Legile fundamentale din România

În dezvoltarea modernă a oricărui stat democratic este necesară existența unei legi funadamentale , a constituției care să reglementeze organizarea instituțional-politică a statului, regimul politic și să stabilească, să garanteze drepturile și libertățile cetățenești.

Ideea existenței unei legi constituționale a apărut în secolul luminilor și s-a amplificat o dată cu revoluția franceză din 1789. În spațiul românesc, ideea este susținută de N. Iorga care aforma că legea fundamentală este “cea dintâi necesitate istorică în statele române”.

Dată fiind situația particulară a spațiului românesc, până la adoptarea primei constituții au existat numeroase acte constituționale emise fie din interior sub forma unor proiecte, memorii, fie din exterior de către marile puteri. Printre acestea pot fi enumerate: Constituția Cărvunarilor, Regulamentele Organice, Convenția de la Paris, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris.

Cea mai importantă constituție care a contribuit la modernizarea societății românești, prima constituție internă, a fost cea adoptată la 30 iunie 1866, când Carol I, noul domn al țării, depune jurământ pe ea. Necesitatea adoptării legii fundamentale din 1866 rezultă din transformările care s-au produs în timpul domniei lui Cuza precum și din dorința prințului Carol de a croi un drum modern pentru tânărul stat creat în