literatura_comparata.pdf

7/30/2019 literatura_comparata.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/literaturacomparatapdf 1/56



Prezentele note de curs pentru studiul individual au la bază programa analitică adisciplinei , predată la Facultatea de Limbi şi

Literaturi Străine în anul I (ambele semestre) şi al II-lea (semestrul I).Având în vedere cu precădere studenţii de la formele de învăţământ I.D. şi F.R.,am optat pentru formula concentrată, sistematizată şi (poate mai) clară a notelor de cursde tip schemă.

Necesitatea de ordin didactic a organizării unei materii dense, cu o enormăcantitate de informaţie, ne-a impus structurarea pe module a materialului abordatcronologic.

Cursul, predat în câte 14 prelegeri semestriale, cuprinde 9 module:: cuprinde .

cuprind:2. Mitul

3. Antichitatea4. Evul Mediu5. Renaşterea6. Clasicismul şi barocul7. Iluminismul8. Secolul al XIX-lea9. Secolul al XX-lea.

Anul I, semestrul I, modulele 1-3; semestrul II, modulele 4-7.Anul II, semestrul I, modulele 8-9.

, la toate formele de învăţământ, este examinarea pe sistem .

Prin selecţia tematicii, structurarea materialului şi propunerile de subiecte deverificare a cunoştinţelor transmise, aceste note de curs au ca scop o nouă abordare acreaţiilor literare străine în context universal.

Aprofundarea disciplinei vizează atingerea de către studenta următoarelor obiective operaţionale:

. Structurarea unei concepţii integratoare asupra literaturii, ca expresie adialogului cultural universal şi a dinamicii esteticului şi filozoficului, prin:

. însuşirea unui repertoriu de concepte operaţionale;. asocierea cunoştinţelor de literatură universală într-un sistem dinamic, pe baza

metodei comparatiste;. aplicarea tehnicilor şi a strategiilor moderne de lectură interpretativă a textului

literar la operele mai vechi ale patrimoniului universal / corelarea acestor creaţii culiteratura contemporană.



. Stabilirea unor criterii de valorizare şi ierarhizare a operei analizate în raport cuscrierile anterioare / contemporane şi ulterioare.

. Explicarea genezei şi modelării viziunii estetice şi a structurilor literareuniversale în sincronie şi în diacronie în diverse spaţii culturale.

. Evidenţierea specificului autohton – ca expresie a personalităţii culturale a

fiecărui popor – şi ilustrarea prin metodele specifice disciplinei a relaţiei dintre naţional şiuniversal.

. ♦♦♦♦ Bazat pe informaţiile asimilate în liceu, la disciplinele şi

, cursul este o necesară completare şi sistematizare a cunoştinţelor deteorie literară şi de literatură acumulate de studenţi în cadrul specializărilor A şi B.

♦♦♦♦ Cursul oferă totodată, în diacronie şi în sincronie, reperele contextului spiritualcăruia îi aparţin operele.

♦♦♦♦ În viziunea noastră, se are în vedere opera literară ca obiect estetic, definit prinstructura şi sistemul de relaţii, căruia îi aparţine / pe care îl defineşte.

♦♦♦♦ Instrument de studiu individual, concepută ca un compendiu, lucrarea noastrăurmează a fi dezvoltată printr-o serie de trei volume care vor completa datele privindapariţia şi evoluţia literaturităţii şi a reflecţiei asupra operei scriitoriceşti, cu reflexele pecare această evoluţie le înregistrează în timp, până în contemporaneitate.

♦♦♦♦ , bazată pe metoda paralelismului, se asociază cu, a identificării unor „invariante” în cele două spaţii culturale

definitorii: cel oriental şi cel occidental (pentru antichitate), occidental şi central-european (începând cu Evul Mediu).

. este axată pe urmărirea în diacronie a evoluţiei genurilor literare, cu precădere a epicului, în ideea identificării paradigmelor de structuri, prin carese concretizează viziunea şi opţiunea estetică a autorilor. Cursul încearcă astfel să

răspundă unor probleme stringente, vizând o gamă complexă de relaţii cum sunt:individualitate şi canon estetic, general(izare manieristă) şi personalitate artistică,naţional vs universal etc.



MODULUL 2

MITUL – Începuturile literaturii şi literatura începuturilor

I.. Familiarizează studentul cu relaţia de substanţă dintre literatura comparată şiliteratura generală, relaţie dezvoltată de întregul curs.

. Consolidează deprinderea interpretării operei literare ca o structură, rezultată înurma interacţiunii unui sistem complex de relaţii (socio-politice, intelectuale, ideologice,estetice), manifestate în cadrul spaţiului spiritual dat sau între culturi diferite.

II.Modulul îşi propune ca, prin parcurgerea lui, studentul să realizeze:. Circumscrierea corectă a conceptului de .. Plasarea în timp şi ilustrarea adecvată a tipologiei mitului.. Analiza mitului ca operă literară, cu o structură specifică.

. Identificarea speciei / funcţionării în repertoriul universal.uuuu 1. Accepţiile termenului deUnanim recunoscut ca punct de plecare al literaturităţii, prin evoluţia sa ca

expresie a conştiinţei umane de sine, mitul se impune în literatură prin accepţiile de: (← M. Eliade) epic explicativ / religios privitor la un act genetic,

la o „ ”, având ca obiect:

Universul, în Omul, în Societatea, în

- are valoare revelatorie → revelaţii primordiale→ modele exemplare

- este expresia unei ontologii primitive- presupune categorii specifice:

- = timpul originilor - originar - fantastice, ( )- ca modalităţi de sustragere din prezent →

reactualizări periodice prin ceremonial fantazării

. invenţie, ficţiune, fabulaţie . poveste, legendă

. – are valoare dominant denotativ-estetică- nu este expresia explicării, ci a realului:

- sacralizează umanul - Eul devine protagonist- demitizează divinul (Ex.: Iason, Eneas)- generalizează (alegoric / simbolic) pentru a (se) raporta la individ prin

expresii ale permanenţei



. – distincţii faţă de:- poveste → - refuză dominanta realistă

→ - presupune:

→ - prin tipul de simbolistică respinge seninătatea epicului

(folcloric)- legendă: - respinge → individualitatea generalitatea→ istoricitatea opunându-le →atemporalitatea→ etnicul universalitatea

uuuu 2. Definiţie sintetică- Ca asociere a filozoficului şi a esteticului, susţinem definiţia propusă de Lucian

Boia ( , p. 40):„Concepem mitul ca pe o construcţie imaginară: povestire, reprezentare, idee,

care urmăreşte înţelegerea esenţei fenomenelor cosmice şi sociale, în funcţie de valorileintrinseci comunităţii şi în scopul asigurării coeziunii acesteia.”

- Această definiţie surprinde şi relaţia specifică mitului cu:● realul: explicat / interpretat în mit prin reprezentarea colectivă● imaginarul: - prin formularea / raportarea la un sistem etic

- prin constituirea unui sistem estetic caracteristic, bazat pe

uuuu 3. Funcţiile mitului Reflex al mentalităţii colective, în antichitate mitul îndeplineşte

al textului: → explicarea şi orientarea temporală şi spaţială într-un univers

apropriat prin înţelegere

→ oferă modele existenţiale→ instituie scări specifice de valori

→ ritualizează existenţa→ exprimă relaţia individului cu sacrul

→ interpretează simbolic→ (re)prezintă realul→ asociază coordonatele viziunii colective cu termenii estetici ai

individualităţii creatoare→ este dominantă în cazul mitului livresc (platonician, hesiodic,

homeric, ovidian, virgilian)

uuuu Tipologie. Structuri şi semnificaţii În raport de → dominanta funcţională

se disting:→ tematică

. :- cu funcţie preponderent → cognitivă

→ magic-religioasă



= explicaţii alegorico-simbolice privind obiectele, fiinţele, elementele /fenomenele naturii

- (probabil) cel mai vechi nivel al miticului- asociate reprezentărilor totemice(Ex.: miturile reînvierii zeilor: Baal, în Mesopotamia; Osiris, în Egipt; Demeter şi

Persefona, în Grecia)- explică şi celebrează succesiunea viaţă (primăvară / vară) – moarte (toamnă /iarnă) în univers ca expresie a atemporalităţii relaţiei dintre formele pieritoare

:- asociază funcţiilor anterioare → viziunea filozofică livrescă

(Platon)→ ficţiunea alegorică (Homer,

Hesiod, Ovidiu, Vergiliu)- exprimă – ca şi celelalte – conştiinţa transcendenţei → funcţia religioasă şi

reluarea ritualică a cosmogoniilor / teogoniilor - afirmă conştiinţa de sine

- unitatea de structură atestă unitatea spirituală a mentalului colectiv arhaic ← structuri minimale (miteme):în cosmogonii

- nonstarea originară- actul genetic ← agent creator

← substrat originar ← în-fiinţarea lumii

- intrarea în istoricitate / existenţa unei serialităţi(Ex.: - Enuma Eliş [ ]

- [ ]- [ ]

- biblică- cosmogonia poate fi precedată (ca prim mitem) de o teogonie (= geneză asacrului)

- spaţiul greco-latin dezvoltă schema structurală completă a cosmogoniei:în Grecia: Hesiod, marchează alegoric intrarea în timp, ca

dimensiune concretă a existentului:(a) la nivel cosmic ← timpul (pre)olimpienilor, prelungit

în prezent prin cel al lui Zeus(b) la nivel uman ← „vârstele” ca expresie a istoricităţii

şi a evoluţiei↓

se asociază astfel o secvenţă de teogonie şi cosmogonie (a) cu o alta deantropogonie şi sociogonie (b)

la Roma: Poetul clasic Publius Ovidius Naso propune deplasarea accentului dela agentul creator spre procesul genetic ( ), pe schema generală acosmogoniei / a relaţiilor eline

- Sinteza viziunii antice: ()

→ replică faţă de: - laicismul şi tragicul grec



- materialismul reprezentării latine→ elimină substratul primordial al existentului→ sintetizează accepţiile antice ale divinului

. spirit şi putere creatoare ← Iahve (= suflu vital)

. atotputernic şi atotştiutor ← Elohim (= pluralitatea forţelor)

. Dumnezeu tatăl / judecător drept→ → serialitatede tip mediteranean

→ istoricitate şi evoluţie→ marcat de prima valorizare morală→ are ca punct terminus omul → încununare

a umanismului antic

.- propun imaginea omului ideal- apar târziu ← dificultăţile convertirii imaginii de sine din obiect al cunoaşterii /

reflecţiei, în subiect← exprimă – nevoia de ideal literar

proprii textului- valorizarea acţiunii filozofic

- oferă modele etice şi comportamentale- în contrast cu celelalte mituri care propun modele de acţiune concretă

(reiterând actele primordiale)- circumscriu în bună măsură a doua accepţie a termenului de mit- vizează construirea unei condiţii umane ideale prin evadarea din propriul statut

(transgresând limitele umanului → sacralizarea umanului prin aproprierea şi

în viziunea momentului cu punct de plecare în real sauconcret: arhaic sau modern în reflecţia asupra realului

- miturile sacralizează umanul prin proiectarea asupra lui a atributelor divinităţii,dar (de obicei) orientate ca reacţie la sacru

- eroii opun omnipotenţei divine forţa de acţiune asupra lumii, manifestatăca: . forţă fizică – a luptătorului pentru o cauză dreaptă şi a tovarăşului său credincios( şi Iola[u]s, şi Patrocle, şi Argus, şi Pegas)

. forţa întemeierii, spiritul constructiv – proprie eroului fondator / civilizator → întemeind cetatea, eroul reia actul cosmogonic:

(Ghilgameş → cetatea Ninive)(Eneas → Alba Longa)



(Theseus → „vârsta de aur a Aticei”)înţelepciunea (inventivă, Ulise; ca echilibru, Nestor)

. forţa spiritualăcapacitatea de creaţie a artistului

Daedalus Icarus Orfeus„demiurgos” „arhitekton” „poietés”(meşterul) (artizanul) (creatorul-poet)

- sinteza deplină a acestor forţe este reprezentare simbolică a forţei fizice

a forţei spiritului = primă imagine a omului revoltat (ca şi Sisif)= primă sugestie a orgoliului conştiinţei de sine a eului,

manifestată simbolic prin ipostazele de:.

(Hesiod, )

. al spiritului uman – desăvârşeşte antropogonia luiEpimetheus (Platon, ). , care domină prin cunoaştere destinul

existentului (Eschil, ).

propuse pentru secţiunea1. Alegeţi din lucrarea câte trei exemple ilustrative pentru fiecare

tip de mit studiat.2. Definiţi conceptul de erou civilizator şi ilustraţi-l prin trei exemple din spaţii

culturale distincte (v. ).3. Identificaţi şi delimitaţi pe text mitemele din structura mitului .

4. Motivaţi statutul de protagonist al mitului eroic pentru:. Yi, arcaşul ceresc.Zamolxis.

1. Boia, Lucian, , Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 25-55.

2. Durand, Gilbert, , Bucureşti, Nemira, 1998, p.17-35, 301-315.

3. Eliade, Mircea, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, p.17-32.

1. Barthes, Roland, , Paris, P.U.F., 1958.2. Eliade, Mircea, , Bucureşti, Humanitas, 1995.3. Moretta, Angelo, , Bucureşti, Editura Tehnică,

1994.



MODULUL 3

1, Consolidarea cunoştinţelor de literatură universală2. Integrarea cunoştinţelor în contextul diacronic şi evidenţierea relaţiilor dintreopere.

Parcurgerea modulului permite studenţilor:1.√ Să ilustreze diversitatea structurilor literare create în cele două spaţii culturale în

antichitate.√ Să evidenţieze relaţiile (de influenţă, împrumut, replică la model) stabilite în

antichitate între Orient şi Occident.2.

√ Să-şi reprezinte în diacronie lirismul antic.√ Să raporteze tematic şi formal opere lirice aparţinând unor spaţii spiritualedistincte.

3.√ Integrarea genului în sistemul creaţiei literare prin identificarea specificului

operelor şi a modalităţilor de abordare critică.√ Evidenţierea relaţiilor dintre cele două dramaturgii antice fundamentale.√ Precizarea elementelor caracteristice pentru cele două dramaturgii.

PROLOGUL EGIPTEAN 1) este marcat de următorii factori:

√√√√ Apariţia timpurie a statului autoritar şi a unei ierarhii sociale√√√√ Diversitatea ocupaţiilor şi consolidarea unui sistem cultural (şcoli de scribi,,,casele vieţii”)2) mileniul III î. Hr.←←←← apariţia şi diversificarea textului şi discursului de divertisment (conform orizontului deaşteptare al receptorului)



← valenţele creatoare ale scrierilor utilitare se remarcă în textele autobiografice şi în primele texte de divertisment:

3.

→→→→ au ca ← scribii–lectori, care citesc - pentru propria delectare- poporului în temple

← anumiţi nobili← doamne cultivate← elevii şcolilor de scribi care transcriu pentru „casele vieţii”

(biblioteci / centre de educaţie)→ au ca - creaţia orală

- literatura (auto)biografică şi sapienţială→ - spre deosebire de Grecia, sunt dominant educative:

• informaţii asupra lumii exterioare imperiului• modele existenţiale• ilustrare a forţei magiei

→ : asociază mitic-religiosul cu magicul şi realismul ⇒ creează un univers

fantastic-miraculos care se interferează cu realul ⇒ I expresie a unui ,,realism magic”→ - dezvoltă (preluată de epicul oriental şi greco-latin ⇒ spaţiul arab ⇒ Boccaccio, Chaucer etc.)

- Faraonul Keops şi vrăjitorii 1 - Necazurile faraonului Petubastis

- se structurează (de obicei) din perspectiva naratorului omniscient

1 Textele se găsesc în antologia

Pot fi considerate şi îndepărtatul

punct de plecare al prozei istorice√ :-listele de faraoni- Piatra de la Palermo,

Papirusul de la Torino√ :

- Bătălia de la Qadeş, Cucerirea cetăţii Joppe

a) conturează imaginea conducătorului caerou civilizator:- Ramses II apare ca un alt Herakles / Ahile( )- generalul Djekuti (ca un alt Ulise, anticipeazăepisodul troian)

aduc intervenţia divină, caracteristicăeposuluihiperbolizează protagonistul, sacralizându-l

structurează discursul pe tropii specificiepopeii:- epitet calificativ- comparaţie dezvoltată şi hiperbolizantă

√ apar ca – inscripţii pe morminte- gravuri pe stele funerare

√ anticipează (auto)biografia prin:- (defunct)

→ asigură nemurirea, mediind relaţiacu divinitatea (funcţie specifică textelor egiptene)- formularea discursului la persoana I → primăexpresie a subiectivităţii (aici) simbolice



- introduce naratorul creditabil ca martor / erou ⇒ falsamemorialistică (povestirea şi romanul greco-latin):-

→ - anticipează direcţiile tematice şi structurile formale ale epicului ulterior:

3.2. ← povestirea (auto)biografică Povestea lui Sinuhet Căsătoria lui Uenamon← povestirea ,,istorică” – Prinţesa din ţara Bakhtan

← povestirea egipteană, relativ amplă, de fundal realist3.3. consacrat în spaţiul ← primă povestire simbolic-alegorică dinliteratura universală ( Adevărul şi minciuna)

← antropomorfizează eticul şi esteticul← prefigurează raportul clasic (grec) dintre etic şi estetic

3.4. romanul greco-latin ← pune accentul peevaziunea spirituală din concret în posibil→ transferul în fantastic impune repertoriul(re)actualizat de întreaga literatură ulterioară: cărţi, inscripţii magice, formule ezoterice,

intervenţii ale divinului.← dezvoltă evaziunea în spaţiu - punct de plecare pentru epicul / tema

călătoriei:- Povestea naufragiatului din Insula Şarpelui anunţă călătoria

iniţiatică din marile epopei sau povestirea orientală (Sindbad ) / utopiile târzii (Gulliver ).

. EVOLUŢIA ŞI DIALOGUL ESTETIC AL SPECIILOR EPICE CANONICE

♦ ( ):- mai vechi cu 12 secole decât şi

consacră faptele regelui Urukului, Ghilgameş (2800- 2700 î. Hr.)- prefigurează (greco-latin şi pe cel biblic) prin:

a) - mitizează istoria sacralizând eroul atestat istoric

are ca obiectiv generalizarea filozofică şi nu acţiunea simbolic-reprezentativă (ca înmituri) b) - conturează secvenţele simbolice proprii scrierilor de gen:

→ afirmarea eroicului ( Iliada, Eneida: VI- XII)→ triumful spiritualului (Odiseea, Eneida, I-V)▲ evocă un traseu iniţiatic complet - gradaţia epică proprie eposului▲ spaţiul ♦ sugerează fabulosul (în opoziţie cu cadrul real greco-latin):

Pădurea Cedrilor, cerurile lui Anu:♦ evocă imagine globală a universului, dezvoltată în eposul

ulterior:terestrul - axă a existenţei (în profan)



cerurile lui Anu - Olimpul, (eposul greco-latin) raiul(sacrul creştin)

spaţiul adânc al morţii – tartarul (eposul grec)- Styxul (eposul latin)- iadul (eposul creştin)

▲ timpul mitic ♦ al acţiunii eroice♦ al regresiunii spre origini (la Utanapiştim)c)

:→ prim erou total din literatura universală→ primă sinteză a semnificaţiilor protagonistului în opera epică:

= exponent al puterii efective cu aliaţi (colectivi – cetatea - sauindividuali, eul complementar)

(erou solitar al avatarurilor spirituale: coborârea în infern,căutarea nemuririi, întâlnirea finală cu Enkidu)- în căutarea absolutului

primul om, din literatura universală, ,,revoltat” faţă de destin-→→→→ reprezintă ,,dublul” = capul de serie al mitului ,,însoţitorului”⇒

→ fiinţa complementară – grecii Ahile şi Patrocle, dioscurii (Castor şi Polux)- galii Momoros şi Atepomaros- celţii Conall şi Cuchulainn

→ confidentul – în tragedia clasică→ ,,tovarăşul de drum” – epicul folcloric şi romanesc→ ,,omul natural” – htonian - făcut din lut→ geneza biblică

- opus solarului Ghilgameş- supus fatalităţii ciclului existenţial

= prima ipostaziere a forţei telurice⇒ victoria asupra lui = triumful raţiunii= victoria asupra propriilor tenebre interioare

= simetric şi complementar cu Humbaba⇒ înfrângerea lui presupune înălţarea simbolică, opusă coborârii în întuneric

(din cazul monstrului Humbaba)antropomorfizează însăşi existenţa

→ depăşeşte semnificaţiile unui Noe- primul ales al zeilor - revelează eroului limitele umanului

- reprezintă, ca erou al legendei potopului, de prefigurare biblică,trecerea umanităţii de la anistoricul originar, la istoricul cronologic

consacrat de folclor şi de Biblie - explică (simbolic) pierderea nemuririi = revelator al conştiinţei de sine ca fiinţă:

● socială● contemplativă, individuală (eu)

d) - de reflecţie asupra condiţiei umane şi nu pragmatic-explicativ (ca în cazul mitului):

- promovează ideea unei acceptări ,,active” a fatalităţii destinului → asigurareanemuririi spirituale prin construcţie (= înălţarea cetăţii)



- contemplă lucid moartea ca sfârşit inerent→ moartea are principalele semnificaţii din literatura ulterioară:

• capăt al existenţei fizice (la Enkidu)• tragică metamorfoză - biblicul Lazăr • totalitate şi deşertăciune - Ecleziast

• ultim echivalent al somnului - Mutaţii esenţiale la nivelul

• esteticii speciei ← condiţiile de viaţă ale polisului (cetate)• viziunii → nevoia de divertisment

→ aspiraţia spre model → voinţa identificării cu modelul ca suport ideologic pentru

încercările politice ale cetăţii

→ apare ca răspuns la aceste înnoiri→ este rezultanta activităţii şcolii rapsodice→ atinge momentul de vârf prin Homer - care aparţine unui ,,lanţ estetic”→ cristalizează imaginea eroicului reformulând estetic miturile→ structurează ciclurile tematice (primă expresie a serialităţii literare).

♦ ( )(((( CICLUL EPIC - subciclurile:

(mitul lui Hercule)- mitologic /

(mitul lui Tezeu)

- teban / (mitul lui Oedip) (mitul urmaşilor lui Oedip)

troian /

CICLUL EPIC = creat de confreria urmaşilor attici ai lui Homer - evenimente anterioare -

- fapte ce asociază acţiunea epopeilor - }de Arctinos din Milet

- evenimente posterioare - (Eugamon din Cirene)

CICLUL de Appolonios din Rodos (sec. III d. Hr.)- a III-a epopee ca valoare, povesteşte căutarea lânii de aur de

către argonauţii lui Iason(Quintus din Smirna)

CICLUL / (Nonnos)



° ILIADA

- iniţiată în antichitate prin: - rivalitatea a şapte oraşe privind originea autorului- negarea apartenenţei Odiseei la opera aceluiaşi autor

(Khorizontes = separatiştii)

- reluată în epoca modernă - neagă existenţa fizică a lui Homer → - → poziţii pro şi contra -

→ (sec VIII î. Hr.)= autorul şi = originar din Chios= cu activitate în Smirna

- interpretat iniţial cu acompaniament de cytheră la sfârşit de ospăţ- redactat în formă definitivă la Atena (sec. VI d. Hr.) din iniţiativa lui Pisistrate- varianta actuală - aparţine poeţilor alexandrini

- fixată prin lui Proclos (sec. V d. Hr.)- impune canonul eposului (codificat de Aristotel în prin raportare latragedie).

- unitară şi complementară în cele două epopei: umanitatea în situaţia limită:- războiul (colectiv) şi războinicul -- lupta (singulară) şi înţeleptul ( )

- reflectă ansamblul relaţiilor – în contextul → războiului ( )→ păcii ( )

interumane (de familie, societate, politico-diplomatice)≈ dimensiunea realistă

eului (profanul) cu zeii (sacrul)dimensiunea psihologicădintre zei ≈ dimensiunea fantasticăcontinuă şi adânceşte direcţiile din eposul oriental:

a) interioară (psihologică) la Ahile, Elena, Hector, Andromaca, Hecuba b) exterioară între: • (Ahile - Hector, Ahile - Agamemnon, Paris -

Menelau)• ( Ahile şi ai lui)• aheii (danaii) şi troienii

axată pe simetrii şi antiteze, consacră echilibrul caracteristic speciei:a) impune acţiunea pe două planuri, dezvoltate pe patru nivele:

- I. uman (terestru) - 1. tabăra aheilor (Ahile, Menelau, Agamemnon)2. tabăra troiană (Hector, Paris, Priam, Eneas)- II. zeiesc (celest) – 1. susţinătorii aheilor (Atena, Hera, Poseidon)

2. susţinătorii troienilor (Artemis, Afrodita, Ares) b) spaţiul este subiectivizat ca reper simbolic pentru eroi

- cadru (protector) al eului / spaţiul agresant (al insolitării)c) timpul - obiectiv, cronologic al acţiunii → tensiunea epică

- subiectiv al naraţiunii → tensiunea psihologică



- se diversifică prin apariţia ui → ilustrează simetric aceeaşitipologie în ambele tabere

- varietatea tipologică a umanului este dezvoltată în creaţiile ulterioare:a) eroi absoluţi şi exponenţiali (Ahile / Hector) b) conducătorii neamului ( Agamemnon / Priam)

c) rivalii neîmpăcaţi (Menelau / Paris)d) înţelepţii (Ulise - Odiseu / Nestor)e) vitejii sacralizaţi prin fapte (Diomede - Eneas, Patroclos - Sarpedon)f) personajul feminin - contrastul dintre feminitatea maternă şi cea senzuală

(Andromaca şi Elena)g) psihologia maselor - prin simboluri antropomorfizate: Teama, Groaza, Vrajba

° Odiseea: – epopee - a maturităţii creatoare a lui Homer

- ulterioară , elaborată de alt artist prefigurează alegorismul şi narativitatea tipice romanului

- ilustrează (triadic) ciclul căutării, acţiunii, afirmării tatălui:

- secvenţa I: Telemahia = povestea fiului, Telemah aflat în căutareaTatălui- secvenţa II: Aventurile lui Ulise (cânturile V-XIII)- secvenţa III: Revenirea în Ithaca (XIV-XXIV)

- pare să ateste un orizont de aşteptare mai complex decât cel al şi alunei vârste istorice interesate de cunoaşterea lumii şi de exemplaritatea acţiunii / trăirii

- impune un univers simbolic, similar celui mesopotamianconturează un univers complementar şi de replică faţă de

(stabilind opoziţia eroicul / omenescul)- se nuanţează prin:

• diversificarea fantasticului (faţă de )

• nuanţarea psihologicului în sens alegoric → patetismul eroicului este înlocuit cufirescul trăirilor (Ulise trăieşte dorul întoarcerii acasă)√ Drumul lui Ulise – simbolic - revelatoriu

- instituie circularitatea marii călătorii în literatura universală- spre deosebire de călătoria iniţiatică (a lui Ghilgameş, Enea, Dante),

drumul presupune în operele târzii (la Swift, Defoe, Sindbad) recucerirea poziţiei pierdute

- încercările spirituale sunt dublate şi de cele sufleteşti- marea întoarcere= revenirea la propria condiţie

= revenirea la sine însuşi√ Refuzul nemuririi (în opoziţie cu Ghilgameş) = afirmarea prin eposul grec a valorilor

concret tangibile ale existenţei = primă afirmare a valorilor cu limitele sale în faţa eternităţii (primă formă de umanism

explicit al mesajului).2°2.3. : Eneida

percepe influenţa estetică a modelului grec (prin practicarea pateticului tragic grec) şi se adresează unui receptor elitist (cultivat în spiritulumanismului grecesc, având orgoliul naţional latin) ⇒



Filozofic FilozoficEstetic Estetic

ca şi cea homerică, încununează estetic acumulările anterioare şiconstituie un model / reper ,,intern” pentru specie în spaţiul latin

- spre deosebire de cea homerică, nu structurează modelul, ci îl preia şi elaborează replica şi conferă eposului noi dimensiuni extraestetice:

(justificare în istorie) şi (sacralizare a prezentului ca împlinire atrecutului eroic)

asociază şi

→ Cărţile I-VI = replică la → Cărţile VII-XII = replică la 2°4. Sintezele sanscrite

patetismul trăirii paroxistice a clipei ← mesopotamieni= zonă a iradierilor culturale → tragicul absolutului în afara existenţei ← egipteniasimilarea culturală a modelului grec

= zonă a transpunerii filozoficului în tiparul estetic- literatura antică - a) (∠ Vede = ştiinţă, literatură sfântă)

b) (∠ limba ,,perfectă”, ,,împodobită”)- receptor elitist, limbă literară artificială, neutilizată cotidian- presupune întrepătrunderea sacrului şi profanului- cuprinde eposul în accepţia lărgită a termenului

°°°° Mahabharata sec. V-IV î. Hr.- cel mai amplu poem filozofic asiatic, ce dezvoltă episodul homeric al confruntării (aici,

între două sisteme de valori reprezentate prin fraţii Kaurava şi Pandava)inserţii nonepice de (erotic) -

- mesajul este concentrat în secţiunea ( ) care defineşte idealul uman în cele 18 cărţi numite (acunoaşterii, a faptei, a discriminării, etc.) şi integrează protagoniştii, care ilustrează acesteatribute în seria arhetipală a eroului războinic (Ksatriya- casta nobiliară← Ghilgameş,Ahile, Eneas)- protagoniştii (Yudhishthira şi Arjuna), spre deosebire de eroul mediteranean:→ sunt obiectul cunoaşterii - subiectivă, abstractă→ perfecţionarea lor = interioară

→ raportabili la ascet ca arhetip propriu epicului oriental°°°° - sec. IV-III î. Hr., atribuită lui Valmiki

concentrează în prima ,,carte a cărţilor” codurile sanscritefundamentale:→→→→ filozofic (dharma-sastra) = cartea de înţelepciune→→→→ istoric (naraţiune Khaviya) = eposul cult→ politic şi diplomatic (artha-sastra) = ,,didactică” a guvernării



→ etic (miti-sastra) = sinteză de valori şi modalităţi de acţiune morală exemplare- 500 de capitole, 7 secţiuni (Kandas), similare ca funcţie şi conţinut cânturilor

din epopeea clasicăasociază dinamica iniţierii (primele patru Kandas) cu confirmarea valorii (Kandas 5, 6)

şi triumful moral (Kanda 7)

- dezvoltă dimensiunile comune eposului: eroicul → lupta, spiritualul → filozofico-religios, psihologicul → realist-analitic, cu accent pe fabulos-simbolic- ipostaziază existentul simetric (prin perechi) şi contrastant:

RAMA = ,,apolinicul”= valoarea spirituală= perfecţiunea nobilului (Ksatriya)= sacrul (semizeului)

Ravana = saturnianul= carnalul= căderea păcătoasă= demonicul

SITA (∠ brazdă, dar al pământului)= idealul de perfecţiune feminină şi

fidelitate (raportabil la Penelopa)= forţa complementară masculinului în

lupta pentru un nou echilibru

Kaykey = feminitatea perfidă, culpabilă, sursă arăului, feminitatea malefică, mama vitregă

= forţa anihilantă a echilibrului iniţial,masculin

sintetizează coordonatele viziunii budiste asupra condiţiei umane= principiul suprem pe pământ, instrumentul afirmării principiului,

înfrângerea propriei materialităţi prin spiritualitate

• În ciuda marilor sale izbânzi estetice şi al impactului etic al mesajului în

societate, romanul antic greco-latin influenţează târziu romanescul de tip modern.• , unanim recunoscute, le reprezintă

narativitatea medievală / renascentistă prin:- trecerea de la observaţia şi reflectarea realului lainterpretarea simbolică pe baza unui cod etico-filozofic şi estetic;

- evoluţia de la agenţi ai acţiunii (caractere) la personaje cu motivaţie şi, treptat, complexitate psihologică;

- sugerarea psihologicului şi caracterizarea prinutilizarea stilului direct sau asocierea acestuiacu monologul (interior) şi stilul indirect liber;

- nuanţarea poziţiei auctoriale prin trecerea de la

naraţiunea omniscientă (nefocalizată) ladiferitele forme de focalizare.• Relaţia dintre epos medieval şi roman presupune ca elemente comune:

- amplasarea acţiunii în real-istoric – ca expresiea aspiraţiei de a reflecta complexitateaexistenţei;

- desfăşurarea în unităţi largi de spaţiu şi timp;



- dezvoltarea unor acţiuni complexe, plasate în planuri diferite;

- satisfacerea receptorului de

(eroică) (patetică sau sentimentală)

▲ Structural, diferenţele dintre epos şi roman sunt notabile şi par să contrazicăteoria descendenţei din epopeea medievală.

EPOSUL ROMANUL

Aparţine societăţilor închise Teritoriul maximei deschideri, al lumii „înformare”

: nu este dilematic, este reprezentativ pentrusocietate, afirmă armonia existenţială, ilustreazăabsolutul eroic / spiritual

: dilematic, reflectă lumea, are motivaţiiinterioare orientate spre schimbarea destinului/lumii

expresia codificată (vers) : proza receptivă la inovaţie

: 1) originea în - (G. Lukács - ,1920)

- are în vedere elementele comune de viziune, subiect şi acţiune, tipologie a personajelor, formule epice

2) originea în (B. Tomaşevski- )- identitatea de structuri epice (mai) dezvoltate în roman: etajate (temele fiecărei

nuvele o dezvoltă pe precedenta), inelare (povestirea- cadru se dezvoltă), paralele3) originea în spaţiul elenistic (prin preromane)Orient, Grecia, Occident

■ - prefigurate de epicul oriental- diverse tematic→ proza didactică: Xenofon - → călătorii: Hecateu din Abdera -

→ eseu filozofic: Euhemeros din Mesina - –

1. Epicul fantezist-istoric: dezvoltă ficţiunea fantastică în jurul evenimenţialului atestat2. Epicul didactic-moralizator: narativul = pretext pentru teza morală; diversificat prinstructura - inelară ( / etajată ( )3. Epicul evenimenţial (de aventuri)- prefigurează literatura picarescă- structurat pe aventurile cuplului - conjugal: Xenofon- (sec. II sau III d. Hr)

- îndrăgostiţilor: Heliodor- (sec. III d.Hr)- asociază şi alternează primele tehnici ale suspansului (gradaţia tensiunii / amânarearezolvării prin complicarea acţiunii)4. Epicul liric / evocator (poematic) = creaţie tipic grecească

(Longos, sec. II- III d. Hr.) dezvoltă bucolicul pastoral



afirmă erosul ca forţă de manifestare a identităţii eului→ prime elemente de metatext: sugerează conştiinţa artei ca

reprezentare estetică; asociază afectul (erosul) şi natura; fixează simbolic prin personaje o primă tipologie a iubirii:

ca Eros, copilul mai bătrân decâtChronos

-Dorcon – Chloe, erosul prinvicleşugGnothon – Dafnis, erosul pervers

5. : ficţiunea concentrată spre imperativul extraestetic al criticii; narativul-suport alegoric al semnificaţiei•••• (125-182 d. Hr): operă cu valenţe didactice, ce asociază epiculcu retorica ioniană → memorialistică moralizatoare: - creează alegorii filozofice cinic-satirice:

- apare târziu faţă de cel grec, atingând nivelul capodoperelor în epoca imperială, prin

•••• (125-170) în (Metamorfoze) - folosind convenţiazoomorfizării, orientează satira spre toate nivelele socialului şi psihologiei vârstelor - asociază obiectivitatea evocării realiste cu alunecarea în •••• (prima jumătate a sec. I d. Hr) - pune bazele ficţiunii polemice ca

problematică morală şi ca model al textului satiric şi de divertisment= primă parodie şi sinteză a clişeelor greceşti prin: 1) reconstrucţia caricaturală

2) primă ipostaziere a antieroului şi a lumii pe dos 3) întâia realizare a moralei implicite,asociată cu opţiunea epicureică (de condamnare a ipocriziei austerităţii stoice)

= gustat în literatura ulterioară pentru caracterul modern polemic.

√ Exprimă tensiunea dintre EU şi lumea interioară (propriul univers lăuntric).√ Relaţia dintre text şi discurs subordonează ideea unei TEME.√ Evoluţia genului = evoluţia tematicii, care impune structurile:→ genul celei mai mari dependenţe faţă de modă→ genul celei mai mari libertăţi de opţiune la nivelul expresiei.

- se manifestă în societăţile arhaice din Asia, Africa, America Latină- transmitere orală în formule aprozodice bazate pe repetiţii, pe mimică şi intonaţie- sursă a repertoriului tematic universal, prin:a) cântecul liric (de muncă, de exprimare a trăirilor complexe, erotic) b) lirismul didactic (fabule, maxime şi proverbe)



– cultivă specii dedicate exprimării relaţiei individului cusacrul (universul zeilor) şi cu profanul (natura şi societatea).

● pentru cultul morţilor (textele piramidelor / sarcofagelor, Carteamorţilor)

● = benefice / malefice, apar în Egipt, ca şi în Extremul Orient

●a) Imnul lui Ekhnaton (sec. XIV î. Hr.) – prima interpretare egipteană simbolică afrumuseţii, ca expresie a valorii (morale)

b) Imnurile indiene – (sfârşitul mileniului I î. Hr.)- expresie a adoraţiei elementelor – Focul, Luna, Cerul, Bolta cerească- 4 colecţii de texte (Vede): ( – 1000 de imnuri strofice),

( ), ( ),( )

- c) Imnurile biblicede reflecţie religioasă – (151 de ode, cu caracter de

rugă)

de reflectare a erosului sacralizat prin legătura matrimonială ()● lirism alegoric în proză (parabola biblică)= mod de iniţiere prin alegoria cu punct de plecare în real → budism, iudaism,

creştinism= simbolizează tragicul condiţiei umane:1. şi = alegorizare a sfâşierii dintre trăire (tihnă) şi cunoaştere (sursă a

nefericirii)2. şi = bipolaritatea naturii umane (Abel – Adamul purităţii originare;

Cain – Adamul păcatului perpetuat şi triumfător)3. = imagine a patetismului condiţiei umane, asumându-şi supunerea faţă de

destin– exprimă relaţia individului exponenţial cu cetatea /

statul; condiţia individului în existent- apare în secolele VIII – VII î. Hr. În Grecia- ia aspectul - intonat de cor - reprezentat de (cântec de jale), (cântec de victorie),

(dezvoltă teatrul), (cântec de laudă)- însoţeşte manifestările publice / religioase din Cnossos, Sparta, Corint

1.1. POEZIA EROTICĂ● Apare în ← rafinarea civilizaţiei urbane

← elaborată în structura codificată a declaraţiei← impune în termeni proprii secvenţele liricii de gen, contrastante

faţă de senzualitatea greco-latină: - concepţia asupra feminităţii- viziunea asupra erosului- cadrul erotic

● În ← poezia de dragoste continuă (sec. X – VII î. Hr.)← asociază afectul cu imaginea naturii



← pledează pentru respectul datoriei în faţa iubirii← (ulterior) contestă autoritatea gentilică asupra trăirii → Păunul

zboară spre miazăzi ● Dezvoltată în ca lirică a măştilor / a eului

(sec. VII î. Hr.)

√ ARHILOH → erotică: patetică / satirică ( )→ asociază versul de metri diferiţi (6 cu 4 picioare) (sec. VI î. Hr.)

- inaugurează strofa scurtă(alcaică) ↓

Horaţiu

- cea mai mare poetă elină- continuă modelul lui Arhiloh- inaugurează strofa safică(model pentru Eminescu – Odă)- impune retorica speciei

- lirică epicureică- şcoală poetică antologată în Anakreontika (sec. VI î. Hr.)- reprezentare mitologică →Ronsard (Franţa, sec. XVI).Hagenau (Germania). PoeţiiVăcăreşti, Costache Conachi

● Lirica latină – iniţiată prin „ ”- atinge apogeul în „ ”√ Quintus Horatius Flaccus (65 î. Hr. – 8 d. Hr.)

Epode ← Arhiloh (= cântec cu „reluare” simetrică a versului de 4 picioare alternândcu cel de 6 picioare)

Ode eroice şi bahice – introduc ideea de măsură, ca evitare a exceselor; tema „carpediem” ca ritual rafinat şi expresie a decenţei.

√ Publius Ovidius Naso (43 î. Hr. – 17 d. Hr.)- poetul erotic al • iubirii ideale:

• satirizării sentimentului degradat în propria-i contemporaneitate:

1.2. POEZIA PE (ALTE) TEME PERSONALE- Surprinde: - diversitatea trăirilor / problemelor omenescului

- patetismul condiţiei individuale supuse destinului- Se conturează ca o● :√ Chiu-Yuan (340 – 278 î. Hr.)- întemeietorul poeziei „fu”- 9 elegii de evocare a însingurării eului de excepţie● Literatura√ Publius Ovidius Naso (43 î. Hr. – 17 d. Hr.) - inaugurează lirica exilului: (5 cărţi), poeme evocatoare şi confesive;

(4 cărţi), poeme epistolare → valoare documentară pentru relaţiile poetului înlumea latină şi scitică

- exprimă dorul şi durerea despărţirii de Roma, dificultăţile vieţii în climatul ostil alţării sălbatice şi cu climă aspră → primul evocator al meleagurilor scitice

→ poetul de tranziţie între lumea antică şi ceamedievală.



2.1. POEMUL COSMOGONIC

( ) – Mesopotamia, mileniul II î. Hr.- fixează fabulaţia cosmogonică:

1. preexistentul (vid originar)

2. Demiurgul şi acţiunea genetică (creaţia ← din corpul monstrului ucis)3. Cosmosul cu diversitatea existentului4. Omul ← creaţie a zeului (numit Ea)

→ hărăzit slujirii zeului● ← Hesiod (sfârşitul secolului VIII î. Hr.)- diversifică şi amplifică esenţa genezei (cu substrat oriental), ca:

– evoluţia lumii de la infern la ordinea divină – oferă rudimentele unei motivaţii şi serialităţi → din Haos,

Gaia (= Pământul) şi Uranos (Cerul) creează sub imperiul lui Eros (= Dorinţa) pe Titani(= prima generaţie de zei).

– surprinde generaţiile şi acţiunile seriilor de zei: titanii,

olimpienii şi giganţii antrenaţi în lupte pentru supremaţie – spre deosebire de mitul oriental, evocă devenirea lumii spreformele raţionale şi evoluate ale domniei lui Zeus (= istoricitatea).

● ← Titus Lucretius Carus (96 – 53 î. Hr.)- primul text liric cu substrat filozofic materialist-epicureic- caracter didactic accentuat: → reflex al gândirii de tip ştiinţific-explicativ,

distinctă de cea magic-reprezentativă a mitului→ neagă miturile şi zeii greceşti

- lumea ⇐ provine din îmbinarea atomilor – evoluează până la stadiul suprem, uman

- omul ⇐ rezultantă a acţiunii prin muncă

⇐ descoperă focul cu valenţe (auto)formative- religia ⇐ cauză a luptei sociale⇐ expresie a ignoranţei⇐ sursă a războaielor

● – Publius Ovidius Naso (43 î. Hr. – 17 d. Hr.)- la antipodul poziţiei lui Lucretius, creează mitului un suport teoretic, pornind de la

= transformările esenţei eterne în veşnica evoluţie şischimbare a formei

→ miturile = ipostaziază esenţa imuabilă→ fixează cele 250 de mituri → Renaştere

→ Clasicism

- orientează cosmogonia spre glorificarea puterii romane → Venus, creatoareafiinţelor = mama lui Eneas (strămoşul romanilor)2.2. POEMUL DE MEDITAŢIE ASUPRA CONDIŢIEI UMANE

■ Antropogoniile orientale- omul = creaţie a zeilor: - dintr-o acţiune concretă

- din materiale ce atestă condiţia tragică● omul – provine din lacrimile lui Ra



– trăieşte în lumea a cărei ordine cosmică şi socială este asigurată desuccesiunea faraonilor

– este guvernat de triadă (zeii nomelor = locali; cosmici, ai naturii;zeii lăuntrici – ai binelui, Seth, şi ai răului din sine, Ptah)

● ( )

- omul – din sângele zeului pe pământ (= măreţie şi cădere a condiţiei sale)● cuplul primordial (Niui-wa şi fratele soţ Fu-Si) creează lumea – prinîmpreunare / artizanal, din lut

● Viziunea greacă- elaborată în spaţiul grec şi apropriată de romani- nu consideră zeii drept creatori ai omului- pune accentul pe colectivitate şi pe istoria sa (deplasează centrul de interes de la

antropogonie spre sociogonie)● – Hesiod (sec. VIII î. Hr.)- primul poem didactic din literatura europeană- reflectă istoria ca decădere a prezentului faţă de perfecţiunea originară a trecutului

→ mitul celor cinci vârste (de aur, dominată de Cronos; de argint, a oamenilor anihilaţi de Zeus pentru nesupunere; de aramă – a giganţilor războinici; eroică – a participanţilor la războiul troian şi la lupta pentru tronul tebanului Oedip; de fier – acontemporaneităţii, cu grijile şi cu răul cotidian).

● – Platon (cca 428 – 347 î. e. n.) – converteşte filozoficul în religie a spiritului- explică prin mitul androginilor (fiinţele originare bisexuate separate de zei):

- unitatea esenţei celor două principii- erosul ca principiu germinator al vieţii

- viaţa – căutare a unităţii originare, refăcută prin nuntire

√ În Orient – pusă sub semnul tragicului ⇐ apăsătoarea subordonare a eului faţă de puterea totalitară la orice nivel al existenţei: social-politic / spiritual-religios

– preconizează:- supunerea faţă de soartă- moartea = soluţia salvatoare / eliberatoare

- prefigurează marile teme clasice ( )optează ca soluţie pentru trăirea (epicureică) a clipei

- evocă proporţiile nedreptăţii sociale- moartea = unica formă de egalizare în existent√- Renunţă la „evocare” în favoarea reflecţiei şi a reprezentării estetice interpretative- Presupune soluţii alternative de conciliere a eului cu rigorile existenţei cotidiene:

evaziunea în idealitate şi moralitate, prin:● cultivarea :- în Grecia: Teocrit (315 – 250 î. Hr.) impune specia ca:



- întrecere între păstori- idilă („mimi”) cu note realiste ale cadrului epic- idile mitologice, de umanizare a sacrului prin trăire şi coborâre în spaţiul

campestru- în literatura latină:: Publius Vergilius Maro (70 – 19 î. Hr.):

- reactualizează specia lui Teocrit prin- reia modelul lui Hesiod ( ) prin → ciclul depăşeşteviziunea poemului didactic grec, prin:

◊ vibraţia patriotică ( )◊ valorificarea etică a miturilor abordate● crearea şi consacrarea odei ca poezie filozofică: Quintus Horatius Flaccus (65 î.

Hr. – 8 d. Hr.)- ode mitologice: - consolidează bazele mitice tradiţionale ale spiritualităţii latine

- propun purificarea morală prin contactul cu idealitateatrecutului

- ode romane: construiesc imaginea lui Augustus ca expresie a idealităţii

conducătorului: salvatorul patriei → pacificatorul → reformatorul- odele meditative → promovează „calea de mijloc” ( ) ca garanţiea succesului prin cumpănire şi echilibru

idealizarea cotidianului ca afirmare a sacrului în profan- – Publius Ovidius Naso (43 î. Hr. – 17 d. Hr.)

- lucrare tipic latină → o evocare a vieţii spirituale (a semnificaţiilor festive prindatele sacre a 6 dintre cele 12 luni ale anului).

4.4.1. POEZIA PATRIOTICĂ- se dezvoltă în spaţiul greco-latin ← reflex al conştiinţei de sine

← orgoliu al identităţii← mijloc de mobilizare a contemporanilor prin

raportarea la valorile individualizatoare (în momentul periclitării lor).■ În spaţiul grec: promovează valori necesare apărării unui cadru geo-politic şi

spiritual.•Calinos (prima jumătate a secolului VII î. Hr.):- primul poet liric a cărui operă s-a păstrat- promovează ideea de glorie şi de nemurire a eroului în lupta pentru apărarea

cetăţiiTirteu (sec. VII î. Hr.):- mobilizează contemporanii spartani- evocă omenescul trăirilor / reacţiilor (gloria învingătorului / jalea învinsului;

ruşinea laşităţii în faţa duşmanului)•

Pindar (520 – 442 î. Hr.)- consacră laude învingătorilor la jocuri- preconizează platonicianismul: - proclamă idealul aristocratic

- alegorizează elogiul prin mit



- fixează structura clasică: strofă / antistrofă / epodă■ În spaţiul latin:- se continuă formula lirică grecească- patrioticul se orientează spre:

- orgoliul imperial

- motivarea poziţiei / rolului latinităţii în istorie• → Horatius ode romane, ode mitologice – resacralizeazătradiţia, elogiază trecutul ca garanţie a prezentului imperial glorios

4.2. POEZIA SATIRICĂ ŞI EPIGRAMA- Origini – în satira socială orientală- Dezvoltată în Grecia şi la Roma, ca atac la persoană: Arhiloh

- împotriva tatălui care se opune căsătoriei- influenţează lirica latină: Catul, Horaţiu ( )

4.3. POEME POLITICE: Alceu → pamflete la adresa duşmanilor personali4.4. SATIRA – considerată de romani drept specie autohtonă- cultivată de Ennius, Lucilius, Horatius, Iuvenal

4.5. EPIGRAMA – punct de plecare în vechile inscripţii greceşti- structurată de (sec. VI î. Hr.)- atinge virtuozitatea la Roma, prin creaţia lui Martial.

apare în Grecia (sec. VI î. Hr.) prin cele două speciidefinitorii:

- tragedia ← ditirambul arhaic dionisiac- comedia ← întemeiată de Epiharm.1.1.1. TRAGEDIA – reprezentată prin corifeii:

(525 – 456 î. Hr.)- CTITORUL -

(496 – 406 î.Hr.)- CONSTRUCTORUL -

(480 – 404 î.Hr.)- REFORMATORUL -

●

● Tematică mitologică →înfruntări exterioare patetice.● Repertoriul transmis: 7 piese din 90 de creaţii:1.

2.3.4.Orestia5.6.7.

● Introduce decorul pictat;simplifică scenografia.● Evocă „omul ideal” →conflicte morale● 7 piese păstrate din 18scrise:1.

2.3. 4.5.6.7.

● Prezintă „omul real”.● Psihologie + varietateumană● 18 piese păstrate din 90.● Piese autonome:

● Piese în ciclurile

1. Războiul troian( )2. Ciclul Atrizilor ( )3. Ciclul Teban( )

1.2. COMEDIA



● Dezvoltă orientări stilistice:

1.2.1. COMEDIA VECHE 1,2,2, COMEDIA NOUĂ(445 – 386 î. Hr.)

- comedie socială şi de moravuri- teatrul = tribună de afirmare a ideilor şifrescă a societăţii epocii- 11 piese păstrate din 44:

(342 – 291 î. Hr.)- comedie de caracter - teatrul = reflectare / satirizare a realului =mijloc de moralizare şi de divertisment(introduce intriga erotică)- scrie peste 100 de piese:

● Influenţează comedia latină şi specia modernă (începând cu Molière).

2.● Continuă formula greacă, dezvoltând o tematică / viziune proprie.2.1. TRAGEDIA● Are ca principal reprezentant pe (4 – 65 d. Hr.).

- Aplică modelului grec ideile stoice.- Prin recursul la mit, critică decăderea contemporană a moravurilor.- Piesele devin modele pentru tragicii moderni: Calderón,

Shakespeare, Racine, Corneille.● Structura filozofică a tiradelor şi predominarea monologului → teatru reflexiv, de

lectură.2.2. COMEDIA● Continuă modelul grec, prefigurând comedia modernă:

Aristofan → (254 – 184 î. Hr.)

Menandru →(190 – 159 î. Hr.)

- comedie de moravuri- realism – satiric-demascator, marcat prinexpresivitatea limbii populare- sursă de inspiraţie pentru:● Molière ←

← ( )● Beaumarchais ←

←● Goldoni ←

- comedie reflexivă- face trecerea la comicul liric-reflexiv- creează dubla comedie ( ),cu nivelurile aparenţelor şi esenţei- sursă de inspiraţie pentru:● Molière ←● Holberg ←● Thorton Wilder ←

propuse pentru modulul 3

1. Identificaţi în epopeea şi comentaţi trei teme, dezvoltate ulterior în

literatura biblică.2. Evidenţiaţi semnificaţiile Ithacăi pentru Ulise.3. Relaţia eros – natură în romanul de Longos.4. Ilustraţi şi comentaţi alte trei parabole biblice, în afară de cele prezentate în acest

curs.5. Comentaţi la alegere o odă horaţiană.6. Studiu de caz: Influenţa comediei greco-latine asupra operei lui Molière.



1. Acsan, Ion, , Bucureşti, Editura Minerva, 1987.2. Homer, (orice ediţie în versuri).3. Antologie, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1958.

1. Defradas, Jean, , Bucureşti, Editura Tineretului, 1968.2. Grimal, Pierre, , Bucureşti, Teora, 1997.Liiceanu, Gabriel, , Bucureşti,

Humanitas, 1993.



MODULUL 4

1. Consolidarea viziunii asupra conceptului de ev mediu şi cultură medievală.2. Identificarea şi exemplificarea genurilor şi a speciilor cultivate în epocă.3. Distingerea (pe text) a elementelor specifice discursului medieval.

●- Ev Mediu = mileniul de istorie de la declinul antichităţii (476) la Renaştere (1453-

sec. XVI).

√ Marcat de: - criza de sistem a imperiului (migraţii, sec. III-V; căderea Romei, 476d. Hr.)- afirmarea creştinismului şi a Imperiului de Răsărit (Bizantin, sec. IV,

Constantin; capitala: Constantinopol)- asimilarea culturii păgâne de către creştinism- elaborarea viziunii şi a noului discurs → Renaşterea

- Etape:√ sec. VI – IX = cultura clericilor (şcoli, cancelarii de tradiţie latino-creştină)√ sec. X – XIV = activitate culturală intensă şi complexă

= inaugurează noi tradiţii în artă şi poezie= diversifică receptorul → Literatura: - cavalerească

- orăşenească- religioasă

– actul de naştere al diversităţii naţionale în unitateaspiritului european.

eroic, aventuros, emoţional- destinat interpretării de către rapsozi ambulanţi la târguri sau castele- afirmă valorile naţionale având un substrat istoric; de exemplu:

nordice (mai timpurii): Beowulf (sec. VII) , Cântecul lui Hildebrand (sec VIII) , Cântecul Nibelungilor (sec. XI) , Sagga şi Edde (sec. XII)- romanice - dezvoltă cicluri tematice în poeme1. GESTELE (Chanson de geste) - cicluri, sec. XI-XIIa) → Chanson de Roland - sec. XI

→ Pelerinajul lui Carol - sec. XI→ Huon de Bordeaux - sec. XII

b) c)



2.CÂNTECUL CIDULUI 3.CÂNTECUL OASTEI LUI IGOR

• Viziunea adecvată epocii:

• confirmă valoarea latentă a individului prin probele eroice / iniţiatice deconfruntare cu: – (în spaţiul germanic: monştrii)

– cotropitorii / necredincioşiisarazinii (Roland, Cidul), tătarii (Igor)

• - Ilustrează triumful moral al valorilor întrupate de eroii care mor în numele

idealului: - Beowulf triumfând asupra monstrului- Siegfried şi Roland trădaţi în luptă

- Igor – copleşit de numărul duşmanilor - Afirmă permanenţa în timp a idealului eroic şi faima sa peste veacuri – tineriiostaşi continuă lupta lui Igor în numele libertăţii

– Cidul se îndreaptă spre noi victorii (consemnate în lirică - ,secolul XIV, , 1612), sau dramaturgie (Guillén de Castro,

, sursă pentru tragedia lui P. Corneille, ).

- Atestat ca termen generic (roman) în a doua jumătate a secolului XII în Franţa,- Se dezvoltă pe două mari direcţii tematice şi estetice semnificative pentru:

→ cristalizarea unei „pieţe literare” şi a unor receptori distincţi, cu orizonturi deaşteptare diferite:se dezvoltă în întreg spaţiul occidental:

DE CONTINUITATE EPOPEICĂ - asociat erosului (fin amor) ca ilustrare a virtuţii curteneşti (cortesía) şi a eroicului exemplar (juventud)- citit de către doamne şi seniori.

,care anunţă idealul cavalerului:- credinţa creştină;- fidelitatea faţă de Dumnezeu;- statornicia în iubire;- eroismul şi spiritul de sacrificiu.

:- forţă fizică şi inflexibilitate( , );- fidelitate faţă de suveran şiforţa pasiunii ( )- onoarea ( );- patriotismul ( ).



→ cuprinde 3 sfere tematice:- romanele cavalereşti despre Roland şi Carol cel Mare

→ iniţial: ulterior: romanele cavalerilor meseirotunde porniţi în căutarea Graalului

→ miturile clasice plasate în contextul existenţial şi al codului cavaleresc- romanele devin cărţi populare în Europa centrală şi de Est: Romanul lui Alexandru, Romanul lui Eneas, Romanul Tebei, Romanul Troiei

PREFIGURĂRI ALE ROMANESCULUI MODERN• TRISTAN ŞI ISOLDA - Beroul (1150) şi Thomas (1170):- ilustrează miraculosul magic- fixează recuzita şi conturul epic al romanului erotic (pre)romantic• (1135-1190?):- asociază legende bretone, elemente din ciclul antic, tonalitate curtenească- anticipează umanismul prin: încrederea în viaţă (,,joie”), dorinţa autodepăşirii, aspiraţia spre perfecţiunea umană: şi , …, … • PARZIVAL (1170-1220):- continuă epica lui Chrétien de Troyes, înnoind viziunea asupra cavalerului- dezvoltă structura buildungsromanului.

(1485) de Sir Thomas Malory (1408 – 1471) în istorialiteraturii universale reprezintă primul roman în proză din literatura engleză şi, ca prelucrare şi modernizare a legendelor din ciclul arthurian (englez), evidenţiază atâtrelaţia de substanţă dintre eposul şi romanul cavaleresc medieval, cât şi vitalitatea în timpa speciei, aflată în zorii Renaşterii în orizontul de aşteptare al receptorului englez.

- interpretată de cântăreţi rătăcitori, numiţi (în Provenţa), (N şicentrul Franţei), (Germania)

- dezvoltă forme lirice variate şi specifice: chanson, tenson, alba, pastorela,balada

- viziunea asupra erosului (amor gentil) asociază (cod moral + curtenie),(disciplină + răbdare), (tinereţe, generozitate)

- diversificată în şcoli lirice care se influenţează estetic:

__________________ŞCOALA PROVENSALĂ__________________ - asociază erosul cu natura – Guillaume IX d’Aquitaine de Poitiers (1071-1126)- conceptualizează erosul ca „amor de lonh” în primele poeme de limbă romanică

vulgară- idealizează feminitatea ca „midon” (Jaufré Rudel – sec. XII)- creează sugestia trăirii psihologice, a emoţiei iubirii – Bernard de Ventadour

(1096-1147)

________ŞCOALA SICILIANĂ________ŞCOALA TOSCANĂ________ - Jacopo da Lentino (sec. XIII) - Guido Guinizelli (1240?-1276?)- conceptualizează partenerii: - idealizează iubirea ca izvor de



„donna angelicata”, „nobila fiinţă” virtute- complică formula retorică până - personalizează poezia prinla clişeu confesiune

____________________DULCELE STIL NOU____________________

- continuă direcţiile vechilor şcoli- creaţie a oraşelor raţionaliste, cu universităţi (Florenţa, Bologna)- asociază meditaţiei laice principiile tomiste- consideră iubirea: adevăr prin trăire, virtute + nobleţe- Guido Cavalcanti (1259-1300): abstractizează poezia; înnoieşte discursul şi

simbolismul imaginii- poezia = expresia estetică a filozoficului ⇒ concilierea raţiunii cu iubirea, care

are ca obiect frumuseţea

– ÎNTRE PARODIC BURLESC ŞIALEGORIC ERUDIT

- dezvoltarea oraşelor în sec. XIII (Italia, Franţa, Anglia)- îmbogăţirea burgheziei prin comerţ, meşteşuguri, activităţi bancare- eliberarea comunelor de sub tutela nobililor

- discurs de replică la textul nobiliar prin opoziţiile:cavaleresc ⇔ satirictragic-sobru ⇔ comic / burlesc preţios ⇔ natural, spontanalegoric rigid ⇔ realist, liber

•••• = naraţiuni în versuri pe teme morale (300-400 versuri de 8silabe)- caracter satiric şi moralizator - sursă tematică pentru nuvela italiană, nuvela franceză de Renaştere, farsa clasică(Molière) şi roman „burghez” (orăşenesc).•••• - Romanul lui Renart (cca 1170-1250) - creat de Pierre de Saint Cloud,Richard de Lison, preotul de la Croix en Brie

= 27 de povestiri (,,branches”) centrate pe lupta vulpoiului Renart (orăşean liber)cu lupul Ysengrin (nobilul), asociază satira societăţii feudale cu parodierea gestelor.

- se eliberează de convenţiile literaturii curteneşti- opune subiectivităţii alegorizante inspiraţia satirică, legată de real(itate)- reflectă civilizaţia citadină şi problematica existenţei categoriilor neprivilegiate,

prin:. în Franţa: TRUVERI:

- Ruteboeuf: (1250-1280) – confesiuni asupra condiţiei marginalizatului – poezie satirică (anticlericală, antifeudală)



GOLIARZI = studenţi vagabonzi sau clerici ieşiţi din ordineleecleziastice; - creează cântece satirice pe teme profane, de maximă libertate de viziune şide expresie

- atribuie creaţiile autorului mitic Golias, în spatele căruia îşi exprimăresentimentele faţă de societate şi faţă de morala ei ipocrită

- operă reprezentativă:. în Germania - MEISTERSANGERI - cultivă lirismul codificat pe teme populare- Hans Sachs (1494-1576), conducătorul sigschule din Nürenberg, prefigurează

Renaşterea în poezie şi în farsă.în Anglia, condiţii distincte → individualizarea netă a sferelor literare:

→ cântece politice: aparţin spiritului citadin, prin caracterul satiric, antifeudal→ operele primilor poeţi medievali:● William Langland (1330-1386):

– asociază caracterul didactic-moralizator cu celsatiric pamfletar, într-o alegorie a condiţiei omului simplu şi activ

● Geoffrey Chaucer (1340-1400) – asimilează creator poezia medievală francezăşi prerenaşterea italiană- creaţia alegorică:- eposul în versuri:- creează prologul romanului modern, prin satira de moravuri şi epicul alegoric în

ramă din

- vizează educarea ştiinţifică / moral-religioasă, prin:■ OPERE care anunţă disponibilităţile umaniste:. oferă o tipologie complexă de animale fantastice. – clasifică şi asociază pietrele (preţioase) în relaţie cu sistemul

zodiacal.

- primele enciclopedii ale ştiinţei timpului:(sec. XIII) – Gautier de Metz

(1265) – Brunetto Latini. (chastiments) (sec. XII)

- provin din povestirile moralizatoare arabe.■ OPERE de atitudine şi de divertisment:. (Ziceri) = istorii satirice în versuri, cu caracter anticlerical, antifeudal şi

misogin-

- – Guillaume de Loris (1236)

– Jean (Clopinel) de Meung (1275-1280)- transformă sinteza amorului curtean din prima parte (a lui G. de Loris) în satiră

antifeudală şi pledoarie (pre)renascentistă pentru ştiinţă şi raţiune



- primă formă de manierism modern, codifică marile teme ale epicului erotic:reprezentarea iubitei (= floarea, trandafirul), opreliştile morale (ruşinea, frica…) şi piedicile exterioare (ura, pizma etc.).

propuse pentru modulul 4:

1. Identificaţi elementele comune condiţiei protagonistului în două poeme epice laalegere.2. Semnificaţia călătoriei în lui Dante şi în de

G. Chaucer.3. Elemente de modernitate în lirica lui Fr. Villon.

1. , Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1978.

2. Alighieri, Dante, (ediţie în traducerea Etei Boeriu).3. Villon, Fr., , Bucureşti,

Albatros, 1975.1. Le Goff, Jacques, , Iaşi, Polirom, 1999.2. Zumthor, Paul, , Bucureşti, Univers, 1983.



MODULUL 5

1. Cunoaşterea şi utilizarea corectă a conceptelor:.

2. Identificarea dominantelor filozofico-estetice ale perioadei şi ilustrarea lor printrimiteri la operele principalelor personalităţi ale timpului.

1. Criza sistemului feudal → o nouă criză europeană de identitate / putere (însecolul XIV):

- lupta împăratului german (aliat cu statele monarhice) contra papei (aliat cuoraşele libere italiene: 1494-1559)

- prădarea şi decimarea prin molime a sudului Franţei, Spaniei şi Siciliei- înflorirea economică şi spirituală a Toscanei şi a Florenţei.2. Condiţia privilegiată a Italiei = Liniştea asigurată de triumful Franţei în

războiul de o sută de ani (1337-1453) şi de înfrângerea împăratului german (1559).= Oraşele libere, proclamate republici, prosperă

economic şi spiritual, sub hegemonia familiilor aristocrate de „mecenaţi”: Sforza(Milano), d’Este (Ferrara), Medici (Florenţa)

= savanţii bizantini se retrag în peninsula italicădupă căderea Constantinopolului (1453)

→ influenţa platoniciană→ spiritul anticlerical

( – secolul XIV în Italia)Dominată de marile personalităţi florentine:

(1304-1374)- primul umanist al Renaşterii, prin:

● cunoaşterea totalizatoare● recursul la limba de cultură a timpului (latina medievală)● gândire metafizică în termenii raţiunii şi ai trăirii spontane● impunerea platonismului renascentist în defavoarea aristotelismului medieval● afirmarea (patriotică) a conştiinţei naţionale

- operele, în latină şi în toscană:•• orgoliul gloriei trecutului latin• – „cazul” (romantic) Petrarca• – poem patriotic → preromantism• - reformulează poemul alegoric; prefigurează lirica modernă de

meditaţie• fundamentează= expresie lirică a platonismului



- omul = măsura tuturor lucrurilor ← paideia (educaţie)= sinteza bine – frumos – dreptate (preconizată de Socrate şi

Platon)= sinteza – bazată pe concepte definitorii pentru spiritualitatea

europeană: virtute cetăţenească, solidaritate, universalitate

■ – Florenţa ← Roma ← Bizanţ ← Atena2.Apariţie – în Italia← : - imperiul este conceput ca expresie a unităţii valorilor generate de

Răsărit şi de creştinismul apusean (papa Silvestru II şi împăratul Otto II) conlucrează înspiritul acestei idei încă din sec. X

- ridicarea oraşelor sub conducerea unor mecenaţi (sec. XIII-XIV) şiorgoliul stării a treia de a-şi asocia forţa economică şi cunoaşterea prin studiul înuniversităţi (începând cu sec. XIII).

← : laicizarea şi libera circulaţie a ideilor → studenţi, menestreli, jongleri consolidează influenţa tradiţiei antice, reactualizate

- sinteza -------------------------------------- = cercetare empirică - spirit scolastic= natură - adevărul istoric= aristotelism - platonism

- accentuarea platonismului în universităţi (şi sub influenţă arabă)

se dezvoltă mai timpuriu, pe mai multe etape:(de început: sec. XIV – XV).

- Lionardo Bruno Aretino (1370-1444)- Poggio Bracciolini (1350-1459)≈ laicizează viziunea asupra omului≈ caracter antifeudal≈ progresul moral ← studiul filozofiei antice.

- Enea Silvio Piccolomini (1395-1464)- Marsilio Ficino (1433-1499)- Pico della Mirandola (1463-1494)≈ sinteza de concepţie: ANTICHITATE . NATURĂ - UMANITATE• = model filozofic / estetic• = manifestarea Demiurgului ca geometru desăvârşit• = universalizează cunoaşterea şi puterea

= capăt al genezei= este duală (saturniană, păcătoasă; angelică).

(jumătatea secolului XVI)- Lorenzo de Medicis (1449-1492)- Niccolò Machiavelli (1469-1527)≈ Omul nu-şi poate crea existenţa ca operă de artă desăvârşită.≈ Schemele filozofice sunt iluzorii.≈ Extinde asupra colectivităţii amărăciunea eşecului individual.



Primul tratat politic modern – de Niccolò Machiavelli, 1469-1527 (→ pragmatismul lumii moderne: statul = valoare supremă; conducătorul = monarh absolut;legea supremă = salvarea ţării).

Se manifestă din secolul XVI.● Erasmus din Rotterdam, pseudonim pentru Gerhard Gerhards (1469-1536):

- consideră scrisul modul acţiunii reformatoare asupra societăţii viciate, „nebune”● Thomas More (Thomas Morus - 1478-1535):

- consideră acţiunea politică modul de reformare a societăţii- deschide (< = “niciun loc, nicăieri”)← replică la lui Platon + mitul vârstei de aur ← sursă pentru Rabelais (în - Thélème), Campanella (), Bacon ( ).

● Michel de Montaigne (1538-1592): - inaugurează specia ca „încercare” de autocunoaştere- condamnă fiinţa umană pentru viciu- consideră noul ca „mai” rău virtual → conservarea în politică, societate, religie.

Poemele alegoriceSunt marcate de mutaţii semnificative atât la nivelul viziunii, cât şi la cel al

reprezentării estetice:● au o coloratură estetică specifică:

- eroicul vârstei de aur, exemplar, este substituit prin cel demitizat istoric şi

contextual- tragicul este temperat / nuanţat prin comic-parodic- fantasticul păgân şi registrul olimpian sunt înlocuite prin sacrul şi registrul

creştin- epicul propriu-zis este puternic marcat de lirismul reflexiv- obiectivitatea narativă se estompează în faţă subiectivităţii de anticipare a jocului

modern între distanţare critică şi implicare (anunţat în poeme prin parodic, asociat sauopus alegoricului hiperbolizat / apoteotic)

- puritatea tragică a eroicului se colorează estetic în speciile hibride, versificate●

Poemul eroi-comic satirizează spiritul medieval:(Luigi Pulci, 1432-1484)

- satirizează: cavaleria ca instituţie, moravurile medievale, misticismul- parodiază epicul cavaleresc într-o limbă vorbită, populară• (Matteo Boiardo, 1441-1494)- atacă iubirea şi codul cavaleresc√ Poemul reflexiv asociază viziunea cavalerească şi formula epopeică• (Lodovico Ariosto, 1474-1533)- idealizează spiritul cavaleresc în termenii viziunii umaniste



- continuă şi prefigurează operele (pre)romantice de gen: Voltaire – , Wieland – , Byron – , Puşkin –

.

- Nefiind considerat – conform tradiţiei antice (reactualizate) – o specie „înaltă”,canonică, romanul creează capodopere atât prin libertatea reflecţiei filozofice asupracondiţiei umane şi a societăţii, cât şi prin valorificarea tradiţiei medievale satirice şi parodice.

- Capodoperele epice sintetizează evoluţia umanismului renascentist de laafirmarea triumfalistă a viziunii prin Fr. Rabelais (1490-1553), la criza barocă a valorilor,ilustrată de Miguel de Cervantes (1547-1616).

• () al lui (1490-1553) exprimă orgoliul umanismului în afirmare

prin: hipertrofierea umanului (giganţii)- satirizarea spiritului şi realităţilor medievale(acţiunea şi psihologiile burleşti)- alegorizarea (prin acţiune) a bucuriei de a-şi asuma viaţa ca experienţă

total(izant)ă.•

1547-1616)- realizează sinteza dintre naţional (realismul picaresc; epic popular de influenţă

arabă) şi european (sursele literaturii cavalereşti italiene; viziunea umanistă)- roman modern prin complexitate:← satiră antifeudală şi anticlericală

← roman de formaţie (pentru Sancho)← parodie a epicii cavalereşti (prin Quijote)← primă abordare alegorică a metaromanului ca relaţie: realitate → ficţiune- roman de epocă prin ilustrarea crizei umanismului.

Petrarchismul – primă expresie a subiectivităţii (pre)moderne a eului în dialog cu subiectivitatea lumii

= dezvoltă viziunea şi sonetul create de Petrarca în tonalităţi lirice specifice:(1524-1585)

- Şeful de şcoală al şi cel mai important reprezentant al grupării (gruparea şapte poeţi care împrumută numele celor şapte creatori alexandrini, intitulaţi ca şiconstelaţia omonimă).

- = prim manifest estetic de replică (lamedievală de Thomas Sébillet); preconizează:■ utilizarea limbii naţionale (franceza) ca idiom estetic■ introducerea speciilor şi a modelelor antice (repere clasicizante)- creaţie de la subiectele contemporane.



OPERA proprie cuprinde:● ODE – dezvoltă modelul pindaric, horaţian, anacreontic● IMNURI – abordează subiecte / analogii cu antichitatea pe modelele greceşti

consacrate: Homer, Teocrit, Calimah● – epopee neterminată, explică în spirit vergilian fundarea fantezistă a

Parisului de către Francus- de dezvoltare a viziunii neoplatonice:● dedicate (1552), (1555), (1578) →

prefigurează romantismul prin subiectivitatea eului şi parnasianismul: poezie cerebrală,cu surse antice.

- Reconceptualizează petrarchismul – prin cele 154 de sonete (1598-1601) ceilustrează:

→ viziunea asupra omului (surprins în jocul pasiunii) – (XLIV şi XLV)→ relaţia cu societatea şi condiţia geniului (LXVI)

→ natura, iubirea şi arta = căile universale de salvare de atacul răului şi altimpului (CXXVI, CV, LIII, LIV)

– laicizează şi rafinează genul, eliminând farsele şi misterele – exprimă noul ideal umanist – impune ca model cultura şi formulele estetice antice

– cea mai timpurie expresie renascentistă (sec- XIV-XV)

- în formulă grav-lirică: dezvoltă , inspirată de idila greacă – capodopera genului: (Torquato Tasso, 1544-

1595)- ♦♦♦♦ – dezvoltă teme erotice în conflicte complicate

– creaţia de vârf: (N. Machiavelli)♦♦♦♦ = reacţia profesioniştilor improvizatori faţă de teatrul cult

(1000 de scenarii păstrate)= expresie a elitelor umaniste şi nobiliare (ale curţii):

- nu creează capodopere, ci teoretizează genul- fundamentează viziunea clasică prin:• ( )• ( )

- reactualizează autoritatea anticilor: ( ), ( ),( )- ilustrare scenică: ; – piese de Jodelle, nu

reflectă un specific naţional , ca şi

- exprimă naţionalul ca istorie, valori, spiritualitate- este universal prin:√ problematică, tematică şi tipologia personajelor



√ prefigurarea / afirmarea barocului ca (re)sursă a teatrului modern• (1562-1635) – 500 de piese certe din cele 1500

atribuite. Ilustrează repertoriul universal renascentist prin

1. cu acţiune plasată în diverse spaţii culturale:

---

Prefigurează repertoriul şi zonele de interes romantic.2.- propun ca ideal timpul arhaic (al Reconchistei):

3. şi 4. structurează codul etic naţionaldominat de conceptul de (

)- asociază observaţia realistă de moravuri cu suspansul aventurii şi pasionalitatea

erosului →În plan teoretic, anunţă barocul prin (1609):

- înnoieşte formula dramatică:♦ comedia de 3 acte♦ amestecul de comic-tragic, în numele adevărului- promovează libertăţi:♦ la nivelul personajelor (elimină tipologia strictă în speciile majore)♦ la nivelul structurii (elimină obligativitatea unităţilor; proclamă asocierea liberă

a metrilor).• (1600-1681):

- adânceşte, până la la formularea net barocă, delimitările lui Lope de Vega faţăde clasicism(ul renascentist)- prefigurează şi este revendicat ca sursă de romantismul (german) timpuriu, prin:√ reprezentarea lumii ca teatru - al pasiunilor – √ ideea vieţii ca un vis al ambiţiei deşarte – √ afirmarea omenescului prin pasiune şi raţiune – √ pactul faustic – împlinirea raţională şi cunoaştere prin trăire, anticipare

goetheană →

- Marcat de tradiţia libertăţii faţă de normele clasicizante.- Familiarizat cu titanismul eroilor şi pasionalitatea exacerbată prin piesele lui ♦

(1564-1593) – 7 tragedii, dintre care:• → (poemul )• → ( ).♦ – cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor:- Sintetizează în creaţie spiritualitatea Renaşterii.- Depăşeşte limitele propriului timp → principala sursă a romantismului şi a

problematicii teatrului modern.



MODULUL 6

1. Stabilirea relaţiilor dintre clasicism şi baroc.2. Consolidarea şi sistematizarea cunoştinţelor privind:- formulele şi reprezentanţii barocului european- etapele şi estetica clasică- autorii clasici şi operele / speciile reprezentative.

- Sfârşitul Renaşterii ■ dominat în:• de criza umanismului• de triumful opţiunilor nobilimii pentru

√ neobişnuit, dinamic, dezechilibru√ emfatic şi bombastic

■ impune , stil al secolului al XVI-lea şi începutde secol XVII, manifestat prin formulele manieriste, distincte:

• în Spania, , cu reflexe puternice în Franţa şi Anglia• în Anglia, , practicat de John Lyly• în Italia, , cavalerul Giambattista Marino• în Franţa, preţiozitatea, cultivată în saloanele Dnei de Rambouillet

- ca mărci ale literaturităţii, barocul se manifestă în aceste formule prin:1. preţiozitate şi neobişnuit în tipologia speciilor (tragicomedia, romanul galant,

poemul)2. retorism şi afectare:≈ alegorism structurat pe metafore dificile / comparaţii insolite≈ hiperbole şi antiteze şocante≈ parafrazări, anagramări, jocuri de cuvinte obscure● îşi regăseşte tonalitatea solemnă şi structura în epoca

barocă, prin:. poemele filozofice de reflecţie critică asupra condiţiei individului şi a societăţii:

√ (Torquato Tasso, 1544-1595)- exacerbează sentimentul religios în momentul de criză a umanismului italian- prefigurează romantismul → revitalizează excepţionalul epopeic greco-latin;

asociază eul şi natura în tonalităţi elegiace de descendenţă petrarchistă:√ (John Milton, 1667):

- anunţă clasicismul, fiind totodată expresia erudiţiei de formaţie renascentistă- elogiază libertatea şi răzvrătirea împotriva răului din univers şi dinlăuntrul

fiinţei umane. poemele patriotice de apoteozare a valorilor naţionale şi de partizanat politic:

- (P. de Ronsard, 1572) dezvoltă în ample tablouri epice istoriaeroică a Franţei

- (Agrippa d’Aubigné, 1550-1630)



- pledoaria pentru protestantism ia forma lirismului patriotic şi vizionar în tablouritragic-evocatoare ale esenţei istoriei franceze → sugestii, limbaj şi discurs ce anunţă barocul

- (Luiz Vaz de Camões, 1524-1580)- epopeea condiţiei umane evocată prin 15 secole de istorie şi de cuceriri naţionale

portugheze■ (Descartes, 1637), prin „Dubito, ergo cogito, cogito,ergo sum” afirmă RAŢIUNEA drept criteriu al adevărului

- motivează nevoia de claritate şi de adevăr prin atributul „substanţei spirituale”de a gândi

■ Pierre Corneille (1606-1684), prin tragediile (1636), (1640),(1640), (1642), (1643), (1644),

fixează polemic faţă de tragicomedia barocă reperele tragediei clasice:1. acţiune unică, axată pe dinamica psihologică2. măreţia personajelor exemplare (pozitiv / negativ), ceea ce exclude orice

slăbiciune (inclusiv iubirea)

3. subiecte înălţătoare: ♦ impun situaţii extraordinare, în care datoria triumfăasupra pasiunii:- Rodrigue îl ucide pe tatăl Chimenei şi este chemat în justiţie ( )- Horaţiu îşi loveşte sora cu sabia cu care i-a ucis iubitul ( ), duşman al

patriei- Augustus îşi copleşeşte duşmanul cu binefaceri ( )

♦ trimit la istorie fără preocuparea pentru verosimilitate, pentru adevărul istoric

▲ . - impune doctrina prin activitatea lui (1636-1660):

- înfrânge în plan polemic preţiozitatea- promovează marile nume contemporane- elaborează doctrina în :

≈ la baza artei = bun simţ care evită excesele≈ frumosul şi adevărul sunt indisociabile → arta este morală≈ sursa antică impusă de cunoaşterea naturii şi de frumuseţea lor eternă, şi

nu de autoritatea în timp. - promovează doctrina în planul creaţiei → marile personalităţi clasice

● în TEATRU:- tragediile lui (1639-1699):

√ polemizează cu modelul cornelian (neverosimil)şi înlocuieşte pasiunea cu voinţa şi cu datoria)

√ resortul dramatic al tragediei este raţiunea pasiunilor ⇒ lipsa de preocupare pentru adevărul istoric (pe care i-o reproşează Corneill)

⇒ orientarea către epocile legendare, marcate de violenţa pasiunilor ⇒ opţiunea pentru subiectele plauzibile, cu teză generalizantă:

• femeia părăsită, care se răzbună• – fiul care se eliberează de sub autoritatea părintească

- amantul care îşi ucide rivalul



• - femeia geloasă pentru iubirea neîmpărtăşită (de Hippolyte).

ESTETIC – aparenta simplitate ⇐ asocierea → cunoaşterii sufletului umantrădează → înaltei poezii perfecţiunea → amintirii antichităţii

clasică⇓ respingerea ei de către romantici- comedia lui (1622-1673)

√ pune bazele comicului modern, prin obiectivul de a plăcea şi de aamuza, prin: ≈ descrierea umanului

≈ educarea morală, orientată spre îndreptarea moravurilor - comicul devine de moravuri / de caracter, aplicat general-umanului (nu

personajelor concrete)- sancţionează abaterile de la natură (= măsură), care singularizează şi devin

condamnabile

- fresca socială a timpului, cu imaginea: ♦ omului simplu, de bun simţ:●●●

♦ burghezului: ●

♦ nobilimea: ● ● - fresca sufletului omenesc:●

●●● ■ în POEZIE:- moralitatea- generozitatea se concentrează în creaţia lui J. de La Fontaine- verosimilitatea- actualizează fabula, conturând în , cu gradaţia

specific dramatică - Horaţiu- Lucreţiu

- Esop- Fedru- Rabelais



• Valenţele totalizante ale romanului, care satisfăceau deopotrivă nevoia de epic

(eroic, aventuros) şi de sentimentalitate (patetic melodramatică sau „preţios alegorică”),ori disponibilităţile critic – reflexive asupra societăţii şi a condiţiei umane, au făcut dinroman, începând cu a II a jumătate a secolului al XIX-lea o „specie a speciilor”.

• Diversitatea tematică şi varietatea formulelor narative (naraţiuneamemorialistică şi diversele convenţii ale naratorului implicat, perspectiva străinului,redescoperirea călătoriei / spaţiului natural sau fictiv alegoric etc.) maturizează epicul învederea capodoperelor secolului al XIX-lea.

Cu rădăcini în (pre)romanul grec şi intrat astăzi prin uzura tematicii şi a tehnicii

narative în sfera literaturii de consum este simptomatic pentru permanenţa problematiciişi variabilitatea receptorului / orizontului de aşteptare, care îi marchează profund factura.

- Dezvoltă epicul romanesc pe coordonate de:

- viziune convenţională- intrigă artificială- acţiune (supra)încărcată- relaţii / personaje – neverosimile

– schematic idealizate- stil pre(ten)ţios, alegoric, antitetic şi metaforic,

pe gustul cercurilor mondene aristocratice- Conţinând tradiţia codului curtenesc şi a aventurii de sorginte cavalerească,

ilustrează cu diferenţieri naţionale:- în Anglia: < (romanul lui John Lyly, , 1578; 1580);- în Spania – Miguel de Cervantes Saavedra consacră prin

(1585), care anunţă alegorismul ;- în Franţa – cultivă mitologicul alegorizat în formule

artificioase (Honoré d’Urfé – , 1589) şi istorismul fantezist (Madeleine de Sendéry – ) sau sentimentalitatea patetic – tezistă (Madeleine de Sendéry – ).

• Continuă tradiţia medievală a prozei scurte ( , ), a romanului orăşenesc( şi ) şi a povestirii renascentiste în ramă;

• Pare să se adreseze unui public eterogen, îndeobşte burghez, interesat de: -acţiunea – inedită, cu răsturnări de situaţii neaşteptate

- intriga complexă şi antrenantă- personaje din toate clasele, ale căror calităţi sunt recompensate prin

ascensiunea rapidă / recunoaşterea originii reale (nobile)- mesajul optimist al schimbării condiţiei umane şi al afirmării valorii, într-o

lume criticată pentru moravuri, dar perfectibilă.



• Consacră romanul personagial antieroic (în limba spaniolă, picaro = pungaşul,

vagabondul, licheaua simpatică) cu protagonistul angajat într-un şir de aventuri în

cascadă, desfăşurate în timp, în diverse spaţii sociale;• Reflectă realul ca spaţiu neidealizat, prin aspectele condamnabile ale tipurilor umane şi moravurilor;

• Parodiază tipologia personajelor şi epicul canonic, elitist:- în (pe urmele lui Quijote) atacă tradiţia şi literatura cavalerească:→ romanul anonim: , 1554;→ Mateo Alemán – , 1559;→ Francisco de Quevedo – , 1626;- în dă o replică la romanul sentimental, dezvoltând tipologia personajelor şi

intriga de tip spaniol:→ Charles Sorel, , 1623;

→ Lesage, , 1715;- în răstoarnă satiric clişeele sentimentalismului:→H. Fielding – (1749),

(1743)-în – satirizează formulele epicului istoric curtenesc prin

(1669), (1670)de H. J. Grimmelshausen.

• Ca şi picarescul, are ca punct de plecare epicul antichităţii. Dacă picarescul

provine din povestirile cu epic aventuros şi din romanele de acţiune, satira burlescă este prefigurată de povestirea cu substrat politic polemic a lui Senecca ( – );

• Romanul burlesc se cristalizează prin exerciţiul epic al farselor / povestirilor medievale şi renascentiste şi prin experienţa stilului subliniat umoristic, voit frust al poemelor goliarzilor);

• Se manifestă cu precădere în Franţa – ca reacţie la literatura preţioasă şi mondenă – prin capodoperele genului:

- (1651-1657) de P. Scarron- (1709), de A. R. Lesage.

- Anticipează tehnicile moderne de investigaţie psihologică;- Depăşeşte cadrele temelor / dominantelor aparent dezvoltate:→ (1678) de Doamna de La Fayette orientează intriga

sentimentală pe fundalul romanului de epocă spre o rafinată analiză a pasiunii erotice;



→ (1760 / 1767) subiectivizează timpul acţiunii sentimentale,nuanţează prin amploarea digresiunilor şi întretăierea planurilor narative maniheismul puritan, anulând teza unică.

- Prin creaţiile franceze de vârf anticipează metaromanul contemporan;- Opera lui Antoine Furetière, (1666) parodiază în spirit burlesc

canoanele romanului eroic / sentimental, ilustrând profesiunea de credinţă a evocăriirealiste a lumii descrise;

de Denis Diderot (publicată întâi în traducerea lui Goethe în1805 şi de abia în 1823 în franceză) estompează acţiunea în favoarea unei dezbateri profunde asupra condiţiei romanului şi a relaţiei realului fictiv cu realitatea.

MODULUL – 1. Teorii asupra originii romanului şi contraargumente.2. Satira antifeudală şi polemica estetică în sau în :

ilustrarea elementelor din curs cu exemple din romane.3. Romanul cavaleresc: valorile codului cavaleresc şi exemplificări.4. Prefigurările romanului modern în spaţiul anglo-saxon şi romanic.5. Epicul orăşenesc: tipologie şi exemplificări.

obligatorieCâte un roman din fiecare etapă:1. Un roman la alegere: Fr. Rabelais, sau Cervantes, .2. Un roman la alegere: J.-J. Rousseau, sau Abatele Prévost,

3. Un roman la alegere: J. Swift, , sau D. Defoe,

- Călinescu, Matei, , Cluj-Napoca, Limes, 2006.- Constantinescu, I., , Iaşi, Junimea, 1978.- Hocke, Gustav René, , Bucureşti, Univers, 1997.- Munteanu, Paul, , III, Bucureşti, Allfa, 1998.

facultativă1. Lejeune, Philippe, , Univers, Bucureşti, 2000.2. Munteanu, Romul, , Univers, Bucureşti,

1974.3. Valette, Bernard, , Cartea Românească, Bucureşti, 1997.4. Zumthor, Paul, , Univers, Bucureşti, 1983.



MODULUL 7

:1. Clarificarea relaţiei dintre iluminism şi clasicism / (pre)romantism.2. Identificarea elementelor specifice de prefigurare a modernităţii.3. Completarea cunoştinţelor asupra diversificării epicului în proză şi în versuri.

- Anunţă romantismul prin elemente care circumscriu viziuneaPREROMANTICĂ:

1. sentimentul precedă şi determină raţiunea → poezia este exclusiv sentiment= spiritualizată şi meditativă

= senzitiv şi sentimental= melancolic şi visător = inadaptat, caută refugiul şi singurătatea în decorul din natură,

dominat de vestigiile trecutului → ruine, castele, catacombe,morminte

2. conceptul de libertate exaltat la nivel - social- al sensibilităţii individuale- al creaţiei artistice

- Viziunea unitară ⇒ diversificarea ipostazierilor estetice în cadrul acestor douăorientări

în epocă.♦ Preromantismul francez şi englez - polarizează marile „nume”- prilejuieşte performanţele estetice ale timpului- nu produce capodopere, dar fixează repertoriul tematic, de replică la clasicism şi

propriu romantismului• – ca peisaj √ sălbatic

√ al extremelor: munte – mare – ca dezlănţuire a stihialului √ furtuna (pe mare)

√ răsăritul√ asfinţitul

– este asociată stărilor complexe şi contradictorii ale eului: James Thomson (1700-1748) – în oferă prima ipostază a naturiiromantice, care păstrează reminiscenţele clasicismului prin:

► tipicitate► echilibru• în climat nocturn- reprezintă căile dorite de evaziune din contingentul vulgar-convenţional



- presupun construirea marilor ficţiuni patetic-funebre, care impun motivespecifice:

√ mormântul şi cimitirul în ruină√ însemnele morţii: stafii, sicrie, cavouri, schelete√ mărcile timpului degradat: ► ruinele

► palatele şi mănăstirile părăsite√ natura ostilă. Exteriorizare a marilor seisme şi abisuri sufleteşti:► luna rece, fără strălucire► marea ostilă, oţelită► codrul → labirint al rătăcirilor

în sine însuşi Edward Young (1683-1765) instituie acest tip de lirism depresiv până la

patologic:- (cunoscută ca

): - pune accentul pe individualitatea trăirii depresive- acutizează anticlasic sinceritatea afectului confesat

- invocă moartea ca:√ unică eliberare de răul social√ eliberare a eului de propriile tenebre ale spaimei de

neant şi ale dezgustului de viaţăThomas Gray (1716-1771) orientează elegia depresivă, prin descoperirea

rusticului, spre social şi problematica geniului:- (1750)■ devine modelul poezie preromantice, prin:• preferinţa pentru momentul labil de trecere, sugerând vagul nostalgic

(amurgul)• rusticul ⇒ depozitar al valorilor etico-spirituale ale socialului

• soarta geniului √ exilat la marginea societăţii în ► solitudine► mizerie

√ stins în floarea vârstei√ neînţeles

în preromantismul anglo-francez

- critică societatea şi se revoltă împotriva nedreptăţii (în cadrul liricii eului) →este aproape o constantă a poemelor preromantice:

James Thomson – ia aspectul aluziv-alegoric în ⇒ oameniimoleşiţi de indolenţa inacţiunii existenţei aristocratice sau a neştiinţei populare sunt

treziţi la viaţă de valorile burgheze (Cavalerii „Meşteşug” şi „Industrie”)Thomas Gray – - este ipostaziată prin diatriba împotriva sărăciei – din

finalul poemului – prezentată drept cauză a neîmplinirii umane şi spirituale a celor mulţişi supuşi.

André Chénier (1762-1794) – singura voce lirică de valoare a „luminilor”franceze:

- orientează tematica spre politic şi revoluţionar, în ciclul ,



► unde prezintă liric ideile revoluţionarismului său moderat, pledând pentru libertate, egalitate şi dreptate, cucerite prin luptă

► care prefigurează lui Hugoîn cadrul Sturm und Drang -ului german („Furtună şi avânt”), poezia

protestatară aparţine programului estetic al scriitorilor grupaţi în jurul lui Goethe la

Strasbourg şi apoi la Frankfurt, care viza descătuşarea forţelor creatoare ale genialităţiiumane, prin:■ ► atacarea → bazelor moralei laice, religioase, sociale

→ oricărei norme şi îndatoriri► revenirea la: √ „natura originară”

√ „forţa nepervertită a geniului”√ „haosul fecund” al „pasiunilor”

■ (1747-1794)

. ANTICHITATEA - pentru unii poeţi ai timpului – este:

- tiparul expresiei eului- abordată ca model de retorică şi structură, în care sunt grefate teme şi motivecontemporane

■ - înţelege să fie modern prin clasici, „aşa cum ei înşişi ar face dacă ar fi printre

noi”- descoperă în Elada √ frumuseţea şi naturaleţea

√ picturalul şi sculpturalul- anticipează parnasianismul:- asociază scientismul modern cu spiritul antic: , elogiu adus capacităţii

creatoare a geniului uman.

■ (1770-1843)- abordează cu nostalgie preromantică antichitatea elină ca vârstă de aur aumanităţii (cf. neoumanismului german, dezvoltat de Goethe la maturitate)

- – în formula antică surprinde starea depresivă aeului conte,poran, nefericirea şi neşansa căutării seninătăţii

FOLCLORUL – pentru altă serie de poeţi – este (re)sursa:• autenticităţii şi spontaneităţii• depozitar al valorilor naţionale• expresie a exemplarităţii strămoşeşti• tipar estetic ideal al aspiraţiilor şi gustului epocii

■ (1759-1796)- prin formula baladei scoţiene, alternează tonalităţile lirismului, de la satiră (), la:√ sentimentalitate stăpânită ( )√ apologie a spiritului şi sufletului uman ( )

■ (1747-1794)- consideră că „poezia cea mai desăvârşită şi singura adevărată este poezia

populară”



- creează balada cultă germană în stil popular, prin o ilustrare a:√ fantasticului nocturn, malefic√ intensităţii şi fidelităţii iubirii, până dincolo de limitele existentului

■ (1736-1796)- introduce în literatura engleză mari teme romantice, aplicând totala libertate

creatoare a prelucrării şi completării – prin ficţiunea proprie – a sursei folclorice(baladele lui Ossian, „bard” scoţian din secolul III): →

• cultul eroilor • predilecţia pentru sumbru şi tenebros• natura sălbatică şi ostilă• sentimentalismul patetic

recurge la:→ simbolistica ezoterică: William Blake→ alegorismul retoric: Friedrich von Schiller

■ (1757-1827)- încearcă să reprezinte în imagini alegorice evoluţia omenirii, anticipând marilesociogonii romantice şi poemele militant-revoluţionare, prin (capodopera sa), .

■ (1759-1805)- cultivă poezia de idei, cu caracter profund etic-educativ:√ – elogiu al purităţii morale√ (text al simfoniei a lui Beethoven) – un îndemn

la contopirea individualului în colectiv- recurge la baladesc, pentru ilustrarea tezei:√ pericolele curajului ( )

√ norocul schimbător ( )√ ispăşirea crimei ( ).

- marcat de aceeaşi oscilaţie între sentimentalitate – obiect al comediei şi altragediei – şi meditaţia asupra condiţiei umane (obiect al dramei burgheze şi al tragediei)

- cunoaşte operele cele mai realizate estetic pe continent.

- se (con)centrează pe sentimentalitatea erotică- se dezvoltă în formule distincte în spaţiul romanic mediteranean

- se axează pe mesajul dramatic (text) de factură iluministă.► ÎN FRANŢA:■ (1688-1763)- creează comedia de dragoste, convertind conflictul erotic, până atunci secundar,

în conflict principal şi dublând iubirea din planul nobil al protagonistului cu cea comic-grotescă a valetului



- prezintă:√ cuplul într-o situaţie care împiedică iubirea, situaţie depăşită de cei doi prindialogul cultivat, spumos = marivaudaj

√ triumful ilustrează triumful sentimentelor asupra barierelor sociale / asupra prejudecăţilor etice, religioase

- promovează ideile epocii- teatrul analizează:√ iubirea ca sentiment√ spiritul şi psihologia umană ca subiect al iubirii..

■ (înnobilat ) (1732-1772)- orientează comedia de situaţie spre comedia de moravuri, prin intriga erotică din

- pe direcţia revenirii la comedia molierescă,→ realizează satira socială→ face apologia virtuţilor stării a treia (poporul), în contrast cu viciile

nobilimii.

► ÎN ITALIA:- comedia pune accentul pe reprezentare■ (1707-1793)- grefează satira molierescă de moravuri (Voltaire îl numea chiar „Molière al

Italiei”) pe formula reactualizată a comediei dell’arte- marea varietate tipologică de piese adânceşte → analiza psihologică

→ evocarea de medii, prinaccentuarea comicului de sursă populară

- piese încă reprezentate:√ comedii de intrigă :

√ comedii de caracter:

√ comedii de moravuri:

- apare în Franţa, ca aşteptare a burgheziei, care√ prinsese gustul teatrului√ nu se putea recunoaşte estetic şi identifica deloc cu eroii antici

- prin Beaumarchais, Diderot, este definită ca ilustrare a condiţiei eisocioprofesionale şi a relaţiilor interumane din perspectivă gravă.

► ÎN FRANŢA■ (1713-1784)- dezvoltă (ca dramă a relaţiilor) de familie, prin

- accentul pus pe patetismul emoţiei, rezultată din intriga cu răsturnări de situaţie,anulează sinceritatea trăirii- teza finală oferă satisfacţia triumfului moralei şi a dreptăţii■- creează (pe care o impune de-abia V. Hugo) şi o

ilustrează prin: →√ remarcată în epocă√ nu impune specia din cauza retorismului



► ÎN GERMANIA- drama burgheză se dezvoltă ca■ cultivă:- drama politică, militantă în prima etapă de activitate (1781-1787), ilustrând

ideile timpului prin eroi exemplari, în

- drama istorică şi politică, structurată pe mari caractere, legate de popor în lupta pentru libertate: trilogia , - drama etico-filozofică, de reflecţie asupra libertăţii umane: , piesă de

tranziţie dintre cele două etape■ (1729-1781)- abordează drama de idei ca - piesele ilustrează dramatic opiniile filozofului asupra:√ relaţiilor dintre individ şi stat(ul naţional) ⇒ îndemn la unire:

⇒ îndemn la ateism şi toleranţă:

√ caracterului perimat al absolutismului şi al despotismului: ► ÎN ITALIA- se creează acum ca specie clasică, prin opera militantă pentru trezirea conştiinţei

naţionale a lui (1742-1803)- pune accentul pe eu şi pe pasionalitatea exacerbată a protagoniştilor - construieşte conflictul în jurul individului- tipologic, diversifică prin tematică specia:√ biblice:

√ mitologice: √ istorice:

- aceste piese sunt legate de începuturile teatrului în limba română.► ÎN FRANŢA- specia supravieţuieşte clasicismului şi se reactualizează prin Voltaire.

Încheie practic evoluţia speciei, care este, în esenţa şi în structura ei canonică,

incompatibilă cu modernitatea.• În secolul al XVIII-lea francez, chiar dacă îşi pierde suflul epic de odinioară şi căldura,

epopeea îşi regăseşte substanţa exemplară.(1728) de Voltaire subordonează epicul eroic (inspirat Vergiliu), ideilor

progresiste ale autorului.• În secolul al XIX-lea în spaţiul românesc specia este cultivată de romantici, probabil

atât ca aspiraţie spre recuperarea perfecţiunii şi dimensiunii eroice a clasicismului, cât şi caexpresie a unei anumite compatibilităţi între caracterul excepţional şi exemplaritatea protagonistului, purtător simbolic de cuvânt al unui mesaj filozofic militant. (I.H. Rădulescu –

: D. Bolintineanu – ).



- romanul moral cu teză (implicită) – orientează sentimentalitatea spreinvestigarea psihologică:

• abatele Antoine François Prévost prin(1731) conferă acţiunii şi trăirii motivaţii psihosociale.

• Samuel Richardson (1689 – 1761), prin seria romanescă iniţiată cu, prefigurează în limitele romanului „moral”(izator), romanul psihologic modern;

• Pierre Choderlos de Laclos în investighează eroticul pe fundalul unei fresce de moravuri a lumii mondene pariziene.

- romanul pasiunii idealizate oferă deschideri spre sentimentalismul romantic prinlirism, asocierea eu – natură, excepţionalul protagoniştilor şi intensitatea pasiunii:

• J.-J. Rousseau în sau (1761) şi, pe urmele sale, JacquesBernardin de Saint–Pierre, prin (1787) evocă iubirea ca evaziune din realîn spaţiul paradisiac al naturii, care inaugurează exotismul în literatura franceză.

• Tristram Shandy (1760-1767?) subiectivizează timpul acţiunii sentimentale,nuanţează prin amploarea digresiunilor şi întretăierea planurilor narative maniheismul puritan, anulând teza unică.

• Johann Wolfgang von Goethe, prin (1774)circumscrie coordonatele sentimentalităţii romantice, atributele, motivaţiile şi atitudineaspecifice eroului.

- Propune primele dezbateri critice asupra:- societăţii (Montesquieu – , 1721; DenisDiderot, , 1792);

- condiţiei umane şi rolului omului în existent (Voltaire,, 1759);

- Redefineşte relaţia microcosmosului (eul) cu macrocosmul (natura), ca trăiresolitară, confuză, dezvoltată prin reveria şi melancolia romantice (J.-J. Rousseau –

, 1781, , 1782) sau în relaţie cu societatea (L.Sterne – , 1760 – 1767);

- Pune problema educaţiei moderne în spiritul legilor şi adevărurilor naturii (J. J.Rousseau – , 1762) şi a etapelor de formaţie a exponentuluinoii sensibilităţi (J. Wolfgang von Goethe – ,1795).

Îşi trage seva din experienţa eposului greco–latin şi al epicului antichităţii, la care se

adaugă peregrinările cavalereşti şi replicile satirice la romanul de gen.Se individualizează în secolul al XVIII-lea prin:

- , fie ca suport al unei teze(Daniel Defoe – , 1719, pledoarie în spirit puritan pentru reîntoarcerea la viaţa simplă şi la natură), fie ca substrat al



criticii sociopolitice şi de moravuri (J. Swift,, 1726; Voltaire,

1752);, ca pretext – cadru pentru cunoaştere şi

reflecţie prin jurnalele de călătorie, care anticipează propensiunea romantică spre inedit,

pitoresc şi expresia subiectivităţii eului (L. Sterne,, 1768; A. E. Radişcev – , 1790; W.Herder, , 1769; J. W. Goethe, etc).

• Apare în Anglia ca încercare de revitalizare a romanului aristocratic cu acţiune

istorică, plasat într-un spaţiu dominat de mister, fantastic, terifiant;• Este conceput ca o reacţie estetică atât faţă de sentimentalismul excesiv, cât şi faţă

de spiritul comun şi de vulgaritatea realismului satiric;• Anticipează diverse direcţii ale romanului modern de acţiune:

- ← (1764) de Horace Walpole;- ← de Anne Shelley;- ← (1794) de Anne Radcliffe (1764–

1823).

• Epicul secolului al XVIII-lea afirmă romanul ca specie dominantă, consacrându-ldrept „gen al genurilor” prin valenţele lui totalizante;

• Proza romanescă asimilează acumulările estetice anterioare în noi sintezecreatoare;

• Romanul secolului al XVIII-lea răspunde unui nou public dominant (cel al burgheziei în ascensiune), îi precizează aşteptările estetice, pregătindu-l pentru înnoirilede substanţă din secolul „curentelor literare”.

SUBIECTE1. Evocare de epocă şi analiză psihologică în .2. Relaţia eu / cuplu – natură în .3. Elemente de critică socială şi de pamflet politic în .4. Argumentaţi pe ½ de pagină care dintre următoarele explicaţii vi se pare că

reprezintă mesajul romanului :. pledoarie pentru viaţa simplă, în mijlocul naturii. încredere în forţele psihice ale omului capabil să înfrunte destinul şi

adversităţile naturii.5. Ipostazele romanului în secolul al XVIII-lea.

literatura_comparata.pdf

Documents

Transcript of literatura_comparata.pdf