Universitatea:Valahia-Târgovişte

Facultatea: Ştiinţe Umaniste

Specializarea: Română -Engleză

Anul: III, Grupa: I

Temă de seminar la limba română literară

Limbajul cronicarilor munteni

Studentă:Enache Petronela-Adina Prof.Coordonator:Furtună C

Târgovişte, 2012

0

Cuprins

Argument………………………………………………………………………………….pag.2

I.Conceptul de limbă literară……………………………………………………………....pag.3

II.Cronicarii munteni………………………………………………………………………pag.6

III.Limbajul cronicarilor munteni……………………………………………………….....pag.8

Concluzii…………………………………………………………………………………..pag.11

Bibliografie………………………………………………………………………………..pag.12

1

Argument

Am ales această temă deoarece cronicarii munteni şi-au asumat libertatea propriilor gânduri şi sentimente, încercând să se apropie cu conştiinţa responsabilităţii de adevăr şi totodată definesc valoarea multiplă a istoriei: documentară, instructivă si educativă, ca izvor de inspiraţie. Limbajul cronicarilor se distinge prin trăsăturile sale populare, unde multe din elemente s-au păstrat până astăzi în graiurile din sudul ţării regionale, iar principalele procedee de realizare artistică folosite în limbajul cronicarilor sunt: expresiile populare (specifice stilului colocvial), comparaţiile, epitetele (epitetul este figura de stil cel mai mult întâlnită în cronicile muntene), proverbele, zicătorile, metaforele (apar mai rar în comparaţie cu celelalte figuri de stil), vorbirea directă şi monologul.

2

I.CONCEPTUL DE LIMBĂ LITERARĂ

1“Limba literară este o disciplină relativ nouă a lingvisticii, (noţiunea de limbă literară se vehiculează din prima jumătate asecolului al XIX-lea).Concret, ea reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale, caracterizată printr-un sistem de norme, care s-au fixat în scris şi care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate. “Noţiunii de limbă literară i s-au dat, de-a lungul timpului, accepţii diferite. Astfel, iniţial, ea a fost socotită exclusiv o limbă scrisă, având menirea de a servi pentru exprimarea unei literaturi.

G. Ivănescu defineşte „limba literară românească” drept „limba scrisă sau, cum i se mai spune de către unii lingvişti, limba comună românească”, în timp ce, pentru Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu, istoria limbii literare constituie „istoria scrisului românesc de la origini şi până în prezent”. Mult timp, noţiunea de limbă literară a fost suprapusă peste noţiunea de limbă a literaturii artistice. Ideea că Eminescu a creat limba română literară a fost exprimată de multe ori chiar de către unii lingvişti. Însă istoria literaturii şi istoria limbii literare sunt domenii diferite, iar interpretarea literară a unui text nu echivalează cu interpretarea lingvistică, întrucât scopurile urmărite de cele două discipline diferă.

Pe de altă parte, ” 2limba literară a fost considerată instrumentul de expresie a culturii, în general (instrumentul de expresie a producţiilor intelectuale din diverse domenii ale culturii). Cel care a examinat riguros problemele de ordin teoretic şi metodologic ale cercetării limbii literare a fost Iorgu Iordan, după a cărui părere, limba literară reprezintă „un aspect al limbii naţionale, aspectul ei cel mai corect, produs al unei prelucrări continue din partea scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, publiciştilor etc., sinteză a posibilităţilor de exprimare pe care le are limba întregului popor. “

Ea este limba ştiinţei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului, administraţiei”. În raport cu limba naţională, varianta ei literară se dovedeşte mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele”. Şi Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu definesc limba literară drept „o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate”.

Caracterul „îngrijit” al limbii literare este subliniat de Al. Graur (care socoteşte limba literară a fi „limba îngrijită, corectă, conform cu normele curente”), de Ion Coteanu („limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune”), de J. Byck („limba literară are în vedere nu ce-i frumos, ci ce-i corect, corect din punctul de vedere al normelor stabilite şi acceptate printr-un consimţământ, tăcut sau exprimat, în orice caz manifestat în scriere sau în

1 Ghetie, Ion; Al. Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucuresti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, pag 16. 2 Idem

3

vorbire de o colectivitate”) sau de D. Macrea (după a cărui opinie, limba literară este „aspectul normat cel mai îngrijit al limbii naţionale, folosit în literatură, în lucrările tehnico-ştiinţifice, filosofice, economice, politice, în periodice şi în presa zilnică). 3”Cel care defineşte cel mai bine limba literară pare a fi acad. Ion Gheţie: „limba literară este varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care serveşte drept instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilorcomunităţii căreia i se adresează”.

Obiectul istoriei limbii române literare îl reprezintă constituirea şi dezvoltarea normelor limbii literare, de la origini şi până în zilele noastre. Limba literară se situează deasupra dialectelor, reprezentând norma unică supradialectală. Spre deosebire de dialecte şi de graiuri, folosirea limbii literare presupune o selecţie atentă a mijloacelor de exprimare, deci, ţine seama de anumite norme, unanim acceptate. Prin norma limbii literare, înţelegem expresia convenţională a unui anumit uzaj lingvistic, expresie obligatorie pentru toţi cei care folosesc limba literară respectivă. Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se găsesc într-un raport de corelaţie, în sensul că o normă există în măsura în care se înregistrează abateri de la ea. Dar normele nu trebuie concepute ca nişte realizări statice, ci ele trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. Normele limbii literare se constituie în diacronie, iar îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie. Crearea şi cultivarea normelor limbii literare se află într-o strânsă legătură cu procesul general de dezvoltare a limbii, iar acesta, la rândul lui, cu procesul de dezvoltare social-culturală. Iată ce spunea, în acest sens, Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră… este însăşi floarea sufletului etnic al românimii. […] Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos… iară nu fantasiile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri. Aşadar, adevăr obiectiv şi nu arbitraritate subiectivă. În acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă, trebuie luate în considerare şi unele influenţe istorice care au rezistat tendinţei de espulsiune şi s-au conservat în limba vie… Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce”. Orice creaţie literară se elaborează, în general, pe baza limbii literare, dar scriitorii pot apela şi la mijloace care „depăşesc” cadrul strict al limbii literare, ei putând folosi, atunci când conţinutul operei o impune, elemente din fondul arhaic sau din cel regional al limbii. Studierea limbii şi a stilului creaţiilor artistice ţine de domeniul lingvistic, întrucât această disciplină dispune de mijloacele necesare pentru a da un caracter riguros ştiinţific cercetării şi pentru a elimina observaţiile adesea subiective ale criticilor literari. Cercetătorul trebuie să ştie să delimiteze fenomenele generale ale limbii literare a epocii de cele proprii unui scriitor. Trebuie să facem distincţia între norma literară şi norma lingvistică. E Coşeriu a subliniat că norma lingvistică arată „cum se spune”, în timp ce norma literară stabileşte „cum trebuie să se spună”. Norma lingvistică are un caracter „natural” şi abstract, în timp ce norma literară este concretă şi convenţională, presupunând un accord prealabil din partea celor care o hotărăsc şi o respectă.

3 Ibidem 4

Condiţiile de folosire a limbii în scris se deosebesc de acelea ale limbii vorbite. Textul scris este, de regulă, rodul unei mai îndelungate elaborări conştiente, cel care scrie având posibilitatea de a reveni asupra textului şi de a-l corecta, perfecţionându-l. În exprimarea orală, se constată (şi chiar se admit) unele abateri. Iată de ce istoria limbii literare urmăreşte fenomenele lingvistice consemnate în texte scrise. Caracterul normat al limbii literare se evidenţiază la toate palierele structurii limbii: fonetic, lexical, morfologic, sintactic. La nivelul fonetic, normele indică pronunţarea corectă a cuvintelor (norme ortoepice); de aceste norme, se leagă cele ortografice, care stabilesc reprezentarea grafică a structurii fonetice a cuvântului. Normele ortografice pot avea caracter subiectiv (vezi, de pildă, normele ce reglementează scrierea cu â în interiorul cuvintelor). Normele morfologice ale limbii literare cuprind, în special, regulile declinării şi pe cele ale conjugării, adică regulile modificării structurii cuvintelor în comunicarea scrisă sau orală. Normele sintactice oglindesc mecanismul de funcţionare a sistemului sintactic al limbii (de pildă, subiectul şi predicatul, în limba română, se acordă după anumite principii, topica părţilor de propoziţie îşi are normele ei, propoziţiile se leagă între ele după nişte reguli consacrate etc.). Pe plan lexical, dicţionarele normative ale limbii menţionează caracterul neliterar al unui termen sau al unei expresii (indicaţii precum popular, regional, dialectal, familiar, argotic precizează că un anumit termen nu aparţine limbii literare, recomandând implicit evitarea lui în exprimarea îngrijită).Primele studii de istorie a limbii române literare s-au alcătuit la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar cel mai vechi este articolul lui I. Nădejde, intitulat Limba literară, urmărind evoluţia limbii române literare din cele mai îndepărtate vremuri până în secolul al XIX-lea. Alte lucrări de referinţă sunt Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea (ediţia I: 1905; ediţia a II-a: 1928), de P.V. Haneş, şi Probleme capitale ale vechii române literare (1947), de G. Ivănescu. Începând cu anul 1950, în programa analitică a facultăţilor de filologie, este introdus cursul de Istoria limbii române literare, ceea ce duce la creşterea interesului pentru această disciplină lingvistică. Şi după 1960, apar lucrări de o deosebită importanţă în acest domeniu, dintre care menţionăm: Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti (1962), de N.A. Ursu, Baza dialectală a românei literare (1975), de Ion Gheţie, Normele limbii literare în gramaticile româneşti (1979), de Mariana Costinescu, Limba presei româneşti din secolul al XIX-lea (1979), de Al. Andriescu etc. O primă încercare de a investiga o perioadă mai largă a evoluţiei limbii române o constituie Istoria limbii române literare (ediţia I: 1961; ediţia a II-a: 1971), avându-i ca autori pe Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu. Din păcate, valoroasa lucrare se reduce la un singur volum, dedicat epocii vechi (până la 1830). Cele dintâi istorii ale limbii române literare din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre sunt Istoria limbii române literare.

5

II.CRONICARII MUNTENI

4“Cronicarii munteni scriu în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Multă vreme, paginile lor au fost subestimate, ca urmare a comparaţiei cu cele ale moldovenilor. Subiectivismul cu care scriu pentru a apăra interesele unei partide boiereşti a determinat o atitudine rezervată. Cele două mari grupări feudale – Cantacuzinii şi Bălenii – ce s-au înfruntat de-a lungul anilor au solicitat cronici (care pot fi private dintr-un unghi jurnalistic) pentru a le apăra interesele.” În vreme ce cronicarii moldoveni au considerat o datorie patriotică să scrie unul în continuarea celuilalt, confraţii lor de peste Milcov iau de fiecare dată totul de la început, în funcţie de interesele partidei din care fac parte. Cele mai importante cronici munteneşti sunt:

1) Letopiseţul Cantacuzinesc – 5”prezintă evenimentele de la 1290 (de la aşa-crezuta întemeiere a Ţării Româneşti de către Radu Negru sau Negru-vodă) până la 1688.” Avem de-a face cu un corpus de texte puse cap la cap, naraţiunea nu este omogenă, ritmurile narative diferă După momentul 1663 (uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino din porunca lui Ghica-vodă), cronica începe să vibreze, căpătând aerul unui pamflet, al unui poem al urii, caracterul polemic reuşind să omogenizeze textul. Ritmul devine alert, apar antiteza, gradaţia, imprecaţia, blestemul arghezian, dar nu lipsesc nici comentariile religioase, întemeiate pe o morală fatalist-creştină.

2) Cronica Bălenilor – este alcătuită tot din numeroase fragmente şi prezintă cam aceleaşi evenimente. Virulenţa merge în cunoscutul spirit balcanic, descoperim disimularea, limbuţia maliţioasă, insinuarea, intenţia mistificării, pamfletul, gustul farsei, înscenarea burlescă.

3) Istoria Anonimă a Ţării Româneşti (Anonimul Brâncovenesc)

– prezintă evenimentele petrecute de la moartea domnitorului Şerban Cantacuzino până la domnia lui Nicolae Mavrocordat (octombrie 1688 martie 1717). Autorul se simte atras de anecdotic, de pitoresc, iar opera se caracterizează prin „plăcerea de a povesti, de a reconstitui istoria cu ajutorul imaginaţiei scenice surprinzătoare a autorului, care preface realitatea însăşi în spectacol. […] Episoadele se înlănţuie într-o naraţiune punctată de numeroase nuclee dramatice, fastuoase şi burleşti rând pe rând” (Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900). Interesantă se dovedeşte intuirea extraordinară a mecanismului dramatic; dramatizarea este vie, intriga politică devine intrigă de teatru popular (a se vedea, spre exemplu, scena aducerii la Brâncoveanu a paharnicului Staico sau aceea a judecării clucerului Constantin în Divanul ţării). În acest letopiseţ, se produce un fenomen uimitor: cronicarul nu se mai arată interesat de continuitatea anilor. Avem de-a face cu o scriere nucleică, materia epică nefiind, prin urmare,

4 Mancaş, Mihalea; Limbajul artistic românesc în secolul XX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, pag. 82.5 Idem

6

continuă, ci coagulându-se în episoade, astfel încât se pot alcătui mici scenete, cu eroi şi cu o atmosferă particulară.

4) Istoriile domnilor Ţării Româneşti – este un letopiseţ cu autor cunoscut, Radu Popescu, şi consemnează evenimentele petrecute în perioada 1200 – 1729, Radu Popescu având ambiţia de a da o istorie completă, de la întemeierea Munteniei până în zilele sale. Scenele sunt dinamice, limbajul – energic, vorbirea directă apare de multe ori, se recurge la tehnica acumulării (de pildă, în prezentarea bătăliei de la Călugăreni). Radu Popescu evită portretul în stil clasic şi preferă să nareze evenimente semnificative, care să ilustreze trăsături de caracter. Dacă, până la domnia lui Nicolae Mavrocordat, cronicarul nu şi-a disimulat ura şi şi-a înmuiat pana într-o cerneală îndoită cu venin (Radu Popescu deschide, astfel seria marilor noştri pamfletari, în care se înscriu Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Al. Macedonski, N. D. Cocea, Tudor Arghezi), odată cu întronarea lui Nicolae Mavrocordat, tonul se schimbă, iar cronica devine un encomion, trimiţându-ne cu gândul la Radu Greceanu.

Radu Greceanu (unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti) reprezintă, prin cronica alcătuită din porunca şi la adresa lui Constantin Brâncoveanu, 6”intelectualul din epocile de opresiune care se străduieşte să spună frumos lucruri inofensive, ocolind mereu complicaţiile. Opera se dovedeşte un lung panegiric, un encomion retoric şi redundant, în care nu supără neapărat lauda, cât mai ales inconsistenţa relatării, impresia de plutire pe deasupra faptelor, manierismul şi caracterul prea oficial.” Ne aflăm în faţa unei cronici encomiastice exemplare, caracterizate prin ţinută distinsă, glacială, textul fiind un „instrument” de preamărire a patronului şi unul politic al cârmuirii, un „monitor oficial” al curţii domneşti.

III. LIMBAJUL CRONICARILOR MUNTENI

6 Bulgăr,Gheorghe; Scriitori români despre limbă şi stil, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984,pag. 102.

7

7“Se distinge prin trăsăturile sale populare, dintre care multe s-au impus cu timpul ca normă supradialectală în limba română literară, iar altele – mai puţine – s-au păstrat până astăzi în graiurile din sudul ţării, ca elemente regionale. Alături de acestea, întâlnim şi unele fenomene arhaice:”

Fonetica:

– prezenţa lui –u după grupuri consonantice: au mersu; au ajunsu şi la domnu; pă ascunsu; au fostu; dreptu aceia; nemţescu etc.;

– fonetisme vechi, curente: lăcui; lăcuitor; inemă; rădica; răsipi; atunce etc.;

– numeroasele alternanţe între forme ca: den – din; dentâi – dintâi; dencolo – dincolo; dentre – dintre; pre – pe – pă etc.;

– diftongul îi este general în cronicile muntene: mâini; câini; pâine;

– generale sunt şi fonetismele z şi j, care se opun mai vechilor dz şi ğ: zise; auzind; judecată; jurământ; jupânese;

– apar unele inovaţii care se vor impune mai târziu ca normă supradialectală: biserică; mulţumi; umbla; umfla; umplea; poftă; a vicleni (în loc de beserică; mulţămi; îmbla; înfla; împlea; pohtă; a hicleni);

– forme populare: dă; dămult, dăparte; dăspre; dăpărta; nicidăcum; dăşărtăciune; dăsculţi; să dăschise; să mira; să

întâmplasă; tătărăşti; şădea; mazâl; boiarii ţărâi; dupe; dupre (=după);

– iotacizarea verbelor de conjugările a II-a, a III-a şi a IV-a cu tema în consoană dentală: văz; să cază; să nu-l piiarză; să nu-l prinză; să spuie; să nu dăşchiză; să scoaţă; să trimiţă ş.a.m.d.;

– fără să fie o particularitate strictă a graiurilor sudice, palatalizarea labialei f la h’ se întâlneşte destul de frecvent în cronicile

muntene: hieri sălbatice; scoabe de her; l-au muncit cu hiară.

Morfologia:

– articularea cu articol hotărât a numelor proprii: Rodolful, împăratul nemţescu; Radul-vodă Negru;

– cazuri de dispariţie a lui –l ca articol, la masculin şi la neutru singular: la împăratu nemţesc; să ia Ardealu; în mijlocu târgului;

– forme acordate în gen şi în număr ale articolului posesivgenitival (foarte rar întâlnim forma invariabilă a);

7 Coteanu, Ion; Structura şi evoluţia limbii române, Bucureşti, Editura Academiei,1981, pag. 67.8

– forme atone de pronume cu funcţie de atribut în cazul dativ (dativul posesiv): vin tătarii asupră-le; au venit la casă-şi;

– forme de pronume nehotărât compuse cu particula –şi: cevaş; oareceş;

– articularea pronumelui relativ care la nominativ şi la acuzativ:

carele; carea; carii; carei;

– terminaţia –a pentru indicativul imperfect persoana a III-a plural: era; zicea; gândiia; ştiia;

– prezenţa unui i între rădăcină şi terminaţie la verbele de conjugarea a IV-a: gândiia; ştiia; auziiam; socotiia etc.;

– auxiliarul au este folosit şi la persoana a III-a singular a indicativului perfect compus;

– unele prepoziţii au semnificaţii deosebite faţă de cele de împotriva (=în faţă; faţă în faţă cu).

Sintaxa:

– dativul adnominal: era nepot lui Traian; fiind Cantacozinilor rudă; au rămas stăpânitori multor ţări;

– acordul în caz al apoziţiei cu substantivul determinat: O, ticăloase Radule;

– uzul, pe scară foarte largă, al construcţiilor gerunziale;

– alături de topica obişnuită „substantiv + atribut în genitiv”, întâlnim şi construcţia inversă: ale lui haine; ai lui oameni; ale lui oşti;

– pronumele personal formă atonă, cu funcţie sintactică de complement direct, apare, uneori, plasat înaintea indicativului perfect compus: cetatea o au fărâmat; toată o au luat;

– la nivel frastic, întâlnim, uneori, construcţii greoaie, lipsite de precizie, alcătuite din multe propoziţii subordonate (năzuinţa unor cronicari de a scrie într-un stil savant)

Lexicul:

– elemente vechi, moştenite din latină: astruca (=a îngropa, a înmormânta); căscăund (=prostănac, gură-cască); crudătate; descăleca; făt; foale; fur (=hoţ); judeţ (=judecată); meser (= sărac); mişăl; neştine; păcurar (= cioban); prepune; purcede; răposa; răşchira

9

ş.a.m.d.;

– 8” elemente slave: basnă; aiave; becisnic; blagocestiv; blagoslovenie; boiarin; căzni; ciudă (= minune); dajdie; ghenarie; ispovedanie; ispravnic; izvod; liubov; milosârdie; năpaste; obşte; oltar; pamente; petrecanie; pogorî; prihană; pristăvi; proclet; stepenă; stoliţă (=capitală, reşedinţă); zapis ş.a.m.d.;”

– împrumuturi din diferite limbi slave: ordie (= armată, oaste); sluger (= rang boieresc); magherniţă (= bucătărie la o mănăstire); hatman; cuhnie (= bucătărie); obroc; vătaf; zarvă; cneaz; mojic; polcovnic; sobor etc.;

– cuvinte de origine maghiară: bişug (= belşug); dărăbanţi, dărăbani, dorobani; haiduc; hălădui (= a trăi liniştit, ferit de primejdii); husar; meşteşug; nemeş (= nobil); pârcălab; răvaş; tituluş;

–9 elemente de origine neogreacă: anatefter (= registru); apostat; catastih; chedru; chir; cocon; comis; didahie; eres; fandasie; hrisov; idiomă; mădulariu; patimă; poetic; scandalisi; ticălos; varvar;

– cuvinte din limba turcă: agă; alai; antiriu; bairam; bei; beizadea; cabaniţă; caftan; caimacam; divan; giovaher; hain; herghelegiu; ienicer; lefegiu; olac; pehlivan; sarai; seimeni; terziman; vezir (vizir); zaharea;

– neologisme latino-romanice: audienţie; canţelariu; confermaţie; decadă; dicret; elector; graţie; obligaţie; ofiţier; oraţie; pompă; practic; prezidiu; protecţie; rebel; respublică; rezident; ţărimonie etc.

8 Idem

9

10

Concluzii

Cronicarii munteni, cu tonul lor vehement polemic, cu tendinţa de satiră şi caricaturizare, au influenţat pamfletul românesc de mai târziu (reprezentat de I. Heliade Radulescu, Hasdeu, N. D. Cocea, T. Arghezi etc.) Toţi creatorii de limbă veche si-nteleaptă" au servit ca modele de expresie pentru literatura cultă în sensul reprezentării “culorii" istorice. Ca atare, arhaismele s-au impus drept instrumente de lucru necesare pentru scriitorii inspiraţi de istorie. Într-adevăr, cronicarii şi-au manifestat umanismul şi patriotismul din perspectivă multiplă: prin concepţii şi argumente, prin realizări şi mesaje, tocmai de aceea scriitorii de mai târziu au putut descoperi in operele lor temeliile culturii noastre şi baza constiinţei culturale româneşti.

11

Bibliografie

1.Ghetie, Ion; Al. Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucuresti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.

2. Coteanu, Ion; Structura şi evoluţia limbii române, Bucureşti, Editura Academiei,1981.

3. Bulgăr,Gheorghe; Scriitori români despre limbă şi stil, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.

4. Mancaş, Mihalea; Limbajul artistic românesc în secolul XX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991.

12