Exercitarea dreptului de proprietate în limitele legii

3.1. Aspecte generale. Categorii de limitări şi restricţii

După o perioadă îndelungată de îngrădiri, dreptul de proprietate îşi regăsea libertatea şi

un câmp liber de exprimare. Progresul societăţii este imposibil fără o puternică proprietate privată.

Proprietatea funciară înceta să mai fie lovită de o serie de drepturi perpetue, fundamentate pe

contracte. Proprietarul dobândea un drept exclusiv asupra bunului său şi era liber să dispună cum

dorea de acest bun. Aşa s-a relevat în literatura de specialitate, proprietatea „constituie o enormă

forţă civilizatoare, deoarece se află la baza iniţiativei private şi este singurul resort durabil al

activităţii omeneşti”.

În perioada modernă au început să fie aduse tot mai multe restricţii dreptului de

proprietate. Excludem din analiză perioada 1945-1989 în care proprietatea privată a fost

permanent îngrădită, iar proprietatea funciară particulară aproape desfiinţată. În această perioadă

este dificil de vorbit de restricţii aduse proprietăţii, atât timp cât însăşi proprietatea privată fusese

aproape desfiinţată.

În general, sub pretextul unor necesităţi sociale, prin diferite acte normative, statul a

impus şi impune o serie de limite dreptului de proprietate. Cu cât proprietatea va obligată să

suporte presiunea mai multor restricţii, cu atât societatea va fi supusă regresului social. Sunt

actuale observaţiile unor iluştri jurişti interbelici „legiuitorul să se ferească a face două lucruri: să

lovească în principiul şi în forma proprietăţii individuale, transformând-o în proprietate colectivă, şi

să confişte, sub forma exagerării impozitelor elementare sau globale, pe venit, pe capital sau pe

succesiuni, bogăţia economisită”. Realizarea unui echilibru între interesul general şi cel individual,

în materia dreptului de proprietate, sub aspect legislativ, presupune înţelepciune din partea

legiuitorului.

Atunci când vorbim despre exercitarea dreptului de proprietate avem în vedere modurile

în care titularul acestui drept – proprietarul – îi pune în valoare atributele, deci conţinutul dreptului,

cu privire la bunul asupra căruia acesta poartă. Din acest punct de vedere, potrivit art. 41 alin. 1

din Constituţie, care se referă la conţinutul şi limitele dreptului de proprietate „acestea sunt

stabilite de lege”. De asemenea, potrivit art. 480 C. civ., dreptul de proprietate se exercită în

condiţiile determinate de lege.

În literatura juridică mai veche s-a arătat că atunci când vorbim despre aceste condiţii au

a fost avute în vedere „limitele normale ale dreptului de proprietate” care „cuprind toate îngrădirile,

infinit de variate după timp şi loc, care se impun, fie în privinţa obiectului dreptului, fie în privinţa

unor atribute ale dreptului, spre apărarea intereselor obşteşti sau spre apărarea intereselor private

ale altora”.

Alteori s-a spus că „pentru a cunoaşte exerciţiul însuşi al dreptului de proprietate, mai bine

zis a şti ce poate face proprietarul cu lucrul asupra căruia are un asemenea drept, cel mai nimerit

lucru este să arătăm ce nu-i este îngăduit să facă, adică să cercetăm limitele care-i îngrădesc

exerciţiul. Aceste restricţiuni sunt, în cea mai mare parte, inspirate de interesul public în înţelesul

lui cel mai larg, căci chiar atunci când, aparent, ele urmăresc protecţia unui interes privat,

deasupra lor nu e greu a găsi tot o preocupare de ordin general”.

Totuşi, corelaţia dintre interesul general şi cel individual, de natură a concretiza limitele

exerciţiului dreptului de proprietate, nu are a fi privită în mod abstract, ci în funcţie de însăşi

evoluţia acestui drept şi de condiţiile social-economice în care el este exercitat.

Cel mai adesea, această idee se reflectă în reglementările de ordin constituţional. Astfel,

art. 134 din Constituţia României, situat în titlul IV, intitulat „Economia şi finanţele publice” dispune

că economia României este o economie de piaţă, deci bazată pe cerere şi ofertă iar statul trebuie

să asigure, printre altele, libertatea comerţului, protecţia concurentei loiale, crearea cadrului

favorabil pentru clasificarea tuturor factorilor de producţie, protejarea intereselor naţionale în

activitatea economică, financiară şi valutară, exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu

interesul naţional, refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului

ecologic etc.

Textul constituţional următor – art. 135 – consacră ocrotirea proprietăţii de către stat şi

determină formele dreptului de proprietate în România: aceasta poate fi publică, atunci când

aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi privată, atunci când aparţine tuturor

celorlalte subiecte de drept. Proprietatea publică se bucură de un regim juridic de protecţie, în

sensul că bunurile care-i formează obiectul sunt inalienabile (art. 135 alin. 5) iar proprietatea

privată, la rândul ei, în condiţiile legii, este inviolabilă (art. 135 alin. 6).

În acelaşi timp, printre drepturile şi libertăţile fundamentale, Constituţia României

reglementează dreptul de proprietate privată, care este garantat(art. 41 alin. 1). El este garantat

pentru că la baza economiei de piaţă stă proprietatea privată, ca expresie economică a libertăţii

individului. Ea poate fi pusă în valoare de către individ ca persoană fizică, sau în mod colectiv,

prin exercitarea dreptului constituţional la asociere (art. 37), adică prin crearea de subiecte

colective de drept privat: societăţi comerciale, asociaţii cu scop lucrativ, asociaţii fără scop

lucrativ, culte religioase etc.

Asocierea, şi prin aceasta crearea unor subiecte colective de drept, nu schimbă esenţa

dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul unor asemenea subiecte colective de

drept; el rămâne un drept de proprietate privată, care are conţinutul şi limitele stabilite prin actele

de constituire şi sta-tute, dar şi de lege, în general.

Într-o economie de piaţă nu poate fi negat rolul statului, care trebuie să asigure, în esenţă,

dezvoltarea economică a ţării prin punerea în valoare a bunurilor proprietatea sa, publică sau

privată, şi prin asigurarea dezvoltării proprietăţii private aparţinând celorlalte subiecte de drept.

De altfel, deocamdată economia României tinde să devină o economie de piaţă pentru că

statul a moştenit de la vechiul regim totalitar practic dreptul de proprietate asupra tuturor

mijloacelor de producţie, iar procesul de privatizare, adică de trecere a bunurilor din proprietatea

statului în proprietatea privată a altor subiecte de drept, nu s-a încheiat încă.

În orice caz, întotdeauna statul va avea în proprietate publică sau privată anumite

categorii de bunuri.

Sintagma „statul de drept” exprimă, printre altele, şi ideea că dreptul de proprietate

privată, cu regimul juridic ce-i corespunde şi care reprezintă regula într-o economie de piaţă este

garantat şi ocrotit de stat, aflându-se însă în interdependenţă cu dreptul de proprietate publică.

Statul trebuie să asigure armonizarea celor două forme de proprietate, interesul individual

având a fi îmbinat cu cel colectiv, pentru că, indiferent de forma ei, proprietatea exprimă şi ideea

de funcţie socială. Aşa fiind, este firesc să existe diverse limitări ale exerciţiului atributelor dreptului

de proprietate cuprinse în reglementări legale de natură administrativă sau civilă.

Pentru că, aşa după cum s-a spus, unei percepţii abstracte, uniforme şi cu caracter

ideologic trebuie preferată o analiză funcţională a dreptului de proprietate, în care domeniul şi

exercitarea dreptului nu pot fi nelimitate.

Proprietatea nu poate fi protejată decât în limitele funcţiilor cărora ea trebuie să răspundă;

dacă are a fi protejat, apoi dreptul de proprietate implică limitări pe care le impun finalităţile sale

morale, eficacitatea sa economică şi exigenţele interesului general.

În ce priveşte limitările aduse dreptului de proprietate, cu drept cuvânt în doctrina juridică

s-a relevat că „nu există drept mai susceptibil de îngrădire decât dreptul de proprietate, pentru

îndoitul motiv că - pe de o parte - prin originea şi dezvoltarea istorică, dreptul de proprietate

privată a pământului şi a produselor muncii colective se leagă de problema economică a

productivităţii obşteşti şi de problema socială a unei mai drepte distribuţii a bunurilor, şi că - pe de

altă parte - proprietatea constituind împreună cu libertatea individuală izvorul cel mai bogat de

puteri cuprinse în dreptul subiectiv e prin însăşi natura lui expres a se atinge şi de interesele

domeniului public şi de interesele private cuprinse în dreptul subiectiv al altora. De regulă,

îngrădirile cele mai frecvente le-a cunoscut dreptul de proprietate funciară, dar limitările au vizat şi

alte imobile, cum ar fi construcţiile (ex.: interdicţia de a avea în proprietate mai mult de o locuinţă,

etc.) şi chiar bunurile mobile.

Categorii de limitări şi restricţii Analiza legislaţiei în vigoare ne conduce la concluzia că

există mai multe categorii de asemenea limitări. Astfel, în primul rând, există limitări care privesc

exerciţiul atributului dispoziţiei juridice asupra bunurilor proprietatea unor subiecte de drept, fie

persoane fizice, fie persoane juridice, de drept public sau de drept privat. Avem în vedere aici

bunurile declarate de lege ca fiind inalienabile, definitiv sau temporar sau alienabile în condiţii

restrictive. În al doilea rând, există limitări ale exerciţiului dreptului de proprietate care decurg din

raporturile de vecinătate. În al treilea rând, legea reglementează limitări temporare sau definitive

ale folosinţei bunurilor, cum ar fi în materia rechiziţiilor. În al patrulea rând, există limitări ale

exerciţiului dreptului de proprietate rezultate din folosirea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare

pentru lucrări de interes general. În sfârşit, există limitări care conduc, în condiţiile legii, la

pierderea dreptului de proprietate privată prin exproprierea pentru lucrări de interes public.

În literatura juridică mai veche s-a arătat că, după izvorul lor, limitele exerciţiului dreptului

de proprietate pot fi legale, atunci când îşi au izvorul în lege, judecătoreşti, atunci când

proprietarul, abuzând de dreptul său, va fi constrâns de instanţă la anumite restrângeri, şi

convenţionale, atunci când limitările rezultă din voinţa părţilor.

Considerăm însă că numai cele legale interesează materia pe care o discutăm, pentru că

dacă proprietarul îşi exercită dreptul în mod abuziv urmează a fi sancţionat, nu restricţionat, ceea

ce va conduce la angajarea răspunderii sale civile delictuale, iar dacă a convenit anumite restricţii

cu alte persoane nu a făcut decât să-şi exercite dreptul aşa cum crede de cuviinţă, dar tot în

limitele legii.

La momentul respectiv, vom analiza însă şi restricţiile impuse prin voinţa titularului

dreptului.

În scopul protecţiei unor interese cu caracter general sau a drepturilor de proprietate ale

altora, legiuitorul a prevăzut o serie de restricţii, care au în vedere fie natura obiectului, fie

exerciţiul unor atribute ale dreptului.

Restricţiile legale se pot clasifica în funcţie de interesul general şi de interesul individual la

care se referă. Unii autori, de exemplu, au clasificat restricţiile în funcţie de ramura de drept la

care se referă (administrativ, civil, etc.) limitările, pe când alţi autori dimpotrivă, le-au examinat

paralel cu studiul caracterelor juridice ale dreptului de proprietate. Desigur, o enumerare a tuturor

restricţiilor legale este dificilă, mai ales că multe din ele formează obiectul de studiu al altor

discipline (administrativ, comercial, etc.). Sunt, aşadar:

- restricţii privind interesele economice şi sociale generale, precum şi interesele

domeniului public;

- restricţii privind interesele individuale ale titularilor dreptului de proprietate.

A. Restricţii privind interesele economice şi sociale generale, precum şi interesele

domeniului public.

a) Însăşi legea fundamentală, Constituţia României, în art.41, cuprinde o serie de limitări

ale proprietăţii private, ele regăsindu-se şi în cuprinsul unor legi speciale. Astfel, art.41 alin.3 din

Constituţie prevede că titularul unui drept de proprietate privată va putea fi expropriat pentru o

cauză de utilitate publică, stabilită conform legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. În acelaşi

sens, art.481 Cod civil dispune că, „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai

pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Aceasta

înseamnă că, numai după ce va exista o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, iar în

prealabil titularul dreptului de proprietate privata va primi o dreaptă despăgubire, va opera

exproprierea. Problema exproprierii va fi însă tratată în cadrul unui capitol distinct al lucrării.

În cazul unor lucruri de interes general, legea permite autorităţii publice să poată folosi

subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, dar va trebui să-l despăgubească pe proprietar pentru

prejudiciile aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor (art. 41 alin. 4 din Constituţie).

Apatrizii şi cetăţenii străini nu vor putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor

(Legea nr. 18/1991, art. 47). Constituţia din 1991 a prevăzut că proprietatea privată este ocrotită

în mod egal de lege, indiferent de titular, prevăzând o excepţie în cazul cetăţenilor străini şi a

apatrizilor care „nu pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor” decât „în

condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale

la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică,

precum şi prin moştenire legală” (în forma revizuită în 2003 a Constituţiei). Aderarea României la

Uniunea Europeană, aşa cum putem observa din noua redactare a art. 41 alin. 2, va aduce unele

modificări în regimul dobândirii terenurilor.

b) O serie întreagă de restricţii privesc proprietatea imobiliară funciară:

- reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr.18/1991, nu poate avea loc

pentru o suprafaţă mai mare de 10 ha de familie în echivalent arabil;

- terenurile care urmează să intre în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului,

după caz, în temeiul art.25 din Legea nr.18/1991, „vor fi folosite conform destinaţiei avute” (ceea

ce înseamnă că, până la efectuarea operaţiunilor prevăzute lege, destinaţia terenurilor trebuie să

rămână neschimbată);

- celor care au dobândit în proprietate loturi de teren în temeiul art.18 al.1 din Legea

nr.18/1991, nu le este permis să înstrăineze loturile respective prin acte între vii timp de 10 ani,

sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare (art.31 din Lege);

- deţinătorii de terenuri agricole sunt obligaţi să asigure cultivarea acestuia şi protecţia

solului (art. 53 din a nr.18/1991);

- necultivarea terenurilor agricole date în folosinţă, timp de doi ani consecutiv, din motive

imputabile titularului, atrage pierderea dreptului de folosinţă;

- persoanele juridice nu pot schimba categoria de folosinţă a terenurilor arabile, în alte

categorii de folosinţă agricolă, decât cu avizul organelor agricole de specialitate judeţene;

- schimbarea folosinţei terenurilor agricole ce constituie zone de protecţie a

monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice;

- art. 70 alin.1 din Legea nr.18/1991 dispune că amplasarea noilor construcţii de orice fel

se va face în intravilanul localităţilor (făcând excepţie unele construcţii prevăzute în art.70 din

Lege);

Derogând de la principiul consensualismului, legiuitorul a impus că înstrăinarea

terenurilor situate în intravilan şi extravilan, prin acte juridice între vii, să aibă loc numai în formă

autentică (art.46 alin.1 din Legea nr.18/1991).

c) Instituirea dreptului de preemţiune constituie o îngrădire a dreptului de dispoziţie,

deoarece titularul dreptului de proprietate funciară nu poate înstrăina terenul agricol decât în

condiţiile prevăzute de lege. Art.48 alin.1 din Legea nr.18/1991 prevede expres că „înstrăinarea

de terenuri agricole în extravilan, prin vânzare, se poate prin citarea dreptului de preemţiune”.

Aşa cum s-a arătat în doctrina juridică, instituirea dreptului de preemţiune „reprezintă o

derogare de la principiul liberei circulaţii a bunurilor şi, mai ales, de la principiul potrivit căruia

proprietarul dispune liber (exclusiv şi absolut) de bunul sau (art.480 Cod civil)”.

Dreptul de preemţiune este recunoscut de lege unor titulari, care beneficiază de prioritate

la cumpărarea unor terenuri agricole din extravilan, în ordinea reglementată de lege. Exercitarea

dreptului de preemţiune are loc prin intermediul Agenţiei pentru Dezvoltare şi Amenajare Rurală.

Dreptul de preemţiune nu operează în materia partajului (datorită caracterului declarativ al

acestuia; dacă însă împărţeala se va face prin licitaţie publică - art.9 din Decretul-Lege

nr.603/1943 - dreptul de preemţiune va trebui respectat), a tranzacţiei sau a exproprierii pentru

cauza de utilitate publică.

Nerespectarea dreptului de preemţiune determină anulabilitatea actului de înstrăinare

(art.49 din Legea nr.18/1991). Este de presupus că, în condiţiile reconstituirii dreptului de

proprietate asupra terenurilor agricole, în viitor, instanţele judecătoreşti vor avea de soluţionat

numeroase litigii privind exercitarea dreptului de preemţiune.

În prezent, în legislaţia română, dreptul de preemţiune este reglementat doar în Legea

nr.18/1991 privind fondul funciar. Interesant însă este faptul că în doctrina juridică a existat o

propunere de lege ferenda pentru instituirea dreptului de preemţiune în materia coproprietăţii.

d) Unele restricţii ale dreptului de proprietate se referă la construcţii. Legea nr.50 din 7

august 1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea

locuinţelor instituie unele restricţii în exercitarea dreptului proprietate.

Dreptul de dispoziţie al titularului proprietăţii este restrâns şi în cazul desfiinţării

construcţiilor unor amenajări, fiind condiţionată de existenţa autorizaţiei de desfiinţare obţinută în

prealabil.

e) Inalienabilitatea legală determină scoaterea bunului din circuitul civil. Astfel, potrivit

art.135 alin.5 din Constituţie, bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Se admite doar darea

lor în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice, concesionarea sau închirierea lor. De

asemenea, conform art. 5 alin. 2 din Legea nr.18/1991, terenurile care fac parte din domeniul

public sunt scoase din circuitul civil. La rândul lor, bunurile care fac parte din domeniul public sunt

inalienabile.

Tot inalienabile sunt şi unele drepturi, cum ar fi: abitaţia, uzul, etc.

În cazul unor bunuri, deşi nu putem vorbi de o inalienabilitate propriu-zisa, vânzarea lor

către populaţie este prohibită (ex.: animale bolnave de boli contagioase, produse alimentare

degradate, substanţe toxice, anumite medicamente, etc.).

f) Anumite interese de apărare naţională pot aduce unele îngrădiri dreptului de

proprietate. În această categorie vor intra servituţile militare.

g) În materie comercială exista unele restricţii în ce priveşte obiectul activităţii economice.

Astfel, art. 218 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale dispune că „activităţile care nu

pot face obiectul unei societăţi comerciale se stabilesc de guvern”. Prin Hotărârea Guvernului nr.

1323 din 27 decembrie 1990 s-au prevăzut activităţile interzise în mod absolut sau care sunt

condiţionate de existenţa unor aprobări prealabile. Astfel, sunt interzise activităţile care au ca

obiect infracţiuni sau încălcarea unor prevederi legale imperative: fabricarea şi comercializarea de

droguri şi narcotice, în alt scop decât ca medicament, imprimarea de hărţi militare. Pentru

fabricarea, utilizarea sau comercializarea de echipamente care folosesc spectrul de frecvenţe

radio-electrice, este necesar avizul Ministerului Comunicaţiilor; fabricarea sau comercializarea de

aparatură folosită în activitatea de interceptare de convorbiri telefonice ori de codificare, au nevoie

de avizul Ministerului de Interne.

Obiectul unei societăţi comerciale este considerat contrar legii când, potrivit art.4 din

Legea nr. 35/1991, încalcă normele de protecţia mediului înconjurător, atinge interesele de

securitate şi apărare naţională a României, încalcă ordinea publică sau este dăunată sănătatea

sau morala.

h) Exploatarea subsolului este, potrivit art.491 Cod civil, un atribut al proprietarului

terenului. Constituţia prevede însă, în art.135 alin.4, că bogăţiile de orice natură ale subsolului fac

obiectul exclusiv al proprietăţii publice. În ceea ce priveşte subsolul fondului, îngrădirile dreptului

de proprietate sunt prevăzute în legislaţia miniera şi dispoziţiile legale care reglementează

exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Limitări ale exerciţiului atributelor dreptului de proprietate mai sunt cuprinse în actele

normative care reglementează arendarea terenurilor, regimul apelor minerale, exploatarea

forestieră, etc. Art.41 alin.6 din Constituţie dispune că dreptul de proprietate obligă la respectarea

sarcinilor privind protecţia mediului. Acelaşi text de lege mai prevede că nu numai legea, dar şi

obiectul locului poate impune proprietarului să respecte anumite sarcini care revin dreptului de

proprietate.

i) Interesul public a impus o limită normală a dreptului de proprietate şi anume servitutea

prevăzută de art.581 Cod civil. Potrivit acestui text de lege, proprietarul unui izvor nu-i poate

schimba cursul atunci când izvorul dă apa necesară locuitorilor unei comune, sat sau unui cătun.

Proprietarul izvorului nu va putea primi nici o despăgubire, deoarece interesul public

precumpăneşte celui privat. Un cetăţean sau un grup de cetăţeni nu pot revendica servitutea.

Fiind o limitare adusă dreptului de dispoziţie, servitutea prevăzută de art. 581 Cod civil nu se

aplică altor surse de apă, cum ar fi fântânile, iazurile, etc.

j) Îngrădiri legale ale dreptului de proprietate apar şi în cazul coproprietăţii forţate. În

acest caz, partajul nu poate fi efectuat, deoarece indiviziunea se menţine asupra unor bunuri

accesorii care sunt indispensabile pentru folosinţa unor bunuri sale. Se manifestă o perpetuitate a

proprietăţii asupra bunurilor accesorii. Coproprietatea forţată se menţine asupra părţilor comune

din clădirile cu mai multe apartamente, asupra lucrurilor comune necesare sau utile folosirii

imobile vecine (drumuri, poteci, fântâni, etc.), precum şi asupra unor obiecte considerate bunuri

de familie (monumente şi cavouri, tablouri de familie, etc.). Un coproprietar, în cadrul acestei

forme de coproprietate, nu poate exercita folosinţa bunului comun prejudiciind pe ceilalţi

coproprietari; tot astfel, un coproprietar, nu poate face acte de dispoziţie asupra bunului comun.

B. Restricţii privind interesele individuale ale titularilor dreptului de proprietate. Însăşi

Constituţia, în art.41 alin.6, dispune că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor

privind „asigurarea bunei vecinătăţi”. Este rolul doctrinei juridice şi a jurisprudenţei de a analiza

problema atât de delicată a raporturilor de vecinătate, mai ales că ea aduce în discuţie aspecte

referitoare la instituţia abuzului de drept, a servitutilor etc.

a) În cadrul raporturilor de vecinătate pot exista cazuri în care au loc anumite restricţii ale

dreptului de proprietate. Restrângerile aduse dreptului de proprietate pot fi consecinţa servituţilor

naturale şi legale, acestea nefiind decât „restrângeri legale aduse dreptului de proprietate”.

Servitutile naturale şi legale nu pot fi considerate dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Vecinătatea a două proprietăţi dă naştere, într-adevăr, la o anumită situatei de fapt, impunând

anumite restricţii ale dreptului fiecăruia dintre ei. Cu toate acestea, Codul civil a inclus servituţile

naturale şi legale printre servituţile propriu-zise (dezmembrăminte ale dreptului de proprietate),

deşi ele sunt doar îngrădiri ale acestui drept.

În categoria servituţilor naturale vor intra: servituţile referitoare la ape (art.579-583); cele

referitoare la grăniţuirea proprietăţii vecine (art.584 Cod civil); cele privind împrejmuirea

proprietăţii (art.585, 600 Cod civil). Servituţile legale cuprinse în art.586-619 Cod civil, nu au ca

efect dezmembrarea proprietăţii, ci doar nişte restricţii legale în exercitarea dreptului de

proprietate, datorate vecinătăţii. Adevăratele servituţi sunt, aşa cum vom vedea, doar cele stabilite

prin voinţa proprietarului (art.620 Cod civil). Desigur, şi servitutile convenţionale se răsfrâng

asupra raporturilor de vecinătate.

b) Existenţa unor raporturi de vecinătate care reprezintă obligaţii propter rem. Cunoscute

şi sub denumirea de obligaţii reale de a face, acestea fie au fost contestate de unii autori, fie au

fost-admise. Obligaţii propter rem întâlnim, de exemplu, în Legea nr.18/1991 privind fondul

funciar.

c) Obligaţia de a tolera, care exista în raporturile de vecinătate între titularii dreptului de

proprietate. Pentru înţelegerea obligaţiei de toleranţă care trebuie să existe în raporturile de

vecinătate, trebuie să avem în vedere că regimul juridic al trecerii pe terenul vecinului nu este

identic. Trecerea poate avea loc în temeiul unei servituţi legale, când suntem în prezenţa unui loc

înfundat (art.616 Cod civil); trecerea pe locul vecinului poate avea loc şi atunci când, deşi nu

există loc înfundat, dreptul de trecere este recunoscut printr-un act juridic (art.620 şi 624 Cod

civil); printr-o convenţie, proprietarul unui teren se obligă să lase pe vecinul sau să treacă o

perioada de timp, pe terenul sau; trecerea poate avea loc însă şi în urma unei îngăduinţe,

toleranţe din partea proprietarului fondului, fără ca acesta să-şi fi asumat vreo obligaţie în acest

sens.

Sub acest aspect, în mod corect jurisprudenţa a făcut distincţia între toleranţa de a trece

pe terenul altuia şi servitutea de trecere. În temeiul raporturilor de vecinătate, un proprietar trebuie

să permită vecinului trecerea pe terenul sau pentru efectuarea unor reparaţii la un zid, care se află

pe linia de hotar.

d) Anumite situaţii de fapt existente în raporturile de vecinătate. Unele din aceste raporturi

juridice de vecinătate sunt ocrotite de lege, altele nu. De exemplu, proprietarii unor locuinţe

învecinate nu trebuie să-şi producă reciproc prejudicii.

e) Existenţa unor inconveniente normale şi anormale în raporturile de vecinătate. S-a

spus că dreptul de proprietate este, în adevăr, mărginit, deşi legea n-o spune în mod expres, prin

dreptul celorlalţi proprietari. În timp ce inconvenientele normale sunt inerente raporturilor de

proprietate învecinate, inconvenientele anormale nu-şi au nici o justificare, iar dacă s-au produs

pagube, ele vor trebui să fie reparate. Tulburările anormale pot fi consecinţa abuzului în

exercitarea dreptului de proprietate. Orice tulburare produsă raporturilor de vecinătate, din culpă,

atrage repararea pagubei.

S-a considerat că ar exista chiar o obligaţie de garanţie între vecini, desprinsă din

principiul garanţiei ca fundament al răspunderii civile delictuale obiective. Vecinii se garantează

reciproc că, în exercitarea dreptului lor de proprietate nu vor produce unul altuia vreun prejudiciu;

dacă totuşi paguba s-a produs, chiar şi fără culpă, va angaja răspunderea civilă.

3.2. Restricţii stabilite prin voinţa titularului

De regulă, titularul exercită singur atributele dreptului de proprietate. Uneori, din cele mai

diverse motive, o parte din aceste atribute sunt înstrăinate. Raportat la cele trei motive, spunem

că dreptul de proprietate se dezmembrează, astfel luând naştere uzufructul, uzul, abitaţia,

servitutea şi superficia. Exceptând situaţia când unele din aceste drepturi reale pot lua fiinţă şi prin

efectul legii (ex: servitutile legale, dreptul de abitaţie reglementat de art. 4 din Legea nr.

319/1944), de regulă, ele iau naştere prin consimţământul titularului dreptului de proprietate. Prin

convenţii se limitează caracterul exclusiv al dreptului de proprietate. Uneori, cum este cazul

uzufructului, titularul rămâne doar cu nuda proprietate (dreptul de dispoziţie), celelalte atribute

aparţinând uzufructuarului.

O altă restricţie a dreptului de proprietate o constituie clauza de inalienabilitate. Când o

asemenea clauză este impusă fără nici o limită şi perpetuu, ea a fost considerată cu drept cuvânt,

ilicită şi nu-şi poate produce efectele. Este inadmisibilă o clauză de inalienabilitate perpetuă,

deoarece ar avea drept consecinţă scoaterea bunului din circuitul civil, ceea ce ar contraveni

interesului general. Doar în cazul fundaţiilor s-a admis o excepţie; dacă se face acestora o

donaţie, donatorul ar putea impune clauza ca bunul donat să nu fie înstrăinat niciodată de către

fundaţia donatară. Explicaţia se găseşte în faptul că fundaţiile sunt perpetue.

S-a reproşat că nu este admisibilă clauza de inalienabilitate nici măcar vremelnică,

deoarece consecinţele juridice ale unei asemenea clauze sunt grave: donatorul sau legatarul n-ar

mai putea ipoteca bunul sau să constituie asupra lui alte drepturi reale; nu s-ar mai putea dispune

de bun prin testament; nu numai că bunul n-ar mai putea fi înstrăinat, dar n-ar mai putea face nici

obiectul urmăririi silite. Suntem totuşi de părere că, atunci când există un interes legitim, ar putea

fi validă clauza de inalienabilitate temporară sau vremelnică. Interzicerea clauzei de

inalienabilitate a determinat pe legiuitor să nu admită nici substituţiile fideicomisorii (care constau

într-o dispoziţie cuprinsă într-un testament, prin care testatorul obligă pe cel gratificat să conserve

bunurile primite, iar la moartea sa să le transmită altei persoane desemnată de testator).

Substituţia fideicomisorie este interzisă, deoarece, prin voinţa dispunătorului, bunul

devine inalienabil veşnic sau pentru o perioadă îndelungata de timp.

3.3. Restricţii legale ale dreptului de proprietate

3.3.1. Limitări ale dreptului de dispoziţie

a) Bunuri inalienabile definitiv sau temporar sau alienabile condiţionat. Se ştie că bunurile

inalienabile sunt acele bunuri care sunt scoase, în tot sau în parte, din circuitul civil, adică ele nu

pot fi dobândite sau transmise prin acte juridice.

Raţiunile pentru inalienabilitatea unor categorii de bunuri sunt diferite. Poate fi vorba sau

de natura ori destinaţia bunului, sau de situaţia sa juridică sau de însuşirile sale specifice.

În orice caz, din moment de Constituţia aşază dreptul de proprietate printre drepturile

fundamentale ale cetăţenilor, i se aplică şi lui dispoziţiile art. 49, potrivit cu care exerciţiul un or

drepturi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea

siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea unor calamităţi naturale ori ale unui sinistru

deosebit de grav. Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu

poate atinge existenţa dreptului.

Principalele situaţii de inalienabilitate a unor bunuri sunt, printre altele:

– lucrurile nesusceptibile de apropriere privată, cum ar fi: razele soarelui, aerul, apa etc.

După cum dispune art. 647 C. civ., asemenea bunuri nu aparţin nimănui, iar uzul lor este comun

tuturor, de aceea li se spune res communis. Cu privire la apă facem precizarea că este vorba

despre apele aflate în folosinţă publică, pentru că, aflată pe un teren, o sursă de apă poate fi

proprietate privată, în folosinţă exclusivă, sau, eventual, ar putea fi vorba despre servitutea de

izvor sau de o simplă toleranţă din partea proprietarului terenului pentru alte persoane;

– bunurile din domeniul public (art. 135 din Constituţie; art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991,

republicată; art. 11 din Legea nr. 213/1998 privitoare la regimul juridic al proprietăţii publice; art.

122 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 privitoare la administraţia publică locală etc.);

– drepturile de uzufruct, uz, abitaţie (art. 534, 571, 573 C. civ.);

– corpul uman, precum şi elementele acestuia privite ut singuli (art. 22 şi art. 26 alin. 2 din

Constituţie; Legea nr. 2/1 998 privitoare la prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane).

Există bunuri proprietate privată care, în stadiul actual al legislaţiei noastre civile sunt

declarate de lege temporar inalienabile sau alienabile condiţionat.

Printre acestea găsim:

– locuinţele dobândite de chiriaşii titulari de contracte ai apartamentelor care nu se

restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, care nu pot fi înstrăinate timp de

10 ani de ia data cumpărării (art. 9 alin. 1 şi alin. 8 din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare); potrivit art. 44 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii care au dobândit locuinţă în proprietate

pe temeiul dispoziţiilor evocate, au dreptul să le înstrăineze înainte de împlinirea termenului de 10

ani de la data cumpărării, dar numai persoanei îndreptăţite, fost proprietar al acelei locuinţe;

– terenurile atribuite în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. 1, art. 21 şi art. 43 din

Legea fondului funciar republicată, nu pot fi înstrăinate prin acte între vii timp de 10 ani socotiţi de

la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii (art. 32 din Legea nr.

18/1991, republicată);

– locuinţele realizate cu subvenţii de la bugetul de stat nu pot fi înstrăinate prin acte între

vii decât după restituirea integrală a sumelor actualizate primite cu acest titlu (art. 19 din Legea

locuinţei nr. 114/1996 republicată, cu modificările ulterioare);

– locuinţele cumpărate cu credite CEC pe temeiul dispoziţiilor Decretului-lege nr. 61/1990

privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie care, până la

rambursarea integrală a creditului nu pot fi restructurate sau înstrăinate fără autorizarea prealabilă

a CEC-ului (art. 12 din Decretul-lege nr. 61/1990);

În literatura juridică cele două interdicţii de înstrăinare mai sus evocate, anume cea cu

privire la terenuri în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi cea cu privire la locuinţe, în condiţii le Legii nr.

112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001, au fost caracterizate astfel:

1. sunt cazuri de inalienabilitate legală;

2. sunt cazuri de indisponibilizare parţială, fiindcă nu vizează, în principiu, decât

înstrăinarea prin acte între vii, nu şi transmisiunile prin moştenire legală sau testamentară;

3. sunt cazuri de indisponibilitate specială;

4. au caracter temporar, bunurile respective neputând fi înstrăinate timp de 10 ani de la

data dobândirii, cu excepţia locuinţelor, care în condiţiile art. 44 din Legea nr. 10/2001 pot fi

înstrăinate înainte de împlinirea acestui termen, dar numai foştilor proprietari, îndreptăţiţi de lege

să le redobândească în proprietate.

– terenurile cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele judecătoreşti nu pot fi

înstrăinate sub nici o formă prin acte juridice între vii, până la soluţionarea acestor litigii (art. 15 din

Legea nr. 54/1998 privitoare la circulaţia juridică a terenurilor);

– bunurile imobile – terenuri şi construcţii cu destinaţia de locuinţă – care fac obiectul unei

încunoştinţări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din

partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri, nu pot fi: înstrăinate sub nici o

formă prin acte juridice între vii, concesionate, ipotecate, date în leasing, închiriate sau sub-

închiriate în beneficiul unui nou chiriaş (art. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999

privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţă);

– imobilele construite, cumpărate, realizate, consolidate sau extinse prin utilizarea unor

credite acordate de instituţii financiare autorizate nu vor putea fi înstrăinate, până la rambursarea

integrală a creditului, decât cu acordul prealabil al creditorului ipotecar, adică instituţia finanţatoare

(art. 5 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare);

– bunurile sacre şi cele asimilate (spre exemplu, cele prevăzute de art. 2 şi art. 20 din

Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti din Patriarhia Română).

b) Bunuri care nu pot circula decât în condiţii restrictive. Există anumite categorii de bunuri

care, în principiu, sunt în circuitul civil dar, din raţiuni de ordine publică sau economico-sociale, nu

pot circula decât în condiţii restrictive, adică nu pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate decât cu

respectarea unor norme înscrise în legi speciale. Printre acestea pot fi enumerate

– bunurile monopol de stat, în temeiul Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de

stat;

– armele şi muniţiile, pe temeiul dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 17/1996 privind regimul

armelor de foc şi al muniţiilor

– materialele explozive (Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive);

– deşeurile toxice (Legea nr. 137/1995 a protecţiei mediului, republicată);

– obiectele de cult (Legea nr. 103/1992).

Sancţiunea care intervine în cazul încheierii de acte juridice cu înfrângerea dispoziţiilor

legale privitoare la interdicţia de înstrăinare a unor bunuri şi la condiţiile restrictive de circulaţie a

altora este nulitatea actului cel mai adesea nulitatea absolută. Curtea Supremă de Justiţie a

statuat în sensul că din moment ce prin lege s-a acordat cultelor religioase dreptul exclusiv pentru

producerea obiectelor de cult, refuzul Arhiepiscopiei Tomis Constanţa la cererea formulată de o

societate comercială de a fi autorizată să producă asemenea obiecte este întemeiat şi nu un refuz

nejustificat, întrucât, potrivit art. 1 alin. 2 al Legii nr. 103/1992, printre obiectele de cult sunt pre-

văzute şi icoanele, iar lumânările sunt asimilate obiectelor de cult.

3.3.2. Limitări ce decurg din raportul de vecinătate

Fondurile ce aparţin unor proprietari diferiţi care se învecinează între ele semnifică

existenţa unor împrejurări de fapt. Aşadar, în sine, vecinătatea este întotdeauna un fapt. Punerea

în valoare a acestor fonduri de către proprietarii lor sau de către titularii altor drepturi asupra

acestora conduce, cel mai adesea, la crearea unor raporturi juridice între titulari, care, într-o

formulă sintetică, sunt denumite raporturi de vecinătate.

Potrivit art. 41 alin. 6 din Constituţie, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor

privind asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii

sau obiceiului, revin proprietarului. Prin această formulare legiuitorul constituant a înţeles să

acopere întreaga gamă a raporturilor de vecinătate, indiferent de izvorul lor, deci indiferent dacă

asemenea raporturi s-au stabilit prin voinţa omului sau au rămas simple raporturi de fapt. În orice

caz, textul constituţional voieşte să exprime ideea că aceste raporturi reprezintă o limitare a

exerciţiului dreptului de proprietate, cu finalitatea asigurării unei tolerante paşnice comune.

Literatura de specialitate reţine mai multe categorii de raporturi de vecinătate, pe care le

vom prezenta în cele ce urmează.

a) Raporturi de vecinătate cu caracter de drepturi reale. Aceste raporturi sunt

reglementate de Codul civil în materia servituţilor, şi anume este vorba despre servituţile naturale

(art. 578–585 C. civ.) şi de servituţile legale (art. 586-619 C. civ.).

S-a spus adesea, pe drept cuvânt, că servituţile legale şi cele naturale nu sunt veritabile

servituţi, ci numai îngrădiri normale ale exerciţiului dreptului de proprietate. Servituţi precum: cea

de scurgere a apelor (art. 578 C. civ.), de îngrădire a proprietăţii (art. 585 C. civ.), de izvor (art.

579-581 C. civ.), de distanţa plantaţiilor şi lucrărilor fată de fondul vecin (art. 607-608 C. civ.), de

vedere (art. 611-613 C. civ.), de picătura streşinilor (art. 615 C. civ.) reflectă o situaţie firească

generată de vecinătatea a două fonduri, situaţie ce impune proprietarilor învecinaţi anumite reguli

de comportament, ca obligaţii de interes social.

Nu mai puţin, prin aceasta se determină însuşi conţinutul dreptului de proprietate şi

limitele exercitării lui, ca expresie a unui regim comun, căruia îi sunt supuse toate fondurile,

indiferent de proprietar.

În acest sens, ni se pare deosebit de limpede dispoziţia cuprinsă în art. 588 C. civ. potrivit

cu care „Legea supune pe proprietari la osebite obligaţii unul către altul, fără chiar să existe vreo

convenţie între dânşii.”

b) Raporturi de vecinătate care constituie sarcini reale. Am arătat atunci când am analizat

clasificarea drepturilor subiective patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de creanţă că, la limita

dintre aceste două categorii se găsesc şi obligaţiile reale de a face – obligaţii propter rem, care

decurg din stăpânirea, cu orice titlu, a unor bunuri. Am văzut că ele pot rezulta din lege sau pot fi

stabilite prin voinţa părţilor şi se transmit o dată cu transmiterea acelor bunuri. Uneori, îndeplinirea

acestor obligaţii presupune luarea în considerare a raporturilor de vecinătate între fonduri.

Astfel, potrivit art. 82 din Legea fondului funciar, terenurile care prin degradare şi poluare

şi-au pierdut, total sau parţial, capacitatea de producţie pentru culturi agricole sau silvice vor fi

constituite în aşa-numite perimetre de ameliorare cu privire la care se vor elabora măsuri şi lucrări

specifice, de natură să conducă la redarea potenţialului agricol sau silvic pentru aceste categorii

de terenuri. Deţinătorii lor sunt obligaţi să le pună la dispoziţia organelor chemate a executa

lucrările prevăzute în proiectul de ameliorare întocmit.

Or, este evident că executarea unor asemenea lucrări presupune cooperarea între

deţinătorii de terenuri vecine, cu sprijinul acordat de stat, expresie a realizării unui interes de ordin

general, anume protecţia fondului funciar.

Cât priveşte obligaţiile propter rem asumate prin voinţa omului, putem lua exemplul unei

servituti de trecere stabilită prin acordul părţilor, în cadrul că-reia titularul fondului aservit se obligă

să efectueze lucrările necesare exercitării servitutii. Această obligaţie dă naştere şi unor raporturi

de vecinătate specifice, având ca obiect îndeplinirea unui fapt pozitiv, de natură să conducă la

asigurarea normalei folosinţe a fondului dominant de către proprietarul său. În orice caz, în situaţia

astfel expusă obligaţia propter rem, este accesorie servituţii şi nu se confundă cu aceasta.

c) Raporturi de vecinătate constituite prin asumarea de obligaţii contractuale între

proprietari învecinaţi. Asemenea obligaţii pot rezulta din convenţii încheiate între proprietarii

învecinaţi, care, pe această cale, pot stabili între ei drepturi şi obligaţii similare în conţinutul lor cu

cele care iau naştere în temeiul unor servituţi. Spre exemplu, proprietarul A se obligă faţă de

vecinul său, proprietarul B, să nu sădească arbori înalţi la o distantă mai mare decât cea legală,

pentru a nu-i umbri culturile realizate de acesta din urmă pe fondul său. Sau, tot astfel are a fi

privit dreptul convenit pentru un proprietar de a lua apă din fântâna aflată pe fondul vecin sau din

izvorul astfel situat.

d) Raporturi faptice de vecinătate. În anumite împrejurări se poate ajunge la crearea unor

îngăduinţe între proprietarii vecini, fără ca aceştia să se oblige juridiceşte la menţinerea lor cu

vreun titlu. „Titlul” este dat de starea de fapt astfel creată, şi durează atâta timp cât este permisă

de cel care o tolerează. Beneficiarul ei nu o poate redobândi prin justiţie.

Asemenea raporturi de vecinătate care aduc limitări dreptului de proprietate sunt extrem

de variate, cu izvoare diferite, care merg de la dezmembrămintele proprietăţii până la simple

îngăduinţe. Desigur, în general, raporturile de vecinătate sunt generate de viata în cadrul unor

comunităţi organizate pe diferite arii teritoriale. În orice caz, ele impun luarea lor în considerare ca

limite impuse însuşi exerciţiului dreptului de proprietate.

Altfel spus, exercitarea dreptului de proprietate „în limitele determinate de lege” implică

respectarea regulilor de convieţuire socială şi în cadrul raporturilor de vecinătate.

În măsura în care s-ar depăşi asemenea limite, am fi în prezenţa unui abuz de drept. Iar

dacă urmare a exercitării abuzive a dreptului s-ar ajunge la cauzarea unui prejudiciu, cel astfel

lezat va putea cere despăgubiri, adică se va ajunge la angajarea răspunderii civile delictuale a

proprietarului care îşi exercită abuziv dreptul său, pe temeiul art. 998-999 C. civ.

De altfel, s-a observat, pe drept cuvânt, că, pe măsura dezvoltării sociale, a

inconvenientelor generate de vecinătate, rezultă nevoia formulării în viitoarea noastră legislaţie

civilă a unor principii clare în materie, chiar prin cuprinderea, într-o definiţie, a dreptului de

vecinătate şi a obligaţiei generale de vecinătate, iar pe pianul răspunderii civile să se instituie o

adevărată obligaţie de garanţie între vecini, pentru prejudiciile eventual create în cadrul acestor

raporturi.

3.3.3. Limitări ale folosinţei bunurilor

Rechiziţia reprezintă o măsură excepţională, prin care organele autorităţii publice

împuternicite prin lege obligă agenţii economici, instituţiile publice, precum şi alte persoane

juridice şi fizice la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile forţelor destinate apărării

naţionale sau autorităţilor publice în situaţii speciale, şi anume: declararea mobilizării generale sau

parţiale ori a stării de război, instituirea stării de urgenţă sau de asediu, concentrări, exerciţii şi

antrena-mente de mobilizare, prevenirea, localizarea, înlăturarea urmărilor unor dezastre, cât şi

pe timpul acestor situaţii. Sediul materiei este dat de dispoziţiile Legii nr. 132 din 15 iulie 1997

privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public. Pot fi rechiziţionate: mijloace

de transport de orice fel, instalaţii portuare sau de aerodromuri, sisteme de comunicaţii şi de tele-

comunicaţii, surse de alimentare energetice, tehnică de calcul, materiale tipografice şi

audiovizuale, materiale de construcţii, clădiri, terenuri, utilaje, animale, furaje, materiale veterinare

etc. (art. 5 din Legea nr. 132/1997).

De asemenea, legea prevede şi posibilitatea rechiziţionării de bunuri consumptibile şi

perisabile, care va fi însă definitivă, cu plata despăgubirilor prevăzute de lege (art. 2 alin. 2). O

dată cu bunurile rechiziţionate urmează a se preda şi echipamentele aferente, fără de care ele nu

pot fi utilizate (art. 5 alin. 4).

Proprietarii sau deţinătorii cu orice titlu de imobile supuse rechiziţionării sunt obligaţi să le

pună la dispoziţia beneficiarilor cu utilităţile existente la data rechiziţionării (art. 7 alin. 2).

Mai întâi, este de observat că rechiziţia priveşte, ca principiu, bunuri neconsumptibile

prevăzute de lege indiferent dacă acestea se află în proprietate publică sau în proprietate privată;

de asemenea, ea se poate aplica şi celor care sunt simpli deţinători, cu orice titlu, ai bunurilor

supuse rechiziţionării.

În al doilea rând, rechiziţia este, tot ca principiu, o măsură temporară, care va înceta la

încetarea situaţiei excepţionale ce a impus-o, când bunurile rechiziţionate urmează a fi restituite

celui de ia care au fost preluate. De aceea, la data predării bunurilor rechiziţionate către

beneficiarul rechiziţiei urmează a se consemna, pe lângă datele de identificare, starea şi valoarea

bu-nurilor la data când aceasta se efectuează (art. 15 din Legea nr. 132/1997). Totuşi, când

operează asupra unor bunuri consumptibile sau perisabile, ea va fi definitivă.

În al treilea rând, rechiziţia este o măsură obligatorie, dispusă de organele publice, în

situaţiile menţionate.

În sfârşit, rechiziţia presupune acordarea de despăgubiri atât în ipoteza rechiziţiei

temporare pentru degradările sau devalorizările suferite de bunurile rechiziţionate pe perioada

folosirii lor în scopul pentru care ea a operat, cât şi în situaţia rechiziţiei definitive, pentru valoarea

bunurilor consumptibile sau perisabile astfel preluate (art. 19 şi art. 2 alin. 2 din Legea nr.

132/1997).

Legea prevede o procedură specială privitoare la stabilirea şi plata acestor despăgubiri,

iar în caz de litigiu între părţi, după parcurgerea unei etape administrative prealabile, hotărârea

organului administrativ special instituit –Comisia centrală de rechiziţii – poate fi atacată în justiţie.

Aşadar, rechiziţia reprezintă o limitare legală a exerciţiului dreptului de proprietate, fie prin

afectarea temporară a atributului folosinţei bunului, fie prin însăşi încetarea dreptului de

proprietate asupra bunurilor mobile consumptibile sau perisabile, dar, în ambele situaţii, cu plata

de despăgubiri, în condiţiile legii.

3.3.4. Folosirea subsolului proprietăţii imobiliare de către autorităţi

Potrivit art. 41 alin. 4 din Constituţie, „pentru lucrări de interes generai, autoritatea publică

poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru

daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile

autorităţii.”

Textul constituţional are în vedere subsolul terenurilor proprietate privată. Aceasta

deoarece, din moment ce o suprafaţă de teren se află în proprietate privată, aceiaşi regim juridic îl

are şi subsolul corespunzător. De asemenea, trebuie distinsă această situaţie de cea avută în

vedere de art. 135 alin. 4 din Constituţie, potrivit cu care „bogăţiile de orice natură ale subsolului”

fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Titularii dreptului de folosinţă a subsolului proprietăţilor imobiliare de care vorbeşte textul

constituţional sunt autorităţi publice, adică statul sau unităţile administrativ-teritoriale, indiferent

cine execută lucrările de interes general. Se poate admite că limitarea pe care o discutăm se

concretizează într-un drept real de folosinţă temporar – adică pe durata efectuării lucrărilor –

aparţinând subiectelor menţionate, corespunzător dreptului de proprietate privată asupra solului

proprietăţii imobiliare în cauză.

Dacă folosinţa subsolului este de natură să producă daune solului, plantaţiilor sau

construcţiilor sau alte daune imputabile autorităţii care-l foloseşte, proprietarul are drept ia

despăgubiri.

Aşadar, folosinţa nu este cu titlu oneros, ci credem că este cu titlu gratuit. Numai în caz de

producere a unor pagube urmare a folosinţei subsolului în condiţiile arătate se naşte dreptul la

despăgubiri.

Despăgubirile pot fi stabilite prin acordul părţilor interesate, iar dacă ele nu cad de acord

cu privire la cuantumul lor, acestea urmează a fi stabilite de instanţa de judecată.