MINISTERUL EDUCAŢIEI TINERETULUI ŞI SPORTULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI FILOSOFIE

Catedra ASISTENŢĂ SOCIALĂ

TEZĂ DE LICENŢĂ:

TEMA:

METODE ŞI TEHNICI ASISTENŢIALE DE

PREVENIRE A COMPORTAMENTULUI DELINCVENT

AL MINORILOR

a studentei anului V

Specialitatea Asistenţă socială

Cîrţîca Iulia

Conducător ştiinţific

Dr în sociologie, confrenţiar universitar

Spătaru Tatiana

- Chişinău 2005 -

Cuprins:

Introducere ........................................................................................3

Capitolul I: Etiologia comportamentului delincvent. Modalităţi de abordare

teoretică

1.1 Delincvenţa juvenilă: precizări conceptuale..................................9

1.2 Analiza etiologică a delincvenţei juvenile. Principalele direcţii şi

orientări................................................................................................. 23

Capitolul II: Prevenirea şi combaterea delincvenţei minorilor în RM

2.1 Minorii în conflict cu legea: cadrul legal şi măsurile alternative la

detenţie....................................................................................................38

2.2 Rolul asistenţei sociale în prevenirea, depistarea, corecţia

comportamentului delincvent la minori şi reinserţia lor în societate.....58

Concluzii................................................................................................71

Bibliografie............................................................................................

Anexe........

2

Introducere

Datorită configuraţiei standardului de viaţă din Moldova, copiii au fost foarte

dur afectaţi de deteriorarea situaţiei economice din perioada de tranziţie. Alături de

adulţi fără venituri, copiii reprezintă categoria socială a cărei nivel de sărăcie în

ultimii ani a fost extrem de accentuat. Din cauza nivelului general scăzut al

veniturilor, apariţia unui copil este de natură a afecta serios echilibrul economic al

familiei, iar acesta la rîndul său duce la incapacitatea de a asigura copilului condiţii

decente de trai.

Explozia sărăciei este doar unul din riscurile la care sunt supuşi copiii.

Aceştia riscă să fie abandonaţi în instituţii, sau în stradă, să fie abuzaţi de propria

familie sau de alte persoane, să nu fie şcolarizaţi, să nu primească îngrijire

medicală corespunzătoare, să nu crească într-un mediu familial bazat pe dragoste şi

suport, riscă să devină delincvenţi.

În ultimii ani familia nucleară tradiţională a suferit un proces constant de

eroziune. Acest proces este calificat în termeni foarte diferiţi, fie ca „revoluţie în

viaţa de familie”, ca o „criză”, sau ca o „schimbare”. Indiferent cum este apreciat,

efectele sale sunt ambivalente, atît pozitive, cît şi negative. În măsura în care au

apărut noi generaţii, s-au schimbat unele modele sociale de convieţuire, se ridică

noi probleme faţă de trecut. Tineretul este mai libertin şi mai autonom decît

altădată, se revoltă mai uşor contra interdicţiilor impuse de vîrsta copilăriei,

scăzînd implicit respectul faţă de normele sociale. Consecinţele schimbărilor

petrecute pot fi văzute pretutindeni – unul dintre efecte fiind creşterea numărului

copiilor în conflict cu legea.

Apariţia în procesul de socializare a unor noi valenţe (valorile familiei

tradiţionale dispărînd în istorie), a dus ca urmare la faptul că funcţia de educare

morală nu se localizează numai la nivelul grupului familial, iar deplasarea

procesului de socializare, între mai multe instituţii sociale, face procesul educativ

3

să devină parte integrantă a unui program comun de acţiune elaborat de întreaga

societate. Acest program trebuie să prezinte o socializare pozitivă pentru a nu

permite ruperea legăturilor unor indivizi cu societatea, înstrăinarea acestora de la

normele morale sociale şi aderarea la unele subculturi nocive.

Fenomenul de delincvenţă juvenilă, ca un fenomen care a luat amploare în

ultimii zece ani, intră în sfera de interes a mai multor ştiinţe: asistenţa socială,

sociologie, juridică, psihologie, psihologie judiciară. Din punct de vedere juridic

interesează tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, gradul de

periculozitate al acestora, prejudiciile cauzate, tipul de sancţiuni aplicate.

Sociologic ne interesează identificarea cauzelor delictelor, infracţiunilor şi

preconizarea unor măsuri de prevenire. Din perspectiva psihologică interes

prezintă portretul psihosocial al delincventului şi modalităţi de acţionare asupra

psihicului minorului în conflict cu legea în vederea corectării şi resocializării

personalităţii lui. Pentru asistenţa socială – reintegrarea copilului în societate şi

redarea funcţionalităţii familiei.

Actualitatea temei. Analiza datelor statistice cu privire la fenomenul

înfracţional în rîndul minorilor în Moldova din ultimii ani arată clar tendinţa de

creştere a ponderii delincvenţei juvenile comparativ cu adulţii din totalul

persoanelor condamnate. Această constatare este susţinută de statistica minorilor în

detenţie în Colonia de reeducare din Lipcani. În 2001 în această instituţie erau 87

de minori condamnaţi la privaţiune de libertate; în 2002 cifra s-a majorat pînă la

120; către 2003 – 162 de minori. În anul 2004 numărul minorilor deţinuţi în

colonia de reeducare a atins 189 de persoane.

Atît timp cît sărăcia, şomajul afectează tot mai multe categorii sociale, atît

timp cît populaţia aptă de muncă, legal sau ilegal, va părăsi ţara, iar copiii vor

rămîne fără supraveghere, fără căldura unui cămin, fără un părinte sau fără ambii

părinţi, nu putem vorbi despre o micşorare sau stopare a criminalităţii juvenile în

ţara noastră.

Criminalitatea juvenilă este considerată o nouă formă a criminalităţii şi

provoacă nelinişti în societatea, dat fiind că e vorba de generaţia în creştere care

4

trebuie să asigure viitorul ţării, cuprinzînd cea mai vulnerabilă parte a populaţiei –

adolescenţii –care au ieşit parţial de sub controlul părinţilor, în acelaşi timp nefiind

capabili să-şi asume responsabilităţile vieţii de adult. Ieşirea de sub control al

comportamentului minorilor, devierea lui de la normal, ameninţă cu apariţia unei

„epidemii” de comportament delincvent juvenil.

Agresivitate, dezmăţ, violenţă, omoruri, jafuri, violuri, tîlhării - iată doar

unele forme de criminalitate comise de minori. Îngrijorează sadismul multor copii

care înfăptuiesc crime. Să fie atît de mare influenţa filmelor în care prevalează

violenţa, a show-rilor televizate cu un caracter sexual necamuflat, a dezorganizării

familiale sau a scăderii nivelului de trai ?

Din numărul total de copii, 6.954 se află la evidenţă, 1.130 sînt condamnaţi,

2.071 fac parte din familii socialmente vulnerabile şi părinţii nu-şi asumă

responsabilitatea pentru creşterea şi educaţia lor, 25.000 sînt copii orfani cu părinţi

în viaţă, 15.000 sînt cu un singur părinte, celălalt fiind plecat peste hotare, 10.000

sînt copii fără părinţi.

Principalele probleme care apar concomitent cu intensificarea fenomenului de

delincvenţă juvenilă sunt: scăderea vîrstei celor care comit infracţiuni; creşterea

gradului de pericol social al faptelor săvîrşite; creşterea numărului de infracţiuni

comise de minorii în grup.

Lucrurile se complică şi mai mult prin faptul că Republica Moldova nu are

un sistem specializat de lucru anume cu acest segment social, reglementarea

comportamentelor minorilor ce vin în contradicţie cu legea se efectuează dispersat,

la nivelul diferitor instituţii şi instanţe, omiţînd cel mai important aspect al unei

asemenea activităţi: integritatea şi complexitatea.

Scopul tezei: elucidarea măsurilor de prevenire şi combatere a fenomenului

„copiii în conflict cu legea” prin studierea cauzelor apariţiei acestuia.

Obiectivele tezei sunt:

- Surprinderea mecanismelor psihologice şi psihosociale

implicate în activitatea delincvenţială;

5

- Depistarea factorilor etiologici ai apariţiei comportamentului

delincvent la minori;

- Studierea literaturii privind fenomenul copiilor în conflict cu

legea;

- Stabilirea eficienţei modalităţilor frustrant punitiv-recuperatorii

şi alternativele sale;

- Descrierea rolului asistentului social în cadrul sistemului de

prevenţie a comportamentului deviant la copii;

Ipoteza: aplicarea unor strategii eficiente de prevenire a comportamentului

delincvent la minori contribuie la previziunea şi diminuarea fenomenului.

Delincvenţii minori nu sunt elemente criminale cu vădite intenţii antisociale ci

doar copii în derivă, care nu au beneficiat de o socializare pozitivă.

Baza metodologică a lucrării o reprezintă: - analiza ştiinţifică a

documentelor sociale – metodă cantitativă de studiere a informaţiei bibliografice.

Pentru a elucida fenomenul studiat a fost aplicată metoda calitativă a studiului

de caz, fiind realizate cinci studii de caz, în scopul testării aplicabilităţii practice a

teoriei expuse în teză.

În vederea examinării mai aprofundate a problemei investigate sa recurs la

aplicarea analizei de conţinut. Analizei de conţinut a fost supus ziarul

guvernamental “Moldova Suverană”, fiind analizate tot spectrul de probleme

privind delincvenţa juvenilă (alternative la detenţie, servicii oferite, creşterea ratei

infracţionalităţii minorilor etc.), reflectate în paginile ziarului pe parcursul anului

2004, în total fiind analizate într-un număr de 204 de ediţii.

O altă metodă calitativă de studiere a problemei criminalităţii în rîndul

copiilor o constituie interviul cu experţii în domeniul delincvenţei minorilor. În

calitate de experţi s-au produs opt specialişti din domeniul justiţiei juvenile,

angajaţi în diferite organizaţii statale şi neguvernamentale (asistenţi sociali,

psihologi, specialişti în problemele minorilor, mediatori, educatori, consilieri de

probaţiune) de la următoarele instituţii: Direcţia de protecţie a drepturilor copiilor

6

(sectorul Botanica), ONG-ul IRP, ONG-ul „Regina Pacis”, Centrul Temporar de

Plasament, Centrul de reabilitare psiho-socială „Casa Gavroche”.

Suportul teoretico – metodologic: Sursele principale care constituie

suportul teoretico – metodologic al lucrării constituie studiile lui : Rădulescu S.R.,

Banciu D. Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor. – Bucureşti: Şansa, 1996,

Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. – Bucureşti: Medicală, 1990, de

acelaşi autor. În aceste lucrări este dată o definiţie şi caracteristică amplă a

fenomenului de delincvenţă juvenilă, descrierea anume vis-a-vis de

particularităţile vîrstei. Acelaşi subiect dar din perspectiva conflictelor

caracteristice perioadei adolescentine este tratat de Bolocan Lilia în Reacţii

conflictuale în adolescenţă şi psihoterapia educării lor. – Chişinău, 1999.

Ca bază pentru descrierea cadrului legislativ al sancţionării minorilor în

conflict cu legea a servit Codul Penal al Republicii Moldova, Codul cu privire la

Contravenţiile Administrative al Republicii Moldova.

Datele cu privire la fenomenul delincvenţional în Republica Moldova sunt

descrise în lucrarea lui Bîrgău M. Prevenirea infracţiunilor săvîrşite de către

minori anul, editura şi în raportul de evaluare efectuat de UNICEF cu privire la

Delincvenţa juvenilă în Republica Moldova, în raportul de monitorizare

Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie, realizat de IRP şi

UNICEF, 2005.

Metodologia lucrului asistentului social cu copiii aflaţi în conflict cu legea

este prezentată amplu în lucrarea de Maria Bulgaru Metode şi tehnici în asistenţa

socială.- Chişinău: CE USM, 2002.

Structura lucrării: Teza constă din două capitole cu cîte două paragrafe

fiecare. Capitolul I –– “Etiologia comportamentului delincvent. Modalităţi de

abordare teoretică” cuprinde informaţie despre etimologia expresiei „delincvenţa

juvenilă”, definirea fenomenul de delincvenţă juvenilă şi particularităţile vîrstei

adolescenţei ca parte componentă a comportamentului deviant la minori,

comportamentul predelincvent ca o primă etapă în cariera delincvenţională.

7

Totodată au fost supuse analizei etiologice a delincvenţei juvenile principalele

direcţii şi orientări, prin prisma cărora sunt analizate cauzele de natură socială,

psihică, economică, biologică etc, care determină apariţia comportamentului

delictual la minori.

În Capitolul II, cu denumirea: „Prevenirea şi combaterea delincvenţei

minorilor în Republica Moldova” este relatat despre factorii de control şi

corecţie socială, s-a elucidat aspectul juridic al sancţionării delincvenţei juvenile în

Republica Moldova şi dezavantajele folosirii încarcerării ca metodă principală în

combaterea fenomenului de infracţionalitate în rîndul minorilor. Alternativele la

detenţie reprezintă o direcţie nouă pentru lucru cu minorii în conflict cu legea în

jurisprudenţa RM.

Totodată s-au făcut referiri asupra rolului asistenţei sociale în prevenirea,

depistarea, corecţia comportamentului delincvent la minori şi reinserţia lor în

societate. Este analizată partea de lucru, care-i revine asistentului social, în

prevenire fenomenului de delincvenţă juvenilă, metodele şi tehnicile folosite

pentru aceasta; rolul asistentului social în reţeaua multidisciplinară de lucru cu

minorii cu comportamente care intră în conflict cu legea.

Cuvintele cheie: delincvenţă juvenilă, comportament deviant, comportament

delincvent, minor în conflict cu legea, prevenirea delincvenţei, asistenţa socială,

combaterea delincvenţei, corecţia comportamentului deviant.

8

Capitolul I: Etiologia comportamentului delincvent. Modalităţi de

abordare teoretică.

1.1 Delincvenţa juvenilă: precizări conceptuale

În orice societate umană există reguli şi cerinţe explicite sau implicite, care

solicită indivizilor să realizeze numai acţiuni socialmente dezirabile, să manifeste

numai comportamente admise (prescrise) şi să aleagă, în situaţii sociale specifice,

numai soluţii compatibile cu standardele culturale ale respectivei colectivităţi.

Esenţa imperativă a acestei reguli sau cerinţe este încorporată în normele sau

valorile sociale, care fac parte din cultura oricărei societăţi şi pe care indivizii,

membri ai colectivităţii respective, sunt obligaţi să le internalizeze în structura

personalităţii sale, în cursul procesului de socializare. Personalitatea nu este doar

un produs al caracteristicilor sau a experienţelor individuale, ci în primul rînd, o

construcţie socioculturală, rezultantă a interacţiunii permanente dintre individ,

mediul social şi cultural. Dacă individul utilizează soluţii incompatibile sau

contrare standardelor, el riscă să nu fie înţeles de ceilalţi membri ai societăţii, care-

l pot eticheta, considerîndu-l iraţional, anormal, sau cel puţin diferit de ceilalţi.

Aceasta reprezintă, de fapt, esenţa noţiunii de devianţă, care se referă la orice

conduită socială şi orice act social care sunt diferite de comportamentul şi

acţiunile celorlalţi membri ai societăţii, şi care riscă prin această diferenţă să

provoace reacţii ostile sau sancţiuni din partea colectivităţii.

În ansamblul formelor particulare de devianţă, delincvenţa (sau

infracţionalitatea) are gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afectează

cele mai importante relaţii şi valori sociale şi încalcă regulile şi normele morale

sau juridice care orientează comportamentele indivizilor. Această formă de

devianţă este caracteristică atît adulţilor cît şi persoanelor minore, în acest caz fiind

numită delincvenţă juvenilă.

9

Încalcarea legii de către minori este un subiect care trezeşte interesul nu

numai al juristului, dar şi a sociologului, asistentului social, psihologului etc.

datorită specificului problematicii pe care o ridică. Problematică devenită şi mai

actuală prin recrudescenţa pe care o înregistrează fenomenul delincvenţei juvenile

în zilele noastre.

Sintagma „delincvenţă juvenilă” este întrebuinţată în literatura criminologică

în diferite sensuri. Aşa, de exemplu, autorii americani cuprind în noţiunea de

delincvenţă contravenţiile, precum şi abaterile civile, disciplinare şi chiar actele

banale de încălcare a regululor morale sau de politeţe, pe cînd alţi autori, mai ales

cei din Europa, consideră ca intrînd în sfera delincvenţei numai faptele penale. [8,

p. 2]

Stabilirea unor definiţii comune, pentru toate ţările, a noţiunii de delincvenţă a

stat şi în atenţia primului Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Crimei şi

Tratamentul Delincvenţei (Geneva 1955). Aceeaşi chestiune a fost reluată la al

doilea Congres (Londra 1960) fără a se putea ajunge la un acord unitar. În final s-a

adoptat o recomandare în sensul că, în măsura posibilului, termenul de delincvenţă

juvenilă, să fie folosit numai în cazul faptelor prevăzute de legea penală. Cu toate

aceste discuţiile asupra acestui subiect au fost reluate ulterior.

Etimologic, termenul de „delincvenţă juvenilă” provine de la sintagma

franceză „delinguere juvenis” şi desemnează ansamblul abaterilor şi

încălcărilor normelor sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minori sub 18

ani. Din acest punct de vedere, termenul de delincvenţă este sinonim cu

infracţiune, delict, crimă şi este prevăzut de Codul Penal. Dar putem constata

totuşi, că termenul se foloseşte într-un sens mai larg decât cel strict juridic. Adică

există o serie de comportamente care nu sunt sancţionate penal, nu încalcă o normă

juridică, dar totuşi sunt definite ca comportamente delincvente, deoarece încalcă o

normă de convieţuire socială.

Astfel delincvenţa juvenilă este o noţiune sufucient de largă şi echivocă

pentru a include în conţinutul ei orice act care încalcă exigenţele de conformism

10

impuse de către adulţi minorilor şi tinerilor. Spre deosebire de criminalitate

(infracţionalitate), care implică orice act de încălcare a legilor de către adult,

delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite şi acţiuni care sunt comise de

persoane imature, care nu au atins vîrsta majoratului şi nu au, deci, responsabilitate

socială. Se observă că, dincolo de caracterul ei juridic, noţiunea de delincventă

juvenilă are o serie de semnificaţii biologice, psihologice şi sociale ce fac dificilă

definirea ei precisă.

Fiecare dintre aceste acte, pentru a fi definite ca delincvente trebuie să

îndeplinească trei condiţii principale:

să fie comise de persoanele care au vîrsta stabilită de lege;

să fie considerate ca acte ilicite de către părinţi, educatori

sau alte persoane;

să ajungă la cunoştinţa autorităţilor;

Analiza acestor condiţii ne permite elucidarea fenomenului de delincvenţă

juvenilă în toată complexitatea lui.

Prima condiţie spune că actele trebuie comise de persoanele care au atins o

vîrstă stabilită prin lege.

Deci, după cum se vede, în definirea delincvenţei juvenile, un rol important

revine vîrstei cronologice, care separă, de fapt, criminalitatea adulţilor de

delincvenţa minorilor şi tinerilor. În mai multe ţări, limita de vîrstă de la care un

minor sau un tînăr încetează de a mai fi considerat delincvent, pentru a fi definit ca

infractor adult, este vîrsta de 18 ani. În unele ţări limita coboară pînă la ani, sau se

ridică la 21 ani. De aceea în cazurile cînd este vorba de vîrsta de minorat în actele

de drept internaţionale, de obicei, hotarul este considerat ca 18 ani, după care se

specifică „ dacă altă vîrstă nu este precizată de legislaţia naţională”. Dar şi vîrsta de

18 ani ca hotar al majoratului este o noţiune destul de relativă, nu numai pentru că

aceasta variază în diferite ţări. Aceasta este relativă şi pe plan individual.

Personalitatea unui om poate să nu corespundă cu concepţia juridică a atingerii

maturităţii legale. În acest context trebuie de menţionat că adolescentul poate avea

11

o retardare în dezvoltarea sa psihică sau fizică, sau din potrivă o accelerare a

dezvoltării. Anume aceste situaţii duc de obicei la conflicte din punct de vedere

legal.

Limită de vîrstă se modifică de la un sistem juridic la altul, în funcţie de

modul în care defineşte legiuitorul procesul de maturizare şi îl asociază vîrstei

cronologice, vîrstă care nu reprezintă un criteriu valid din punct de vedere

ştiinţific. Variaţia vîrstei cronologice în diferite legislaţii face dificilă definirea

delincvenţei doar din perspectiva exclusiv juridică, aici trebuie luate în calcul şi

vîrsta psihologică, coordonatele psihosociale, particularităţile psihologice a

fiecărui infractor. De exemplu, un minor de 16 ani care nu a beneficiat de o

educaţie corespunzătoare, a fost neglijat sau abuzat de către părinţii săi, nu are

persoane de referinţă afectivă, cu un grad redus de înţelegere şi interiorizare a

normelor morale, comite o infracţiune; trebuie deosebit, totuşi, de un altul cu

aceeaşi vîrstă dar care a săvîrşit delictul în plină cunoştinţă a faptei, din

maliţiozitate sau răzbunare. În acest context intervine şi discuţia despre

discernămînt, care este dificil de stabilit dacă a fost prezent sau nu, spre deosebire

de infracţionalitatea adulţilor cărora discernămîntul, de obice, li se atribuie.

Capacitatea psihică a minorului, sub aspect intelectiv, presupune cunoaşterea de

către minor a condiţiilor în care acţionează şi prevederea rezultatului periculos al

faptei (discernămînt). Gradul de discernămînt al minorului poate să varieze în

raport cu maturizarea sa psihică, ori prin intervenţia fie a anumitor cauze organice

(carenţe ale intelectului), psihologice (lipsa de maturitate emotivă sau afectivă), ori

sociale (incapacitatea de adaptare la mediul social înconjurător).

Delincvenţa juvenilă, poate fi asociată cu infracţionalitatea la adulţi doar în

rare cazuri, deoarece de obicei nu este vorba de un adolescent înrăit cu pronunţate

intenţii antisociale, care a săvîrşit delictul în plina cunoaştere a faptei, ci de un

minor care a greşit în mod neintenţionat, din cauza necunoaşterii consecinţelor, sau

fiind supus unor presiuni externe de care acesta nu este vinovat. Din această cauză,

nu trebuie de uitat, că minorul este, el însuşi victima şi produsul unei socializări

negative, în aşa fel încât actele care i se impută, nu sunt altceva decât consecinţa

12

modului în care a fost educat de părinţi şi educatori. Acest aspect este dezvăluit şi

de etimologia cuvântului în limba latină, verbul delinquo-delinquere însemnă a

greşi în mod neintenţionat, a scăpa din vedere.

A doua condiţie spune că actele trebuie să fie considerate ilicite de către

părinţi, educatori, alte persoane sau autorităţi. Pentru a analiza aceasta este necesar

de a discuta despre moralitatea adolescenţilor, care nu este echivalentă cu cea a

adulţilor. Minorii sunt obligaţi să respecte nişte norme şi valori care le sunt impuse

social de părinţi, şcoală, etc, fără a le conştientiza şi interioriza. Spre deosebire de

această categorie de vîrstă, adulţii sunt consideraţi ca fiind formaţi din punct de

vedere moral, aderînd la anumite norme, internalizîndu-le şi avînd un

comportament reeşind din acceptarea valorilor ca fiind proprii. Din această cauză

minorilor li se incriminează unele delicte pentru care adulţii nu ar fi sancţionaţi.

Când vorbim de comportamentul delincvent care nu este sancţionat penal, ne

referim la încălcarea unor norme şi reguli stabilite de adulţi ca fiind potrivite

pentru minori, de aici rezultă că noţiunea de delincvenţă juvenilă nu depinde atât

de faptele comise, cît de definirea ei. Părinţii, rudele, educatorii, profesorii,

organele de control social sunt cei care apreciază un fel de comportament ca fiind

delincvent sau ca fiind în conformitate cu regulile social acceptate.

Comportamentul de evaziune, fuga de exemplu, incriminată ca vagabondaj de

legislaţia pentru minori, reprezintă de cele mai multe ori, o conduită normală având

la bază multiple motivaţii legate de conflictele cu familia, cu educatorii, sau

tentaţia aventurii, atât de tipică pentru perioada adolescentină. Furtul de bunuri, la

rândul său, poate reprezenta un act prin care adolescentul îşi afirmă curajul şi

gustul de risc, sau pur şi simplu o acţiune întâmplătoare într-un context anumit.

Din această cauză investigînd cazurile minorilor care transgresează legea sau

adoptă un comportament vădit delincvent, este necesar de a lua în calcul mult mai

multe variabile şi determinante ca în cazul infractorior maturi.

Investigarea detaliată a minorilor din instituţiile de reeducare permite

precizarea că, în marea lor majoritate, ei nu sunt nici infractori înrăiţi, nici

elemente marginale irecuperabile, ci pur şi simplu copii în derivă, lipsiţi de

13

beneficiile educaţionale ale unui mediu familial favorabil şi care datorită stilului

educativ deficitar al părinţilor şi eşecului de şcolarizare, au ajuns să săvârşească,

mai mult sau mai puţin ocazional, abateri de la normele de convieţuire socială [30,

p. 48]. Pentru acest motiv, unii sociologi consideră că un delincvent este un minor

sau un tânăr căruia i s-a acordat identitatea de delincvent[3, p. 73] .

În plus, exceptînd violările legii penale, delincvenţa juvenilă cuprinde o serie

de acte, care, dacă ar fi comise de către adulţi, aceştea nu ar fi consideraţi infractori

de către legea penală, fapt care se datorează vîrstei şi capacităţii adulţilor de a lua

decizii în plina cunoaştere a faptelor. Printre acestea se enumeră vagabondajul,

cerşetoria, fuga de acasă şi de la şcoală, nesupunerea faţă de autoritatea părinţilor

sau educatorilor, consumul de alcool etc, limbajul vulgar sau comportamentul

agresisv, nonconformist.

Chiar şi acelaşi comportament etichetat ca delincvent într-un mediu poate fi

perfect acceptabil într-un altul. Astfel relativitatea fenomenului de delincvenţă

trebuie privită şi prin prisma mediului de provenienţă şi de existenţă.

A treia condiţie spune că un act este calificat ca delincvent dacă a ajuns la

cunoştinţa autorităţilor. Dacă un comportament delincvent sau o oarecare încălcare

a unei norme nu este descoperită de către părinţi, alte persoane, profesori, poliţişti,

asistenţi sociali, etc, faptul nu reprezintă o problemă. Pentru a fi sancţionată sau

supusă unor măsuri de corecţie, fapta trebuie mai întîi descoperită. În acest context

observăm că prevederile legii sunt insuficiente în determinarea delincvenţei

juvenile dn cauza că unele copmortamente deviante nici nu sunt raportate şi nu

ajung în instanţa judecătorească şi deci, nu există din punct de vedere legal. De

exemplu dacă un minor de 10 ani a început să fumeze, el nu va fi sancţionat

conform legii din simplu motiv că legea nu prevede un articol respectiv. Aici

intervin celelalte instanţe, instituţii cu caracter moral – educativ. La acest nivel

(şcoala, familia) comportamentul respectiv pentru un minor este considerat

anormal şi se vor aplica măsuri de diminuare a acestui comportament nedorit. De

fapt, însuşi fumatul nu poate fi calificat ca un comportament delincvent, dar

reprezintă o componentă importantă într-un set de comportamente predelincvente.

14

De obicei fumatul se învaţă de la prieteni mai mari, de la amici (aceasta poate

reprezenta o asociere cu elemente sociale negative). Tot împreună cu prietenii de la

tutun se poate trece la consum de alcool, restricţiile morale fiind încălcate cu

uşurinţă. Iar sub influenţa alcoolului, din spirit de solidaritate sau din necesitatea

de bani pentru acesta, se pot produce şi acele acte antisociale care sunt sancţionate

juridic. Aceasta este o cale ipotetică unde fumatul, care nu intră în prevederile

codului penal, poate provoca, ulterior, acte infracţionale. De aceea este important

de a se lua măsuri de contracarare a comportamentelor predelincvente la nivel de

şcoală, familie, biserică, etc.

De aici şi ambiguitatea de definire adecvată a noţiunii de delincvenţă juvenilă,

aceasta înglobînd o multitudine de conduite, condiţii şi situaţii de viaţă nu

întotdeauna legate între ele, dar aduse la un numitor comun prin utilizarea

normativului penal. Desemnînd, în general, conduite morale inadecvate ale

tinerilor care nu au atins majoratul, termenul de delincvenţă, ca atare, se aplică la

diferite forme de comportament şi la categorii eterogene de minori sau adolescenţi:

cei care transgresează legea (delincvenţa în sensul restrîns al termenului), cei

abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se asociază unor anturaje nefaste,

potenţial delincvente, cei care au evadat de la domiciliu sau din mediul şcolar ca

urmare a aplicării unor sancţiuni aspre, vagabondînd prin diferite locuri, cei care au

nevoie de protecţie şi de îngrijire din diferite motive etc.

Delincvenţa trebuie definită, deci, prin consecinţele comportamentelor

deviante. Dacă consecinţa nu s-a produs, tînărul nu reprezintă decît un delincvent

potenţial, care trebuie sancţionat preventiv (prin măsuri disciplinare, internare,

supraveghere, încredinţare etc.). Delincvenţa juvenilă, în ansamblul ei, nu este

altceva decît consecinţa absenţei sprijinului moral oferit de adulţi, a lipsei de

protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie morală

primită în şcoală etc. Un minor în conflict cu legea este, de fapt, o victimă şi nu un

vinovat conştient de responsabilităţile ce i se impută. El nu are conştiinţa

inadaptării sale la cerinţele normative, trăind o experienţă socială diferită de cea a

adultului. Datorită acestui fapt delincvenţa apare ca un efect al lipsei de

15

responsabilitate a familiei, părinţilor, educatorilor, a factorilor răspunzători de

formarea conduitei morale a tînărului. Deci în rezultat, apariţia ”copiilor dificili”, a

”copiilor problemă” este un produs al modului de socializare în societate.

Luînd în consideraţie tot spectrul de acţiuni deviante săvîrşite de către minori,

un criteriu universal de unificare a lor rămîne a fi norma juridico – penală.

Ambiguitatea se referă la faptul enunţării delincvenţei juvenile ca încălcare a

codului penal sau ca o încălcare normativă a unor valori socio – morale.

Dar şi sancţiunile aplicate minorilor în diferite cazuri diferă după

componentele sale şi după motivaţie, componenţa grupului infracţional, etc. De

aceea este necesar de a defini tipurile şi formele delincvenţei juvenile.

Tipuri şi forme ale delincvenţei juvenile. Structura delincvenţei juvenile are

particularităţile sale. Actualmente sub influenţa stării de criză socială, a

contradicţiilor dintre cerinţele sporite şi posibilitatea de satisfacere a lor,

delincvenţa juvenilă se caracterizează prin creşterea ponderii crimelor cu caracter

material şi, totodată, prin acte de violenţă, mai frecvent comise în grup. Grupurile

de minori comit jafuri, furturi, acte de huliganism. Maturizarea sexuală, pe lîngă

insuficienţa de cunoştinţe sociale, lipsa unei conştiinţe de drept şi char

incompetenţa în problemele raportului dintre sexe duce la comiterea actelor de

viol.

În funcţie de caracterul comportamentului şi raportul acestuia cu

normativitatea socială şi juridică putem distinge mai multe categorii de minori cu

comportament deviant.

Minorii cu comportament asocial, afectaţi de diverse vicii

(alcoolism, narcomanie, toxicomanie), frecvent neşcolarizaţi sau

neangajaţi în cîmpul muncii, lipsiţi de posibilitatea, iar uneori de

dorinţa de autorealizare, autoafirmare, sunt atraşi de grup, cu tendinţe

de a fi dominaţi sau de a domina. Cercetarea stării psihice a acestor

minori a stabilit afectarea lor de stări de limită – accentuări de caracter,

nevroze, frustrare, infantilizm, dezvoltarea psihică întîrziată.

16

Minorii cu comportament delincvent, caracterizaţi prin conduite

influenţate de diverse devieri de la normalitatea psihică, accentuări de

tip schizoidal, conformism sau agresivitatea, tendinţe de violenţă. Se

caracterizează prin socializare defectuoasă sau chiar inadaptare socială,

abateri grave de la sistemul valoric normativ al societăţii. Mai frecvent

aceste stări de limită sunt un produs al ambianţei, în care s-a format

personalitatea minorului, cu precădere al climatului familial

nefavorabil.

O altă caracteristică a fenomenului de delincvenţă juvenilă este că în cele mai

frecvente cazuri minorii comit infracţiunile în grup. Grupurile de adolescenţi şi

minori pot fi social neutre, dar în condiţiile influenţei unor factori negativi, pot

căpăta un caracter antisocial. Grupurile de minori care transgresează legea pot fi de

diverse tipuri: [16, p 75]

Grupul situativ – implicat într-o acţiune

delincventă în virtutea unor circumstanţe criminogene,

cărora adolescenţii nu li se pot opune;

Grupul agresiv – cu o ierarhie cît de cît stabilită a

statusurilor, dominaţie strictă, orientat spre comiterea

infracţiunilor.

Delincvenţa juvenilă, la fel ca şi infracţionalitatea la adulţi poate fi clasificate

în funcţie de o serie de criterii:[22, p. 269]

Prezenţa sau absenţa intenţiei: acte delincvente spontane

sau intenţionate, acte premeditate, absenţa intenţiei;

În funcţie de numărul de infracţiuni comise: prima

infracţiune sau recidivă;

În funcţie de gradul de normalitate psihică: bolnav

mintal sau sănătos psihic;

Gradul de responsabilitate: perfect responsabil, intelect

redus, intoxicaţie, dezorganizare psihică.

17

În funcţie de motivaţia ce stă la baza conduite

delincvente: predominant extrinsecă (posesia unor

bunuri); intrinsecă (idei antisiciale);

De asemenea fenomenul de delincvenţă juvenilă mai poate fi caracterizat după

dimensiunile pe care le comportă: [9, p. 235-236]

Dimensiunea statistică evidenâiază evoluţia în timp şi în spaţiu a

fenomenului de delincvenţă;

Dimensiunea juridică (tipul normelor încălcate, gravitatea delictului,

felul sancţiunii aplicate)

Dimensiunea sociologică pune accentul pe explicarea şi prevenirea

socială a delictelor în raport cu multiple fenomene de dezorganizare

existente în societate;

Dimensiunea psihologică evidenâiază structura personalităţii

delincvente faţă de fapta comisă;

Dimensiunea economică subliniază aşa zisul cost al delictului prin

evidenţierea consecinţelor directe şi indirecte ale diferitelor infracţiuni

din punct de vedere material;

Dimensiunea prospectivă care presupune studierea evoluţiei în timp a

fenomenului de delincvenţă juvenilă.

Delincventul este un individ care aparent are un surplus de experienţe

neplăcute şi care simte că trăieşte într-o lume disconfortantă, ameninţătoare .

sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic

dacă este criticat sau pedepsit. Neavînd un statut social de apărat, teama de a-l

pierde nu-l motivează să facă efort pentru a se conforma normelor sociale. Mai

mult, fie că a avut prea multe contacte sociale neplăcute cu alţi oameni, fie că pe

toţi îi consideră asemănători, - el nu-i apreciază pe alţii şi din această cauză nu

pune prea mult preţ pe opinia lor. Acest set de atitudini, face foarte dificilă

stabilirea de contacte în vederea reeducării.

Astfel un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui necesită

măsuri speciale de supraveghere, dacă se sustrage, în mod constant,

18

controlului parental sau educaţional, dacă işi abandonează căminul familial,

dacă nu frecventează în mod regulat şcoala, dacă actele sale încalcă morala,

sănătatea si bunastarea sa sau a altor persoane, dacă violează normele penale

etc.

De altfel, deseori, noţiunea de delincvenţă juvenilă este folosită echivalent cu

cea de inadaptare, pentru a exprima faptul că minorul nu este capabil de a se

adapta unor cerinţe de convieţuire socială. Ca urmare se dezvoltă o formă de

revoltă împotriva autorităţii adultului, sau anumite tulburări de dezvoltare, care

sunt accentuate de vârsta plină de contradicţii a adolescenţei. Accentul pe vârsta

adolescenţei se pune din cauza că ea se deosebeşte atât de copilărie cît şi de viaţa

adultă. Majoritatea psihologilor sunt de acord cu faptul că această vârstă este

însoţită de o criză, de diferite schimbări hormonale, care se răsfrâng asupra tuturor

aspectelor vieţii adolescentului. O asemenea criză apare şi se manifestă când

adolescentului i se neagă identitatea de COPIL, dar nu i se recunoaşte încă

capacitatea de a îndeplini rolurile ADULTULUI. Şi deci, la această etapă în

căutarea identităţii, această ambiguitate este resimţită acut de către adolescent.

Tendinţa sa fermă spre maturitate, independenţă, afirmare, se ciocneşte de

respingerea şi tutela adulţilor care este primită de adolescent ca ostilitate şi

neînţelegere.

Pe de altă parte în societatea contemporană lipsesc ritualurile şi ceremoniile

de iniţiere, care ar putea delimita strict copilăria de perioada adultă şi astfel ar fi

fost evitată o serie de conflicte, sentimente de solitudine, rebeliune, tendinţe

egocentriste şi chiar o anumită oscilaţie a personalităţii adolescentului la limita

între normal şi patologic.

Particularităţile dezvoltării adolescentine care pot determina un comportament

delincvent se manifestă prin următoarele “simptome”:

Apar dificultăţi în relaţiile cu maturii: negativismul,

încăpăţânarea, sensibilitatea faţă de evaluare, absenteismul;

Apariţia grupurilor adolescentine;

19

Vârsta adolescenţei este o vârstă plină de contradicţii, o

continuă formare a personalităţii, necontenită căutare şi descoperire de sine;

Aspectele conflictuale sânt rezultatul inabilităţii eu-lui de a-şi

stabili identitatea;

Reacţiile conflictuale se pot manifesta ca: tendinţa de a domina

situaţia conflictuală, de a se retrage din faţa situaţiei conflictuale şi de a se

adapta.

În această perioadă în caz că nu se ia nici o măsură pentru a rezolva situaţiile

conflictuale, poate apărea sentimentul de frustrare. Sursele acesteia pot exista în

individ (scopuri idealiste) sau pot veni din exterior. Dar reacţia la aceasta este

agresiunea condiţionată, mânie şi ură care pot produce un ulterior comportament

delincvent în rândurile minorilor.

Psihologii consideră adolescenţa, nu atât ca o perioadă de creştere biologică,

cât mai ales o etapă de achiziţii socio-culturale în cursul căreia, conflictele nu au

numai semnificaţie negativă, ci şi pozitivă, de căutare şi dezvoltare. Activitatea

cognitivă produce o „curbă” de la orientarea spre lume, la orientarea spre propria

persoană. Răspunsul la întrebarea „cine sunt ?” poate fi găsit numai pe calea

ciocnirii cu realitatea. În căutarea acestui echilibru, adolescentul dezvoltă în plan

moral o serie de conduite fluctuante, originale, prin intermediul cărora încearcă, pe

de o parte, să-şi asimileze conţinutul normativ al cerinţelor exterioare şi să-şi

satisfacă nevoile şi plăcerile, pe de alta. De aici definim şi criza adolescentină care

reprezintă conştientizarea limitelor morale ale libertăţii sale şi încercarea de a

întreţine relaţii adecvate cu ambianţa. Variaţiile înregistrate în caracteristicile

personalităţii adolescentine (din punct de vedere biologic, psihologic, social şi

cultural) demonstrează, de altfel că perioada de criză care caracterizează

adolescenţa nu este absolută, ci relativă, depinzând de o serie de factori care diferă

de la un adolescent la altul după condiţiile familiale şi sociale care îi determină

personalitatea. Astfel dacă ambianţa este apreciată ca negativă, influenţele

exercitate asupra adolescentului sunt nefaste, atunci acesta prezintă o serie de

dificultăţi de adaptare şi integrare. Dar nici una din aceste manifestări, nu trebuie

20

înscrisă în mod obligatoriu, într-un registru de fapte patologice sau penale. Numai

în anumite condiţii (anturaj nefast, ocazii infracţionale, consum de alcool etc.) ele

pot fi indicii simptomatice ale unei eventuale ”cariere” delincvente.

Printre manifestările comportamentului adolescentin se enumără: violenţa

fizică, agresivitatea limbajului, nonconformismul în ţinută, indisciplina, evaziunea

din mediul familial sau şcolar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în

activitatea ilicită a unor anturaje nefaste etc. Însă asemenea acte nu reprezintă

întotdeauna fapte penale în adevăratul înţeles al termenului (ele nu aduc prejudicii

valorilor sociale ca în cazul încălcării prin mijloace infracţionale, a normelor de

natură juridică), ci se circumscriu aşa numitei devianţe cu caracter moral.

Cercetătorii afirmă că adolescenţii, încercînd să se smulgă din mediul

familial, să se elibereze de influenţa celor maturi, tind spre independenţa gîndirii,

doresc să modifice sistemul de reprezentări comune, să anihileze acţiunea

imaginilor parentale. De aici rezultă o modificare a reprezentărilor acumulate în

perioada precedentă, iar în cazul cînd forţa acestora este destul de mare, o evitare a

utilizării lor. Totuşi, adolescenţii nu se pot rupe definitiv de comunitate ai cărei

membri sunt, transpunîndu-şi necesităţile, tendinţele, şi, totodată, aprecierile,

opiniile, în termenii oferiţi de aceasta.

Dinamizmul, curiozitatea, tendinţa spre afirmare, spre apropiere de lumea

celor adulţi îi fac pe adolescenţi să afirme un şir de valori şi norme pe care ei le

consideră atribute ale independenţei şi maturităţii

În ansamblul lor aceste acte reprezintă manifestări agresive de respingere a

autorităţii adultului prin care se încearcă afirmarea ostentativă a independenţei şi a

autonomiei morale, în condiţiile existenţei unei personalităţi caracterizate, încă,

prin imaturitate şi labilitate. O asemenea formă de devianţă caracterizează situaţia

acelor adolescenţi care trăiesc cu intensitate tulburările pubertare şi care, datorită

unui climat familial nefavorabil şi a unor erori educative, dovedesc o anumită

incapacitate de a se adapta la exigenţele impuse. Printre ei se numără elevii care

dovedesc un randament şcolar scăzut, sunt indisciplinaţi, manifestă atitudini

21

negative faţă de şcoală, cadre didactice, părinţi, colegi, nu participă la activităţile

organizate de grupul educativ, îşi petrec timpul liber în mod necorespunzător etc.

Însă această devianţă cu caracter moral constituie, totuşi, substratul apariţiei

comportamentului delincvent propriu zis. Abaterea şi nerespectarea normelor

morale poate favoriza desfăşurarea carierei delincvenţionale. Astfel putem spune

că având ca premisă legătura slabă cu societatea, reprezentată de un grad scăzut de

interiorizare a normelor şi valorilor sociale, în anumite condiţii, împrejurări

situaţionale, minorul poate trece hotarul neclar dintre abaterea de la normă şi un

comportament delincvent vădit, care este sancţionat în conformitate cu legislaţia în

vigoare. Aşa dar în unele cazuri, comportamentul deviant al tânărului devine o

conduită persistentă cu implicaţii negative nu numai pentru societate, dar în primul

rând pentru destinul său ulterior.

Plasat, de multe ori, în aria inadaptării sociale, a tulburărilor de comportament

şi personalitate, fenomenul de delincvenţă juvenilă implică o serie de probleme

complexe care nu pot fi evidenţiate şi soluţionate doar din perspectiva unei singure

discipline. De aceea cercetarea ştiinţifică în acest domeniu are un pronunţat

caracter inter şi multidisciplinar, presupunând abordarea din diferite unghiuri de

vedere – psihologic, psihiatric, sociologic, din perspectiva asistenţei sociale,

juridic, pedagogic, criminologic etc. – a motivaţiilor şi cauzelor comportamentului

delincvent juvenil, pentru a fi în măsură să ofere un răspuns semnificativ şi adecvat

la întrebarea: DE CE ÎNCALCĂ TINERII NORMELE PENALE ?

22

1.2 Analiza etiologică a delincvenţei juvenile. Principalele

direcţii şi orientări

În prezent, analiza etiologică este marcată de prevalenţa a două orientări

principale: cea sociologică şi cea psihologică. Prima orientare se concretizează, cel

mai adesea, într-o abordare individuală a comportamentului şi particularităţilor

psihice ale tânărului delincvent, care încearcă să explice devianţa penală ca rezultat

al unor tulburări de comportament şi personalitate datorate incapacităţii de

adaptare la exigenţele normative. Cea de-a doua orientare pune accentul pe

condiţiile şi proprietăţile mediului social şi cultural, considerînd fenomenul de

delincvenţă ca un efect al conflictelor şi contradicţiilor existente în cadrul

sistemului social. Nici una dintre aceste orientări, însă, nu este reducţionistă,

deoarece este obligată să facă apel atât la factori de natură psihică, cît şi la factori

de natură socială. Orientarea psihologică, de exemplu deşi pune accentul pe

dezvoltarea personalităţii individului, nu poate nega influenţa factorului social în

apariţia comportamentului delincvent. La rândul său, orientarea sociologică,

ocupându-se cu prioritate de evidenţierea particularităţilor mediului social, nu

poate evita analiza modului de manifestare a personalităţii.

În schimb tot mai mulţi cercetători tind să acorde tot mai multă importanţă

carenţelor educative care conduc la adoptarea comportamentului deviant.

Abordarea psihologică - În cadrul acestei abordări se vorbeşte de

particularităţile şi structura neuropsihică, a personalităţii în formare, de

caracteristicile individuale. Una din aceste caracteristici este tulburarea de

psihoafectivitate.

După cum ştim afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viaţa şi

activitatea individului uman şi orice abatere de la normal creează probleme, uneori

destul de serioase, pe linie adaptivă. Un adolescent la care există carenţe în

formarea ataşamentului şi afectivităţii, prezintă tulburări de comportament. Din

23

această perspectivă delincvenţii juvenili sunt caracterizaţi fie prin stări de dereglare

a afectivităţii, fie printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă. Aceste

dezvoltări defectuoase ale laturii afective presupun:

- Lipsa unei autonomii afective, ceea ce duce la creşterea

sugestibilităţii;

- Insuficienţa dezvoltării autocontrolului afectiv, a

stăpânirii reactivităţii emoţionale;

- Slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare,

îndeosebi a celor morale.

Prin intermediul testelor A.M. Durea a constatat că delincvenţii prezintă o

întârziere a maturităţii afective de circa 2 ani faţă de nondelincvenţi de aceeaşi

vârstă [22, p. 276].

Dereglarea afectivităţii duce la un grad crescut de egocentrism, nivel scăzut al

toleranţei, la frustrare, şi formularea şi atingerea unor obiective se face cu mijloace

ilicite.

Ca factor psihic individual în formarea comportamentului delincvent la

minori poate fi şi boala psihică: dacă tulburările de comportament nu înseamnă

neapărat boală psihică şi ar putea în anumite condiţii să nu ducă la delincvenţă,

tulburările patologice de personalitate se manifestă încă din copilărie prin

manifestări delincvente. Astfel personalitatea structurată dezarmonic de tip

antisocial, se manifestă în copilărie prin chiulul repetat, purtare necorespunzătoare,

minciună persistentă, furturi, vagabondaj, vandalism. Aceste tulburări reprezintă o

cauză de natură strict psihică. Tot în această grupă intră debilităţile mintale,

organice, sau întârzierile în dezvoltare intelectuală. În acest sens, un studiu efectuat

în 1983 pe baza investigaţiilor făcute în mai multe şcoli de reeducare, a relevat un

număr mare de oligofreni şi debili mintali printre minorii şi tinerii care au încălcat

legea [17, p.53].

Altă abordare circumscrisă orientării psihologice, este aşa numita abordare

psihopedagogică a comportamentului. Aceasta evaluează cauzele delincvenţei

juvenile din perspectiva erorilor educaţiei şi socializării morale. Tendinţa spre

24

dilincvenţă este rezultatul manifest al eşecului asimilării şi internalizării normelor

de conduită de către subiecţii educaţiei. Acest eşec se datorează, în mare măsură,

unei educaţii greşit orientate care ignoră motivaţiile personale ale tînărului şi aplică

un sistem defectuos de sancţiuni: de pildă, o conduită pozitivă este ignorată de

educator, în timp ce una negativă este compensată. Printre cei mai importanţi

reprezentanţi ai acestui tip de abordare etiologică se numără H.J. Eysenck şi B.

Skinner ale căror concepţii se referă la caracterul deficitar al educaţiei.

Orientarea sociologică completează punctul de vedere mai limitat al

orientării psihologice, punând în dependenţă tendinţa spre delincvenţă nu atât de

caracteristicile psihice individuale, cît mai ales de cele ale mediului social şi

cultural. Din acest punct de vedere, mai mult decât o formă de inadaptare la mediu,

delencvenţa juvenilă este o formă de exprimare a conflictului tânărului cu valorile

societăţii în ansamblul ei.

Orientarea sociologică ţine de procesul de socializare a adolescentului. Acest

proces reprezintă raportarea adolescentului la valorile şi regulile de conduită

compatibile cu modelul etico-normativ al societăţii din care fac parte şi se referă la

dobândirea de către tineri a unei capacităţi de exerciţiu prin:

a) Abilitatea de a exercita în mod adecvat rolurile sociale

ghidându-se după reguli şi norme specifice;

b) Participarea lor în cunoştinţă de cauză la scopurile şi

idealurile societăţii;

c) Dovedirea unei capacităţi corecte de discernământ, pentru

a putea decide între conduitele permise şi cele prohibite, între

mijloacele legitime şi cele ilicite, între scopurile dezirabile şi

indezirabile din punct de vedere social.

În esenţa sa, procesul socializării implică deci, interacţiunea continuă între

tânăr şi mediul său social în cursul căruia se schimbă atât tânărul, cît şi mediul. În

dependenţă de decurgerea acestui proces, socializarea poate fi fie pozitivă

(dezirabilă), fie negativă (respinsă).

25

În legătură cu factorii de socializare este de menţionat faptul că modelele de

socializare diferă de la o instituţie la alta; socializarea în familie poate purta alte

valenţe atât faţă de şcoală, cît şi de grupul de prieteni. În acest context se pot crea

diferite confuzii, frustrări, neînţelegeri şi se creează o discontinuitate în prezentarea

modelului social dezirabil pe care trebuie să-l urmeze tînărul.

În încercarea de a găsi cauzele apariţiei comportamentului inadecvat,

delincvent la minori, diferiţi cercetători au formulat diferite teorii. Aceste teorii

sunt prezentate în continuare.

Teoria rezistenţei la frustrare

Unii autori consideră că manifestările delincvente ale tinerilor se datorează, în

mare parte, capacităţii reduse de depăşire a situaţiei de frustrare.

Starea de frustrare apare de fiecare dată cînd tînărul se confruntă cu un

obstacol sau cu o barieră socială, care-l împiedică să-şi satisfacă interesele şi

scopurile personale. Capacitatea tînărului de a surmonta o situaţie de frustrare, fără

a face apel la mijloace de răspuns inadecvate, a fost definită ca „toleranţă la

frustrare”, care poate acţiona fie ca element favorizant, stimulator, fie ca frînă în

realizarea scopurilor personale cu mijloace licite sau ilicite [31, p. 64]. Tot în

cadrul acestei teorii trebuie să vorbim despre corelaţia dintre agresivitate şi

frustrare. De obicei agresivitatea este considerată ca un răspuns sau contra răspuns

la o excitaţie sau o frustrare.

În cazul comportamentului tinerilor agresivitatea nu trebuie înţeleasă ca un

indicator cert al unui comportament deviant sau delincvent, ci mai degrabă, ca o

încercare de descoperire a propriei identităţi de către tînăr şi chiar de formare a

unei atitudini de apărare, atît de necesară pentru a dobîndi statutul adecvat în lumea

adulţilor.

Reprezentînd efectul cumulat al mai multor factori, inadaptarea şi

agresivitatea tînărului nu implică cu necesitate devianţa, fiind doar surse potenţiale

ale acesteia. Pentru a lua o formă deviantă sunt necesare anumite condiţii. Cînd

tînărul se ciocneşte de neînţelegerea socială a comportamentului său, el are

26

tendinţa de evaziune, de respingere a mediului convenţional şi asocierea unor

grupuri care-i asigură siguranţa afectivă.

Deci o mare parte a comportamentelor delictuale şi deviante apar din

nepotrivirea dintre mediul social şi adolescent, nepotrivire ce provoacă numeroase

conflicte.

Teoria ”Asocierilor diferenţiale” propusă de sociologul şi criminologul

american E.R. Sutherland , presupune că delincvenţa apare în urma unui proces de

învăţare socială.

În procesul de interacţiune în cadrul societăţii, indivizii învaţă unul de la altul

anumite moduri de comportare, care pot fi atît pozitive cît şi negative.

Dacă un adolescent se identifică cu un grup care respectă normele şi

prescripţiile sociale, se asociază cu acest grup, socializarea sa va fi în linie

nondelincventă. Şi respectiv invers: indivizii care devin delincvenţi sunt asociaţi cu

modele criminale aparţinînd acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu

respectă normele legale.

Conform acestei teorii delincvenţa nu reprezintă o simplă copiere a unor

modele de comportament, ea reprezintă o asimilare, învăţare, experimentare a

tehnicilor şi procedeelor de comitere a delictelor. Această acţiune de învăţare

începe în copilărie şi durează pe tot parcursul vieţii.

Adepţii acestei teorii consideră că socializarea este factorul explicativ

fundamental în geneza comportamentului delincvent. O limită, însă, a acestei teorii

este neglijarea problematicii atît de complexe a motivaţiei actului delincvent. Nu se

explică care sunt anume cauzele asocierii la grupul deviant sau la cel conformist.

Dar nu se poate nega, totuşi, că anumite comportamente sunt, învăţate. De exemplu

este consumul de alcool, fumatul sau consumul de droguri sunt practici care sunt

învăţate, însuşind anumite tehnici de la persoanele iniţiate deja în aceste practici.

Tezele acestei teorii sunt confirmate şi de procesul de socializare care are loc

în cadrul instituţiilor de corecţie. Delincvenţii sancţionaţi pentru o faptă mai puţin

27

periculoasă, intrînd în instituţiile penetenciare, acumulează informaţii amănunţite

privind un spectru larg de infracţiuni şi delicte. Astfel intrînd în contact cu alţi

indivizi mai periculoşi, schimbul de informaţii duce la continuarea ”carierei”

delincvente. Din această perspectivă un scop important în încercarea de reeducare

a delincvenţilor ar fi evitarea, pe cît este posibil, internarea lor în instituţii de tipul

coloniilor, închisorilor.

Teoria dezorganizării sociale. O altă încercare de găsi cauzele determinante

ale fenomenului de delincvenţă juvenilă a fost cea a Şcolii de la Chicago.

Conform acestei teorii, geneza şi dinamica delincvenţei sunt determinate sensibil

de marile depresiuni sau crize sociale şi economice, de fenomenele de urbanizare şi

modernizare. În societăţile dezorganizate, cu aglomerări de populaţie eterogenă,

controlul social este realizat la un nivel scăzut şi respectiv se intensifică

fenomenele de delincvenţă şi criminalitate. Promotori ai acestei teorii au fost C. R.

Show şi H. D. Mckay. Ei afirmau că procesele de dezvoltare şi modernizare socială

au fost însoţite de o creştere constantă a ratei de delincvenţă juvenilă, fapt

demonstrat statistic – în marile centre industriale criminalitatea este mai ridicată.

Pentru aceste societăţi este caracteristică o migrare intensă care provoacă o

capacitate slabă de a se adapta a familiilor migrante. În urma acesteia familiile nu

sunt în stare să asigure o socializare adecvată pentru copiii lor, ei fiind lăsaţi mai

mult în stradă, fiind socializaţi în cadrul unor grupuri deviante. Delincvenţii minori

domiciliază, de regulă în zonele periferice şi sărace ale marilor oraşe şi provin din

familii dezorganizate sau incomplete [31, p. 68]. Aceştia au de obicei o slabă

reuşită la şcoală şi o coeziune scăzută cu comunitatea.

Conform acestei teorii cauzele primare ale apariţiei delincvenţei juvenile

rezidă în interiorul comunităţilor urbane care prin dezorganizare devine ea însuşi o

sursă potenţială criminogenă.

Teoria subculturilor delincvente şi teoria grupurilor de la marginea

străzii. Principalii reprezentanţi ai acestei teorii (A. Cohen, M. Gordon, M. Ynger

ş.a.) consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care

28

participă o parte din grupurile sociale [31, p. 69]. Grupurile se formează avînd la

bază sentimentul că accesul lor la bunurile şi serviciile sociale le este blocat, ceea

ce duce la respingerea normelor ce creează această situaţie inechitabilă şi duce la

crearea unei culturi proprii, cu valori şi norme bazate pe alte principii decît cele

social acceptate. La baza comiterii infracţiunilor în cadrul acestor grupuri stă tot

învăţarea socială a mijloacelor de comitere a delictelor.

În cadrul familiilor de origine copiii primesc acelaşi tratament şi au acelaşi

acces la resurse şi au aceleaşi expectanţe cu privire la restul instituţiilor sociale. La

şcoală, însă, ei se ciocnesc de discriminare şi încearcă frustrări din această cauză,

ca reacţie fiind asocierea diferitor grupuri deviante. În aşa fel subcultura

delincventă apare ca o reacţie faţă de valorile şi normele clasei privilegiate,

bandele de minori delincvenţi adoptînd o conduită şi un comportament conforme

cu standardele subculturii din care fac parte. Uniţi de unele condiţii social negative

ca sărăcia, mizeria, neglijarea etc., tinerii îşi creează o „lume” a lor cu un cod

comportamental care poate să intre în contradicţie cu normele sociale. Aceste

grupuri pot deveni ulterior foarte periculoase.

O teorie asemănătoare este cea a „grupurilor de la marginea străzii”, elaborată

de W.F. White. Perioada de adolescenţă se caracterizează prin stabilirea şi

fundamentarea unor relaţii de prietenie şi camaraderie, de comunicare între tineri,

care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acţiuni. Tînărul simte nevoie să

fie recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de o vîrstă cu el. Grupul este o

oportunitate de realizare a aspiraţiilor şi scopurilor. Periculozitatea deosebită a

grupurilor stradale constă în aceea că sunt compuse, în cea mai mare parte, din

tineri ce reprezintă serioase deficite de socializare, tineri care au abandonat şcoala

sau au fugit de acasă, tineri care au fost deja condamnaţi.

Limita acestor teorii este că accentul prea mare este pus pe socializarea

negativă în cadrul grupurilor, neglijînd factorul motivaţional în săvîrşirea

delictului.

29

Teoria etichetării sociale. Conform acestor teorii, delincvenţa nu este o

trăsătură intrinsecă acţiunii unui individ, ci o însuşire conferită acelui

comportament de către indivizii care deţin puterea şi influienţa. Această abordare a

studiului delincvenţei implică un proces de interacţiune între cel puţin două

categorii de indivizi: cei care comit abaterea şi restul societăţii. Ca urmare,

reprezentanţii teoriei „etichetării sociale”, printre care şi H.Becker, K. Erikson, F.

Tannenbaum, consideră că devianţa, în general, şi delincvenţa, în special, nu există

în sine, ci doar în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o

„etichetează” ca atare. Aşadar delincvenţa poate fi apreciată ca o etichetă pe care o

pune societatea asupra unui comportament.

Pentru explicarea mecanizmului definirii şi etichetări delincvenţe, adepţii

teoriei „etichetării socialei” anlizează interacţiunea dintre normele sociale şi

comportamentele indivizilor, considerînd că în orice societate sunt indivizi care

încalcă normele şi cei care-şi expun părerea asupra acestui comportament. Norma

reprezintă, de fapt, etalonul în funcţie de care conduita unui individ este valorizată

pozitiv sau negativ.

Teoreticienii „etichetării sociale” concep delincvenţa ca tip special de „reacţie

socială” de apărare din partea societăţii sau a anumitor grupuri, natura şi

intensitatea acestor reacţii depinzînd de o serie de factori, cum ar fi: puterea,

statusul, bogăţia, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste

grupuri, care deţin puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la

scara de valori, interese protejate, comportamente dezirabile pe care le impun

celorlalţi. În urma acestei conduite cei ce încalcă norma fie că acceptă eticheta şi se

comportă în continuare în acelaşi mod, fie că adoptă un alt fel de comportament.

Subliniind rolul important al agenţiilor de control social, K. Erikson consideră

că în procesul etichetării aceştia îl „împing” pur şi simplu pe individ către o carieră

delincventă, pe care el o acceptă în cele din urmă ca fiind singura alternativă

posibilă. Pentru a avea un tablou complex al factorilor ce dermină minorii să intre

30

în conflict cu legea trebuie să studiem, făcînd abstracţie de teorii, legătura acestora

cu familia, societatea.

Modelele educaţionale din familie şi comportamentul delincvent: Una din

cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor în

vederea integrării lor optime în viaţa şi activitatea socială. Aici, în cadrul grupului

familial, părinţii exercită influenţe educaţional formative directe sau indirecte

asupra propriilor săi copii. Cuplul conjugal prin întregul său sistem de acte

comportamentale constituie un veritabil model social,care, fiind de altfel primul în

ordinea influienţelor din partea modelelor sociale existente, are o influienţă

hotărîtoare asupra copiilor privind formarea concepţiilor lor despre viaţă, a

modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.

Modelul educativ adoptat este ca o oglindă în care se poate vedea viitorul

copilului.

Astfel strategiile educaţionale pe care le utilizează unii părinţi nu duc

întotdeauna la crearea acelui optim educaţional care să favorizeze „rodirea”

fructuoasă la nivelul personalităţii copilului. Mai mult, chiar, unele strategii

educaţionale pot să se soldeze cu o serie de consecinţe negative în cadrul

procesului formării unor componente de personalitate. Pentru a descrie aceasta mai

explicit este nevoie de a defini climatul familial.

Climatul educaţional familial este o formaţiune psihosocială foarte complexă

cuprinzînd ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală,

atitudini, etc, ce caracterizează grupul familial într-o perioadă anumită de timp.

Acest climat care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între

influienţele educaţionale exercitate de către părinţi şi achiziţiile comportamentale

realizate la nivelul personalităţii copilului. Drumul de la influienţa educaţională la

achiziţiile comportamentale nu este un drum direct, nemijlocit, ci parcurge

„meandrele” climatului educaţional familial.

Un climat familial neadecvat include: lipsa de autoritate din partea păriţilor,

lipsa de acord între părinţi privind autoritatea în familie, lipsa de calm şi stabilitate

31

în comportamentul părinţilor, intoleranţa părinţilor faţă de anumite comportamente

ale copilului, folosirea pedepselor corporale a sancţiunilor exagerat de aspre,

folosirea permanentă a tonului ridicat de comunicare şi a ameninţărilor etc.

Mult timp s-a crezut că familia dezorganizată este o cauză sigură a

comportamentului deviant, această convingere avînd la bază diverse statistici care

arată că un număr mai mare de delincvenţi provin din această categorie de familii.

Cercetările arată că 44% dintre copiii care-şi ispăşesc pedeapsa provin din familii

complete, pe cînd 56% - din familii incomplete dezorganizate prin divorţ sau

despărţirea în fapt a părinţilor (Anexa 1). Această informaţie este confirmată prin

interviurile realizate, specialiştii spunînd că cea mai mare parte a copiilor care

comit delicte trăiesc periodic sau permanent cu un părinte, cu o prsoană la care se

află sub tutelă, sau sunt orfani.

Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că în mare măsură, atmosfera

din cadrul familiilor dezorganizate, lipsa autoităţii părinteşti, a controlului precum

şi a afecţiunii, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor

comportamente asociale şi antisociale. Astfel divorţul, care duce la dezorganizare

familială, poate contura serioase tulburări afective şi comportamentale ce conduc la

neadaptarea socială, în unele cazuri ajungîd chiar şi la tulburări de natură psihică.

După cum s-a văzut ulterior familia nu este neapărat să fie separată pentru a

produce comportamente deviante la copii, climatul familial conflictual este de

asemenea, producător de „delincvenţi”. În urma unor cercetări s-a constatat că

conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent în cuplurile asimetrice din

punct de vedere al normalităţii psihice (unde unnul dintre soţi are afecţiuni

nevrotice, psihopatice, psihotice). Chiar dacă ambii parteneri sunt normali din

punct de vedere psihic, trăind într-o permanentă atmosferă conflictuală, ajung, mai

mult sau mai puţin, să adopte unele comportamente nevrotice şi psihopatogene,

constituind o sursă de stres continuu pentru toţi membrii familiei respective.

Familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi puternic

carenţate din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral afectează în cea mai mare

măsură procesul de maturizare psihologică şi psihosoială a personalităţii copiilor,

32

datorită mai ales dezechilibrului şi dezarmoniei resimţite în cadrul unor

subcomponente ale personalităţii şi anume: atitudinal – relaţională şi motivaţional

afectivă. Fuga de acasă a copiilor asociată cu lipsa de supraveghere parentală, îi

determină să adere la unele medii şi grupuri extrafamiliale cu un mare potenţial

delincvenţial.

Climatul familial hiperautoritar este o altă carenţă în modelul de educare a

copiilor care-şi lasă amprenta supra procesului de formare a pesonalităţii copiilor.

Severitatea excesivă, cu multe rigidităţi şi restricţii, interdicţii, însoţit de

brutalitate, cu comenzi ferme pline de ameninţări, cu privaţiuni intenţionate de tot

felul, nu poate favoriza o dezvoltarea psihiho-socială normală a copilului .

Menţinerea copilului în aşa un climat familial afectează una din cele mai

importante componente ale personalităţii, este vorba de cea atitudinal-relaţională,

tradusă în fenomenul de apatie şi indiferenţă, revoltă şi agresivitate, toate acestea

ca urmare a unei suite de frustrări acumulate în timp.

Climatul familial hiperpermisiv: Părinţii depun mari eforturi de a proteja

copilul, de a-l menaja într-o manieră exagerată, astfel copilul nu are şansa de a-şi

încerca propriile forţe. În aceste condiţii se dezvoltă îngâmfarea, supraaprecierea,

tendinţele de dominare. Copiii cărora li s-a îndeplinit orice dorinţă nu pot suporta

nici o frustrare şi mai târziu nu vor accepta un cadru în care se cere disciplina. În

acest context condiţiile delincvenţei sunt explicate în cea mai mare măsură prin

rezistenţă scăzută la frustrare.

Vorbind în continuare despre familie este necesar de menţionat corelaţia

dintre componenţa numerică a acesteia şi delincvenţă (Anexa 2). Cercetările

efectuate arată că doar 41 % de copiii judiciarizaţi provin din familii ce au pînă la

trei copii; 59 % însă, sunt din familii cu trei şi mai mulţi copii. Discutînd cu

specialiştii în lucru cu munorii delincvenţi am constatat veridicitatea acestor

afirmaţii dar şi corelarea acestui indice cu starea materială a familiilor. Cu cît mai

mulţi copii sunt într-o familie, cu atît mai dificilă este întreţinerea materială şi

educarea acestora. Din lipsă de mijloace de existenţă copiii nimeresc în stradă,

33

încep să comită furturi şi alte delicte. Paradoxal este faptul că cu cît este mai săracă

familia cu atît este mai mare tendinţa de a naşte mai mulţi copii.

Una dintre cauzele majore a apariţiei comportamentului delincvent juvenil o

constituie şi eşecul şcolarizării. Şcoala introduce noi reguli şi norme în viaţa

copilului. Acestea îi sunt impuse şi aşteptările sunt că copilul o să le respecte.

Astfel apar primele divirgenţe în conştiinţa copilului – între ceea ce se transmite la

şcoală şi ceea ce I se spune acasă. Acest dezacord între valorile promovate în

familie şi cele promovate de şcoală conduce la insucces şi abandon şcolar

timpuriu.

Părinţii acestor copii care în mod normal, ar fi trebuit să fie primele persoane

ce iniţiază copilul, au o educaţie minimă şi nu deţin capacitatea de a favoriza

dezvoltarea intelectuală a descendenţilor săi.

Adaptarea şcolară poate fi prezentată prin cele două poluri ale sale:

randament satisfăcător, adaptare bună, grad înalt de satisfacţie la un pol şi

inadaptarea şcolară la celălalt pol. Copii inadaptaţi sau dezadaptaţi şcolar intră în

categoria „copiilor problemă” care au o conduită deviantă în raport cu cerinţele

vieţii şi activităţii şcolare. Aceşti copii se caracterizează prin:

- Nesubordonare la normele şcolare, lipsă de interes faţă de

cerinţele şi obligaţiile sale şcolare, absenteism;

- Repetenţia, conduită agresivă faţă de colegi şi cadrele didactice;

De obicei, delincvenţii minori au grad redus de pregătire şcolară. Pentru a

vedea corelaâia încadrare şcolară – delincvenţă este suficient de a analiza datele

din anexa 3. Conform acestor date minorii care au intrat în conflict cu legea au o

pregătire şcolară minimă, doar 43 % dintre aceştea au fost şcolarizaţi pînă la

detenţie, avînd maxim 3 – ani de şcoală.

Inadaptarea şcolară, la rîndul său are alţi factori ce o determină,

dezorganizarea familială, climat familial negativ, ignorarea necesităţilor şcolare a

copilului, ignorarea sa de către profesori, incapacitatea de adaptare la colectivul

34

şcolar, probleme de personalitate, lipsa de mijloace financiare, lipsa de interes a

părinţilor faţă de frecventarea şcolii de către copii etc.

Odată ce minorii nu frecventează şcoala ei au mai mult timp la dispoziţie,

timp pe care îl folosesc cel mai des în activităţi necorespunzătoare, asociindu-se

unor grupuri de prieteni formate din elemente sociale negative, angajându-se în

acest fel în activităţi ilicite.

Aşa numitele „bande de la marginea străzii” oferă tânărului atât un sentiment

de solidaritate cu cei defavorizaţi ca şi el, cît şi o identitate în numele căreia îşi

poate procura o serie de satisfacţii hedoniste imediate şi se poate revolta contra

sistemului social inechitabil. Din cercetările efectuate rezultă că grupul de prieteni

în care este integrat minorul delincvent este constituit, de obicei din indivizi de

aceeaşi vârstă şi sex cu al minorului cercetat, provenind din familii cu disfuncţii,

cu deficit de şcolarizare, neintegrare profesională, parazitism. Preocupările

principale ale grupului sunt vizionarea filmelor şi hoinărirea, iar locul cel mai

frecvent de joacă este strada [17, p. 27]. Ele se orientează spre comiterea unor acte

aflate la marginea devianţei sociale, ajungînd frecvent la a comite infracţiuni.

Lipsiţi de o familie, de un cămin, în căutarea permanentă de surse de

supraveţuire, copiii sunt victimele cele mai sigure. Din dorinţa de a-şi depăşi

condiţia, ei acceptă implicarea în diferite angrenaje ai căror lideri le oferă

„avantaje”. Aceşti lideri transformă inocenţa începutului în dependenţă, accentuînd

implicarea lor pe măsura scurgerii timpului. Avantajele materiale îi transformă pe

lideri în abuzatori, iar pe copiii implicaţi – în adevărate victime.

Experienţa în a săvîrşi infracţiuni este singurul factor important pentru care

copiii manifestă respect şi interes. Normele şi valorile morale sunt răsturnate, se

aderă încet, dar sigur, la comportamente din zona subculturilor delincvente.

Un alt fenomen apropiat de cel al delincvenţei înmpreună cu grupul de

prieteni este cel al „copiilor străzii”. Aceştea sunt copii care au abandonat pe o

perioadă de timp sau definitiv casa. Locul lor de existenţă este strada, iar

mijloacele de trai provin din cerşit şi furturi. În acest context, interviul realizat cu

35

specialistul de la „Casa Gavroche” – centrul de reabilitare psihosocială a copiilor, a

definit clar legătura cauzală între copiii străzii şi delincvenţă. Mai mult decît atît,

aceşti copii, lipsişi de o familie, dezvoltă un spectru foarte larg de comportamente

deviante: cerşetoria, minciuna, consumul de alcool, tutun, inhalarea substanţelor

toxice, furturile, prostituţia etc.

O cauză specifică anume pentru Republica Moldova ar fi plecarea părinţilor

peste hotare şi abandonarea copiilor, incapacitatea de control asupra

comportamentului lor. Din interviurile realizate am dedus faptul că o mare parte

din copiii care ajung în instanţa de judecată nu au părinţii prezenţi în republică la

momentul dat. Aceasta duce la o îngrijire insuficientă şi la asocierea cu prieteni din

stradă care au deja, o experienţă infracţională.

Există păreri că comportamentul delincvent poate fi provocat de sursele mass-

media, filme de violenţă etc, dar teza se invalidează pe baza numărului de tineri

care sunt expuşi la acestea şi totuşi rămîn a avea un comportament în cadrul legii.

Enumerînd factorii ce provoacă comportamentul delincvent, nu putem spune,

totuşi care dintre ei prevalează: cei de natură psihică sau cei de natură socială. De

multe ori aceştea se intercalează şi se determină reciproc. De exemplu: starea

economică precară a familiei produce abuz asupra copilului; acesta la rîndul său,

nemaisuportînd situaţia dată evadează tot mai des; vagabondînd îşi face noi

prieteni care sunt cam în aceeaşi situaţie; împreună comit diferite acte deviante.

Schematic acesta se reprezintă în felul următor:

Abuz → evadare → asociere cu elemente sociale negative → delincvenţă

De aceea în ultimul timp se orientează spre perspectiva cauzalităţii multiple.

Adepţii acestei perspective consideră că fiecare factor, luat în parte, are o anumită

importanţă, delincvenţa apărînd fie la intersecţia a doi factori majori, fie a mai

multor factori minori [22, p. 272].

Conform datelor cercetării efectuate în coloniile de reeducare pentru minori,

condiţiile care au favorizat comiterea infracţiunilor sunt: lipsa controlului din

36

partea părinţilor (cu ponderea cea mai mare) 77 %; influienţa în cadrul grupului de

prieteni 64 %; venitul mic al familiei 51 %; lipsa unei activităţi 18 %; consumul de

alcool 13 %; conflict cu un membru al familiei 8 %; divorţul părinţilor 7 %;

violenţa familială 5 %; supratutelarea din partea mamei 5 %; privarea de libertate a

unuia dintre părinţi 3 % (Anexa 4).

Există şi alte cauze a apariţiei comportamentului delictual la minori ca de

exemplu trecerea de la un tip de viaţă la altul, urbanizarea etc, dar care au la bază

aceleaşi carenţe de socializare, educare, integrare.

Dacă am încerca să stabilim nişte cauze generale ale fenomenului de

delincvenţă juvenilă acestea ar fi:

- Modificări esenţiale intervenite în viaţa economică, socială,

culturală, administrativă şi juridică şi dificultăţile de adaptare a unor

persoane la acestea;

- Structurile şi mecanismele controlului social care nu sunt în

totalitate constituite şi respectate, nu funcţionează la nivelul dorit;

- Menţinerea, păstrarea anumitor structuri cu disfuncţionalitate în

sistemul educării cetăţenilor;

- Situaţia venitului naţional şi a celui individual;

37

Capitolul II: Prevenirea şi combaterea delincvenţei minorilor în

Republica Moldova

2.1 Minorii în conflict cu legea: cadrul legal şi alternativele la detenţie

Procesul de apariţie a unor reglementări privind regimul de reeducare a

minorilor poate fi urmărit din cele mai vechi timpuri. Astfel, chiar în dreptul antic

se făceau, în anumite situaţii, distincţii de tratament între minori şi adulţi; în unele

legiuiri vechi (chineză, de pildă) se prevedea posibilitatea ca minorii sub 7 ani să

fie iertaţi de pedeapsă de către împărat, numai dacă nu se făceau vinovaţi de

trădare [8, p. 6].

La greci minorii, de asemennea, beneficiau de un tratament special. Platon

(427 – 347 î.e.n.) arată că un copil, întocmai ca şi un nebun care a săvîrşit un omor,

putea fi exilat pe timp de un an, iar în cazul că acesta nu respecta termenul exilului,

aceasta se transforma în pedeapsa cu închisoarea pe termen de doi ani; Aristotel

scria că un minor poate fi pedepsit numai în caz de omucidere cu voinţă.

Dreptul roman din epoca celor XII Table (sec. V î.e.n.) constituie un progres

în ceea ce priveşte condiţia juridică a minorului delincvent; legea romană distingea

între impuber (impuberus) şi puber (puberus), stabilind că primul are o răspundere

diminuată [8, p. 7].

Legiuirea lui Iustinian prevede că pînă la vîrsta de 7 ani minorul era

considerat incapabil şi, ca atare, nu răspundea penal. Între 7 şi 14 ani răspundea

numai dacă a săvîrşit fapta cu pricepere; la 18 ani era considerat la vîrsta tinereţii

depline (plaena pubertas) şi numai la vîrsta de 25 ani era asimilat cu adultul.

Ideea unor limite de vîrstă care să diferenţieze pe minorul delincvent şi cel

nedelincvent este preluată şi de legiuirile ulterioare.

38

Primele legiuiri româneşti care se referă la minori au fost „ Cartea românească

de învăţătură” a lui Vasile Lupu. Minoritatea este tratată printre cauzele care apără

de pedeapsă sau micşorează pedeapsa. Pînă la 7 ani copilul era scutit de orice

pedeapsă; de la 7 ani şi pînă la pubertate (14 ani băieţii şi 12 ani fetele), minorilor

li se aplicau pedepse mai uşoare. De asemenea şi la vîrsta de 14 – 20 ani băieţii şi

12 – 15 ani fetele, beneficiază de o ameliorare în regimul lor de sancţionare [8, p.

7].

Evoluînd în timp, actuala concepţie asupra pedepsirii minorilor conform

criteriului vîrstă este punctată în Codul Penal al Republicii Moldova. Conform

acestui cod răspund penal: persoanele care în momentul săvîrşirii infracţiunii

au împlinit vîrsta de 16 ani. Persoanele, în vîrstă de 14-16 ani, care au săvîrşit

o infracţiune, sunt supuse răspunderii penale numai pentru fapte deosebit de

grave ca: omorul, violul, vătămarea integrităţii corporale care a dus la

tulburări de sănătate, sustrageri în proporţii deosebit de mari, huliganism

agravat, sustragerea de substanţe narcotice şi arme, muniţii etc. [15, art. 10].

Cele mai frecvente infracţiuni săvîrşite de minori sunt furturile (47%),

sustragerea bunurilor în proporţii mari (16%), jafurile (11%), omoruri (10%),

violuri (10%), Escrocherie (2%), tîlhărie (2%), vătămarea gravă a integrităţii

corporale (2%) ( anexa 5).

Codul Penal prevede două tipuri de sancţiuni aplicabile minorilor în caz de

săvîrşire a faptelor penale – pedepse şi măsuri de constrîngere cu caracter educativ.

Din cele opt categorii de pedepse, prevăzute de art. 62 al CP pentru persoanele

fizice, faţă de minori sunt aplicabile doar cinci categorii – amenda, privarea de

dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, munca

neremunerată în folosul comunităţii, arestul şi închisoarea. Dar şi din aceste cinci

categorii, unele doar teoretic pot fi atribuite minorilor. Cadrul pedepselor aplicabile

minorilor include :

Amenda

39

Munca neremunerată în folosul comunităţii, de la 60 la 120 de ore,

începînd cu vîrsta de 16 ani;

Arestul, pe termen de la 3 la 6 luni, începînd cu vîrsta de 16 ani

Închisoarea, pe termen de 6 luni – 15 ani pentru persoane care nu au

atins vîrsta de 18 ani.

Amenda, nefiind exclusă din sfera sancţiunilor justiţiei penale juvenile,

rămîne de o aplicabilitate restrînsă în acest domeniu, datorită posibilităţilor limitate

a persoanelor în vîrstă de pînă la 18 ani de a fi angajat în cîmpul muncii, a avea o

situaţie materială satisfăcătoare, de a avea o sursă independentă de venit. Reieşind

din caracteristica că infractorii sunt, de obicei, din păturile socialmente

vulnerabile, deci infracţiunile pe care le comit sînt de delapidare şi de sustragere a

bunurilor, de regulă ei nu au sumele de bani necesare achitării amenzii. Ca urmare

ia naştere un cerc vicios: motivul infracţiunii este unul economic, codul penal

prevede pentru asemenea componenţe privaţiunea de libertate sau alternativa -

amenda, dar deoarece condamnatul nu poate achita suma amenzii executarea

pedepsei are loc sub forma privaţiunii de libertate. În situaţia cînd minorul nu poate

să-şi îndeplinească obligaţia de achitare, aceasta poate fi înlocuită cu munca

neremunerată în folosul comunităţii.

Probaţiunea. Prin probaţiune se înţelege organizarea şi executarea

supravegherii şi monitorizării comportamentului persoanei învinuite, inculpate sau

condamnate, acordarea de asistenţă individuală şi orientarea lui spre un mod de

viaţă corect.

Probaţiunea are scopul corectării şi reeducării persoanelor care au săvîrşit

infracţiuni, a resocializării şi reintegrării în societate a persoanelor condamnate,

pentru a reduce săvîrşirea repetată a infracţiunilor. Este aplicabilă la diferite etape

ale procesului penal (la faza presentenţială prin întocmirea anchetei presentenţiale,

la faza de sentinţă prin condamnarea cu suspendarea executării sau eliberarea

condiţionată pe un termen de probă, în penitenciar – pregătirea pentru eliberare sau

40

la faza postpenitenciar prin facilitarea reinserţiei sociale a minorilor eliberaţi din

locurile de detenţie).

Oportunitatea aplicării acestora este determinată de beneficiul pe care îl

prezintă în comparaţie cu detenţia:

Oferă o pedeapsă proporţională cu infracţiunea săvîrşită;

Resocializează şi educă infractorii;

Detenţia este costisitoare, pe cînd alternativele prezintă un important

beneficiu financiar;

Închisoarea este o „şcoală pentru criminali” în special pentru copiii

care sunt în proces de formare a personalităţii;

Impactul social (menţinerea legăturilor cu familia şi comunitatea)

Studiu de caz

Minorul: Bibi L.

Sex: masculin

Vîrsta: 15 ani

Mama: Aliona L. în vîrstă de 45 ani trăieşte în localitatea C. are studii medii

şi lucrează ca vînzătoare într-un magazin din localitate. Este o femeie tolerantă şi-

şi iubeşte şi protejează mult fiul, aceasta din cauza că pînă la Eugen ea pierdut

trei sarcini iar unicul copil la născut la treizeci de ani, cînd practic nu mai avea

speranţe. În urma acestei situaţii mama a încercat mereu să-i îndeplinească orice

dorinţă a fiului, educaţia minorului din această cauză suferind mult.

Tatăl: Gheorghe L. în vîrstă de 49 ani lucrează ca paznic la o unitate

economică şi este caracterizat ca o persoană severă şi nesociabilă.

Fabula: minorul împreună cu doi complici a sustras dintr-un autoturism un

casetofon pe care doreau să-l realizeze pentru bani, dar au fost găsiţi de organele

poliţiei şi li s-a intentat dosar penal.

41

Educaţie: Minorul urmează studiile la o şcoală medie generală în clasa a

noua. Are unele conflicte cu cadrele didactice din cauza nonconformismului, totuşi

manifestînd interes pentru unele obiecte ca matematica, sportul.

Profil psihologic: copilul este instabil, are un comportament nonconformist,

nu acordă o mare inportanţă observaţiilor profesorilor, se sustrage uşor de la

sarcinile impuse, este agitat, neascultător, are calităţi de lider. Eugen are mulţi

prieteni în cadrul şcolii, la fel şi în afara acesteia. Cei mai buni tovarăşi îi

consideră pe Mihail şi Alexandru, care trăiesc în aceeaşi curte şi au avut un

conflict cu politia în urma implicării într-un proces penal.

Mediul familial este pozitiv dar există disensiuni majore între părinţi în

privinţa educării copilului: mama tolerează orice comportament al copilului,

luînd-ui mereu apărarea, tatăl adoptînd o modalitate aspră de educaţie, aplică

uneori sancţiuni corporale. Această lipsă de acord între părinţi au fost sursă de

permanentă frustrare a copilului şi la formarea unei personalităţi dezechilibrate.

În urma comiterii unui furt, împreună cu alţi doi minori, Eugen L este

condamnat la probaţiune de instnţa de judecată.

45 49

15

Lucrează paznic la o unitate economică

Lucrează vînzătoare

Relaţii conflictuale cu profesorii

Disensiuni privind educaţia copilului

Mulţi prieteni în cadrul şcolii şi în afara acesteia

Îi place matematica şi sportul

42

Evaluarea: minorul are unele probleme de personalitate care trebuie

prelucrate cu ajutorul psihologului, reintegrarea socială fiind posibilă. Anturajul

amicilor este factorul principal care a determinat comiterea infracţiunii de aceea

este necesar de schimbat ambianţa.

Plan de intervenţie: -Lucru cu familia (consilierea) pentru a ajunge la un

consens în privinţa atitudinii educative; învăţarea părinţilor a unor modalităţi de

influienţare a comportamentului copilului lor;

-consilierea minorului pentru a înlocui comportamentul

disfuncţional prin unul dezirabil prin conştientizarea faptei comise.

-implicarea minorului în careva activităţi care i-ar

limita timpul liber petrecut cu amicii săi infractori;

Concluzii: prin evitarea detenţiei minorul a primit o şansă de a adera la

societate şi de a respecta normele fără a purta eticheta “puşcăriaş”, de a-şi corija

comportamentul şi de a deveni util societăţii.

Munca neremunerată în folosul soietăţii sau muncă comunitară este o nouă

formă de pedeapsă, introdusă recent în legislaţia penală a Republicii Moldova în

procesul de reformă a justiţiei penale şi alinierii la normele şi standardele

internaţionale. Această sancţiune se dovedeşte a fi eficientă în pedepsirea

infractorilor şi benefică în aspect social şi economic.

Munca comunitară prezintă caracteristici net superioare celorlate tipuri de

măsuri de sancţionare a minorilor. Avantajul ei este în promovarea reabilitării şi

resocializării minorului în afara cadrului instituional. Aplicarea acestei măsuri de

pedeapsă permite minorului care a comis un delict să se afle în continuare în cadrul

familiei, să-şi continuie studiile sau munca, concomitent ispăşindu-şi pedeapsa.

Aplicarea anume a muncii neremunerate în folosul comunităţii dă posibilitate de a

evita cadrul penitenciar cu toate efectele negative ale acestuia, cu atît mai

43

important fiind pentru cei ce nu au fost condamnaţi niciodată şi au săvîrşit

infracţiunea pentru prima oară. Prin această măsură de pedepsire resocializarea

minorilor în formă pozitivă este mai uşor de realizat iar şansele că minorul se va

reîncadra în societate cresc, riscul de recidivă, scăzînd implicit. În plus în afară de

infractor beneficii de pe urma acesteia are şi societatea în ansamblu. Infractorii

condamnaţi la muncă comunitară fac lucrul care de altfel trebuie plătit pentru

realizarea lui. Aici o condiţie necesară este anume lucrul în beneficiul comunităţii

şi nu prestarea unor activităţi cu venit economic.

Munca comunitară este stabilită de către instanţa de judecată pe un termen de

60 – 240 de ore şi se efectuiază în afara orelor de serviciu de bază sau a timpului

de studii. Munca comunitară se stabileşte de autorităţile publice locale şi este

executată de la 2 la 4 ore pe zi. De asemenea munca nu trebuie să înjosească

demnitatea condamnatului, ci doar să-i ofere o şansă de a repara dauna produsă

prin delict.

Numai la prima vedere munca în folosul societăţii reprezintă o sancţiune

blîndă. Ca şi orice altă pedeapsă penală, munca în beneficiul comunităţii presupune

anumite interdicţii pentru condamnat, în special, el este obligat să aibă un loc

permanent de muncă sau să-şi continuie studiile, să urmeze strict indicaţiile incluse

în planul de executare a sancţiunii, să nu comită încălcări ale legii pentru că toate

acestea atrag după sine consecinţe juridice – privaţiunea de libertate. Mai mult

decît atît, timpul liber al condamnatului este limitat. El trebuie să întreţină legătura

permanentă cu colaboratorii care efectuiază supravegherea comportamentului şi

efectuarea volumului de munci comunitare prestabilite. În caz de schimbare a

domiciliului minorul este obligat să informeze organele de supraveghere cu ceva

timp înainte. În caz că condamnatul se eschivează cu rea vonţă sau refuză să

execute munca neremunerată în beneficiul comunităţii, Serviciul de executare

înaintează în instanţa de judecată prezentarea referitor la înlocuirea muncii

neremunerate cu arest.

44

Studiu de caz:

Minorul Ion . V în vîrsta de 17 ani, se afla la data 18 februarie într-un bar în

or. Chişinău împreună cu prietena sa. La masa vecină stăteau alţi doi minori

Vasile M. şi Anton A. Minorii Vasile şi Anton consumaseră alcool. Unul dintre

aceştea se uita foarte insistent la prietena lui Ion şi făcea comentarii indecente,

într-un limbaj vulgar. Ion s-a apropiat de ei şi ia rugat să înceteze şi să-şi ceară

scuze faţă de domnişoară. Vasile şi Anton, însă au început cearta care s-a sfîrşit cu

bătaie. În timpul bătăii Ion a aruncat o sticlă care s-a lovit de perete iar un ciob de

sticlă a rănit-o pe chelneriţă care încerca să-i despartă pe băieţii încăieraţi.

În urma acestui incident Ion urma să fie condamnat la un an de închisoare

pentru distrugerea bunului localului unde a avut loc fapta şi pentru leziunile

corporale provocate chelneriţei. Luîndu-se însă în considerare faptul că Ion nu

avea antecedente penale, provenea dintr-o familie normală şi era caracterizat ca o

persoană pozitivă, judecătorul a hotărît să-l condamne la 120 de ore muncă

neremunerată în folosul comunităţii. Ion urma să vopsească nişte garduri şi să

măture străzi.

Numele: Ion V.

Vîrsta: 17 ani

Familia: minorul provine dintr-o familie completă fără disfuncţii evidente.

Climatul familial este pozitiv. Mama minorului Valentina V. (39 ani) lucrează

contabil la o firmă particulară. Tatăl Valeriu V. Este şofer la aceeaşi firmă.

Condiţiile de trai: sunt bune( apartament cu trei odăi amenajat cu toate cele

necesare, condiţii igienice satisfăcătoare);

45

Minorul frecventează şcoala şi este caracterizat pozitiv de către cadrele

didactice. Nu a fost anterior în conflict cu legea.

Studii: minorul îşi face studiile la un liceu din localitate şi este caracterizat

pozitiv de către cadrele didactice. Reuşita şcolară este bună, băiatul are mulţi

prieteni.

Portret psihosocial: este o persoană sociabilă cu mulţi prieteni şi este respectat

de către semeni. Îi place să citească mult şi este o persoană echilibrată.

Plan de intervenţie: - lucru cu minorul în vederea conştientizării faptei

comise şi asumării responsabilităţii pentru comportamentul său;

Supravegherea în îndeplinirea sarcinilor propuse;

Concluzii: Luînd în considerarea circumstanţele în care a avut loc delictul

pentru care era judecat Ion, s-a constatat că recuperarea sa este posibilă. Prin

faptul că acesta nu a fost condamnat la închisoare el a rămas în familie, alături de

prietena sa, a conştientizat consecinţele comportamentului său, iar muncind în

folosul comunităţii a decis că nu va mai încălca legea. Dacă minorul era să fie

condamnat la privaţiune de libertate, pedeapsa era să fie percepută ca răzbunare

şi ca o inechitate socială neproporţională cu fapta comisă, creîndu-i frustrări şi

discomfort psihic minorului, intensificînd agresivitatea. Iar comunicarea în cadrul

penetenciarului cu elemente sociale periculoase, ruptura cu familia şi prietena, ar

fi dus la o reconsiderare a valorilor etico-morale în direcţia negativă.

Medierea poate fi considerată ca o alternativă la detenţie, doar că aceasta nu

este stabilită de către instanţa de judecată.

Medierea reprezintă un dialog între persoana A (infractorul) şi B (victima) cu

ajutorul unei persoane terţe (mediatorul) în vederea soluţionării conflictului. Prin

aceste discuţii se încearcă aplanarea diferendului apărut între partea A şi partea B,

fără a implica instanţa de judecată. Atît victima cît şi infractorul participă activ la

încercarea de a rezolva problema, adoptînd soluţii conveniente ambelor părţi. În

cadrul acestui dialog, care se desfăşoară doar cu consimţămîntul liber al părţilor,

mediatorul este o persoană neutră şi imparţială care are rolul doar de a facilita

46

discuţia şi nu de a susţine una dintre părţi. Procesul de mediere poate fi stopat în

orice moment la cererea unei părţi şi nu poate fi impus de nimeni. Beneficiul

acestei instituţii constă în faptul că victima are posibilitatea de a primi răspunsuri

la unele întrebări importante; infractorul are şansa de a conştientiza urmările faptei

sale şi de a-şi cere iertare şi de a se căi.

Instiuţia medierii poate fi aplicată în Republica Moldova doar minorilor care

au săvîrşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă (infracţiune care se pedepseşte

cu cel mult 5 ani de privaţiune de libertate).

Medierea poate fi privită ca alternativă la detenţie deoarece acordul de

împăcare încheiat de pe urma acesteia duce la retragerea cererii de către victimă şi

respectiv la încetarea urmăririi penale (dosarul nu mai ajunge în instanţa de

judecată) pentru articolele în care împăcarea este posibilă.

Studiu de caz

Minora Maria F în vîrstă de 16 ani a sustras de la prietena şi colega de

cameră în camin bani şi ceva haine. Fetele prieteneau de mult timp şi învaţă în

aceeaşi grupă la colegiu. Victima a apelat la poliţie şi Mariei i s-a intentat dosar

penal.

Situaţia materială a familiei este satisfăcătoare;

Familia: climatul familial este pozitiv, minora provenind dintr-o familie

completă. Mama Tatiana lucrează pedagog iar tatăl, Victor - inginer. Maria mai

are doi fraţi mai mici.

Caracteristică psihologică: Maria este o fire îndrăzneaţă şi sociabilă, nu

intră în conflict, nu are probleme de personalitate sau de natură psihologică.

Cererea de mediere a parvenit din partea ofiţerului de urmărire penală,

furnizînd informaţia necesară centrului de mediere şi mediatoarelor. În urma

preluării acesui caz, minorele au fost contactate de către mediatoare pentru a

stabili dacă doresc să iniţieze un proces de mediere. Mai întîi a fost contactată

47

infractoarea mai apoi victima. Această ordine este stabilită pentru a evita dubla

victimizare în caz că infractoarea refuză să participe la procesul de mediere.

Fetele au fost informate privind ce este medierea, care sunt beneficiile pentru

ambele părţi şi că ele pot întrerupe procesul la oricare etapă dacă se simt frustrate

sau intimidate. Părţile au acceptat să încerce medierea.

În acest caz mediatoarele au stabilit o dată la care urma să aibă loc şedinţa

de mediere.

Ambele minore s-au prezentat la data stabilită la centrul de mediere. Şedinţa

s-a încheiat cu un acord de împăcare în care infractoarea se obliga să-i restituie

victimii suma de bani sustrasă, iar victima se obliga să-şi retragă cererea.

În timp de cinci zile suma de bani a fost plătită şi victima şi-a retras

plîngerea, urmărirea penală a încetat. Cazul de mediere a fost soluţionat cu

succes.

Arestul se aplică minorilor doar începînd cu vîrsta de 16 ani şi doar în cazurile

cînd nu există alte soluţii.

Închisoarea – în multe cazuri nici săvîrşirea repetată de infracţiuni nu

justifică aplicarea pedepselor privative de libertate, ceea ce se întîmplă, însă,

extrem de frecvent în jurisprudenţa R.M. Săvîrşirea repetată a infracţiunii, practic

exclude posibilitatea aplicării unei alte pedepse decît privaţiunea de libertate.

Persoanele care nu au împlinit vîrsta de 18 ani îşi execută pedeapsa cu închisoarea

în penetenciarele pentru minori, ţinîndu-se cont de personalitatea condamnatului,

antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite.

Ispăşirea pedepsei prin detenţie în coloniile de reeducare a minorilor rămîne a

fi sancţiunea cea mai severă. În colonii de educare prin muncă îşi execută

pedeapsa: minorii condamnaţi pentru prima dată la privaţiunea de libertate – în

coloniile cu regim comun, minorii care au executat anterior o pedeapsă sub formă

de privaţiune de libertate – în colonii cu regim înăsprit. Chiar dacă se stabileşte ca

pedeapsă privaţiunea de libertate, ea nu poate să depăşească limita superioară de 10

48

ani, iar pentru infracţiunile care se sancţionează cu detenţia pe viaţă, minorilor li se

aplică pedeapsa de maxim 15 ani de detenţie.

În Republica noastră băieţii îşi ispăşesc pedeapsa în colonia de la Lipcani,

care avea 189 de deţinuţi în 2004, iar fetele, în colonia pentru femei din localitatea

Rusca, unde erau 8 minore către anul 2004. În cadrul coloniei de la Lipcani

învăţămîntul este obligatoriu pentru cei ce au studii medii incomplete. După

împlinirea majoratului minorul poate rămâne în colonie până la împlinirea vârstei

de 20 de ani. În colonia de reeducare din localitatea Rusca, separarea adultelor de

minore este mai mult simbolică. În colonie nu există o instruire şcolară ci doar una

profesională (croitorie de haine militare), minorele fiind lipsite de posibilitatea de

a-şi continua studiile.

Detenţia este considerată a fi o pedeapsă şi deci îndeplineşte funcţiile [16, p

58]:

- Prima funcţie tradiţională este – intimidarea colectivă, de descurajare, care

se referă la efectul inhibitor al sancţiunilor penale asupra persoanelor, altele decît

delincvenţii condamnaţi.

-A doua funcţie este cea de prevenire socială prin intimidare individuală.

Ipoteza în acest caz este că delincventul va fi deturnat de la recidivă datorită

dezavantajelor primei pedepse.

-Funcţia de neutralizare îl îmiedică pe delincvent să comită noi infracţiuni,

prin privarea de libertate, prin izolarea propriu zisă.

-Funcţia de retribuire constă în faptul că delincventul simte pedeapsa ca o

restabilire a echilibrului social, rupt prin actul delincvent.

Experienţa demonstrează însă, că mediul social al penitenciarelor nu

constituie unul adecvat resocializării infractorului şi nu-şi atinge scopurile

reeducative propuse.

Din cauza eficienţei scăzute a încarcerării ca pedeapsă, opţiunea închisorii ar

fi tot mai nedorită şi ar fi trebuit evitată cît de des este posibil, în special în cazul

49

delincvenţilor minori. Explicaţia constă în faptul că dacă minorul a intrat în colonie

după ce a săvârşit o faptă ilicită uşoară, sub influenţa anumitor factori situaţionali

şi nu prezintă, de fapt, pericol pentru societate, din această instituţie el va ieşi

socializat negativ, iar şansele lui de a recidiva vor creşte foarte mult. Aceasta se

întâmplă din cauza că grupul de comunicare din cadrul penitenciar este format

preponderent din elemente sociale negative, astfel formându-se o întreagă

subcultură deviantă care lasă amprente adânci asupra personalităţii şi acţiunilor

ulterioare ale minorului.

În afară de impactul puternic pe care îl are detenţia prin limitarea spaţiului de

mişcare şi organizare a timpului oricărui deţinut, schimbări suferă şi

comportamentul. Frustrările sunt puternic simţite şi sporesc agresivitatea ca urmare

a limitărilor impuse. Acest sentiment este amplificat de lipsa mereu resimţită a

unor plăceri oferite de viaţa liberă(alcool, droguri, viaţă sexuală etc.), deţinutul

căutând „surogate de satisfacţie” [17, p. 46]. Grupul de minori privaţi de libertate

se supune unor norme care de multe ori nu sunt identice cu cele dorite de

conducerea penitenciarului, ci există norme nescrise ale deţinuţilor, care se

transmit în cadrul subculturii deviante, de la un individ la altul. Putem vorbi de

existenţa chiar a unui cod de conduită care trebuie respectat cu stricteţe pentru a nu

intra în conflict cu ceilalţi deţinuţi. De aici facem legătura între timpul petrecut în

încarcerare şi perspectivele de recidivă şi de continuare a carierei delincvente a

minorului. Cu cît este mai lung termenul de detenţie, cu atît scad mai mult

perspectivele de reintegrare a minorului în societate ulterior. Lista efectelor

negative ale detenţiei poate fi continuată: deteriorarea sănătăţii fizice şi mintale,

depersonalizarea demoralizantă, contaminarea morală, ruptura contactelor sociale.

Principiile stabilirii pedepselor:

a) Atunci când persoana este trimisă în închisoare, pedeapsa ce se aplică

trebuie considerată ca un mijloc şi nu ca un scop. Pedeapsa este esenţialmente

privarea de libertate;

50

b) Pe timpul cît se află în închisoare, cel acuzat nu trebuie să fie lipsit

decât de libertate şi doar de drepturile ce derivă din aceasta;

c) Delincvenţii nu trebuie încarceraţi decât pe o perioadă cât mai scurtă,

dacă nu sunt alte alternative decât închisoarea (probaţiunea – eliberarea

supravegheată, munca în folosul comunităţii);

d) În închisoare ar trebui trimişi un număr cît mai mic de minori şi doar

când vor fi epuizate celelalte variante;

Reeşind din cele spuse mai sus, reducerea populaţiei din penitenciare

constituie una din sarcinile urgente ale sistemului justiţiei penale naţionale.

Atingerea acestui obiectiv, este necesară atât pentru a crea condiţii favorabile

pentru ispăşirea pedepsei penale şi respectiv realizarea scopului acesteia (reinserţia

socială a infractorilor şi nu răzbunare), cât şi pentru crearea cadrului propice în

Republica Moldova în vederea corespunderii cerinţelor actelor internaţionale în

domeniu la care Moldova a aderat. Pentru atingerea acestor obiective este necesară

reforma întegului sistem al justiţiei penale, cât şi a atitidinii publice faţă de

fenomenul criminalităţii, persoanelor ce comit infracţiuni şi pedepsele penale.

Studiu de caz

Minorul C. M. se află în Centrul de zi şi de plasament temporar al copiilor şi

tinerilor orfani în perioada postinstituţională„Vatra” din oraşul Chişinău în

aştepatrea judecăţii după contestarea sentinţei în Curtea de Apel.

Vîrsta: 14 ani

Minorul este acuzat de viol asupra unei fete de 7 ani, care locuieşte în

acelaşi sat ca şi Valeriu. După prima judecată inculpatul a primit zece ani de

închisoare. Vina sa el nu şi-o recunoaşte spunînd că violul a fost simulat de

vecinii lor pentru a se răzbuna pentru un conflict între familiile lor de mult timp.

Minorul a frecventat şcoala doar patru ani abandonînd-o argumentînd că pur

şi simplu nu mai vrea să meargă, iar părinţii nu au reacţionat nici într-un fel la

această hotărîre, ulterior el stătea acasă ajutîndu-şi părinţii la lucrările de cîmp.

.

51

Familia: minorul provine dintr-o familie completă şi mai are trei fraţi şi o

soră. Doi dintre fraţi (21 şi 23 de ani) au fost condamnaţi anterior pentru furt în

proporţii deosebit de mari şi îşi ispăşesc pedeapsa în penitenciar. Fratele mai mic

(12 ani) are o afecţiune renală cronică din cauza căreia a abandonat şcoala. Tata

în vîrstă de 47 ani este bolnav de alcoolism, este deseori agresiv. Mama are 42 de

ani şi suferă de o afecţiune cardiacă serioasă.

În cadrul familiei se consumă frecvent alcool iar tata în stare de ebrietate

abuzează fizic mama

Antecedente penale nu are

Condiţiile de trai: Familia M. locuieşte în municipiul Chişinău, sectorul

Rîşcani într-o casă cu trei odăi, condiţiile de trai sunt medii, venitul familiei este

constituit din vînzarea produselor agricole şi deci este sezonier şi nu are caracter

stabil.

Starea de sănătate: minorul a avut o traumă la cap în urmă căderii şi a fost

îndreptat la tratament psihiatric în or. Chişinău. Valeriu, însă nu s-a prezentat la

medic şi nu a urmat nici un tratament, dar se află la evidenţa psihiatrului. Are un

uşor retard mintal, accentuat de abandonarea şcolii.

Portretul psihosocial al minorului: el este încrezut în sine şi nu are respect

pentru persoanele mai în vîrstă. Vorbeşte necenzurat, vocabularul fiind foarte

limitat, utilizează argoul penitenciar. El nu conştientizează fapta comisă şi

termenul pe care urmează să-l petreacă la închisoare. Este sociabil, iar în izolator

are relaţii bune cu ceilalţi deţinuţi.

52

Evaluarea: minorul are probleme de ordin psihic care necesită intervenţia

medicului psihiatru, este evident nesincer şi nu-şi recunoaşte vina. Este ataşat de

amicii săi din penitenciar şi nu este receptiv la lucru de reeducare.

Intervenţia: - consultarea la un medic psihiatru pentru stabilirea

diagnosticului şi a unui tratament;

- discuţii în privinţa stabilirii vinovăţiei sau nevinovăţiei;

- întărirea legăturii cu familia cu care minorul a întrerupt orice relaţie de

cînd a intrat în penitenciar;

- corectarea comportamentului prin şedinţe psihoterapeutice;

Cadrul măsurilor de constrîngere cu caracter educativ:

Dacă instanţa de judecată va considera, că corectarea persoanei în vîrstă sub

18 ani, care a săvîrşit o infracţiune ce nu prezintă un mare pericol social, este

50 54

Se ocupă cu agricultura

Este casnică, îşi ajută soţul la lucrările de cîmp

Este alcoolic

21 142312 19

Îşi ispăşesc pedeapsa în penitenciar

A întrerupt frecventarea şcolii din cauza problemelor de sănătate

Este plecată peste hotare

Este la evidenţa psihiatrului, retard mintal

Conflicte frecvente cu consătenii, comportament agresiv

Suferă de o afecţiune cardiacă gravă

Relaţii tensionate, abuz fizic

53

posibilă fără aplicarea pedepsei penale, ea poate aplica acestei persoane măsurile

de constrîngere cu caracter educativ, ce nu constituie o pedeapsă penală:

Avertismentul;

Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor

care-i înlocuiesc sau organelor specializate de stat;

Obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei

măsuri se ia în considerare starea materială a minorului;

Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de

reabilitare psihologică;

Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de

reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.

Avertismentul reprezintă o admonestare a minorului şi constă în explicarea

acesuia a pericolului pe care îl prezintă fapta comisă şi preîntîmpinarea de a nu

săvîrşi noi infracţiuni. Codul Penal nu se referă expres la conţinutul acestei măsuri

educative, a cărei parte integrantă constă în explicarea minorului a pericolului pe

care-l comportă în sine infracţiunea, a daunelor survenite în urma săvîrşirii

infracţiunii, cu preîntîmpinare că în cazul săvîrşirii de noi infracţiuni, faţă de el vor

fi aplicate măsuri mai severe. Această măsură poate fi temeinic aplicată minorilor

în vîrstă de 14 – 15 ani în cazul săvîrşirii infracţiunilor neînsemnate, a căror pericol

social nu este sporit (de exemplu în cazul săvîrşirii infracţiunilor în domeniul

informaticii).

Factorul negativ prezent în cazul aplicării acestei măsuri este că ea nu va avea

efect fără o explicaţie nu numai a consecinţelor juridice – lucru pe care îl poate

face judecătorul, dar şi a semnificaţiei sociale, de fapt acelor săvîrşite – lucru pe

care trebuie să-l facă un psiholog, rolul căruia după fixarea măsurii de către

judecător de loc nu este clar.

Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor

care-i înlocuiesc sau organelor specializate de stat, constă în transmiterea

obligaţiei şi împuternicirea peroanelor nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă

54

apropiată, organele de tutelă şi curatelă etc.) de a exercita controlul asupra

comportamentului minorului, a întreprinde activităţi educative. Această măsură

poate fi efectivă dacă mediul familial al minorului prezintă un exemplu pozitiv de

socializare.

La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să se convingă că

persoanele cărora minorul le este încredinţat se bucură de autoritate şi pot exercita

controlul corespunzător asupra minorului.

Această măsură, însă rămîne de o eficienţă redusă pentru că majoritatea

familiilor din care provin minorii delincvenţi prezintă mari dificultăţi implicînd un

spectru larg de probleme de ordin material, emoţional, psihologic etc., familiile

sund dezorganizate sau lipsesc cu desăvîrşire.

Obligarea minorului de a repara daunele cauzate, constă în recuperarea

prejudiciului cauzat prin infracţiune victimei. La aplicarea infracţiunii trebuie să se

ia în considerarea condiţia fizică a minorului, starea materială. Repararea daunei

poate avea loc şi prin efectuarea cărorva lucrări de restabilire, reparaţie, prestarea

anumitor servicii.

Actualmente această măsură cu caracter educativ se aplică în cazul liberării

minorului de răspundere penală sau pedeapsă, dar mult mai eficientă ar fi aplicarea

ei ca alternativă la pedeapsă.

Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de

reducare sau într-o instituţie curativă este o măsură educativă privativă de

libertate care constă în plasarea minorului în instituţiile speciale pe o perioadă

nedeterminată, care însă nu poate dura mai mult decît pînă la atingerea vîrstei de

18 ani de către minor. În cazuri excepţionale, prelungirea termenului de aflare a

persoanei în aceste instituţii după atingerea vîrstei de 18 ani este permisă numai

pînă la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii.

Instituţiile speciale de învăţămînt şi de reeducare sunt şcolile de tip internat

sau case de copii, unde se efectuiază o supraveghere deosebită, care nu poate fi

55

realizată în regim de libertate şi care este destinată minorilor ce necesită condiţii

speciale de educare şi supraveghere.

În Moldova această instituţie este şcoala internat specială pentru copii cu

devieri comportamentale se află în localitatea Soloneţ, raionul Soroca, şi este

organizată ca un centru de reabilitare socio-pedagogică. Durata, modul şi condiţiile

de aflare a minorului în instituţiile de învăţământ şi de educaţie şi în cele curative

sunt prevăzute de Regulamentul Comisiei pentru minori.

Cea mai frecventă sancţiune aplicată minorilor este condamnarea

condiţionată. Împuternicirea de a acorda eliberarea condiţionată este conferită unei

autorităţi competente. În măsura în care circumstanţele permit, se dă prioritate

eliberării condiţionate, în loc de a-l lăsa pe tânărul delincvent să-şi ispăşească

întreaga pedeapsă. Dacă se demonstrează că au perspective serioase de reintegrare

socială, chiar şi delincvenţii care par a fi periculoşi pot fi eliberaţi condiţionat.

Ca şi probaţiunea, eliberarea condiţionată poate fi acordată sub rezerva

îndeplinirii satisfăcătoare a condiţiilor specificate de autorităţile interesate într-o

perioadă de probă prevăzută de hotărâre. De exemplu: comportarea bună a

delincventului, participarea la programe comunitare etc.

În afară de răspunderea penală minorii pot fi traşi şi la răspundere

administrativă şi civilă. Faţă de persoanele care au de la 16 la 18 ani, care au comis

contravenţii administrative, se aplică măsurile prevăzute de Regulamentul

Comisiilor Pentru Minori, aprobat de prezidiul parlamentului.

Actualmente această instanţă şi-a schimbat denumirea în “consiliul pentru

protecţia drepturilor copilului”. Din interviurile realizate am stabilit că în cadrul

consiliului activează o echipă multidisciplinară, formată din nouă persoane, ce

permite analizarea cazurilor minorilor dintr-o perspectivă multidisciplinară.

Specialiştii din cadrul acestui consiliu sunt: inspectorul pentru minori, specialistul

în lucru cu minorii în conflict cu legea din cadrul Direcţiei de Protecţie a Copilului,

împreună cu alte două persoane de la aceeaşi instituţie, un specialist din cadrul

56

asociaţiei medicale teritoriale, un pedagog, un reprezentant al unui ONG, un

părinte dintr-o familie social vulnerabilă, un reprezentant al preturii.

Ca şi în cazul calificării infracţiunilor săvârşite de adulţi, delincvenţa juvenilă

are şi ea grade de gravitate, care poate fi stabilit după mai multe criterii ca:

persoana delincventului, tipul delictului, antecedente, portretul psihosoical etc.

Clasificarea faptelor ilicite ne permite să distingem un element delincvent

recuperabil de unul irecuperabil. Delictele săvârşite din imprudenţă, o singură dată,

nu trebuie sancţionate la fel ca cele săvârşite cu intenţie, repetat, etc. Dar în cazul

calificării faptelor ilicite ale minorilor survine o problemă foarte importantă –

stabilirea discernământului. Odată ce minorul nu are capacitatea deplină de

exerciţiu, este greu de stabilit gradul în care el este răspunzător de fapta comisă.

Pentru a preciza acest fapt trebuie de atenţionat asupra componentei intelective,

adică a capacităţii minorului de a înţelege urmările faptei comise, şi componenta

volitivă – de a voi comiterea faptei înainte de execuţie, în vederea atingerii unor

scopuri bine precizate. Dacă analizăm din punct de vedere juridic, discernământul

este considerat: „capacitatea subiectului de înţelegere şi manifestare conştientă a

voinţei în raport cu o anumită faptă concretă”. În timp ce pentru psihiatri el

reprezintă: „aptitudinea de a deosebi binele de rău, legalul de ilegal”. Deci

sancţiunea penală trebuie aplicată în acord cu gradul de responsabilitate (convertit

în discernământ), dar în cazul acuzării minorului ar însemna să-l pedepsim pentru

propria structură psihică; intenţia de a săvârşi infracţiunea este greu de delimitat de

unii factori obiectivi ca: mediu social nefavorabil, neştiinţa de cauză, dependenţa

de alte persoane etc., dintre care ultimul factor are o pondere destul de mare.

Just se menţionează faptul că un loc tot mai important în geneza infracţiunii îi

revine influenţei negative a mediului criminogen, incitarea şi antrenarea în

activităţile criminale a minorilor de către maturi. Investigaţiile efectuate arată că

40% din infracţiuni se comit de adolescenţi în grup cu maturii. Analiza dosarelor

penale arată că fiecare a treia infracţiune este săvârşită de minori sub influenţa

persoanelor adulte [4, p. 32]. Una din principalele cauze ale acestui fenomen este

57

ebrietatea şi utilizarea drogurilor atât de către cei ce antrenează cît şi de cei

antrenaţi. Statistica ne oferă în acest sens cifra de 42% a adolescenţilor care erau în

stare de ebrietate în momentul comiterii crimei. Caracteristic este faptul că fiecare

al doilea dintre ei folosea alcool sau stupefiante cu regularitate, iar 14% consumau

băuturi spirtoase împreună cu părinţii şi rudele.

Materialele dosarelor penale ne dovedesc faptul că tendinţa de a obţine alcool

sau alte substanţe narcotice contribuie într-o măsură considerabilă la reunirea în

grupe criminale a 84,5% de maturi şi 65,8% minori care consumă cu regularitate

băuturi spirtoase sau stupefiante. Aceasta exercită o influenţă deosebit de mare

asupra delincvenţei recidive. Dacă ne referim la RM, în pofida faptului că se

efectuează o serie de măsuri de combatere a beţiei în rândul adolescenţilor,

consumul băuturilor spirtoase de către aceştia a crescut considerabil în ultimii ani,

şi are tendinţa să cuprindă vârste din ce în ce mai mici.

Alte modalităţi de antrenare a minorilor în comiterea faptelor ilicite sunt:

jocurile de noroc şi constrângerea. Dar legislaţia RM prevede pedeapsă penală

pentru atragerea minorilor în comiterea actelor ilicite.

Datorită atragerii copiilor de către adulţi în activităţi ilicite, „sustragerea”

acesuia de la şcoală şi familie reprezintă un cerc închis în perpetuarea fenomenului

de delincvenţă juvenilă. Din această cauză sancţionarea adulţilor pentru instigarea

minorilor trebuie privită cu toată seriozitatea.

Ministrele şi departamentele implicate în exercitarea justiţiei juvenile

În Republica Moldova nu există o structură executivă unică care să aibă în

competenţa sa problema copiilor aflaţi în conflict cu legea. De diverse aspecte ale

acestei probleme se ocupă mai multe ministere, departamente, comitete şi consilii,

iar uneori responsabilităţile în aceeaşi problemă sunt divizate în mai multe structuri

(anexa 6).

Ministerul afacerilor interne este cel mai implicat minister în

domeniile ce ţin de profilaxia infracţionalităţii şi anchetarea cazurilor.

58

Astfel mai mult direcţii ale MAI au în domeniile sale de activitate sarcini ce ţin de

situaţia copiilor suspectaţi de a fi sau care sunt în conflict cu legea.

Cel mai mult este implicată în activitatea cu minorii Direcţia Poliţia Ordinii

Publice, prin Secţia minori şi moravuri, iar în judeţe inspectorii pentru minori şi

moravuri, care au în grijă problemele minorilor delincvenţi, profilaxia delincvenţei

juvenile, a violenţei în familie, a traficului de fiinţe umane, inclusiv minori şi

contracararea pornografiei.

Direcţia generală a poliţiei judiciare în cadrul Ministerului de Interne are în

sarcină activitatea de prevenire şi descoperire a infracţiunilor comise de către

minori, informarea operativă despre persoanele minore care încalcă legea şi

aplicarea, în baza acestor informaţii, a unor măsuri orientate la depistarea şi

destrămarea grupurilor criminale ce includ şi adolescenţi.

Direcţia generală anchetă penală din cadrul Ministerului de Interne este abilitată

să dezvăluie cauzele şi condiţiile concrete ce favorizează comiterea infracţiunilor

de către copii şi să informeze în acest sens inspectoratele pentru minori, să prezinte

cu regularitate informaţii privind circumstanţele ce duc la săvîrşirea delictelor în

instituţiile de învăţămînt.

Direcţia organizare şi inspectare din cadrul Ministerului de Interne asigură

analiza completă a situaţiei operative şi a activităţii tuturor subdiviziunilor

organelor de poliţie privind prevenirea contravenţiilor şi infracţiunilor în mediul

adolescenţilor şi a tinerilor.

Direcţia cadre şi instituţii de învăţămînt a MAI asigură completarea funcţiilor de

inspectori pentru minori cu persoane dotate cu înalte calităţi morale şi profesionale.

Inspectorul pentru minori joacă un rol esenţial în activitatea cu copiii aflaţi în

conflict cu legea. Funcţia sa principală este supravegherea comportamentulu i

tinerilor şi efectuarea lucrului de profilaxie.

59

Ministerul justiţiei este responsabil pentru elaborarea şi perfecţionarea

legislaţiei în domeniu, cît şi pentru întreţinerea în detenţie a minorilor

condamnaţi.

Ministerul Educaţiei este implicat în activităţi ce ţin de educaţia

copiilor. Curricula şcolară include în prezent cursul de Educaţie moral

spirituală, adresat claselor 1-4, cursul de educaţie moral civică, adresat

claselor 5-9. printre obiectivele ministerului este şi prevenirea

infracţionalităţii în rîndurile copiilor.

Ministerul muncii şi protecţiei sociale are în competenţă sprijinirea

familiilor cu mulţi copii, incomplete, cu dificultăţi financiare, familii

vulnerabile şi în situaţii de risc.

Ministerul Sănătăţii acoperă problemele legate de sănătate a grupei

sociale în cauză şi are în subdiviziunea sa centre medicale specializate

în problemele alcoolizmului, narcomaniei şi toxicomaniei, care tratează

inclusiv persoanele condamnate la tratament forţat împotriva

narcomaniei, alcoolizmului şi toxicomaniei.

2.2 Rolul asistenţei sociale în prevenirea, depistarea, corecţia

comportamentului delincvent la minori şi reinserţia lor în societate

Sunt asemănătoare celor terapeutice. Cu toate că folosesc diverse abordări –

centrat pe client, existenţialist, behaviorist, relaţii interpersonale, umanist – ambele

şi-au formulat aceleaşi scopuri: schimbarea comportamentală, gîndirea pozitivă,

control interior, dezvoltarea unor calităţi esenţiale de viaţă care ar permite trăirea în

limite legale, îmbunătăţirea capacităţii de luare a deciziilor şi soluţionării

problemelor, realizarea de sine în limitele legii sociale şi penale.

60

Schimbarea comportamentului este o parte esenţială a procesului corecţional.

Copilul poate fi ajutat să-şi schimbe un obicei condamnat social cu unul mai

eficient. De asemenea, el poate fi ajutat să se exploreze, să se descopere pe sine.

Controlul interior. Minorul trebuie să se înveţe cum să-şi controleze

sentimentele, pulsiunile care-l determină să comită infracţiuni. El trebuie să fie

învăţat cum să răspundă sentimentelor de mînie, frustrare, ostilitate. El trebuie

învăţat cum să-şi administreze eficient timpul liber şi de a fi responsabil de

acţiunile sale. În acest caz comportamentul va fi produsul alegerilor făcute pe baza

valorilor, şi nu produsul condiţiilor.

Gîndirea pozitivă ajută minorul să coopereze cu evenimentele neplăcute ale

vieţii. Emoţiile trebuie controlate şi dirijate pozitiv; să stabilească şi să menţină

relaţii cu ceilalţi.

Asistentul social îl poate ajuta pe client să ajungă la un nivel de independenţă

al capacităţii de luare a deciziilor şi de rezolvare a problemelor care să-i asigure

rezolvarea problemelor pe cale legală.

Dar lucru corecţional doar cu minorul nu este suficient pentru a preveni o

nouă infracţiune, pentru că plasat în acelaşi mediu carenţat de provenienţă, copilul

nu are altă oportunitate decît să adopte modul social de a reacţiona pe care-l

cunoaşte, adică să vină din nou în conflict cu legea.

Una dintre cele mai importante etape de lucru cu minorul delincvent o

constituie reinserţia acesuia în societate, pentru ai reda funcţionalitatea ca individ,

în afara instituţiei. Dacă această etapă este ignorată sau apreciată superficial, atunci

toată munca depusă în instituţia de corecţie în vederea schimbării

comportamentului nu are sens. În cadrul instituţiei de corecţie minorul îşi are

anumite roluri pe care le cunoaşte, o identitate anumită, dar odată cu ieşirea din

instituţie el pierde aceste roluri şi sensul identităţii, ceea ce-i provoacă o frustrare

puternică. În acest caz minorul nu poate să ajusteze noul comportament învăţat la

realitatea pe care o cunoaşte şi de aceea preferă să se întoarcă la vechile obiceiuri.

61

Reinserţia minorului în cadrul societăţii semnifică stabilirea legăturilor în

cadrul acesteia. Un tînăr „absolvent” al instituţiei de reeducare trebuie să aibă „la

ce se întoarce”, să conştientizeze că aceasta merită efortul. Odată ce el, deşi şi-a

corijat comportamentul, rămîne a fi etichetat şi respins de societate, aceasta îl va

determina la sigur să reia “drumul delincvenţei”. Rolul asistentului social în acest

context este de a pregăti terenul de trecere al delincventului din instituţie, în lumea

normală, de a-l ajuta să se adapteze, de a-l susţine dacă este nevoie. Deseori de

copiii care au fost etichetaţi ca infractori, cu comportament dificil, nu mai are

nevoie nimeni, nici părinţii, nici societatea, nici statul. Dar aceasta şi este problema

reinserţiei minorului în societate, de a schimba anturajul de primire a minorului, în

aşa fel încît acesta să nu să se simtă respins.

Tehnicile utilizate de asistentul social în lucru cu delincvenţii minori.

Tehnicile care pot fi utilizate în lucru cu copiii aflaţi în conflict cu legea diferă în

funcţie de scopul urmărit şi de etapa la care se intervine. Principalele tehnici sunt:

evaluarea, autoevaluarea, interviul, interogarea, consilierea.

Evaluarea şi autoevaluarea ca şi celelate tehnici poate prezenta dificultăţi

pentru categoria de copii aflaţi în conflict cu legea pentru că aceştea nu sunt

predispuşi spre cooperare, ba char dimpotrivă opun rezistenţă. [9, p.265]

Evaluarea clientului, ca proces de apreciere formală şi analiză iniţială a

problemelor, trebuinţelor specifice ale subiectului, pre cum şi a riscurilor pe care

acesta le prezintă pentru societate, se face din dosarele minorilor, rapoartele de

constatare a poliţiei, din evaluări psihologice şi sociale.

În baza evaluării este realizată diagnosticarea diferenţiată, sunt apoi proiectate

strategiile de acţiune, formele concrete şi finalităţile intervenţiei asistentului social.

Autoevaluarea sau explorarea de sine este recomandabilă în lucru cu copiii

delincvenţi întrucît în final se ajunge la punerea în concordanţă a aspiraţiilor şi

speranţelor de autorealizare cu mijloace licite de realizare a acestora. Apliare

acestei tehnici întîmpină dificultăţi cînd clientul se supraapreciază sau

subapreciază.

62

Pentru ca asistentul social să-i redea beneficiarului său sensul constructiv de

sine, însuşi asistentul social trebuie să se constituie ca o entitate puternică şi activă,

altfel nu poate oferi decît sentimentul propriei zădărniciri.[9, p. 267]

Aplicarea tehnicii dată presupune: determinara clientului la autoevaluare,

îmbogăţirea experienţei clientului prin cinoaşterea altor alternative, îmbunătăţirea

concepţiei de sine pentru a-şi cunoaşte limitele, slăbiciunile dar şi punctele forte.

Interviul în munca cu delincvenţii judiciarizaţi. Înterviurile se aplică nu

doar persoanei în conflict cu legea ci şi celor ce-l înconjoară pe acesta, pentru a

avea un tablou complex. Din această cauză interviul diferă în funcţie de persoana

căreia i se aplică. Aplicat minorului delincvent scopul acestuia este de a depista

motivaţiile de acţiune, delimitarea tensiunilor personale, evaluarea impactului şi a

riscului social al faptei comise, dar totodată poate reprezenta prima treaptă în

procesu de reabilitare, resocializare (în deosebi în cazul delincvenţilor ocazionali).

Interviul, în dependenţă de scopul urmărit poate îmbrăca diferite forme:

ascultarea activă (construirea unei stări de extremă atenţie la informaţiile oferite de

client şi la manifestarea nonverbală a acestuia), ascultarea cu cea de-a treia ureche

(presupune nu doar înregistrarea informaţiilor, ci şi descifrarea sensurilor pe care

nici clientul nu are intenţia de a le releva).

Interogarea din perspectiva asistenţei sociale are ca finalitate clarificarea

implicaţiei subiectului în comiterea delictului de care este acuzat. Aceasta însă, se

deosebeşte de interogarea pe care oefectuiază poliţiştii, şi necesită abilităţi speciale

din partea asistentului social: crearea discomfortului pentru client şi profitarea de

acesta, surprinderea prin dezvăluirea treptaă a informaţiei, confruntarea cu anumite

fapte cunoscute. Spre deosebire de interviu întrebările adresate sunt conductive,

pentru a confirma sau infirma ceva.

O altă tehnică de lucru cu copiii în conflict cu legea este Consilierea. La baza

tratamentului delincvenţei stă modelul mixt, penal şi terapeutic. Scopul dominant

în acest model îl prezintă reinserţia şi reabilitarea în contextul familial şi comunitar

în care s-au dezvoltat actorii sociali. Pentru realizarea acestor scopuri sunt necesare

63

abilităţi specifice asistentului social pentru a putea interveni la nivelele:

administrativ, la nivel de grup, la nivel individual.

Lucrul individual se concentrează cel mai adesea în conciliere, care pune în

mişcare multiple componente psiho-dinamice şi ridică o serie de probleme

necunoscute. La început este nevoie de a deosebi consilierea de psihoterapie, care

deşi se intrsectează, rămîn a fi, totuşi, metode diferite. Psihoterapeuţii în cearcă să-

şi ajute pacienţii prin restructurarea bazelor personalităţii de-a lungul unei durate

mari de timp. Consilierii încearcă să-şi ajute clienţii prin adaptări cotidiene la

probleme şi dezvoltă personalitatea deja existentă.

Consilierea este importantă prin şansa de a înţelege unele experienţe din

trecut, ca suport pentru înţelegerea prezentului beneficiarului. De a-l învăţa pe

client să-ş satisfacă nevoile numai prin mijloace social admise. Acestea includ:

nevoia de dragoste şi apreciere, de autovalorizare de valorizare din partea altora.

Obiectivele urmărite de asistentul social în cadrul consilierii delincvenţilor

minori sunt: implicare împreună cu clienţii în rezolvarea problemelor, dezvoltarea

unei relaţii calde, bazate pe încredere şi respect; înţelegerii istoriei personale a

clientului şi acceptarea necondiţionată; exploararea împreună cu clientul a

alternativelor comportamentale, care trebuie să fie mai folositoare în dezvoltarea

identităţii; angajarea într-un plan de schimbare, după ce s-au luat deciziile privind

alternativele; responsabilizarea clientului pentru planul de acţiune propus.

Faptul de la care trebuie de pornit în munca de asistare a delincvenţilor minori

trebuie să fie: aceşti tineri beneficiază de o atenţie specială în ceea ce priveşte

nevoile şi problemele lor specifice. În nici un caz ajutorul, protecţia, asistenţa,

tratamentul şi pregătirea de care beneficiază nu trebuie să fie inferioare celorlalte

categorii de tineri. Deci punctul de plecare trebuie să-l constituie atitudinea

necondiţionată.

Studiul de caz:

Minorul C.M, elev la un liceu agroindustrial, sancţionat pentru săvârşirea

mai multor infracţiuni în paguba avutului public şi particular. Provine dintr-o

64

familie dezorganizată prin despărţirea în fapt a părinţilor, mama sa fiind alungată

cu forţa din locuinţă, în locul ei tatăl aducându-şi o altă femeie (concubină).

Atmosfera afectivă de acasă a minorului era tensionată: certuri dese între tată şi

concubina sa, având ca pretext aflarea minorului în locuinţă. Lovit şi brutalizat,

minorul începe să fugă de acasă, dormind prin parcuri şi magazii părăsite. În

aceste împrejurări s-a asociat cu alţi tineri care aveau antecedente penale,

comiţând împreună furturile, de pe urma cărora nu a avut nici un folos material.

Evaluarea:

- viaţa afectivă a minorului a fost puternic afectată de

despărţirea părinţilor şi de atmosfera imposibilă din casă după venirea

concubinei tatălui;

- minorul a rămas practic fără cămin pentru că a fost expulzat de

către tatăl său;

- prietenii săi sunt infractori care-l influenţează negativ;

- din cauza concubinei tatălui s-a întrerupt procesul de

şcolarizare;

- minorul nu a săvârşit furturile cu intenţie deoarece nu a avut

beneficii materiale de pe urma acestora,

- are deficienţe de comportament survenite în urma dereglării

afectivităţii dar minorul poate fi recuperat;

Intervenţia:

- investigarea reţelei sociale, pentru încredinţarea minorului în

supravegherea altei persoane dacă tatăl nu vrea s-o facă;

- discuţii cu tatăl şi concubina în vederea ameliorării situaţiei

prezente;

- vizitarea psihologului pentru a înlătura influenţa negativă a

prietenilor şi de a putea dezvolta propria identitate;

- contactarea mamei, poate ea va dori să ia tutela asupra

copilului;

65

- convorbirea cu profesorii de la şcoală a băiatului, pentru a

desena portretul psihologic al acestuia;

- încercarea de a integra minorul într-o şcoală internat de

reeducare, pentru a-l depărta de ambianţa nefavorabilă, întreţinerea în

acelaşi timp a relaţiei cu tatăl, în vederea păstrării identităţii copilului.

Concluzia : în urma discuţiei cu mama băiatului s-a stabilit că tatăl său face

abuz de alcool şi de aceea este mai bine ca copilul să stea la părinţii acestuia. Pe

timpul zilei minorul este repartizat la o şcoală internat, dar seara se duce la

bunici, pentru a nu simţi că a fost respins şi aruncat în instituţie. Între timp se

efectuează şedinţe terapeutice şi băiatul dă dovadă de interes.

66

Concluzii :

În zilele noastre dezvoltarea tot mai imperioasă a fenomenului de delincvenţă

juvenilă se face observat nu numai la noi în ţară dar şi în întreaga lume. Numărul

copiilor care intră în conflict cu legea, precum şi acelora din grupe de risc a

crescut brusc în ultimul deceniu. Majoritatea infracţiunilor sunt comise de minori

deprivaţi social, cu vădite carenţe în socializare, de aceea societatea trebuie să-şi

focuseze atenţia atît spre rezolvarea problemelor la nivel personal cât şi la cel de

mediu. Astfel, plasat într-un mediu social defavorizat, adolescentul tinde şi aspiră

la moduri de viaţă şi scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care

face parte, dar este privat, în mod sistematic, de mijloacele legitime, care i-ar da

posibilitatea să le realizeze. Delincvenţa reprezintă, în consecinţă, un mijloc

ilegitim şi ilicit, o formă de protest contra inegalităţilor între clase în ceea ce

priveşte puterea, bogăţia, prestigiul şi securitatea existenţei.

Totodată când vorbim de delincvenţa juvenilă, trebuie să ţinem cont de

particularităţile vârstei adolescentine, la care se referă. Recunoscând că tinerii

nefiind decât la stadiile iniţiale ale dezvoltării personalităţii lor au nevoie pentru a

se dezvolta psihic şi intelectual şi pentru a se integra mai bine în societate, de o

atenţie şi o asistenţă deosebită şi trebuie să fie protejaţi de lege potrivit cu

condiţiile care garantează liniştea lor, demnitatea şi siguranţa. Deci nu avem

copilul delincvent ca o personalitate criminală bine formată şi întărită, cu puternice

motivaţii antisociale, ci doar ca o victimă a unei socializări negative, la răscrucea

unor factori ce compromit integritatea morală a adolescentului şi legăturile sale

puternice cu societatea. De aici facem concluzia că socializarea corectă a tinerei

generaţii, atît în cadrul familiei, cît şi în alte instituţii trebuie să fie baza unei

dezvoltări armonioase de personalitate. Dar realitatea ne arată că normativitatea

valorică socială îşi pierde tot mai mult din influenţa sa asupra tinerilor. Situaţia se

înrăutăţeşte şi mai mult prin faptul că sistemul nostru de sancţiune şi reeducare, în

67

loc să întoarcă societăţii membri complet sănătoşi din punct de vedere moral, de

obicei acest sistem juridic carenţat, nu face altceva decît să întărească

comportamentul deviant al minorului, împingîndul spre limita delincvenţei. Din

această cauză măsurile punitiv –restrictiv- educative nu-şi dovedesc eficienţa şi ar

trebui să cedeze în faţa alternativelor la instituţionalizare, etichetare, marginalizare,

ca premisă a apariţiei comportamentului infracţional în rîndul minorilor.

Ar fi destul de simplu dacă problema copiilor în conflict cu legea ar putea fi

“tratată” rupînd-o de mediul de provenienţă. Realitatea artă însă, că delincvenţa

juvenilă se împleteşte cu o serie de probleme care se dermină reciproc şi care nu

pot fi soluţionate din perspectivă exclusiv asistenţială. Aceste probleme sunt:

sărăcia concretizată prin venituri insuficiente, administrare defectuoasă a

veniturilor, conflicte familiale, control familial redus, absenţa unuia/ambilor

părinţi, lipsa suportului din partea familiei, exemplu parental negativ, abandon

şcolar, lipsa calificării profesionale, lipsa unei locuinţe, absenţa normelor/valorilor

la care să se raporteze, aparteneţa la un anturaj cu o atitudine proinfracţională,

consumul de alcool, drog, gestionarea defectuoasă a timpului liber, stigmatizare

socială, probleme de comunicare interpersonală, agresivitate, depresie, anxietate

etc. de aceea este foarte important ca lucru cu copii aflaţi în conflict cu legea, în

vederea prevenirii fenomenului, să se efectuieze de o echipă multidisciplinară,

abordînd problema complex.

Rolul asistentului social în cadrul echipelor multidisciplinare este de a reuni

informaţia dată de diferite instanţe în vederea colectării unui spectru larg de

informaţii care ar permite dezvoltărea integră ulterioară a minorului, chiar dacă

acesta a avut un moment de criză în adolescenţă.

Deşi statistica ne arată că doar un număr mic de adolescenţi delincvenţi se

recuperează şi se încadrează funcţional în societate, aceasta nu înseamnă că nu se

merită efortul. În acest caz este evident că greşeala s-a strecurat undeva în modelul

de educaţie iar cercetările şi studiile în acest domeniu, ar putea ajuta la înlăturarea

carenţelor şi stabilirea unui climat social favorabil. Însă doar efortul asistenţei

68

sociale nu este suficient, este nevoie în primul rînd de o bază legislativă adecvată,

care ar satisface anume nevoile minorilor şi nu ar fi doar o extensie a sancţiunilor

aplicate pentru maturi;

Propunerile la nivel instiuţional:

eficientizarea administrarării justiţiei în privinţa copiilor care este

divizată între mai multe organe administrative şi judiciare, fără a

exista o coordonare reală a eforturilor.

Asigurarea unitatăţii la nivel de instituţie executivă care să fie

concepută anume pentru particularităţile acestei categorii sociale –

minorii.

Se resimte o lipsă acută de educaţie juridică şi în domeniul

drepturilor în instituţiile de învăţământ. De aici s-a constatat faptul

că deseori copiii nu înţeleg că anumite acţiuni comise de ei vin în

conflict cu legea şi că acestea ar putea fi pedepsite cu severitate de

către organele de resort din domeniul ordinii publice şi al justiţiei.

Totodată, adolescenţii şi tinerii care vin în contact cu organele de

drept nu-şi cunosc drepturile. Informarea minorilor ar fi o măsură

eficientă de prevenire a conflictului cu legea.

Paralel cu munca care se efectuiază cu minorii în conflict cu legea

ar fi necesar de soluţionat şi problemele ca neglijarea, violenţa

domestică, abandonul, munca în stradă, abuz de droguri,

prostituţie şi trafic etc, pentru ca acestea la rîndul lor să nu

producă delincvenţă.

La nivel informaţional:

Crearea unei bănci unice de date şi informaţii din domeniu la care

ar avea acces toţi specialiştii care activează în domeniul justiţiei

juvenile;

69

Organizarea de instruire specializată în domeniu, cu accent pe

necesităţile şi drepturile specifice ale copiilor de care să

beneficieze judecătorii, procurorii, poliţiştii, avocaţii, asistenţii

sociali;

Asigurarea educaţiei juridice în cadrul sistemului de învăţămînt

pentru ca copiii să aibă informaţie despre consecinţele

comportamentului delincvent.

Recunoaşterea necesităţii unor abordări noi în domeniul justiţiei

juvenile, în special de perspectivele creării şi aplicării unor

alternative extrajudiciare şi a justiţiei restaurative în cazul copiilor

care au încălcat legea.

La nivel legislativ:

Perfecţionarea legislaţiei pentru minori, crearea unui sistem juridic

separat.

Elaborarea noii legislaţii în concordanţă cu actele internaţionale cu

privire la drepturile copilului.

În domeniul conştientizării fenomenului de către opinia publică :

Reorientarea opiniei publice de la incarcerarea ca unică soluţie în

cazul infracţionalităţii la minori la alternativele la detenţie. Aceasta se poate

realiza prin mediatizarea efectelor negative pe care le are detenţia asupra

copiilor.

Este nevoie de propagare şi familiarizarea către publicul larg al

metodelor alternative extrajudiciare şi accentuîndu-se efectele benefice ale

acestora.

70

Eliminarea deficitului de informare cu privire la noile abordări şi

metode de lucru cu această categorie de copii, cu privire la cauzele apariţiei şi a

procesului de reabilitare a copiilor în conflict cu legea.

Organizarea trainingurilor în domeniul principiilor justiţiei juvenile şi

a normelor deontologice în prezentarea cazurilor copiilor aflaţi în conflict cu

legea pentru profesioniştii mass media din Moldova.

71

Bibliografie

1. Abraham P., Nicolăiescu V., Iaşnic Ş.B. Introducere în probaţiune. –

Bucureşti: ed. Naţional, 2001;

2. Antoniu G. Vinovăţia penală. – Bucureşti, 2002;

3. Balahur D. Protecţia dreptului copilului ca principiu al asistenţei sociale.-

Bucureşti: ed. Albeck, 2001;

4. Bîrgău M. Prevenirea infracţiunilor săvîrşite de către minori. - Chişinău,

1998;

5. Bocancea C., Neamţu G. Asistenţa socială. Elemente de teorie şi strategii de

mediere. - Iaşi, 1996;

6. Bolocan L. Elemente de conflictologie în adolescenţă. - Chişinău, 1999;

7. Bolocan L. Reacţii conflictuale în adolescenţă şi psihoterapia reeducării

lor. - Chişinău, 1999;

8. Brezeanu O. Minorul şi legea penală. – Bucureşti: ed. All Beck, 1998;

9. Bulgaru M. Metode şi tehnici în asistenţa socială. – Chişinău: CE USM,

2002;

10.Bulgaru M. Sociologia. Vol I – Chişnău, 2003;

11.Bulgaru M., Dilion M. Asistenţa socială în perioada de tranziţie: probleme

şi modalităţi de soluţionare. – Chişinău, 2000;

12.Ciobanu I. Criminologia. – Chişinău: ed. Cartdidact, 2003;

13.Cioleanu I. Criminologie. – Chişinău, 2003;

14.Codul cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova. -

Chişinău, 2004;

15.Codul Penal al Republicii Moldova. - Chişinău, 2001;

16.Florian G. Psihologie penetenciară. – Bucureşti, 1996;

17.Gîrleanu C. I. Coordonate psihosociale ale delincvenţei juvenile în perioada

tranziţiei. - Timişoara, 1996;

18.Gladchi G. Criminologie generală. – Chişinău, 2001;

72

19.Haines K., Willie A., Lazăr C., et. al. Opiniile judecătorilor referitoare la

sistemul de reintegrare socială şi supraveghere. – Bucureşti: ed. Didactică şi

Pedagogică, R.A;

20.Isac O. Sociologia devianţei.- Chişinău, 2004;

21.Мельникова Э.Б. Ювенальная юстиция. – Москва:Дело, 2000;

22.Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Psihologie judiciară. -Bucureşti, 1994;

23.Nichitin A.F, Răspunderea minorilor. - Chişinău, 1981;

24.Nistoreanu G. Prevenirea infracţiunilor. – Chişinău, 1991;

25.Petcu M. Delincvenţa. Repere psihosociale. – Cluj Napoca, 1999;

26.Popescu M., Ştefan I. Prevenirea infracţionalităţii şi metode de lucru cu

infractorii. – Bucureşti: ed. Grada, 2002;

27.Preda V. Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială. – Bucureşti, 1981;

28.Raport de evaluare 2002-2003 Justiţia juvenilă în Republica Moldova,

UNICEF;

29.Raport de monitorizare respectarea drepturilor minorilor în locurile de

detenţie.- Chişinău, 2005;

30.Răduelscu S. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. - Bucureşti,

1990;

31.Rădulescu S. Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor

sociale. –Bucureşti, 1994;

32.Rădulescu S.M. Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor. – Bucureşti,

1996;

33.Rusnac S. Psihologia dreptului. – Editura Arc 2000;

34.Rusu V. Particularităţi de procedură penală în privinţa minorilor. –

Chişinău: ed. Pontos, 2001;

35.Sima D.C, Cace S. Strada, între fascinaţie şi servitute. – Bucureşti:

UNICEF, 2003;

36.Ulianovschi X., Golubţov I., Zaharia V.,et. al. Ghidul consilierului de

probaţiune. – Chişinău: IRP, 2004;

73

37.UNICEF, The situation of children and family in the Republic of Moldova

2000 – 2001;

38.Vlaicu I. Acuzatul este adolescent. - Bucureşti, 1997;

39.Ziarul guvernamental „Moldova Suverană” ianuarie - decembrie 2004;

74

Anexa 9

Ghid de interviu cu specialiştii în lucru cu copiii în conflict cu legea

1. Ce funcţie aveţi?

2. Ce servicii oferă centrul dvs. copiilor în conflict cu legea?

3. Ce specialişti mai activează în cadrul centrului şi care sunt responsabilităţile

fiecăruia?

4. Cu ce organizaţii colaboraţi?

5. Care sunt, după părerea dvs, cauzele apariţiei comportamentului deviant la

minori?

6. Care sunt cele mai frecvente infracţiuni săvîrşite de către minori?

7. Conturaţi un portret psiho-social al minorilor în conflict cu legea?

8. Care sunt problemele principale care apar în lucru cu copiii în conflict cu

legea?

9. Care sunt măsurile de prevenire a apariţiei comportamentului delincvent?

10.Oferiţi careva servicii şi familiei minorului?

11.Cum se realizează reintegrarea socială a copiilor în conflict cu legea?

12.Apreciaţi riscul de recidivă a minorului după ce acesta a săvîrşit un delict

sau a „absolvit o instituţie de corecţie”?

13.Comentaţi mediatizarea subiectului „minorii în conflict cu legea” în mass-

media?

14.Ce calităţi şi abilităţi trebuie să posede un specialist în lucru cu copiii în

conflict cu legea?

* notă: interviul realizat este de tip semideschis. În dependenţă de profilul de

activitate a centrelor, întrebările au fost adaptate respectiv.

75