UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE

SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

Coordonator Ştiinţific,

Prof. univ. dr. Ioan SIMA

Lector univ. dr. Mihai SIMA Absolvent,

BĂLAŞA V. DAN

S I B I U

-2006-

1

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE

SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

Coordonator Ştiinţific,

Prof. univ. dr. Ioan SIMA

Lector univ. dr. Mihai SIMA

Absolvent,

BĂLAŞA V. DAN

S I B I U

-2006-

2

CUPRINS

REZUMAT ....................................................................................................................... pag. 5

SUMMARY ...................................................................................................................... pag. 6

LISTA TITLURILOR TABELELOR ŞI REPREZENTĂRILOR

GRAFICE...........................................................................................................................pag. 7

INTRODUCERE ............................................................................................................. pag. 8

CAP. I PREMISE TEORETICE PRIVIND DELINCVENŢA

JUVENILĂ ŞI COMPORTAMENTUL DEVIANT ................................... pag. 11

1.1. Definiţii şi interpretări ale noţiunii de delincvenţă juvenilă................. pag. 11

1.1.1. Comportamentul deviant ........................................................ pag. 11

1.1.2. Delincvenţa juvenilă - formă a

comportamentului deviant ..................................... pag. 12

1.2. Comportamentul agresiv şi violent ........................................................... pag. 13

1.3. Adolescenţa şi comportamentele delincvente ........................................... pag. 15

1.3.1. Stadiile de dezvoltare psiho-socială

ale adolescenţilor ................................................................ pag. 15

1.3.2. Agresivitatea la adolescenţi..................................................... pag. 17

1.4. Structura şi devenirea personalităţii adolescentului ................................ pag. 18

1.4.1. Interpretarea psihologică delincvenţei juvenile ...................... pag. 19

1.4.2. Interpretarea sociologică a delincvenţe juvenile.......................pag. 21

1.5. Implicaţii educaţionale în perioada adolescenţei ....................................... pag. 24

1.5.1. Raportul dintre tânărul delincvent şi familie ........................... pag. 25

1.5.2. Influenţa şcolii în socializarea adolescentului ……………..... pag. 30

1.5.3. Orientarea şcolară şi profesională a adolescenţilor ................. pag. 31

CAP. II JUDECĂŢILE MORALE ŞI ROLUL LOR ÎN REEDUCAREA

ŞI SOCIALIZAREA DELINCVENŢILOR JUVENILI ........................... pag. 33

2.1. Judecăţile morale-substructuri integrative

cognitiv-afectiv-atitudinale....................................................................... pag. 33

2.2. Repere psihogenetice în dezvoltarea judecăţilor morale ............................pag. 33

2.3. Teorii psihogenetice privind dezvoltarea judecăţilor morale .................... pag. 35

2.3.1. Dezvoltarea judecăţilor morale

în concepţia lui J. PIAGET .................................................. pag. 35

3

2.3.2. Dezvoltarea judecăţilor morale

în concepţia lui L. KOHLBERG ......................................... pag. 36

2.4. Psihoterapia comportamentală şi comportamental-cognitivă,

ca modalitate de ameliorare a comportamentului delincvent.................. pag. 38

CAP. III METODOLOGIA CERCETĂRII ................................................................. pag. 42

3.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării ............................................................. pag. 42

3.2. Metode şi tehnici folosite în cercetare ...................................................... pag. 42

3.2.1. Testul de inteligenţă generală Raven (MPs) ........................... pag. 42

3.2.2. Testul Arborelui ...................................................................... pag. 43

3.2.3. Interviul ................................................................................... pag. 44

3.2.4. Antrenament pentru cultivarea unor judecăţi morale

de valoare ................................................................................ pag. 44

3.3. Populaţia investigată .................................................................................. pag. 49

CAP. IV PREZENTAREA, ANALIZA ŞI INTERPRETAREA

REZULTATELOR ............................................................................................pag. 50

4.1. Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testl Raven(MPs)........................pag. 50

4.2. Rezultatele obţinute de către subiecţi la interviu ...................................... pag. 51

4.3. Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testul Arborelui ....................... pag. 59

4.4. Rezultatele obţinute de subiecţi în urma antrenamentelor …………….... pag. 63

CONCLUZII ......................................................................................................................pag. 72

PROPUNERI .................................................................................................................... pag. 74

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................. pag. 76

INDICE DE NUME .......................................................................................................... pag. 78

A N E X E .......................................................................................................................... pag. 80

4

REZUMAT

Există o nelinişte din ce în ce mai mare la publicul larg în faţa criminalităţii care pare a

cucerii noi spaţii pe verticala şi orizontala structurilor sociale. Îngrijorător este faptul că

infracţionalitatea tinde să crească vertiginos în rândurile adolescenţilor care sunt cei mai vulnerabili

la această formă de inadaptare socială şi morală.

Scopul principal al acestei lucrări îl reprezintă evidenţierea cauzelor şi condiţiilor care

generează şi favorizează comportamentul deviant, identificarea factorilor care produc delincvenţă,

precum şi analiza eficacităţii procesului de resocializare si de dezvoltare a judecăţilor de valoare a

adolescenţilor. Această lucrare îşi propune de asemenea să contribuie la sugerarea unor măsuri

profilactice de recuperare morală şi socială a adolescenţilor care au comis infracţiuni şi abateri de la

normele de convieţuire socială.

Subiecţii chestionaţi sunt deţinuţi în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Mărgineni, sunt în

număr de 30 de subiecţi, cu vârste cuprinse între 16 ani şi 19 ani.

Studiul prezent are următoarele obiective:

- depistarea nivelului de infracţionalitate la adolescenţi;

- conturarea unor modalităţi de restructurare a judecăţilor morale la adolescenţi.

- evidenţierea cauzelor sociale şi a condiţiilor care generează inadaptarea socială, şi

a unor structuri cauzale ale comportamentului deviant.

Cercetarea a plecat de la următoarele ipoteze:

- presupunem că adolescenţii la vârsta fixării identităţii au resurse suficiente pentru

modelare şi remodelare morală;

- dacă se exercită influenţe pozitive de durată asupra comportamentului

adolescenţilor, atunci există posibilitatea cultivării unor judecăţi morale de valoare.

În cercetare au fost folosite următoarele metode şi tehnici: testul de inteligenţă generală

RAVEN (M.P S.); testul arborelui;interviul; tehnici cognitive şi comportamentale pentru

dezvoltarea judecăţilor de valoare(utilizarea jocului de rol şi al experienţei conflictului

cognitiv; program de dezvoltare a maturităţii în relaţiile interpersonale; antrenarea abilităţilor

sociale; ameliorarea competenţelor de tratare a informaţiilor referitoare la problemele

existente; programul de întăriri prin simboluri sau al economiei de simboluri;)

Rezultatele obţinute în urma aplicării, interpretării si analizei metodelor şi tehnicilor aplicate,

dovedesc faptul că ipotezele formulate sunt confirmate.

5

SUMMARY

There is a major public concern on criminality nowadays which seems to have reached

new heights on both the vertical and horizontal axis of social structures. Criminality tends to

increase its rates among the youth, the most vulnerable category to this specific form of social and

moral adaptation.

The main purpose of the present dissertation is to identify the causes and conditions

generating abnormal behavior, to identify the factors leading to delinquency, as well as a

comprehensive analysis on the efficiency of the resocializing process and development of

judgment of values at the youth. Another purpose of the present dissertation is to make

suggestions on taking measures of prevention and moral recovery of youth who have committed

criminal acts as well as those who have disobeyed the codes of living in specific communities.

There are 30 subjects interviewed coming from the Margineni Maximum Security

Penitentiary, aged 16 to 19.

The present study has as main objectives:

- identify the level of criminality at teenagers;

- thinking of a way of restructuring teenagers’ moral judgment;

- identifying social causes and conditions generating social inadaptability, as well

as causes of deviant behavior.

The research started from the following hypothesis:

- we assume that teenagers at the age of finding their identity have sufficient

resources for modeling and remodeling their moral values;

- if durable positive influences are exercised on teenagers’ behavior, then there is a

chance of cultivating some moral judgments of value.

During research, the following methods and techniques have been used: general test of

intelligence RAVEN (M.P.S.); the tree tes; the interview; cognitive and behaviorist techniques to

develop judgment of value (using the role play and experiencing the cognitive conflict; initiating

a maturity program for the interpersonal relationships; trening of social skills; a milder way of

dealing with information on casual problems; a program of symbol enhancement).

The results following the applying, interpreting and analyzing the methods and

techniques used as described above, have proved that the mentioned hypothesis to be confirmed.

6

LISTA TITLURILOR TABELELOR ŞI

REPREZENTĂRILOR GRAFICE

Nr. crt.

Nr. tabelului sau nr. figurii

Titlul tabelului sau titlul figurii

Pag.

1. Figura 1 Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testul Raven 49

2. Figura 2 Situaţia şcolară a subiecţilor investigaţi 50

3. Figura 3 Abandonul şcolar în rândul delicvenţilor 51

4. Figura 4 Mediul familial al subiecţilor 52

5. Figura 5 Infracţiuni săvârşite de către subiecţii investigaţi 53

6. Figura 6 Situaţia consumului de droguri la subiecţii investigaţi 54

7. Figura 7 Modul în care îşi petrec timpul liber adolescenţii delincvenţi 55

8. Tabel 1 Rezultatele evaluării stării de sănătate morală a delicvenţilor 64

9. Figura 8 Atitudinea faţă de semeni 64

10. Figura 9 Atitudinea faţă de societate 65

11. Figura 10 Atitudinea faţă de controlul social 65

12. Figura 11 Atitudinea faţă de infracţiune 66

13. Figura 12 Atitudinea faţă de familie 67

14. Figura 13 Atitudinea faţă de educaţie 68

7

INTRODUCERE

În toate statisticile criminalităţii, delicte de furt, viol, fraudă, escrocherie, vandalism,

tulburarea liniştii şi ordinii publice, atacurile stradale, ocupa primul loc iar, ceea ce este mai

îngrijorător, are tendinţa să crească vertiginos, mai ales in rândul adolescenţilor şi tinerilor. Din ce în

ce mai mulţi copii cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani, sunt încorporaţi prin seducţie în această

formă protestatară de inadaptare socio-morală, mai ales în cazul adolescenţilor aflaţi intr-o unitate de

reeducare cum este penitenciarul. În prezent ca o consecinţă negativă a revoluţiei din 22 Decembrie

1989, în ţara noastră criminalitatea a cunoscut o deosebită dezvoltare, implementând toate nivelurile

societăţii. Cei mai vulnerabili la acest fenomen sunt tinerii şi minorii, care nu au beneficiat de

circumstanţe favorabile în mediul lor familial şi social de dezvoltare, procesul de formare a

personalităţii lor fiind dereglat de o serie de eşecuri şi carenţe educaţionale. Drept consecinţă, în

penitenciarele din România, sunt deţinuţi un număr foarte mare de minori şi tineri cu fapte din cele

mai reprobabile.

Penitenciarul, este o lume în care factorul psihologic cunoaşte modificări spectaculoase,

unde crima, eşecul, patologicul, stresul, disperarea, naivitatea sunt la cote maxime.

Arestarea şi încarcerarea adolescenţilor generează consecinţe grave asupra

comportamentului acestora, în sensul ca apar şi se instalează diferite complexe, se instalează

frustrarea afectivă, apar semne de imaturitate socio-afectivă, prin fugă, minciună, furt şi acte

antisociale. Ne-am întrebat, cum este şi firesc, ce îi determină pe aceşti copii să le comită. Să fie de

vină bagajul genetic, sau tocmai ceea ce găsesc în aceste unităţi de reeducare.

Privind în urmă la cei 12 ani lucraţi într-un penitenciar, când am păşit pentru prima data

pragul unei asemenea instituţii, am întâlnit spaţii mari, spaţii mici, totul organizat după principiul

alb-negru, bine- rău, pedepse şi laude. Faţadele erau reprezentative, dar interioarele semnalează lipsa

de căldură, imaginaţie şi plictiseală. Tot ce se întâmplă în mediul penitenciar este un spectacol

permanent, în care toţi, pe de o parte deţinuţi iar pe de altă parte personalul, sunt în acelaşi timp

actori şi spectatori, ce sunt marcaţi de faptul că locuiesc şi muncesc într-un univers închis, unde

timpul este marele duşman.

Elementele decorative care ar trebui să placă ochiului şi să creeze o atmosferă

corespunzătoare, ascund realităţi şi necesităţi elementare sustrăgând atenţia de la lipsurile existente.

Patul este singurul loc din mediul de locuit ce determină multă încredere în sine, dar şi

locul unde se consumă adevărate drame, patul înseamnă apartenenţă la o casă, el este obiectul ce-ţi

8

aparţine cel mai mult. Lumina uniformă te lasă rece. Singura sursă de lumină venită din tavan, este

orientată mai mult după funcţionalitate şi mai puţin după starea de spirit a omului. Educaţia se

confundă cu supravegherea. Perioadele libere sunt sufocate de activităţi cu rol aşa zis educativ.

Minorii şi tinerii sunt mereu dirijaţi şi controlaţi în tot timpul.

În epoca noastră, tineretul, ca forţă creativă, i se recunoaşte din ce în ce mai mult dreptul

de a revendica o identitate proprie în societatea actuală, de a participa cu drepturi depline la procesul

politic şi economico-social, de a-şi afirma idealurile şi aspiraţiile sale în conformitate cu propriile

opţiuni. Aceasta implică o serie de responsabilităţi sporite pentru cei cere îi educă pe tineri,

obligându-i pe aceştia să înţeleagă că procesul de socializare a tineretului, în epoca noastră, prezintă

alte exigenţe comparativ cu perioadele precedente.

În prezent valorile nu mai sunt aceleaşi iar structura familiei tradiţionale a dispărut în

istorie. Ca urmare, funcţia de educaţie morală nu se mai localizează strict la nivelul grupului familial

iar dispersarea procesului de socializare între mai multe instituţii sociale face ca procesul educativ să

devină parte integrantă a unui program comun de acţiune, elaborat de către întreaga societate. În

măsura în care au apărut noi generaţii, se ridică noi probleme faţă de trecut. Tineretul, majoritatea

copiilor din ziua de azi, este mai libertin şi mai autonom decât altădată, se revoltă mai uşor contra

interdicţiilor impuse de vârsta copilăriei şi nu mai respectă pe cei vârstnici având multiple conduite

de protest sau ostilitate contra autorităţii adulţilor, pe care aceştia la rândul lor le califică, în raport cu

încălcarea normei morale, drept acţiuni deviante.

Devianţa nu are însă numai un caracter moral, ea poate lua diferite direcţii, înscriind pe

tineri în aria nonconformismului, a delincvenţei, a inadaptării sociale în funcţie de tipul de normă

socială pe care tânărul a încălcat-o.

Plasat, de cele mai multe ori, în aria inadaptării sociale, a tulburărilor de comportament şi

personalitate, fenomenul de delincvenţă implică o serie de probleme complexe care nu pot fi

evidenţiate şi soluţionate doar din perspectiva unei singure discipline. De aceea cercetarea ştiinţifică

în acest domeniu are un pronunţat caracter inter şi multidisciplinar ce presupune abordarea din mai

multe unghiuri de vedere şi anume psihologic, psihiatric, pedagogic, sociologic, juridic, criminologic

etc. a motivaţiilor şi cauzelor comportamentului delincvent.

Cercetările în acest domeniu vizează, cu prioritate, cauzele şi semnificaţiile individuale şi

sociale ale comportamentului delincvent, obiectivele ei cu caracter practic se referă cu precădere la

necesitatea identificării unor modalităţi operaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului de

încălcare a normelor penale, ceea ce implică cooperarea factorilor cu rol educaţional cu aceia care se

ocupă cu evaluarea ştiinţifică a comportamentului cu cei din structurile sociale, din mediul actual etc.

9

Criminalitatea este o problemă socială în toate epocile istorice, ea sfidând toate măsurile

luate împotriva ei. Gravitatea problemei delincvenţei nu rezidă întotdeauna din importanţa numerică

a fenomenului, ci a nivelului la care a invadat structurile sociale. Beneficiile unor categorii de

delincvenţă sunt atât de mari încât speranţa unor intervenţii eficiente dovedeşte, în cel mai bun caz,

naivitate. Teama de delincvenţă în rândul populaţiei a devenit o problemă în toate ţările, valorile

protejate de dreptul penal traversează o perioadă de eroziune. Înainte, delincvenţa avea rădăcini

sociale negative, acum acestea sunt pozitive, consecinţe ale procesului de creştere. Noul model social

nu poate fi conceput fără a include delincvenţa şi consecinţele sale. Trăim astfel sfârşitul iluziei, că

poate exista o societate fără delincvenţă.

Lucrarea de faţă îşi propune să aprofundeze cauzele comportamentului delincvent al

minorilor şi tinerilor aflaţi în penitenciar prin îmbinarea aspectului teoretic cu cercetarea practică

aceasta deoarece adolescenţii din penitenciar nu au nici un viitor. Educaţia acestora constă în a le

oferii viitorul.

10

CAPITOLUL I

PREMISE TEORETICE PRIVIND DELINCVENŢA JUVENILĂ ŞI

COMPORTAMENTUL DEVIANT

1.1. Definiţii şi interpretări ale noţiunii de delincvenţă juvenilă

1.1.1. Comportamentul deviant

Fenomenul de devianţă socială manifestat sub forma delincvenţei juvenile constituie o

problemă socială complexă ale cărei consecinţe şi moduri de soluţionare interesează întreaga

societate. La nivelul conştiinţei comune comportamentul deviant rezidă în formele de conduită aflate

în discordanţă cu valorile şi normele unui anumit sistem socio-uman. Comportamentul deviant se

referă la formele de conduită care se depărtează în mod sensibil de la normele existente într-o cultură

dată şi care corespund unor roluri şi statusuri sociale bine definite în respectiva cultură. Noţiunea de

devianţă este elaborată de Th. Sellin care a studiat problemele complexe ale socio-crimino-genezei.

El definea devianţa ca ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau

împotriva ordinii constituţionale. În opinia lui R. Merton, devianţa reprezintă ansamblul

comportamentelor disfuncţionale ce ameninţă echilibrul sistemului social. Devianţele sunt de diferite

tipuri şi naturi diferite relaţionându-se cu fenomene de inadaptare sau de dezadaptare socială.

Această inadaptare apare în special la vârsta adolescenţei. Adeseori comportamentul adolescentului,

limbajul, raporturile cu adulţii şi cu anturajul contrazic valorile moralei ideale cu care adolescentul

încearcă să-şi structureze propriul său univers normativ iar din acest punct de vedere nu trebuie

ignorat faptul că dobândirea capacităţii de autonomie morală poate fi însoţită şi de o serie de acte

care frizează „imoralitatea” aşa cum este ea înţeleasă de adult. Printre ele se numără violenţa fizică,

agresivitatea limbajului, nonconformismul în ţinută, indisciplina, evaziunea din mediul familial sau

şcolar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în activitatea ilicită.

Asemenea acte reprezintă manifestări agresive de respingere a autorităţii adultului prin

care se încearcă afirmarea ostentativă a independentei şi autonomiei morale în condiţiile existenţei

unei personalităţi caracterizate încă prin imaturitate şi labilitate. Când nu aduc prejudicii valorilor

sociale, ci afectează doar modul de recuperare a principiilor morale convenţionale şi coercitive

impuse de adulţi, se circumscriu sferei numite devianţă cu caracter moral.

O asemenea formă de devianţă caracterizează situaţia tinerilor care trăiesc cu intensitate

tulburările pubertare şi care datorita unui climat familial inadecvat şi a unor erori educative,dovedesc

11

o anumită incapacitate de a se adapta la exigenţele normative impuse. Printre ei se numără elevii care

dovedesc un slab randament şcolar, sunt indisciplinaţi, manifestă o atitudine negativă faţă de şcoală,

părinţi, colegi, îşi petrec timpul liber în mod necorespunzător, ş.a.

Există anumite fenomene de inadaptare, înstrăinare, nonconformism, marginalitate, care

sunt aparent deviante. Totuşi, evaluarea lor nu trebuie făcută în funcţie de caracterul moral sau

imoral, licit sau ilicit al faptei în raport cu normele etice şi juridice statuate, de adult, ci ţinând seama

de particularităţile psihointelectuale şi psihosociale ale tinerilor confruntaţi cu situaţii „limită” într-o

perioadă în care ne există o deplină structurare a personalităţii lor. Pentru acest motiv, impulsivitatea,

evaziunea, agresivitatea, labilitatea şi egocentrismul ce caracterizează pe unii tineri adolescenţi nu

trebuie considerate ca indici ale trecerii spre devianţa sau delincvenţă, ci forme de manifestare a

originalităţii şi de emancipare de sub tutela şi dependenţa adultului.

1.1.2. Delincvenţa juvenilă – formă a comportamentului deviant

Delincvenţa formează una dintre speciile fenomenului de devianţă cu mari implicaţii

pentru individ şi societate. Dreptul penal dă o definiţie clară actului delincvenţial (infracţiunii),

punând accentul, în definirea acestuia, pe caracterul socialmente periculos al faptei şi pe vinovăţie în

săvârşirea ei. Astfel, infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi

incriminată de legea penală. Doar raportarea la norme - realizată prin unghiul juridic – reprezintă mai

mult un criteriu de „clasare”, întrucât nu explicitează cauzele comportamentului deviant, ci doar îl

discriminează de comportamentul normal, socialmente acceptat. Abordarea ştiinţifică a delincvenţei

juvenile, ca formă antisocială a comportamentului deviant, trebuie făcută de pe poziţiile

determinismului probabilist aplicat în psihologie, conform căruia orice fenomen psihic este

determinat de o acţiune externă, dar orice acţiune externă determină actul psihic, deci şi actul

delictuos, numai mijlocit, refractându-se prin însuşirile, stările şi activitatea psihică a persoanei care

este supusă acestei acţiuni. Numai plecând de la un asemenea principiu determinist putem găsii, de

exemplu, răspuns la întrebarea: de ce dintre doi suspecţi, aflaţi în condiţii de mediu social relativ

identice (în cadrul familiei, şcolii), doar unul devine delincvent?

În definirea delincvenţei este util a se porni de la conceptul de maturizare socială.

Maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea individului de a menţine un echilibru

dinamic între interesele sale şi interesele societăţii. Din această perspectivă, delincventul nu apare ca

un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare socială, care intră in

conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice.

12

Delincventul nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita în mod dinamic la cerinţele relaţiilor

interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui deficit de socializare determinat de

perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural

şi a proceselor de acomodare la aceasta prin acte de conduită, acceptabile din punct de vedere socio-

juridic.

Deci delincvenţa nu apare ca o tulburare a structurii raporturilor sociale ale individului,

tocmai datorită insuficienţei maturizării sociale şi deci al dezvoltării personalităţii. Întâlnim de

exemplu decalaje între nivelul maturizării intelectuale pe de o parte şi nivelul dezvoltării afectiv-

motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte decalaje între dezvoltarea intelectuală şi

dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare

afectiv-motivaţională şi caracterială. Conceptul de delincvenţă juvenilă este abordat, în majoritatea

clasificărilor care vizează comportamentul uman, sub unghiul evaluărilor normative, în cadrul mai

larg al devianţei. În aceste clasificări se face o diferenţiere între tulburarea ca atare, în plan social şi

tulburarea pe plan psiho-individual, care apoi se repercutează asupra socialului. Ca formă distinctă a

devianţei, delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex care defineşte ansamblul conduitelor

aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.

Cauzele delincvenţei juvenile sunt cauze de nivel psihosocial şi anume:

divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinţilor;

atitudinea „rece-indiferentă” a părinţilor;

atitudinea autocrată „tiranică” a părinţilor;

atmosfera conflictuală şi perturbarea climatului moral al familiei;

dezorganizarea familiei.

Aceste cauze de nivel psihosocial trebuiesc căutate îndeosebi în cadrul grupurilor primare

şi secundare care nu reuşesc să realizeze socializarea concordantă a minorilor şi tinerilor, în consens

cu normele şi valorile societăţii globale.

1.2. Comportamentul agresiv şi violent

În sens restrâns, agresivitatea este definită prin termenul agresiune, adică atac neprovocat

asupra unei persoane. Deci termenul „agresiv” se aplică unei persoane care atacă brutal, brusc

neprevăzut. În sens mai larg noţiunea de agresivitate se referă la toate tendinţele distructive (hetero şi

autodistructive). În opinia lui J. Ranschburg, agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare

orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop producerea – într-o

13

formă directă sau simbolică – a unei pagube, jigniri sau dureri. La rândul său T. Bogdan consideră că

agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv consumate pe plan acţional sau verbal,

care în mod obişnuit constituie reacţie disproporţionată la o poziţie reală sau imaginară.

Caracterul înnăscut sau/şi dobândit, învăţat al agresivităţii constituie obiectul unor

controverse ştiinţifice la care s-au angajat biologii, psihologii, filosofii, etologii. Din analiza acestor

controverse se poate deduce că, la fel ca şi alte trăsături ale omului, agresivitatea este o rezultantă în

care se îmbină atât elemente transmise şi declanşate prin mecanisme biologice, cât şi influenţe ale

mediului social. În explicarea agresivităţii umane trebuie păstrată o poziţie echilibrată şi nuanţată,

evitându-se atât limitele concepţiei unilaterale ale primei generaţii de etologi, care în frunte cu K.

Lorenz s-au concentrat exclusiv asupra dimensiunii biologice înnăscute a agresivităţii, cât şi

unilateralitatea teoriilor care văd în agresivitate doar un produs al frustraţiei sau un rezultat al

învăţării. Etologii din a doua generaţie (I. Eibesfeldt, W. Wickler ş.a.) ca de altfel şi majoritatea

psihologilor, sociologilor filosofilor şi criminologilor cu deschideri interdisciplinare s-au apropiat de

o înţelegere mai nuanţată şi mai complexă a agresivităţii şi violenţei fenomene ce au o determinare

multiplă.

Deşi puseurile de agresivitate ale omului, la fel ca şi alte reacţii ale afectivităţii, emană

dintr-un dinamism specific, care face parte din echipamentul nostru nativ, totuşi, încă nu s-a

descoperit nici un fel de mecanism specific agresivităţii ca atare. Se poate considera că în stările

agresive întâlnim un mod de acţiune ce ţine de caracteristicile ereditare sau înnăscute ale sistemului

nervos.

În sfârşit, agresivitatea este şi un produs al istoriei individuale. În cadrul normelor

culturale, experienţa personală întăreşte adesea emoţiile sau comportamentele agresive la unii

oameni, în timp ce la alţii le orientează sau le stinge. Desigur, la dezvoltarea unui comportament

agresiv o contribuţie mare o are cultura sau subcultura de care aparţine un individ. Din momentul în

care aprobă violenţa, învăţarea socială devine primul factor de propagare a ei.

Agresiunea înseamnă trecerea de la potenţialitate la actul respectiv, acest act putând fi

definit ca un comportament al cărui scop este distrugerea parţială sau totală al unui obiect sau

persoană. Noţiunea de violenţă se referă la utilizarea ilegală a forţei şi poate fi definită ca o conduită

distructivă exercitată împotriva ordinii, a legii sau a dreptului ca o conduită agresivă acută

caracterizată în mod deosebit prin folosirea forţei brute, fizice. Agresivitatea şi violenţa

delincvenţilor este declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate.

Numeroase cercetări efectuate în ultimele decenii arată că, diferite forme de comportament

agresiv şi chiar violent, se manifestă mai frecvent la minori şi tineri, dacă în contextele lor

existenţiale sunt promovate, prin exemple concrete sau prin incitări, acte antisociale.

14

1.3. Adolescenţa şi comportamentele delincvente

Phillipe Aries în lucrarea sa dedicată istoriei sociale a copilăriei, semnalează că prima

menţiune a adolescenţei poate fi identificată în traducerile latineşti ale scrierilor vechiului Bizanţ din

secolul XIII-lea, în timp ce adevăratele „ rădăcini „ ale perioadei adolescenţei apar în secolul al XVI-

lea odată cu înfiinţarea primelor şcoli pentru fii de nobili din Franţa. Dar în secolul al XX-lea, nu a

existat noţiunea generală de adolescenţă în sensul ei contemporan, trecerea de la vârsta copilăriei la

vârsta adultă având loc, în mod direct, fără nici o perioadă de tranziţie între ele.

Adolescenţa – subiectul privilegiat al specialiştilor, a fost considerată de unii „vârsta

ingrată”, de alţii dimpotrivă „vârsta de aur” pentru alţii ea este vârste crizelor, anxietăţii, nesiguranţei

insatisfacţiei, în timp ce pentru ei este „vârsta integrării sociale” este vârsta „dramei cu tot ceea ce

are ea ca strălucire, dar şi ca artificiu”.

Diversitatea opiniilor referitoare la adolescenţă rezidă din complexitatea în sine a acestei

etape din viaţa omului, cu o dinamică excepţională în timp, dar şi prin poziţia oarecum incertă pe

care o ocupă adolescentul în sistemul perioadelor evolutive ale vieţii. Fără îndoială, că locul lui în

sistemul relaţiilor sociale este mult mai bine conturat şi precizat decât cel al puberului, totuşi

adolescentul oscilează din punct de vedere comportamental între copilărie şi maturitate.

În dezvoltarea psihică a copilului după 10 ani, U. Şchiopu şi E. Verza diferenţiază trei

stadii marcante şi anume:

a) stadiul pubertăţii – de la 10 la 14 ani – dominat de adaptarea la starea adultă, de procesul

de câştigare a identităţii, de intelectualizare a conduitei.

b) stadiul adolescenţei – de la 14/15 la 18/20 – dominat de adaptarea la starea adultă, de

dezvoltarea rapidă şi spectaculoasă a psihicului şi stabilizarea structurilor de personalitate.

c) stadiul adolescenţei prelungite – de la 18/20 la 24/25 ani – dominat de adaptarea la starea

adultă, de procesul de câştigare a identităţii de intelectualizare pregnantă a conduitei – dominat de

integrarea psihologică primară la cerinţele unei profesii, la condiţia de independenţă şi de opţiune

maritală.

Fără îndoială fiecare din aceste stadii cuprinde substadii cu caracteristici şi probleme

proprii.

1.3.1. Stadiile de dezvoltare psiho-socială ale adolescenţilor

Printre cei mai importanţi autori care au susţinut concepţia stadiilor de Freud – dezvoltarea

psihosexuală; Erik Erikson – dezvoltarea psihosocială; Jean Piaget – dezvoltarea cognitivă;

15

Lawrence Kohlberg – dezvoltarea morală; Jean Loevinger – dezvoltarea personalităţii, fiecare dintre

ei a evidenţiat caracteristicile principale ale diferitelor etape de dezvoltare, apreciind că: „trecerea de

la un stadiu la altul implică o evoluţie progresivă”.

Din punctul de vedere al analizei noastre, trebuie subliniat faptul că, adolescentul trece prin

câteva stadii de dezvoltare:

a) Preadolescenţa. Aceasta este o etapă de stabilizare a maturităţii biologice, este o fază de

intensă dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare. Tânărul manifestă încă, o oarecare

agitaţie şi impulsivitate de moment, concentrare, oboseală la efort. În această etapă se conturează şi

se adânceşte mai mult individualizarea – concentrându-se caracteristicile conştiinţei şi ale conştiinţei

de sine. Individualizarea se manifestă pe planurile intelectuale şi de relaţionare. Părerile personale

încep să fie argumentate. Apare mai pregnantă dorinţa de afirmare personală ca expresie a

socializării. Cerinţa de cunoaştere se secondează de plăceri intelectual-afective şi se angajează

atitudinea. În sfârşit, experienţa afectivă se nuanţează şi se impregnează de valori.

b) Adolescenţa propriu-zisă, sau marea adolescenţă se caracterizează printr-o

intelectualizare intensă (dezvoltarea gândirii abstracte), prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de

conduite adulte. Exprimarea independenţei nu mai este deziderativă şi revendicativă ci expresivă,

mai natural. Adolescentul caută mijloace personale de a fi şi de a părea în ochii celorlalţi. Îl

interesează responsabilităţi în care să existe dificultăţi de depăşit spre a-şi măsura forţele. Apropierea

de valorile culturale este de asemenea largă şi din ce în ce autorizată. De la o formă de evaluare

impulsivă, critică se trece la forme de evaluare în care caută să exprime originalitatea. Gustul

personal are mai mare pregnanţă şi poate susţine şi demonstra. Intensă în această perioadă este şi

socializarea aspiraţiilor, aspecte vocaţionale, profesionalizarea ce se conturează treptat, cuprinzând în

esenţă şi elementele importante ale concepţiei despre lume şi viaţă.

In contextul tuturor aspectelor prezentate, există un dinamism deosebit ce vizează

transformarea, revoluţionarea vieţii şi a lumii. Tânărul este pregătit şi se pregăteşte moral şi

aptitudinal, îl atrag cunoştinţele pentru confruntări sociale complexe (examene; probe; concursuri

etc.) pentru a se exprima ca atare. Totuşi structura biologică este încă fragilă. Se înregistrează forme

de nevroze, autism, debuturi de psihopatii şi psihoze (schizofrenie), anxietate şi în cazuri mai rare

sinucideri. În astfel de situaţii ca şi în cele de delincvenţă minoră, se pune în evidenţă condiţionarea

tensională a dezvoltării psihice, condiţionarea determinată de complexitatea vieţii şi a ritmurilor ei de

creştere dar şi dificultăţile de adaptare, de depăşire a greutăţilor şi complexităţii solicitărilor socio-

culturale şi profesionale.

c) Adolescenţa prelungită (de la 18/20 la 25 ani) cuprinde tineretul deja integrat în forme

diverse de muncă, precum şi tineretul studenţesc. Sub o formă sau alta, independenţa este dobândită

16

sau pe cale dea fi dobândită la această vârstă, fapt care aduce cu sine un plus de energizare şi dilatare

a personalităţii. Nu vom insista asupra caracteristicilor acestei etape, deoarece nu face obiectul

lucrării noastre.

În adolescenţă, erotismul este dezvoltat, dar ceva mai inhibat şi stăpânit voluntar,

afectivitatea este în curs de dezvoltare – impregnată de nelinişti, adolescentul este matur şi viril. Pe

planul comportării sexuale se organizează ceva mai bine responsabilitatea, persistând uneori diverse

grade de anxietate. Relaţiile dintre fete şi băieţi sunt mai puţin distanţate, pot să se organizeze

prietenii în grupuri mixte, conduita sexuală intră în faza de timidă organizare. Prieteniile cu tineri de

acelaşi sex, sunt pline de confidenţe şi se organizează pe preocupări comune.

După ce am văzut care sunt caracteristicile, psihice ale adolescenţei vom face un pas

înainte în investigarea adolescentului folosindu-ne de cercetarea foarte concretă a lui Arnold Gessel

şi a colaboratorilor săi, cercetare ce s-a desfăşurat pe un grup de adolescenţi americani şi a avut în

vedere o arie foarte largă de obiective. Din acestea, noi vom desprinde câteva date ce ne par a fi mai

corespunzătoare cu specificul discuţiei la care ne-am angajat.

1.3.2. Agresivitatea la adolescenţi

Agresivitatea la adolescenţi, fiindcă de aceasta ne vom ocupa în primul rând, nu se

manifestă, după cum ştim, în mod esenţial prin brutalitate fizică sau verbală. Dezvoltarea

inteligenţei, îndemânarea de a manipula limbajul favorizează deplasarea agresivităţii în zona

spirituală şi chiar spre forme de exprimare spirituale cum ar fi: ironia, sarcasmul, zeflemeaua,

preferate în special de fete.

Între 12-14 ani, susţine Gesell, agresivitatea adolescentului se manifestă ca agitaţie. După

14 ani, dacă subiectul este sprijinit într-un fel oarecare, această agresivitate „mărunţită” se

organizează în forme corecte ale vieţii de grup. Se semnalează o scădere progresivă a reacţiilor de

furie, care mai provoacă încă brutalităţi fizice sau verbale şi care, pe la 15 ani, se transformă în

bosumflare; tânărul părăseşte locul incidentului.

Gesell şi colaboratorii săi consideră că prin această agresivitate adolescentul se caută pe

sine, dar totodată este şi în căutarea altcuiva; el caută stilul afirmării de sine, stilul de înfruntare

virilă, de colaborare viguroasă. Această tendinţă se confirmă şi prin existenţa rolurilor din sânul

grupului. Liderul sau ajutorul lui sunt mai agresivi fiindcă astfel se pot afirma mai pregnant. La

adolescenţă, agresivitatea este mai subtilă, mai ascuţită, vicleană, batjocoritoare, mai perfidă chiar,

fiindcă adesea se exprimă o tendinţă geloasă de a devaloriza pe adversar.

17

Spre deosebire de agresivitatea copilului, care se manifestă orbeşte, cea a adolescentului are

o nuanţă de provocare. Este un fel de invitaţie la luptă, un atac care doreşte ripostă, pornit din im-

pulsul de a-şi antrena puterile, dar şi de a le preciza printr-un obstacol, un adversar ce trebuie învins.

Există o preferinţă dovedită pentru lupta - spectacol. Încăierarea, chiar verbală, are nevoie

de martori, de grup. Adolescenţii se împart în tabere. Finalitatea cea mai normală şi cea mai

frecventă, de altfel, a acestui gen de agresivitate este jocul, sportul, întrecerile pe echipe.

1.4. Structura şi devenirea personalităţii adolescentului

Cunoscutul psihopedagog francez Maurice Debesse, analizând adolescenţa stabilea doua

funcţii ale acestora:

- funcţia de adaptare la mediu – de punere în acord cu solicitările mediului

- funcţia de depăşire – care îl împinge pe adolescent deasupra lui, nu numai

deasupra a ceea ce era din copilărie, ci chiar dincolo de ceea ce va devenii la

vârste adultă, fapt care apare ca o sursă de progres moral şi spiritual, ca o

adevărată forţă de şoc în faţa lumii adulţilor, pe care adolescenţii o descoperă şi o

judecă fără menajamente.

La aceste două funcţii adăugăm şi o a treia, şi anume:

- funcţia de definire a personalităţii pe care o are adolescenţa, de zămislire,

închegare şi structurare, de afirmare treptată şi sigură a ei, căci numai definindu-se

pe sine ca personalitate, adolescentul se va putea adapta la mediul, se va putea

autodepăşi.

Aflându-se într-o permanentă căutare şi descoperire de sine, proces deloc simplu şi uşor,

dimpotrivă, dinamic, tensional, oscilant, adolescentul se individualizează neîncetat, se diferenţiază de

alţii, îşi găseşte şi stabilizează propria identitate, se afirmă ca personalitate. Goethe spunea că:

„personalitatea este bunul cel mai de preţ al omului”. Se ştie, însă că la naştere omul nu este o

personalitate ci un candidat la dobândirea acestui atribut, dobândire realizată în timp, cu eforturi, cu

încercări reuşite sau mai puţin reuşite, cu rezultate bune sau mediocre.

Procesul construirii personalităţii începe din primele zile ale copilăriei şi continuă toată

viaţa omului, producându-se evident, nu totdeauna uniform şi continuu, ci cu zig-zaguri, sacadat,

discontinuu, cu salturi spectaculoase dar şi cu plafonări şi retardări descurajante, nu permanent egale

şi perfecte, ci şi cu perioade de inegalitate, de dezvoltare dizarmonică sau chiar haotică, nu numai

valorizat pozitiv şi conducând la inserţia firească, dezirabilă în mediul social, ci şi cu conduite

marginale sau deviante.

18

În adolescenţă tânărul se studiază, aflându-se într-o permanentă căutare de sine,

autodepăşire, autovalorificare şi autoimplicare în viaţa socială. Întrebarea: „cine sunt eu?” devine

obsedantă. Adolescentul se închide în sine, se introspectează, îşi disecă sentimentele, gândurile,

acţiunile, îşi face un sever examen de conştiinţă, încearcă să-şi descopere propriul „eu”, fapt care-l

obişnuieşte cu mânuirea ideilor abstracte dar îl şi îndepărtează de realitatea trăită afectiv.

El provoacă confruntările cu alţii pentru a se înţelege mai bine pe sine, sau pentru a se

autodepăşi şi autoperfecţiona. Apreciem că, acum putem spune că se formează conştiinţa de sine, ca

formaţiune psihică complexă. Acum adolescentul simte altfel, gândeşte altfel, vrea şi aspiră altfel

decât o făcea când era copil devenind în felul acesta foarte personal, nu se mai mulţumeşte să imite

sau să preia necritic concepţii şi idei, să execute activităţi care i se impun şi nu corespund cu modul

său de a gândi, de a concepe lumea şi viaţa, dimpotrivă, el descoperă valorile materiale şi spirituale

pe care le însuşeşte şi le transformă în modele şi idealuri de viaţă, îl ghidează în fixarea unei linii

personale de conduită în acord cu ceea ce simte, gândeşte şi vrea. De aici, instalarea şi practicarea

unor comportamente dezirabile sub raport social, încadrarea corectă în activităţile şcolare, asumarea

unor responsabilităţi sociale, dar şi unele reacţii de negativism, de respingere în bloc a ceea ce vine

de la alţii, îndeosebi de la adulţi (părinte şi profesor), de revoltă şi nonconformism comportamental,

de exclusivism.

Considerăm că, reacţiile de negativism, respingere, nonconformism şi de revoltă dacă nu

sunt controlate de familie şi şcoală, pot constitui elemente indicative pentru o viitoare carieră

delincventă.

1.4.1. Interpretarea psihologică a delincvenţei juvenile

Delincvenţa juvenilă, din punct de vedere psihologic, cuprinde mai multe direcţii de

abordare, una dintre ele fiind cea psihanalitică, care atribuie tânărului delincvent o structură

„nevrotică”, manifestată prin conflicte intra şi interpersonale, cauzate de eşecul de rezolvare a

conflictului oedipian din cadrul familiei. Acest eşec, datorat fie unei carenţe materne fie unui exces

de afectivitate maternă, fie absenţei unei identificări cu imaginea tatălui - prin absenţa sa din cămin -

creează un traumatism care reapare la vârste adolescenţei sub forma unor crize de identitate,

generatoare de acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur. Plecând de la concepţia

originală a lui Freud, Erikson a încercat să completeze punctul de vedere psihanalitic, cu o

perspectivă cultural-istorică, asupra genezei personalităţii şi a dependenţei sale de mediul social şi

cultural.

19

O altă direcţie de abordare, circumscrisă orientării psihologice, este aşa numita abordare

psihopedagogică a comportamentului, care evaluează cauzele delincvenţei juvenile din perspectiva

erorilor educaţionale şi socializării morale, considerând că tendinţa spre delincvenţă este rezultatul

manifestat al eşecului asimilării şi internalizării normelor de conduită de către subiecţii educaţiei.

Acest exces se datorează, în mare măsură, unei condiţii greşit orientate care ignoră motivaţiile

personale ale tânărului şi aplică un sistem defectuos de sancţiuni: de pildă o conduită pozitivă este

pedepsită de educator, în timp ce una negativă este recompensată. La acestea se adaugă interdicţiile

severe instituite de părinţi asupra unor acţiuni sau preferinţe (de exemplu alegerea prietenilor), care

implică dezvoltarea sociabilităţii şi a autonomiei morale. Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai

acestui tip de abordare etiologică se numără Eysenk şi Skinner, ale căror concepţii se referă la

caracterul deficitar al unei educaţii care punând accentul pe sancţiuni nu face alt ceva decât să

întărească motivaţiile negative ale conduitelor ce vizează norma morală.

Orientarea psihologică, în ansamblul ei, nu se limitează doar la un singur nivel al analizei,

cel individual, deoarece, punând accentul pe trăsăturile de personalitate ale tânărului şi pe structura

lui dinamică (interese, atitudini, motivaţii, aspiraţii) este obligat să le pună în dependenţă de

caracteristicile mediului familial. Adeseori, obstacolele cu caracter afectiv şi situaţiile familiale

deficitare îşi pun amprenta, în cel mai înalt grad asupra sentimentelor de încredere şi securitate ale

adolescentului, de unde şi marcata sa instabilitate afectivă şi comportamentală cu impact asupra

delincvenţei şi devianţei.

Studiul delincvenţei juvenile solicită, în consecinţă, o evaluare complexă a interacţiunii

între toţi membrii grupului familial şi a conflictelor dintre aceştia, mai ales în situaţii de criză.

Organizarea familiei influenţează mai ales modelele de identificare şi motivaţiile tânărului,

dezorganizarea ei generând o serie de tensiuni şi conflicte pe care adolescentul le va interioriza

profund în structura personalităţii sale. Circumstanţele care atenuează dezagregarea familiei

provoacă de fapt o recrudescenţă a fenomenului de delincvenţă juvenilă.

Peste jumătate dintre adolescenţii delincvenţi – indică statisticile – aparţin familiilor

dezorganizate, copilul fiind expresia cea mai acută a dificultăţilor familiale în care se reflectă ca într-

o „cutie de rezonanţă” orice neînţelegere între părinţi, orice conflict care strică armonia grupului

conjugal. Eşecul unităţii familiale antrenează un eşec al educaţiei morale. Evidenţa demonstrează că

familiile dezorganizate, prin divorţ, abandon, deces, detenţie, furnizează cel mai mare procent de

adolescenţi caracterizaţi prin tulburări psiho-motorii şi sexuale aproape la fel ca şi acele familii unde

conflictele dintre părinţi sunt deosebit de frecvente. Pentru că, grupul familial nu este caracterizat

doar de structuri, ci şi de comportamente şi relaţii ale membrilor săi, traduse în atitudini morale, crize

de scurtă sau lungă durată, care afectează stabilitatea familiei, au o influenţă profundă asupra

20

amplificării „crizei de originalitate adolescentină” care dobândeşte aspecte deosebit de dramatice din

punct de vedere al manifestărilor sale exterioare (violenţă, agresivitate, delincvenţă).

Atât modelele de conduită oferite de ambii părinţi, cât şi calităţile afective ca instrumente

ale căminului familial, reprezintă premise fundamentale pentru stabilirea unei personalităţi morale

bine structurate, motivată de convingeri adecvate asupra necesităţii respectării normelor.

De aceea se consideră că, totalitatea manifestărilor comportamentale ale adolescentului

depinde în mare parte de integritatea funcţionalităţii familiei. Absenţa realizării funcţiilor principale,

ale familiei,determină neconformitate cu normele de conduită valorizate pozitiv de societate.

Variaţiile în comportamentul adolescenţilor şi al tinerilor depind nu numai de contextul familial şi de

tehnicile de socializare parentală, ci de un complex de instanţe de socializare, care se manifestă atât

în forme puternice şi directe, cât şi în forme difuze.

Indiferent de caracterul şi conţinutul diferitelor sale abordări, orientarea psihologică în

domeniul delincvenţei juvenile, postulează ideea principală, conform căreia delincvenţa juvenilă se

datorează incapacităţii de adaptare satisfăcătoare la mediu a adolescentului, datorită unor tulburări de

natură psihopatogenică provocate de un ansamblu de factori de care familia este în cea mai mare

parte responsabilă.

1.4.2. Interpretarea sociologică a delincvenţei juvenile

Dată fiind natura extrem de complexă şi variabilă a factorilor care produc, determină sau

favorizează fenomenul de delincvenţă juvenilă, atât criminologia cât şi sociologia delincvenţei

cuprind o mulţime de modele cauzale, ipoteze, teorii, interpretări ori orientări. Fiecare dintre ele are

o anumită utilitate pentru interpretarea determinatelor care duc la conduita delincventă fără a fi însă

integrate unei paradigme cu caracter general care să poată evidenţia în mod coerent şi unitar întreaga

problematică impusă de abordarea multidisciplinară a fenomenului de delincvenţă juvenilă, dinamica

proceselor sociale sau variabilelor individuale ce determină ori facilitează actele de încălcare a legii

penale de către tineri, într-un mod distinct fată de acelea ce determină conduita infracţională a

adulţilor.

În prezent, sociologia delincvenţei juvenile cuprinde trei orientări teoretice, care

sintetizează, de fapt ansamblul interpretărilor în acest domeniu:

a) teoria constrângerii sau presiunilor exercitate asupra conduitelor delincvenţei, elaborată

între alţii de:

- Robert Merton, care explică delincvenţa juvenilă ca un răspuns la situaţia „anomică”

generată de absenţa accesului la mijloacele instituţionalizate a scopurilor propuse de societate;

21

- Albert Cohen care apreciază delincvenţa ca o „privare de status”, caracteristică tinerilor

care provin din clasele defavorizate, care ne având acces la valorile şi mijloacele legitime ce le-ar

putea permite realizarea standardelor de viaţă şi de conduită a clasei „mijlocii”, sunt nevoiţi să

adopte metodele ilicite şi agresive de conduită, care le impun alegerea unui mod de viaţă definit de

valori opuse celor ale clasei mijlocii;

- Richard Cloward şi Lloyd Ohlin, din perspectiva oportunităţii diferenţiale, a distribuirii

ilegale a mijloacelor de acces la scopurile sociale, explică delincvenţa prin apropierea tinerilor care

provin din statusurile cele mai sărace, să se afle într-un contact mai strâns cu normele şi valorile care

caracterizează comportamentul delincvent şi să se întâlnească mai frecvent cu „ocazii” infracţionale.

Centrul de greutate al acestor teorii cade pe importanţa statusului de clasă şi frustrările

resimţite de adolescenţi ca urmare a blocării căilor lor de acces la beneficiile oferite de obţinerea

unor poziţii de prestigiu în societate. Reprezentând o modalitate agresivă de reacţie la aceste

frustrări, delincvenţa este o formă de adaptare la discrepanţa dintre aspiraţiile individuale şi realităţile

sociale. O modalitate cu caracter compensator care, în condiţiile în care anticiparea unui eşec

inevitabil în viitoarea viaţă de adult, determină pe tinerii lipsiţi de resurse să încalce normele sociale.

b) teoria subculturii delincvente a fost susţinută de mai mulţi autori din care amintim:

- Albert Cohen, pentru care comportamentul delincvent este rezultatul unui proces de

socializare „negativă”, realizată de acele grupuri definite de norme şi valori cu caracter ilicit şi care

reprezintă o „alternativă” faţă de cele propuse de societatea convenţională.

- Richard Cloward şi Lloyd Ohin, consideră că delincventul este solicitat într-un mediu

delincvent în interiorul căruia anturajul sau grupul de prieteni participă la o situaţie de viaţă comună

şi împărtăşeşte aceleaşi norme şi valori ale subculturilor delincvente. Accentul principal al acestor

teorii este pus pe existenţa unei afinităţi între adolescenţi sau grupuri de adolescenţi care încalcă

legea, determinaţi fiind de o situaţie nefavorabilă de viaţă şi de presiunile socializatorii ale unei

subculturi care încurajează şi promovează conduitele cu caracter ilicit. Împărtăşirea în comun a unor

definiţii cu privire la ceea ce este moral sau imoral, cinstit sau necinstit, legal sau ilegal contribuie la

cristalizarea unor subculturi delincvente al căror scop fundamental, constă în a opune rezistenţă

valorilor de respectabilitate ale societăţii adulţilor care impune standarde diferite de aspiraţiile

adolescenţilor

Responsabilitatea fundamentală pentru apariţia acestor subculturi o are atât familia cât şi

şcoala, din următoarele puncte de vedere:

- subcultura familială oferă ia însăşi un mediu socializator pentru conduita delincventă

adolescentină;

- comportamentul delincvent al adolescenţilor constituie un produs al diminuării rolului

socializator al familiei, în condiţiile creşterii rolului socializator al grupului de prieteni;

22

- delincvenţa juvenilă este atât o deviere de la aşteptările părinţilor, cât şi o formă de protest contra

normelor şi valorilor societăţii adulţilor;

- şcoala este instituţia în care minorii resimt în mod acut frustrările privării lor de status şi unde au

cele mai frecvente ocazii să se asocieze între ei pentru a participa la o subcultură comună.

Aşa cum se poate observa, teoria subculturilor delincvente este strâns legată de teoria

constrângerii sau presiunilor exercitate asupra conduitelor delincvente, în măsura în care procesele

de socializare negativă se află într-o relaţie de interdependenţă cu situaţia de viaţă a tinerilor

delincvenţi, lipsită de resurse şi şanse de promovare în poziţiile de prestigiu ale societăţii.

c) teoria controlului elaborată de o serie de sociologi dintre care amintim: Travis Hirschi,

care argumentează că prevenirea delincvenţei este mult mai probabilă atunci când cele patru legături

ale tânărului cu societatea sunt puternice:

- ataşamentul – faţă de normele internalizate prin procesul de socializare - obligaţia – faţă de

cerinţele respectării conduitei conformiste;

- implicarea – în activităţi convenţionale, culturale sau sportive, care împiedică desfăşurarea unor

acţiuni cu caracter ilicit;

- credinţa – adică loialitatea tânărului faţă de sistemul de valori dominante ale societăţii sau

grupului din care fac parte;

- bazată pe concepţia lui E. Durkheim cu privire la integrarea indivizilor în societate şi legăturile

existente între individ şi societate, teoria controlului se ocupă, mai de grabă, de „produsul de

socializare a conformităţii”, decât cu procesele care au ca finalitate socializarea sau învăţarea

comportamentului delincvent. Din această perspectivă, conformitatea şi nu delincvenţa, are

un caracter problematic, motiv pentru care, „explicaţiile trebuie să vizeze, cu prioritate,

modul deformare a conduitelor acelor tineri care respectă normele şi legile”;

- în această lumină, delincvenţa juvenilă este produsul absenţei controlului social, atât cel cu

caracter extern (instituţiile cu rol socializator, resocializator sau sancţionar) cât, mai ales cel

cu caracter intern (socializarea obligaţiei tinerilor de a respecta normele sociale şi a loialităţii

lor faţă de scopurile şi valorile societăţii). Toate cele trei orientări teoretice menţionate aduc

în centrul atenţiei probleme legate de statusul social al adolescenţilor, rolul familiei, al şcolii

şi grupului de prieteni, al valorilor specifice culturii tineretului şi al efectului cu caracter

descurajator al controlului social. În timp ce primele doua orientări teoretice pun accentul pe

factori motivaţionali care determină conduitele delincvente, teoria controlului se

concentrează, cu prioritate, asupra factorilor care pot preveni aceste conduite.

23Considerăm că, pentru a putea înţelege în mod adecvat şi fără prejudecăţi determinantele şi

motivaţiile comportamentului delincvent al tinerilor, trebuie evitate evaluările cu caracter paternalist,

elaborate din perspectiva adultului. Se uită, adeseori, de către adepţii pedagogiei conformismului

social, că adolescenţa este o stare temporară de viaţă care presupune creativitate, agresivitate şi

ostilitate faţă de lumea convenţională a adulţilor, şi că, în mod frecvent, delincventul este o victimă a

propriilor săi educatori.

1.5. Implicaţii educaţionale în perioada adolescenţei

Procesul de construcţie pozitivă a personalităţii, nu este lipsită însă de „scurtcircuitări” de

momente de derivă evolutivă.

Apariţia unor conduite deviante în raportul cu familia, şcoala, societatea, manifestări

comportamentale conflictuale sau de opoziţie violentă, instabilitatea comportamentala, instalate

accidental, pentru perioade relativ scurte de timp, pot fi socotite ca fenomene de dezadaptare

trecătoare, uşor de influenţat şi de corectat. Când sunt însă constante şi persistente în timp reprezintă

semnele clare ale unui proces de alterare a personalităţii, cu efecte negative asupra activităţii şcolare

şi de integrare socială a adolescenţilor.

Suntem de părere că demersurile educative (atât familiale cât şi şcolare), trebuie să

pornească de la cauzele reale ale comportamentelor adolescenţilor, ale dificultăţilor pe care aceştia le

întâmpină, de la temerile pe care ei le trăiesc profund şi a căror soluţionare nefiind întrezărită îi

conduc spre comportamente ciudate, chiar aberante.

Sintetizând, considerăm că principalele temeri ale adolescenţilor ar fi următoarele:

a) teama de a nu fi luat în seamă, de a fi considerat încă mic, de a nu fi suficient apreciat;

b) teama de a nu fi înţeles, de a fi ridiculizat, minimalizat şi marginalizat, de a fi repezit;

c) teama de a fi pedepsit pentru că nu a răspuns exigenţelor adultului;

d) teama de a nu se cunoaşte prea bine, de a nu şti încă cine este, de unde vine, tendinţele de

supraapreciere, fie cele de subapreciere;

e) teama de banal, de obişnuit, de tradiţional.

Considerăm că, atitudinile şi acţiunile educatorilor – atât în familie cât şi în şcoală –

trebuie să fie mai discrete, mai suple, bazate pe o bună cunoaştere, pe încredere şi înţelegere, pe

îngăduinţă, care să nu însemne lipsa de fermitate pe dialog deschis şi sincer, pe încurajarea

contactelor şi confidenţelor, cu cât procesul educativ va fi mai individualizat, cu atât vor creşte

şansele formării unei personalităţi armonioase, responsabile, angajate social.

24

1.5.1. Raportul dintre tânărul delincvent şi familie

La începutul secolului în antropologia delincvenţială, ca şi în psihologia clinică, predomină

tendinţa de a atribui factorilor ereditari un rol determinant. Cercetătorii ca Lombroso considerau că

alcoolismul, delincvenţa infantilă, criminalitatea sunt prin excelenţă ereditare. Studiile mai noi au

scos în evidenţă influenţa enormă pe care o exercită mediul familial în geneza actelor antisociale

delincvenţiale ale tinerilor din cercetările întreprinse în ultimele decenii nu se poate ajunge la

concluzia ca vreunul din cei doi factori tinde să minimalizeze efectiv rolul celuilalt. Norberto Galli

arăta că cercetările de criminologie modernă au scos în evidenţă rolul deosebit de mare pe care

familia îl are în formarea comportamentelor sociale, dar şi antisociale.

Viaţa de familie se caracterizează prin relaţii sociale şi interpersonale deosebit de sensibile

şi fine datorită caracterului lor intim. În cuprinsul aceleaşi familii convieţuiesc persoane cu roluri şi

profesiuni diferite cu experienţa de viaţă socială şi culturală diferite. Puţine sunt cazurile când în

familie doi sau trei membrii au aceeaşi profesie, aceeaşi experienţă de viaţă, aceleaşi preocupări.

Familia este locul uceniciei intelectuale şi morale a copilului în care el învaţă să vorbească, să-i

cunoască pe cei din jur, să colaboreze şi să-şi asume răspunderi personale. Familia este pentru copil o

şcoală a sensibilităţii a primelor emoţii şi afecţiuni, ea îl învaţă pe copil să fie sensibil, capabil să

înţeleagă, să aprecieze şi să-şi însuşească valorile morale, estetice şi intelectuale.

Mediul educaţional, familial se deosebeşte de cel instituţional specializat. Acţiunea

educativă în familie are o intensitate deosebită în numeroase momente pe care şcoala, de multe ori nu

le poate realiza. Educaţia în familie constituie o parte fundamentala în procesul formării conştiinţei

morale a omului şi a conduitei sale. În dezvoltarea moral-intelectuală a fiinţei umane din prima zi şi

până la însuşirea graiului acest proces de iniţiere are limite şi poate duce, în anumite situaţii, la

rezultate negative. Operaţia morală de a aprecia pe cineva ca persoană demnă de apreciere,

înţelegere, convieţuire se reduce la membrii familiei. Sfera morală a relaţiilor dintre membrii familiei

devine pentru copil o limită, un cerc închis şi o problemă de rezolvat destul de dificilă în procesele

de integrare în viaţa şcolară sau cluburi ale copiilor.

Copilul se dezvoltă în limita parametrilor familiali, asemenea unei flori de seră sau unui

animal neîmblânzit, incapabil dea ieşi din cercul ecologic restrâns, singurul în care se simte în largul

său. Influenţa familiei asupra personalităţii copilului se exercită pe trei căi principale:

prin educaţie explicită;

prin modele de atitudini şi comportamente implicite;

prin climatul socio-afectiv.

25

Prima cale este directă, celelalte sunt indirecte. La influenţele indirecte autorii occidentali

obişnuiesc să adauge, cel puţin în ce priveşte etiologia delincvenţei infantile, pauperismul şi mediul

moral vicios. Modelele pe care adolescentul le găseşte în mediul familial pot fi pozitive dar şi

negative. Dintre modelele negative amintim: tata incoerent, supra-ocupat, supra-protector, violent,

despotic sau mama instabilă, superficială, supra-protectoare, ostilă, etc.

Asemenea modele nu incită prin ele însele la comportamentele delincvente, însă

dezechilibrează forţele psihice ale copilului, produc confuzie în scara sa de valori. Vulnerabilitatea,

receptivitatea tânărului la influenţele nesănătoase pe care el le poate întâlni în mediul de colegi, de

prieteni, cresc în felul acesta considerabil. Autori diverşi subliniază strânsa legătură dintre apariţia

comportamentelor delincvenţiale şi carenţele disciplinare ale vieţii de familie. Dintre carenţele

disciplinare ale vieţii de familie amintim slăbiciunea părinţilor. Privită sub înfăţişările sale cele mai

generale, slăbiciunea părinţilor trădează o stare de confuzie existentă, fie în formula personalităţii

acestora, fie în punctele lor de vedere asupra creşterii copiilor. În primul caz am avea de-a face cu o

slăbiciune pe care am numi-o pasivă şi care se manifestă prin toleranţă excesivă, în al doilea caz cu o

slăbiciune pe care am defini-o ca activă şi care se manifestă obişnuit prin răsfăţarea copiilor.

Educaţia presupune înţelegere şi toleranţă, dar în cazul slăbiciunii pasive acestea încetează

de a mai fi instrumente conştient folosite şi controlate. În fapt, slăbiciunea pasivă însemna pierderea

controlului şi asupra instrumentelor şi asupra copilului. Părintele instabil, incoerent, devalorizat este

în serie bun model primejdios, dar rolul nociv nu se reduce la faptul că prezintă scheme de identitate

greşite. În faza de iniţiere pe care o parcurge în formarea şi experimentarea atitudinilor şi

comportamentelor socio-afective, copilul are nevoie de creşteri şi repere sigure, are nevoie de

orientare pe care părintele incoerent nu i le poate oferi. Incertitudinea, lipsa de încredere în criteriile

părintelui, lipsa busolei creează în copil sentimentul lipsei de protecţie şi mai ales nesiguranţa,

deschizând astfel calea spre stările de anxietate şi spre nevroze în general. Slăbiciunea activă se

exprimă esenţial prin răsfăţarea copilului, scopul imediat al părintelui care-şi răsfaţă copilul este

acela de a-l apăra, de a-l scuti de eforturi, de a-l pune la adăpost de riscuri, nemulţumire. Această

atitudine, care pentru părintele în cauză este întru totul corespunzătoare sentimentelor şi obligaţiilor

pe care considera că le are faţă de copil, ascunde, pentru psiholog, o situaţie contradictorie în care

părintele îşi frustrează copilul cu convingerea că îl scuteşte de frustrări.

Formula „ a frustra de frustrări „ nu este un simplu joc de cuvinte; înlăturarea sistematică şi

nediscriminativă a frustrărilor este ea însăşi o frustrare. Ea izgoneşte din universul copilului o parte

mai mare sau mai mică din stimuli, sărăcind acest univers după un procedeu care, ca formă, nu se

deosebeşte mult de acela folosit în laborator de biologii şi psihologii care caută să provoace

intenţionat regresii psihice şoarecilor. Nu avem dovezi că răsfăţatul provoacă în copil şi deficituri pe

26

plan intelectual, dar ştim prea bine că dezvoltarea acestui copil ia forme distorsionate. Copiii răsfăţaţi

se formează ca personalităţi instabile, capricioase, egoiste, care nu respectă formele de convieţuire

socială, care socotesc că li se cuvine totul, dar se simt scutiţi de orice obligaţie. Răsfăţul nu este

numai un ferment de dezorganizare a personalităţii el este o adevărată plagă socială.

Este foarte important a scoate în evidenţă faptul că acele concluzii disciplinare

nefavorabile sunt create nu numai de o disciplină prea blândă şi relaxată sau de indiferenţă, dar şi de

metode educative aspre, lipsite de înţelegere psihologică şi de sensibilitate educativă ca şi de

disciplina oscilantă.

Autori diverşi subliniază strânsa legătură dintre apariţia comportamentelor delincvenţiale şi

carenţele disciplinare ale vieţii de familie. Dintre carenţele disciplinare ale vieţii de familie amintim

slăbiciunea părinţilor. Privită sub înfăţişările sale cele mai generale, slăbiciunea părinţilor trădează o

stare de confuzie existentă, fie în formula personalităţii acestora, fie în punctele lor de vedere asupra

creşterii copiilor. În primul caz am avea de-a face cu o slăbiciune pe care am numi-o pasivă şi care se

manifestă prin toleranţă excesivă, în al doilea caz cu o slăbiciune pe care am defini-o ca activă şi care

se manifestă obişnuit prin răsfăţarea copiilor.

Educaţia presupune înţelegere şi toleranţă, dar în cazul slăbiciunii pasive acestea încetează

de a mai fi instrumente conştient folosite şi controlate. În fapt, slăbiciunea pasivă însemna pierderea

controlului şi asupra instrumentelor şi asupra copilului. Părintele instabil, incoerent, devalorizat este

în serie bun model primejdios, dar rolul nociv nu se reduce la faptul că prezintă scheme de identitate

greşite. În faza de iniţiere pe care o parcurge în formarea şi experimentarea atitudinilor şi

comportamentelor socio-afective, copilul are nevoie de creşteri şi repere sigure, are nevoie de

orientare pe care părintele incoerent nu i le poate oferi. Incertitudinea, lipsa de încredere în criteriile

părintelui, lipsa busolei creează în copil sentimentul lipsei de protecţie şi mai ales nesiguranţa,

deschizând astfel calea spre stările de anxietate şi spre nevroze în general. Slăbiciunea activă se

exprimă esenţial prin răsfăţarea copilului, scopul imediat al părintelui care-şi răsfaţă copilul este

acela de a-l apăra, de a-l scuti de eforturi, de a-l pune la adăpost de riscuri, nemulţumire. Această

atitudine, care pentru părintele în cauză este întru totul corespunzătoare sentimentelor şi obligaţiilor

pe care considera că le are faţă de copil, ascunde, pentru psiholog, o situaţie contradictorie în care

părintele îşi frustrează copilul cu convingerea că îl scuteşte de frustrări.

Formula „ a frustra de frustrări „ nu este un simplu joc de cuvinte; înlăturarea sistematică şi

nediscriminativă a frustrărilor este ea însăşi o frustrare. Ea izgoneşte din universul copilului o parte

mai mare sau mai mică din stimuli, sărăcind acest univers după un procedeu care, ca formă, nu se

deosebeşte mult de acela folosit în laborator de biologii şi psihologii care caută să provoace

intenţionat regresii psihice şoarecilor. Nu avem dovezi că răsfăţatul provoacă în copil şi deficituri pe

27

plan intelectual, dar ştim prea bine că dezvoltarea acestui copil ia forme distorsionate. Copiii răsfăţaţi

se formează ca personalităţi instabile, capricioase, egoiste, care nu respectă formele de convieţuire

socială, care socotesc că li se cuvine totul, dar se simt scutiţi de orice obligaţie. Răsfăţul nu este

numai un ferment de dezorganizare a personalităţii el este o adevărată plagă socială. Este foarte

important a scoate în evidenţă faptul că acele concluzii disciplinare nefavorabile sunt create nu

numai de o disciplină prea blândă şi relaxată sau de indiferenţă, dar şi de metode educative aspre,

lipsite de înţelegere psihologică şi de sensibilitate educativă ca şi de disciplina oscilantă.

O anchetă asupra prostituţiei minorilor condusă de Le Mool ajunge la concluzia că, în ce

priveşte carenţele afective ale părinţilor apare ca factor etiologic la un procent de 70% din cazuri,

carenţele educative la un procent de 55%, iar carenţele morale în 60% din cazuri. Influenţa mamei

apare cu mult mai importantă decât cea a tatălui. Astfel, în cazul carenţelor afective, răspunderea

mamei s-a dovedit hotărâtoare la 69% din cazuri faţă de 30% din cazuri la care răspunderea revenea

tatălui în cazuri carenţelor morale au fost de 73% faţă de 26%.

Originea celor mai frecvente cazuri de dezadaptare a celor mai frecvente comportamente

juvenile antisociale şi delincvenţiale trebuie imputată însă cu precădere celui de –al treilea din

factorii pe care i-am citat şi anume al climatului socio-afectiv al mediului de familie. Noţiune foarte

largă, climatul include toate tulburările, dezechilibrele şi disimetriile ivite în acest mediu:

neînţelegerile, violenţele, orfanismul, carenţele de autoritate, viciile, etc.

În aceste cazuri, eşuarea în delincvenţă ia pentru tânăr caracterul unui refugiu. Vasile

Pavelcu arăta că răceala, convulsiile şi frustrările familiale declanşează mecanismele de apărare ale

copilului printre care se înscrie şi evadarea din cercul familial asfixiant şi aterizarea într-un anturaj

dubios. Acesta este primul simptom grav de dezintegrare socială a copilului.

Iată concluziile câtorva anchete întreprinse printre minorii delincvenţi, în care raportul

strâns dintre climatul soco-afectiv familial şi manifestările delincvenţiale apar cu extremă claritate.

Datele sunt luate din lucrarea lui Norberto Galli.

Una dintre aceste anchete s-a extins la 297 minori delincvenţi confruntaţi cu un grup de

170 de subiecţi normali. Cazul separării de părinţi a fost întâlnit la 22,8% din delincvenţi şi numai la

9,4% din minorii normali. Imoralitatea mediului familial a fost descoperită la un procent de 58,5%

minori din prima categorie şi la 9,4% minori din a doua categorie. Privită analitic imoralitatea

mediului familial al minorilor delincvenţi s-a tradus prin următoarele consecinţe:

prostituţie 38%;

homosexualitate 1,1%;

alcoolism 20%;

infracţiuni penale grave 33,3%;

deficienţe morale şi concepţii educative greşite 100%

28

Un studiu vast întreprins de O. Philippon, referitor la 18.376 de fete internate în institutul

de reeducare din 25 de state, a ajuns la concluzia că 81.88% din manifestările antisociale şi

delicvenţiale se datorează mediului familial deficitar. Factorii cei mai importanţi de deteriorare a

climatului familial s-a arătat a fi în ordine descrescătoare: divorţul sau separarea părinţilor,

orfanismul, procrearea din însoţiri nelegitime, alcoolismul părinţilor.

Sinuciderea nu este o infracţiune penală, totuşi pentru că ea invederează tendinţa de a

face apel la soluţii extreme a adolescentului dezechilibrat prin acţiunea mediului familial negativ

vom menţiona şi concluziile medicilor Paro Condret şi Colet care au studiat într-o clinică psihiatrică

conduitele sinucigaşe ale adolescenţilor. Cercetarea este citată de Millet şi a fost efectuată asupra

unei fete. Cei trei medici subliniază că tinerele fete sunt inadaptate social din cauza mediului

familial, „trist etalaj în care alcoolismul, certurile conjugale, bătăile sunt decor zilnic. Aceste tinere

urăsc pe adulţi pentru laşitatea lor, pentru lipsa de autoritate; drama cea mai frecventă se leagă de

persoana tatălui inexistent sau incapabil să ofere un model”.

Ca şi sinuciderea, nici fuga de acasă nu este o infracţiune, dar ea generează cel mai adesea

infracţiuni, dintre care în primul rând furtul si nu numai atât, trădează o stare gravă de dezechilibru

psihic al copilului, de răspunderea căreia climatul familial nu poate fi întotdeauna absolvit.

Pentru R. Allendy, minorul care fuge este un copil dezamăgit de realitate şi care vrea să

prelungească, trăind aievea un vis compensator. Interpretarea lui Allendy este însă insuficientă, ea

atribuie fugii cauze pur subiective. Cauzele sunt de fapt, cum am văzut, mult mai complexe. Dăm o

atenţie deosebită fugii de acasă deoarece pune pe minor în situaţii adesea fără scăpare.

Un studiu recent la Centrului de Igienă Mintală din Torino găseşte la originea fugii de

acasă cinci motive principale;

1. Nesociabilitatea minorului provocată la rândul său de neadaptarea la mediul familial. Adesea

fuga este un act de renunţare; ea se datorează însă şi faptului că subiectul nu se simte

acceptat sau că refuză el însuşi o situaţie morală şi afectiv nesatisfăcătoare.

2. Spiritul de aventură, ce poate fi imputat, pe de o parte imaturităţii afective a minorilor, al

căror echilibru este încă instabil, iar pe de altă parte, invaziei de exemple negative

propagate de mijloacele de comunicare în masă.

3. Motive psihologice, ca depresiunea afectivă, care provoacă o state de demoralizare.

4. Spiritul protestatar, care se manifestă la unii tineri şi prin tendinţa de a aplica represalii

familiei sau societăţii.

5. Influenţa exercitată de grup. În acesta fuga apare ca un fenomen contagios, mai ales minorii

afectaţi în măsură mai mare sau mai mică de debilitate mintală.

29

Claude Alleo consideră că refugiul adolescenţilor care s-au rupt sufleteşte de mediul lor

obişnuit de viaţă, în speţă de mediul familial, este banda. La actele de delincvenţă se ajunge, după

Alleo, progresiv. Iniţial banda se complace în climatul de simplă dezordine se trece la manifestări de

violenţă de gravitate redusă: certuri, lovituri, bătăi în interiorul bandei sau de la o bandă la alta.

Tinerii se dedau apoi la furturi mărunte, tranzistoare, bani luaţi din automobile. Ultima etapă ar fi

aceea a spargerilor şi a furturilor premeditate. De la scandalul gratuit la spargeri tânărul poate ajunge

în timp de numai câteva zile. Din cele înfăţişate deducem că dacă influenţa mediului de familie nu

este singurul factor care contribuie la apariţia delincvenţei juvenile, ea este cu siguranţă printre cei

mai importanţi.

1.5.2. Influenţa şcolii în socializarea adolescentului

Printre alţi indicatori ai unui comportament care încalcă norma morala fără a intra în

incidenţa legii, se pot menţiona: disciplina, abandonul şcolar, furturile mărunte de la colegi şi părinţi,

antrenarea în activitatea de vagabondaj şi parazitism al grupurilor „stradale”, consumul de alcool,

fumatul, modalităţile de petrecere a timpului liber. Aceste acte şi comportamente nesancţionate

întotdeauna în forme instituţionalizate pot fi în anumite condiţii, indicative pentru o viitoare carieră

delincventă fără a reprezenta cu necesitate premisa veritabilei devianţe penale. Aşa cum menţionează

cele mai multe cercetări în domeniul psihologiei şi pedagogiei copilului, ele sunt caracteristice cel

mai adesea adolescenţilor, având în comun faptul că reprezintă un anumit gen de ruptură cu modul

de viaţă obişnuit, cu comportamentul anterior şi cu aşteptările educatorului.

Asemenea acte şi comportamente, care încalcă norma morală şi care aduc prejudicii mai

mult celui care le săvârşeşte decât anturajului său, aparţin aşa-numitei devianţe sociale nepenale de

natură morală, înscriindu-se în aria predelicvenţei sau delincvenţei juvenile potenţiale. În măsura în

care aceste acte nu încalcă normele judiciare de natură penală, reprezentând doar abateri ale

comportamentului faţă de regulile de convieţuire morală, ele nu trebuie calificate ca delincvenţă

propriu-zisă. În caz contrar, se riscă a echivala unele delicte mai puţin periculoase, comise de tânăr,

multe din ele datorate eşecului socializării morale în familie sau insuficienţelor acţiunii educaţionale

a părinţilor, cu acele acte infracţionale comise de adulţi şi care aduc prejudicii serioase valorilor şi

relaţiilor fundamentale ale societăţii.

Cel care vrea să scape de şcoală trage „chiulul” sau îşi manifestă deschis voinţa, refuzând

cu încăpăţânare să-şi părăsească domiciliu la ora la care trebuie să plece la şcoală. Fobia şcolară nu

reprezintă aceleaşi caracteristici nici aceeaşi origine, la diferite vârste. La cei mici, ea exprimă adesea

30

teama de a se despărţi de mamă, din pricina unei simbioze persistente sau a unui ataşament prea

puternic. Puţin mai târziu, şi atunci când există conflicte familiale serioase, se poate vădi teama plină

de nelinişti faţă de dramele care se pot petrece acasă în lipsa lui. A nu accepta şcoala „poate să

însemne, cu adevărat, tot atât de bine şi refuzul de a intra în viaţă, precum şi nerăbdarea de a

pătrunde în ea, atunci când şcoala însăşi este percepută ca un - ou şcolar - a cărui coajă, reprezentată

de pereţii prea adesea cenuşii şi austeri, izolează de această lume exterioară în care copilul aspiră să

facă primii săi paşi”.

Revendicarea multora dintre cei care nu vor să-şi mai continue studiile ia o formă destul de

curioasă prin afirmaţia că temeiul opoziţiei lor este acela că vor să „muncească”. Alături de alţi

autori consider că această dorinţa de „a munci” neîntârziat se înscrie, de obicei, în cadrul unei

anumite relaţii cu părinţii pe care această schimbare bruscă de orientare îi decepţionează

spulberându-le ambiţiile ce le nutresc pentru descendenţii lor. Considerăm că, din instinct, copiii ştiu

că nu-şi pot lovi mai adânc părinţii decât atunci când îşi fac rău lor înşişi.

1.5.3. Orientarea şcolară şi profesională a adolescenţilor

Un ultim aspect pe care ne-am propus să-l surprindem în analiza noastră, este orientarea

şcolară şi profesională a adolescenţilor. Mihai Ghivirigă şi Romeo Dăscălescu trasează un nou cadru

al familiei acela de principal colaborator al şcolii în munca educativă, deci implicit şi în orientarea

profesională. Eficienţa acţiunii educative a familiei în orientarea profesională a tinerilor e

condiţionată şi de structura morală a familiei respective, de stilul relaţiilor dintre membrii familiei

respective. Acolo unde părinţii sunt un exemplu de muncă, unde preocuparea de ridicare a calificării

este continuă, unde tinerii participă la treburile gospodăreşti alături de părinţi, copii deprind

dragostea pentru muncă şi satisfacţia ei care sunt trepte spre viitoarea profesiune.

Câteva exemple concrete ne vor ajuta să înţelegem mai precis ce forme poate lua sprijinul

părinţilor în definirea atitudinilor pe care adolescentul le poate adopta faţă de viitorul lui. Vom porni

de la datele consemnate în studiul elaborat de Bianca Bratu pe baza unei cercetări făcute în rândul

unor elevi din ultimele clase de liceu.

1. Prima situaţie tipică este aceea a prelungirii nefireşti a unei atitudini infantile faţă de ideea

viitorului şi a profesiei. În asemenea cazuri, constată B. Bratu, opţiunea apare ca

veleitară, nu este rezultatul unei deliberări serioase, al unei confruntări lucide dintre

capacitatea personală şi exigenţele viitoarei îndeletniciri. De aceea, asemenea „utopice

planuri de viitor se prăbuşesc dintr-o dată pentru a face loc unei optări indiferente,

decise de părinţi sau impuse de situaţii conjuncturale”.

31

2. A doua atitudine este aceea întemeiată pe aspiraţia spre glorie, pe credinţa pe care subiectul o

are despre sine ca posesor al unei vocaţii, al unor trăsături de geniu. În asemenea

cazuri, admite autoarea, este greu „să distingi ambiţia deşartă de hotărârea bine

chibzuită de a-şi realiza destinul”. Autoarea arată că în aceste cazuri există un dezacord

vădit între aspiraţiile subiectului, pe de o parte şi nivelul său de formare culturală şi

vocaţia pe care şi-o atribuie cu excesivă generozitate, pe de altă parte.

3. A treia atitudine tipică se manifestă prin derută în alegerea ramurii de învăţământ superior după

absolvirea studiilor medii.

E o banalitate a spune că adolescenţa constituie epoca planurilor măreţe, a iluziilor, o

perioadă în care tânărul „încearcă” diferite roluri pe care le-ar dori, care socoteşte că i s-ar potrivi, le

probează pentru a-l descoperi pe cel adevărat. Vârsta elevilor cercetaţi de B. Bratu este tocmai vârsta

de 16-18 ani pe care J. Rousslet o consideră ca fiind aceea a examenului de conştiinţă.

Este posibil ca la această vârstă tinerii să nu aibă o viziune clară a propriului lor viitor, însă

ei nu trebuie lăsaţi pradă amăgirilor şi incertitudinilor. Tocmai aici îşi vădeşte importanţa, rolul pe

care îl joacă sau ar trebui să-l joace familia şi care este acela de a ajuta pe tânăr să cucerească

conştiinţa realităţii.

La baza celor trei tipuri de inadaptare menţionate mai sus, putem descoperii două carenţe

esenţiale, fie incapacitatea, fie refuzul de a opta, care duc practic la aceeaşi consecinţă: integritatea

profesională a tânărului devine o chestiune de hazard. În această situaţie este limpede că tânărul nu

se va simţi legat de profesie şi deci nici de locul de muncă. Randamentul său de în producţie va fi

scăzut. Condamnat să rămână un neadaptat, el va îngroşa contingentul flotanţilor, al acelora care

migrează de la un loc de muncă la altul, de la o profesiune la alta, mereu dezamăgit de ce-i oferă

realitatea şi în acelaşi timp mereu obsedat de iluzia unei împliniri ce i se pare că aşteaptă doar să fie

apucată. Sau îşi va descoperi vocaţia reală şi atunci, conştient că existenţa sa este ratată, va trăi ca un

resemnat, măcinat de invidie stearpă, sau demoralizat de regrete.

Că părinţii trebuie să-şi asume răspunderi în esenţiala temă a orientării este cert. Mai puţin

siguri suntem dacă ei sunt în măsură să se achite de aceste răspunderi. Cele trei tipuri de inadaptare

constatate de B. Bratu presupun, oricare ar fi aparenţele şi grave carenţe familiale.

32

CAPITOLUL II

JUDECĂŢILE MORALE ŞI ROLUL LOR ÎN REEDUCAREAŞI SOCIALIZAREA DELINCVENŢILOR JUVENILI

2.1. Judecăţile morale-substructuri integrative cognitiv-afectiv-atitudinale

Judecăţile morale sunt, în primul rând, judecăţi de valoare (judecăţi normative, indicative), care

determină scopul acţiunii unui individ în temeiul valorilor morale, precum şi evaluarea actelor

comportamentale ale altuia prin prisma unor criterii, norme, principii, aspiraţii. Pornind de la criteriile

moralităţii proprii şi de la principii şi norme, prin judecăţile morale individul stabileşte ce este bine şi

ce nu este bine de făcut, ce este moral şi ce este imoral, apreciază anticipativ, - concomitent sau

retrospectiv – semnificaţia morală a faptei.

Putem considera că, judecăţile morale reprezintă criterii evaluative individuale, dobândite prin

educaţie, prin instruire morală si prin procesul de socializare în cadrul numeroaselor relaţii inter-

personale. Judecăţile morale se integrează în sistemul „constructelor personale” ale individului, ele

cuprind elemente atitudinale şi evaluative asupra unor fapte, acţiuni cu semnificaţie morală, respectiv

asupra moralităţii altora şi asupra propriei moralităţi. Judecăţile morale cuprind atât elemente ce ţin de

gradul de funcţionalitate a noţiunilor morale, de capacitatea decodificării nucleului semantic al

noţiunilor morale şi de operare pe plan logic-raţional, cât şi elemente din sfera emoţiilor şi

sentimentelor morale, ale atitudinilor, valorilor şi convingerilor morale. Asupra acestora îşi pune

amprenta şi trebuinţele, motivele şi interesele de nuanţă predominant individuală, egocentrică sau cele

de nuanţă personal-socială.

În funcţie de structura adecvată, deficitară sau neadecvată a diferitelor elemente cognitive,

motivaţionale şi caracteriale, judecăţile morale pot influenţa acţiunile dezirabile sau indezirabile ale

individului în cadrul relaţiilor sale cu realitatea socială sau cu mediul natural.

2.2. Repere psihogenetice în dezvoltarea judecăţilor morale

Formarea profilului moral cetăţenesc al personalităţii se realizează în cadrul procesului de

asimilare, de interiorizare şi trăire autentică a valorilor morale ale societăţii civile, prin intermediul

influenţelor educaţionale, familiale, şcolare, extraşcolare. Aceste influenţe educaţionale au drept scop

ridicarea continua a individului de la un anumit nivel de dezvoltare morală manifestată în conduita

indivizilor şi în conştiinţa morală a grupului la nivelul comportamentelor morale prestabilite prin

principiile, normele şi exigenţele morale exprimate de conştiinţa morală sistematică. Acest proces de

33

nuanţă psihogenetică şi psihosocială, purtând pecetea calităţii influenţelor educative, nu este neapărat

liniar-ascendent fără contradicţii, fără momente de stagnare sau uneori chiar regres. Este un proces

care, sub influenţa factorilor educaţionali, reprezintă drumul complex al individului spre maturizare

morală.

Moralitatea unui om se formează prin integrarea individului în sistemul activităţilor şi relaţiilor

sociale, astfel încât sfera conştiinţei morale individuale, latura intelectuală a acesteia (reprezentări,

noţiuni, judecăţi morale) se află în relaţii de interacţiune şi intercondiţionare cu latura afectivă şi

motivaţională (sentimente morale, trebuinţe, motive, interese personal-sociale, aspiraţii) şi cu latura

caracterial-acţională (atitudini, convingeri, obişnuinţe morale).Moralitatea individuală, ca produs al

educaţiei şi al experienţelor de viaţă este parte componentă a structurii de ansamblu a personalităţii,

influenţând dezvoltarea acesteia prin profilul său distinct şi specific. Structura psihică a personalităţii

sub aspectul moralităţii, poate fi concepută ca unul dintre sistemele deschise cele mai complexe, cu

determinare (reglare) macro şi macrosocială şi cu posibilităţi de autodeterminare (autoreglare).

Procesul devenirii morale, al formării conştiinţei şi conduitei morale nu se desfăşoară prin

tatonări, nici prin structurare endogenă, ci printr-o activitate structurantă care implică în acelaşi timp

forme elaborate de subiect şi ajustare continuă a acestor forme la datele experienţei personale,

subiective. Astfel, moralitatea este o structură integrativă care se formează şi se dezvoltă în urma

interiorizării elementelor cu semnificaţie etică din cadrul conştiinţei sociale, al conduitei şi conştiinţei

de grup, precum şi pe baza cunoaşterii şi trăirii a semnificaţiei principiilor morale creştine, a idealului

etic, al societăţii civile, toate acestea raportate şi la modul şi nivelul conştientizării propriei experienţei

social-morale. După cum spunea M. Călin „suportul actelor şi deciziilor educatorului privind educarea

morală a copiilor şi tinerilor, îl constituie filiaţia dintre psihologic şi etic”.

Este vorba de două tipuri de reglementare a comportamentului moral, aflate în interacţiune, în

relaţii de întrepătrundere, reglementare normativ-axiologică, şi reglementare psihologică. Tipul

reglementării axiologice este eficient doar dacă se asociază şi se întrepătrunde cu reglementarea şi

dirijarea psihologică a comportamentului moral. Cel de al doilea tip de reglementare priveşte atât

mecanismele externe de influenţare şi acţiune asupra comportamentului, cât şi mecanismele interne ale

conştiinţei şi conduitei morale. Conştiinţa persoanei, devine morală doar în măsura în care nivelele,

respectiv subculturile sale cognitive, afective, motivaţionale şi caracterial-acţionale se asociază cu

conţinuturi valorice morale. Deci moralitatea rezidă într-un sistem deschis influenţelor educaţionale,

fiind reglabil şi auto-reglabil, sistem în care se întrepătrund elemente intelectuale, afectiv

motivaţionale şi caracteriale.

34

2.3. Teorii psihogenetice privind dezvoltarea judecăţilor morale

2.3.1. Dezvoltarea judecăţilor morale în concepţia lui J. PIAGET

Cele mai fructuoase cercetări privind dezvoltarea judecăţilor morale din copilărie până în

adolescenţă, se înscriu cele ale lui J. Piaget şi ale colaboratorilor săi, publicate în lucrarea Judecata

morală la copii. În opinia lui Piaget, judecata morală reprezintă un fenomen nuanţat, deoarece implică,

de regulă, un moment emoţional care determină deplasarea de la obiectiv la subiectiv. De asemenea tot

în opinia lui J. Piaget norma morală nu este acceptată decât în funcţie de sentimentele particulare de

respect, care constituie o valorificare a persoanei ce dă un consemn care exprimă cerinţele normei sau

o valorizare a partenerilor unui raport de reciprocitate. Aceste subliniază faptul că norma comportă, pe

de o parte, o structură cognitivă, iar pe de altă parte valorizarea sa ţine de afectivitate. Pe baza

cercetărilor sale şi ale colaboratorilor săi J. Piaget desprinde patru stadii fundamentale ale dezvoltării

judecăţilor morale: a) stadiul egocentric;

b) stadiul autorităţii;

c) stadiul reciprocităţii;

d) stadiul echităţii.

Primele două stadii reprezintă etape iniţiale ale reglării însuşirilor moralităţii, copilul

manifestând un respect „de jos în sus” faţă de adult, ceea ce generează „morala ascultării”. În aceste

stadii forţa normei, a exigenţei morale, a regulii depinde de „prezenţa fizică” a adultului, producându-

se – după expresia lui A. Chirav – „o condiţionare”.

Ca efect al socializării copilului, se ajunge la etapa „realismului moral” a responsabilităţii

obiective. Acum copilul apreciază comportamentele raportându-le la reguli, independent de intenţia

persoanei care respectă sau deviază de la norma morală. În dezvoltarea ontogenică tot ca efect al

socializării, al cooperării sociale şi al unei noi organizări şi ierarhizări interne a valorilor etice, se

ajunge la faza „autonomiei” relative a conştiinţei morale. Este etapa sistemului moral-normativ,

corespondentă „logicii valorilor” cu funcţii reglatoare în relaţiile interindividuale.

După J. Piaget trăsăturile caracteristice ale dezvoltării judecăţilor morale sunt:

a) schimbarea atitudinii copiilor faţă de regulile morale, pe care se întemeiază judecăţile de

valoare şi care ghidează conduita, ceea ce se reflectă în schimbarea relaţiilor inter-

personale, sociale ale copilului;

b) tot acest proces, în ansamblul său, al dezvoltării judecăţilor morale poate fi interpretat ca fiind

expresia unor secvenţe, ale unor modalităţi definite de raportare a subiectului la exigenţele

morale şi de relaţionare cu alţii în diverse contexte ale realităţii;

35

c) dezvoltarea morală presupune parcurgerea unui drum, adesea sinuos, de la un comportament

moral „heteronom” spre un comportament moral „

2.3.2 Dezvoltarea judecăţilor morale în concepţia lui L. KOHLBERG

Pornind de la întrebarea „ de ce trebuie să respectăm regulile şi să ne comportăm moral?

L. Kohlberg a elaborat o scară a „etalonului” moralităţii cu şase secţii care pot constitui

indicatori preţioşi ai procesului de interiorizare a judecăţilor morale şi ai motivelor acţiunii morale.

Răspunsurile la întrebarea de mai sus, variază în funcţie de natura motivului care impune sau solicită

confirmarea:

1. evitarea pedepsei;

2. obţinerea recompensei, a unor favoruri;

3. evitarea dezaprobării, a nemulţumirii celor din jur;

4. evitarea oprobriului, a blamului autorităţilor îndreptăţite şi evitarea sentimentului de vinovăţie;

5. păstrarea respectului cetăţeanului imparţial, care judecă din punct de vedere al concepţiilor

comunităţii şi apără interesele colective;

6. conformarea pentru evitarea auto-blamării.

Această schemă a motivelor conformării morale, marchează trecerea de la morală heteronomă

(evitarea pedepsei, dezaprobării, blamului) la morala autonomă (evitarea auto-blamării).

Topologia judecăţilor morale elaborate de Kohlberg conţine trei niveluri distincte, în cadrul

fiecărui nivel se disting câte două stadii:

A) Nivelul preconvenţional – se caracterizează prin receptivitatea copiilor la etichetarea socială

de „bine şi rău”. Are două stadii:

1. stadiul orientării prin pedeapsă şi conformare. În acest stadiu caracterul bun sau rău al

oricărei acţiuni este determinat de consecinţele ei fizice, această apreciere copilul

făcând-o independent de semnificaţia morală sau de valoare;

2. stadiul hedonismului instrumental naiv. În acest stadiu justeţea acţiunii din punct de

vedere moral constă în aceea că satisface instrumental trebuinţele proprii ale

individului respectiv şi ocazional şi trebuinţele altora.

B) Nivelul convenţional – se caracterizează prin conformism, dar în acest caz respectarea

aşteptărilor, a exigenţelor şi regulilor familiei, ale grupului sau ale societăţii este percepută ca

valoroasă prin însăşi existenţa lor. Are de asemenea două stadii:

1. stadiul comportamentului moral al „copilului bun” care menţine relaţii adecvate,

bune, obţinând aprobarea celor din jur. În acest stadiu orientarea conduitei ţine de

36

etichetarea de „băiat bun” - „fată bună”. Comportamentul

adecvat este acela care face plăcere altora sau îi ajută pe alţii şi este aprobat de

către aceştia;

2. stadiul bazat pe orientare spre autoritate, spre norme fixe şi menţinere lor. În acest

stadiu comportamentul just, adecvat, constă în a-ţi face datoria, manifestând

respect pentru autoritatea şi acţionând pentru menţinerea ordinii morale date.

C) Nivelul postconvenţional – se caracterizează printr-o mare încredere a individului în

principiile morale autonome, cu validitate şi aplicare în afara autorităţii persoanelor sau a grupurilor

care o deţin şi în afara identificării individuale cu aceste persoane sau grupuri. La fel ca şi celelalte

nivele are două stadii:

1. stadiul cinci al dezvoltării moralităţii, este caracterizat prin „ morala de contact „ a

drepturilor individuale şi a legii, a normelor acceptate democratic. În acest stadiu

există o conştientizare clară a relativismului valorilor procedurale pentru

dobândirea consensului;

2. stadiul şase este bazat pe morala principiilor individuale de dreptate, ca expresie a

autonomiei morale şi a libertăţii morale a individului. La acest nivel de dezvoltare

a judecăţilor morale persoana dispune de un sistem moral normativ corespunzător

„ logicii valorilor morale „ cu funcţii reglatoare asupra relaţiilor inter-personale,

precum şi asupra raporturilor dintre individ şi diversele micro şi macro-grupuri

sociale. În acest stadiu moralitatea se caracterizează printr-o orientare spre

deciziile dictate de conştiinţa morală autonomă şi spre alegerea şi transpunerea în

viaţă a principiilor etice, apelându-se la o înţelegere logică, la consecvenţă şi

universalitate.

Datele culese in S.U.A. precum şi în alte state ale lumii (Canada, Mexic, Marea Britanie,

Turcia, Taiwan) l-au condus pe L. Kohlberg şi pe colaboratorii săi la postularea existenţei unor

structuri morale universale. Dezvoltarea acestora în cursul copilăriei, adolescenţei şi chiar a vârstei

adulte are trei caracteristici generale:

a) ordinea progresării judecăţilor morale este invariantă, indiferent de aparenţa naţională sau

culturală a grupelor investigate;

b) există o relaţie strânsă intre dezvoltarea judecăţilor morale şi dezvoltarea cognitiv;

c) Atingerea unui stadiu mai înalt al moralităţii, apare şi ca o restructurare a elementelor nivelului

anterior, nefiind vorba de un simplu proces aditiv, dezvoltarea, fiind influenţată de educaţia

morală şi de identificarea culturală şi socio-morală a subiecţilor.

37 2.4. Psihoterapia comportamentală şi comportamental-cognitivă,

ca modalitate de ameliorare a comportamentului delincvent

Psihoterapia ca termen, a fost utilizată pentru prima dată în 1872 de Daniel Hack Tuke, în

lucrarea Remaques sur L’influence de L’espirit sur les corps. Prima definiţie a psihoterapiei apare însă

în 1889 la von Edem, într-o formulare ce-şi păstrează şi astăzi actualitatea: „orice metodă care

utilizează mijloace psihologice pentru a combate boala prin intermediul funcţii psihice”. Psihoterapia

are o preistorie milenară deoarece intervenţia asupra psihicului, cu mijloace psihologice prin

intermediul funcţiilor psihice, au existat în multe alte activităţi.

Astăzi, la nivelul extraordinarei dezvoltări a psihoterapiilor în secolul XXI, se poate vorbi în

sens strict de psihoterapii. Sub această denumire sunt reunite metode şi proceduri foarte diverse de

intervenţie asupra psihicului, bazate pe recunoaşterea originii psihice sau psihosociale a nebuniei sau a

altor manifestări psihice deviate de la axa normalităţii.

Termenul de psihoterapie are o mare diversitate de accepţiuni printre care şi cel de ansamblu

de metode de tratament ale tulburărilor psiho-comportamentale şi adaptive utilizând mijloace elaborate

în scopul exercitării unei influenţe favorabile, sistematice şi metodice asupra unui individ sau a unui

grup. De asemenea, pentru a avea o atitudine deosebit de pozitivă, receptivă, cooperantă şi orientată

faţă de psihoterapii, mai putem avea în vedere că aceasta în sens actual este înţeleasă ca un instrument

de dezvoltare a personalităţii în direcţia maturităţii, competenţei şi autorealizării, existând cum se

spune şi o terapie pentru „normal”.

Obiectivele operaţionale ale unei asemenea înţelegeri a psihoterapiei sunt în acest caz: mărirea

insight-ului, mărirea acceptării, strategii mai eficiente pentru înfrângerea dificultăţilor, amplificarea

forţei eu-lui consolidarea generală. Protagoniştii sunt psihoterapeutul şi „subiectul”.

Psihoterapeutul,sau cadrul didactic în scoală, poate exercita multe acţiuni cu efect psihoterapeutic prin

persuasiune, prin susţinere, explorare, raţionalizare şi altele. Acest lucru este posibil deoarece

psihoterapeutul sau cadrul didactic se află într-o continuă activitate de comunicare didactică şi

interumană, trăită în relaţia sa duală sau în grup prin intermediul căruia el poate influenţa subiectul. El

poate intervenii prin suprimarea, modificarea sau atenuarea unor simptome, pentru învăţarea unor noi

„pattern-uri” adaptative, pentru înflorirea personalităţii elevului.

Din cele peste 200 de forme şi variante de psihoterapii, câte se cunosc în prezent, pot să existe

segmente de intervenţie cu efecte pozitive, multiple în activitatea instructiv-educativă cu efecte

adecvate. Psihoterapia comportamentală se bazează pe principiile reflexologiei (Pavlov) şi alte

condiţionări operante (Skiner) şi pe teoriile învăţării. După opinia avizată a multor specialişti în

psihologie clinică, procesul comportamentului suicidar ar trebui să fie posibil de prezis; există aşa

numitul „sindrom presuicidar”.

38

Simptomele sunt următoarele:

suferinţa psihică;

sentimente de inferioritate şi de depresie;

agresivitate faţă de diferite scopuri;

neajutorare şi disperare;

dorinţa de a trăi şi de a murii în acelaşi timp;

tendinţa de a lăsa deciziile importante la voia destinului;

îngustarea câmpului conştiinţei;

comunicarea semiconştientă a ideilor suicidare;

schimbarea unor atitudini ale individului prin cunoaşterea orientărilor lui obişnuite.

Aceste simptome pot fi observate în următoarele dimensiuni:

obiceiuri sexuale;

obiceiuri alimentare;

investii afective;

gama de interese;

obiceiuri;

incriminări ale sinelui sau ale celor din jur.

În acest caz terapeutul are obligaţia de a realiza un dialog simplu, autentic, cu forţă de

persuasiune, care va avea la bază faptul că ideile şi tendinţele suicidare sunt efemere, că acesta

reprezintă expresia unei stări psihice particulare sau a unei tulburări psihice trecătoare, la tot ceea ce se

întâmplă în viaţa oricăruia dintre noi.

Interesante sunt realizările în domeniu „terapiei normalului”. În acest caz, nu este vorba de

bolnavi, ci de clienţi cu dificultăţi de adaptare în limite normale. Fiecare epocă presupune din partea

indivizilor un minimum de integrare şi participare. Rezultatele obţinute sunt întotdeauna importante

dar nici odată totale. Nici integrarea şi nici participarea nu sunt identice la toţi indivizii. Cel puţin unii,

datorită unor împrejurări mai mult sau mai puţin specifice, nu reuşesc să se integreze social şi uneori ei

trăiesc grave tradiţii subiective. Aceşti oameni sunt desigur normali, dar de un anumit tratament au

nevoie şi ei pentru a li se uşura adaptarea „traversarea” diferitelor vârste, necesitatea de a ne învăţa cu

bătrâneţea, uneori şi cu tinereţea, cu rolul de soţ sau soţie, de părinte, cu valorile grupurilor cărora le

aparţinem adesea numeroase şi nu întotdeauna unitare, sunt numai o categorie de împrejurări care

reclamă o atenţie specială însă mai sunt şi altele.

Necazurile lovesc oamenii destul de frecvent şi tot le suportă greu, unii însă au nevoie de un

ajutor special pentru a la depăşi. Pe aceşti oameni C. Rogers îi numeşte „clienţi” nu pacienţi şi chiar

dacă termenul este discutabil conţinutul lui se justifică. Este vorba de oameni normali care au nevoie

39

de o anumită înţelegere a lucrurilor pentru a putea depăşi situaţiile dificile. Această problematică nouă

constituie locul de întâlnire al contribuţiilor lui C. Rogers şi J.L. Moreno. C. Rogers a mers pe terapia

individuală, iar celălalt pe cea de grup pe sociodramă şi pe psihodramă.

C. Rogers a încetăţenit în psihoterapeutică termenii de congruenţă, empatie şi atenţie

necondiţionată, denumind astfel trei calităţi esenţiale necesare psihoterapeutului. Congruenţa este

capacitatea persoanei de a fi de acord cu sine la toate nivelele şi de a avea acces la experienţa

interioară proprie.

Empatia este capacitatea de deschidere totală spre experienţa celuilalt, spre modul său de a

gândi şi simţi cu o înţelegere reală a cadrelor de referinţă a acestuia. Atenţia necondiţionată este atenţia

spontană şi neselectivă. A vând aceste însuşiri terapeutul are toate şansele de a-l ajuta pe clientul său.

Terapeutul nu trebuie să convingă clientul de necesitatea unei schimbări, deoarece aceasta are în el

dorinţa de a se transforma. El trebuie să intre în pielea pacientului său şi să-i joace rolul. Clientul la

rândul său trebuie să perceapă atitudinea terapeutului şi pe această bază să devină mai puţin rigid, mai

autonom în conduită, mai deschis la indicatorii propriei sale vieţi sufleteşti, capabil să-şi controleze

propriul interior.

Asigurând adaptarea şi integrarea socială, şcoala îndeplineşte unele sarcini terapeutice

inevitabile. C. Rogers imaginează o serie de cerinţe pedagogice din perspectiva psihoterapiei.

a) educatorul să fie consecvent, autentic, adică să se manifeste în acelaşi acord cu el însuşi,

entuziast cu ceea ce-l entuziasmează, plictisit faţă de ceea ce nu-i place. Ca om, să nu

impună sentimentele sale. Ele trebuie să fie acceptate de elevi precum şi el să le accepte pe

ale lor. Să apară ca om şi nu ca o încoronare a exigenţelor şcolare;

b) educatorul să accepte pe elev aşa cum este căutând să-l înţeleagă şi să-l ajute;

c) educatorul să informeze pe elevi în privinţa experienţei şi cunoştinţelor specifice pe care el le

posedă într-un anumit domeniu. Elevii vor şti astfel în ce cazuri să i se adreseze, putând

face acest lucru fără a fi obligaţi să accepte punctul de vedere al educatorului;

d) educatorul trebuie să-şi exprime convingerea proprie în faptul că elevii au posibilităţi de

dezvoltare, de creştere de autoformare, ceea ce le cere o face nu pentru că aşa o cere

învăţământul, ci pentru că învăţământul trebuie să ţină seama de viaţă.

Acest tip de „terapeutică a normalului” a fost tot mai solicitată. J.L. Moreno a pornit de la grup

şi în concepţia lui educaţia este departe de a fi perfectă. În viaţa reală sunt mereu confruntaţi cu

atitudini eronate, neadaptive iar uneori periculoase. Un număr mare de indivizi ajung din acest motiv

pacienţi de spitale sau a unei instituţii de reeducare. Cei mai mulţi nu ajung însă până la acest stadiu,

dar mulţimea lor ridică în faţa fiecărui „formator” şi îndrumător de oameni probleme terapeutice

speciale. Şcoala, orice instituţie şi chiar societatea are sarcini terapeutice. Atitudinile pe care dorim să

40

le schimbăm se formează în colectivul în care trăieşte individul dacă grupul uman sau colectivul este

responsabil de formarea unor atitudini greşite, neadaptive sau periculoase, tot el trebuie să fie

instrumentul terapeutic esenţial. Terapia de grup se impune astfel în clinică şi în viaţa obişnuită.

Hipnoza, sugestia şi sugestopatia a permis corectarea unor tulburări de comportament.

Am afirmat anterior că profesorul nu este un psihoterapeut în sensul instituţional şi nici nu

trebuie să depăşească limitele de competenţă, de diagnoză şi responsabilitate ca expert, care să-i atragă

apoi consecinţe de ordin juridic. Dar în acelaşi timp el trebuie să aibă calităţile, capacităţile şi virtuţile

unui psihoterapeut fiind în contact permanent cu elevii. El urmăreşte formarea, dezvoltarea, împlinirea

personalităţii elevului şi integrarea socială a acestuia. Psihoterapia constă în aplicarea metodică a unor

tehnici psihologice determinate pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane.

La elevi, la adolescenţi acest echilibru afectiv este esenţial pentru ca anumite psihopatii, stări

mentale patologice, se manifestă datorită deviaţiilor caracteriale, care determină conduite antisociale.

Metodele psihoterapeutice au o secvenţă de interacţiune în cele de ordin educativ, instructiv didactic şi

şcolar deoarece:

- urmăresc susţinerea moralului, sugestia, reeducarea, chiar psihanaliza, cunoaşterea şi

analizarea psihicului;

- se bazează pe comunicarea dintre psihoterapeut şi bolnav;

- urmăreşte formarea, dezvoltarea, împlinirea personalităţii şi o cât mai bună integrare

socială a subiectului.

Psihoterapiile pot fi:

- psihoterapii bazate pe catharsis;

- psihoterapii bazate pe sugestie;

- psihoterapii care-i permit pacientului să-şi modifice personalitatea şi mecanismele de

apărare.

Psihoterapia se bazează pe:

- încrederea bolnavului în tratament şi în terapeut;

- pe relaţia de comprehensiune reciprocă care se stabileşte între ei şi datorită căreia

pacientul îşi poate exprima liber problemele fără teama de a fi rău judecat;

- descătuşarea impulsurilor şi repunerea în discuţie a imaginii pe care şi-o face despre el

însuşi.

În această relaţie subiectul învaţă să-şi modifice atitudinile faţă de propria-i persoană şi faţă de

lumea exterioară adaptându-se mai bine la realitate. Psihoterapiile dau cele mai bune rezultate la elevi

şi la copii când, în activităţile educative s-a ajuns la cooperare. Aici psihoterapiile se bazează pe

tehnicile expresive cum sunt: desenul, modelajul, marionetele şi chiar psihodramele.

41

CAPITOLUL III

METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării

Cercetarea s-a desfăşurat în Judeţul Dâmboviţa, în Penitenciarulde Maximă Siguranţă

Mărgineni, în perioada ianuarie-aprilie 2006, s-a centrat pe analiza tipurilor de comportamente

delincvente (infracţionale) la adolescenţii (tineri) din acest aşezământ, şi antrenarea pentru cultivarea

unor judecăţi morale de valoare

Obiectivele cercetării au fost următoarele:

1. Depistarea nivelului de infracţionalitate la adolescenţi;

2. Conturarea unor modalităţi de restructurare a judecăţilor morale la adolescenţi;

3. Evidenţierea cauzelor sociale şi a condiţiilor care generează inadaptarea socială, şi a

unor structuri cauzale ale comportamentului deviant.

Etapa de tranziţie caracterizează societatea românească în momentul actual – schimbarea

structurilor, a valorilor, a relaţiilor interumane – precum şi accentuarea gradului de pauperizare a

populaţiei în general şi a anumitor categorii, în special, conduc la extinderea fenomenului de devianţă

la minori. Se ştie că sărăcia, promiscuitatea şi incultura, sunt coordonatele definitorii ale mediilor care

generează devianţă la adolescenţi.

Studiul prezent a plecat de la următoarele ipoteze:

1. Presupunem că adolescenţii la vârsta fixării identităţii au resurse suficiente pentru

modelare şi remodelare morală;

2. Dacă se exercită influenţe pozitive de durată asupra comportamentului, atunci există

posibilitatea cultivării unor judecăţi morale de valoare.

3.2. Metode şi tehnici folosite în cercetare

Pentru investigarea fenomenului au fost folosite următoarele metode şi tehnici:

3.2.1. Testul de inteligenţă generală Raven (MPs)

A fost elaborat în anul 1938 de J.C. Raven în colaborare cu L.S. Penrose şi revizuit în anul

1947 şi în 1965. Este un test omogen de inteligenţă generală. Matricele Progresive Standard sunt

construite astfel încât să acopere nivelele variate de abilităţi mintale şi să fie aplicabile la toate

vârstele, indiferent de nivelul de şcolarizare, naţionalitate, condiţie fizică.

42

Testul M.P.S cuprinde 60 de itemi, fiecare constă dintr-un desen abstract sau dintr-un grup de

figuri, o matrice din care lipseşte o parte. Subiectul trebuie să decidă care este figura unică, care aflată

pe aceeaşi planşă, completează corect matricea. Probele sunt grupate în 5 serii a câte 12 matrice

fiecare, seriile fiind notate de la A la E, fiecare temă dezvoltând o temă diferită:

Seria A – stabilire de relaţii în structura matricei continue, care se realizează prin analiza şi

sinteza perceptivă a elementelor matricei, înţelegerea relaţiilor dintre elementele structurii,

identificarea părţilor lacunare cu fiecare din cele 6 date în matrice;

Seria B – analogii între perechile de figuri ale matricei care se realizează prin diferenţierea

treptată a elementelor, fiecare matrice având 4 elemente;

Seria C – schimbări progresive în figurile matricei, fiecare matrice se compune din 9

elemente;

Seria D – permutări, adică regrupări de figuri în interiorul matricei, probele din această serie

sunt repartizate după principiul restructurării figurilor pe plan orizontal şi vertical. Pentru a rezolva

corect, trebuie urmărită regularitatea consecutivă a figurilor şi alternarea lor în structura matricei;

Seria E – descompuneri în elemente ale figurilor matricei; se rezolvă prin operaţii de

abstractizare şi sinteză dinamică ce au loc în procesul gândirii superioare.

Fiecare serie începe cu o sarcină uşoară, urmată apoi de 11 probleme cu dificultate crescândă.

Testul se poate aplica în grup şi individual începând cu vârsta de 8 ani cu timp limitat sau cu rezolvare

în ritm propriu. Se acordă câte un punct pentru fiecare răspuns corect. Subiectul poate obţine astfel 60

de puncte, sau se obţin cote parţiale prin numărarea răspunsurilor corecte pentru fiecare serie în parte.

Cota brută primeşte valoarea diagnosticată în raport cu un etalon şi cu comportamentul subiectului în

situaţia de examinare. Cota totală realizată de subiect poate fi interpretată şi în termeni de coeficient de

inteligenţă Q.I, întrucât fiecare performanţă corespunde unei valori definite Q.I.

3.2.2. Testul Arborelui

Ideea utilizării „desenului arborelui” ca instrument psihodiagnostic îi aparţine lui Emile

Jucker, dar cel care a standardizat şi etalonat acest test a fost Charles Koch. Validitatea testului a fost

aprobată în privinţa dezvoltării afective, dar acesta poate fi utilizat şi pentru a decela întârzierile şi

regresele individului în domeniului afectivităţii. Desenând arborele, omul desenează fără să-şi dea

seama raporturile sale cu mediul, orice alterare a imaginii este un indiciu al alterării acestui raport.

Această probă psihodiagnostică constă în executarea unui arbore (desenarea acestuia). Testul

arborelui este un test proiectiv. Subiectul, pus în faţa sarcinii de a desena un arbore, nu poate evita o

proiecţie inconştientă a variaţilor afective ale personalităţii sale. După un simbolism elementar,

arborele este asemuit cu structura personalităţii.

43

Coroana arborelui – reprezintă raporturile cu mediul.

Rădăcinile arborelui – reprezintă siguranţa, adaptarea la familie, ataşamentul faţă de viaţă.

Concepţia originală a lui Koch, a fost modificarea stării subiectului; pentru aceasta el a

propus subiectului să deseneze imediat al doilea arbore, pe o a doua foaie. Pus în faţa faptului –

repetarea sarcinii – subiectul se eliberează de orice inhibiţie, iese la suprafaţă, este mai cinstit. Al

doilea desen reprezintă codul personalităţii sale, dar mai puţin sincer. Al doilea arbore, primind acelaşi

simbolism al lui Koch, dă imaginea personalităţii profunde şi reale, pe când primul arbore dă numai

aparenţa ei. Acest test are avantajul că face să apară imediat orice conflict nevrotic cu structuri native.

Arborele lui Koch evidenţiază orice semne patologice, dar şi ce vrea subiectul să pară. Se adresează

subiectului următoarea formulă: „aveţi în faţa dumneavoastră o foaie şi un creion, vă rog să desenaţi,

aşa cum vă pricepeţi, un arbore, un pom”. Nu trebuie desenat un pom de crăciun, sau un brad, ci un

pom fructifer.

3.2.3. Interviul

Interviul presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă în faţă, centrarea asupra

temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant păstrându-şi locul de emiţător sau

receptor. Interviul, în calitatea sa de strategie de culegere de informaţii, poate fi conceput ca metodă

integrată altor metode mai largi sau ca metodă de sine stătătoare, cu legile şi caracteristicile sale

proprii.

Clasificarea interviurilor:

individuale;

de grup;

clinice (centrate pe persoană);

focalizate (centrate pe tema investigată).

Interviurile mai pot fi clasificate şi după alte criterii: după scopul lor, gradul de implicare a

participanţilor, intenţionalitatea intervievatorului etc.

Ancheta pe bază de interviu permite investigarea unui număr mare de subiecţi într-un timp

relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, ca şi prelucrarea lui rapidă.

3.2.4 Antrenament pentru cultivarea unor judecăţi morale de valoare

Cercetările referitoare la procesul de socializare, relaţionate cu cele privind dezvoltarea

cognitivă au evidenţiat existenţa unei insuficiente dezvoltări a judecăţilor morale, precum şi

imaturitatea tinerilor delincvenţi în privinţa relaţiilor inter-personale. Tinerii delincvenţi exprimă în

44

conduita lor o moralitate puternică, bazată pe evitarea pedepsei şi mai ales, pe satisfacerea imediată a

trebuinţelor personal-individuale inclusiv pe căi indezirabile social.

În cadrul studiilor care au urmărit evidenţierea unor caracteristici psihice şi psihosociale ale

delincvenţilor minori şi tineri, s-au găsit mai mulţi factori care relevă unele disfuncţii la nivelul

cogniţiei, respectiv la nivelul raţionamentului moral, al capacităţii de rezolvare a problemelor vieţii

cotidiene pe căi dezirabile, disfuncţii ale competenţelor sociale precum şi ale unor abilităţi sociale

Astfel adolescenţii delincvenţi prezintă o slabă dezvoltare a raţionamentului moral,

distorsiuni cognitive, deficite ale proceselor cognitive de tratare a informaţiilor şi de rezolvare a

problemelor psihosociale. Pe baza unor cercetări, au fost propuse noi abordări educative, care să

răspundă trebuinţelor specifice adolescenţilor dificili, inclusiv delincvenţilor, abordări care vizează

remedierea deficitelor cognitive şi lărgirea repertoriului comportamental. Cele mai relevante tehnici

educative de acest gen au fost sintetizate de M. Born şi V. Chevalier într-un studiu privind abordările

comportamentale şi cognitive în educarea tinerilor cu conduită agresivă.

A. Utilizarea jocului de rol şi al experienţei conflictului cognitiv

Antrenamentul moral cu tinerii dificili inclusiv cu delincvenţi, se realizează în patru etape:

a) prezentarea unei dileme morale, pe baza căreia educatorul pune câteva întrebări pentru a ajuta

tinerii să-şi clarifice circumstanţele, să definească exact natura dilemei şi să poată lua în

final o decizie în raport cu aceasta;

b) expunere de către tineri a opiniei privind alegerea acţiunii pe care personajul dilemei va trebui să

o realizeze. Fiecare tânăr îşi exprimă opinia, iar educatorul sintetizează numărul de

variante, pentru fiecare posibilitate oferită.

Dacă poziţiile luate de grup nu sunt suficient de variate, atunci educatorul precizează unul

sau altul dintre elementele contextului pentru a obţine diversitatea necesară confruntării de opinii.

Evaluarea critică a raţionamentelor morale se produce atunci când educatorul intervine şi cere câtorva

voluntari din grupul de tineri să explice argumentele alegerii lor:

c) dezbaterea este centrate exclusiv pe temele morale implicate în dilemă şi nu pe circumstanţele

dilemei, favorizându-se interacţiunile tinerilor. Pentru realizarea obiectivelor acestei

etape, educatorul le cere tinerilor ă explice noţiunile utilizate. De exemplu, dacă unul

dintre ei vorbeşte de imoralitate, i se cere să explice ce înseamnă aceasta pentru el. Prin

d) asemenea întrebări şi răspunsuri se caută să se centreze discuţia, cu precădere, asupra temelor

morale universale. Se va urmării ca tinerii să resimtă empatia, să-şi dezvolte capacitatea

de înţelegere a altor opinii şi perspective decât ale lor, privind respectivele teme morale.

e) încurajarea exprimării opiniilor proprii şi luării unei poziţii individuale. Fiecare tânăr este invitat

să reflecteze din nou asupra problematicii discutate şi să aleagă individual poziţia care lui

45

f) i se pare cea mai adecvată. Scopul acestei etape nu este neapărat de a se ajunge la un consens, ci

pur şi simplu să-i facă pe tineri să reflecteze şi să-şi argumenteze poziţia, pentru a-i

înţelege toate implicaţiile.

Antrenamentul moral, prin utilizarea studiului de caz şi a rezolvării unor dileme morale,

stimulează capacitatea de analiză, de exagerare a esenţialului pe baza relaţionării datelor semnificative

ale unor situaţii problemă. M. Born şi V. Chevalier consideră că prin poziţia adoptată de a da şi de a

primi explicaţii referitoare la opiniile exprimate, prin oportunităţile jocului de rol şi empatia

experimentată în timpul acestor etape, se poate produce o ameliorare şi un progres la nivelul

raţionamentului moral al tinerilor.

B. Program de dezvoltare a maturităţii în relaţiile interpersonale

Acest program a fost experimentat timp de mai mulţi ani în Serviciul de psihologie a

delicvenţei de la Universitatea din Liège, utilizându-se metodologia propusă prin California Treatment

Project, elaborat de M. Warren şi colaboratorii săi. Cadrul teoretic al acestui program descrie

dezvoltarea psihică în raport cu şapte niveluri succesive de integrare. Fiecare etapă se defineşte printr-

o problemă inter-personală care este absolut necesar să fie rezolvată pentru ca progresul ulterior spre

maturizarea psihosocială să poată avea loc. Această scală are un mare grad de probabilitate, doar

nivelurile 2, 3, 4 îi vizează pe delincvenţi. Astfel, în cadrul nivelului 2, celălalt (deci altă persoană) nu

are sens decât în raport cu dorinţa individului. Celălalt este considerat doar ca sursă a satisfacţiei sau

insatisfacţiei. Delincvenţa are originea, mai ales, în slăbirea controlului impulsurilor şi dificultatea de a

rezista presiunilor anturajului sau în dificultatea de a le gestiona adecvat exigenţelor sociale.

La nivelul 3, individul consideră că relaţiile dintre persoane sunt bazate pe o serie de reguli

rigide şi este preocupat în primul rând de ce ar trebui să facă pentru ca alţii să răspundă cerinţelor şi

dorinţelor sale.

Percepţia pe care o are despre conduita altuia nu este decât proiecţia propriilor dorinţe şi

manipulări. Se remarcă frecvent manifestări superficiale de culpabilitate, respectiv exprimarea verbală

a unei culpabilităţi care nu este de loc interiorizată. Subtipurile ce au ca repercusiuni delincvenţa sunt

conformişti, imaturi şi conformiştii din careul culturilor sau subculturilor delicvenţiale. Cei din prima

categorie urmează mai ales legea grupului în care sunt acceptaţi acţionând în raport cu aprobarea

exprimate de alţii. Cei din a doua categorie se identifică profund cu grupul delincvent, cu atitudinile

sale antisociale şi cu manipulatorii care utilizează toate mijloacele de a-şi satisface dorinţele. În cadrul

nivelului patru, individul a interiorizat normele sociale, astfel încât devine capabil să evalueze

acţiunile sale şi ale altora, pornind de la criterii care nu iau în calcul numai interesele proprii. Individul

îi consideră pe alţii ca modele pe care caută să la imite şi să le valorizeze. Deoarece este capabil să

46

joace roluri diferite, el se găseşte uneori prins între dorinţă şi aspiraţii incompatibile, de unde apariţia

sentimentelor de inadaptare şi a unor simptome nevrotice. În asemenea cazuri, se poate ajunge la acte

disociale şi antisociale, în contextul căutărilor de rezolvare a unor conflicte. De asemenea, unii indivizi

pot să-şi proiecteze ostilitatea asupra persoanelor care-i înconjoară, acuzându-le că sunt responsabile

pentru dificultăţile sale, justificând astfel o eventuală trecere la actul infracţional.

C. Antrenarea abilităţilor sociale

Cei mai mulţi cercetători definesc abilităţile sociale ca fiind comportamente necesare pentru

întreţinerea interacţiunilor adecvate, fructuoase la şcoală, în familie şi în comunitate. Antrenarea

abilităţilor sociale constă într-o învăţare planificată şi sistematică a comportamentelor specifice

necesare şi dorite de individ, cu scopul de a fiinţa într-o manieră eficace sau cel puţin satisfăcătoare,

pentru o perioadă lungă de timp, într-un spectru larg al contextelor inter-personale. Antrenamentul

abilităţilor utilizează tehnici deviate din teoriile învăţării sociale. Ele vizează remedierea deficitelor,

construind un repertoriu al raporturilor şi relaţiilor inter-personale adaptate la situaţii şi contexte

diversificate.

Educatorul prezintă tinerilor o competenţă sau o abilitate socială, cerându-le să descrie

comportamentele necesare realizării lor corecte, de asemenea cere, membrilor grupului să pună „în

scenă” această abilitate prin jocuri de rol, avertizându-i că trebuie să realizeze pas cu pas instrucţiunile

date într-o primă fază de modelare, iar la sfârşit educatorul îl informează despre realizările lor, se emit

noi propuneri, se sugerează alternative, se furnizează feedback-uri.

Răspunsurile comportamentale dezirabile sunt repetate, exersate şi ameliorate până la

stăpânire cel puţin satisfăcătoare. Acest tip de abordare cognitiv-comportamentală caută să-i înveţe pe

tineri nu atât valori ca atare, ci mai ales comportamente specifice acceptate social.

D. Ameliorarea competenţelor de tratare a informaţiilor referitoare la probleme existenţiale, ale

vieţii cotidiene

Programul de antrenament al rezolvării problemelor existenţiale îşi propune să acţioneze, în

mod specific, asupra procesului de tratare a informaţiilor şi de rezolvare a problemelor vieţii cotidiene,

astfel încât să le ofere tinerilor cu comportament delincvenţial alternative de rezolvare, pe căi

dezirabile, a problemelor existenţiale. Scopul acestui program este de constituire a strategiilor

cognitive destinate optimizării autocontrolului şi responsabilităţii sociale la tinerii delincvenţi.

Tehnicile utilizate sunt: modelare, reîntâlnirea şi jocul de rol.

Conform celor spuse de J.T. D’Zurilla şi R.M. Goldfned, procesul de rezolvare a problemelor

vieţii cotidiene poate fi împărţit în cinci etape:

1. orientarea generală în situaţia problemă . Se referă la maniera în care o persoană abordează o

situaţie existenţială.

47

Sunt propuse următoarele atitudini menite să încurajeze un comportament de rezolvare a

situaţiilor problemă:

a) acceptarea faptului că problemele fac parte integrantă din existenţa noastră şi că este

posibil să acţionăm adecvat şi eficient;

b) capacitatea de a recunoaşte o situaţie-problemă atunci când ea se produce;

c) posibilitatea de a inhiba orice tendinţă de a reacţiona impulsiv sau posibilitatea de a

nu reacţiona.

2. definirea problemei . Tânărul trebuie să aibă capacitatea de a defini variatele aspecte ale acestei

situaţii în termeni concreţi şi operaţionali. Pentru a se ajunge la aceşti termeni, este necesar

să se ceară informaţii suplimentare, să se clarifice situaţia problemă în toată complexitatea

ei şi să se realizeze o selecţie a cunoştinţelor şi abilităţilor disponibile care pot fi utilizate

eficient.

3. elaborarea de alternative pentru rezolvarea situaţiei problemă . În etapă se utilizează tehnica

brainstorming, care are următoarele reguli:

a) să nu se critice propunerile şi să se elimine orice judecată de valoare în legătură cu

soluţiile propuse, pentru a se ajunge la inhibarea exprimării ideilor originale;

b) să se dea frâu liber imaginaţiei, fără a încerca să se afle dacă soluţiile descoperite

sunt bune sau rele;

c) este bine venit un mai mare număr de propuneri, deoarece sunt şanse sporite de a

avea soluţii bune;

d) se urmăreşte ameliorarea şi combinarea ideilor, pentru a se ajunge la integrarea lor

într-o soluţie optimă.

4. luarea deciziei . În această etapă se evaluează eficacitatea fiecărei alternative propuse în faza

anterioară. Educatorul va ajuta adolescentul pentru a evalua soluţiile propuse dându-i patru piste:

a) consecinţele personale

b) consecinţele sociale ( sau consecinţele pentru altul)

c) consecinţele pe termen scurt

d) consecinţele pe termen lung

e) Fiecare consecinţă trebuie evaluată cu termenii: puţin probabil, probabil, foarte

probabil şi pozitiv, neutru, negativ. După alegere soluţiilor, tinerii trebuie să găsească

f) cea mai bună tactică sau strategie pentru a ajunge la rezultatul aşteptat.

5. verificarea. În această etapă se verifică în ce măsură alegerea soluţiilor este adecvată şi

pertinentă. Caracteristicile acestei etape de fapt, cele ale modelului rezolvării de probleme

propuse de A.G. Miller, E. Galanter, K.H. Pribram, care au propus schema de verificare

48

numită T.O.T.E (Test-Operate-Test-Exit). Ei sugerează că, într-un număr mare de activităţi

printre care şi rezolvarea de probleme, operaţiile cognitive ale individului sunt ghidate de

congruenţa sau noncongruenţa rezultatului activităţii cu o normă dată.

Dacă în activitatea cognitivă sau comportamentală, individul testează şi evaluează progresele

realizate, decizând că acestea din urmă sunt congruente cu norma, atunci el opreşte procesul, dacă în

schimb le găseşte noncongruente, va continua până ce rezultatul obţinut va fi cel puţin satisfăcător.

E. Programul de „întăriri prin simboluri” sau al „economiei de simboluri”

Acest program reprezintă o abordare strict comportamentală bazată pe proceduri de întărire

simbolică a comportamentelor divizibile şi de generalizarea acestor comportamente, în cadrul

procesului de reeducare. Avantajul acestui program de terapie comportamentală rezidă din faptul că

recompensa simbolică poate fi acordată imediat după realizarea comportamentului dezirabil, fără să se

producă interferenţa cu derulare în continuare a altor măsuri de reeducare

3.3. Populaţia investigată

Studiul privind tipurile de comportament deviant şi cauzele generatoare, a cuprins un număr

de 30 de subiecţi, Adolescenţii investigaţi sunt încarceraţi în Penitenciarul Mărgineni şi au vârste

cuprinse între 14 şi 19 ani. Sunt toţi condamnaţi pentru fapte care cuprind aproape toată gama de

infracţiuni prevăzute şi condamnate de codul penal (furt, tâlhărie, viol, înşelăciune, tentativă de omor

şi chiar omor).

49

CAPITOLUL IV

PREZENTAREA, ANALIZA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR

4.1. Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testul Raven

Au fost investigaţi un număr de 30 de subiecţi cu vârste cuprinse între 14 şi 19 ani.

Distribuţia acestora în funcţie de inteligenţă este următoarea:

9,5% - debilitate mintală;

60,2% - intelect liminar;

23,8% - inteligenţă medie;

6,5% - inteligenţă bună.

Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testul Raven:

9.5

60.2

23.8

6.5

cu debilitate mintala

cu intelect liminar

cu inteligenta medie

cu intelect bun

Fig. 1Testul a pus în evidenţă existenţa unui procent covârşitor de subiecţi cu intelect la limita

inferioară a capacităţii mentale, care cumulat cu procentul celor cu debilitate mintală totalizează mai

mult de două treimi din subiecţii investigaţi. Acest procent este deci corespunzător stadiului subnormal

de dezvoltare a intelectului, existent de la naştere sau apărut în copilărie, fiind condiţionat de o

multitudine de factori genetici şi de mediu. Testul a relevat printre subiecţi aproape un sfert cu

inteligenţă medie, adolescenţi la care nu se constată nici deficit de dezvoltare armonică, nici decalaj

între procesele cognitive şi afective. Cea mai redusă grupă o reprezintă, cum era de aşteptat, subiecţii

cu intelect bun, caracterizaţi printr-o înţelegere superioară a proceselor interioare şi o bună relaţionare

în spaţiul social.

50

4.2. Rezultatele obţinute de către subiecţi la interviu

Din numărul subiecţilor investigaţi: 30,5% sunt neşcolarizaţi, 38,2% au între una şi patru

clase, alţii, în procent de 26,3% au între 5 şi 8 clase, iar 5% au între 9 şi 10 clase.

Situaţia şcolară a subiecţilor investigaţi:

30.5

38.2

26.3

5

nescolarizati

intre 1 si 4 clase

intre 5 si 8 clase

intre 9 si 10 clase

Fig. 2

Din datele prezentate mai sus, se observă că numărul subiecţilor care au trecut,în

învăţământ,de la ciclul gimnazial la ciclul liceal are cel mai mic procentaj, el fiind de numai 5%, ceea

ce denotă că majoritatea subiecţilor investigaţi, înainte de a fii arestaţi au renunţat la şcoală, au

abandonat şcoala. Abandonul se datorează mai multor motive:

provenienţa adolescenţilor din familii dezorganizate

lipsa resurselor financiare ale familiilor de provenienţă

mediul de viaţă subcultural

înclinaţii spre vagabondaj sau simplul fapt că nu le place şcoala

Astfel procentual, din numărul subiecţilor investigaţi, 59% au abandonat şcoala, 28%

continuă şcoala în penitenciar, iar 40% nu au urmat cursurile nici unei şcoli.

51

Abandonul şcolar în rândul delicvenţilor:

59

28

4

cu abandon scolar

continua scoala in pnt

nescolarizati

Fig. 3

După cum se poate vedea din figura de mai sus, un procent covârşitor din mai mult de

jumătate din subiecţii investigaţi au abandonat şcoala, ei nedorind continuarea acesteia nici măcar în

penitenciar, sau pur şi simplu nu au urmat cursurile nici unei şcoli. Ceilalţi subiecţi î-şi continuă

studiile în penitenciar, dar şi aceştia la rândul lor au abandonat şcoala, înainte de a fii arestaţi, lucru

constatat, prin faptul că deşii aceştia au vârste cuprinse între 14 şi 19, ei sunt înscrişi la şcoala din

penitenciarîn clasele 1-4.

CONCLUZIE: Astfel, debilitatea mintală împreună cu intelectul liminar, conduce în mod

inevitabil la abandon şcolar şi neşcolarizare. Adolescenţii nu au astfel abilităţile necesare pentru a

cunoaşte şi a învăţa, normele şi valorile sociale, deci socializarea din colectivul şcolar este imposibil

de realizat, fapt ce conduce la convieţuirea într-un mediu de viaţă subcultural şi infractogen.

În urma evaluării pe bază de interviu, rezultă că;

a) în proporţie de 86,3% din subiecţii chestionaţi au probleme familiale de tipul:

abandon familial al unuia dintre părinţi;

abandon familial al ambilor părinţi (subiecţii fiind crescuţi de altcineva decât

părinţii – bunici, mătuşi, case de copii);

decesul unuia dintre părinţi;

b) un procent de 90,2% din subiecţi, au declarat relaţii tensionate cu membrii de familie şi implicit

cu şcoala, prin lipsa factorilor de imprimare a normelor şi valorilor sociale.

52

În urma evaluării pe baza de interviu, subiecţii au declarat că au săvârşit fapta, fie prin

faptul că au imitat pe cineva din familie; în familiile acestora existând persoane cu antecedente penale

(directe – părinţi, fraţi; indirecte – veri, unchi sau alte rude cu care ţin legături strânse). Procentual,

62,4% dintre subiecţi au declarat acest lucru. Alţi subiecţi, în proporţie de 20,7% au declarat că au

săvârşit fapta, pentru că nu cunosc normele sociale şi provin din medii subculturale. Restul de subiecţii

în proporţie de 16,9% au declarat că deşi provin din familii îmbogăţite, părinţii nu-şi exercită influenţe

asupra lor fiind fie hiperprotectori, fie neinteresaţi, necontribuind în nici un fel la dezvoltarea

judecăţilor de valoare ale acestora.

Mediul familial al subiecţilor:

62.4

20.7

16.9

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

1

provin din familii hiperprotectoare sau neinteresatenu cunosc normele sociale

cu antecedente penale în familie

Fig. 4

Se poate concluziona că, numărul adolescenţilor delincvenţi este cu atât mai mare cu cât

starea de infracţionalitate din rândul membrilor de familie creşte, deoarece adolescenţii au tendinţa să

copieze în atitudine şi comportament pe cei apropiaţi lor. De asemenea, un număr destul de mare

dintre subiecţii, nu cunosc normele sociale,aceasta drept consecinţă a faptului că atât familia, cât şi

şcoala nu-si exercita rolul de educatori,.

Evaluarea iniţială (interviul), a scos în evidenţă pe lângă cele semnalate anterior, o serie de

alte probleme deosebit de importante, pentru lucrarea de faţă.

53

Dintre subiecţii investigaţii aproximativ 90% dintre ei, neagă faptele comise decât în măsura

în care şi-au pierdut libertatea. Un alt procent de 85% din subiecţii investigaţi au declarat că în

penitenciar, au aflat, pentru prima dată de legile penale, de multitudinea de infracţiuni, dintre aceştia

un procent de 60,1% au comis infracţiuni de furt, un alt procent de 20,6% au comis infracţiuni de

tâlhărie, iar restul de 19,3% au comis alte infracţiuni (lovituri cauzatoare de moarte, viol, omor).

Infracţiuni săvârşite de către subiecţii investigaţi:

60.1

20.6 19.3

0

10

20

30

40

50

60

70

1

cu furt cu tîlhăriecu alte infracţiuni

Fig. 5

După cum se poate observa, gama infracţiunilor comise de subiecţi, este foarte variată, de la simple

furturi, care deţin cel mai mare procentaj, aceştia au săvârşit alte infracţiuni dintre cele mai grave

îndreptate direct asupra persoanei, cum sunt tâlhăriile, violul, şi chiar omorul.

Faptele comise de cei investigaţi au fost săvârşite fie singuri, fie în grup, astfel 87% dintre ei

au săvârşit infracţiunea în grup, alături de un infractor major. Astfel se explică infracţiunea prin

dorinţa adolescentului de a se impune.

Provenienţa din medii subculturale se relevă şi prin auto-agresiuni, aproximativ 10% din

subiecţii investigaţi au declarat că si-au provocat tăieturi pe braţe şi abdomen, sau au ingerat diverse

obiecta (lame, cozi de linguri, cuie etc.), ori şi-au bătut cuie în cap, încă de când se aflau în libertate,

lângă familie, ca formă de protest, sau pentru că aşa au dorit, sau aşa au văzut la cei din familie.

54

Permeabilitatea de a învăţa regulile nescrise din penitenciar, se manifestă la aproximativ 40% din

subiecţii investigaţi. 60% din totalul de 30 de subiecţii au declarat, un debut în consumul de alcool,

încă de la vârste fragede cuprinse între 13 – 15 ani. 4% dintre aceştia, sunt foşti consumatori de

droguri, din care 60% au consumat droguri inhalante, 22% au consumat droguri uşoare, iar 18% au

consumat droguri de mare risc.

Situaţia consumului de droguri la subiecţii investigaţi:

60

22

18

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

1

droguri de mare riscdroguri uşoaredroguri inhalante

Fig. 6

Este deosebit de tragic, că vedem copii de 14-19 ani care consumă băuturi alcoolice sau droguri, iar

pe fondul acestora comit infracţiuni care contravin legilor penale, normelor de conduită morală şi

socială .După cum se observă şi din studiul prezent, mai mult de jumătate din adolescenţii investigaţi,

au avut un debut in a consuma alcool, încă de la vârste fragede, iar 4% dintre aceştia au consumat

diferite droguri, de la cele uşoare la cele de mare risc. În prezent cei care au consumat droguri , deşii se

află închişi, fiind departe de tentaţiile străzii, continuă să se drogheze cu medicamente(diazepam,

fenobarbital etc.), pe care le procură pe diferite căi atât din penitenciar, cât şi din afara acestuia.

Frecvenţa petrecerii timpului liber în condiţii infractogene este de 93%, astfel 10,5% merg

prin discoteci, 28,1% frecventează barurile, 5,4% frecventează internet-caffé-urile, iar cei mai mulţi în

procent de 56% sunt adepţii vagabondajului.

55

Modul în care îşi petrec timpul liber adolescenţii delincvenţi:

10.5

28.1

5.4

56

0

10

20

30

40

50

60

1

discotecibaruriinternet-caffevagabondaj

Fig. 7

Absenţa unui climat afectiv corespunzător, corelat cu absenţa intervenţiei şi controlului

părinţilor în activităţile zilnice ale adolescenţilor, părinţi hiperprotectori, precum şi lipsa de cunoaştere

şi supraveghere a timpului liber al acestora, în afara familiei, conduce pe adolescenţi la asocierea cu

unele grupuri orientate şi motivate negativ, deci aceşti factori enumeraţi nu fac altceva decât să inducă

comportamentul delincvent.

În cele ce urmează vom prezenta două cazuri aparţinând factorilor mai sus menţionaţi.

N.L.I. – născut în Ploieşti are 18 ani, provine dintr-o familie cu un singur copil formată din

mama, tatăl şi adolescentul condamnat. Este condamnat la 3,4 ani pentru furt particular, ambii părinţi

sunt hiperprotectori, nu a contat pentru aceştia gradul abaterilor săvârşite - părinţii l-au răsfăţat. Din

cele declarate de adolescent, are o situaţie materială şi financiară foarte bună, ambii părinţi având

locuri de muncă bine plătite. După arestare familia se interesează în mod constant de situaţia acestuia.

Are 7 clase, a întrerupt şcoala (abandonat) înainte de a fi arestat, dar refuză să o continue în

penitenciar. Ţine la igiena personală. Grupul la care aderă este cel infracţional-subcultural.

56

Intră uşor în relaţie cu ceilalţi, dar se impune prin violenţă, agresivitate, devenind unul din

liderii grupului infracţional. Nu regretă comportamentul infracţional, şi nu are respect faţa de

autorităţi, ignoră în totalitate normele şi valorile morale.

Principalul factor favorizant în comiterea infracţiuni este faptul, că înainte să fie arestat, a

făcut parte dintr-un grup infractogen ce comis infracţiuni, din plăcerea de a încălca normele şi valorile

sociale. Fără pattern infracţional în familie. Nu intră în detalii privind modalitatea de comitere a

infracţiuni. Actualmente nu se conformează regulilor din penitenciar, şi îşi îndreaptă toată

agresivitatea şi violenţa către colegii de cameră, din acest motiv a fost sancţionat de nenumărate ori. În

libertate este un consumator frecvent de alcool şi droguri uşoare.

Evaluarea psihologică: tulburare anti-socială, impulsiv-explozivă. Agresivitate ridicată, se

impune prin violenţă, calităţile intelectuale se situează în limite normale, îşi pierde uşor atenţia pentru

sarcini ce necesită perioade lungi de timp. Are instabilitate în întregul palier al personalităţii,

instabilitate afectiv-motivaţională, este un tip rece, fără regrete, fără implicaţie emoţională, cu

înclinaţii sadice. Prezintă un foarte mare risc de a comite alte infracţiuni şi de a se autorăni prin

autoagresiune.

L.V. – născut în Cernavodă, domiciliat în comuna Conţeşti, judeţul Dîmboviţa, are 18 ani,

provine dintr-o familie monoparentală, în care mama este decedată de 7 ani, iar tatăl este deţinut în

Penitenciarul Mărgineni, fiind condamnat la 3,5 ani pentru furt particular, acesta este recidivist fiind la

a patra intrare în penitenciar.

Adolescentul este condamnat la 1,7 ani pentru furt particular. Familia acestuia mai are în

componenţă o fată minoră, un băiat de 23 ani, care este la fel ca şi tatăl recidivist, şi adolescentul

deţinut care se află la prima intrare în penitenciar

Au fost îngrijiţi de bunica lor, în vârstă de 87 ani, bunicul fiind decedat în urmă cu doi ani.

Declară că se înţelege cel mai bine cu bunica, deoarece tatăl său atunci când era acasă îl bătea mereu.

Familia are o situaţie materială şi financiară precară, trăiesc numai din pensia bunicii. La moment

bunica a intrat în posesia unei sume mai mari de bani, proveniţi de la o rudă aflată în străinătate la

muncă, dar aceştia s-au terminat repede.

Pe perioada detenţiei nu a fost vizitat de nici un membru al familiei. Din punct de vedere al sănătăţii,

declară că la 8 ani a fost accidentat de o maşină, care i-a provocat multiple fracturi şi traumatisme

craniene. Nu are educaţie sanitară, şi este precar în igienă. Nu a fost nici o dată la şcoală. În libertate

pentru a face rost de bani, muncea cu ziua pe unde găsea de lucru. Este comunicativ chiar exploziv în

comunicare, are o uşoară instabilitate. Regretă infracţiunea comisă, în măsura în care şi-a pierdut

libertatea, are un oarecare respect faţă de autorităţii, dar slaba culturalizare îl împiedică să recunoască

57

legalitatea autorităţilor. Nu cunoaşte normele şi valorile sociale datorită lipsei de şcolarizare. Debutul

infracţional l-a avut la vârsta de 11 ani, prin multiple furturi. Principali factori favorizanţi în comiterea

infracţiunii au fost: modelul familial subcultural, pattern infracţional puternic în familie, lipsa de

şcolarizare, lipsa unei preocupări a unor deprinderi pro-sociale.

Motivează infracţiunea comisă, prin lipsa banilor. În penitenciar are un comportament bun,

relaţionează pozitiv cu ceilalţi deţinuţi şi cu cadrele, dar este instabil în comportament, prezintă

tulburări de tip anti-social. Declară că un debut al consumului de alcool l-a avut încă din copilărie.

Evaluare psihologică: are capacităţi intelectuale liminare prin neinstruire, este slab

culturalizat, neinteresat de actul educaţional. Dă dovadă de instabilitate în întreg palierul personalităţii,

prin lipsa educaţiei şi prevenţiei dintr-un mediu social subcultural. Are o instabilitate emoţională

pregnantă, prin decesul mamei şi lipsa autorităţii parentale, instabilitate în acţiuni, influenţabil, renunţă

repede la decizii şi la scopurile sale, nefăcând faţă circumstanţelor defavorabile. Se află în perioada de

formare a propriei personalităţii. Prezintă un mare risc de a comite alte infracţiuni, de asemenea riscul

de autovătămare este relativ mare, este incapabil de a-şi exterioriza emoţiile. Comportamentul de

autorănire este învăţat de la fratele său mai mare.

58

4.3. Rezultatele obţinute de către subiecţi la Testul Arborelui

Subiecţii cu debilitate mintală şi cei cu intelect liminar au desenat arbori, care demonstrează

astfel, întârzierile şi regresele acestora, scoate în evidenţă minusurile pe linia dezvoltării afective, şi

încă o dată în plus, certifică nivelul intelectual foarte scăzut al acestora.

Exemple de arbori desenaţi de aceşti subiecţi:

Exemplul 1 Exemplul

Cealaltă categorie de subiecţii, cu inteligenţă medie au desenat arbori care cuprind:

a) întârzieri de dezvoltare – deşi intelectul le permite acestora o dezvoltare normală, prin

neşcolarizare, şi prin provenienţa din medii subculturale, la aceştia se observă o

rămânere în urmă, o slabă dezvoltare datorată neinstruiri.

b) alte trăsături: din desenele acestor subiecţi se pot observa mai multe trăsături, cu ar fi:

nervozitate, agresivitate, (aceste două trăsături se întâlnesc la majoritatea subiecţilor

investigaţi); demonstrativitate, înclinarea către mitomanie, dorinţa de a se pune într-

o lumină favorabilă, dizamonie în dezvoltarea „Eului”, egocentrici – cu „Eul” în

expansivitate, fără să ţină cont de condiţiile sociale.

59

Exemple de arbori desenaţii de aceşti subiecţi:

Exemplul 1 Exemplul 2

60

Exemplul 3 Exemplul

4

CONCLUZIE: Faptul că aceşti subiecţii au o experienţă socială redusă, că provin din medii

subculturale, că nu au fost şcolarizaţii, iar infracţionalitatea reprezintă pentru ei un mod de existenţă, a

condus la „rezistenţă la frustrare mică” din partea acestora.

Categoria cu cel mai mic procent din numărul total al subiecţilor, rezultat în urma Testului

Raven, şi anume subiecţii cu intelect bun au desenat arbori, ale căror elemente componente sunt

prezente la un ridicat nivel, ce relevă tendinţa spre mitomanie, nervozitate, agresivitate, golire,

deznădejde, pesimism, fără dorinţa de a interacţiona social.

61

Exemple de arbori desenaţi de aceşti subiecţi:

Exemplul 1 Exemplul 2

Subiecţii chestionaţi, în procent de 85%, au desenat arbori care cuprind elemente de traumă

interioară, lucru acesta reiese foarte clar din rezultatele obţinute la interviu, unde aceştia au declarat că

în timpul copilăriei au suferit, diferite traume fizice, psihice sau de altă natură.

Exemple de arbori desenaţi de aceşti subiecţi:

Exemplul 1 Exemplul 2

62

4.4. Rezultatele obţinute de subiecţi în urma antrenamentelor

Antrenamentul pentru dezvoltarea judecăţilor de valoare s-a desfăşurat după următorii paşi:

o s-a constituit grupul;

o s-a procedat la o evaluare iniţială;

o desfăşurarea programului propriu-zis;

o evaluarea finală şi analiza rezultatelor.

A. A fost selecţionat un număr de 14 subiecţi, din cei 30 selecţionaţi iniţial, la care în urma

interviului sa făcut evaluarea criminologică. La aceştia au fost identificate unele

mecanisme cognitive distorsionate, mecanisme care condiţionează sistemul atitudinal. Au

fost vizate, în special, seturile de atitudini faţă de controlul social, faţă de semeni şi

societate.

B. Evaluarea iniţială s-a materializat într-un chestionar, denumit “Chestionar privind

evaluarea stării de sănătate morală a delicvenţilor, cu itemi referitori la atitudinile morale.

Chestionarul a fost structurat astfel:

I. Atitudinea faţă de semeni:

a) pot face rău celor din jur;

b) prefer să nu fac rău celor din jur, dar nu mă impresionează suferinţa lor;

c) sunt impresionat de suferinţa celor din jur.

II. Atitudinea faţă de societate:

a) sunt sigur că se poate trăi mai bine fără a face parte dintr-o societate;

b) prefer să nu depind de ceilalţi;

c) viaţa nu este posibilă în afara societăţii.

III. Atitudinea faţă de controlul social:

a) legea străzii este cea mai eficientă;

b) uneori mă simt îngrădit de legi şi reguli;

c) societatea nu poate exista fără reguli.

IV. Atitudinea faţă de infracţiune:

a) hoţii au o viaţă plină de satisfacţii materiale;

b) câteodată se merită să trăieşti din infracţiuni;

c) infracţiunea nu poate fi un mod de viaţă.

V. Atitudinea faţă de familie:

a) familia mi-a produs numai necazuri;

b) aş fi putut trăi şi fără ai mei;

c) familia este unul dintre cele mai importante lucruri din viaţă.

63

VI. Atitudinea faţă de educaţie:

a) şcoala nu foloseşte la nimic;

b) te poţi descurca şi fără carte;

c) şcoala este foarte importantă;

C. Desfăşurător program.

Programul s-a desfăşurat de-a lungul a trei luni, în 12 şedinţe de grup, la care au participat cei

14 subiecţi selecţionaţi în urma evaluării iniţiale. Plecând de la premisa că judecăţile morale determină

sistemul atitudinal, şi constatând că adolescenţii delicvenţii prezintă o slabă dezvoltare a

raţionamentului moral, distorsiuni cognitive, deficite ale proceselor cognitive de tratare a informaţiilor

şi de rezolvare a problemelor psihosociale, am considerat că metoda optimă de recuperare este

intervenţia de tip cognitiv-comportamental.

Orarul programului:

I. Atitudinea faţă de semeni:

Şedinţa 1:

a) prezentarea unei dileme morale: găsirea unei sume de bani, al cărui posesor a fost

observat când a pierdut-o;

b) analiză şi dezbatere;

c) prezentarea experenţială a evoluţiei păgubaşului;

d) reanaliză.

Şedinţa 2:

Joc de rol: victimei i se sustrage portofelul, în ziua de salariu cu toţi banii în el.

Acţiunea se centrează pe evoluţia victimei, ulterior desfăşurării acţiuni. Se analizează situaţia

imediat după furt. Se reia jocul şi se reanalizează după final.

II. Atitudinea faţă de societate:

Şedinţa 1:

a) prezentarea unei dileme morale: se poate trăi fără a ţine cont de societate;

b) analiză şi dezbatere;

c) scurtă observaţie pe tema necesităţii relaţiilor interumane dezirabile;

d) analiză şi dezbatere.

Şedinţa 2:

Jocul „Insula pustie”: subiecţii ajunşi pe o insulă pustie, se organizează în două

comunităţi, şi fiecare grup stabileşte seturi de reguli şi facilităţi de care au nevoie. După ce sunt

citite în faţa tuturor, vor fi canalizaţi spre a recunoaşte necesitatea existenţei organizării sociale,

a „dependenţei” de ceilalţi, şi a necesităţii existenţei instituţiilor.

64

III. Atitudinea faţă de controlul social:

Şedinţa 1

a) prezentarea unei dileme morale: se poate trăi fără reguli?

b) analiză şi dezbatere;

c) construirea „tabloului” societăţii fără reguli. Se formulează întrebări cheie, al căror

răspuns conduce spre imaginea societăţii haotice.

Şedinţa 2:

Jocul „Stop”: doi subiecţi se „ceartă”, de faţă este al treilea, care întruchipează controlul

social, şi strigă „stop”, înainte ca subiecţii să se agreseze. Un subiect, legat la ochi, este ghidat

printre obstacolele din cameră de „controlul social”.Se repetă traseul fără a fi ghidat şi se face

comparaţie între evoluţii.

IV. Atitudinea faţă de infracţiune:

Şedinţa 1

Jocul alternativelor:

a) desenul abstract: coordonatorul prezintă subiecţilor un desen abstract, aceştia trebuie să

scrie fiecare ceea ce vede în desen. Părerile sunt citite de coordonator cu voce tare. Se

subliniază diversitatea de idei generate de aceeaşi situaţie, se face paralela cu situaţiile

de viaţă, când pot fi identificate foarte multe abordării.

b) taxiul galben: de ce este taxiul galben?

Se solicită cât mai multe răspunsuri, din ce în ce mai abstracte şi se face legătura cu

situaţiile de viaţă, când este necesară o varietate cât mai mare de soluţii.

Şedinţa 2

Jocul balanţei: Se desenează o balanţă şi se solicită subiecţilor să încarce talerele cu

avantaje şi dezavantaje, ale vieţii infracţionale. La sfârşit se solicită să se prezinte în ce

parte se înclină balanţa.

V. Atitudinea faţă de familie:

Şedinţa 1

Joc de rol: scena în care familia infractorului primar află vestea arestării

acestuia(soţie, copil, părinţi). Discuţia dintre ei cu accentuarea îngrijorării şi angoasei

create, a neajunsurilor provocate de „scoaterea” infractorului din familie.

Şedinţa 2:

Jocul balanţei: avantaje-dezavantaje în ceea ce priveşte privarea familiei de prezenţa

infractorului în sânul ei.

65

VI. Atitudinea faţă de educaţie:

Şedinţa 1

a) prezentarea unei dileme morale: cum arată viaţa unui om fără educaţie?.

b) analiză şi dezbatere;

c) construirea tabloului real al omului lipsit de educaţie;

d) reanalizare şi dezbatere.

Şedinţa 2:

Jocul balanţei: avantaje şi dezavantaje în ceea ce priveşte educaţia.

C. Evaluare finală şi analiza rezultatelor.

Se aplică din nou chestionarul de la evaluarea iniţială şi se analizează diferenţele dintre rezultate.

Tabel cuprinzând rezultatele evaluării stării de sănătate morală a delicvenţilor

Tip deevaluare

A t i t u d i n e a f a ţ ă d e

semeni societatecontrolul

socialinfracţiune familie educaţie

iniţialăa) 8 6 9 8 5 11b) 4 7 4 3 5 2c) 2 1 1 3 4 1

finalăa) 7 5 7 7 4 9b) 2 6 3 1 3 1c) 5 3 4 6 7 4

I. Atitudinea faţă de semeni. Fig.8

Se constată că un număr foarte ridicat de subiecţi au răspuns că pot face rău cu uşurinţă celor

din jur. Aceştia nu au niciun fel de remuşcări cu privire la faptele comise. Ei selectează şi

generalizează aspecte negative din viaţa cotidiană din nevoia de a aduce un argument obiectiv în

sprijinul propriului comportament. În acest mecanism se află sursa unui mod specific de a vedea lumea

de către deţinuţi şi anume ca fiind bazată pe individualism. În concepţia lor, omul trebuie să profite de

orice ocazie pentru a-şi atinge scopurile, indiferent de mijloacele folosite. Această convingere conduce

firesc spre lipsa remuşcărilor pentru faptele comise şi pentru suferinţa provocată celor din jur.

8

42

evaluare iniţială

a)b)c)

7

25

evaluare finală

a)b)c)

66

Din discuţiile purtate cu subiecţii a reieşit faptul că aceştia luptă cu disperare pentru a păstra

tot ceea ce au investit cu afecţiune, luptă în faţa oricărei deposedări şi aceasta pentru a umple golul

adus de privarea de libertate şi de pierderea dragostei persoanelor semnificative din viaţa lor. Această

luptă îi conduce deseori până la manifestări agresive, deşi utilitatea lucrurilor care fac obiectul litigiilor

este discutabilă.

Cu toate acestea, se poate observa că a scăzut uşor numărul subiecţilor caracterizaţi de cele de mai sus,

precum şi numărul celor care recunosc că nu-i impresionează suferinţa semenilor. Faptul cu adevărat

pozitiv îl reprezintă creşterea importantă a subiecţilor care au căpătat o concepţie pozitivă despre ceea

ce înseamnă suferinţa celor din jur.

1. II. Atitudinea faţă de societate. Fig.9

În ceea ce priveşte relaţionarea cu

societatea în ansamblul său, antrenamentul a produs efecte pozitive, dar într-o mai mică măsură.

Astfel, câte un subiect a trecut de la concepţia că se poate trăi mai bine fără a face parte dintr-o

comunitate, respectiv că preferă să nu depindă de ceilalţi, înspre concepţia că viaţa nu este posibilă în

afara societăţii.

Experienţa infracţională i-a adus pe mulţi dintre subiecţii investigaţi la concluzia că preferă

să nu depindă de ceilalţi. Atunci când s-au lăsat influenţaţi de infractori au avut numai de pierdut. Din

interviurile cu subiecţii a ieşit în evidenţă o mare dorinţă de afirmare şi independenţă, dar ş nevoia de

conformare la viaţa de grup, singura care le asigură o viaţă liniştită în penitenciar. Ei au înţeles că

păstrarea liniştii personale depinde hotărâtor de supunerea manifestată în cadrul grupului de deţinuţi.

Chiar dacă în penitenciar dependenţa de altul nu produce plăcere, “este periculos să rămâi singur”,

după cum spun deţinuţii: opoziţia la grup implică reducerea securităţii personale. În plus, izolarea

înseamnă lipsa comunicării, iar aceasta îi împinge pe deţinuţi la meditaţie şi culpabilitate. În absenţa

convingerii că eşti util pe plan social, drumul duce uneori spre decădere şi infracţiune. Modificările în

cazul acestui item au fost mai puţin semnificative deoarece instrumentele de control ale societăţii sunt

percepute de cei care prezintă o slabă capacitate integrativă drept comprehensive sau chiar punitive.

6 7

1

evaluare iniţială

a)b)c)

56

3

evaluare finală

a)b)c)

67

III. Atitudinea faţă de controlul social. Fig.10

Se constată o înţelegere greşită atât a noţiunii de comportare civilizată, cât şi a celei de

libertate a persoanei. Pentru subiecţii chestionaţi, comportarea este în funcţie de situaţia în care se

găsesc şi de caracteristicile oamenilor din jur. Aceştia confundă libertatea propriu-zisă cu libertatea de

mişcare sau dispunere de sine după plac. Orice constrângere este interpretată de aceştia ca atingându-le

libertatea, chiar dacă aceasta este orientată pozitiv. Subiecţii au îndoieli şi în ceea ce priveşte aplicarea

legii penale, ei considerând că au fost judecaţi nedrept. Astfel, se constată un fenomen larg întâlnit la

deţinuţi şi anume transferul sursei de frustrare spre alte persoane sau instituţii. Sentimentul de injustiţie

suportată este o constantă a mentalităţii de deţinut, această convingere fiind cu atât mai puternică cu

cât acomodarea la mediul penitenciar este mai scăzută.

Cel mai important rezultat al antrenamentului în cazul atitudinii faţă de controlul social îl

constituie creşterea deosebită a numărului celor care consideră că societatea nu poate exista fără reguli.

În acelaşi timp, îngrijorător este faptul că jumătate din cei chestionaţi a rămas fidelă concepţiilor

potrivit cărora legea străzii este cea mai eficientă, considerând în continuare că strada, cu legile ei,

reprezintă locul ideal de afirmare, dovedind în continuare neîncredere în legile şi regulile societăţii.

IV. Atitudinea faţă de infracţiune. Fig.11

Subiecţii recunosc în procent destul de mare că de obicei acţionează sub impulsul

momentului, chiar dacă mai târziu vor avea neplăceri. Majoritatea au obţinut prin infracţiune

autonomia materială faţă de familia de origine şi, deşi sunt fragezi ca vârstă, locuiesc în altă parte

9

41

evaluare iniţială

a)b)c)

7

3 4

evaluare finală

a)b)c)

8

3 3

evaluare iniţială

a)b)c)

7

1

6

evaluare finală

a)b)c)

68

decât cu familia. Fiind singuri şi invadaţi de nevoi materiale ce le depăşesc posibilităţile, ei cad uşor

pradă tentaţiilor şi celor care le promit avantaje materiale imediate. Iniţial, mai mult de jumătate din

subiecţii chestionaţi cred că din infracţiuni se poate trăi foarte bine, că furând ating mai repede un

nivel superior de bogăţie materială decât dacă muncesc.

Totuşi, în acest caz, antrenamentul a reuşit să echilibreze raportul dintre extrema negativă şi

cea pozitivă, un singur subiect rămânând la ideea iniţială potrivit căreia câteodată se merită să trăiască

din comiterea de infracţiuni. Alarmant este faptul că jumătate din subiecţii investigaţi au rămas adepţii

ideii de bine prin infracţiune, motivând acest lucru, fie prin unele exemple din societate (din lumea

interlopă), fie prin faptul că săvârşind infracţiuni, obţin avantaje imediate (considerate suficiente), iar

consecinţele tragerii lor la răspundere nu li se par prea mari. Aceste motivaţii, precum şi concepţia

valorizatoare despre lume, ne determină să considerăm că rezultatele pozitive sunt caracterizate totuşi

de un grad ridicat de formalism.

V. Atitudinea faţă de familie. Fig.12

Plecând de la convingerea că moralitatea nu se poate edifica şi menţine în absenţa unei relaţionări

optime cu membrii de familie, discuţiile individuale şi colective cu subiecţii au relevat serioase carenţe

în modul de înţelegere a universului familial, a responsabilităţilor ce decurg din poziţia ocupată în

sânul acesteia şi mai ales a modului de realizare a intereselor şi aspiraţiilor familiei, privită ca un tot

unitar.

Destul de mulţi subiecţi au declarat că părinţii lor i-au dezamăgit deseori. Acest lucru denotă

convingerea subiecţilor că familiile de origine poartă o vină însemnată în evoluţia lor ca infractori.

Această dezamăgire se reflectă în special la debutul infracţional, prin pierderea încrederii în părinţi,

aprecierea lor negativă, tensiunile întreţinute mai ales de adulţi sau chiar descoperirea unor acţiuni

infracţionale la părinţi, au marcat adânc mentalitatea despre oameni, cinste şi demnitate.

Se constată faptul că părinţii încetează să mai fie surse de influenţă pentru copii atunci când

aceştia constată că ei nu mai progresează sub raport uman. Perceperea stagnării accentuează decalajul

5 54

evaluare iniţială

a)b)c)

4 3

7

evaluare finală

a)b)c)

dintre copii şi părinţi, iar devalorizarea membrilor familiei şi a vieţii familiale se extinde şi la

raporturile extrafamiliale.

69

Explic procentele ridicate la subiecţi prin resentimentul puternic faţă de părinţii care nu i-au

înţeles când aveau nevoie de ajutorul lor şi, mai mult, nu îi vizitează în penitenciar.

Ca atare, în plan familial, sensibilizarea subiecţilor a fost mult mai accentuată. Astfel,

numărul total al celor care considerau iniţial că familia le-a adus numai necazuri ori reprezintă ceva

dispensabil a scăzut de la 10 la 7, în favoarea opiniei pozitive de înţelegere a necesităţii şi importanţei

familiei în viaţa lor. Cei patru subiecţi care văd în continuare familia ca principal factor cauzator de

necazuri provin, foarte probabil, din rândul celor care au suferit într-adevăr traume puternice în

copilărie atât în plan fizic cât, mai ales psihic, acestora fiind extrem de dificil să li se schimbe acest

punct de vedere.

VI. Atitudinea faţă de educaţie. Fig.13

Numărul de subiecţi care nu cred deloc în rolul educativ al familiei, şcolii ori al altor instituţii

este impresionant. Din discuţiile purtate cu aceştia s-a observat că indiferenţa faţă de tot ceea ce

înseamnă educaţie se datorează în principal eşecului socializării morale în familie sau insuficienţelor

acţiunii educaţionale a părinţilor. A fost observată chiar o aversiune faţă de însuşi cuvântul “educaţie”,

acesta fiind plasat de către aceşti subiecţi în categoria constrângerilor, a factorilor care îi împiedică să

se bucure de “independenţă”. Refuzul de acceptare a demersurilor educaţionale făcute în sprijinul lor

este motivat de către subiecţi în mod diferit, dar toate convingerile lor converg către aceeaşi idee: “ştiu

eu mai bine ce am de făcut!”.

La unii dintre aceşti 11 subiecţi s-a observat dominanţa exemplului negativ din familiile de

origine, unde părinţii nu au constituit modele pozitive. De asemenea, majoritatea subiecţilor au dovedit

o indiferenţă imatură faţă de propriul lor viitor.

Se observă că, în urma antrenamentului, trei subiecţi au reuşit să conştientizeze faptul că într-

adevăr şcoala este foarte importantă, dobândit regretul faţă de greşeala de a abandona şcoala. Pe de

altă parte, antrenamentul a pus în evidenţă că, în continuare, nouă subiecţi şi-au menţinut neîncrederea

11

2 1

evaluare iniţială

a)b)c)

9

14

evaluare finală

a)b)c)

în rolul educativ al şcolii în viaţă, în principal din cauza faptului că provin dintr-un mediu familial

subcultural şi nu au reuşit să-şi asume greşeala făcută prin abandonarea şcolii. Unul dintre subiecţi şi-a

70

păstrat opinia că educaţia şcolară nu este neapărat necesară pentru a reuşi, nefiind capabil să înţeleagă

sensul pozitiv al ceea ce înseamnă să te descurci în viaţă.

Concluzii finale privind rezultatele antrenamentului

În general, s-a dovedit că deţinuţii acceptă cu greu faptul că spaţiul de viaţă cu adevărat

emancipator este un spaţiu social normat, că sentimentul de siguranţă rezultă din existenţa regulilor

respectate de toţi. La deţinuţi, relaţiile morale au anumite caracteristici, între care egoismul,

indiferenţa, minciuna şi renunţarea la ceea ce nu serveşte intereselor de moment, considerate

manifestări principale. Factorul determinant al acestora este frustrarea, la care se adaugă prezenţa unei

afectivităţi interumane tulburate de nevoile de bază, parţial satisfăcute. Nedescărcarea sistematică şi

socializată a anumitor emoţii şi afecte se manifestă prin resentimente: ură, invidie, dorinţă de

răzbunare.

Lumea morală este permanent deschisă la noi aprofundări din unghiuri de vedere diferite.

Deşi tranzitorie, viaţa în condiţiile privării de libertate ca urmare a executării unei pedepse penale

constituie o situaţie limită pentru om, această conjunctură generând momente de exteriorizare a

infirmităţilor sale sufleteşti.

Pe ansamblu, antrenamentele pentru dezvoltarea judecăţilor de valoare şi-au atins obiectivele

propuse, în sensul punerii în evidenţă a diferenţelor de concepţie privitoare la atitudinea faţă de

semeni, societate, control social, infracţiune, familie şi educaţie. Schimbările constate au fost pozitive

sub toate aspectele calitative, dar efectele nu au fost întotdeauna majore în sens cantitativ. Acolo unde

antrenamentul a putut sensibiliza şi argumenta mai substanţial, şi efectele au fost mai evidente.

De asemenea, o concluzie majoră o reprezintă faptul că este îndreptăţită presupunerea că

adolescenţii la vârsta fixării identităţii au mari resurse pentru modelare şi, îndeosebi pentru remodelare

morală, astfel că dacă se exercită pe o perioadă mai îndelungată de timp influenţele pozitive asupra

comportamentului adolescenţilor, atunci posibilitatea cultivării unor judecăţi morale de valoare devine

realistă.

71

CONCLUZII

Investigarea adolescenţilor cu comportament deviant a confirmat ipoteza studiului, anume

aceea a provenienţei acestora din medii familiale ale căror principale coordonate sunt sărăcia,

promiscuitatea, anomia – din punct de vedere social şi juridic.

Cei mai mulţi adolescenţi – peste 85% din cei investigaţi – provin din familii dezorganizate

sau reorganizate, din familii concubine, monoparentale (mama necăsătorită, copil nerecunoscut de

tată), sau sunt lipsiţi de părinţi în urma decesului acestora.

O altă caracteristică este dimensiunea mare a familiei, a fraţilor adolescenţilor respectivi, cu

implicaţii asupra condiţiilor materiale de care dispun.

Nivelul educaţional şi statutul ocupaţional al părinţilor, nivelul veniturilor, condiţiile de

locuit, etc. evidenţiază precaritatea condiţiilor, a stării sociale şi economice a familiilor adolescenţilor

cu comportament deviant. Întrunind aceste caracteristici, grupul primar al adolescenţilor (familia),

îndeosebi în actuala perioadă de tranziţie, când însăşi politica de protecţie socială a statului a

înregistrat un adevărat eşec, nu are nicio şansă de a-şi depăşi condiţia. În sensul celor mai sus

menţionate, trebuie subliniat faptul că ponderea mare pe care o deţin cei care nu dispun de un venit

permanent, fiind şomeri, „fără ocupaţie”, în detenţie sau desfăşurând o activitate temporară (zilieri), se

situează în jurul valorii de 50%.

În unele situaţii, la particularităţile menţionate se adaugă o stare de sănătate precară,

fenomene de alcoolism şi parazitism social al membrilor familiei (părinţi, fraţi), tendinţe infracţionale.

Vicierea morală generează pierderea autorităţii şi a controlului social asupra adolescenţilor, iar ca

urmare, comportamentul deviant al acestora.

Este evident că pentru asigurarea dezvoltării psiho-individuale normale a adolescentului, a

climatului de securitate afectivă, a unui mediu capabil să-l formeze în scopul integrării sociale, etc.,

menţinerea adolescenţilor în propriile familii. În situaţiile când se impune, când prin infracţiunile

săvârşite de adolescenţi se pune în pericol grav valorile societăţii, este absolut necesar ca aceştia să fie

internaţi în centre de reeducare, penitenciare sau alte instituţii care au drept scop reabilitarea lor.

Instituţionalizarea adolescenţilor trebuie să capete însă condiţii şi aspecte cât mai apropiate

de cele din familie, să creeze o atmosferă lipsită de tensiuni şi agresivitate.

În ceea ce priveşte încadrarea cu personal a instituţional de ocrotire, este deja un fapt

cunoscut că aceasta a fost supusă unor reale modificări concretizate îndeosebi în sporirea numărului şi

creşterea ponderii cu personal nou, bine instruit, care să satisfacă integral cerinţele, ar fi necesară

organizarea unor forme de perfecţionare a personalului existent, în cadrul programelor actuale, pe

lângă diverse noţiuni de specialitate, figurând şi încercarea de a-l face conştient de rolul şi

responsabilităţile care-i revin.

72

Şcoala este în prezent o instituţie care se implică tot mai puţin în prevenirea

comportamentului deviant la adolescenţi. Rolul acesteia se rezumă, în general, la „raportarea”

cazurilor de copii neşcolarizaţi sau care au abandonat şcoala, fără să încerce, pe cont propriu, anumite

modalităţi de prevenire.

Instituţia în speţă, nu numai că ar putea depune eforturi mai vizibile de a reţine copiii, de a-i

integra procesului de instruire, dar chiar ar putea extinde funcţia educativă la mediul comunitar mai

larg.

Deviantul (delicvent) adolescent, abandonat, alungat sau instituţionalizat, suferă de

sindromul de privaţiune afectivă sau, în cazul absenţei îndelungate a familiei, de sindromul privării de

familie. Privarea de dragostea părintească, mai ales a mamei, ca reacţie în lanţ, produce consecinţe

grave asupra tuturor proceselor psihice, cu ecouri în formarea caracterului adultului de mai târziu.

Coeficientul de inteligenţă este, în general, scăzut, vârsta biologică depăşind cu 2-3 ani pe

cea mentală. Acest ansamblu de întârzieri în structura sistemului psihic generează profunde tulburări

de adaptare a adolescentului: relaţiile din grupul primar reprezintă cea mai bună soluţie şi cele grupul

secundar se constituie drept cauză dar şi efect al inadaptării sociale, al imaturităţii, al desocializării

deviantului, el oscilează între conformism şi răzvrătire, între solidaritate socială şi însingurare, trăind

cu intensitate rolul de victimă şi agresor. În criza de adaptare, deviantul este din ce în ce mai

complexat, conştiinţa sa îi ridică grave probleme de natură morală pe măsura trecerii timpului şi a

recidivării, subconştientul acumulează frustrări şi refulări succesive.

Impactul subiecţilor cu autorităţile (îndeosebi cu organele de poliţie) este, în general,

traumatizant atât psihic cât şi fizic, subiectul refuzând deseori să dea relaţii despre aceste contacte,

ceea ce în plan psihic semnifică o respingere cvasitotală, determinată, în special, de teama în faţa

autorităţii şi de culpa în faţa societăţii.

Pe fondul decompensării afective, a lipsei de protecţie din partea părinţilor, subiecţii caută să

reducă dezechilibrul respectiv, apelând la alte persoane din familie sau din afara acesteia (educatori,

„amici de gaşcă”, adulţi care corespund modelului lor ideal sau care prezintă deschidere faţă de ei).

Relele tratamente şi violenţa din partea oricărui exponent al mediului ambiant are drept efect

constituirea spontană a unei conduite de autoapărare, manifestându-se în exterior prin mimică şi

gestică specifică (se feresc instinctiv de contacte fizice de orice fel, evită apropierea).

Toate aceste manifestări impun modificarea atitudinii adulţilor faţă de aceşti adolescenţi cu

care vin în contact, în sensul tratamentului afectiv pozitiv, puternic potenţat şi diferenţiat în raport cu

cel faţă de cei normali. Considerăm că într-o deschidere şi comuniune maximă rezidă secretul

anihilării neîncrederii şi agresiunii acestora faţă de cei din jur.

73

PROPUNERI

Orice activitate prejudecabilă individului şi societăţii în ansamblul său generează nu numai

reacţii de combatere, ci şi o acţiune preventivă ce stimulează întreprinderea unor măsuri anticipative

pentru ca efectul negativ să nu se mai producă sau să se mai repete.

Adolescenţii delicvenţi sunt victime ale propriilor familii şi a societăţii. Ce poate oferi unui

copil mediul familial, trist etalaj în care alcoolismul, certurile conjugale şi bătăile reprezintă decorul

zilnic? Dezamăgit de realitate, urând adulţii pentru laşitatea lor sau pentru lipsa de autoritate, ei fug de

această realitate crudă. Atunci ajung în stradă. Apoi, mulţi dintre ei devin „instituţionalizaţi”, dar nici

aici în aceste instituţii nu găsesc căldura şi înţelegerea pe care şi-o doresc. Impactul adolescenţilor cu

autorităţile – îndeosebi cu organele de poliţie – este, în general, traumatizant (atât fizic cât şi psihic),

subiectul refuzând deseori să dea relaţii despre aceste contacte.

Faţă de cele arătate, considerăm că:

este necesară revizuirea legislaţiei penale, a dreptului familiei şi elaborarea unui cod

moral şi penal pentru faptele săvârşite de părinţi împotriva copilului;

acordarea unui sprijin financiar, social şi chiar terapeutic pentru familie în vederea

depăşirii crizelor şi reducerii potenţialului abuziv.

LA NIVELUL FAMILIEI:

dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială a familiei;

susţinerea familiei, stimularea financiară a celor cu dificultăţi şi mulţi copii;

înfiinţarea cabinetelor de consiliere familială şi multiplicarea cabinetelor de

planificare familială la care să aibă acces un număr cât mai mare de cupluri; în

acest fel s-ar realiza pregătire psihologică a tinerilor pentru a deveni părinţi,

reducându-se de asemenea, numărul copiilor nedoriţi;

înfiinţarea unor cursuri (educaţie permanentă), prin care s-ar stopa tendinţele de

violenţă şi agresivitate ale părinţilor faţă de copii, promovându-se alternative non-

violente şi stiluri noi de viaţă.

LA NIVELUL ŞCOLII:

elaborarea unor programe educaţionale pentru copii care să surprindă consecinţele

negative pe care le poate avea anturajul străzii asupra lor;

educarea şi încurajarea lor de a semnala situaţiile grave din familie, comportamentul

inadecvat al părinţilor, manifestările de violenţă şi agresivitatea. Bineînţeles,

aceasta nu trebuie să reprezinte imixtiunea şcolii în intimitatea vieţii de familie,

intervenţia producându-se numai în cazuri excepţionale.

74

LA NIVELUL SOCIETĂŢII:

dezvoltarea unor servicii sociale specializate pe problematica unor servicii

specializate pe problematica familiei, în cadrul unui sistem de asistenţă socială a

comunităţii;

dezvoltarea asistenţei sociale de urgenţă – o altă formă de asistenţă socială

individualizată ce se impune a fi aplicată în anumite situaţii critice;

este de preferat dezvoltarea unei reţele de servicii sociale specializate în ajutor

financiar; programe alternative susţinute de comunitate şi de instituţii; servicii de

terapie familială şi individuală (consiliere familială şi individuală, psihoterapie);

Astfel de servicii ar putea fi oferite în cadrul unor centre familiale amplasate îndeosebi în

zone ale comunităţii care cuprind multe familii cu probleme sociale sau pe lângă instituţiile sanitare

sau de învăţământ.

Centrele pentru asistenţă socială a familiilor ar urmări atât un rol de prevenţie cât şi de

intervenţie, după ce criza s-a declanşat.

75

BIBLIOGRAFIE

1. Banciu D., Rădulescu S.M., (1993), Prevenirea şi combaterea delicvenţei

juvenile, Institutul de Sociologie al Academiei Române, Bucureşti.

2. Banciu D., Rădulescu S.M., (1990), Introducere în sociologia delicvenţei.

Adolescenţa între normalitate şi devianţă, Editura Medicală, Bucureşti.

3. Banciu D., Rădulescu S.M., Marin V., Adolescenţii şi familia, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.

4. Butoi T., (2003), Tratat universal de psihologie judiciară, Editura phobos,

Bucureşti

5. Dicu A., (1977), Conştiinţă şi comportament, Editura Facla, Bucureşti.

6. Dimitriu C., (1973), Constelaţia familială şi deformările ei, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

7. Golu M., (1993), Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti.

8. Iluţ P., (2001), Sinele şi cunoaşterea lui, Editura Polirom, Iaşi.

9. Mitrofan N., (2000), Psihologie judiciară, Casa de Presă şi Editura Şansa,

Bucureşti.

10.Petcu M., (1999), Delicvenţa. Repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

11.Popescu-Neveanu P., (1978), Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti.

12.Preda V., (1981), Profilaxia delicvenţei şi reintegrarea socială, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti.

13.Preda V., (1998), Delincvenţa juvenilă, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

14.Radu N., (1981), Dirijarea comportamentului uman, Editura Albatros, Bucureşti.

15.Rădulescu S., (2003 ), Delicvenţa juvenilă în societatea contemporană, Editura

Lumina Lex, Bucureşti.

76

16.Rădulescu S., (1989 ), Devianţa comportamentală şi boala psihică, Editura

Medicală, Bucureşti.

17.Rădulescu S., (1994), Sociologia vârstelor, Fundaţia Umanitară Hyperion,

Bucureşti.

18.Răşcanu R., (1999), Neuropsihofiziologia devianţei la adolescenţi şi tineri,

Editura Actami, Bucureşti.

19.Sima I., (1998), Psihopedagogie specială, vol. I, E.D.P.R.A., Bucureşti.

20.Sima I., Sima M., (2002), Psihologie, partea a II-a, Editura Alma Mater, Sibiu.

21.Sima M., (2004), Conflict şi frustraţie la adolescenţii cu debilitate mintală,

comparativ cu adolescenţii cu dezvoltare psihică normală, Editura Psihomedia,

Sibiu.

22.Stănoiu M., (1995), Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti.

23.Şchiopu U. (1997), Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti.

24.Şchiopu U., Verza E., (1995), Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

25.Zlate M., (2002), Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucureşti.

26.Zlate M., (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Bucureşti.

77

INDICE DE NUME

Nr. Autorul Paginile la care este citat1. Allendy René 291. Alleo Claude 302. Aries Phillipe 153. Banciu Dan 764. Bogdan Tiberiu 145. Born M. 45, 466. Bratu Bianca 31, 327. Butoi Tudorel 768. Călin Mircea 349. Chevalier V. 45, 4610. Chirov Alexei 3511. Cloward Richard 2212. Cohen Albert 2213. Condreţ Para 2914. Dăscălescu Romeo 3115. Debesse Maurice 1816. Destombes Colette 2917. Dicu Andrei 7618. Dimitriu Cornelia 7619. Durkheim Emile 2320. Eibesfeldt Irenaus 1421. Erikson Erik Hamburger 15, 1922. Eysenk Hans 2023. Freud Sigmund 15, 1924. Galanter Eugene 4825. Galli Norberto 25, 2826. Gessel Arnold 1727. Ghivirigă Mihai 3128. Goethe Johann Wolfgang 1829. Goldfned R.M. 4730. Golu Mihai 7631. Hirschi Travis 2332. Iluţ Petre 7633. Jucker Emile 4334. Koch Charles 43, 4435. Kohlberg Lawrence 16, 3636. Lombrosa Cesare 2537. Le Mool 2838. Lorenz Konrad 1439. Lovinger Jean 1640. Marin Petcu 7641. Merton Robert 11, 2142. Miller Arthur 4843. Millet Louis 2944. Mitrofan Nicolae 76

78

46. Moreno Jacob Levy 4047. Ohlin Lloyd 2248. Pavelcu Vasile 2849. Pavlov Ivan Petrovici 3850. Penrose L.S. 4251. Phillippon O. 2952. Piaget Jean 15, 3553. Popescu-Neveanu Paul 7654. Preda Vasile 7655. Pribram Karl 4856. Radu Nicolau 7657. Ranschburg Jenő 1358. Raven John Carlyle 4259. Rădulescu S.M. 76,7760. Răşcanu Robert 7761. Rogers Carl 39, 4062. Rousselet Jean 3263. Sellin Thorsten 1164. Sima Ioan 7765. Sima Mihai 7766. Skinner Burrhus Krederick 20, 3867. Stănoiu Mihai 7768. Şchiopu Ursula 1569. Tuke Daniel Hock 3870. Verza Emil 1571. Warren Michael 4672. Wickler Wolfgang 1473. Zlate Mielu. 7774. Zurilla John Thomas d’ 47

79

A N E X E

80