Legislația hitită

Pe baza decretelor și a tratatelor regale am incercat să schițez un tablou al suveranilor

hitiți,înfățișând calitățile și defectele, idealurile și repulsiile lor.Limba hurită nefiindu-ne

accesibilă decât intr-o măsură foarte mică, nu știm aproape nimic despre raporturile

dintre indieni și huriți.De altfel rolul lor istoric se limitează la un veac și jumătate.În

schimb pe hitiți îi intâlnim într-o perioadă mult mai lungă și pe un teritoriu mult mai

întins.Tocmai această desfășurare în timp și spațiu ne asigură de faptul că nu avem de-a

face cu o pătură domnitoare care dispare repede, ci cu o populație, la care diferitele

elemente componente s-au sudat într-un tot indisolubil.Această unitate se dezvăluie mai

ales în momentul în care popoarele trebuie să se despartă ca apa de ulei, adică în ceea ce

privește structura socială, în domeniul legislației și al economiei.

Proiectul de lege hitit deosebește oamenii liberi și lipsiți de libertate.Pe cei din urmă va

trebui să ni-i închipuim ca șerbi1.

Codul de legi nu prevede niciun articol special pentru aristocrație.În cod e pomenită rar și

ceea ce considerăm aristocrație se confundă probabil pur și simplu cu curtea.

Culegerea de legi hitite nu este decât o înșiruire fară plan și legătură logică a unor

legi.Paragrafele sunt grupate fără criteriu după analogia cazului,după obiect, după funcția

împricinaților sau după pedeaspsă.

Acest cod de legi n-a fost redactat de un jurist.De altfel, e mai puțin vorba de un cod

propriu-zis, cât de un proiect de revizuire al legislației in vigoare.

Legislatorul- cu siguranță un rege nu numai după nume- are de-a face cu o mulțime de

decizii existente în practică care-i displac.El nu urmăresște reglementarea, ci

îmbunătățirea lor, deoarece se oprește cel mai mult acolo unde repulsia lui e cea mai

mare. Din culegerea de legi a acestui rege anonim ne-au fost păstrate

două versiuni: una compusă din două tablete cuprinzând câte 100 de

1 Iobag, desemnând astfel categorie socială a țăranilor dependenți, comună tututor statelor orientale.

paragrafe și care dă impresia că e completă și alta, al cărei volum

inițial nu poate fi stabilit, dar care reprezintă probabil un extras și

totodată o prelucrare.E greu de spus dacă această prelucrare era mai

adecvată cerințelor practicii. Aproape toate paragrafele se referă la

cazuri particulare, uneori cu aspecte ciudate și artificiale, în timp ce

cazurile normale nu sunt tratate.

În noul tratat bătaia nu e prevăzută, iar mutilarea e limitată la cazuri rare, pentru

pedepsirea șerbilor..Pedeapsa cu moartea e aplicată numai rareori: în cazul furtului de

obiecte de cult, lezmajestate și o ciudată practică a vrăjitoriei cu șerpi.Acestă pedeapsă

urmarește mai mult apărarea onoarei și a invulnerabilității unui sfințit decât un act de

răzbunare.Faptul că soțul înșelat are dreptul să ucidă la mânie perechea vinovată, dar că

mai târziu trebuie să lase pedepsirea în seama regelui, dovedește aceeași tendință de a

respecta demnitatea personală.Fapta săvârșită sub imboldul sentimentului nu atrage

pedeapsa, dar răzbunarea ulterioară ar fi o faptă odioasă.

Legislația hitită trebuie să fi fost surprinzător de evoluată, ba chiar modernă.Omorul cu

premeditare nu este tratat în nici un cod din Asia de vest.Acestă crimă era lăsată în grija

vendetei sau, în stadiile mai evoluate în grija jurisdicției criminale.În rescriptul2 lui

Telipinu citim:“Iar judecata sângelui e astfel.Acelui care varsă sânge i se va întâmpla

ceea ce va hotărî stăpânul sângelui :cu alte cuvinte, cea mai apropiată rudă a

victimei.Dacă el spune :trebuie să moară, va muri.Dacă el spune: trebuie să plătească

despăgubire, va plăti.Regele nu se va amesteca aici.”

Dar hititul este primul care face deosebirea dintre omorul săvârșit sub stăpânirea furiei și

cel prin imprudență.Aceste cazuri sunt cu grijă disociate.Ca despăgubire se dau “

capete”,adică persoane care să înlocuiască mâna de lucru pierdută.

Ne surprinde carcaterul biroctratic și al următoarei dispoziții:“ Dacă un

om liber dă foc unei case, el este obligat s-o reclădească.Dacă însă în

casă piere un om, o vită sau o oaie, nu datorează nimic.”În acest caz

2 Răspuns dat de împărații romani la chestiunile de drept asupra cărora erau consultați de magistrații sau de guvernatorii provinciilor.

legislatorul nu are în vedere un omor premeditat.Dar pe cei ce pier cu

acestă ocazie nu-i tratează nici în capitolul omucidere.Cazul se

încadrează în rubrica privitoare la incendiere și pierderile de vieți

omenești sau de vite apar ca un rest neglijabil pe lângă reconstruirea

casei.

Răpirea este pedepsită mai sever decât omorul.Dar și aceasta e o

concepție ce poate fi înțeleasă numai din punctul de vedere al

statutului, și nu din cel al sentimentului poporului.În epoca aceea

răpirea pare să fi fost un procedeu foarte răspândit pentru procurarea

mâinii de lucru.Dacă sunt prinși că au furat un hitit liber, luwiții trebuie

să plătească scump, dar un șerb luwit poate fi furat din țara luwită făra

ca făptașul să fie pedepsit.Dacă se descoperă, singura masură ce se ia

e aceea că trebuie înapoiat.

Dreptul hitit nu face deosebiri și nu cunoaște un drept privilegiat

pentru clase, cu excepția diferenței ce se face între oamenii liberi și

șerbi, cei din urmă contând exact pe jumătate.O femeie liberă se poate

căsători, dacă vrea, cu un șerb, și rămâne în continuare liberă. Ea

trebuie să se ferescă însă să se mărite cu un păstor sau cu un preot al

oracolului.De asemenea lipsesc domenii întregi ale dreptului, ca

moștenirea, adopția, contractele de cumpărare și vânzare.

Instrucțiunile date comandanților de oraș din provinciile noi organizate

dovedesc că juridicția civilă nu era pe placul curții.“În orice oraș vei

ajunge, adună toată populația.Oricine ar avea o plângere, judeca

pricina și dă-i satisfacție.Dacă vreun șerb, vreo slujnică a cuiva sau o

femeie wannumija aduce o plângere, judecă pricina și dă-i satisfacție.

Nu face dintr-o cauză dreaptă una nedreaptă și dintr-una nedreaptă o

cauză dreaptă.Judecă după dreptate”.Prin urmare, juridicția apare aici

ca o binefacere a funcționarului regelui, față de obiceiurile corupte și

ineficace ale instanțelor locale.Procesele hitite erau judecate după ce

s-a adresat procesul-verbal cuprinzând depozițiile martorilor, acestea

fiind sigilate, adică confirmate de către părți.Aceste procese-verbale

constituie baza verdictului, și puteau fi înaintate unei instanțe

superioare în caz de recurs.Dacă admintem că hitiții au avut o

legislație codificată, se pune intrebarea: care era ea și de unde venea ?

Au adus-o hitiții cu ei în Orientul Apropiat și provine din vechiurile

obiceiuri de drept ale indo-europenilor?Singurul lucru care se poate

spune este că unele elemente din acest drept sunt noi în Orientul

Apropiat, iar altele sunt împrumutate.Însăși reforma codului făcută de

un rege anonim cuprinde noțiuni care diferă de restul legilor hitite, așa

cum le putem deduce din tratate.Astfel, printre altele, căsătoria ,chiar

dacă nu e impusă, nu e nici interzisă.După moartea soțului, fratele

poate să ia în căsătorie văduva rămasă fără copii; dacă se nasc copii

din a doua căsătorie ei sunt considerați urmașii fratelui

defunct.Această prevedere poate fi înțeleasă prin prisma cultului

morților din Orient.E nevoie de descendenți pentru a oferi

ofrande.Aceste ofrande sunt în legătură cu ritul înhumării,caracteristic

popoarelor sedentare.

În afară de celebrul cod al lui Hammurabi mai cunoaștem alte trei

coduri mai vechi din Ur, Isin și Eșnunnak din Mesopotamia de sud,

datând toate trei de pe vremea celei de-a treia dinastii din Ur și din

perioada următoare.Pe când in codul lui Hammurabi găsim legea

talionului, adică principiul răzbunării “ochi pentru ochi, dinte pentru

dinte”, în cele trei coduri mai vechi găsim o prevedere de

reglementare prin răscumpărare.Dar acest principiu stă și la baza

legislației hitite.Exagerarea și aplicarea lui unilaterală duc la erori

judiciare.Legislatorul, dorind să țină seama de prejudiciul adus, pierde

din vedere delictul și prevenirea acestuia.

Am văzut că în epoca celei de-a treia dinastii Ur, adică prin anul 2000

î.e.n., hitiții au adoptat scrierea cuneiformă și se presupune că pe

aceeași cale au cunoscut și culegerile de legi.Dar unde s-ar fi putut

naște o legislație atât de modernă si ponderată, dacă nu în Siria ? În

acest amestec de popoare, cu concepții juridice complet diferite, se

impune necesitatea de a avea o lege unică, un fel de cale de mijloc, cu

care fiecare se poate declara mulțumit.Aceasta lămurește caracterul

unitar, larg al tuturor sistemelor de drept din Orient.3

3 Margarete Riemschneider, Lumea hitiților, Editura Științifică, București, 1967, p.63-78