In dialog cu Dragos Sdrobis. Limitele meritocratiei intr-o societate agrara. Somaj intelectual si radicalizare politica a tineretului in Romania interbelica

Vasile Ernu,

Zilele acestea a aparut cartea ,,Limitele meritocratiei intr-o societate agrara. Somaj intelectual si radicalizare politica a tineretului in Romania interbelica", de Dragos Sdrobis. Salutam aparitia acestei carti excelente care aduce multa lumina asupra unei epoci ,,model" a istoriei noastre: Romania interbelica.

Dragos Sdrobis atinge destule corzi sensibile si pune in discutie multe probleme esentiale ale acestei epoci, fara de care e greu sa intelegem procesul de modernizare vesnic intirziat al Romaniei. Chiar daca volumul se ocupa de problemele perioadei interbelice, temele analizate sint de o actualitate ingrijoratoare.

Citeva teme importante despre care vom discuta mai jos:

Modele intelectuale si munca intelectuala in modernitatea romaneasca Munca intelectuala in Romania interbelica: intre ,,biurocratism" si ,,surugiu la cuvinte" Invatamintul superior in Romania interbelica: supraaglomerarea universitatilor, proletariat intelectual si somaj intelectual Ascensiunea nationalismului: de la numerus clausus in educatie la nationalismul economic Functionarii statului: venituri si cheltuieli Studentimea interbelica: de la miscare protestatara la miscare revolutionara Concurenta dintre Carol al II-lea si Zelea Codreanu (1934-1937)

,,Limitele meritocratiei intr-o societate agrara" este o carte curajoasa, care vine cumva sa regindeasca una dintre ,,perioadele de glorie" ale istoriei noastre. Una din intrebarile de la care pornesti este: De ce ar trebui sa se rescrie istoriar Chiar asa, de ceo

Daca plecam de la premisa ca trecutul e numai unul, atunci numai istoriile sale sau reprezentarile sale pot fi multiple. Dincolo de acest ,,joc cu trecutul", istoriografia se schimba simultan cu societatea. De fapt, exigentele prezentului sun cele care imprima o anumita directie oricarui tip de discurs. Iar istoriografia nu se poate sustrage acestui imperativ. Departe de a fi o simpla moda, inovarea discursului istoric a fost dintotdeauna dovada unei adanciri a introspectiei sociale.

In ceea ce priveste trecutul recent al Romaniei, cred ca abordarea antitetica dintre ,,interbelicul glorios" si ,,hiatusul comunist" si-a epuizat sursele explicative. Asta, bineinteles, daca le-a avut vreodata. La fel, modelul cronologic dupa care se studiaza (inca) istoria romanilor fractureaza intelegerea istorica. Fantoma lui 1918 inca ne bantuie, ignorandu-se astfel studierea evolutiei unui anumit sistem politic, social si economic. Or, daca s-ar proceda astfel, istoria romanilor de la 1829 incoace (Tratatul de la Adrianopol, care ne punea pe harta comertului european) nu ar mai fi o simpla inlantuire de ,,revolutii" si ,,razboaie", ci ar deveni eforturile de implementare a unui model de societate moderna. Pana la 1938 s-a urmarit modelul occidental al statului natiune, dupa care a urmat o altfel de modernitate, dupa model sovietic. In fine, dupa 1990 asistam la incercarea de a construi o societate (neo)liberala dupa model occidental.

Munca intelectuala in Romania interbelica, intre ,,biurocratism" si ,,surugiu la cuvinte" Una din temele importante ale cartii  este legata de ,,geneza elitelor". Care este geneza elitelor pornind dinspre sec. XIX-lea  spre perioada interbelical Care ar fi elementele centrale, trasaturile specifice, anatomia acestei elite

N-as spune ca geneza elitelor e o tema centrala a cartii. Mai degraba, am incercat sa subliniez ca ideea de elita reprezenta la sfarsitul secolului al XIX-lea - in Europa si, prin colportare, in spatiul romanesc - un soi de ideologie care sa faca trecerea dinspre aristocratie spre democratie. Iar cum in latina eligere inseamna a alege, educatiei ii revenea rolul de a crea mecanismele prin care cei mai buni sa ajunga sa conduca societatea. Astfel, democratia se putea lauda ca propune un nou contract social, deschis oricui, care se legitimeaza prin meritocratie.

In spatiul romanesc, ideea de elita s-a transformat doar intr-un mecanism de a converti privilegiile vechii boierimi locale in drepturi asupra conducerii societatii si a statului.

Era cumva imposibil sa fi fost altfel: educatia institutionalizata incepe sa se dezvolte mai ales dupa 1859, iar principala preocupare nu era neaparat emanciparea sociala a taranului, cat dobandirea independentei noului stat de la gurile Dunarii. Abia dupa dobandirea independentei, elitele se reintorc spre problemele societatii. Dar nu neaparat din altruism, cat din cauza presiunii crescande a satului, ce a culminat cu rascoala de la 1907. Pe scurt, vechea boierime a imbracat  haine occidentale si a inceput sa militeze pentru un stat al tuturor romanilor. Dar, cum primul pas era eliminarea dominatiei straine, elitele romanesti au urmarit dobandirea libertatii pentru natiunea romana vazuta ca intreg. Evolutia societatii romanesti pana la 1918 se deruleaza in siajul pasoptismului romanesc, o gandire ce diviza societatea intr-o elita salvatoare si o colectivitate obedienta. Daca pana la reforma agrara din 1864 avem o societate a boierilor si a taranului supus, ceea ce i-a urmat a fost o societate a domnilor si a ,,prostimii" taranesti.

E si o parte pozitiva in acest proces: afirmarea unei noi tipologii sociale, intelectualul, care incearca sa propuna solutii pentru ameliorarea societatii romanesti. Desi a fost in mare parte ignorat de elita politica pana la Primul Razboi Mondial, intelectualul se impune ca o voce distincta pe scena publica datorita a doua revolutii: alfabetizarea societatii (incluzand aici educatia, dar si dezvoltarea unei industrii a scrisului) si acordarea votului

universal masculin. Desi elitele politice interbelice au incercat sa corecteze aceste excese printr-o lege electorala care incalca egalitatea votului, vocea intelectualului devine tot mai puternica si reuseste sa patrunda in societate. Si, chiar daca nu reusea sa influenteze deciziile politicului, cel putin putea face cunoscute greselile elitei politice unei mari parti din societatea romaneasca.

Vorbesti despre munca intelectuala din Romania interbelica ca o forma de ,,biurocratism" si ,,surugiu la cuvinte". In ce consta aceasta muncae Ce e specifica ei>

Pai, principala cauza pentru care munca intelectuala era perceputa astfel se datoreaza obsesiei emanciparii nationale si abnegatiei elitei politice de a pastra fraiele puterii. Chiar si in perioada interbelica Romania pare mai degraba un stat ,,administrat" si prea putin orientat spre ,,dezvoltare". Aici s-ar regasi cauzele pentru care expertiza era ignorata in detrimentul diletantismului, iar profesionistul intelectual paleste ca valoare in fata carieristului si a omului politic. Astfel, expresia de ,,surugiu la cuvinte" ar descrie mai degraba strategia celor care, ridicandu-se impotriva nedreptatilor veacului, nu faceau altceva decat sa-si deschida calea spre o cariera politica sau spre o functie birocratica.

Amintesti  la un moment dat de ,,proiectul statului cultural ca forma de valorizare a muncii intelectuale". In ce consta acest proiectc

Aceasta idee apartine sociologului Dimitrie Gusti, ferm convins ca doar stiinta reprezinta fundamentul esential pentru orice reforma sociala. Preocuparile lui legate de reformarea statului romanesc dateaza din 1918, cand lanseaza si apelul pentru infiintarea Asociatiei pentru studiul si reforma sociala. Ideea lui era simpla: initiatorul dezvoltarii societatii trebuia sa fie insusi statul, urmand ca abia apoi societatea sa duca mai departe intregul proces. Ceea ce trebuia era o noua forma de contract social care sa plece de la specificul societatii romanesti: lumea rurala si limitarile unei agriculturi de subzistenta. In opinia lui Gusti, cei chemati pentru a realiza aceasta expertiza erau tocmai profesionistii intelectuali. Privit astfel, statul cultural insemna atat efortul de a cunoaste societatea si problemele ei, cat si propunerea unor solutii care puteau schimba fizionomia satului.

Invatamintul superior in Romania interbelica

Sa vorbim putin despre invatamintul universitar interbelic. Care este trasatura, originile, ideologia Universitatii din Romania MareÅŸ

As incepe cu o marturisire personala: unul dintre profesorii mei de liceu ne preciza mai tot timpul valoarea universitatii romanesti interbelice, ale carei diplome erau recunoscute la nivel european. Iar, ca sa-si intareasca argumentul, nu uita sa mentioneze numele unui Eliade sau Cioran (foto), care fusesera - cum altfelă - rodul acestui invatamant de exceptie.

Cert e ca universitatea interbelica se ,,nationalizeaza". Peste tot in Europa universitatile trebuiau sa serveasca unui scop national. Era consecinta disparitiei imperiilor multinationale si a inchiderii societatilor intr-un soi de autarhie - sociala, politica iar mai apoi economica.

Universitatile nu mai servesc cercetarii adevarului, ci a adevarului ,,national".

De fapt, chiar de la infiintarea universitatilor de la Iasi si Bucuresti, misiunea lor era aceea de a participa la

efortul de emancipare nationala a romanilor. De aici si ponderea foarte mare a disciplinelor umaniste si lentoarea cu care se dezvolta disciplinele ,,tari" sau invatamantul profesional (ca politehnicile sau medicina). Mai apoi, misiunea ,,nationala" primeste un nou imbold in 1918. Semnificativa ramane pentru continuarea unei astfel de viziuni ,,nationalizarea" Universitatii din Cluj si a celei din Cernauti. Era o forma de a arata noilor minoritati nationale ierarhia noului stat. In schimb, in Basarabia, unde nu exista o minoritate cu pretentii de conducere, invatamintul superior aproape ca nu exista ca functie politico-simbolica. La Chisinau vor functiona doar doua facultati - teologia si agronomia - care descriau exact nivelul de dezvoltare a acestei regiuni.

Cine avea acces la invatamintul superior din Romania Marea Ce paturi sociale ajungeau acoloa Cit de democrata era aceasta institutiei

Teoretic, invatamantul era deschis tuturor: cetateni romani sau straini deopotriva. La fel, puteai sa fii beizadea sau fiu de palmas. In practica, lucrurile stateau altfel. In primul rand, in Romania Mare educatia superioara (la fel ca si liceul) era un invatamant cu taxa. Astfel ca, daca intelegem printr-o institutie democrata o institutie care acorda macar egalitate de sanse, Universitatea pare departe de aceasta eticheta. E drept ca statul a incercat sa incurajeze tineretul - in special pe cel rural - sa mearga la universitate. In anii 20 se acordau un fel de burse sociale pentru ,,fiii de tarani", doar prin simpla prezentare a unui ,,certificat de pauperitate". Sumele acordate nu erau mari si, de cele mai multe ori, se transformau in beneficii: camin gratuit si masa gratuita. Existau si burse acordate de anumite asociatii culturale sau chiar de administratia locala. Insa, toate aceste initiative de stimulare a mobilitatii sociale depindeau de buget. In momentul in care statul roman se confrunta cu probleme financiare, cei mai afectati au fost studentii. Pe de o parte, statul aloca sume tot mai mici invatamantului superior, fapt ce obliga universitatile sa ridice cuantumul taxelor universitare. Pe de alta parte, sunt taiate sau diminuate bursele si facilitatile acordate studentilor. Frustrarea devine o constanta a vietii studentesti interbelice.

Ascensiunea nationalismului Stim ca in aceasta perioada a avut loc o ascensiune fara precedent a nationalismului in universitatile din Romania Mare. Establishment-ul universitar si cultural au avut un rol central in evolutia acestui fenomen. Care ar fi cauzele luil

In primul rand, ar fi vorba de factorii economici pe care i-am mentionat deja. Dar se poate vorbi si de o incapacitate a romanilor de acomodare la noile realitati etnice, sociale si economice. Din ceea ce fusesera educati, in Romania era loc doar pentru romani. Apoi, chiar daca ar fi acceptat ca exista si minoritati nationale, nemultumirea lor se lega de faptul ca statul nu ii ajuta sa ajunga din urma si chiar sa devanseze minoritatile nationale. Nu e deloc intamplator ca frustrarea studentimii iese violent la suprafata chiar la Cluj, un oras care in toata perioada interbelica ramane unul prea putin romanesc. Cel putin, asta era viziunea studentimii nationaliste. Apoi, in universitati nationalismul e mai degraba ,,activat" in anumite momente. Primul moment e chiar anul universitar 1922/23, un an pierdut din punct de vedere educational. Problemele studentesti revin in atentia opinie publice abia peste 10 ani, in 1932. Problemele economice sunt acum mai evidente ca niciodata: reduceri bugetare drastice, taxe universitare tot mai mari, astfel incat era tot mai costisitor sa urmezi studiile superioare. Dar, pe langa irumperea nationalismului, mai grav pentru statul roman e ca studentimea se ridica impotriva establishment-ului politic. Iar asasinarea premierului I.G. Duca in decembrie 1933 releva gradul de radicalizare a tineretului. La fel de important de precizat e ca asistam la o radicalizare care se petrece in ambele directii: spre dreapta, dar si spre stanga.

Somajul din mediul intelectual este tema centrala a cartii tale. Care ar fi cauzele principale si efectul somajului asupra traiectoriei acestui grup socialn

Cauza principala a somajului intelectual era lipsa unei legaturi precise intre educatie (si mai ales invatamantul superior) si piata fortei de munca. Statul romanesc e practic un stat care nu investeste in capitalul uman. De aici si amplitudinea scazuta a mobilitatii sociale si, implicit, lipsa dezvoltarii comunitare. Absolventul de studii

superioare nu avea certitudinea ca isi gaseste un loc de munca si, ceea ce e mai grav, vedea ca statul nu valorizeaza munca intelectuala. Situatia era paradoxala: desi aveam invatamant superior, statul nu parea sa aiba nevoie de profesionistii formati. Ceea ce ramanea era initiativa individuala, deloc de neglijat. Dar si aici lipsea efortul statului de a se implica intr-o campanie care sa stimuleze profesiunile intelectuale, expertiza. Iar populatia era destul de saraca pentru a apela la astfel de profesionisti. Ce sa faci cu ingineri agronomi intr-o agricultura de subzistenta sau cu un medic intr-un mediu rural in care leacurile babesti erau primordialeţ Aproape jumatate din populatia universitatilor urma cursuri de drept: chiar era nevoie de atatia avocatil Facultatile de Litere si Filozofie puteau produce doar viitori aspiranti la o cariera didactica. Salariile erau insa mizerabile, iar posturile tot mai putine. O alta problema era lipsa unui nomenclator de profesiuni care sa realizeze o legatura stricta intre nivelul studiilor si functia ocupata. Nu putine erau criticile care acuzau acest aspect, la fel cum o alta problema era cumulul de functii.

Nici statul nu a avut curajul sa corecteze aceste excese. Era si in interesul universitatilor sa aiba un numar cat mai mare de studenti, macar din prisma ratiunilor financiare. Pare a fi un soi de cardasie intre stat si universitate, doar pentru a spori ,,fetisismul diplomei". Orizontul de asteptare, aspiratiile individuale ale studentului erau total ignorate. Asta a facut cu atat mai acuta problema somajului intelectual. Campania de presa pe care o duc unii dintre membrii tinerei generatii releva aceasta ,,demagogie scolara". Mai mult de atat, inzestrati cu condeie acide articolele lor se transforma treptat in sageti trimise inspre establishment-ul politic. Ei initiaza si dezvolta aceasta retorica dihotomica a luptei impotriva ,,batranilor", ,,cumularzilor" si a unui stat invechit, corupt si inechitabil. In cele din urma, radicalismul lor politic viza recladirea statului, un stat incapabil sa genereze schimbare si promovare sociala.

Cum arata ,,lumea meritocratiei intr-o societate agrara"l

Distanta cronologica si familiaritatea noastra cu universitatea ne fac sa nu intelegem prea bine impactul pozitiv pe care il avea aceasta institutie in interbelic. Asa cum eu am crescut cu ideea ca integrarea europeana va rezolva toate probleme noastre, la fel credeau tinerii de atunci ca universitatea e usa spre o lume mai buna. Meritocratia parea ceva de-a dreptul palpabil. In universitate se adunau laolalta sperantele de mai bine ale unei intregi generatii, dar ceea ce a rezultat a fost un focar de revolutionarism si de critica vehementa la adresa statului. Lumea meritocratiei - au descoperit pe parcurs - se restrangea la o meritocratie a celor alesi dinainte.

Studentimea interbelica: de la miscare protestatara la miscare revolutionaral Studentimea interbelica este o alta tema importanta. Cum arata acest grup socialt Ce-i era specific, Care era identitatea lui sociala, politica si economica In ce masura avea un rol politic si cit de protestatar era acestar

Proliferarea oricarui radicalism politic presupune in prima faza interactiunea regulata a unor indivizi cu origini diferite, dar supusi aceluiasi context. Universitatea era un astfel de mediu de socializare, poate chiar unicul intr-o societate destul de polarizata, cu un mediul rural ,,tacut". Ar mai fi fost mediile muncitoresti. Dar, spre deosebire de acestea, studentimea nu numai ca isi cunostea propriile probleme. Avea si o identitate ideologica, in numele careia propunea schimbarea. Intr-o Romanie in care politica ,,se facea" in capitala si in marile orase, studentimea reprezenta un actor tot mai incomod si subversiv chiar. Evolutia de dupa 1933 si pana in 1937 a aratat cum o miscare care a pornit din Universitate s-a transformat in cel de-al treilea actor politic.

Putem vorbi despre doua proiecte dominante existente in acea perioada: proiectul ,,gustian si naeionescian"u Sau ma rog, doua tendinte din care ultimul a invins. Cum le vezi tus

Potentialul protestatar al studentimii a fost exploatat de multi actori politici, printre care Nicolae Iorga si A.C. Cuza, iar mai apoi si Octavian Goga. Nae Ionescu s-a apropiat foarte mult de miscarea legionara, dar mai ales dupa ce a fost indepartat din cercul regelui Carol al II-lea. Oricum, deosebirea esentiala intre Nae Ionescu si Dimitrie Gusti e de ordin ,,epistemologic". Pentru Nae Ionescu, Occidentul e in declin, motiv pentru care

rationalismul si credinta in progres trebuie parasite. La fel ca el gandeau si Nichifor Crainic sau Traian Braileanu, toti propunand reintoarcerea spre un fond ancestral ortodoxist. Concret, nimic nu se spunea, dar se deschidea calea ,,experimentului" si a ,,trairii". In schimb, Gusti nu isi pierduse credinta in posibilitatea sociologiei de a schimba Romania. De aici si ideea de sociologia militans. Daca Ionescu propunea reintoarcerea spre un fond imuabil, Gusti vroia sa il cunoasca si, eventual, sa il corecteze sau sa-l adapteze noii lumi. Pe scurt, pentru Ionescu satul e scopul in sine, in vreme ce pentru Gusti satul e doar mijlocul de a dezvolta Romania. In cele din urma, populismul radical a invins.

Concurenta dintre Carol al II-lea si Zelea Codreanu (1934-1937) Spui ca viziunea lui Carol al II-lea era: ,,cultura ca mecanism de consens social". In ce consta de fapt aceasta viziunei

Dupa euforia Marii Uniri, societatea romaneasca se polarizeaza: un oras modern dar afectat de somaj intelectual si un sat romanesc tot mai inapoiat. Romania ca ,,tara a contrastelor" (Bogdan Murgescu) era dovada unei societati lipsite de consens social. Tocmai asta a incercat regele Carol al II-lea: sa propuna un nou contract social. Iar cultura devine in viziunea sa un proces de modernizare. Aici sta motivul apropierii dintre rege si Dimitrie Gusti, pentru ca ambii vedeau in cultura un mecanism de dobandire a consensului social. Cei chemati sa ,,lege" cele ,,doua Romanii" (Mircea Vulcanescu) erau chiar studentii. Ar fi fost un proiect de unificare a tarii atat pe orizontala (intre toate regiunile tarii), dar si pe verticala, prin crearea unei legaturi de complementaritate intre clasele sociale. Scopul urmarit era indoit: fructificarea muncii intelectuale a studentimii si ridicarea satului romanesc. Chiar daca satul ar putea parea tot o preocupare ,,traditionalista", sa nu uitam ca 80% din populatia Romaniei traia in mediul rural. Proiectul lui Gusti ramane, poate, primul care pleca de la fondul problemelor, nu de la forme.

Cum crezi, de ce legionarii si liderii acestora au avut un succes atit de mare in rindul mediului universitar romanesc si mai ales in rindul elitei noastre universitarea

Succesul legionarismului are cauze multiple. Marta Petreu considera, de pilda, ca un motiv esential ar fi fost acela ca liderul acestei miscari, Corneliu Zelea-Codreanu (foto), a actionat ideologic inca de la primele tulburari studentesti din 1922/23. Practic acesta ar fi inchegat un nucleu dur de revendicari ce nu puteau fi negociate. Or, intr-o lume politica a tranzactionarii oricarui principiu doar pentru a dobandi puterea, o astfel de abordare era cel putin excentrica. Apoi, retorica legionara se grefeaza si pe un traditionalism cu larga deschidere, mai ales in mediul rural. Chiar si asa, in 1927, cand legionarii se desprind din partidul profesorului iesean A.C. Cuza, nimeni nu ar fi banuit ca in 10 ani aceasta miscare va deveni ce-a de-a treia forta politica. A concurat la asta si o conjunctura externa favorabila: criza economica si succesul modelelor totalitare in Rusia, Italia iar mai apoi Germania. De fapt, in 1937 Romania era un stat inconjurat de regimuri mai mult sau mai putin dictatoriale.

Cat despre succesul legionarismului in randul elitei universitare, nu stiu daca a fost un impact atat de covarsitor. In universitatea romaneasca erau numerosi si simpatizantii ideilor de stanga, la fel cum multi dintre profesorii universitatii romanesti au preferat sa nu transforme catedra in tribuna politica. Cert e ca nationalismul, xenofobia si antisemitismul multor dintre universitarii Romaniei era anterior aparitiei legionarismului. De exemplu Nicolae Iorga, care devine in anii 30 un inamic al legionarilor. Si, la fel de adevarat e ca unii vor adera la legionarism iar mai apoi la comunism din simplu oportunism. E un spectacol trist al ,,dezertarilor" si al ,,inrolarilor" descris acribic de Lucian Boia in Capcanele istoriei.

Cartea ta arata, cum spui si in concluzie, cum intr-o perioada foarte scurta, de la ,,supraaglomerarea universitatilor" s-a ajuns la ,,rasturnarea imaginii carturarului rupt de societate". Vorbim de aparitia unei generatii afectate crunt de somaj, rupta de realitate dar care vrea sa schimbe ,,fata Romaniei". Asta ma trimite cumva la actualitate. E ceea ce traim si noi azi doar ca in alte conditii istorice, sociale, economice etc. Ce invataminte ne poate oferi aceasta istorie in ciuda faptului ca noi nu invatam nimic din istorieo

In urma cu un veac, unul din rolurile intelectualului era cultivarea asa-zisei gandiri utopice. El trebuia sa fie totdeauna cu un pas inaintea societatii, spiritul critic care sa combata prejudecatile, autoritarismul sau derivele democratiei incipiente. E un model care a patruns si in Romania de atunci, intelectualul nemaifiind perceput doar ca un simplu carturar, preocupat de cartile sale. Ignorat insa de clasa politica, intelectualul a ales calea radicalizarii. Iar o parte a societatii l-a ascultat si l-a urmat.

Similitudinile cu ce se intampla astazi sunt numeroase, dar nu identice. In primul rand, supapa pentru frustrarile actuale e de vreo 20 de ani emigratia. E dovada clara ca mare parte a tineretului crede prea putin in modelul de societate romaneasca. Situatia nu e deloc buna nici pentru invatamantul superior, cu tot mai multe universitati (de stat sau particulare), tot mai putini studenti si cu o legatura tot mai fragila cu piata fortei de munca. Asaltul impotriva umanioarelor, percepute ca inutile, releva aceasta tendinta de racordare a invatamantului superior la piata fortei de munca dusa la extrem. Candva, facultatile umaniste defineau pilonii unei societati. Astazi par inutile.

Din punctul meu de vedere, nici clasa politica, nici ,,intelectualii publici" nu par capabili sa propuna un proiect pentru societatea romaneasca. Traim intre euforie fulguranta si marasm. Nu pot sa nu remarc spiritul justitiar care a cuprins societatea de ceva vreme. E necesar, dar nu si suficient. Pana cand universitatea si intelectualii nu isi vor asuma rolul de a elabora fundamentele unui altfel de consens social, totul pare sa ramana la fel. Cu mentiunea ca unii vor gasi prilejuri sa elaboreze tot felul de teorii ale conspiratiei.

 Orice societate cultiva anumite modele sociale. Fara ele am fi doar o adunatura de indivizi. Deocamdata, pare ca lipsesc intelectualii capabili sa inspire incredere. De un secol incoace, intelectualul roman e public pana devine un intelectual al puterii: in loc de a schimba modul de a face politica, intelectualul sfarseste prin a intra in politica. O meteahna veche a intelectualului, care - dupa cum zicea Caragiale - nu il impiedica sa zica cu siguranta: ,,Eu ... Eu sunt intelectual!"