UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

LUCRARE DE DIPLOMĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: Lector univ. dr. ANTONIA MATEI

ABSOLVENT:

BUDULEANU C. SORIN MARIAN

BUCUREŞTI

2015

2

„VIAŢA NEVĂZUTĂ A RADIOULUI”

REPORTAJ RADIO

3

CUPRINS

Introducere.........................................................................................................................................................4

Capitolul I. Reportajul radio. Repere teoretice..............................................................................................6

1.1 Mesajul radiofonic.........................................................................................................................................6

1.2 Reportajul – „un gen pur jurnalistic”.............................................................................................................7

1.3 Reportajul radio. Definiţii.............................................................................................................................8

1.4 Caracteristicile reportajului radio..................................................................................................................9

1.5 Tipologia reportajului radio...........................................................................................................................9

Capitolul II. Etapele realizării reportajului radio........................................................................................13

2.1 Găsirea unui subiect pentru reportaj............................................................................................................13

2.2 Documentarea..............................................................................................................................................14

2.3 Planificarea..................................................................................................................................................15

2.4 Prospecţia....................................................................................................................................................16

2.5 Elaborarea scriptului....................................................................................................................................16

2.6 Înregistrarea.................................................................................................................................................17

2.7 Montajul......................................................................................................................................................17

2.8 Difuzarea.....................................................................................................................................................18

Capitolul III. Etapele realizării reportajului radio. „Viaţa nevăzută a radioului” ..................................19

3.1 Găsirea unui subiect pentru reportaj............................................................................................................19

3.2 Documentarea..............................................................................................................................................19

3.3 Planificarea..................................................................................................................................................20

3.4 Prospecţia....................................................................................................................................................20

3.5 Elaborarea scriptului....................................................................................................................................21

3.6 Înregistrarea.................................................................................................................................................21

3.7 Montajul......................................................................................................................................................21

3.8 Obstacole....................................................................................................................................................22

Concluzii...........................................................................................................................................................23

Bibliografie......................................................................................................................................................24

Anexe: CD Reportaj radio. „Viaţa nevăzută a radioului”” - 6:15 minute

4

Introducere

Radioul a fost motivul pentru care am ajuns să fiu student al Facultății de Jurnalism și Științele

Comunicării. Încă de la început mi-am stabilit ca obiectiv ca odată ce ajung pe băncile instituției să prind un

post într-un radio. Soarta m-a ajutat ca după primul an de facultate, în timpul practicii, să fiu întrebat de

redactorul-șef al postului de radio unde făceam practica, dacă vreau să continui activitatea la ei, dar pe bază

de contract. Am acceptat foarte bucuros și așa mi-am început viața de om de radio. Am intrat pe post foarte

repede, lăudat fiind pentru vocea și dicția mea, lucru care nu putea decât să mă bucure. Acolo mi-am

aprofundat cunoștințele despre radio și, mai mult, despre jurnalism. Bineînțeles, totul s-a desfășurat în paralel

cu facultatea.

Acest lucru m-a ajutat ca acum, la final de ciclu educațional, să fac alegerea cea mai bună pentru mine

și anume, lucrarea de diplomă să conțină un reportaj radio.

În opinia mea, acest gen jurnalistic face apel la majoritatea cunoștințelor acumulate în cei 3 ani de

facultate. Reporterul dacă este trimis pe teren pentru a face un reportaj trebuie să stăpânească tehnicile de

colectare a informațiilor, de intervievare și redactare, dar să fie și capabil să investigheze anumite situații,

adică să cunoască tehnicile de anchetare jurnalistică. Totodată, reportajul îi stârnește curiozitatea și

imaginația celui ce îl realizează și în același timp și celui ce va asculta materialul.

Cât despre tema lucrării mele de diplomă, “Viața nevăzută a radioului”, obiectivul meu a fost să prezint

și să se afle toate regiile, discuțiile, nervii și problemele care compun un buletin sau un jurnal de știri. Am

vrut astfel să arăt câtă muncă se află în spatele celor câteva minute de știri, când vocea care se aude în

difuzoare, cu o dicție de invidiat, prezintă fapte și evenimente de zi cu zi. Din afară viața de radio pare simplă

și frumoasă, dar odată ce ajungi să faci parte din ea îți dai seama că este o cu totul altă situație.

Dorința mea cea mare este ca ascultătorii să înțeleagă că uneori știrile sunt făcute din scurt, când sunt

evenimente în desfășurare sau când reporterii din teren trimit materialele pe ultima sută de metri, iar cititorii,

adică vocile, se văd nevoiți de multe ori să facă practic lectură la prima vedere. Nu este un secret faptul că cel

sau cea pe care o auzim la radio și-a citit cel puțin o dată calupul de știri pe care urmează să-l prezinte. Dar,

cum spuneam, se mai întâmplă și excepții. În general, subiectele care ne sunt mai puțin familiare ne atrag și

ne creează dorința de a vrea să ştim mai multe.

Pentru cele 3 până la 10 minute, cât durează un buletin sau jurnal de știri se lucrează intens, este dusă o

muncă de echipă care nu poate să dea roade decât dacă este bine închegată.

Am ajuns la această temă a lucrării de diplomă după mai multe “tentative eșuate”. Inițial, am vrut să fac

un reportaj radio despre organizarea de petreceri pentru copii. Lucrez în domeniu și m-am gândit că astfel voi

îmbina utilul cu plăcutul. Am stabilit în linii mari cam ce ar fi fost de înregistrat și la un moment dat mi-am

dat seama că materialul meu final ar fi fost lipsit de culoare, ar fi sunat ca un teatru radiofonic – voci de

5

copii, galagie de la petreceri, părinți și alte inserturi. Atunci am zis ca e momentul să mă reorientez astfel că

am ajuns la o altă temă în care aș fi prezentat viața de taximetrist, dar din varianta feminină, după ce tot mai

multă lume a observat că la volanul taxi-urilor, cel puțin în București, au apărut multe doamne. M-am

consultat cu dna. Antonia Matei, coordonatoarea de proiect, iar dânsa mi-a comunicat faptul că există deja o

colegă care face tot un reportaj radio legat de taxiuri. Auzind una ca asta am căutat o altă idee de reportaj,

până când mi-am adus aminte de experiența de un an și jumătate petrecută în redacția postului de radio

Bucuresti FM. Astfel a luat naștere tema mea de licență.

Am vorbit cu foștii colegi despre ceea ce vreau să fac, s-au arătat foarte încântați și m-au primit cu

brațele deschise. Am mers în redacție, am înregistrat sunetul de fundal când sunau telefoanele în redacție,

când se pregăteau jurnalele sau se întâmplau diverse evenimente majore și am stat de vorbă și cu unii dintre

ei pentru a-mi oferi câteva detalii din culisele redacției.

În primele două capitole ale lucrării de faţă am ales să prezint bazele teoretice ale reportajului radio.

Primul capitol cuprinde o descriere a mesajului radiofonic, definiţiile reportajului, caracteristicile, dar şi o

tipologie a acestuia, conforme cu ceea ce se găsește în manualele de specialitate. Cel de-al doilea capitol este

dedicat etapelor reportajului, la nivel teoretic. Ultimul capitol cuprinde etapele reportajului corelate cu

materialul realizat de mine – „Viața nevăzută a radioului. Reportaj radio”.

6

CAPITOLUL I

REPORTAJUL RADIO. REPERE TEORETICE.

1.1 Mesajul radiofonic

„Natura unică a comunicării audio derivă din predominanţa stilului oral sau conversaţional. De aceea,

trăsătura fundamentală a jurnalismului radio, difuzarea de mesaje destinate auzului, pune accent pe

receptarea reuşită a acestora, sau pe auzirea lor corectă“ (Joanescu, 1999, p. 9).

Altfel spus, mesajul radio trebuie să urmeze întocmai firul unei conversații obișnuite, cu un limbaj

accesibil, să fie ușor de înțeles și în același timp să fie un mesaj clar, fără să-l pună în dificultate pe

ascultator. O exprimare ambiguă duce la pierderea mesajului, iar receptarea lui se va pierde pe parcurs. În

cartea sa, Irene Joanescu (1999) a explicat ce ar trebui să însemne stilul conversaţional: „textul va urma

deseori tiparul logic al unei conversaţii între două persoane. [...] De asemenea, conversaţional înseamnă

empatie cu membrii audienţei; înseamnă personalizarea informaţiei” (Joanescu, 1999, p. 16). Dacă ar fi să

analizăm pe scurt, înțelegem că stilul radiofonic trebuie să aibă un caracter spontan.

Pe lângă acesta, mesajul audio trebuie să îndeplinească 3 funcții – cea de divertisment, de formare și

informare. Conform lui Mihai Anghel, în cartea sa din 2010, „o informaţie, pentru a fi utilă, trebuie să fie: de

calitate, primită la timp, completă şi relevantă. Altfel spus, informaţia trebuie să reflecte fidel realitatea”

(Anghel, 2010, p. 36).

Pe de altă parte, informația trebuie să fie filtrată prin sunet, considera Marc Capelle. Acesta susține că

jurnalistul radio „trebuie să înveţe să îşi utilizeze vocea, dar să şi stăpânească scriitura pentru radio, care

diferă de cea pentru presa scrisă” (Capelle, 1994, p.96). El continuă cu o altă idee la fel de importantă din

viața unui reporter și anume “o mărturie pe care reporterul o culege de pe teren sau un document sonor, va

permite ascultătorului să asiste la eveniment, în direct sau înregistrat, prin intermediul radioului” (Capelle,

1994, p.107).

Traciuc (1996) explică faptul că informaţia, adică mesajul radio, cuprinde şi zgomotul mediului

ambiant, muzica folosită între materiale, dar şi alte ilustraţii sonore menite să facă mesajul cât mai explicit.

Mesajul radio, alături de toate aceste elemente, poate fi încadrat cu lejeritate într-una dintre cele mai

cunoscute genuri radiofonice – reportajul.

7

1.2 Reportajul – „un gen pur jurnalistic”

Luminiţa Roşca consideră că reportajul este o „specie publicistică având drept scop informarea asupra

unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de interes pentru un public larg, în urma investigării la faţa

locului, apelând adesea la modalităţi literare de expresie” (Luminiţa Roşcan, 2005, p.151).

Irene Joanescu (1999) ,este de părere că un reportaj poate fi încadrat în mai multe genuri jurnalistice.

Motivația este faptul că, pe parcursul realizării reportajului, putem întâlni vox-uri, interviuri, relatări, chiar şi

o mică anchetă, toate sub aceeași titulatură, tocmai din dorința de a informa publicul cât mai corect. Conform

aceleiaşi autoare, reportajul reprezintă un rezumat al informației pure, brute și construcţia artistică,

„combinând munca jurnalistică şi arta povestitorului, neutralitatea persoanei a III-a şi implicarea autorului în

eveniment” (Joanescu, 1999, p. 199).

Oamenii caută poveşti, iar orice reportaj se bazează pe o poveste. Din această perspectivă, Robert L.

Hilliard (2004) consideră că reportajul radio poate să aibă o doză de dramatism, dar nu la fel de mult ca intr-o

piesă de teatru, ci trebuie să rămână o copie fidelă a realității. Hillard este de părere că dramatismul si

divertismentul aduc reportajul mai aproape de public, îl fac mai atractiv. Într-un reportaj se poate vorbi

despre o persoană, un lucru, o problemă sau o idee.

Trebuie păstrată o delimitare între reportaj, cel care prezintă doar adevăruri întâmplate, și poveștile,

care nu sunt altceva decât ficțiuni. Funcția de bază a reportajului, fiind un gen jurnalistic, este de a prezenta

realitatea așa cum este ea, doar ca reporterul are posibilitatea să aranjeze ideile în așa fel încât povestea lui să

devină captivantă, este de părere Eugenia Grosu-Popescu, în cartea sa din 1998.

Cu toate acestea, Irene Joanescu (1999) este de părere că un reportaj bun se reflectă din impactul

asupra imaginației pe care povestea o produce și mai puțin în adevărul pe care îl descrie.

Carmen Petcu (2009) consideră că reporterul trebuie să rămână obiectiv, astfel încât impresiile și

opiniile lui să nu influențeze materialul realizat. Ajutat de propriile trăsături, reportajul îi provoacă pe

ascultători să ceară de la reporter mai mult decât să fie un simplu mesager.

Chiar și așa, reporterul oricum este implicat emoțional, prin simpla lui prezență la fața locului, vede și

simte evenimentul, iar acest lucru îl poate afecta și fără să conștientizeze jurnalistul se implică emoțional în

poveste.

Toate aceste criterii au un singur scop: „acela de a-l face pe ascultător să vadă, să audă şi să simtă ceea

ce jurnalistul însuşi a văzut, a auzit şi a simţit” (Pospai şi Verman, 2005, p.147).

8

1.3 Reportajul radio. Definiţii.

Reportajul radio a avut de-a lungul timpului diferite definiții. Totul s-a datorat autorilor care au conturat

bazele acestui gen jurnalistic în funcție de propriile interpretări, percepții și experiențe profesionale.

Prima definiție pe care am căutat-o a fost în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, unde am aflat că

reportajul audio este “specie publicistică, uneori şi cu valoare literară, informând operativ asupra unor

realităţi, situaţii, evenimente” (DEX, 2009, p.944).

În Le Dictionnaire de notre temps (1990), reportajul este definit ca „Articol sau serie de articole, având

ca punct de plecare informaţii culese la faţa locului. Prin extensie: reportaj radiodifuzat, filmat, televizat” (Le

Dictionnaire de notre temps, 1990, apud Pospai şi Verman, 2005, p.151).

O altă definiție a fost dată de Răduţ Bâlbâie în Dicționarul Jurnalistului de Radio (2004), care spune că

acest gen publicistic este unul „de informare, de sinteză, incluzând elemente de descriere, portretistică,

atmosferă, interviu, relatare, care prezintă marelui public, într-un mod expresiv şi elaborat, un eveniment, o

situaţie sau derularea unui şir de fapte” (Bâlbâie, 2004, p.175).

Despre reportajul audio Langlois a afirmat că „raportează ceea ce se întâmplă și ceea ce s-a întâmplat.

El prezintă un eveniment, o situație, expune fapte” (Langlois, 1989, apud. Traciuc, 2003, p. 97).

Cu toate că reportajul, ca gen jurnalistic are trăsături comune pentru toate formele sale de publicare, fie

că vorbim despre un reportaj de presă scrisă, de radio sau de televiziune, Mihai Anghel aminteşte punctele

specifice reportajului audio, precizând că acesta este „o îmbinare de fapte, voci, sunete, atmosferă, îmbinare

mai mult sau mai puţin reuşită, în funcţie de măiestria autorului” (Anghel, 2010, p.70).

Irene Joanescu definește reportajul radio ca „o sinteză între informația pură și construcția artistică,

combinând munca jurnalistică și arta povestitorului, neutralitatea persoanei a III-a și implicarea autorului în

eveniment” (Joanescu, 1999, p 199).

Nu este deloc greșit să asemănăm reportajul radio cu o povestire. Desigur, diferența majoră între cele

două este că reportajul prezintă fapte și situații de viață reale, concrete. „Se plasează în mijlocul

evenimentului. Îl clarifică, îi dă o perspectivă și dă culoare informației brute” (Boucher, 1995, apud. Petcu,

2009, în Coman, 2009, p 487).

În urma analizei tuturor acestor definiții, se pot identifica elementele comune necesare realizării unui

reportaj audio: sunetul, informația, faptele,evenimentele si atmosfera. De asemenea, nu se poate discuta

despre reportaj fără prezența reporterului la fața locului, astfel el fiind ochii și urechile ascultătorului.

9

1.4 Caracteristicile reportajului radio

Reportajul radio beneficiază de unele trăsături caracteristice acestui gen jurnalistic. Conform cărții

Jurnalism la radioul regional şi local (2005), autori Mircea Pospai şi Gheorghe Verman, aflăm că reporterul

are o relație directă cu situația prezentată, dat fiind că el trebuie să se deplaseze la locul evenimentului. Una

dintre prioritățile jurnalistului este aceea de a transmite cât mai detaliat situația la care a fost de față.

De asemenea, subiectul prezentat trebuie să fie unul de interes, altfel publicul nu va fi atras de reportaj,

chiar dacă este realizat după toate cerințele de manual. Pospai și Verman sunt de părere că mesajul

reportajului este unul clar, concis și obiectiv din toate punctele de vedere. Ideal ar fi să se spună cât mai

multe lucruri în cât mai puține cuvinte, adică fraze scurte și cu un limbaj accesibil.

O altă caracteristică a reportajului radio o reprezintă latura afectivă. Așa cum am spus și mai sus,

reporterul ia parte emoțional la eveniment, iar acest lucru va fi transmis mai departe ascultatorilor. Datorită

acestei situații, relația dintre ascultător și jurnalist este mult mai puternică.

„În consecinţă, radioreportajul sensibilizează ascultătorii, prin capacitatea de seducţie şi de

persuasiune” (Pospai şi Verman, 2005, p. 148).

Lista caracteristicilor este completată de Vasile Traciuc, cel care adaugă aici și elementul non-verbal.

Autorul consideră că trebuie folosit zgomotul ambiental la începutul reportajului pentru a-l introduce pe

ascultător în atmosfera prezentată. În același timp, Traciuc avertizează că nu trebuie să se facă abuzuri în

privința redării sunetelor din mediu, întrucât ceea ce contează la reportaj este vocea reporterului.

Elementul descriptiv este și el prezent pe lista caracteristicilor. Traciuc motivează această alegere prin

faptul că reporterul nu se poate ajuta de imagini vizuale, astfel el este nevoit să ofere ascultătorilor cât mai

multe detalii ale mediului în care se desfășoară evenimentul pentru ca cei care ascultă să-și poată face în

minte o imagine a situației prezentate. Sunetul de fundal alături de o descriere consistentă dau autenticitate și

dinamism reportajului.

„Relaţia cuvânt – sunet devine elementul hotărâtor în realizarea unui reportaj pentru radio” (Traciuc,

2003, p. 101).

1.5 Tipologia reportajului radio

Asemenea definițiilor, și în cazul tipologiilor reportajelor radio se întâlnesc diverse variante.

Philippe Gaillard consideră că în categoria reportajelor se încadrează și interviul: „orice, sau aproape

orice reportaj include interviuri, discuţii cu persoane bine informate, dar care, de regulă, nu sunt citate.

10

Interviul în adevăratul său sens, considerat deci ca un tip special de reportaj, are drept scop să dea cuvântul

unei personalităţi” (Gaillard, 2000, apud Petcu, 2009, p.518).

Variantele de reportaj diferă de la autor la autor.

Pierre Ganz, în cartea Le reportaje radio & tele, a catalogat reportajul în 3 tipuri: reportajul în direct, de

radiojurnal şi cel de emisiune (Ganz, 1988, apud Joanescu, 1999, pp. 201-202). Reportajul în direct este

accesibil publicului chiar în momentul în care acesta se produce. Din această cauză colectarea informațiilor

are loc concomitent cu transmiterea materialului. Irene Joanescu afirmă că „un reportaj în direct este perceput

de audienţă cu aceeaşi tensiune cu care se confruntă jurnalistul. Ascultătorul se simte „la locul faptei” graţie

dumneavoastră. El se înveseleşte sau se întristează, îşi manifestă entuziasmul sau se indignează, îşi ţine

respiraţia sau răsuflă uşurat, participă deci afectiv la eveniment” (Joanescu, 1999, pp. 204.205).

În privința reportajul de radiojurnal, colectarea şi tratarea informaţiei se face aproape simultan, iar

timpul de la această acţiune până la difuzare trebuie să fie foarte scurt. Acest tip de reportaj este mai scurt, el

putând fi folosit chiar şi ca insert în cadrul unui jurnal.

În final, reportajul emisiune are la bază un subiect/un eveniment care a luat sfârşit înainte de a fi

transmis publicului. „Colectarea, tratarea şi difuzarea informaţiei sunt distincte. Coerenţa reportajului este

cea pe care i-o oferă reporterul prin tratare şi editare şi nu neapărat aceea a evenimentului. Punerea în formă

este la fel de importantă ca şi pregătirea şi înregistrarea, dar este ulterioară acesteia” (Joanecu, 1999, p. 201).

Așa cum aminteam mai sus, criteriile de clasificare ale reportajelor diferă de la un autor la altul. În acest

sens, Carmen Petcu, în Manualul de Jurnalism utilizează alte criterii de clasificare a reportajelor. Astfel,

reportajele pot fi clasificate după modalitatea lor de realizare, în reportaje în direct şi reportaje înregistrate

(sau emisiune). După tematică, se împart în: social, politic, cultural, economic, sportiv, de investigaţie, de

război, de divertisment. Iar o ultimă clasificare făcută de Petcu este cea după mesajul transmis: informativ,

afectiv, de personalitate, de atmosferă şi de analiză.

În ceea ce privește reportajul în direct şi cel înregistrat nu este nevoie de foarte multe explicaţii,

caracteristicile lor fiind evidente. În schimb, reportajele clasificate după tematică necesită informaţii

suplimentare, ele fiind specializate. În acest sens, accentul cade „asupra caracterului interpretativ pe care îl au

de regulă aceste reportaje, care nu furnizează doar informaţia, ci o pun într-un context pentru a ajuta publicul

să înţeleagă relevanţa datelor prezentate” (MacDougall, 1989, apud Petcu, 2009, p.520). Conform aceluiaşi

autor, reporterul trebuie să ţină cont de terminologia de specialitate atunci când face un reportaj cu tematică.

El trebuie să stăpânească foarte bine toţi aceşti termeni, dar să aibă şi capacitatea de a-i explica pe înţelesul

publicului larg. Totodată, în situaţia în care face referiri la întâmplări petrecute cu mult timp în urmă,

reporterul trebuie să ofere informaţii de context pentru a ajuta ascultătorii să-și amintească mai bine despre ce

este vorba.

11

Un alt criteriu de clasificare, conform lui Carmen Petcu, este după mesajul pe care îl transmite. În acest

sens avem mai multe tipuri:

Reportajul informativ se concentrează exclusiv pe transmiterea de informaţii. Este cel mai

obişnuit tip de reportaj.

Reportajul de atmosferă pune accentul pe descriere şi pe transmiterea anumitor stări

ascultătorilor.

Reportajul portret transmite informaţii despre o anumită personalitate. Subiectul acestui tip de

reportaj îl poate reprezenta atât o personalitate a vieţii publice actuale, dar şi o persoană mai

puţin cunoscută, dar care reprezintă un anumit interes pentru ascultători.

Reportajul interpretativ (de analiză) se axează pe transmiterea unui punct de vedere. Cuprinde

opiniile unor specialişti, dar şi reacţii faţă de subiectul abordat.

Reportajul documentar tratează în profunzime o temă. Acest tip de reportaj presupune ca

reporterul să cunoască foarte bine subiectul şi să aibă o documentare pe măsură.

Un alt autor, o altă clasificare. Vasile Traciuc (2003) propune o altă tipologie a reportajului radio. El se

ghidează după trei criterii pentru a face această clasificare: tipul de eveniment, modul de realizare şi conţinut.

„Tipul de eveniment este elementul esenţial pentru că impune un anumit mod de abordare, de realizare

şi dă conţinutului o anumită formă.” (Traciuc, 2003, p. 102). Astfel, Traciuc vorbeşte despre mai multe tipuri

de evenimente, primul fiind evenimentul previzibil, categorie care se referă la evenimentele anunțate și care

au o evoluție previzibilă. În acest caz, reporterul are suficient timp pentru o documentare amănunţită.

Evenimentul previzibil, dar cu evoluţie imprevizibilă. Şi în această situaţie evenimentul este anunţat,

dar în momentul desfăşurării, evoluţia este imprevizibilă. „Reporterul este pus în faţa elementului nou,

neaşteptat şi trebuie să schimbe atât structura materialului său, cât şi a scriptului, programat înainte de a se

declanşa evenimentul” (Traciuc, 2003, p. 103).

În privința evenimentul imprevizibil Traciuc consideră că „evenimentele de acest tip impun o

spontaneitate şi rigurozitate din partea reporterului. Acesta este în situaţia de a intra în direct, fără să treacă

prin alte etape pregătitoare, fiind obligat să transmită informaţia de la locul unde s-a întâmplat ceva”

(Traciuc, 2003, p. 103).

După modul de realizare, acelaşi autor, la fel ca şi ceilalţi teoreticieni, a constatat că există două tipuri

de reportaj: cel în direct şi cel înregistrat.

Conţinutul este un alt criteriu după care Traciuc a clasificat reportajele. „Când ne referim la conţinut, ne

punem problema pentru ce tip de emisiune este realizat reportajul, după care stabilim unghiul de abordare, un

element important care dă perspectiva din care este abordat evenimentul respectiv” (Traciuc, 2003, p. 105).

Jean Dominique Boucher a stabilit mai multe tipuri de reportaj: „reportaj cald, transmis în direct de la

evenimente previzibile sau neprevizibile; reportaj rece, despre evenimente ce preced întâmplări deosebite,

12

[...] precum o conferinţă de presă ce precede deschiderea Jocurilor Olimpice; reportaj magazin, neinspirat din

realitatea imediată, dar având o anumită legătură cu aceasta; reportaj atemporal, pe subiecte de interes

permanent: sărăcia, inflaţia, etc.; reportaj de urmărire, prin care se prezintă concluzii definitive sau de etapă

asupra cercetării în timp a unor fapte; reportaj relocalizat, consacrat unui eveniment de actualitate, dar

aducând în memorie conexiunile acestui eveniment cu altele petrecute în trecut” (Boucher, 1995, apud Pospai

şi Verman, 2005, pp. 148-149).

În lucrarea Jurnalism la radioul regional şi local (2005) întâlnim şi clasificarea lui Daniel Garvey şi

William Rivers, după actualitate, gradul şi maniera de investigare. Astfel ei disting reportajul de actualitate,

cel de profunzime şi cel de interpretare sau analitic.

Pospai şi Verman au luat în calcul toate aceste clasificări și au stabilit două tipuri de reportaj care se

deosebesc între ele după următoarele criterii: relaţia temporală cu evenimentul; suportul de realizare şi

transmisie; gradul şi maniera de predocumentare; capacitatea de interpretare şi analiză; unghiul de abordare a

evenimentului; gradul de prelucrare jurnalistică, artistică şi tehnică.

Cele două tipuri de reportaje pe care acești autori le propun sunt: reportajul din actualitatea imediată şi

reportajul emisiune. Cel din actualitatea imediată „are centrul de greutate pe latura informativă. Ascultătorul

se simte ca şi participant la eveniment, pe care îl trăieşte la aceeaşi tensiune cu jurnalistul.” (Pospai şi

Verman, 2005, p.153). Reportajul emisiune are un punct de plecare foarte bine conturat şi un plan în ceea ce

priveşte structura. Pentru acest tip de reportaj documentarea trebuie să fie foarte bogată şi să acopere cât mai

multe aspecte ale temei abordate.

13

CAPITOLUL II

ETAPELE REALIZĂRII REPORTAJULUI RADIO

Etapele realizării reportajului radio diferă de la autor la autor, asemenea definițiilor și caracteristicilor

văzute anterior. Indiferent de modelul pe care l-am alege, este necesar pentru realizarea unui reportaj radio de

calitate. Etapele ne vor ajuta în elaborarea unui plan de lucru, astfel încât vom știi care sunt pașii ce trebuie

urmați, iar munca va fi una organizată și în același timp mai ușoară. Am ales ca model abordarea lui Vasile

Traciuc in cartea Jurnalism Radio (2003).

2.1 Găsirea unui subiect pentru reportaj

Primul pas și cel mai important este alegerea subiectului. Această etapă este hotărâtoare în privința

captării atenției publicului. Dacă subiectul nu este unul cu impact și de interes, ascultătorul va schimba postul

de radio.

Irene Joanescu (1999) consideră că putem face rost de un subiect pe două căi: fie il găsim singuri, fie

continuăm ideea altcuiva. Dacă pentru prima modalitate totul se bazează pe norocul și inspirația reporterului,

cea de-a doua modalitate ţine de spiritul de observaţie şi de intuiţia acestuia de a găsi o altă pistă sau ceva

care îl intrigă într-un subiect despre care a citit de dimineaţă în ziar, de exemplu.

Acest prim pas în lansarea unui reportaj a fost analizat și de Carmen Petcu în Manualul de Jurnalism,

acolo unde autoarea este de părere că ar exista 6 modalități de găsire a unui subiect.

Prima dintre ele o reprezintă poveștile spuse de cei din jur. Un reporter trebuie să fie în permanență

atent la ce se aude în jurul lui, fie că este vorba de o discuție în autobuz, fie la coadă la magazin, oriunde se

poate auzi ceva care să devină un subiect. Mai ales că dacă este dezbătut de cei din jur cu siguranță îi vor

interesa detaliile care e posibil să fie scoase la lumină de reporter.

O altă modalitate de a găsi un subiect pentru un reportaj radio o reprezintă oamenii care, consideră ei,

au o poveste interesantă de spus, fie că este vorba de probleme sau nemulțumiri. Întotdeauna este bine să

ascultăm ofurile celor din jur, pentru că nu se știe de unde aflăm o poveste interesantă care merită împărtășită

cu ascultătorii. În aceste situații reporterul trebuie să știe să aleagă informațiile esențiale, dat fiind că oamenii

oferă tot felul de detalii mai mult sau mai puțin interesante.

Printre modalitățile de găsire a subiectelor se numără și ziarele, emisiunile TV, agențiile de presă sau

informațiile care circulă libere pe Internet. Jurnalistul, prin natura profesiei, are capacitatea să găsească

povești sau informații în zone unde alții poate nu observă nimic deosebit.

14

Când vine vorba de subiecte pentru reportaje, una dintre cele mai importante surse o reprezintă propria

experiență. Spiritul de observație și atenția distributivă îl ajută pe reporter să transforme evenimentele din

viața lui în subiecte de reportaj.

O a 5-a sursă pentru reportajele radio ar putea fi subiectele date din redacție. În această situație

jurnalistul este liber să caute și să creeze o poveste pe un subiect impus de redacție. Libertatea de care se

bucură reporterul îl ajută să ducă subiectul pe un drum astfel încât să-l atragă, în situația în care tema nu este

pe placul lui. Cu toate acestea, se întâmplă uneori ca odată cu tema să fie impusă și abordarea. Acest lucru

poate cauza în ansamblul general, deoarece reporterul în momentul în care face înregistrările dacă i se pare

potrivită o altă pistă nu poate merge pe ea, dacă i s-a impus un anume unghi de abordare. Din această cauză

se întâmplă să se rateze reportaje cu adevărat bune.

Cea de-a șasea sursă posibilă de găsire a unui subiect propusă de Carmen Petcu este reprezentată de

brainstorming, adică discuțiile cu colegii din redacție. La fel cum se poate întâmpla și în cazul personal, așa

putem descoperi o poveste spusă de un coleg de redacție, informație la care altfel poate nu ar fi ajuns

reporterul.

2.2 Documentarea

Imediat ce subiectul a fost descoperit urmează documentarea. Pentru a realiza un reportaj este nevoie de

o documentare în detaliu pentru a selecta doar informațiile care vor fi utile în materialul propus. Traciuc

spunea ca „documentarea este etapa în care reporterul apelează la toate mijloacele de informare care îl ajută

să localizeze tipul de eveniment. Cu această ocazie el poate aborda mult mai exact atât evenimentul cât şi pe

cei care îl produc“(Traciuc, 2003, p.110).

Este de datoria reporterului să fie mereu pregătit în ceea ce privește evenimentul la care urmează să ia

parte. El trebuie să cunoască date despre locul, oamenii și contextul general al situației. Ca reporter poate

obține informații din documente oficiale, interviuri sau propriile notițe. Melvin Mencher (1996) susţine că

documentarea se poate face în trei moduri: observare directă, prin intervievare şi prin investigaţii/cercetare.

În cazul observaţiei directe, reporterul este el însuşi martor şi observă faptele în mod direct. Astfel, el

este în măsură să studieze evenimentul, contextul desfăşurării lui, dar şi personajele implicate şi îşi poate

construi reportajul pornind de la aceste considerente. Carmen Petcu (2009) adaugă la aceste informaţii faptul

că „cele mai convingătoare relatări sunt cele ale faptelor pe care jurnalistul le observă în mod direct” (Petcu,

2009, p. 489). Reporterul care participă direct la eveniment va avea propria viziune asupra situaţiei, el

trăieşte aceleaşi emoţii şi sentimente ca ceilalti participanţi din jurul lui. Este probabil cea mai bună

modalitate de documentare a unui material radio.

15

Intervievarea este o parte foarte importantă în documentarea unui reportaj radio. De multe ori reporterul

este nevoit să construiască reportajul doar cu ajutorul declaraţiilor si mărturiilor unor persoane care au

legătură cu evenimentul. Aceste persoane pot fi martori oculari, autorităţi, persoane direct implicate în

eveniment, specialişti, dar şi alţi reporteri care au fost prezenţi. Este necesar să intervievăm persoane ale

căror declaraţii sunt importante şi pot oferi o veridicitate incontestabilă reportajului nostru. Alegerea

subiecţilor se va face în funcţie de tipul reportajului şi mai ales de subiectul acestuia. Cu ajutorul interviurilor

putem adăuga culoare materialului nostru, iar vocile care apar în interviu vor da dinamism. Acestea trebuie să

expime ideea pe care vrem s-o conturăm în reportaj. Altfel totul va fi un material haotic în care vocile se aud,

dar n-au coerență, se contrazic, nu se discută la subiect, iar ideea reportajului se pierde.

Daniel E. Garvey şi William L. Rivers (1982) consideră că reportajele și interviurile se completează

reciproc. În opinia lor, reportajele au la bază interviuri, care, la rândul lor, sunt realizate după ce reporterul a

cercetat atent subiectul și informațiile. Cei doi sunt de părere că ajutat de interviu, reporterul poate găsi noi

piste de cercetare pe care le poate verifica în cadrul reportajului, dacă are timp și spațiu.

Documentarea este strâns legată de alegerea ungiului de abordare asupra subiectului. Pierre Ganz

declară că „unghiul de abordare este punctul de vedere ales de jurnalist pentru a trata un subiect. Este abordat

un singur aspect, dar acest lucru se face în profunzime. (...) Se alege o singură parte din întreg, care este

analizată. Aceasta se selecţionează astfel încât să dea o idee de ansamblu asupra subiectului şi se analizează

pe toate părţile” (Ganz, 1988, apud, Petcu, 2009, p. 495).

De aceeași părere este și Jean Dominique Boucher, cel care susține că „jurnalistul priveşte într-o

direcţie precisă. Și o ţine într-acolo. Nu baleiază. Focalizează. Subiectul este impus adesea de eveniment, de

circumstanţe. În schimb, jurnalistul alege unghiul. Nu există o artă a alegerii. Mai degrabă e vorba despre o

gimnastică“ (Boucher, 1995, apud, Petcu, 2009, p. 495).

Există riscul ca unghiul ales de reporter să fiu unul, iar în timpul cercetării să descopere ceva nou, care

ar putea fi mai de impact, astfel că întreaga viziune asupra reportajului se poate modifica. Deciziile în acest

sens pot fi foarte dificile: „A face reportaje înseamnă a alege, a alege continuu. Alegerea unui unghi precis se

face de cele mai multe ori în detrimentul tuturor celorlalte. Selecţia: dificilă. Eliminarea: tragică” (Boucher,

1995, apud, Petcu, 2009, p. 498).

2.3 Planificarea

Odată ce a fost stabilit unghiul de abordare și documentarea este gata, urmează planificarea

reportajului.

16

În această etapă reporterul pregăteşte un plan de desfăşurare a activităţii sale, pentru acoperirea

evenimentului. Orice material are nevoie de un plan după care să fie realizat. Astfel, reporterul are totul

aranjat încât va şti mereu ce urmează să facă şi va fi pregătit.

Planificarea este o etapă importantă deoarece în această fază reporterul poate știi cam ce probleme se

pot ivi pe parcursul reportajului. Jurnalistul trebuie să ţină cont de toate etapele pe care le are de urmat în

această fază. În urma planului va știi cu cine va discuta, unde va înregistra, care sunt persoanele care îl pot

ajuta sau îl pot pune în legătura cu alte persoane care sunt dispuse să îl ajute.

Cu un plan conturat pentru cum ar trebui să decurgă reportajul, realizarea acestuia va fi mult mai

uşoară. Planificarea reportajului îl ajută pe reporter să ştie unde să înregistreze, cu cine trebuie să vorbească

şi cel mai important, ce anume trebuie să înregistreze.

Irene Joanescu (1999) afirmă că planificarea oferă un nivel ridicat de control asupra interviului şi a

modalităţii în care acesta se desfăşoară.

2.4 Prospecţia

Prospecţia, ca etapă a reportajului radio, se referă la o cercetare sistematică a viitoarelor acţiuni ale

reporterului, prin analizarea posibilelor cursuri pe care le poate avea realizarea materialului său.

În momentul în care reporterul are un plan fixat, acesta trece la etapa în care începe să îşi contacteze

sursele.

El decide acum cine şi în ce ordine va vorbi în timpul reportajului. Tot în această etapă reporterul se

deplasează la fața locului pentru a vedea de ce echipament are nevoie să înregistreze, dar și alți factori la fel

de importanți in realizarea reportajului.

2.5 Elaborarea scriptului

Scriptul reprezintă textul reportajului. Încă de la început acesta trebuie să fie atractiv pentru a-l atrage

pe ascultător. Traciuc spune că „scriptul este materialul de legătură care dă coerenţă materialului publicistic.

Acesta poate conţine descrieri ale zonei, prezentarea tipului de eveniment şi trecerile de la un interviu la altul.

Acest script este strict necesar să fie însoţit de zgomotul mediului ambiant, în cazul reportajului pentru

emisiune” (Traciuc, 2003, p.111).

Langlois declară că pentru a redacta un început bun trebuie urmate 3 reguli: „fiti scurt; captaţi atenţia

ascultătorilor; includeţi un element cheie al ştirii” (Langlois, 1989, apud Petcu, 2009, p.508).

În același timp, Carmen Petcu (2009) reaminteşte că scriptul trebuie să respecte regulile de bază ale

scrisului pentru radio, accentuând claritatea şi concizia în exprimare.

17

Tot ea ne spune şi ce ar trebui să includă scriptul: informaţiile principale, dar diferite faţă de cele

prezentate în inserturile ce urmează să fie folosite în reportaj, parafrazări, descrieri ale locului, oamenilor şi

atmosferei, pentru a crea impresia ascultătorului că participă activ la evenimente., impresiile, opiniile

reporterului, dar şi o concluzie. Finalul poate oferi ascultătorului o temă de reflecţie, îi poate da acestuia

ocazia să tragă singur concluziile sau îi poate expune direct concluzia faptelor povestite în reportaj.

„Finalul este punctul de rezonanţă al reportajului. El închide unghiul. Dar această concluzie nu trebuie

să capete forma unei morale. Ea poate să ofere o deschidere către alt subiect sau către un punct rămas în

suspensie la momentul redactării reportajului” (Ganz, 1988, apud Petcu, 2009, p.514).

2.6 Înregistrarea

Înregistrarea este făcută de reporter la un eveniment, de obicei cu un reportofon. Este bine să se

înregistreze mai mult pentru a avea de unde selecta. Foarte important în acest moment al reportajului este

calitatea sunetului. Dacă acesta nu se aude din diverse motive sau nu se înțelege pe înregistrare mare lucru,

toată munca până în acest punct a fost în zadar. Reporterul poate înregistra strict pentru unghiul de abordare

pe care şi l-a ales sau dacă timpul îi permite poate aduna mai multă informaţie pentru ca la final să aibă

suficient material audio pe baza căruia să îşi construiască povestea. Sunetul este singura armă a reporterului,

prin intermediul căreia îl poate determina pe ascultător să rămână pe postul respectiv şi să nu schimbe

frecvenţa. În aceeași măsură, dacă avem o calitate a sunetului slabă, întregul mesaj pe care reporterul radio a

dorit să îl transmită publicului se pierde.

2.7 Montajul

Montajul este etapa în care materialul intră în procesul de producție. Acum toate informațiile sunt

adunate, iar pe baza planului făcut anterior, reporterul poate începe montajul efectiv. Acest proces are loc, de

obicei, în cabina de sunet a redacției, acolo unde jurnalistul are mai multă libertate de mișcare și aparatură pe

masură.

Conform lui Langlois (1989) montajul este o „tăiere a unui text înregistrat” (Langlois, 1989, apud

Petcu, 2009, p. 517). El enumeră mai multe tipuri de montaje: montajul de reducere, de curăţire, artistic, de

scenariu şi montajul de finisare. Montajul de reducere , așa cum îi spune și numele, are ca scop scurtarea unui

material audio mult prea lung sau a unui material în care informaţiile nu sunt exprimate în mod clar de

interlocutor. Montajul de curăţire este procedeul prin care se elimină repetiţiile, pauzele mult prea lungi,

zgomotele, respiraţiile deranjante la auz şi alte sunete parazitare. Montajul artistic presupune îmbunătăţirea

calităţii artistice a reportajului, prin adăugarea de efecte sonore, zgomote ilustrative sau fond muzical. Prin

18

montajul de scenariu înţelegem asamblarea reportajului în ordinea dorită de reporter. Montajul de finisare are

rolul de a verifica dacă există probleme cu reportajul respectiv şi de asemenea permite perfecţionarea

produsului (Langlois, 1989, apud Petcu, 2009). Ţinând seama de elementele punctate anterior, putem

considera că acestea sunt etapele montării unui reportaj radio, care ne ajută să obţinem un produs bun şi

corect, cel puţin din punct de vedere tehnic.

Tot despre montaj vorbește și Pierre Ganz, cel care spune că un reportaj nu trebuie să înceapă niciodată

cu o întrebare a reporterului. Singura excepție, în viziunea lui Ganz, este atunci când reporterul pune o

întrebare iar răspunsul este foarte scurt, dar esențial pentru reportaj. Totodată, el atrage atenția asupra

rupturilor de ambianță, adică atunci când se fac tăieturi să se realizeze în așa fel încât discursul să nu pară

sacadat, ci unul natural (Ganz, 1988, apud Petcu, 2009).

Concluzia aparține lui Robert Krulwich, cel care susține că montajul diferă de la un reporter la altul.

Fiecare are libertate să-l facă așa cum simte, mai ales că doar el, reporterul, a fost la fața locului și cunoaște

întreaga poveste a subiectului.

2.8 Difuzarea

Reportajul după ce a fost montat urmează să fie difuzat. Acest lucru se va întâmpla dacă materialul are

un ritm corespunzător pentru a-l ține pe ascultător conectat la eveniment. Informaţiile trebuie să stârnească

interesul publicului şi să fie prezentate într-o manieră interesantă şi atrăgătoare. De acest moment depinde

succesul reportajului. Dacă materialul reuşeşte să menţină treaz interesul ascultătorilor până la final, fără ca

aceştia să schimbe postul, atunci reporterul are satisfacţia că a făcut un material de succes.

Difuzarea este ultimul pas din etapele de realizare ale unui reportaj, iar întreg efortul reporterului se

canalizează pentru acest moment al difuzării.

19

CAPITOLUL III

ETAPELE REALIZĂRII REPORTAJULUI RADIO

„VIAŢA NEVĂZUTĂ A RADIOULUI”

Modelul teoretic al etapelor realizării unui reportaj radio ne ajută să elaborăm un plan de lucru pentru

materialul nostru, în aşa fel încât vom şti exact ce avem de făcut şi care sunt paşii pe care trebuie să îi

urmăm, iar munca noastră va fi organizată, deci implicit mult mai uşoară.

3.1 Găsirea unui subiect pentru reportaj

Acesta este primul pas în crearea unui reportaj radio și cel mai important, așa cum mi s-a părut mie.

Încă de la început am fost în dubii, având mai multe subiecte total diferite. Am mizat inițial pe subiectul

petrecerilor pentru copii. Am considerat că gălăgia de la petrecere, țipetele copiilor de bucurie, atmosfera din

timpul jocurilor, baloanele sparte îmi vor crea lucrarea de diplomă. Problema a apărut în momentul în care

am început să așez pe foaie datele problemei. Mi-a fost teamă să nu se transforme într-un teatru radiofonic,

ceea ce n-am vrut de la început. Cu această teamă în gând am ales să fac altceva.

Mi-au venit în minte spusele prietenilor legate de femeile taximetrist. Am zis să încerc, părea foarte bun

subiectul și interesant deopotrivă. Când m-am consultat cu îndrumătorul de proiect am aflat că mai are o

colegă o temă tot cu taxiuri, astfel că am fost nevoit să abandonez și această a doua idee.

A treia a fost cu noroc! Din gând în gând am ajuns la radio, la știri, la cât se lucrează în redacție pentru

cele câteva minute de direct în care totul pare atât de simplu. Am zis că asta trebuie să fie lucrarea mea! Am

vorbit din nou cu doamna profesor coordonator, care mi-a dat acceptul așa că am început.

Tema am ales-o, așa că am început documentarea.

3.2 Documentarea

Etapa imediat următoare în realizarea materialului meu a fost documentarea.

I-am sunat pe cei de la București FM, post de radio unde am făcut practica din anul I și unde m-au

angajat imediat după, pentru a le spune de ideea mea, de a-mi face licența cu tema “Viața nevăzută a

radioului”. Mi-au spus că li se pare că sună bine și cu siguranță va fi un reportaj interesant. Am stabilit datele

când pot merge să înregistrez și am pregătit tot ce era nevoie. Despre viața din radio nu am avut mult de

căutat, mai ales că în aceeași redacție am lucrat și eu timp de 1 an și jumatate. Știam oamenii care lucrează

acolo, programul de lucru și intervalele orare când erau difuzate buletinele și jurnalele de știri.

20

Am mers în prima zi, foștii colegi m-au primit cu brațele deschise, spunându-mi că le-a fost dor de

mine. Le-am mulțumit pentru primirea călduroasă și am trecut la treabă. Am pornit reportofonul pentru a

înregistra sunetul de ambianță din redacție. Telefoanele sunau, televizoarele erau pornite pe posturile TV de

știri iar redactorii împreună cu editorii pregăteau știrile care sunt difuzate din oră în oră. În momentele în

care nu se întâmpla mare lucru, salvam ce înregistram și am intrat în cabina de sunet pentru a edita fișierele

audio. Imediat cum am văzut că un redactor este liber i-am pus câteva întrebări la care mi-a răspuns, totul a

fost înregistrat pe reportofon.

De fiecare dată când aveam câteva minute înregistrate și bineînțeles dacă aveam cabina liberă intram

pentru a edita sunetul înregistrat. Am coborât și în cabina de emisie pentru a înregistra ceea ce se vorbește în

direct, am stat de vorbă cu operatorii, i-am înregistrat când vorbeau cu cei care intrau pe post. Inserturile sunt

salvate în redacție și puse într-un program special la care au acces și operatorii din emisie, iar aceștia pot

pregăti cartul cu insertul cu câteva minute înainte de a începe buletinul/jurnalul de știri.

Am revenit în redacție unde am continuat să înregistrez ambianță, telefoanele și discuțiile dintre

redactori și reporterii trimiși pe teren.

A fost nevoie să revin în redacție timp de o săptămână deoarece erau zile când mă duceam să

înregistrez și efectiv nu aveam ce, fiind o zi liniștită. Am înregistrat aproximativ 20 de calupuri pe care le-am

editat, le-am ascultat și am început să le asociez ca să aibă cursivitate și dinamism reportajul.

3.3 Planificarea

După documentare şi alegerea unghiului de abordare urmează automat etapa de planificare a

reportajului.

Această etapă a decurs în mod natural pentru că am avut totul pregătit în minte, aveam un plan al

reportajului, cam cum aș vrea să sune, astfel că am știut ce și de la cine să cer păreri și voci. Mi-am notat tot

ceea ce aveam deja înregistrat şi am realizat un plan care m-a ajutat foarte mult să mă ghidez în realizarea

reportajului. În funcţie de ceea ce am reuşit să fac sau nu, am ajustat acest plan pe parcurs.

Experienţa mea din redacție m-a ajutat să structurez povestea pe care m-am gândit să o creez. Cu

această ocazie am avut parte de un control total asupra reportajului și a desfășurării activității, totodată

dându-mi senzația de siguranță pentru că știam ceea ce urma să se întâmple.

3.4 Prospecţia

Prospecţia, ca etapă a reportajului radio, se referă la o cercetare sistematică a viitoarelor acţiuni ale

reporterului, prin analizarea posibilelor cursuri pe care le poate avea realizarea materialului său.

21

După fixarea unui plan am calculat în această etapă exact cu cine voi vorbi, cine îmi poate oferi cele

mai bune informaţii şi cine se va potrivi cel mai bine acestui subiect.

De asemenea, am luat în calcul aici eventualele impedimente în realizarea acestui material.

3.5 Elaborarea scriptului

Scriptul reportajului l-am realizat după ce am avut tot materialul brut înregistrat. Doar după ce l-am

ascultat pe tot am ştiut exact ce anume vreau să păstrez şi ce nu, dar şi ce informaţii sunt mai credibile dacă

sunt oferite direct de sursă sau dacă sunt povestite de mine. Am vrut ca textul să fie cât mai atractiv pentru

ascultători și să aduc reportajului multe puncte forte până la capăt.

Scriptul trebuie să ofere informaţiile principale, dar diferite faţă de cele prezentate în inserturile ce

urmează să fie folosite în reportaj. De asemenea, am încercat să descriu locul, oamenii, dar şi atmosfera din

redacție, astfel încât ascultătorii să îşi poată fac o imagine cât mai clar asupra activității echipei de lucru.

3.6 Înregistrarea

În ceea ce priveşte înregistrările, am folosit un reportofon pentru că am vrut să am o calitate a sunetului

cât mai bună. Dacă reporterul nu reuşeşte, din anumite motive, să capteze sunete clare, de calitate, atunci

întreg materialul este ruinat, deoarece în ceea ce priveşte materialele pentru radio, sunetul este cel care face

diferenţa. Sunetul este singura armă a reporterului, prin intermediul căreia îl poate determina pe ascultător să

rămână pe postul respectiv şi să nu schimbe frecvenţa.

După cum am menţionat anterior, atunci când am decis să realizez acest material aveam o altă idee în

minte, iar pe parcursul înregistrărilor unghiul meu de aboradare s-a schimbat. Am fost conştient de la început

că aş putea să găsesc ceva mult mai interesant aşa că am înregistrat tot ce mi s-a părut de cuviinţă la

momentul respectiv, fără să ţin cont de unghiul de abordare pe care l-am ales iniţial. Am considerat că este

mai bine să am cât mai mult material brut pentru a putea la final să fac o selecţie şi să pot să spun această

poveste aşa cum trebuie.

3.7 Montajul

Atunci când toate informaţiile sunt strânse, iar reporterul are tot materialul audio de care are nevoie, pe

baza planului de reportaj poate începe montajul. Această etapă mi s-a părut destul de dificilă deoarece am

avut mult material brut, aproximativ 2 ore, şi atunci a durat destul de mult până am reuşit să fac o selecţie

clară. Cu toate că aveam planul deja făcut, fiind atât de multe informaţii noi, aveam impresia că sunt toate

22

interesante şi credeam că trebuie să le folosesc pe toate. În această parte am ajustat şi planul reportajului. Am

scos anumite elemente pe care le doream la început, dar care ulterior nu mi s-au mai părut atât de importante

şi am adăugat altele la care nici nu mă gândisem până atunci.

Am utilizat aici toate tipurile de montaj care sunt specificate şi în bibliografia de specialitate: montajul

de reducere, montajul de curăţire, montajul artistic, montajul de scenariu şi montajul de finisare. La montajul

de reducere am scurtat materialul audio mult prea lung sau cel în care informaţiile nu erau exprimate în mod

clar de interlocutor. Prin montajul de curăţire am eliminat repetiţiile, pauzele mult prea lungi, zgomotele,

respiraţiile deranjante la auz şi alte sunete parazitare, care nu ar trebui să existe într-un reportaj. De

asemenea, am adăugat efecte sonore, zgomote ilustrative şi fond muzical, realizând astfel şi un montaj

artistic. Prin montajul de scenariu am asamblat reportajul în ordinea dorită de mine conform planului şi

scriptului făcute anterior. La montajul de finisare am verificat dacă există probleme cu reportajul şi, de

asemenea, am făcut mici modificări tehnice referitoare, de exemplu, la volum.

Reportajul trebuie să aibă un ritm corespunzător pentru a ţine ascultătorul conectat la eveniment.

3.8 Obstacole

În ceea ce priveşte obstacolele întâlnite în realizarea reportajului meu, „Viaţa nevăzută a radioului” pot

spune că cel mai mare impediment a fost chiar găsirea temei pentru reportaj. Așa cum am spus tema aceasta a

fost a treia găsită, deoarece celelalte două nu se pretau sau erau realizate deja de altcineva.

Un alt obstacol ar putea fi lipsa de produs efectiv, când mergeam în redacție și nu se întâmpla nimic în

ziua respectivă, iar ziua era pierdută.

Printre obstacole aș putea adăuga și numărul mare de minute înregistrate, care ulterior mi-au dat bătăi

de cap. Îmi era greu să mă decid asupra a ce să las în reportaj și ce să nu apară. La început totul părea bun de

montat, dar după mai multe ascultări am început să le triez.

Nu în ultimul rând, un obstacol l-a reprezentat timpul. Având această limită de timp a trebuit să lucrez

destul de repede şi să aflu informaţii cât mai multe, atât cât mi-a fost permis să le aflu.

23

Concluzii

Bibliografia de specialitate în ceea ce priveşte reportajul radio, acoperă în mare parte toate aspectele

esenţiale şi îi oferă reporterului o bază teoretică absolut necesară în realizarea oricărui material de acest tip.

Cu toate acestea teoria nu pregăteşte reporterul pentru situaţiile neprevăzute care apar mereu atunci când eşti

pe teren. Prezenţa de spirit, intuiţia şi spiritul de observaţie sunt singurele care pot rezolva astfel de situaţii.

Documentarea mi se pare foarte importantă în aceste cazuri. Reporterul care cunoaşte foarte bine subiectul va

fi întotdeauna mult mai bine pregătit şi cred că poate face faţă mult mai uşor dacă situaţia o cere. Totodată,

consider că fiecare experienţă de pe teren este unică în felul ei şi atunci modalitatea de abordare a

problemelor folosită de reporter contează mult mai mult decât aceste baze teoretice.

Etapele realizării unui reportaj radio pe care bibliografia de specialitate le oferă nu pot fi respectate în

totalitate. Experienţa acestui reportaj mi-a arătat că de cele mai multe ori documentarea şi planificarea sunt

cele mai importante momente ale materialului audio. Ceilalţi paşi se îmbină cu aceste etape, în special cu

documentarea de pe teren. Planul reportajului ajută foarte mult şi oferă într-adevăr control asupra

materialului, dar când ajungi la faţa locului intuiţia joacă un rol foarte important. Există posibilitatea ca în

planul pe care ţi l-ai făcut să iei în calcul doar anumite aspecte sau doar anumite persoane pentru interviuri,

iar la faţa locului să ai oportunitatea să vorbeşti cu cineva care poate oferi materialului tău un plus de

veridicitate şi de ce nu, de culoare. Din punctul meu de vedere teoria oferă câteva repere după care ne putem

ghida atunci când realizăm un material audio. Fiecare experienţă de realizare a unui reportaj radio este unică.

În funcţie de subiect putem întâlni situaţii diferite şi putem interacţiona cu oameni diferiţi. Din acest motiv

consider că un reporter nu îşi poate duce la capăt munca fără să aibă capacitatea de a se adapta uşor la

situaţiile pe care le întâlneşte şi fără să fie suficient de flexibil în gândire ca să poată înţelege şi să acumuleze

anumite cunoştinţe.

Referitor la obiectivele reportajului, consider că am reuşit să duc la bun sfărşit tot ceea ce mi-am propus

în momentul în care am început să lucrez la acest material. În primul rând, la sfărşitul celor trei ani de

facultate am realizat un material radio, aplicând baza teoretică acumulată până la momentul respectiv.

Reportajul consider că ar putea fi difuzat pe orice post de radio pentru ca ascultătorii să audă cât de

mult se muncește în spatele celor câteva minute de știri în direct. Deși reportajul este brand-uit cu jingle-ul de

început și sfârșit al știrilor de la Bucuresti FM, cu ușurință se poate schimba cu jingle-ul oricărui alt post de

radio care vrea să-și informeze ascultătorii despre munca din redacție.

Experienţa realizării acestui reportaj a fost foarte interesantă. A reprezentat o adevărată provocare,

deoarece nu a fost un subiect uşor şi a necesitat foarte multă muncă şi dedicare şi consider că această muncă

a fost o adevărată pregătire pentru o viitoare carieră.

24

BIBLIOGRAFIE

Academia Română (2009), Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. III, Bucureşti, Editura Univers

Enciclopedic Gold

Anghel, Mihai (2010), Jurnalism Radio, Timisoara, Editura Universităţii de Vest

Bâlbâie, Răduţ (2004), Dicţionarul jurnalistului de radio, Bucureşti, Tritonic

Capelle, Marc (1994), Ghidul jurnalistului, Bucureşti, Carro

Câmpeanu, Pavel (1972), Radio, Televiziune, Public, Bucureşti, Editura Ştiinţifică

Garvey, Daniel E.şi Rivers, William L. (1982), Newswriting for the electronic media: Principles, Examples,

Applications, Belmont, Wadsworth Publishing Company

Grosu-Popescu, Eugenia (1998), Jurnalism radio. Specificul radiofonic, Bucureşti, Teora

Hilliard, Robert (2004), Writing for Television, Radio and New Media, Eight edition, Belmont, Thomson

Wadsworth

Joanescu, Irene (1999), Radioul Modern, Bucureşti, All

Krulwich, Robert (1992), Conceiving features: one reporter’s style, în Rosenbaum, Marcus D. şi Dinges,

John (editori), Sound reporting. The National Public Radio Guide to Radio Journalism and Production,

Dubuque, Iowa, Kendall Hunt Publishing

Petcu, Carmen (2009), „Reportajul de radio” în Coman, Mihai (coord.), Manual de Jurnalism, ed III, Iaşi,

Polirom

Pospai, Mircea şi Verman, Gheorghe (2005), Jurnalism la radioul regional şi local. Sibiu, Editura

Universităţii „Lucian Blaga”

Rusu-Păsărin, Gabriela (2012), Comunicarea radiofonică, Bucureşti, Tritonic

Traciuc, Vasile (1996), Introducere în presa radiofonică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti

Traciuc, Vasile (2003), Jurnalism radio, Bucureşti, Tritonic