

Rebreanu a fost teoreticianul scrisului anticalofil. „Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis. Strălucirile stilistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi a mişcării de viaţă.”

Rebreanu ia atitudine şi respinge orientările avangardiste impresionismul şi expresionismul în teatru, dadaismul şi ermetismul în poezie.

În concepţia lui Rebreanu: „ Adevăratul, preţiosul modernism, înseamnă râvna de a produce valori estetice îmbrăcate în spiritul timpului, dar cu un nivel mai înalt decât al epocii precedente. Adevăratul artist trebuie să-şi însuşească organic tot ce s-a produs valoros în domeniul său până la dânsul şi să adaoge în plus ceea ce are el. Acest adaos, acest plus este modernismul adevărat care va fi valoros indiferent dacă se va înfăţişa în hlamidă romantică, în haină realistă , sau în dantelă simbolică. Nu etichetele sunt hotărâtoare în artă, ci valoarea estetică.” (Mişcarea literară, an II – 28 III – 1925)

De la primele povestiri, schiţe, nuvele se poate recunoaşte efortul scriitorului cu textul menit să devină o lume, pentru proiectele de mai târziu al unei opere despre oameni, destine, viaţă.

Caietele din perioada aniilor 1907-1921 ne dezvăluie modul în care s-a desfăşurat procesul de formare a scriitorului sârguinţa pentru stăpânirea limbii române literare, a unei concepţii filosofice şi estetice.

Nuvelele lui Liviu Rebreanu – insuficient apreciate la data apariţiei lor în reviste ca şi în volume aduceau în literatura vremii o lume nouă ţărănimea şi mica burghezie a satelor şi târgurilor din Nordul Transilvaniei, aflate în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Scriitorul a realizat că vocaţia sa în literatură trebuie să fie obiectivitatea.

Perspectiva asupra existenţei umane este crudă, străbătută de un fior tragic.

6

Definiţia dată romanului de STENDHAL în Le Rouge et la noir i-a fost călăuzitoare: Stendhal afirma că „Romanul e o oglindă care se plimbă pe un drum, reflectând când azurul aerului imaculat când gunoiul şanţurilor murdare.”

La data apariţiei lui „Ion” (1920) romanul românesc număra câteva realizări notabile printre care Ciocoii vechi şi noi (1863) de Nicolae Filimon, Ciclul Comăneştenilor (1894-1910) de Duiliu Zamfirescu, Mara (1906) de Ioan Slavici, Arhanghelii (1913) de Ion Agârbiceanu, Neamul Şoimăreştilor (1915) de Mihail Sadoveanu.

Geneza romanelor Ion şi Pădurea Spânzuraţilor, o regăsim în exerciţiul literar din nuvelele Răfuiala şi Catastrofa.

Problema Pământului l-a frământat îndelung pe scriitor. De altfel mărturisea: „Problema Pământului mi-a apărut atunci ca însăşi problema vieţii românilor, a existenţei poporului român, o problemă menită să fie veşnic de actualitate, indiferent de eventualele soluţii ce i s-ar da în anume conjuncturi. De aici apoi a ieşit un plan de roman cu totul de alte proporţii şi dimensiuni decât cel schiţat în caietul meu. Mă gândeam acum la un roman care să cuprindă întreaga problemă a pământului. Fiindcă problema se înfăţişa deosebit în cele trei mari ţinuturi româneşti, pe atunci sub stăpâniri deosebite, întrezăream un roman colosal, în multe volume, cel puţin însă o trilogie. Toate trei urmau să fie legate între ele prin fire destul de solide şi în acelaşi timp destul de elastice, ca fiecare să poată exista independent de celelalte.” (Mărturisiri în revista Fundaţiilor Regale VII, 1940 nr. 11 p. 248)

Romanul Ion al lui Liviu Rebreanu s-a impus într-o epocă în care romanul european îşi încheiase ciclul încheindu-se cu romanul psihologic al lui PROUST, cu romanul fantastic al destinului uman al lui Kafka, cu romanul de mari complexităţi stilistice al lui JOYCE.

Pentru tehnica de creaţie Liviu Rebreanu a apelat mai cu seamă la romanele lui Tolstoi, Balzac, Stendhal, Zola. Tema romanului Ion o constituie competiţia pentru pământ în condiţiile social-istorice în care pământul constituia sursă principală de existenţă.

Asupra eroului principal din roman Ion al Glanetaşului, critica literară a formulat opinii diferite.

Eugen Lovinescu afirma faptul că romanul Ion a lui Liviu Rebreanu e cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române epopeea ţărănimii noastre prinsă în celula vieţii unui sat ardelean.

„Ion este expresia instinctului de posesie a pământului, o figură simbolică mai mare decât natura, în serviciul căruia pune o inteligenţă suplă, o cazuistică inepuizabilă o viclenie procedurală şi cu deosebire o voinţă imensă.

7

Nimic nu-i rezistă, în faţa ogorului aurit de spice e cuprins de beţia unei înalte emoţii; vrea să-l aibă cu orice preţ; dragostea devine şi ea o armă călită în vâlvătaia focului ce-l încinge.

Prinsă la mijloc în epica luptă pentru pământ dintre Ion şi socru-său Vasile Baciu, biata Ana e o tragică victimă. Omul nobil şi milos dispare pentru a nu lăsa decât fiara.

Ion e un erou stendhalian în care numai obiectul dorinţei e schimbat, pe când încordarea, tenacitatea şi lipsa oricărui scrupul moral rămân aceleaşi.

Julien râvneşte cu toate resursele energiei sale plebee, la o bruscă ascensiune socială, feciorul Glanetaşului la delniţele lui Vasile Baciu cu foamea de pământ a unei vechi sărăcii.

Pentru amândoi femeia e numai treapta necesară a unui scop suprem, un obiect cu valoarea unei simple vehiculări a energiilor spre posesiunea bunurilor pământeşti.” (Eugen Lovinescu , Critice II, Editura Minerva, Bucureşti 1979 p. 171)

Pentru George Călinescu: „Ion e o fire dominată de instincte călăuzit de impulsuri elementare, violent şi pătimaş, pe care nostalgia Floricăi şi revenirea la ea nu-l pot nici într-un fel umaniza. În planul creaţiei Ion este o brută, a batjocorit o fată i-a luat averea şi a împins-o la spânzurătoare.” (George Călinescu,Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Buc. 1988, p. 733)

Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, arată că înaintea celor trei romane care i-au adus gloria, Rebreanu a scris nuvele realiste cu tematică socială promiţătoare apreciind în mod deosebit doar nuvelele Proştii, Catastrofa, Iţic Ştrul Dezertor.

Împărtăşeşte opinia lui Eugen Lovinescu afirmând că autorul lui Ion poate fi considerat creatorul romanului nostru realist şi obiectiv în deplinătatea lui. Înainte de Marin Preda nimeni n-a înfăţişat în romanul românesc cu o mai rece obiectivitate pe ţărani decât autorul Răscoalei.

Obiectivitatea lui Rebreanu – afirmă criticul literar e mai degrabă etică decât estetică. Romancierul vrea să creeze impresia că e un observator al lumii, omniscient lipsit de voce proprie.

A spune că în romanul Ion în centru se află problema pământului este insuficient.

„În centru afirmă Nicolae Manolescu se află patima lui Ion ca formă a instinctului de posesiune. Ion este victima inocentă şi măreaţă a fatalităţii biologice. El stă faţă în faţă cu un pământ stihie primară la fel de viu ca şi omul, având parcă în măruntaiele lui o uriaşă anima.” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti – 2008 – p. 602)

8

„Simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze.

Sub sărutarea zorilor tot pământul crestat în mii de frânturi părea că respiră şi trăieşte.

Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare copleşindu-l.

Suspină prelung umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului – Cât pământ, Doamne!

Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndrepta, iar ochii i se aprinseseră într-o lucire de izbândă.

Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.”Cele două glasuri constituie echilibrul acestei construcţii. Glasul pământului

pune în evidenţă capacitatea ţăranului de a-şi mobiliza pentru pământ toate forţele spirituale, psihologice, şi instinctele ancestrale. Pe de altă parte se naşte al doilea glas de iubire, dorinţa instinctuală de a poseda dragostea.

Rebreanu a redat în romanul Ion reprezentarea artistică a spectacolului vieţii, senzaţia vieţii plenare, a muncii a vârstelor, anotimpurilor cu tot ritualul şi ceremonialul chemat să oficieze în momente decisive ale existenţei umane – naşterea, nunta, înmormântarea. Nu lipsesc şi alte elemente etnografice cum ar fi petrecerile duminicale la horă, cheful la cârciumă, balul de sfârşit de an la liceul din Armadia (Năsăud) şi altele.

Nicolae Manolescu exprimă faptul că: „Dintre toate romanele lui Liviu Rebreanu trei sunt capodopere. Ion rămâne paradigmatic pentru naturalismul nostru rural, cu personaje capabile de mari pasiuni, biologic motivate şi trăind într-un regim de fatalităţi din puterea cărora nici unul n-are scăpare.

Răscoala e singurul roman frescă izbutit pe toată întinderea. Răscoala este o orgă imensă suflând prin mii de guri, topind amănuntele cele mai realiste într-o pastă epică densă, completă şi tăind din realitate tablouri puternice greu de uitat.

Pădurea spânzuraţilor este primul nostru mare roman moral.Apostol Bologa se află permanent în stare de urgenţă sufletească. Toate

acestea ne duc la concluzia că Pădurea spânzuraţilor nu e încă un roman psihologic de tip ionic, ci mai degrabă unul moral, în care analiza şi introspecţiile îi sunt preferate revelaţiilor de conştiinţă şi evenimentelor sufleteşti cotidiene, marile crize spirituale. Romanul moral al lui Rebreanu e un avatar al naturalismului.

Celelalte romane ale lui Rebreanu sunt mediocre.” (Nicolae Manolescu op. cit. p. 607-608)

9

Ciuleandra (1927) face parte dintr-un ciclu de opere care mai cuprinde Pădurea Spânzuraţilor, Adam şi Eva.

Autorul urmăreşte în acest roman un caz patologic pus pe seama eredităţii cu similitudini din romanul „La bete humaine” (Bestia umană) de Zola.

„Ciuleandra e pentru mine o operă în care se exprimă şi se clarifică o taină sufletească mare, e cazul, des repetat, al iubirii până la crimă.” (Liviu Rebreanu – Jurnal I, p. 4-5)

Motoul este luat din Apocalipsă (III, 17) „… Şi nu ştii că tu eşti ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol” – sugerează ideea că numai conştiinţa ne rămâne ca singur judecător pentru faptele noastre.

Puiu Faranga este unicul vlăstar al boierului degenerat Policarp Faranga deputat şi fost ministru al justiţiei.

Romanul începe brusc cu o scenă tragică Puiu Faranga şi-a omorât soţia pe Mădălina într-un moment de rătăcire, de furie iraţională pe care nu şi-l poate explica.

Anunţându-şi tatăl despre crima comisă Puiu aşteaptă de la el consolare, dar Policarp Faranga are tăria să-i spună: „Ei bine eşti un asasin, un Faranga ucigaş, ordinar, ca orice derbedeu.”

Cu sprijinul prefectului, Puiu Faranga este instalat la sanatoriul profesorului Demarat şi internat în stare de arest preventiv pentru a fi salvat de ancheta penală.

Ţinut în izolare, păzit de un gardian eroul îşi analizează stările sufleteşti, trece printr-un proces de autoanaliză de reconstituire a faptelor, găsind în amintirea Mădălinei o oarecare alinare.

Investigat de doctorul Ursu asupra cauzelor crimei Puiu Faranga încearcă să-i spună adevărul. După o noapte zbuciumată îi mărturii şi doctorului că aflase pentru ce o omorâse pe Mădălina.

„Nu e puţin lucru să simţi categoric într-o bună zi că eşti un criminal născut şi că toată viaţa ta a fost un lanţ de porniri criminale; de crime oprite la timp numai prin voinţa şi educaţia ta, că ai trăit atâţia ani cu povara asta imensă în suflet! Azi mă mir cum am putut trăi aşa, cum n-a fost nimeni să-mi deschidă ochii!

Adevărul adevărat e că sunt nebun. Nu o clipă de nebunie ci o nebunie definitivă şi iremediabilă! Din nenorocire asta e realitatea doctore!”

El se destăinuie doctorului Ursu că tatăl lui îi ceruse să se căsătorească cu o fată de la ţară, pentru a se împrospăta sângele unui neam condamnat să se stingă ca efect năprasnic al eredităţii unui neam cu sângele prea vechi şi neprimenit.

Povesteşte cum o cunoscuse pe fată. Într-o duminică în drumul lor cu maşina spre Măneşti la un unchi de-al lor poposesc în satul Vărzari judeţul Argeş unde au asistat la horă, la care sunt invitaţi să privească jocul Ciuleandra.

10

Prinzându-se şi Puiu în joc avea în dreapta sa – o fetişcană de vreo paisprezece ani, o brună nespus de delicată coborâtă parcă dintr-un tablou de Grigorescu, cu nişte ochi albaştri umezi şi fierbinţi de care se îndrăgosti. Mădălina Crainicu era fata unei femei văduve cu mai mulţi copii.

Mădălina cu acceptul mamei fusese luată la Bucureşti. Adoptată de mătuşa Matilda, fata va primi o educaţie aleasă şi va fi trimisă la studii în străinătate.

Devenită Madelaine s-a căsătorit cu Puiu când ea împlinise 18 ani, iar el avea 27 de ani. Acţiunea romanului urmăreşte două planuri.

În prim plan Puiu Faranga îşi rememorează copilăria, maturitatea, căsnicia şi încearcă să caute argumente pentru fapta comisă.

În al doilea plan autorul urmăreşte înstrăinarea eroului de realitate, stările sale confuze, nervozitatea, agitaţia, înfrigurarea şi teama, visele coşmar toate având ca efect degradarea psihică a eroului.

Lui Puiu Faranga îi revine mereu în minte dansul producător de frenezie Ciuleandra, pe care l-a jucat în satul Mădălinei Vărzari.

Când medicul sanatoriului Ursu îi spune că era din acelaşi sat cu Mădălina, c-o iubise şi că voia să-o ia de nevastă şi atunci Puiu Faranga: „Deodată se repezi ca o fiară la gâtul doctorului cu mâinile încleştate, răcnind: Taci! Taci! Taci!”

Fu chemat bătrânul Faranga pentru a i se comunica că Puiu e grav bolnav şi va trebui internat într-o altă casă de sănătate.

„De alături se auzeau paşii lui Puiu, neosteniţi într-un ritm săltăreţ stimulaţi de o melodie gâfâită, ca respiraţia unui bolnav de moarte”

„Romanul dezvăluie un analist tenace al proceselor obscure, şi nu numai un analist, dar într-un fel … un poet, un poet amar, sever şi posomorât al pasiunilor, al chemărilor abisale, din adâncul şi din afara conştiinţei, al jocului neprevăzut, interior ameninţând cu declanşarea nebuniei pe cel ce se lasă în voia lui, a sumbrului erotism, al destinului şi al morţii.” (Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, E. P. L. – Bucureşti 1967, p. 177)

Adam şi Eva (1925)În 1932 Liviu Rebreanu afirma în „Mărturisiri” că: „ textul reprezintă

cartea sa cea mai dragă dintre cele scrise până atunci. Poate pentru că într-însa e mai multă speranţă dacă nu chiar o mângâiere, pentru că într-nsa viaţa omului e deasupra începutului şi sfârşitului pământesc în sfârşit pentru că este „cartea iluziilor eterne” (Liviu Rebreanu Jurnal I – op. cit. p. 320)

Roman fantastic Adam şi Eva dezvoltă mitul androginului amintit de Platon în Banchetul (Symposion) arătând că nimfa lacului, SALMAKIS, s-a îndrăgostit atât de tare de Androgin, fiul lui Hermes şi al Afroditei, încât l-a înlănţuit cu braţele şi nevoind să se mai despartă de corpul lui, i-a rugat pe zei să-i încremenească în această poziţie.

11

Zeus a tăiat această făptură bisexuală, care reprezenta perfecţiunea şi a creat bărbatul şi femeia care se caută reciproc de-a lungul vieţii. Mitul androginului reprezintă de fapt o alegorie a iubirii perfecte, ideale când cele două jumătăţi potrivite se regăsesc aşa cum se întâmplă cu Toma şi Ileana din romanul lui Rebreanu.

Din roman se desprinde ideea că perfecţiunea în iubire nu poate fi atinsă într-o singură existenţă, de aceea sunt necesare şapte vieţi, diferite una de cealaltă, pentru a atinge iubirea perfectă.

Această temă o regăsim şi în nuvela postumă a lui Eminescu „Avatarii faraonului Tla”, în romanul lui Mircea Eliade „Nuntă în cer” (1938)

După cum declară scriitorul pretextul romanului îl reprezintă o întâmplare trăită de el la Iaşi, în 1918 când pe strada Lăpuşneanu întâlnise o femeie care i se părea cunoscută, deşi ştia că n-o mai văzuse niciodată.

„Din depărtare m-au uimit ochii ei verzi, mari, parcă speriaţi, care mă priveau cu o mirare ce simţeam că trebuie să fie şi în ochii mei … Am trecut privindu-ne cu bucurie şi curiozitate, ca şi când ne-am fi revăzut după o vreme îndelungată. Nu ne-am oprit însă, deşi ne-am fi dorit amândoi.

După ce-am făcut câţiva paşi, mi-a părut rău şi am întors capul. Făcuse şi ea aceeaşi mişcare. Pe urmă a dispărut pentru totdeauna.” (Liviu Rebreanu, Jurnal I – op. cit. p. 318)

La început romancierul împrumută un citat din filosoful Kant.„Nu trebuie să credem tot ce spun oamenii dar iarăşi, nu trebuie să

credem că ei spun totul fără nici un temei.”Prezentarea vieţilor succesive ale lui Toma Novac şi Ilenei este făcută din

perspectiva istorică. Cele şapte episoade ale romanului sunt proiectate într-o lume istorică dispărută recreată de autor cu moravuri, obiceiuri, concepţii de viaţă etc.

Se pot face apropieri în ceea ce priveşte evocarea epocilor istorice, ale civilizaţiilor cu Memento Mori a lui Eminescu şi Tragedia omului a lui Madách Imre.

Cuprinsul romanului are şapte ipostaze cuprinse între începutul şi sfârşitul agoniei lui Toma Novac timp în care eroul îşi revede existenţele anterioare.

Fusese mai întâi păstor în vechea Indie, apoi nomarh în Egipt, scrib în Babilon, cavaler roman, călugăr în Germania medievală, medic în timpul revoluţiei franceze din 1789, profesor de filozofie la Universitatea din Bucureşti.

Aceste experienţe ale sufletului a iubirii totale, perfecte a drumului spre eternitate i-au fost împărtăşite lui Toma Novac de un amic profesorul Alemani.

„Rostul vieţii omului spune Alemani e căutarea reciprocă inconştientă şi irezistibilă.

Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu femeii pentru a redeveni

12

parte din lumea spirituală. Iubirea această e rostul divin al sufletului omenesc Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în om”.

În ultimul capitol al romanului, Ileana ni se dau detalii despre Toma Novac, ce era fiul din cea dea treia căsătorie a lui Petru Novac, mare bogătaş, mama lui Florica, murise şi toată afecţiunea lui Petre Novac se revarsă asupra copilului. Studiază filosofia, iar după moartea prematură a tatălui a preluat conducerea Întreprinderilor Novac.

După ce obţinuse o catedră universitară, Toma pleacă în război, de unde s-a întors rănit şi cu multe decoraţii.

Într-o dimineaţă de început a lunii mai aflat pe Calea Victoriei zărise o femeie necunoscută, la braţul unui bărbat necunoscut, dar Toma simţea cum inima ei rămânea în urmă lângă inima lui.

Toma va reuşi în cele din urmă să o cunoască pe această femeie, Ileana ce avea 24 de ani şi era măritată cu Stefan Alexandrovici Poplinski.

Ei se refugiaseră din Rusia după revoluţia bolşevică, trăiseră o vreme în Berlin şi apoi în Bucureşti. La sfatul Ilenei Toma se împrieteni cu Poplinski. Într-o zi Ileana îi mărturisi lui Toma că vor avea un copil şi că îl va părăsi pe Poplinski.

Bănuind relaţia lor Poîlinski îi întinde Ilenei o cursă spunând că va pleca la moşie, la Bălţi, dar se întoarce şi surprinzându-i împreună îl împuşcă pe Toma. Toate cele patru gloanţe îl loviseră în plin şi avea puţine şanse de scăpare.

Cele şapte episoade ale romanului ne poartă prin ţări exotice şi epoci diferite pentru a concretiza ideea metafizică a supravieţuirii şi a unei reâncarnării succesive ale sufletului până la stabilirea pe un plan ontologic de linişte şi armonie.

Întâlnim în roman poveşti exotice şi colorate aşezate pe un fir metafizic ce ne oferă o vastă erudiţie mitologică şi istorică în care limbajul artistic dobândeşte vrajă şi farmec.

Liviu Rebreanu a creat tipuri diferite de roman, de la romanul social cu aspecte monografice „Ion” la romanul de tip epopee „Răscoala” la romanele de analiză psihologică „Pădurea spânzuraţilor”, „Ciuleandra”. Autorul a pus accent în romanele sale pe echilibru şi simetrie. Acţiunile principale la sfârşit trebuiau să se unească, să se rotunjească, să ofere imaginea unei lumi unde începutul se confundă cu sfârşitul. Compoziţia sferică în Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraţilor, planurile paralele aşezate uneori în contrast, gradaţia ascendentă a episoadelor conferă romanelor unitate structurală. Autorul a manifestat interes pentru sondajul psihologic, monolog interior, analiza atitudinilor gesturilor, privirii, tonului personajelor. Acţiunea dinamică se concretizează prin acumularea treptată a faptelor semnificative. Stilul se caracterizează prin sobrietate, limpezime şi precizie.

Scriitorul s-a dovedit a fi un anticalofil: „prefer să fie expresia bolovănoasă decât să fiu şlefuit şi neprecis.”

13

Rămân memorabile cuvintele lui George Călinescu referitoare la limbajul artistic al scriitorului: „Frazele considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării.” (George Călinescu, op. cit., Editura Minerva, Bucureşti, 1988 – p. 734)

Scrisul a fost pentru Liviu Rebreanu singura realitate, refugiu care l-a absorbit i-a acaparat întreaga fiinţă până la totala indiferenţă.

Scriitorul avea conştiinţa valorii sale, dar în acelaşi timp era marcat de singurătate, de izolare fapt mărturisit încă din prima pagină a Jurnalului început în 1927.

„La o anumită vârstă începi să-ţi dai seama cât eşti de singur în lume ca om sau individ.

În realitate nu există nici rude nici prieteni, cu care să poţi fi într-o adevărată şi desăvârşită comuniune sufletească.

Trebuie să înţelegi că menirea omului este să ducă singur o viaţă în fond solitară. Legăturile cu lumile exterioare sunt doar aparente, superficiale.

Slăbiciunea şi nevoile vieţii te fac să-ţi închipui că înţelegi pe alţii, că iubeşti şi eşti iubit şi înţeles. Eroare grea despre a cărei realitate dureroasă ajungi să-ţi dai seama tocmai în clipele când singurătatea majestuoasă şi divină te copleşeşte mai crâncen.” (Liviu Rebreanu, Jurnal I op. cit.)

În Jurnal Liviu Rebreanu relatează pe larg despre campaniile de presă purtate împotriva sa, adesea cu violenţe şi acuze infamante.

„Am fost scriitorul cel mai crunt atacat. Nu mi-a fost cruţat nimic viaţa mea cea mai intimă cât şi activitatea mea politică. Viaţa mea n-a fost uşoară niciodată.. N-am avut daruri speciale care să-mi netezească puţin calea. Din copilărie şi până azi am trecut prin toate încercările posibile. Am suferit, m-am chinuit şi am fost umilit de viaţă în toate felurile. Am învăţat să iubesc pe om şi să fiu optimist. Pentru mine orice om e bun şi rămâne bun chiar dacă îmi pricinuieşte deziluzii. (Jurnal I – Spovedanii – p. 321-322)

Datorită efortului depus de profesorul Nicolae Ghera şi al editurii Minerva s-a încheiat şi definitivat ediţia critică din opera unuia dintre prozatorii de frunte ai literaturii române, conştiinţă exemplară a scrisului românesc despre care Tudor Vianu mărturisea „că a dat vieţii o operă şi operei o viaţă.”

Profesor Cornel Sâmpălean

14