Limba latină este limba Romei Antice şi a teritoriilor învecinate Laţiumului. Datorită expansiunii romane, limba latină a fost dusă în toate zonele cunoscute ale lumii antice şi a devenit limbă dominantă a Europei de Vest. Latina a fost limba oficială a Imperiului Roman, vorbită din Britania şi Portugalia până la golful Piersic. în evul mediu latina este mijloc de comunicare internaţional ca limbă a ştiinţei, filosofiei, şi teologiei. Biserica catolică a adoptat-o ca limbă liturgică. După traducerea Vulgatei a devenit a doua limbă internaţională după greacă şi a fost folosită până în secolul al XIX-lea în unele universităţi europene. Prin urmare, latina a fost limba învăţământului şi diplomaţiei până în secolul al XVIII-lea şi a liturghiei Romano-Catolice până târziu în secolul al XX-lea. Limba latină nu era originară din Italia, ci a fost adusă în Peninsula Italică în timpuri preistorice de către italici ce migrau din Nord. Limba latină este un membru a subfamiliei italiene de limbi indo-europene. Printre limbile indo-europene non-italice, se înrudeşte cu sanscrita şi greaca şi cu subfamiliile germanice şi celtice. în Italia, latina a fost la început dialectul regiunii din jurul Romei. în limbile italice, latina, falisca şi alte dialecte formau un grup latin diferit de celelalte limbi italice cum ar fi limba oscilor şi a umbrilor. Cele mai vechi inscripţii datează de la începutul secolului 6 î.e.n., cea de pe piatra neagră (lapis niger) din centrul Forumului şi fibula de aur de la Preneste, care conţine textul scurt al unei donaţii. Latina era limba vorbită în regiunea din jurul Romei numită Lazio (Latium), de unde provine si denumirea de "Latina" - limba vorbită în Latium. A câştigat o importanţă majoră ca limbă oficială în Imperiul Roman.

Periodizarea limbii latine este prezentată în diverse izvoare în mod diferit. O periodizare detaliată este oferită în „Enciclopedia limbilor romanice”, unde se disting

cîteva etape ale limbii latine:1.Perioada arhaică- sec. 6-3 î.e.n.; 2.Perioada preclasică- sec.3-1 î.e.n.; 3.Perioada latinei clasice- sec.1 î.e.n.-anul 14 e.n.; 4.

Perioada latinei postclasice- anul 14-200 e.n .5. Perioada latinei tîrzii.Ca limbă scrisă s-a situat între anii 200-800, iar ca limbă vorbită între 200-600.; 6.Perioada latinei creştine sau medievale- ce a cunoscut aspectul scris şi a constituit o încercare de revigorare a limbii latine clasice ca limbă de cult între anii 600-800 e.n.; 7. Perioada latinei moderne- reprezentată de limbile romanice sau neolatine. O altă periodizare , care este mult mai simplificată, a fost dată de Iorgu Iordan, în lucrarea sa „Introducerea în lingvistica romană”. Aceasta cuprinde etaapele:1.latina arhaică- sec. 6-3 î.e.n.; 2. latina clasică - sec. 3 î.e.n. - sec. 1 e.n.; 3.latina post clasică- sec. 1-3 e.n.; 4. latina medievală- sec. 4 -8 e.n.

Latina arhaica la origini, sub forma sa arhaică, latina adusă în Peninsula Italică era mai degrabă un dialect italic, foarte asemănător cu celelalte limbi din grupul italic, osca şi umbra. Era limba comună a unui mic grup de păstori şi agricultori, în interiorul căruia nu se manifesta nicio diferenţă din punct de vedere calitativ de tipul limbă literară/limbă neliterară. Aceasta se datora faptului că, în acel context socio-cultural, nu se putea vorbi de o limbă latină artistică/administrativă, ci accentul se punea pe comunicare imediată. Limba latină arhaică avea 3 dialecte mai importante: dialectul vorbit în Roma, cel praenestin (vorbit în Praeneste) şi cel falisc (vorbit în Faler). Unul dintre primele atestări ale limbii latine în faza ei arhaică datează din secolul al Vl-lea a.Chr. Aceasta este reprezentată de de o fibulă descoperită la Praeneste şi pe care este gravată o inscripţie în graiul praenestin.Particularitati: către sec II î. e. n. însăşi latina vorbită la Roma începe să monoftongheze pe

ae în e ex: praetor în pretor.; în dialectul prenestin monoftongarea se produce în cazul au-o, ex: caupo - copo(negustor de vinuri). Căderea consoanei finale m,s a luat amploare în perioada imperială fiind atestată în inscripţiile dialect în această epocă. Un alt fenomen este dispariţia lui h iniţial.

Latina clasică se caracterizează drept perioada de dezvoltare ascendentă a aspectului literal a limbii latine. Cadrul social a favorizat dezvoltarea dialectului vorbit în Roma şi în împrejurările ei în devenirea limbii literare. Limba literară în dezvoltarea sa nu a pornit de la un aspect cu totul necultivat-deoarece în perioada preclasică se cristalizează forma literară, se formează sistemul limbii, apare aspectul scris şi se statorniceşte o diversitate funcţional stilistică care în perioada clasică se aprofundează. Astfel latina din perioada clasică cunoaşte următoarele varietăţi funcţional stilistice, oficial administrative, juridic oratoric beletristic, se dezvoltă creaţia populară orală. Drept monstre ale căreia pot servi cântecele religioase, elegiile, epistolurile, diversele cântece în stil epistolar reprezentat în scris prin tratate de medicină şi arhitectură. Atît literatura cît şi limba latină din această perioadă au fost puternic influenţate de contactul cu lumea şi cultura elenă. În unele lucrări de specialitate sunt atestate două subperioade ale latinei clasice ce reprez. niv de dezv. a lit.: Latina de aur(este faimoasă pentru scrierile în proză ale lui Iulius Cezar, Cicero şi pentru scrierile poetice ale lui Catullus, Lucretius, Virgil, Horatius şi Ovidiu.) și Latina de argint (e marcata de activitatea literară a lui Tacitus, Seneca, Petroniu. E o perioadă de declin în literatura latină. Situaţia lingvistică din această perioadă se caracterizează prin coexistenţa a două forme ale limbii-limba scrisă şi vorbită.) Se caracterizează printr-un aspect scris, printr-o diversitate

funcţional stilistică şi totodată prin prezenţa foarte redusă a elementului popular.

Latina postclasică. Este perioada de criză a Imperiului Roman. Perioada in care în provincie se atesta iniţial un bilingvism utilizat concomitent ca mijloc de comunicare a latinei băştinaşilor şi a limbilor latine cu care se interfera. Până la urmă în rezultatul acestui bilingvism drept mijloc de comunicare devine latina, dar cu unele modificări survenite în urma interacţiunii celor două idiomuri. latina se impune în stilul oficial administrativ, în oficierea serviciului divin precum şi-n învăţământ care avea un caracter predominant religios. La nivelul fonetic particularităţile latinei sunt: - reducerea consoanelor finale m ,s continuă precum şi reducerea altor sunete; confuzia diferitor sunete o-u. La nivel sintactic, tendinţa se observa în privinţa topicii care tinde să fie fixă, adică substantivul, predicatul, complementul direct. în latină era topica aleatorie liberă.

Latina postclasică sau „epoca de argint“ a latinităţii se caracterizează prin împrumuturi de elemente populare şi arhaice; în primul rând este reprezentată de un mare istoric ca Tacitus, de un mare filosof ca Seneca, un enciclopedist ca Plinius cel Bătrân. În această epocă scriu Petronius romanul său Satyricon şi retorul Apuleius povestea măgarului de aur. În poezie predomină satira (Juvenal şi Martial), iar oratorul şi teoreticianul Quintilian încearcă să readucă elocinţa la puritatea ei clasică.

Latina târzie (de la anul 200 e.n. până la primele texte romanice). În această perioadă de decădere a latinităţii, unii autori încearcă o întoarcere la modele clasice (Lactantius sau filosoful Boetius). Importanţi în această epocă sunt scriitorii creştini care, preocupaţi să fie înţeleşi pentru a face propagandă noii religii, scriau voit într-o limbă populară: Tertulian,

Augustin ,Hieronim care a redactat Vulgata, traducerea oficială a bibliei. Câţiva ani mai târziu (842) apare primul text romanic: Serments de Strasbourg).

Latina medievală. Este ultimul aspect al latinei şi în cea mai mare parte este un aspect scris. Era scris de oameni ce nu cunoşteau latina sau o cunoşteau doar din cărţi şi care o îmbinau cu elemente din limba vorbită de ei. Din care cauză latina din acea perioadă, după aprecierea unor lingvişti aceasta ar fi o antilimbă deoarece ea a pierdut capacitatea de a servi drept instrument de comunicare. Este în cea mai mare parte limba documentelor bisericeşti, juridice, civile care abundau de vulgarisme şi care aveau o sintaxă denaturată. Cronologia latină medievală coincide cu faza iniţială a limbilor romanice şi de aceea se atesta o influenţă reciprocă a acestora mai ales la nivel de fonetică. Vocabularul limbilor romanice este împânzit pe această cale de împrumuturile latineşti culte ce devin dublete etimologice ale cuvintelor moştenite tot din limba latină.

Romanizarea - este- un proces istoric ireversibil, de lunga durata care a constat in patrunderea elementelor de cultura si civilizaţie romana in toate compartimentele vieţii sociale-politice- economice-religioase. Elementele de cultura si civilizaţie sunt preluate de populaţia autohtona. Romanizare - procesul de asimilare lingvistică şi etnică a unei populaţii. Lingvistică - înseamnă că se cerea ca băştinaşii să asimileze limba romanică (latina), etnică - e vorba de căsătoriile mixte. 1.Dezlocarea armatelor romane (erau întreţinute de baştinaşi, făceau canabisuri - locuri de cazare pentru soldaţi);2.Coloniştii (oameni de afaceri) - făceau drumuri, construiau oraşe, circuri, teatre, băi publice - terme, unde-i antrenau în muncă

pe daci şi-i învăţau limba;3.Administraţia publică în lb.latină (la început admiteau bilingvism, dar mai apoi Vespasian a interzis bilingvismul - Pecunia non olet);4.Acordarea cetăţeniei (care permitea: apărarea de lege, înrolarea bărbaţilor în armata de elită, liberul comerţ, trinomia, căsătoria liberă, puteau fi aleşi în organele de conducere). S- au făcut trei mari reforme. Cunoscute în istorie: 1) 91-89 î.e.n. - este lansată Lex Iulia - acordarea cetăţeniei tuturor; 2) 69-79 Vespasian - lansează o nouă lege prin care atribuie cetăţenie aristoctraţilor de la sate; 3) Legea Constitutio Antonimiana - acordarea cetăţeniei tuturor oamenilor liberi (plebei) - făcută de Caracalla.5.Religia - biserica. Serviciile divine se oficiau în limba latină (religia creştină: Romania de Vest - catolici, Romania de Est - ortodocşi). Constantin cel mare, sub influenţa mamei sale Elena ,în 325 e.n. lansează o lege „Edict”, care mai târziu prin Conciliu de la Niceea a legiferat religia creştină ca religie oficială de stat, în Imperiul Roman;6.Construcţii de şantiere,7.Osmoz (căsătorii mixte); în 395 e.n. Imperiul Roman se împarte în 2: de Asfinţit - Roma (476 e.n.) şi Bizanţul, capitala Constantinopol - 1453, când a fost cucerit de turci.Căile:Limba Latina - cel mai important factor al romanizarii-; Armata -; Administraţia.;Coloniştii - cu acţiune importanta; Economia; Religia;Şcoala (instructia) factor cu importanta decisiva pentru ca foloseste limba latina;Dreptul; Urbanizarea.

Vocalism+Consonantism al latinei. 1.Vocalism- Particularitatea vocalismului latin nu poate fi explicată decât inductiv, deoarece lipsesc datele precise din interiorul limbii latine şi, mai ales, al celorlalte limbi italice.

Teoriile limbii. Originea limbilor romanice a fost discutată în teoriile: etnologică (a substratului), cronologică, dialectologică şi social-istorică ş.a.1. Teoria etnologică, numită şi a substratului, a fost elaborată de savantul austriac H. Schuchardt şi italianul G.I. Ascoli. Ea relevă rolul elementului autohton în formarea limbilor romanice. Se evidenţiază importanţa limbii dacilor (daco-moesiană) în formarea limbii române; importanţa limbii galilor în formarea francezei şi provansalei; limbii iberilor ce a influenţat limba spaniolă şi portugheză. Potrivit acestei teorii substratul înseamnă limba băştinaşilor dispărută sub influenţa altor limbi, de ex. cea a poporului cuceritor. Suprastratul este limba de bază, latina, de exemplu, pentru limbile romanice. Prin adstrat se subînţelege împrumuturile de mai târziu având diferite origini. De menţionat că în unele studii alături de acest termen se întrebuinţează superstrat avându-se în vedere limba poporului cuceritor dispărută sub influenţa limbii băştinaşilor.In limba română: substratul - elementele de origine autohtonă daco-moesiene; suprastratul - limba latină; adstratul - slavonismele, dar şi cele de mai târziu din: maghiară, turcă, greacă, engleză, franceză şa. 2.Teoria cronologică a fost emisă de austriacul G. Gröber, care a relevat importanţa factorului timp în formarea limbilor romanice. El a observat că toate cuceririle romane şi romanizarea diferitelor provincii s-au extins cronologic pe o perioadă de peste 500 de ani. Astfel, Sicilia, Corsica, Sardinia devin provincii romane în sec. 111 î.e.n.,când începe şi cucerirea Iberiei, apoi a Daciei. G. Gröber coinchide că limbile romanice formate pe teritorii cucerite de timpuriu, bunăoară în limba sardă, dar şi în spaniolă se atestă mai multe elemente arhaice decât în limbile romanice formate pe

teritorii cucerite mai târziu (franceza, provansala, româna). Gröber a propus o schemă cronologică ce refleclă cronologia diferită a cuceririlor şi romanizării în cadrul Imperiului roman. Această schemă include: Sardinia, Spania (Iberia), Catalonia, Franţa de Sud şi de Nord, Retia, Dacia şi Italia.Lui Grober i s-a reprosat ca n-a ţinut cont în mod suficiect de contactele lingvistice şi etnice între populaţia autohtonă romanizată din provinciile respective ji metropolă (Roma). G. Gröber n-a subliniat faptul că latina răspândită în diferite perioade "in provinciile romane n-a rămas neschimbată, dar s-a modificat. 3.Teoria dialectologică a fost emisă de cehul J. Mohl şi dezvoltată de spaniolul R. Menendez Pidal Această teorie reliefează importanţa dialectelor italice ale limbii latine în formarea de mai târziu,a limbilor romanice. 4.Teoria social-istorică a fost formulată de austriacul W.Mener-Lubke, care acorda prioritate factorilor de ordin extralingvistic sociali şi politici, în formarea limbilor romanice. Astfel el considera că în urma destrămării Imperiului Roman şi în urma migraţiunii popoarelor barbare, se modifică considerabil contactele lingvistice, etnice,politice, economice şi, totodată, diminuează sau dispar vechele contacte cu metropola de odinioară.Functiile limbii dupa Jakobson . Emiţătorul - obiect capabil să trasmită informaţii, în comunicarea verbală naturală este o persoană care, inplicând mecanismele codificării şi aparatul emiţător însuşi, este simultan creatorul şi executantul mesajului. Receptorul - implică persoana care „traduce” sau repune mesajul în echivalenţele corespunzătoare celor care au stat la baza construirii lui. Decodificarea merge de la sunet spre sens.Contextul - poate fi verbal sau capabil a fi verbalizat.Mesajul - ansamblul de informaţii pe care emiţătorul

încearcă să-l transmită receptorului.Codul - cuprinde un sistem de semne specifice şi un ansamblu de reguli de combinare a acestora. In cazul comunicării verbale, codificarea se face sub forma impulsurilor nervoase care reprezintă comenzile de articulare a mesajului. Contactul - canalul de trasmitere a mesajului (aer, cablu, internet, legătură radio etc.).Plecând de la factorii constitutivi ai comunicării, R. Jakobson a stabilit 6 funcţii ale limbajului. >1.F. Denotativă (context) (cognitivă, referenţială) - se referă la trasmiterea unui mesaj.> 2. F.Expresivă(trasmiţător) - atitudinea vorbitorului/ emiţătorului faţă de mesajul exprimat.>F.3.Conativă(destinatar) - vizează un anumit rezultat, un anumit efect asupra destinatarului, angajarea lui în receptarea mesajului (prin diverse formule: după cum ştii..., nu te supăra ...; prin Vocative, imperative etc.).>4.F. Fatică (contact) - se referă la verificarea de către vorb^tjr a menţinerii contactului (se materializează prin formule protocolare de salut, interjecţii, întrebări - mă auzi?, pentru a controla şi a atrage atenţia).>5.F. Metalingvistică (cod) - se referă la cod, astfel că atât vorbitorul, cât şi receptorul trebuie să verifice dacă utilizează acelaşi cod, pentru o eficientizare maximă a decodificării mesajului.> 6 F. Poetică (mesaj) - ţine de atitudinea faţă de mesaj în sine, centrarea asupra mesajului, modului de organizare a acestuia, aspectul estetic (evitarea repetiţiilor, clişeelor, abaterilor de la normele gramaticale etc.).

Metode traditionale-1.Metoda comparativ-istorica (1816-Franz Bopp a publicat prima lucrare de gramatica comparativa a mai multor limbi inrudite (sanscrita, greaca, latina, limbile germanice).Danezul Rasmus Rask si germanul Jakob Grimm pun bazele istoriei limbilor germanice,

iar rusul. Vostokov pune bazele istoriei limbilor slave.,1836-germanul Friederich Diez a aplicat metoda la studiul limbilor romanice.a). Metoda ramas pana astazi principalul procedeu de studiere a istoriei limbilor.Scopul: ea reprezinta un ansamblu de procedee care permit ca, prin compararea evolutiei unor limbi inrudite, sa se traga concluzii parivitoare la perioadele pentru care nu exista texte. Cu ajutorul ei se poate reconstitui limba-baza (limba care sta la baza unui grup de limbi inrudite), in cazul in care ea nu a fost atestata (de ex. germana comuna, slava comuna sau indo-europeana) sau se pot reconstitui unele unitati ale ei care nu s-au pastrat in texte.Ea ofera datele necesare realizarii unei clasificari genealogice. Principiile: 1.Pr. înrudirii între limbi- Are drept material limbile inrudite, pentru ca numai in cazul limbilor provenind din acelasi izvor formele sunt comparabile in detaliile lor, iar asemanarile au valoare istorica.2..Pr.creşterii progresive a diferenţierilor lingvistice între limbi înrudite- deosebirile dintre limbi înrudite sunt cu atît mai mari cu cît ele sunt separate de intervale de timp mai mari. 3.Pr.necesităţii comparării cuvintelor şi formelor care îşi au originea directă în limba primară - impune de a lua în calcul şi a compara acele forme gramaticale sau radicali lexicali care îşi au realmente originea în limba primară, şi nu inovaţiile sau împrumuturile particulare în limbile/comparate.;4.Pr.regularităţii corespondenţelelor fonetice.- intr-un grup de limbi inrudite cuvintele provenite din acelasi etimon (cuvantul din limba-baza) prezinta corespondente fonetice care se repeta la sunete identice. Urmatorul exemplu se bazeaza pe elementul latin din limbile romanice. (lat. octo > rom.opt, it.otto, fr.huit, sp.ocho) Conform acestui ex., putem stabili o serie de corespondente fonetice intre

grupurile de sunete provenite din lat. ct: rom. pt ii corespunde grupul it. tt, fr. it, sp. ch..;5. Pr.gradului de relevanţă diferit al asemănărilor lingvistice între limbi înrudite.Cele mai relevante în sensul dovedirii înmdirii sunt fenomenele fonetice şi cele de natură morfematic-gramaticală (radicali, afîxe), iar cel mai puţin importante sunt asemănările de natură lexical-semantică şi sintactică,.; 6. Pr.aplicării comparaţiei între fenomene lingvistice situate în stadii de evoluţie echivalente; 7.Pr.abordării în parale a evoluţiei semantice şi a celei fonetice sau morfologice;.8.Pr.limitării în timp a acţiunii unei legi fonetice

2.Metoda Reconstructiei este procedeul prin care se poate reconstitui limba-baza sau unitati ale ei care nu sunt atestateAcest procedeu da rezultate daca perioada de timp care separa epoca diversificarii limbii comune de primele atestari ale limbilor care provin din ea este mai scurta.Pentru reconstructia etimonului din limba baza se aleg formele cele mai vechi din limbile inrudite; se compara invelisurile fonetice - fonem cu fonem -, se tine seama de legile fonetice ale fiecarei limbi precum si de unele legi fonetice cu caracter mai general.Concluzie: Metoda nu poate, reconstitui limba indo-europeana asa cum a fost ea vorbita; ea poate stabili numai un sistem de corespondente intre limbile care deriva din ea.

3.Metoda Geografiei lingv. Se ocupa de studierea graiurilor unei limbi cu ajutorul hărţilor: ramificaţiile teritoriale (dialecte, subdialecte, graiuri) se cercetează, de obicei, prin anchete la faţa locului, apoi se întocmesc hărţi ale ţinuturilor cercetate, hărţi pe care se notează repartizarea geografică a cuvintelor, a pronunţărilor şi formelor gramaticale. Obiectivul ei constă în înregistrarea faptelor lingvistice dialectale şi reprezentarea lor în spaţiu, cu

ajutorul hărţilor lingvistice.Etapele sunt: 1) elaborarea chestionarelor, 2) pregătirea şi desfăşurarea anchetelor dialectale şi3)

interpretarea datelor şi redactarea hărţilor lingvistice.

Geografia lingvistică s-a dezvoltat în epoca modernă, în ultimele decenii ale secolului al XlX-Iea, cînd interesul cercetătorilor s-a orientat cu precădere spre aspectele dinamice ale limbilor vii, inclusiv spre varietăţile dialectale locale.Geografia lingv. Nuse ocupa de mediul natural si limbaj, ci de realtiile intre mediul geographic si difuzarea, distributia spatiala a formelor lingvistice.Atlasele linvistice se deosebesc de cele geografice.Se elaboreaza cate o harta pentru fiecare fonem sau notiune.Potrivit faptelor linvistice, hartile limbilor pot fi: 1.Fonetice- inregistrarea varinatelor unui fonem.; 2.Lexicale inregistreaza cuvintele folosite pt a ilustra acelasi concept.;3.lingvistice propriu-zise. ; Dupa modul de prezen. A materialului hartile sunt: sintetice, punctuale, similare.

Metode moderne in lingvistica: Cele mai cunoscute şi mai clar conturate metode de analiză structural-moderne care s-au impus şi au creat adevărate şcoli sunt: 1.analiza funcţională se întemeiază pe distincţia între formă şi conţinut. Principalele concepte operaţionale ale ei sunt: variantă/ invariantă, funcţie distinctivă, comutare şi substituţie., 2.analiza distribuţională- Obiectivul principal al analizei distribuţionale este,, realizarea unui inventar pe cît posibil exhaustiv al unităţilor lingvistice (foneme, morfeme, lexeme) ale unei limbi, împreună cu posibilităţile lor combinatorii.Distributia poate fi libera, complementara si defectiva;3. analiza în constituenţi imediaţi- propozitia este descompusa in gr. Verbal si nominal.ele apoi iarasi se divizeaza.Prin constituent imediat se înţelege o secvenţă lingvistică

rezultată din descompunerea unei unităţi sintagmatice de rang superior . Operaţia de descompunere în constituenţi imediaţi este progresivă, dinspre macro-unităţi de tipul frazei pînă la morfemele (eventual, pentru unii cercetători, fonemele) minimale; 4.analiza în trăsături distinctive- a fost practicată iniţial în fonologie şi extinsă apoi şi în domeniul semanticii lexicale. Dacă avem în vedere nivelul fonetic, se consideră astfel că orice fonem este reprezentat de suma unor trăsături distinctive, definite prin modalitatea de articulare şi locul articulării, de intensitatea şi timbrul sunetelor verbale emise, isi propune sa descompuna o unitate in elemente ireductibile.; şi 5.generativ-transformaţională- aplicarea acestei metode oferă avantajul de a pune în evidenţă relaţiile strînse dintre planurile sintactic, semantic şi fonologie ale limbii, în cadrul procesual al limbii, văzută ca activitate de producere şi decodificare a unor enunţuri. Clasificarea limbilor dupa Humboldt.O noua etapa in evolutia conceptiilor privind clasificarea tipologica a limbilor este marcata de cercetarile lui Wilhelm von Humboldt. Ceea ce este nou in clasificarea propusa de Humboldt consta in faptul ca el adauga celei facute de A. Schlegel al patrulea tip lingvistic si da denumire primelor doua.1) Primul tip lingvistic (al lui A. Schlegel) Humboldt il numeste izolant.2)Al doilea este denumit aglutinant; limbile care il compun se caracterizeaza prin afixe, dar in structura lor morfologica prefixele, sufixele si desinentele nu sunt sudate cu radacina cuvantului.3)Al treilea tip il constituie limbile flexionare. Ele se caracterizeaza, spre deosebire de cele aglutinante, printr-o coeziune perfecta atat intre afixe, cat si intre acestea si radacina. Specifica acestor limbi este si flexiunea interna.4)Spre deosebire de invatatii de pana la el, Humboldt mai distinge un tip

lingvistic, si anume tipul limbilor incorporante (limbile unor indieni din America de Nord, precum si unele din limbile din extremitatea de nord-est a Siberiei; ciukota sau luoravetlana). In limbile incorporante, propozitia nu este insa alcatuita numai din verbe + afixe, ci si din verbe si nume reduse fonetic. Lingvistica generala actuala accepta, in principiu, clasificarea tipologica a lui Humboldt si completarile facute de alti invatati atat in sec. al XIX-lea, cat si in epoca noastra. Se recunoaste, de fapt, existenta a patru tipuri principale de limbi, si anume: 1) tipul izolant sau amorf(chineza, vietnameza, tibetana, birmana, siameza,- Propozitia reprezinta, in limbile izolante, un sir de radacini sau teme invariabile.); 2) tipul aglutinant (limbile turcice, mongolice, tunguso-manciuriene,- legatura dintre morfeme nu prezinta o coeziune perfecta a morfemelor,); 3) tipul flexionar (Limbile flexionare se impart, in limbi sintetice si analitice. Limbi sintetice prin excelenta: limbile indo-europene vechi (sanscrita, greaca, latina, gotica, armeana veche, slava veche si altele) iar dintre limbile indo-europene actuale: lituana, germana, rusa si unele limbi slave (ele au insa si elemente de analitism). Limbi analitice: majoritatea limbilor indo-europene contemporane (limbile romanice, neoindiene, engleza, daneza, neogreaca, bulgara- prezinta o coeziune perfecta a morfemelor); 4) tipul polisintetic.( fac parte multe limbi ale indienilor din America, unele limbi africane si limbile unor popoare din Asia.)