Licenta

Îndr

umăt

or :

Conf

. Dr.

Arh

. Geo

rgică

MIT

RACH

E

ARH

ITEC

TURA

ÎNG

ROPA

TĂ

Abs

olve

nt :

Silv

ia A

ndre

ea D

RAG

OM

IR

GESTURI ARHETIPALE A ridica şi a săpa reprezintă gesturi arhitectural - arhetipale. Fiecare

construcţie este legată de o sub-strucţie chiar dacă cel mai adesea aceasta e

reprezentată numai de fundaţii. Extins uneori pentru a forma o pivniţă, subsolul

nu asigură numai stabilitatea clădirii ci devine şi loc de refugiu şi protecţie; el

străbate uneori timpul ca unic martor al istoriei a ceea ce era deasupra sa.

U.A.U.I.M. Bucureşti

ARHITECTURA ÎNGROPATĂ. GESTURI ARHETIPALE U.A.U.I.M. Bucureşti

Absolventa : Silvia Andreea DRAGOMIR Îndrumator : Conf.dr.arh. Georgică MITRACHE 2

LAN DE IDEI

ARGUMENT . . . . . . 4

SUBTERANUL-REVERIE CULTURALĂ . . . . . . 4

Abordare climatică . . . . . . 4

Imagine şi realitate a arhitecturii îngropate . . . . . . 5

Ficţiune în arhitectura subterană . . . . . . 5

CONCLUZIE . . . . . . 7

ORIGINEA ARHITECTURII ÎNGROPATE . . . . . . 8

Primele amenajări . . . . . . 8

Nomadismul . . . . . . 8

Adăpostul sub stancă . . . . . . 9

Cavernele naturale . . . . . . 10

Adăposturi săpate in sol . . . . . . 11

CONCLUZIE . . . . . . 13

TIPOLOGIA FORMELOR TROGLODITE . . . . . . 13

Modificarea configuraţiilor naturale . . . . . . 13

Arhitecturi substactive . . . . . . 14

Arhitectura “movilirii” . . . . . . 14

Soluţii mixte şi intermediare . . . . . . 15

CONCLUZIE . . . . . . 15

URBANISM TROGLODIT . . . . . . 16

Grupări lineare de-a lungul versantului . . . . . . 16

Grupări circulare . . . . . . 17

Sate de suprafaţă . . . . . . 18

Sate săpate . . . . . . 18

Sate şi grupări subterane . . . . . . 19

CONCLUZIE . . . . . . 19

P



SPAŢIUL ARHITECTURII TROGLODITE . . . . . . 19

CONCLUZIE . . . . . . 23

PARAMETRII CLIMATULUI SUBTERAN . . . . . . 23

Datele meteorologice ce privesc solul . . . . . . 24

CONCLUZIE . . . . . . 25

GESTURI ARHETIPALE – VIZIUNI MODERNE . . . . . . 26

Le Corbusier- arhitect al luminii cavernelor . . . . . . 26

Louis Khan - zidar al luminii . . . . . . 27

Tadao Ando – lumina turnată in cofraje . . . . . . 28

CONCLUZIE . . . . . . 29

DELIMITAREA UNEI STRATEGII . . . . . . 29

Subteranul, diluare în natural . . . . . . 29

Gesturi arhetipale – procedee ale suprafeţei . . . . . . 30

Un proiect “de săpat” – Murfatlar . . . . . . 33

CONCLUZIE . . . . . . 34

INDEX . . . . . . 35

BIBLIOGRAFIE . . . . . . 36



RGUMENT

Pe vectorul ce uneşte momentul 0 al arhitecturii, găsirea şi amenajarea

cavernei primitive, până la reţelele subterane dinamice şi pliurile reliefului ce agrementează

arhitecturi hibride şi mutante, arhitectura descrie o suită de pendulări subtile între zona lui

Înafară şi zona lui Înăuntru. Spaţiul subteran pune în permanenţă problema limitei dintre

medii în termenii critici ai nevoii arhitecturii de a o transcende în căutarea propriului temei de

a fi. Subteranul este locul unde începe şi unde se termină orice construcţie, loc al simbiozelor

şi metisajului dintre materia în stare brută şi principiile înspaţierii învăţate, moştenite şi

reamintite. El oferă un cod imuabil de principii teoretic-formative pe care orice act edificator

trebuie să şi le asume. A construi nu presupune numai găsirea şi afirmarea unor coordonate

sub cer, ci şi a unora subpământene. Clădirea e un răspuns dat orizonturilor, atât cele cereşti

cât şi celor pământene. Axa verticală ce fixează actul edificator pe teren se înfige puternic în

structura teluricului.

Această lucrare îşi propune sondarea orizontului subteran al arhitecturii în scopul

formulării unei strategii operative care să mă ajute în demersul proiectului meu. Intenţia a

fost aceea de a delimita şi de a genera gesturi care să „dirijeze” proiectul. Plecând de la stările

primare ale săpăturii, trecând prin mitologia şi literatura subpământului, relevându-i vocaţiile

de-a lungul timpului, ajungând la „punerea în prezent” logica acestui loc diferit trebuie să

transpară, devenind principiu de acţiune.

UBTERANUL-REVERIE CULTURALĂ

Abordare climatică

Arhitectura pasivă contemporană este în căutarea obţinerii unei inerţii termice a

construcţiei cât mai mici, pentru un confort cât mai ridicat în interiorul său. Căutarea unei

inerţii maximale a dus la îngroparea construcţiei. Masa de pământ care contribuie la schimbul

termic devine imensă, tinzând astfel spre o valoare infinită. De aici şi necesitatea de a

cunoaşte mai bine acest tip de arhitectură şi evoluţia sa de-a lungul istoriei habitatului uman.

Acest tip de arhitectură, deseori necunoscut, rămane totodată foarte bogat si viu, iar

aria sa de dezvoltare acoperă toate latitudinile şi toate climatele, oricare ar fi condiţiile

solului. Dacă aspectul climatic este imediat evident, celelalte calităţi transpar destul de

repede: integrarea arhitecturală în peisaj, economia generală a construcţiei folosind materialul

locului, varietatea şi bogătia spaţiilor create, jocul de lumină şi de materiale.

A

S



Cele câteva proiecte contemporane cunoscute, apar ca nişte produse individuale,

izolate, manifestări ale originalităţii pe care nimeni nu le mai asociază unei tradiţii. În acelaşi

timp, chiar dacă în mentalitatea generală tradiţia a fost pierdută, realitatea fenomenului este

alta : nu a existat niciodată o întrerupere a arhitecturii îngropate, ci doar forme diferite ale

interpretării acesteia.

Imagine şi realitate a arhitecturii îngropate

Chiar dacă realitatea urbanismului îngropat este densă, extinsă, bogată, plină de viaţă,

chiar dacă locuinţele îngropate din Aragon, Matmata, Tunisia şi Provence sunt luminoase şi

sănătoase, imaginea pe care publicul o are despre arhitectura îngropată este, în general, una

peiorativă : tenebre, obscuritate, lumea sclavilor, a omului inferior.

Ar fi uşor de explicat această imagine, făcând referire la miturile pe care se vor fi

clădit marile religii occidentale : regatul Umbrelor şi al Infernului, cale a Purgatoriului; dar şi

a realităţilor, mai aproape de prezent, a universului minier, unde obscuritatea, umiditatea,

munca forţată în posibilitatea unei morţi inerente, justifică teama şi respingerea.

Primul responsabil de această imagine, în secolul XX, este romanul de ficţiune care

plasează sub pământ societatea oamenilor inferiori, a sclavilor, a maşinilor – o lume

mecanizată, fără pasiune, un univers al morţii. Aceasta, bineinţeles, există pe fondul miturilor

anterioare, cu scopul de a obţine un resort dramatic.

În al doilea rând, responsabilă este contribuţia, în anii ’60, a câtorva urbanişti care au

asociat arhitecturii îngropate o imagine profund negativă : „Urbanismul subteran este o

necesitate, habitatul subteran, un rău necesar”. (E. Utudjan, Architecture et urbanisme

souterrains, Paris, S.B.P., 1995). Subsolul nu are drept vocaţie exclusivă canalizarea ori

găzduirea serviciilor pe care le utilizează civilizaţiile actuale; el poate deveni primitor, poate

primi spaţii destinate vieţii, şi se poate lăsa patruns de soare.

Ficţiune în arhitectura subterană

Rolul literaturii este considerabil în procesul formării imaginilor în subconştient.

Acesta este cel puţin la fel de important ca metodele mai obiective de a dobândi informaţii –

legate de experienţa, de trăit, de cunoştinţele reale dobândite despre un fenomen.

Lipsa, în materie de arhitectură populară, a „savoir-faire”-ului lasă cu atât mai mult

loc imaginarului, alimentat, în cazul de faţă, de literatură. Este întru totul cazul arhitecturii

troglodite, ale cărei imagini sunt, pentru majoritate, produse ale relatărilor literare şi nu ale

experienţei directe.



Cyrano de Bergerac – imaginea pozitivă a urbanismului îngropat

În romanul Voyage dans la lune, din 1650, călătorul, propulsat în afara planetei de un

motor – fabricaţie proprie – descrie curioasele locuinţe întâlnite de-a lungul periplului său.

Acestea conţin, pe langă conceptul de „arhitectură mobilă” a transformării sezoniere,

justificarea climatică a îngropării pe timp de iarnă a locuinţelor. Autorul descrie un univers

idilic în care oraşele sunt în continuă mişcare „din cauză că aerul se schimbă în fiecare

anotimp” (C. De Bergerac). Aceste oraşe nomade sunt constituite din edificii pe roţi,

acoperite cu pânze. Locuinţele sedentare astfel descrise apar, mai degrabă, ca nişte flori ce

îmbobocesc primavara şi dispar iarna, trăind astfel în armonie cu ciclurile sezoniere.

Cyrano de Bergerac - elev al lui Gassendi, precursor al gândirii materialiste, călător -

îşi bazează relatarea pe elemente ştiinţifice - conceptul habitatului climatic pasiv, care apare

„pozitiv” în relatare.

Herbert George Wells – imaginea negativă a urbanismului îngropat

Precum călătorul lui Bergerac, „exploratorul timpului” lui Wells construieşte o

maşinărie ieşită din comun, care-i permite să călătorească în trecut sau în viitor. Exploratorul

soseşte într-o societate aparent dominată de calm, bucurie şi seninătate, ocupată doar de

loisir. Omul îşi vede toate nevoile satisfăcute, iar conflictele şi bolile sunt ignorate; însă

călătorul are sentimentul că este vorba doar despre o aparenţă. Destul de repede află şi despre

o altă comunitate care constituie negativul lumii anterioare. Este vorba despre lumea celor ce

„nu posedă”, care poduc, muncesc, există doar pentru a asigura viaţa celor ce „posedă”.

Aceste fiinţe subterane sunt monştrii umani degeneraţi, cu părul albit, cu ochii neobişnuit de

măriţi; trăiesc în zgomotul maşinilor, al ventilatoarelor, în obscuritate.

Wells localizează în tenebrele sub-solului tenebrele umanităţii, faza sa cea mai

sombră de evoluţie socială. În această dublă societate, comportând un pozitiv şi un negativ,

sub-solul este locul sclavagismului, al bestialităţii, al muncii exclusive; infernul este chiar

acceptat, datorită evoluţiei rasei care i-a selecţionat.

Jules Verne – un urbanism subteran „acceptat”

În Indiile negre imaginea lumii subterane este calea de mijloc între cele două extreme

descrise anterior.

Vechi miner într-o exploatare de huilă abandonată, Simon Ford a refuzat să

părăsească lumea unde toată viaţa i se scursese până atunci. Împreună cu familia a continuat

să locuiască în mină, în locul unde altădată funcţionau maşinile de extracţie, la 1500 de paşi

în subteran. Jules Verne nu ascunde duritatea acestei lumi, dar prezintă libera alegere a

minerului de a rămâne într-o lume, care, pentru el, este pozitivă.



Un oraş denumit „Coal City” se va restabili după descoperirea de noi filoane de huilă,

iar mina îşi reia existenţa sub forma acestui oraş ideal, dar subteran. Electricitatea aduce

lumina în spaţiile subterane, iar acestea nu se transformă în transpunerea unui urbanism de

suprafaţă, ci în punerea în valoare a frumuseţii cavernelor, a lacurilor subterane, a râurilor şi

pârâurilor.

O antologie a acestor romane care se raportează la lumea subterană arată că

majoritatea ficţiunilor aderă la imaginea negativă. În câteva cazuri se poate regăsi viziunea lui

Jules Verne, în care poezia domină spaima. Cyrano rămane marginal în viziunea sa idilică –

doar în O mie şi una de nopti, Aladin, ridicând o dală de piatră şi coborând o scară ce se

afundă în interiorul pământului, descoperă o gradină minunată.

Aceste ficţiuni prind rădăcini, în principal, din mitul Infernului, prezent în religiile

politeiste greco-romane, preluate apoi de creştinism. Ele exploatează rezonanţele ce le poate

avea acest mit în fiecare dintre noi. Imaginea unei lumi închise, autonome, rezultat al unui

mit, şi alimentată fie de literatură,

fie de teorii urbanistice, este în cele

din urmă imaginea pe care

majoritatea vrea s-o păstreze asupra

întregului habitat subteran.

Arhitectura troglodită se

diferenţiază de cea imaginară, în

sensul că stabileşte un raport constant cu exteriorul şi nu se defineşte nicicând ca fiind un

univers închis, din contra este unul ce se prelungeşte în natura şi în suprafaţă. Nu este o altă

arhitectură, ci una dintre dimensiunile arhitecturii.

CONCLUZIE

Subteranul este un spaţiu mărginit doar într-o parte, de aceea el devine generator de

fantasme. Odată patruns acolo, individul îşi pierde punctele fixe de sprijin, totul devine

pentru el imponderabil, mişcător, instabil. Adâncimea îi zguduie din temelii structura

sistemului de percepţii şi echivalări. Conexiunile între lucruri nu se mai realizează, afinităţile

se estompează, orice poate surveni. Subteranul este din punctul acesta de vedere o artă a

fugii, a nevoii de evadare, de întoarcere a spatelui. El este în acelaşi timp final de parcurs şi

început, o poarte deschisă spre o altă lume căreia i se ignora profunzimea şi limitele. Se pare

că individul în nevoia sa de infinit, şi-a îndreptat atenţia asupra infinitului luminos, astral,

fiind incapabil să sesizeze ceea ce se întâmpla la câţiva centimetri sub tălpile sale. Pământul

rămâne un mediu încă opac, nesondat, accesibil numai structurilor imaginative.

Jules Verne Indiile negre



RIGINEA ARHITECTURII ÎNGROPATE

Printre tehnicile tradiţionale de făurire a unui adăpost (încă din vremea

epocii fierului), exploatarea, şi mai apoi utilizarea ca habitat finit a cavităţilor naturale, se

situează la un loc de cinste în istoria habitatului uman. La prima vedere poate fi considerat

doar un reflex primar, elementar al omului, mizând pe modul cel mai uşor pentru a se

adăposti – refugierea sub o rocă.

Primele amenajări

Suportul arhitectural pre-existent şi natural favorizează încă de foarte devreme

amenajări :

modificarea cavităţilor : săpături suplimentare, extinderi

prelungiri exterioare „construite” completând elementul natural

adaptarea la nevoi precise, ritualuri : pictura rupestră, arta parietală – arhitectura este

completată de o expresie artistică în diverse moduri în funcţie de tipul de adăpost –

implantarea coşurilor pentru evacuarea fumului.

Nomadismul

Cel de mică amplitudine, fie el jurnalier ori sezonier, constituie primul comportament

legat de actul de „a locui”.

Dacă în concepţia actuală a fenomenului de ”a locui” se acţionează mai degrabă în

ceea ce priveşte caracteristicile habitatului pentru căutarea confortului (încalzire, climatizare,

ventilare, iluminat artificial), nu trebuie uitat faptul că „locuitorul”, prin mobilitatea şi

comportamentul său, îşi poate modula confortul.

Nomadismul de mare amplitudine este legat de modificările climatice de-a lungul

erelor preistorice. Studiul arheologic al habitatelor demonstrează diversitatea perioadelor şi

modurile de ocupare. Dacă se consideră că „situaţiile de confort” sunt ansambluri de

parametri delimitând „o arie” de confort destul de largă, în momentul în care variaţiile unuia

sau mai multor parametri depăşesc această „arie”, atunci limitele confortului sunt atinse :

mediul nu mai este locuibil.

Acest lucru se observă în studiul adăposturilor sub stâncă sau a cavernelor naturale,

locuite sau abandonate alternativ, în funcţie de evoluţia climatului exterior.

O



Adăpostul sub stancă

La confluenţa albiilor Pau şi Oloron (Pirineii Atlantici), faleza Pastou, la Sorde-

l’Abbaye reuneşte un ansamblu de adăposturi sub stâncă ocupate încă din magdalenian. În

apropierea unei zone mlăştinoase ce permitea migrarea din Pirinei spre câmpiile din

Aquitaine, într-o faleză calcaroasă, orientată spre sud, s-au succedat diverse grupuri umane în

ocuparea adăposturilor.

Modul de ocupare reiese din studiul straturilor arheologice, ce arată diversele secvenţe

istorice legate de aceste adăposturi.

Ocupare stabilă (Magdalenian III) : aceste perioade de ocupare de lungă durată,

corespund unui climat rece, justificând stabilitatea locuitorilor.

Ocupare intermitentă (Magdalenian IV – 12000 î.e.n.) : este vorba de o ocupare sub

forma de mici „sejururi”, îmblânzirea condiţiilor climatice a permis abandonuri frecvente

pentru perioadele de vânătoare corespunzand migrării sezoniere a marilor ierbivore. Este

foarte probabil ca pe timpul verii aceştia să se fi adăpostit în corturi, acoperite de piei, ori de

ramuri. În aceasta perioadă, odată cu ameliorarea condiţiilor climatice, locuitorii ies din

adăposturi şi „investesc” în limitele acestuia. Există o trecere la o fază de prelungire a

adăpostului : construcţia de ziduri joase din pietre, ori de gradene în panta versantului de

acces în adăpost; se observă şi apariţia lemnului sub formă de stâlpi, rămaşi, cel mai probabil

de la o continuare a locuinţei sub

formă de cort, în exteriorul rocii.

Habitat permanent, apoi

sezonier, pentru a regăsi utilizări

diverse de-a lungul istoriei, acestea

au fost multiplele mutaţii şi moduri

de ocupare ale numeroaselor

adăposturi sub roca din Pirinei.

Studiul arheologic a arătat, în egală

masură, cum oamenii au trecut de la o utilizare brută, la amenajări interioare incipiente, apoi

la o extindere, o prelungire exterioară construită a adăpostului. Acestea sunt premizele

dezvoltării ulterioare a arhitecturii troglodite şi a diversităţii spaţiilor pe care le pot produce în

ansamblurile mai evoluate.

Locuinţă sub stâncă – Monfa Ariège - Franta



Invadatorii au contribuit la reconvertirea unor asemenea spaţii în ascunzatori, spaţii de

apărare aproape în întregime închise şi cvasi-impenetrabile. Unele dintre ele au fost locuite

până într-o perioadă recentă (ex. Monta, Ariège, Franţa).

Cavernele naturale

Primii locuitori ai cavităţilor naturale nu dispuneau de utilajele şi de tehnicile capabile

să modifice sesizabil, în special să mărească, configuraţia unei caverne în care alegeau să

trăiască. Deja, însă, singurul fapt ca îşi selectau zonele în care hotărau sa trăiască, indica

observarea anumitor factori, în principal a orientării faţă de punctele cardinale, a situării în

raport cu zonele de trecere sau de depăşire a unor obstacole naturale. Configurarea

împrejurimilor nu este nici ea indiferentă : posibilitatea prelungirii locuinţei spre exterior

pentru anumite activităţi, protejare vegetala a limitelor, buna vizibilitate pentru observarea

zonelor învecinate.

Când temperatura a continuat sa scadă, locuitorii intrau mai adânc în subteran –

nomadism în relaţie

cu evoluţia

climatului exterior.

Aduc focul în

interiorul grotei, iar

nu la intrarea

acesteia ca şi până

acum. Pentru aceasta

folosesc drept coş de

fum un orificiu din

bolta peşterii. Se pare că, în unele cazuri, ocuparea umană a grotelor a fost întreruptă dintr-un

singur motiv : acumularea de reziduri pe suprafaţa boltei cavităţii făcea imposibil statul în

picioare, implicit ocuparea acesteia. Rezidurile erau straturi rezultate în urma activitaţilor

umane. Este vorba, deci de o încetare de locuire cauzată de motive antropice, iar nu de cele

de ordine climatică.

Cuplul „locuinţă – locuitor” şi-a demonstrat capacitatea de a se adapta la interacţii

reciproce şi la fluctuaţiile climatice. Sunt şi cazuri în care ocuparea unui sit preistoric s-a

prelungit într-o manieră continuă de-a lungul timpului, până in zilele noastre – Saint Emilion

din Gironde, Franţa, de exemplu. Prin mobilitatea sa în raport cu habitatul său, locuitorul

cavernelor se adapta şi căuta condiţii favorabile de viaţa. Celălalt mod de a acţiona

Grota Pair-Non-Pair / Gironde, Franta



(modificarea cavernelor), se dovedeşte a fi mult mai dificil de pus în operă : duritatea

materialului – stânca – şi nivelul de dezvoltare tehnic insuficient pentru „prelucrarea”

pereţilor.

Adăposturi săpate în sol

Stratul gros de loess, nisip calcaros fin consolidat, de pe valea fluviului Galben din

China, a fost utilizat încă de la inceputul neoliticului pentru stabilirea unui habitat. Acest

material, suficient de dur pentru a rezista eroziunii, poate fi, în acelasi timp, prelucrat de om,

care a profitat din plin de calităţile sale „ mecanice”.

Tipurile de locuinţe ce au putut fi reconstituite, studiind vestigiile descoperite,

demonstreaza coexistenţa locuinţelor îngropate, sau semi-îngropate, cu cele pe schelet de

lemn, cu stâlp central şi umplutura pereţilor din chirpici. În provincia Henan, zona Hougang

prezintă o organizare în sate ce grupează mai multe tipuri de locuire ce au existat simultan.

A – Habitat neolitic chinez

(Jing, provincia Shanxi)

Secţiune cu două ipoteze de acoperire temporară a spaţiului

B – Planul unui adăpost săpat „în buzunar”

(Jianxi, provincia Henan)

cu poziţionarea focului (3), a perimetrului jos

(2) si a perimetrului înalt (1)

Adăposturi săpate în „buzunar”

Aceste adăposturi săpate în „buzunar” (dupa terminologia adoptată de Liu Dunzhen,

La maison chinoise, Paris, Berger – Levrault, 1980) constituie probabil forma de locuire

preistorică cea mai veche cunoscută în China.

Este vorba despre goluri săpate în sol, pe un plan circular, cu un diametru al bazei mai

mare decat cel din varf. Aceasta configuraţie conică asigura o oarecare protecţie contra

intemperiilor. Adâncimea lor este de aproximativ trei metri, diametrul la vârf variază între

1,80 şi 3 metri, iar cel de la bază între 2,60 si 4 metri. Solul şi pereţii unui astfel de adăpost

erau acoperiţi de un strat de cenuşă albă. Focul ocupa fie o poziţie centrală, fie era dispus la

periferie.



Lipsa instrumentelor, la acel stadiu al dezvoltarii tehnologice a grupurilor umane,

explica absenţa lemnului în acest tip de locuire, care nu prezenta acoperiş. Această

incapacitate de a construi un acoperiş a limitat dimensiunile adăpostului, deoarece rolul său

primordial era de a proteja contra intemperiilor. În schimb, cu un instrument rudimentar de

piatră, loess-ul putea fi săpat şi modelat în funcţie de necesităţi. Concavitatea peretelui

permitea adăpostirea, cât de cât, faţă de intemperii, iar o simplă acoperire cu ramuri putea

constitui o protecţie în plus în faţa ploii şi a zăpezii. Accesul se făcea cu ajutorul unui stâlp de

lemn în care erau crestate trepte, şi care era ridicat la intrarea excavării. Evoluţia acestui tip

de habitat a permis unei a doua configuraţii să prindă formă.

Adăposturi săpate în „sanţuri”

Pereţii acestui tip sunt verticali, fără înclinare către vârf, ceea ce reduce riscul

prăbuşirii. Planul este oval, profunzimea este de la 1 la 2,5 metri, iar un acoperiş adăpostea

totul. În Shanxi au fost descoperite astfel de locuinţe, pe plan pătrat, însă, reunite două câte

două de un pasaj.

Mărirea dimensiunilor, posibilitatea acoperirii (apariţia şarpantei), mai multe excavări

legate între ele, toţi aceşti factori demonstrează creşterea locuinţei şi apariţia unei

complexitaţi a acesteia.

Adăposturi semi-îngropate

În China, planurile observate sunt, în

general, circulare, accesul este îndreptat

către sud, iar dispunerea descentrată a

focului, indica existenţa unui stâlp central ce

susţinea acoperişul. Dimensiunile cresc la

aproximativ patru metri în diametru,

extindere posibilă datorită posibilităţii tehnice de a construi un acoperiş. Existau de asemenea

şi planuri rectangulare (4x3 sau 4x5 metri). Diferenţa de nivel între exterior şi interior nu este

decât de un metru. Tehnicile tratării pereţilor se apropie de olărit.

Acest tip de locuinţe semi-îngropate reprezintă stadiul care a precedat construirea

ultimului tip de adăpost preistoric : locuinţa pe structură de lemn, construită la suprafaţa

solului. Aceasta va păstra, dealtfel o bună bucată de vreme, caracteristicile relevante ale

originilor sale : denivelarea între interior si exterior, pereţi alcătuiţi din stâlpi ce sprijineau pe

un zid de pamânt de patruzeci de centimetri, pamântul rezultat din excavare intra în

Adăpostul indienilor Pueblos (sec. III î.e.n)



compoziţia zidurilor (chirpici, tencuială) şi a acoperirii (straturi de chirpici comprimate

susţinute de căpriori foarte deşi).

Locuinţele semi-îngropate chineze din perioada

neoliticului pot fi asemănate altor locuinţe prezentând

caracteristici similare, din întreaga lume. În orice caz,

principalele avantaje legate de excavarea parţială sunt

exploatate : mărirea solidităţii locuinţei, şi utilizarea

materialului excavat în doua sensuri – ca material pentru

construirea zidurilor de la nivelul solului, sau ca material

pentru acoperiş.

CONCLUZIE

Doua abordări principale se disting pe fondul iniţial al

locuirii „sub” : utilizarea resurselor naturale pentru adăpostire

imediată, şi eventuala continuare a acestora, odată cu deţinerea

tehnicilor şi uneltelor necesare.

IPOLOGIA FORMELOR TROGLODITE

De la simpla amenajare a unui sit natural

bine poziţionat, până la crearea totală a unui relief incluzând

un habitat troglodit în întregime construit de om, modurile de acţiune sunt diverse şi

demonstrează varietatea răspunsurilor aduse acestei confruntări om – natură.

Modificarea configuraţiilor naturale

Cavernele naturale : amenajarea constă, în majoritatea cazurilor,

doar în localizarea „focului”.

Adăpostul sub stâncă : poate fi inchis sau nu de un perete

construit.

Locuinţa intre stânci : satul Monsanto din Portugalia este un caz de

urbanizare pornit de la o grupare granitică, alcatuită din megaliţi de forme rotunjite.

Aceştia servesc drept sprijin atât locuinţelor cât şi drumurilor şi

căilor de distribuţie din sat, care se glisează între aceste elemente

dure, exploatând topografia.

T

Nigeria

Berberi

China

Armenia

Tunisia



Locuinţa adosată : uneori chiar un sat întreg profită de protecţia

unui perete de stâncă natural pentru a se adăposti (protecţie

climatică) sau a se sprijini (dispunere constructivă).

Arhitecturi substactive

În acest caz volumele locuibile sunt obţinute prin înlăturarea materialului. Această

acţiune de „a scobi” se dezvoltă după trei tipuri, în funcţie de direcţia de săpare :

Săparea formaţiunilor situate în sub-sol

Este vorba despre scobirea în interiorul stâncii însăşi. Aceasta

presupune existenţa unei roci suficient de moi pentru a putea fi prelucrată

cu un instrument (calcar de exemplu). „Conurile” din Cappadocia,

Turcia, modelate de eroziune, ilustrează această tehnică.

Saparea pereţilor laterali

Scobirea se dezvoltă într-o directie orizontală, atacând frontul

unei faleze. Este tehnica cea mai răspândită, atât în domeniul locuirii

(Touraine, Vaucluse în Franţa), cât şi în numeroase cazuri de arhitectură

religioasă sau funerară (Egipt, India).

Săparea verticală în sol

Acest tip de acţiune se observă în cazul câtorva locuinţe

preistorice din China, prelungit de habitatul contemporan îngropat de la

Henan şi de la Shensi. Este punctul de plecare a unei duble – evoluţii :

1. Locuinţa iese din sol progresiv, pe masură ce apar materialele şi cunostinţele

permiţând construirea la suprafaţă.

2. Locuinţa ramâne îngropată şi evoluează spre complexitate, perfecţionând

această arhitectură subterană până la producerea unui urbanism îngropat (China, Tunisia). Un

alt rezultat al acestei scobiri constă în izolarea unui monolit şi săparea solului din jurul lui.

Acest monolit este săpat mai întâi pe verticala, apoi şi pe orizontală.

Arhitectura “movilirii”

Nu se manifesta prin scobire, ci, din contra, prin aport de

material (pământ) pentru a modifica relieful. Este vorba despre

crearea unui micro – relief care va include constructia. Arhitecturile vechi practicate ale

acestui tip sunt în mod esenţial cele funerare. Movilele sunt adeseori ridicate prin aport de



pământ, piramidele şi mastabalele sunt construite din zidărie de piatră, caramidă crudă sau

arsă. Astăzi, numeroase locuinte solare pasive semi–îngropate se folosesc de această tehnică.

Soluţii mixte şi intermediare

Ingeniozitatea arhitecţilor troglodiţi a fost folosită pentru a adapta cât mai bine aceste

configurări elementare atâta vreme cât aceasta era posibil. Aceste „depăşiri” ale tipurilor de

bază se pot face combinându-le între ele sau adăugandu-le dispozitive noi. Diverse explicaţii

pot fi aduse :

Mai buna adaptare la nevoile grupurilor de locuitori.

Este cazul extinderii în suprafaţă a unor locuinţe unde

apare lemnul sau piatra.

Motive climatice : câteva dispozitive vin să completeze

elementele de bază furnizate de partea scobită.

Motive tehnice : tehnici noi, instrumente şi cunostinţe

noi, pot apărea ceea ce explică succesiunea, în timp, a

arhitecturilor succedate (stratificare). Faza trogloditică

nu mai este decat una dintre componentele arhitecturii

rezultate.

Motive arhitecturale : exploatarea maximă a bogăţiei de expresie permise de

trecerea de la săpat la construit, de la subteran la suprateran, de la văzut la

ascuns, de la umbrit la luminos.

CONCLUZIE

Cautarea adapostului, a locului protector, ca extensie a corpului, au determinat

întotdeauna viziuni protoarhitecturale pitoreşti. E vorba despre actele edificatoare primare.

Cautarea protecţiei poate fi considerată ca fiind primul imbold către nevoia informală de

arhitectură. Împins de o conşţiintă încă umbrită a nevoii de sine, primitivul cauta să speculeze

accidentele naturale generatoare de spaţiu. Discontinuităţile naturalului, posibile locuri ale

protecţiei dar şi ale pericolului, devin zone râvnite şi inevitabil entităţi topologice. Se poate

vorbi aşadar de o preeminenţă a locului (investit) ca suport ulterior al actului, o ordine a

făpturii – asezare, urmată de facere.



RBANISM TROGLODIT

Varietatea de grupări observate demonstrează abilitatea de adaptare a

arhitecturii troglodite la condiţiile solului, cele topografice, şi de climat. Se pare, dealtfel, că

potenţialul unui sit dictează modul de grupare observat, mai mult decât funcţiunea edificiilor,

însele : locuire, apărare ori loc de cult.

Grupări lineare de-a lungul versantului

Satele din ksours–urile tunisiene constituie modelul tipic de grupare de-a lungul

versantului, mai mult sau mai puţin înclinat. Este şi cazul pentru Cuevas de Almanzora din

Spania, sau al văii Zelve din Cappadocia, Turcia. Dezvoltarea este lineară iar locuinţele

prezintă camere de 1, 2, sau 3 niveluri care sunt legate de drumuri exterioare.

În Franţa, Valea Loirei, a Viennei, a Seinei, sunt bogate aglomerari troglodite de acest

tip. În Gironde, în regiunea Bourg, ale carei terase calcaroase domină Dordogne, adăpostesc

încă din epoca de piatră un habitat preistoric (cavernele de la Pair – Non – Pair) foarte bine

orientat şi beneficiind de un microclimat particular.

Organizarea satelor de-a

lungul versantului este cea mai

raspandită. Poate regrupa un

numar mai mic sau mai mare de

locuinţe şi foloseste la maxim

versanţii bine orientaţi. În funcţie

de gradul de înclinare al

declivităţii părţii urbanizate,

sistemul de circulaţie exterioară

şi de distribuţie a locuinţelor sunt

mai mult sau mai puţin

spectaculoase.

U

Zelve - Cappadocia

Betatakin - Arizona



În aceeaşi categorie se încadrează şi

spectaculoasele aglomerări ce flanchează

faleza (cliff dwelling) pe care le ocupau

indienii americani în secolul al XIII-lea, şi

ale caror mărturii sunt astăzi vizibile în sud

– vestul Statelor Unite. Întinzându-se în

statul Colorado (Mesa Verde), în Utah, în

Arizona (Monument Valley, Navajo

National Monument, Canyon de Chelly) şi

în Noul Mexic, aria acestui tip de habitat

corespunde peisajului de mesas, sapate în

canioane, în special de Colorado şi de

afluenţii săi.

Satul Betatakin, construit la

începutul secolului al XIII-lea de strămoşii indienilor Navajo de azi, este unul din cele mai

spectaculare. O imensă cavernă scobită prin erodarea gresiilor, adâncă de 46 de metri,

desenează un arc de 135 de metri înălţime şi deschidere de 110 metri. Formaţiuni de gresie de

diferite porozităţi, din formaţiunea falezei, scot la iveală sursele abundente şi accesibile

vechilor locuitori.

O aglomerare de aproximativ 135 de săli (locuinţe, loc de ritualuri, cămări)

corespunzând a circa 40 de familii, se adăposteşte pe mai multe niveluri, sub bolta naturală a

versantului. După ce a fost ocupat de două generaţii, Batatakin a fost subit abandonat din

cauza prăbuşirii parţiale a bolţilor de gresie, destul de friabile.

Grupari circulare

Dacă un perete nu se dezvoltă liniar, ci

desenează o curbă, situl permite o dispunere mai

centrată, întărind autonomia grupării. Este cazul

celui din Goreme, Cappadocia, unde peretele

regrupează locuinţe, servicii, celule, spaţii de

rugăciune. Ansamblul este focalizat pe bisericile

săpate în trei conuri, situate în mijloc.

Mănăstirea din Ajanta, India se înscrie într-un

Betatakin - Arizona

Goreme - Cappadocia



perete al unui meandru făcut de valea lui Waghora, reprezentând unul dintre exemplele cele

mai elocvente ale arhitecturii religioase troglodite.

Sate de suprafaţă

Satul sub formă de conuri din

Cappadocia se foloseşte de munţii mici

deja existenţi, dispuşi după un „ţesut”

pre-existent care avea posibilitatea

organizării unei astfel de aşezări. S-a

intervenit substractiv, prin scobire,

ducând în acelaşi timp la un urbanism „de

suprafaţă”.

Sate săpate

În Matmata (Tunisia), Salillas De Jalon (Spania), sau în Shensi (China), puţurile

scobite vertical determină unitatea de locuire sau grupul sociologic de bază. Acestea pot fi

legate între ele prin circulaţii subterane (Matmata) sau în suprafaţă, alcătuind astfel, unităţi

urbane mai vaste.

Comparată, morfologia

acestor ţesuturi, organizarea lor este

foarte riguroasă, chiar abstractă în

China, unde trama este adeseori

sistematică. În Tunisia este mai

aleatoare, mai liberă, unde formele

suple predomină în talia grotelor.

Ortogonalitatea este, în schimb,

regula în China unde o tehnică

asemănătoare de a scobi, o aceeaşi

situaţie în raport cu suprafaţa solului

au condus la soluţii net diferenţiate.

Oraşele săpate constituie exemplul cel mai semnificativ al unui urbanism îngropat,

care a reuşit să coroboreze avantajele termice legate de climatul subteran cu deschiderea către

climatul exterior. Puţul central structurează puternic acest habitat, pe de o parte pentru că

organizează distribuţia camerelor de locuit, pe de altă parte pentru că asigură însorirea şi

Cappadocia

Matmata - Tunisia



încălzirea directă. Raportul între mediul subteran şi soare este foarte bine stabilit : pamântul

are dubla utilizare – cu locuitorii în subteran şi câmpurile agricole deasupra.

Sate şi grupări subterane

Nevoia acută de apărare, a împins, în unele

cazuri, locuinţele până la îngropare totală. Comunicarea

cu exteriorul nu se mai face în acest caz decat punctual

prin accese şi orificiile tehnice (de ventilare). Oraşele

subterane Kaymakçi, Derinkuyu (Turcia) au putut fi

astfel ignorate şi uitate de-a lungul secolelor, pentru a fi

recent descoperite. Comparaţia cu ţesutul urban din

Cafort, Troo (Franţa), sau cu unul din Henan (China) demonstrează că materialul nu induce

neapărat o formă proprie.

CONCLUZIE

Sub pământ arhitectura şi materia sunt adesea într-o legatură simbiotică; se sprijină

reciproc, dând naştere unei coexistente lizibile. Dacă afară masa e eminamente creată,

operată, clasificată, ierarhizată şi în final investită de către actul arhitectural, înăuntru, într-o

abundentă de materie disponibilă, arhitecturii nu-i rămâne decât să se insereze, să-şi facă loc,

să-şi afecteze spaţiu într-un volum infint.

PAŢIUL ARHITECTURII TROGLODITE

Prin scobirea

propriilor locuinţe, conceptorii

anonimi ai arhitecturii populare

nu vizau în mod conştient o

desfăşurare spectaculoasă de

spaţii.

În materie de locuinţe,

crearea adăpostului primează,

scopul este elaborarea unui

mediu propice vieţii, ameliorând

climatul exterior. Locuinţa este,

în acelaşi timp, reflectarea

S

Luoyang - China

Derinkuyu - Turcia



sistemelor de reprezentare, sociale, culturale, religioase, ale grupurilor care le-au edificat.

Grija pentru o desfaşurare de spaţii spectaculoase apare, în principal, în arhitectura

religioasă sau monumentală. Materialul (solul existent) şi tehnica producerii spaţiului

(scobirea) sunt determinante în expresia formelor obţinute. Atitudinea în faţa acestei

specificitaţi a formelor săpate variază între două extreme. De o parte este afirmarea, sau cel

puţin acceptarea, originalitaţii conferite de material şi tehnica scobirii arhitecturi săpate. Pe de

altă parte se încearcă uitarea faptului că aceste spaţii sunt îngropate, atribuindu-le forme,

calităţi şi un tratament care tind să le înfăţişeze precum arhitecturi construite.

Locuirea urmează primul principiu, şi apare întotdeauna ca rezultat aparent al scobirii.

Arhitecturile religioase tind, dimpotrivă, să trimită la modele construite, străduindu-se să

pună în operă întregul lor vocabular.

Planul bisericii Kubelli din Soganli (Turcia) este,

fară îndoială, cel care exprimă cel mai bine unitatea interior

– exterior. Raportul plin-gol (secţiunea pilaştrilor

comparată cu distanţa dintre ei, de exemplu), iregularitatea

planului, formele rotunjite, scobite ale nişelor, totul

urmează neregularităţile grotei, chiar dacă în interior fresca

tradează prezenţa unui spatiu religios.

La exterior, elementele ce caută să

facă trimitere la arhitectura construită sunt

reduse. Conul superior, o modenatură

subliniind baza, vopseaua albă care

marchează prezenţa golurilor într-o

manieră aleatoare, nu ascund roca şi

vulcanismul de la origine. Urma

eroziunilor, care nu este un factor

accidental, ci mai degrabă o evoluţie continuă a edificiilor din Cappadocia, tinde mereu să

stearga aceste semne distinctive pentru a readuce edificiul în regnul mineral. Planul bisericii

inferioare se pretează aceleiaşi analize, cu singura diferenţă ca în spaţiul central pilaştrii mai

suplii antrenează un raport plin-gol mai puţin important.

Kubeli, Solgani - Turcia



În biserica din Saint – Emillion (Gironde, Franţa), spaţiul interior este expresia brută a

materialului. Brutalism absolut, spaţiul este rocă, pământ, deschis văzului şi simţului.

Biserica face parte dintr-un

ansamblu monolit compus

din mai multe edificii.

Ocuparea sitului, începând

cu grotele naturale din

preistorie, temple după, apoi

edificii religioase săpate din

secolul al VIII-lea până în al

XII-lea (stratificările

ocupărilor sunt dublate de o

juxtapunere a fazelor

succesive ale scobirii), este o mărturie a permanenţei unei arhitecturi îngropate. Duritatea

materialului şi dificultatea săpării nu au împiedicat evoluţia, modificarea în timp şi spaţiu, a

unui aceluiaşi ansamblu de edificii.

Trei nave paralele, lungi de 38 de metri, determină un edificiu de 20 de metri lăţime şi

11 metri înalţime pentru traveea centrală. Iregularitatea dimensiunilor şi poziţionarea

pilaştrilor, secţiunea lor şi masa impozantă sunt la scara muntelui ce îi surmontează.

Iluminarea şi difuzia luminii sunt caracteristice spaţiilor subterane.

Daca spaţiul ansamblului Saint – Emillion

pastrează expresia brută a rocii, forma exterioară

tinde vizibil sa se degajeze de aceasta, căutând

semnele unei arhitecturi construite. Portalul de

intrare al bisericii primitive şi ultimul nivel de

ferestre sunt cele care au primit accente gotice

foarte atent lucrate.

La partea superioară a bisericii este

amenajată o piaţă publică, care constituie practic

acoperişul edificiului. Pe această terasă, părând că

iese din sol, un turn de piatră al unei clopotniţe pare

să banalizeze edificiul. Sculpturile sunt foarte rare

în interiorul bisericii, şi nu beneficiază, ca în

St. Emillion - Franţa

St. Emillion - Franţa



Cappadocia, de frescă, care creează, ea însăşi, un spaţiu menit să disimuleze planul neregulat

al edificiului şi al rocii. Ansamblul mai conţine o necropolă şi un osuar.

În majoritatea cazurilor, o arhitectură construită exterioară vine să completeze şi să

prelungească partea troglodită, de unde rezultă ansambluri unde dialogul exterior construit –

interior scobit este stabilit.

Se înţelege, deasemenea, motivul acestui „chin” de a scobi muntele pentru a deranja

pe cât de putin posibil echilibrul natural. În mod sigur nu este o grijă de a conserva mediul, ci

faptul că acea cavitate naturală cât şi cea artificială, sunt un fel de arhetip al spaţiului sacru,

un fel de germen în jurul căruia se pot cristaliza atlte intervenţii. Omul s-a „îmbrăcat” în

natură, mai întâi, apoi a inventat noi spaţii pentru a actualiza relaţii şi semnificaţii ascunse,

regăsite în natură.

Materialele contemporane care induc o logică constructivă foarte specifică, precum

betonul armat, caracterizează într-o manieră foarte puternică spaţiul pe care îl definesc, încât

pot masca în totalitate mediul subteran pe care îl înglobează.

Capela muncitorilor din „Colonia Guell”

din Barcelona este prin iregularitaţile formelor şi

a materialelor exprimate, o grotă reconstituită în

suprafaţă. Coloane megalitice, foarte puţin

prelucrate, toate diferite, fără verticalitate,

geometrie liberă a golurilor, cărămizi foarte

neregulate ale pereţilor, caracterizează acest

spaţiu conceput de Antonio Gaudi în 1915.

Colonadele parcului Guell constituie labirinturi

construite ce caută să evoce grotele. Gaudi

încearcă să sugereze natura prin forme din

inspiraţia sa şi în totalitate construite.

Spaţiul troglodit se descrie şi se trăieşte

din interior, investigarea sa prespune o penetrare

a matricei – pămant. Semne exterioare,

străpungeri, ferestre, uşi, acoperiş străpuns de

ferestre, trădează dispunerea internă, locuirea unei locuinţe obişnuite. Arhitectura grotelor nu

se pliază într-o anume lectură. Faţada clasică se reduce (această primă imagine şi definire a

edificiului) la câteva semne exterioare indicând existenţa unui volum scobit. Aceste semne

Guell - Spania



pot fi mai mult sau mai puţin vizibile, tratate simplu şi strict utilitare (deschideri, ferestre,

coşuri de fum), sau mai elaborate, mai prelucrate, dorindu-se a fi evocatoare sau simbolice.

Este cazul

arhitecturilor

religioase : o

lespede de piatră,

îmbinările

sculptate ale unui

portal semnalează

că edificiul este

sacru sau

excepţional, dorind

prin aceasta să se

demarce de grota

naturală.

În cazul aglomerarilor, organizarea urbană însăşi nu este lizibilă imediat : sistemul de

tuneluri care, la Matmata, leagă între ele unităţile de locuit subterane, nu este decelabil la

suprafaţă, ca dealtfel şi detaliile sau organizarea locuinţelor pe care le uneşte. Singurul reper

ramâne deschiderea curţilor interioare.

CONCLUZIE

Acest parcurs interior al lumii troglodite dacă permite perceperea diverselor volume

săpate, trece deasemenea printr-o impregnare fizică a naturii materialului. Rugozitate sau nu a

pereţilor, cursivitate sau brutalitate a liniilor, a urmelor, sunt la fel de determinante în

perceperea acestor spaţii. Acestea sunt locul privilegiat al rupturii interior – exterior, cu care

arhitectura construită operează atât de puţin.

ARAMETRII CLIMATULUI SUBTERAN

Construirea unui habitat permite, printre altele, temperarea climatului

exterior, de a crea în mod artificial condiţiile unui climat interior mai blând. Amplitudinile

climatului extern prezintă periodicitaţi diverse : vară – iarnă, zi – noapte.

Habitatul troglodit reprezintă configurarea, care aduce răspunsul satisfacator variaţiei

condiţiilor climatice.

P

Guell - Spania



Graficele urmatoare ilustrează eficacitatea amortizarii în sol a variaţiilor

temperaturilor externe :

Datele meteorologice ce privesc solul

Variaţii jurnaliere :

O adâncime de 10 cm este suficientă pentru a atenua variaţiile de temperatură

Dupa 30 de centimetri variaţiile jurnaliere sunt complet amortizate

(măsuratoare meteo realizată la Bordeaux, Franţa)

Variaţii anuale :

Contrar a ceea ce se crede, adâncimea de 2 metri este departe de a fi constantă şi egală

temperaturii medii anuale a sitului. Pentru obţinerea acestei condiţii la ±1˚C, trebuie

mers până la 5 metri adâncime.

Reducerea variaţiilor raportate la temperaturile exterioare va avea consecinţe

importante, cel puţin pentru posibilităţile încălzirii unui habitat îngropat. De fapt pirederile

extreme ale unui habitat subteran vor fi foarte aproape de pierderile medii. Condiţiile de

confort termic vor fi, in consecinţă, mai uşor de atins atât iarna cât şi vara.



CONCLUZIE

Probleme puse de termica habitatului troglodit :

1. Prima grupare de date

Termica habitatului tradiţional îşi propune să rezolve urmatoarele probleme :

Evaluarea permeabilitaţii unei anvelope (calculul pierderilor)

Evaluarea câştigurilor solare posibile ţinând cont de morfologia anvelopei, a zonelor

captatoare de energie solară

Furnitura de un aport necesar pentru echilibrarea pierderilor

Parametrii climatului atmosferic al locului intervin în mai multe moduri :

Temperatura exterioară : diferenţele de temperatură contribuie la definirea pierderilor

Datele de însorire ale locului contribuie la aporturile solare

Alte câteva date acţioneaza ca şi factor de corecţie : orientare, efectul maştilor

diverse, vânt

2. A doua grupare de date : mediul subteran

În sol poate fi definit un climat subteran teoretic al locului, caracterizat de :

Parametri de tip climatic : temperatura masivului la profunzimea X şi higrometria

Parametri fizici legaţi de natura solului : conductivitate termică şi caldura specifică

3. Termica habitatului subteran

De fapt, crearea unui habitat troglodit înseamnă intersectarea celor două

influenţe :

Climat atmosferic : este creat un volum de aer, o atmosfera locuibilă, ce comunică cu

cea exterioară, deci supusă condiţiilor sale

Climat subteran : volumul de aer locuibil situat în masiv, deci în contact cu parametrii

climatului subteran teoretic

Influenţa aporturilor energetice pe sit sunt de asemenea importante :

Aporturile solare ce definesc climatul atmosferic – efect cvasi imediat asupra aerului

Aporturi solare ce definesc climatul subteran teoretic



Aportul încălzirii interioare care va avea influentă asupra aerului, pe de o parte, şi

asupra masivului, pe de altă parte

ESTURI ARHETIPALE – VIZIUNI MODERNE

Le Corbusier- arhitect al luminii cavernelor

Atunci când formula cele 5 puncte pentru o arhitectură nouă, descalifică pivniţa şi

rolul ei în viaţa clădirii: „locuri mediocre, umide, neluminate” ( Le Corbusier – Oeuvre

complète, Les Edition D’architecture, Zurich, 1991). Viziunea sa de inceput aboleste cele două

spaţii ale fricii primare, două entitaţi antropologice, pivniţa – element de legatură cu

pământul şi podul, anticamera spre cer. Cladirea este elevată, contactul cu pământul devine

punctual (les pilotis), iar terasa-gradină introdusă ca suprafaţă ultima, suprafaţa solară, ca

recuperare a solului. El vorbeste despre o resacralizare a casei, o îmbibare a ei cu valorile

unui mistici moderne : soare, aer, verdeaţă.

Momentul târziu al creaţiei sale, evocă o întoarcere clară către valorile anterior

denigrate, către preistoria arhitecturii şi a miturilor ei. O cheie importantă în întelegerea

etapei sacre a operei sale este proiectul pentru bazilica îngropată de la Sainte-Baume, loc

încărcat de seminificaţii, în care se crede ce se păstrează corpul Mariei Magdalena. Animat de

entuziasmul unui pasionat de arhitectura lucrurilor simple, Edouard Trouin, Corbusier se

implică în proiectul unei bazilici integral săpate în stânca legendară, un omagiu adus locului,

naturii şi arhitecturii. În proiectul iluzoriu al unui nearhitect, el redescoperă misterul şi

virtuţile ascunse ale subteranului „adăpostul profund se află închis în caverna somnului,

acestă latură ascunsă a

vieţii în noapte. Cât de vie

şi bogată este noaptea, în

antrepozite, colecţii,

biblioteci - muzee ale

somnului!” ( Le Corbusier –

Oeuvre complète, Les Edition

D’architecture, Zurich, 1991).

Interiorul capelei de la

Ronchamps este în mod

intenţionat cavernos,

zidurile groase creând un

G

Ronchamps / Le Corbusier - Franţa



corp pe care lumina îl transcende ca într-o luptă. La Ronchamps, el interpune două arhetipuri

spaţial – temporale diferite dar adiacente : caverna primară şi labirintul. Fenomenul de

acustică generală creată de unduirea, continuitatea, încolăcirea liniilor cavernale, se adresează

orizonturilor şi membranei subtile a solului, care constituie „simboluri ale absolutului”, „în

contemplarea cărora eternitatea e regăsită în momentul încântării” ( Le Corbusier – Oeuvre

complete, Les Edition D’architecture, Zurich, 1991). La interior lumina e şi ea una de factură

subterană. Cade prin verticalele turnurilor care conectează cladirea cu zările, intră în fascicule

prin „spărturile” peretelui sudic şi „mângâie” conca grea a tavanului, facând-o să plutească.

În spaţiul criptei de la mănăstirea dominicană La Tourette, adevarat „pântec al

pământului”, foloseste principiul reflexiei luminii pentru a obţine o atmosferă dominată de

austeritate şi de spirit mistic. El creează „tunurile de lumină” dispozitive conice de captură a

luminii, colorate diferit şi orientate în funcţie de poziţiile soarelui la diferite momente ale

zilei, momente importante în ritul ordinului. Se obţine un control selectiv şi orientat al luminii

de deasupra, care inundă cripta, întotdeuna alta cu nuanţe şi intensităţi schimbătoare. La

Tourette, Corbusier intră brusc într-o dialectică a formelor. Volume clare reci, raţionale sunt

echilibrate de mici accidente – accesorii venite de pe tarâmul unei mitologii subpâmantene.

„Parloirul” traduce forma cuibului, oratoriul piramidal e inspirat de metafora dublă a

muntelui şi peşterii, coridoarele chiliilor trimit la liniaritatea galeriei scobite, cripta stă sub

semnul pântecului, sacristia e caverna primară. Pentru fiecare din aceste spaţii lumina e

reconsiderată şi divers ipostazată, betonul

capata texturi şi tactilitaţi multiple. Aici

betonul devine expresie plastică unică, el se

pietrifică, redevine carieră. Clădirea Înaltei

Curţi de Justitie închide ciclul reconcilierilor

cu cerul. Contactul cu cerul se produce în

sfârşit, arhitectura îl filtreză şi îl lasă să treacă

dincolo. La contactul celor două transfigurarea

se produce, betonul se înmoaie şi curge în

siluete geologice, carstice, transformând

arhitectura într-o mare peşteră deschisă.

Louis Khan - zidar al luminii

„Silence and light” cei doi vectori ai

creaţiei khaniene; „visez lumina, dătătoare a tuturor prezenţelor, prin voinţă, prin lege” (Louis

Kahn - Silence et lumière, Edition du lineau, Paris, 1996). La Khan lumina devine material

Exeter / Louis Kahn



arhitectural, ea dă naştere umbrelor, teluricului, a ceea ce e ascuns ; „şi umbra este tot

lumină”. Arhitectura sa e compusă din spaţii dedicate : spaţii lumină, spaţii murmur, spaţii

tăcere, spaţii visare. Biblioteca din Exeter se dezvoltă sub semnul acestor spaţii – gazda, care

impun tăcerea şi care devin tacere. Un mare bloc de caramidă, perforat, exilat pe o peluză,

ascunde înăuntru un loc al spiritului. Tacerea şi lumina sunt cavernele, în acest vast atrium -

„fântână a cunoaşterii”. Austeritatea arhitecturii sale vine de

undeva de la începuturi, e o căutare lentă a liniştii originare, a

sentimentului originar, a volumului zero. Clădirile se vor a fi

„ofrande” aduse spiritului, „într-un sanctuar al artelor”. Metafora

peşterii e omniprezentă ca model al materialitaţii, al adâncului, al

luminii verticale în proiectul nerealizat al sinagogii Hurva din

Ierusalim. Aceeaşi idee a spaţiului central gineceu, protector,

închis în „coşuri” verticale de lumină, recluziune pământeană în

straturi de tăcere şi spirit.

Tadao Ando – lumina turnată in cofraje

Pentru Tadao Ando tema luminii este centrul creaţiei sale arhitecturale. Ea se

manifestă la toate nivelurile, atât în construcţiile destinate locuirii individuale, spaţiile

muzeale, atingând apogeul căutărilor în arhitectura spaţiilor de cult. Ando posedă o reflecţie

personală asupra

spaţiului subteran,

reuşind să facă apel

la estetica acestuia

chiar şi în cazul

multora dintre

clădirile

supraterane.

„Am o

înclinaţie aproape

inconştientă către

spaţiile subterane.

Una din cheile

acestei atitudini este probabil aceea că indiferent de natura sitului doresc să creez o

arhitectură care să nu fie mai importantă decât mediul său inconjuător. Astfel atunci când

proiectul reclamă un volum important, încerc de la inceput să îngrop cât mai multe spaţii. O

Exeter / Louis Kahn

Chichu Art Museum / Tadao Ando



altă motivaţie este potenţialul creativ inepuizabil pe care îl văd în această idee de arhitectură

invizibilă care permite conceperea unui spaţiu continuu fără ca forma să transpară. A intra pe

teritoriul spaţiului subteran înseamnă pentru mine căutarea originii arhitecturii” (Tadao Ando

- Pensée sur l’espace souterrain, Arhitecture D’aujourd’hui, 340, mai-iunie 2002).

El izolează clădirea faţă de peisajul urban destructurat refuzându-i faţadele, ridicând

în jurul ei un paravan opac. Astfel clădirea nu are altă alternativă decât cea de a se întoarce

către cer, cerşindu-i lumina. Aceasta pare canalizată cu precizie pentru a satisface o voinţă

poetică a spaţiului. Modul în care lumina atinge suprafaţa lisă a betonului aparent, punându-i

în valoare textura atinge importanţa decisivă, devenind sursa estetică.

CONCLUZIE

Lumina naturală este cea care subliniază esenţa particulară a spaţiului subteran.

Lumina solară accentuează identitatea unui loc săpat. Această lumină venită

întotdeuna de sus poartă cu sine legatura dintre medii şi legatura cu sacrul. Verticala,

ea confirmă subteranului statutul său de „spaţiu sub”.

ELIMITAREA UNEI STRATEGII

Subteranul, diluare în natural

Subteranul ca noţiune a conceptului de „spaţiu liber” acceptă o vocaţie a ascunderii

umanului, antropicului, în masa naturalului, a mediului, a înconjurătorului. Gestul îngropării

clădirii nu trebuie privit ca o fugă din faţa arhitecturii, a ocolirii prezenţei, a „volumului

însorit” ci mai degrabă ca un gest de adecvare, o încercare de „punere în abis” a noului pentru

a nu consuma sau sugruma spaţiul şi valorile vitale ale celui ce există deja. Un loc este ceea

ce trebuie celebrat, învestit, destăinuit. Geniul unui loc constă uneori în aura sa terană, în

modul în care umanul se aşează şi rezistă pe suprafaţa sa. O lacună în loc poate să se

definească prin excesul de teran şi aerian, în detrimentul dimensiunii sale subterane. Uneori

vocaţia subterană a unui loc nu e pusă în valoare şi atunci arhitectura poate interveni pentru

umplerea golurilor. Subteranul se ascunde pe sine, se diluează pe sine şi complexifică

naturalul în care se grefează. El produce o arhitectură facută de la interior către exterior şi

reîntoarsă în ea insăşi, în comunicare cu natura prin intermediul unei logici a tranziţiei

capabilă să genereze identităţi topologice. Ţeserea unui raport noros, vaporos, intersectat

simbiotic cu înconjurătorul, deschiderea suprafeţei către fluxuri diferite care-l propulează,

angajarea teritoriului într-o nouă corporalitate sunt atribute dinamice ale afectării subteranului

D



în favoarea umanului. Acest Afară care se constituie în proiecţie a forţei în exteriorul

sitemului, reflectă întodeauna forţele către interior, către ele însele. Această basculare între

medii, între genuri şi regnuri materiale diferite este antrenată în arhitectură în ideea unei

disoluţii programatice la nivel senzorial – perceptiv, un loc al ascunderilor şi apariţiilor.

Proiectele dialecticii prezenţă-absenţă nu lipsesc astăzi din peisajul arhitecturii.

Gesturi arhetipale – procedee ale suprafeţei

Sub influenţa noilor curente venite din filozofie, arhitectura s-a lansat într-un proces

teoretic de reconsiderare a modului în care construirea afectează solul şi subteranul. Problema

stratificărilor, a întinderilor, a limitelor verticale a început să preocupe acut lumea arhitecturii

începând chiar cu anii ’60.

Pliuri

La Foucault formula cea mai

generală a raportului cu sine e

urmatoarea : afectare a sinelui de

către sine, sau forţa pliată.

Subiectivarea se face prin pliere.

Există patru plieri, patru pliuri ale

subiectivării, la fel ca şi fluviile din

Infern. Primul priveşte partea

materială a exitenţei. Cel de-al doilea

este pliul raportului de forţe, al treilea

este pliul cunoaşterii. Al patrulea este

pliul lui Afară însuşi.

Plecând de la aceste premize

teoretice, o întreagă pleiadă de

arhitecţi „marşează” azi pe ideea

considerării solului ca epiderma, ca

membrana fină ce poate fi pliată,

decojită, împăturită, depliată. Într-un proiect emblematic „Fractal city” arhitecţii de la

Roche DSV&Sie propun la Roterdam în 1998 o restructurare urbană bazată pe principiul

foldingului, al pliului şi inciziei de obiecte arhitecturale în subteranul deschis, decojit.

Scenariul propus de ei urma patru etape : dezvoltarea la o scară critică densităţii urbane,

reîmpărţirea parcelelor agricole, deformarea geografiei acestora şi altoirea solului acestora cu

Fractal City



arhitectura, adica o hibridizare între agricultură şi town planing. Pliul defineşte în concepţia

lor „forme care ies din pământ, se amplifică în loc să se aşeze tăcute in pământ”. Subteranul e

astfel reconsiderat în termenii unui metisaj, ai unei contaminări reciproce a „subului” şi a

arhitecturii.

Reliefuri

Acoperişul clădirii, devine în această ipostază, principalul sau teren. Topografii mai

degrabă decât volumetrii. Considerarea vidului ca material architectural de prim rang nu este

străină de aceste dinamici, precum nici valoarea sa naturală, ci mai degrabă componenţa sa

abstractă, difuză, care merge dincolo de predominanţa formei şi care este o calitate ambiguă a

spaţiului negativ formată mai mult din absenţe. O “arhitectură a vidului” poate astfel fi

imaginată în rezonanţă cu calităţile unui “subteran liber” instrumentalizat, mai precis dincolo

de propriile sale calităţi vacante, ca şi câmp de forţe deschis, traversat de vaste linii de fugă,

unde s-ar manifesta de maniera contondentă suprafeţele, orizonturile, întâlnirile cu cerul. Este

vorba de o arhitectură a suprafeţelor întretăiate (soluri peste alte soluri,). “Prezente – absente”

imaginate pornind de la combinarea paradoxală dintre densificare şi dispariţie. Dacă ne

imaginăm suprafeţele solului ca dalajele unui salon punctat de covoare colorate cu motive

variate, putem atunci să ne imaginăm la fel de bine glisări în subteran, posibile arhitecturi

concepute la rândul lor ca şi covoare virtuale – soluri groase, dense, peste soluri libere,

receptoare. În acelaşi mod în care spaţiul habitatului poate fi conceput astăzi ca un mare vid

care trebuie reabilitat, balizat strategic de cheaguri echipate, structura subteranului poate ea

însăşi sa fie formulată păstrându-i-se calităţile graţie unei situaţii punctuale ale acestor soluri

programatice, necamuflate, dar care

glisează pe peisaj. Nu mai este

vorba de fapt de a închide spatii, nici

de a paviliona moduri de

funcţionare, ci de a articula activitaţi

într-un spaţiu de preferinţă fluid,

liber, populat de suprafeţe concave;

dispozitive apte de a însera, de a

afecta spaţiu şi de a prezerva în

acelaşi timp.

Interesul enorm dezvoltat în jurul termenului de peisaj, devenit atât de curent în

discuţiile arhitecturii contemporane, este un semn non-echivoc al faptului că nu mai există

încredere în relaţiile clasice dintre clădire şi sol, nici în definiţia convenabilă a solului ca

Muzeul de cultură al Galiciei / Eisenman



lucru delimitat, stabil, orizontal, determinat şi omogen. Din contra, peisajul nu mai este

interesant decât dacă este considerat în sensul lui mai larg, acela de sistem operator

topografic, şi nu ca şi categorie a mediului construit; o “platformă”, iar nu “loc”.

Manipularea suprafeţei solului a reprezentat o constantă, transformând un element care

normal comporta un cod fix într-un domeniu activ, complex şi mutant. Se tinde spre o

“domesticire” a solului, în ideea de a recupera intensităţi diferenţiale prezumtiv sălbatice.

Această încercare disperată de recuperare a stării cavernei primare nu este soldată decât cu o

mistificare, o dedublare a acesteia. Interesant din acest punct de vedere este proiectul

câştigător al echipei Eisenman pentru Muzeul de Cultură al Galiciei, de la Santiago de

Compostella. Acesta are ca principiu, generarea unei orogeneze artificiale, o ridare a

suprafeţei.

Lands in lands. Reformularea solului

Explorarea suprafeţei

solului apare azi ca cea mai

instabilă şi în acelaşi timp cea

mai revelatoare în domeniul

formelor emergente din spaţiu.

Nu mai suntem subiecţi ai unui

spaţiu concret, existenţa trebuie

să traverseze în permanenţă noi

spaţii în loc să domine un spaţiu

unic : cultura noastră a redevenit

nomadă. Problema practicii

nomade, o practică a straniului, a exteriorităţii, poate fi considerată ca problemă a

reconfigurării solului şi subsolului. Peisaje în subteran.

Strategia de proiectare a Foreign Office Architects pleacă nu de la o absenţă a solului

ci de la recrearea sa şi de la ideea creerii unei serii de tehnici operative, a unei discipline a

solului. Principiul e unul al „îmblânzirii” solului, ajungând la recuperarea intensităţilor

emoţional – sălbatice ale spaţiului de sub. Ambiguitatea dintre suprafaţă şi spaţiul subteran

între bidimensional şi tridimensionalul negativ, este poate una dintre constantele proiectelor

lor. În proiectul pentru terminalul Yokohama ei imagineză terenul ca spaţiu gol, săpat, în care

distribuţia încărcărilor nu se făcea prin intermediul stălpilor, ci se deplasa între puncte difuze

situate pe suprafaţa structurală. Problema fundamentală a fost rezolvată prin găsirea unei

strategii a individualizării sitemului tectonic, generându-se o suprafaţă plisată.

Terminalul Yokohama / FOA



Un proiect “de săpat” – Murfatlar – Centrul Vinului

„Murvet” = om generos (cuvânt tătăresc)

Din anul 43î.C. datează primele culturi de viţă de vie din regiune.

În 992d.C. este prima atestare a unei aşezări locuite pe teritoriul oraşului, dată de

existenţa ansamblului rupestru.

Peste daci, romani, Bizanţul şi-a trimis mesagerii să ridice biserici şi cetăţi.

Tăvălugul popoarelor migratoare, avari şi slavi, a întrerupt dezvoltarea economică şi

militară.

Peste popoarele migratoare, Imperiul şi-a continuat dezvoltarea.

Peste bizantini au urmat mocanii şi cojanii, înaintaşii locuitorilor de azi ai

Murfatlarului, ce au dus mai departe tradiţia viţei de vie şi a vinului în zonă.

Peste toate aceste şiruri de ridicări şi căderi, „oamenii – cârtiţă” îşi afectau spaţii intr-

un munte de cretă. O căutare acerbă a locurilor tăcerii, recluziunii şi desprinderii, în corpul

cavernos al unui munte. Pe acest fundal istoric al depunerii, al sedimentării, tasării,

îngrămădirii de layere, Centrul îşi propune să mai adauge încă unul, stratul omului de azi, pe

cel al străinului.

Un străin care nu pleacă să cucerească ci să fie cucerit, într-un loc al scoaterii la

suprafaţă, al revenirilor, al reiterărilor fugitive.

Locul ales pentru Centru e situat pe versantul nord-estic, pe malul drept al canalului

Dunare – Marea Neagră. Acest masiv de cretă, se constituie dintr-o imagine duală : una din

feţe, abruptă, perforată de complexele monastice cavernoase, decorat de doua obiecte stranii

aşezate pe culme (o biserică şi o casă parohială, mult distanţate), cealaltă în trepte, ascunzând

vechea carieră de cretă.

Murfatlar - Constanta



Centrul, situat în vecinătatea complexelor cavernoase, trebuie să fie un loc al

scufundării, un loc Sub. Se va insera în munte, generând un spaţiu IN.

Cele două strategii de design

principale sunt : manipularea terenului şi

articularea structurii ca o nouă formă de

relief. Clădirea şi peisajul se contopesc.

Organizarea planului devine critică :

felul în care acesta este structurat determină

felul în care utilizatorii se vor mişca pe sit.

Terenul este articulat precum o topografie

stratificată, prin decojirea şi multiplicarea suprafeţei sitului. Planul permite o juxtapunere de

utilizări diverse : învechire, cramă, degustare, laborator, muzeu, cazare.

Noul Centru va fi in acelaşi timp o trăsătură a peisajului cât şi o nouă condiţie în care

spaţiile sunt de-a dreptul „cioplite”, urmărind logica topografiei existente.

Camuflaj şi transparenţă sunt resurse ce completează schimbul topo pe care noua

anvelopă îl descrie, fără a neglija condiţiile pe care le oferă situl deschis.

ONCLUZIE

Desaturarea construitului, înversarea, construirea nu a spaţiilor ci a

negativelor lor. Contrucţia se transformă în sapătură, scobire, inversare.

Într-o dinamică a gesturilor simple construitul se grefează în relief, producând către

exterior o brăzdare, o zgâriere a suprafeţei limită. Într-o adiere lentă el se confundă cu

topografia, devine topografie. O orogeneză desaturată, o încreţire fină şi o glisare în materie.

Transparenţe mai mult decât opacităţi, permanente active mai mult decât latente

inerte, lumile subterane fascinează şi angoasează, se interpun între straturile cogniţiei şi

stăruie aproape nebănuite în datele imediate ale umanităţii individuale.

În căutarea posibilă a unei umanităţi disipate în abuzul de real, ele devin enclave de

intermitenţă. Recursul la subteran, la „lumea de sub paşi” e o încercare perpetuă de

rememorare, de regăsire de rememorare. Nu putem uita ceea ce n-am ştiut niciodată şi nici

regăsi ceea ce n-am pierdut niciodată, iată lecţia subteranului.

C



NDEX

Cavernă . . . 2, 3, 4, 7, 8, 10, 13, 17, 26, 27, 28, 32, 33, 34

Cavitate . . . 8, 10, 27

Grotă . . . 10, 18, 20, 21, 22, 23

Habitat . . . 8, 9, 10, 12, 13, 16, 17, 23, 24, 25

Înafară . . . 4, 12, 20, 23, 29

Înauntru . . . 4, 12, 14, 19, 20, 23, 29, 34

Îngropat . . . 2, 5, 6, 12, 13, 14, 15, 18, 19, 20, 21, 24, 26, 28, 29

Pliu . . . 4, 30, 31, 32

Relief . . . 4, 31, 34

Săpa . . . 1, 2, 3, 4, 11, 12, 14, 15, 17, 18, 20, 21, 23, 26, 33, 34

Scobire . . . 14, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 27, 34

Subsol . . . 5, 6, 19, 29, 30

Subteran . . . 2, 3, 4, 5, 6, 7, 10, 14, 15, 18, 19, 22, 23, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 34

Troglodit . . . 2, 3, 5, 7, 9, 13, 15, 16, 18, 19, 22, 23, 25

I



IBLIOGRAFIE

Carti :

Bachelard, Gaston – Poétique de l’espace, Paralela 45, Bucuresti, 2003

Campbell, S., - The Underground House-Book, New York, Garden Way, 1980

Charneau, N. – Maisons creusées, maisons enterées, Paris, Alternative, 1981

Kahn, Louis – Silence et lumière, Edition du lineau, Paris, 1996

Le Corbusier – Oeuvre complète, Les Edition D’architecture, Zurich, 1991

Nicoletti, M., - Architettura delle caverne, Roma, Laterza, 1980

Utudjan, E. - Architecture et urbanisme souterrain, Paris, S.B.P., 1995

- L’urbanisme souterrain, Paris, PUF, 1952

Verlay, Callwey - About Landscape, Birkhauser, 2002

Verne, Jules - Indiile negre, Teora, Bucuresti, 1996

Periodice :

Ando, Tadao - Pensée sur l’espace souterrain, Architecture d’Aujourd’hui, 340,

mai-iunie 2002

Architecture troglodytique en Cappadoce, Vie des Arts, n/34, 1964

Web – ografie :

http://www.showcaves.com/

http://www.goreme.org/

http://www.cc-perigord-noir.fr/gb/villages/RoqueGageac.htm

http://en.wikipedia.org/wiki/Cappadocia

http://en.wikipedia.org/wiki/Troglodyte

http://www.saint-emilion-tourisme.com/

http://en.wikipedia.org/wiki/Matm%C3%A2ta

http://www.ninisworld.com/places/tunisia1979/pages/tunisia11.html

B

http://www.showcaves.com/

http://www.goreme.org/

http://www.cc-perigord-noir.fr/gb/villages/RoqueGageac.htm

http://en.wikipedia.org/wiki/Cappadocia

http://en.wikipedia.org/wiki/Troglodyte

http://www.saint-emilion-tourisme.com/?lang=uk&id=&fich_id=&hebchoix=&intitul=&type=&titrage=&affaires

Licenta

Documents

Transcript of Licenta