2. Ziua când toţi au şapte ani, după Octav Pancu-Iaşi

– Ziceam că eu eram avion, şi era noapte, şi nu vedeam unde să cobor ca să iau castanele,

care ziceam că erau portocale. Tu aprindeai lanterna şi făceai uite aşa cu ea, şi atunci eu

vedeam lumina, şi coboram, şi încărcam portocalele, apoi tu făceai aşa cu lanterna, iar eu

plecam să duc portocalele undeva. E bine?

Era foarte bine. La asta se gândea şi el. Când e seară şi ai o lanternă, o aprinzi, faci cu ea

semnale, avionul le vede şi ştie că acolo e aeroportul.

Tocmai atunci îl strigă mama să vină acasă.

– Ne jucăm şi mâine dimineaţă? întrebă aviatoarea.

– Mâine dimineaţă nu se poate, răspunse comandantul aeroportului.

Fetiţa crezu că nu se poate pentru că dimineaţa e lumină şi spuse că nu-i nimic…

– Nu, spuse el. De altceva nu se poate mâine dimineaţă. O să vezi. Să te scoli devreme şi să ieşi

în faţa blocului.

– De ce?

– Aşa. O să vezi.

Fugind spre casă, îndreptă lanterna spre faţa fetiţei şi o întrebă:

– Tu ştii cum mă cheamă pe mine?

– Ştiu cum îi cheamă pe toţi copiii din bloc. Ducu te cheamă.

– Nu mă cheamă aşa. Ce-mi dai să-ţi spun?

– Ducu te cheamă! Nu-ţi dau nimic!

– Gata, s-a terminat cu Ducu. De mâine mă cheamă altfel.

– Îţi dau castana aceea mare, ştii tu care, dacă-mi spui…

El râse:

– Nu-mi trebuie nimic. Am vrut să te încerc. Vino să-ţi spun la ureche. Ţine lanterna.

Fetiţa luă lanterna. El făcu din palme o pâlnie, apropie pâlnia de urechea fetiţei şi suflă în ea:

– Dumitrescu Radu.

Pe urmă luă repede lanterna şi întrebă:

– Ai înţeles?

– Da!

– E frumos?

– Da!

– Şi lung, nu-i aşa?Du-mi-tres-cu Ra-du.

– Ei, cum e?

– E bine.

– E grozav, spuse el şi nu se mai opri până în casă.

Toată casa era luminată. Era lumină până şi în baie, în cămară. Şi era o forfotă cum nu mai

fusese din ziua când se pregăteau să plece la mare. În bucătărie mama călca şi vorbea cu tata care

(…) era în a treia cameră. Îmbrăca nişte caiete în hârtie albastră şi se sfătuia cu mătuşa Niculina

unde să lipească etichetele: la mijloc sau în colţul de jos? Bunica era în baie şi potrivea apa în

cadă.

– Dezbracă-te, lasă lanterna aia şi treci la spălat, îi spuse ea. Şi pe urmă strigă către mama: Îl spăl

şi pe cap?

– Sigur, spală-l bine, bine, îi strigă mama.

– Să ştii că omul are şi urechi, îi strigă bunicul din cămară.

– Lasă, dumneata nu te mai amesteca! îi strigă bunica.Stai la locul dumitale, citeşte-ţi

”Informaţia” şi nu te mai amesteca.

– Sunt în cămară, cum vrei să citesc ziarul în cămară? Unde aţi pitit cutia aia de aluminiu? În ce-

o să-şi ia băiatul mâncarea?

– N-ai grijă dumneata, n-o să rămână el flămând, îi strigă bunica.

Toată casa forfotea. Şi asta s-a întâmplat seara! Dar să vedeţi a doua zi, dimineaţa!

– E târziu, daţi-i zor, zicea bunicul. E şapte şi paisprezece!

– Nu, zicea tata, e numai şi unsprezece. L-am pus aseară după radio…

– N-o să-l bată ghiozdanul în spate? se întreba mătuşa Niculina.

– I-am făcut tartine şi cu brânză şi cu dulceaţă, să fie, zicea bunica.

– Pune-i o batistă în buzunar, zicea bunicul.

– Lasă, dumneata nu te mai amesteca, zicea bunica. I-am pus şi batistă şi de toate.

– Dacă vreţi să ştiţi este şapte şi treizeci şi două. Trebuie să ne grăbim!

Numai el, Du-mi-tres-cu Ra-du, stătea în mijlocul camerei, îmbrăcat în uniformă, cu ghiozdanul

în spate şi mirosind a săpun şi nu zicea nimic.

– Gata, zise mama, haidem!

Şi plecară grăbiţi. Bunicul în frunte, după el bunica, apoi mătuşa Niculina, mama şi tata. Se

apropiau de uşi, când mama dădu un ţipăt:

– Am uitat băiatul!

Lui Du-mi-tres-cu Ra-du îi veni să râdă, dar cum nu mai râdea nimeni, nu mai râse şi spuse doar

zâmbind:

– Aţi uitat tocmai ce era mai important!

– Da, spuse şi tata, mi se pare că el este cel care începe şcoala azi. Noi numai îl conducem…

Şi îl lăsară toţi să treacă înainte, cu ghiozdanul în spate, în uniforma nouă şi mirosind a săpun.

Din uşa blocului se vedea şcoala. Fetiţa cu care se jucase aseară stătea îm mijlocul trotuarului.

– Te duci la şcoală, îi spuse fetiţa. Şi eu o să merg la anul!

– La anul cine nu poate! Acum să te văd, râse el.

– Dacă n-am şapte ani! spuse fetiţa. Numai cei care au şapte ani merg la şcoală!

– E adevărat, spuse el şi începu să râdă, pentru că îi veni în minte că, mergând odată cu el la

şcoală şi bunicul, şi bunica, şi mătuşa Niculina, şi mama, şi tata, toţi aveau în ziua aceea şapte

ani.

3. ION PAS- ,,PUIŞORUL ŞI VULPEA’’

Stai cuminte acum, și-o să-ți spună bunica o poveste cu un pui de găină care a fost neascultător ca tine. Puișorul voia să se ducă în crâng, măcar că i-a spus mama, de multe ori, să nu plece din curte, să nu se ducă-n crâng, căci acolo e vulpea nemiloasă. De vulpe se tem și rațele, și găinile, ba chiar și cocoșii.

Dar puiul n-a vrut să țină seama de sfaturile mamei și a pornit, legănându-se pe picioare, hai-hui, ca un copil care nu e cuminte.

”Hei, și cine e vulpea? se gândea puișorul. Să poftească să-mi iasă înainte,că eu, haț, îi scot ochii cu ciocul!”

Deodată se opri. Dintr-un tufiș dădu buzna o lighioană. Vulpea! Da, da,chiar ea... Vai, puiul o să moară! De ce n-a ascultat-o pe maică-sa?

Dar iată că vulpea n-are gânduri vrăjmașe. Nu îl sugrumă. Nu îl mănâncă. Vulpea îl privește domol, ca o bunicuță bătrână, și-i spune:

- Te-ai speriat, micuțule? Fii pe pace. Nu-ți fac nimic. Au născocit despre mine gurile rele multe neadevăruri. Eu nu mănânc pe nimeni. Din contră, vă iubesc pe voi, găinușelor, cocoșeilor, păsărelelor. Uite, ca să vezi cât sunt de milostivă, îți spun că nu eu vă dușmănesc, ci vulpoiul roșcat, care-i vecinul meu. Chiar în noaptea asta vrea să vină la voi, să vă mănânce. Spune-mi unde sunt frații tăi, să-i vestesc de cu vreme.

Și vulpea n-a avut nevoie să vorbească mai multe, căci puișorul cel neastâmpărat și prostuț o crezu pe cuvânt, ba chiar se înduioșă de atâta bunătate.

Vrei să știi ce-a mai fost? A fost prăpăd și jale. Puișorul a dus-o pe vulpe în bătătură, i-a arătat cum se deschide ușa, unde sunt rățuștele, gâștele și cocoșeii, iar vulpea, lacomă și fățarnică, a gâtuit toate făpturile din ogradă și pe urmă l-a mâncat și pe el...

4. ΟΤΙLIA CAZIMIR- ,,A MURIT LUCHI..”

Un clopoţel a început sa se smuceasca deasupra uşii, speriat. Parca vrea sa-şi rupa franghiuţa şi s-

o ia la fuga. Intram în clasa.

Pupitrul e înalt. Ma ridic în varful picioarelor, ma sprijin în coate şi abia izbutesc sa ma aşez,

stramb, pe-o margine de banca. Fetele se foiesc o vreme, pe urma se astampara. E aşa de linişte,

ca se aude cum îşi striga Huna, pe strada, covrigeii lui saraţi…

– Casian Alexandra!

E numele meu. Ştiu. Dar nu raspund. Pe mine nu ma striga nimeni aşa. Toata lumea ma striga

Luchi…

Îmi vine-a rade. Aşa-i de caraghios sa te strige cineva Casian Alexandra! Ca şi cum ar striga-o

tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina.

Doamna se uita la mine şi rade.

Are-un dinte de aur, drept în faţa.

– Cu mata vorbesc fetiţo… Cum te cheama?

Am uitat ca banca e înalta şi cad de sus, bocanind, în picioare. Simt în jurul meu rasul stapanit al

clasei.

– Cum îţi zice mama acasa? staruie doamna tot bland, dar c-un fel de nerabdare parca.

– Luchi! sare de langa mine, rapezind înainte doua degete ascuţite, una bondoaca si zburlita,

Luchi, ca la caţei!

Toate fetele se uita la mine. Înca nu rad, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-o data mi-e ruşine

de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot.

– Nu-i adevarat! Acasa, mama îmi zice… Casian Alexandra! raspund repede, ca sa se

ispraveasca odata, uitandu-ma urat spre zburlita.

S-a ispravit. Nu ma mai întreaba nimeni nimic. Ma aşez la locul meu şi ma uit la mine, la fetiţa

asta noua pe care-o cheama Casian Alexandra şi pe care parca n-o cunosc.

Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai vad genunchii, ciorapi lungi prinşi cu

guma de pieptaraş, şi guler de pichet alb, care-o supara puţin, cum o supara şi cozile împletite

prea strans, care-i trag ochii spre tample ca la chinezoaice. Sta cuminte cu mainile pe pupitru şi i-

e ruşine ca o cheama Luchi, ca pe caţei…

Dar nu-i adevarat. N-o cheama Luchi. Luchi nu mai este. A ramas pe undeva pe-acasa, poate în

ladiţa din camara, printre resturile de jucarii pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu mai au

nume.

Luchi era mica, Luchi era proasta, Luchi era caraghioasa. Luchi era fericita…

Lui Casian Alexandra i-e mila de Luchi. I-e mila, ca de papuşa moarta careia i-a cules ochii verzi

şi reci de pe covor, într-o dimineaţa de Craciun… demult…

Ma uit la turnul bisericii, patrat şi greu. Doua ciori încearca sa se aşeze alaturi pe spiţele crucii.

Dar vantul le umfla penele şi le sufla jos.

Le vad întai limpede, pe urma cenuşiu, ca printr-o ploaie marunta şi deasa. Liniile se stramba.

Turnul sta acum hait, crucea s-a întors ca semnul înmulţirii. Cum sa nu cada ciorile, saracele?

Ceva fierbinte îmi frige obrajii reci. Şi doar nu plang.

– Ce ai, Casian? Ţi-e rau!

– Nu, doamna…

Nu i-e rau lui Casian. îi vine sa planga în gura mare şi nu poate. Daca doamna ar fi întrebat-o:

– Ce ai, Luchi?

Poate ca ar plange. Şi ar fi mai bine…

Dar Luchi nu mai este nicaieri. Luchi a murit. În locul ei o şcolariţa cuminte clipeşte marunţel şi-

şi înghite lacrimile care au, pentru întaia oara, un gust de cenuşa…

A murit Luchi…

5. DIMITRIE GOGA- ,, ÎNTÂMPLĂRI DIN CLASĂ’’

Învăţătorul nostru, domnul Tăbuș, se îmbolnăvise.

— Nu mai pot veni la școală... Vă rog să ascultaţi pe cineva veni în locul meu.

A doua zi, intră în clasă „doamna“ care spuse că senumește „doamna Manoliu“. Ceru un creion ca să

noteze absenţii.

Ne-am bulucit cu toţii la catedră.

— Al meu, doamnă!

— Ba al meu, că e mai ascuţit!

Doamna luă un creion la întâmplare și spuse liniștită:

— Acum, la loc!

Și ne privi până se așeză și ultimul.

Apoi începu să strige catalogul.

— Zent! răspunse leneș primul băiat

.— Nu așa! Te ridici frumos, mă privești și răspunzi: prezent!

Șezi! Te strig încă o dată.

A doua oară, băiatul răspunse corect și se așeză mulţumit.

6. Tudor Arghezi- Piatra piţigoiului

Ne-am caznit, doi copii, o mama şi un om, sa va facem o povestire. Daca o fi buna, nu-i vina

noastra, iar daca o fi proasta, o sa ne silim alta data mai mult. Basmul a ieşit din colaborarea

tuturora: mama punea fire de bumbacuri în gaurile ciorapilor copiilor, baiatul cladea un castel

din pietre dreptunghiulare, iar fetiţa împletea pe un schelet de sarma fire de papura vapsite, ca sa

iasa din degetele-i cuminţi şi mici un coş, în care sa puie la vara patru cireşe. Şi cum lucrau

mainile, mergea şi gura şi se croia povestirea…

Basmul începe, ca toate basmele, cu vorbele: „A fost odata”, pentru ca tot ce se întampla din

lumea basmelor, s-a petrecut odata, adica pe vremuri, şi nu se mai poate petrece înca o data.

A fost o toamna dulce şi lunga, cum – nu e vorba – au mai fost şi altele, însa nu la fel în totul şi

întocmai ca toamna aceea. Pasarile calatoare, berze cu aripile mari, randunele mici şi alte soiuri

de sageţi zburatoare, cu ciocul cat chibritul sau cat creionul sau cat nuiaua, ajunsesera cu bine în

ţara calda, unde aveau sa traiasca pana ce trecea gerul şi se topea zapada de la noi. Pasarile de la

Giurgiu aşteptasera pasarile din Argeş, de la Bacau şi Severin, şi dupa ce se adunara toate, au

trecut în nori de stoluri catre miazazi, peste Dunare, peste Sfantul Munte şi peste Mare, în Egipt,

şi mai jos, în nisipurile framantate de vanturi, prin care umbla de mii de ani stafiile de piatra.

Vazand ca încep sa îmbatraneasca şi ca unele din ele nu o sa mai aiba puterea sa se întoarca de

doua ori înapoi, pasarile au ţinut sfat laolalta şi s-au hotarat s£ zideasca un palat.

În timpul cuvenit, toate pasarile adusera cate ceva şi raspandindu-se de trei ori pe întinsul lumii,

ele gramadira, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolţi şi

încaperi şi cu o turla la mijloc. In turla fu pus paznic un vultur negru, cu o suta de ajutoare, o suta

de ciori. Vulturul sta în fereastra sau pe varful turlei, iar pe creştetele învelitorilor mai joase, în

colţurile palatului departate, vegheau ochii de oţel ai corbilor, armaţi cu ciocuri gata de lupta şi

cu gheare din acelaşi metal.

Cateva randunici batrane, ca nişte maici cu comanacul turtit pe frunte, ramasesera în palat – şi

cateva becaţe. Şi, la intrare, în cate un picior, strajuiau şase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta şi

de-a stanga trei, cu gandul la nuferii albi de la Cernavoda.

Strajerii n-aveau de pazit numai însuşi palatul, ci mai ales marile averi adunate prin varfuri şi

firizi. O pasare, cat un fluture de mica, o pasare galbena, ciocanise în geamul unei împaratese de

prin raiurile fierbinţi ale pamantului şi împarateasa, uimita de frumuseţea piţigoiului de aur cu

ciocul de os, 1-a lasat sa intre. Dar dupa trei zile talharul a plecat, furand în cioc un ac de

diamant fermecat, cu varful tare şi ţepos ca pintenul de gladiţa. Acul, pazit în ziduri de marmura

trandafirie, de catre toţi cei o suta de împaraţi, care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea

însuşirea de-a lumina cu o scanteiere de luna pana în departari, şi el fu pus cu piatra lui de jar alb

întoarsa încoace, în locul cel mai înalt, al palatului pasaresc, stralucind ca un luceafar mai mare.

Isprava izbutindu-i bine, a îmbarbatat inima piţigoiului de aur. El zise maicuţelor randunele:

„Staţi ca o sa mai aduc şi alte averi, caci acum am înţeles cum trebuie sa lucrez şi nu ma las pana

nu umplu cu straluciri scumpe candela fara untdelemn din turla cioroiului Dumitru”. Într-adevar,

cioroii fusesera toţi botezaţi, ca sa ţie de calindarul romanesc şi ca sa se simta juraţi şi legaţi

sufleteşte de cetele sfinţilor.

O suta de ciori primisera o suta de nume, ca oamenii, şi în fiecare dimineaţa şi seara, cand se

varsau laolalta, amestecandu-se, apele luminii cu apele întunericului, vulturul îl striga pe nume,

ca sa vada de nu cumva, vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi parasit creasta coperişului de

paza şi ar fi plecat. Însa cioroii nu s-au mişcat din locul lor niciodata şi totdeauna ei au raspuns

de cate doua ori pe zi chemarilor vulturilor, zicand „Crau, Crau” – ceea ce în limba ciorilor

însemneaza: „Sunt aici, fii fara grija. Nu plec.”

Cu isteţimea lui, piţigoiul de aur se duse la balconul altei împaratese din taramurile calde, care

tocmai citea o scrisoare de la tanarul ei împarat, dus departe, în cuprinsurile marii de margean, ca

sa cumpere şi sa aduca, pe spinari de camile şi elefanţi, grau şi secara pentru supuşii lui. Caci pe

vremea aceea şi în ţarile acelea unde nu creşteau bucate cu spicul gros şi cu ştiuletele mare, ca la

noi, împaraţii faceau treburile astea, platind cu mana lor şi cumparand, pe vazute şi pe gustate,

toata hrana oamenilor din împaraţii. Corabiile aduceau în stramtorile Marii de Margean butoaie

cu branza grasa, burduşe cu unt, saci cu porumb şi grau şi sare. Şi dadeau asemenea marfa, care

în ţara de unde venea se facea de la sine, pe alte marfuri, de alte soiuri, care şi ele, în partea

locului, se faceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scorţişoare, dinţi de elefant, os de broasca,

şi margaritare – şi schimbul trecea prin mainile împaraţilor şi lumea era mulţumita.

Împarateasa era bucuroasa foarte de cele ce-i aducea la cunoştinţa împaratul şi întrerupse citirea

scrisorii, în clipa cand cu coada ochiului zarise piţigoiul galben rasfaţandu-se în fereastra. Ea

deschise cu bagare de seama uşa cerdacului, temandu-se sa nu-1 sperie şi neştiind cu ce fel de

poama de prefacut şi de hoţ avea de-a face. Afurisitul de piţigoi tragea cu ochiul şi cu urechea şi

sarea jucand împrejur, sprinten şi dragalaş. Abia se întorcea cu ciocul într-o parte, ca se şi muta

în partea cealalta, îşi întorcea capul pieziş, ca sa i se vada pata caramizie ce-i sta frumos pe guşa,

ca o floare de muşcata; îi scanteia cand ochiul drept cand ochiul stang – şi, vrajita de atatea

tertipuri, împarateasa cu greu îşi mai potolea neastamparul de a prinde piţigoiul, pe care vroia sa-

1 ţie în palma, sa-1 duca la ureche, sa-1 mangaie cu obrazul şi sa-1 sarute.

A! ce şarpe de piţigoi. Cand împarateasa îi zise încet, strecurandu-şi vorbele prin crapatura uşii

cerdacului: „Nu vrei sa fii al meu?” el raspunse: „Cirip”. Cand îi zise: „Apropie-te şi vino

înauntru”, piţigoiul raspunse de doua ori: „Cirip, cirip”. Şi cand împarateasa deschise uşa de tot,

el nu fugi, ci se piti în penele lui de aur, ca o pitulice, şi împarateasa îl lua cu gingaşie în mana,

ca o minge. Piţigoiul nu se zbatu defel şi se lasa dus în bogatele încaperi ale împaratesei.

Piţigoiul nu mai vazuse niciodata o împarateasa de culoarea ei. Împarateasa dintai, de la care

furase acul cu luceferi, fusese roşcovana la par şi alba ca smantana. Împarateasa de acuşi era

negricioasa şi cu toate astea neînchipuit de frumoasa. Pielea ei era ca dulceaţa şi în albul ochilor

se rotunjea o lumina ca prunele brumate; genele groase se încurcau ca fulgii; guriţa avea surasul

ca miezul samburilor de caise; degetele erau lungi şi moi, şoldurile înalte şi croiala fiinţei întregi

a împaratesei ieşea din nişte tipare, pe care Dumnezeu le gandise mult şi le iubise.

Piţigoiul intrase în obiceiurile împaratesei: el dormea pe capataiul înalt al patului, cu ciocul

întors spre ochii ei, pe care îl gatea cu juvaeruri. Pe trupul mic al pasaruicii încapusera toate

podoabele, cu atat mai scumpe cu cat erau mai marunte, ale domniţei, care a gatit-o cu mainile

ei, ţinand-o în poala şi pe genunchi. De jur-împrejurul gatului, împarateasa îi aninase un şirag de

opt margaritare, cele mai stralucite din toata lumea. La piciorul stang îi petrecuse inelul cu

briliante cel mai mare din toate împaraţiile, iar la piciorul drept îi pusese o pietricica, singura din

toata lumea şi a careia licarire albastra era ca un fum. Piatra, luata din timpurile foarte vechi, din

degetul unui împarat, care supusese voinţei sale toate pamanturile şi toate apele şi biruit numai în

ziua în care i se putuse ghici taina şi cand a putut sa-i fie smulsa piatra din podoabele lui – avea

puterea sa vindece, sa învieze morţii, sa întinereasca batraneţea şi sa prefaca toate gandurile în

bucurii şi fapte.

Cu aceasta piatra la inel, omul putea sa umble pe talaze şi pe nori; putea sa zboare, putea sa afle,

sa ştie şi sa înveţe; putea sa vorbeasca în limbi straine; putea sa faca flori şi fructe în mijlocul

iernii; putea sa scoboare fulgerul la porunca; putea sa faca din apa vin; putea sa scoata apa din

pietre; putea sa schimbe pietrele în oameni şi oameni în pietre; putea sa vorbeasca în orice timp

cu Dumnezeu.

Cand se vazu piţigoiul de aur stapan pe firimitura de piatra de la piciorul drept, nu-i mai lipsea

nimic. Pe fereastra deschisa şi-a luat zborul catre palatul pasarilor, pe care avea sa-1 înzestreze

cu nişte puteri neînchipuite. însa, ca sa nu zica împarateasa ca a pradat-o (destul ca o lasa cu

inima franta), el zise pietrii sa se mai faca o piatra la fel cu ea, ca sa lase şi împaratesei una. Cum

s-a zis, aşa s-a şi facut – şi se mai facu o piatra la fel, însa cu cateva puteri mai puţine decat piatra

piţigoiului. Noua pietricica putea cat şi mama ei, foarte multe minuni sa faca: nu putea sa dea

însa tinereţe decat împaratesii, împaratului şi copiilor lor, pe alţii neştiind sa-i întinereasca. Din

aceasta pricina, împarateasa cea negricioasa şi frumoasa şi împaratul, dimpreuna cu copii lor,

mai traiesc şi azi, frumoşi, tineri şi voinici ca şi pe vremuri, mutaţi departe, tocmai în ţara de

Numaidecat-de-desubtul-rasaritului-soarelui, unde, ca sa te duci, trebuie sa umbli pe apa o suta şi

cinci luni: şi daca nu oboseşti ajungi.

Între timpuri însa, un baiat de satean din parţile pustietaţii, care paştea caprele prin preajma

palatului pasaresc, vazand licaririle stelei din varful turnului marelui vultur, s-a apucat sa o bata

cu pietre, socotind sa o doboare. Zadarnic l-au croncanit cioroii şi l-au ocarat maicile randunici:

el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fara chip.

Dimpotriva. Fie ca acolo era locul unde Dumnezeu facuse împaraţiile şi palatele, unele cu altele;

adevarul este ca fiecare piatra era un înger, o floare, un dobitoc sau un peşte, şi baiatul cu caprele

arunca în turn numai cu fiinţe împietrite.

Ce-a paţit însa baiatul cu caprele, ştie numai pielea lui! Vazandu-se luat mereu la ochi cu

aruncaturi, acul cu luceferii, acul din varful turlei, care lumina palatul, s-a necajit şi scoborand ca

o viespe, s-a napustit asupra pazitorului de capre şi s-a pus sa-1 înţepe. Varful lui intra şi ieşea

mereu, în madulare. De înţepaturi, spinarea facu o cocoaşe; capul crescu cat baniţa; mainile se

aratara ca nişte broaşte ţestoase; pleoapele se umflara ca pepenii galbeni înjunghiaţi. Despre

picioare şi despre ce mai ramanea din om, nu mai vorbesc. Cu toate umflaturile lui, din talpi şi

pana în creştetul capului, baiatul crescu în sus şi pe laturi cat o claie de fan şi nemaiputandu-se

ţine pe picioare, umbla ca o başica umflata, purtata de vant – şi radeau de el ciorile şi însuşi

vulturul, care nu ştie de obicei sa rada. Numai glasul se mai putea mişca slobod al baiatului şi

glasul baiatului se ruga sa fie iertat ca nu mai face, zicand ca abia acum a înţeles ca pasarile sunt

sfinte şi ca palatul pasaresc este al lui Dumnezeu.

Tocmai atunci venea şi piţigoiul cu pietricica lui şi, strangand sfatul pasarilor batrane, începu

prin a le întineri pe toate şi toate batura lumina cu aripi noi de pui. Cand veni şi el, vulturul se

ruga sa fie miluit, tragandu-i-se şapte sute de ani din o mie şi trei sute, caţi avea.

— Ba te facem de un an şi jumatate, zise piţigoiul, pentru ca totuna e.

— Daca zici dumneata!… raspunse vulturul. Însa atunci sa-mi faci şi o vulturiţa, caci mi s-a urat

singur aici, numai cu cioroii.

Vulturul s-a ridicat pana în fundul cerurilor întinerit şi însoţit de o vulturoaica mandra, cu care a

facut mii de rotocoale în vazduh.

— Acum, pe baiatul cu caprele, adaose piţigoiul, sa-1 iertam, şi sa-1 facem paznicul nostru, ca s-

a pocait. Aveam nevoie de un om, ca sa ne pastreze pietricica în palat.

Cand auzi, baiatul cu caprele s-a dezumflat tot şi s-a facut frumos ca un rege, jurandu-se sa

pazeasca palatul straşnic, cu toate puterile stranse în pietricica piţigoiului.

Numaidecat, un parete de plumb gros se aşternu pe uşi, pe ziduri, pe turle, ca o zidarie noua peste

zidaria veche, ca şi cum palatul întreg ar fi intrat într-un glonţ de puşca. Cioroii fura trimişi la

treaba lor, luaţi pe sus de un nor adanc de corbi, care trecea din Sahara catre Oceanul îngheţat. Şi

baiatul cu caprele, pe care îl chema Niţa, şi-a luat în primire cheile şi comorile. Şi ca sa-şi

fuduleasca şi el caprele lui, le-a facut coarne de sticla, cu feţe de curcubeie şi copite de agata

lustruita şi schimbandu-le ţacaliile în barbişoane de ibrişim şi facandu-le pielea de catifea, le-a

pus şi cate un dasag de aur în spinare şi le-a trimis acasa cu ţapul, la parinţi, care erau nişte sateni

harnici şi saraci, ca sa-şi cumpere pamant.

Şi de-atunci, palatul e gol aproape tot anul, caci nici o pasare nemaiputand sa-mbatraneasca, ele

nu mai raman neputincioase în manastirea lor, ci se întorc întinerite în fiecare primavara, din

ţarile calde, la Giurgiu, în Argeş, la Bacau, la Severin şi în Bucureşti…

Acum, daca povestea noastra nu v-a placut, sa ne iertaţi.

7. Tudor Arghezi- Cheile

Miţu si Baruţu au mai crescut şi încep să comploteze.

În ceasurile scurte dintre păruieli şi ghionti, daţi şi primiţi, înţelegându-şi interesele de generaţie

mai bine, ei îşi dau seama că au datoria să se organizeze împotriva marilor adversari: măicuţa şi

tătuţu, unchiul Sesis şi mătuşa Tătana. Libertăţile lor au văzut din experienţă că sunt limitate de

reguli şi dogme. În ordinea morală nu e voie nimic, iar în ordinea materială totul e încuiat.

Afurisiţii şi tartorii au dus perversiunea până la rafinamentul dulapurilor cu broască, blocate cu o

fărâmă de metal trecută pe o verigă. Cu toate că, nemişcate şi blânde la locul lor, s-ar lăsa de

bunăvoie cotrobăite, dulapurile sunt ca şi cum nici n-ar fi acolo unde se găsesc, căci stau în

buzunarele asupritorilor, unele la măicuţa, altele la tătuţu.De la bucătărie până la dormitoare,

numai dulapuri de toată mărimea şi înălţimea. Nu e odaie fără un dulap cel puţin. Te întrebi de ce

mai e nevoie de dulapuri dacă sunt odăi, şi ce rost mai au odăile dacă mai ai şi dulapuri, chei la

odăi şi chei la dulapuri. E absurd. Şi mania cheilor cu broască merge şi mai departe. Chiar în

dulapurile încuiate, dacă umbli la ele, dai de saltare încuiate, şi în saltare, de cutii încuiate.

Nemaipomenit! Odată, Baruţu a găsit uşa unui dulap crăpată şi a strigat numaidecât pe Miţu.

Descoperiseră, în sfârşit, drumul la tainele mari, şi au intrat amândoi în dulapul cu haine.

Decepţia le-a fost serioasă, trezindu-se amândoi între pantaloni atârnaţi de cârlige şi fuste şi dând

şi de alte rafturi încuiate. Dulapul mai avea şi patru uşi, iar la mijloc o grămadă de poliţe, până

sus. Ce rău e să fii

mic, şi mai ales ce nedreptate! Tot ăia sunt de vină că eşti mic: puteau să te facă mare dintr-o

dată, să nu aştepţi să creşti cât le-o place lor, douăzeci de ani. E o înţelegere secretă între părinţii

din toată lumea. Ei se prefac că se gâlcevesc unii cu alţii pentru tot felul de pretexte, dar în fond

sunt de perfect acord: copiii trebuie să fie mici şi să stea mici o viaţă întreagă. N-ar vrea şi

Baruţu să aibă mustăţi? De ce n-are mustăţi? N-ar vrea şi Miţu să puie fustele mamei? De ce nu

poate? Fiindcă e ţinută mică într-adins, să nu poată să se gătească.

Au dus la dulap scaune, s-au suit pe ele şi au dat de cutii încuiate. De cine le încuie ăia, dacă nu

de ei ? Situaţia asta trebuie să se sfârşească. E de netolerat. Te pupă toată ziua cu ipocrizie şi

ascund de tine tot. Vreau sinceritate şi lucru pe faţă, ori totul, ori nimic.

Un zgomot de explozie a venit de sus şi un vaiet cu ţipete a izbucnit.

—Unde sunt copiii? a întrebat tătuţu.

—Adineaori erau pe aci, nu ştiu unde s-au băgat, a răspuns măicuţa, înspăimântată.

Au dat fuga din două părţf pe scări, şi un spectacol dramatic s-a desfăşurat dinaintea lor, în

dormitor. Dulapul cel mare, cu patru dulapuri, era răsturnat peste Miţu si Baruţu, şi a trebuit o

jumătate de ceas ca să poată fi scoşi de subt dărâmături, din haine, din rufărie şi ciorapi. Le

căzuseră în spinare, ca o avalanşă de lucruri îndrăcite, dulapul, şi toate cutiile de lemn şi carton s-

au prăbuşit, lovindu-i fiecare cu un colţ undeva. O umbrelă îl nimerise ca un cioc de barză pe

Baruţu în ceafă şi făcătorul de rele zbiera afirmând că l-a „omolât”.

A fost prima revoluţie adevărată din familie, şi răniţii trataţi la infirmeria gospodăriei cu fricţiuni

şi oblojeli, s-au dezumflat abia după patru zile, cât a durat şi aşezarea lucrurilor la loc. Numai

ridicarea dulapului în picioare a ţinut o jumătate de zi, demontat cu şurubelniţa şi montat bucată

cu bucată.

Modest şi linguşitor, Baruţu s-a aşteptat şi la o bătaie pe nădragi, dar măicuţa 1-a cruţat,

mulţumită că dulapul 1-a prins înăuntru şi nu 1-a strivit.

—Nu mă baţi, mămico? a întrebat Baruţu.

—Îmi pare bine că e cel puţin conştient şi logic, a zis tătuţu, ca un înfumurat.

În împrejurările cele mai grele el spune vorbe umflate, tot ca să-şi ascundă gândul de ei.

—Las’ că te-a bătut el, Dumnezeu, a răspuns măicuţa.

Va să zică, şi Dumnezeu are o înţelegere cu ei… Nu mai e în viaţa asta nici o libertate. Când nu

te vede că te strecori binişor pe scară tătuţu, se ţine după tine Dumnezeu. Nu mai poţi nici să

sufli de atâta camarilă. Ce-i atunci Baruţu? Jucărie şi bătaie de joc?

Procesul s-a judecat după ce au fost scoase pansamentele. La picior, Baruţu a rămas cu o

zgârietură adâncă. Buricul unui deget i-a rămas muşcat de O casetă, în care şi-1 vârâse ca să

ridice capacul. Fusese scos de subt boarfe cu degetul prins în deschizătura de metal. Flagrantul

delict era evident: voia să forţeze capacul, dar nu 1-a ajutat Dumnezeu, care ţine cu părinţii. Cum

vrei să mai aibă o părere bună copiii despre el, când face poliţie pentru ăia?

La proces au fost citaţi şi Colonelul şi Tătana, şi n-au lipsit din Curtea cu

Juraţi nici pisicile, admise în calitate de apărători, întrucât ele, căţeii şi găinile

sunt în solidaritate cu ei. Din motive însă speciale, în legătură cu intendenţa,

găinile, raţele şi gâştele, cu toate că acuzaţii cereau o largă publicitate a

dezbaterilor, n-au figurat în instanţă. Cocoşul Ioniţă s-a mărginit să ia

informaţii pe la fereastră, înălţându-şi un ochi până la geam şi comunicând

poporului, din când în când, impresiile diformate, din şedinţă. Colonelul s-a

prezentat în uniformă şi cu decoraţiile pe piept. Văzându-1 că şi-a pus şi pe

„Mihai Viteazul” Baruţu şi-a dat seama că se va petrece un lucru grav şi a

sfeclit-o. Mai ales că unchiul Sesis, indiferent de zâmbetul lui, nici nu 1-a băgat

în seamă.

—Nu te mai uita aşa la mine, i-a atras atenţia tătuţu. E prea târziu. Te-am dat la Curtea Marţială

şi vei fi judecat după Codul Justiţiei Militare.

S-a isprăvit, nu mai era nicio scăpare. O să-l mănânce ocna.

Pentru solemnitatea justiţiei, acuzaţii au fost ţinuţi în coridorul de la baie. Intrând în sala de

şedinţă, colonelul a tuşit pentru pregătire, şi sabia lui s-a lovit de pardoseală, de gresie, ca de o

lespede grea de eşafod. „E gata?” a zis, şi a sunat din clopoţelul cu care altădată era chemată la

sufragerie Cati. „E gata!” i s-a răspuns. Aprodul care striga pe împricinaţi era soldatul de

ordonanţă al domnului colonel. O să vadă şi el, Baruţu, acum, ce-i un colonel. Nu mai e Sesis în

civil, care îl răsfăţa pe genunchi şi pe care îl trăgea de cioc, cu o lipsă de respect tolerată

binevoitor. O tresă groasă şi trei subţiri: patru trese de aur. Şi epoleţi. De sabie, nu mai vorbim.

Se trage afară lungă, lungă de tot, şi taie. Cu sabia asta domnul colonel a ucis la Mărăşeşti o mie,

mi se pare, de turci.

Soldatul a strigat pe întâiul acuzat. Vrea să vie şi Miţu. Nu se poate. Fiecare când e chemat.

Acuzatul e adus de soldat, cu ochii-n pământ. Nu s-a ştiut când venise şi părintele. Aştepta şi el

pe scaun la masa juriului. Toate autorităţile erau adunate. Vorbeşte colonelul, cu condeiul în

mână, fiindcă se fac şi acte.

—Ia mâinile de la spate, stai drept şi răspunde.

Baruţu nu putea să stea drept şi să-şi ia mâinile de la spate. Ţinea într-o mână bilele şi în cealaltă

un corn.

—Cum te cheamă? a întrebat domnul colonel preşedinte. Baruţu s-a speriat. Unchiul Sesis a uitat

cum îl cheamă.

—Baruţu! răspunde tărăgănat Baruţu.

—Ce nume e ăsta?… Ăsta nu e nume de judecată… Spune cum te cheamă legal!

Baruţu s-a uitat la tătuţu, dar tătuţu nu se mai uita la el. Trage cu coada ochiului la măicuţa, dar

nici măicuţa nu se mai uită la el. Întoarce ochii la Tătana, dar nici Tătana nu se mai uită la el. Are

de-a face numai cu Sesis, dar nici el nu mai e Sesis, e domnul colonel şi domnul preşedinte.

—Te-am întrebat cum te cheamă şi nu mi-ai răspuns. Răspunde.

—Nu ştiu, răspunde Baruţu, şi o lacrimă îi umple fiecare ochi, în faţa marii singurătăţi în care se

simte deodată izolat.

—Câţi ani ai? Mai întreabă preşedintele.

Se gândeşte, descurajat. Nici asta nu ştie. Dar îşi aduce aminte ce a răspuns odată argatul Petre la

aceeaşi întrebare când a fost angajat.

—Sunt bătrân, răspunse Baruţu.

Neaşteptatul răspuns a tulburat într-atât auditoriul, încât, la un semnal al domnului colonel,

acuzatul a fost repede scos afară şi dus la baie, ca să aibă vreme juriul să râdă.

—Cum ieşim din încurcătură? a zis Sesis. Ne trebuie imaginaţie.

Dus la baie, Baruţu a plâns lângă Miţu, care a plâns şi ea văzându-l că plânge.

—Ce ţi-a făcut, mânca-te-ar mama? 1-a întrebat Miţu.

—Sesis nici nu mai ştie cum mă cheamă, a gemut Baruţu, simţind că trăieşte o împrejurare care

îi da dreptul să fie disperat.

—Ai spus că m-am agăţat şi eu de dulap? l-a întrebat Miţu.

—N-am spus nimic…

—Ai spus că am căutat cerceii mamii?

Baruţu tăgăduieşte, făcând cu limba în cerul gurii un zgomot cum suge purcelul.

Apare soldatul.

—Sunteţi chemaţi amândoi, zise soldatul. Baruţu face loc soru-sii să treacă.

—Intră tu întâi, zise Miţu.

—Ba intră tu întâi, zice Baruţu. Eu am mai intrat o dată întâi. Ciorovăiala la uşa şedinţei face pe

Sesis să o deschidă.

—Iar v-aţi luat; la ceartă? întreabă colonelul, care îşi scosese sabia şi chipiul. Abia ne judecăm

de dulap…

Fiecare din copii începe o explicaţie şi nu se poate pricepe nimic.

—Staţi jos! zice unchiul Sesis.

Baruţu dă fuga la măicuţa şi Miţu la tătuţu. Solemnitatea a degenerat. Nu mai e nici masa în

mijlocul odăii, nici juriul încremenit pe scaune. Ii vine lui Baruţu inima la loc.

—Uite ce ne-am hotărât, zice unchiul Sesis. Nu vă mai judecăm, nu vă mai pedepsim! (Copiii sar

la el să-1 pupe.) Vă dăm vouă cheile de la toate dulapurile. (Entuziasm.) Să le ţineţi voi, la voi…

Când o trebui ceva din vreun dulap, umblaţi voi şi scoateţi voi tot ce trebuie.

Atunci, verigă după verigă şi snop după snop, de prin buznare, de la cingători şi de prin cuie,

cheile le-au fost puse grămadă pe masă şi date în primire: cheile din toată casa, cheile din toată

curtea, de la piviniţă, de la magazii, de la coteţe, de la murături şi de la bijuterii, de la lemne şi de

la haine, de la cămară şi de la rufărie, de la cărbuni şi de la dulapurile cu cărţi.

—De azi încolo, veţi avea voi doi grijă de toate şi tătuţu şi măicuţa or să stea şi or să se joace.

Voi faceţi ceaiul, mâncarea, voi puneţi untul pe pâine, voi o să lucraţi şi o să aduceţi parale.

Tătuţu şi măicuţa au demisionat, şi chiar acum se duc în curte să se dea în leagăn. Voi să

pregătiţi masa, că mâncăm la voi.Gândindu-se mai bine, Miţu şi Baruţu ar fi preferat să fie

judecaţi şi condamnaţi. Erau vreo sută de chei dinaintea lor şi le examinau: unele găurite, altele

cu bold. Semănau unele cu altele, dar o strâmbătura deosebea cheie de cheie.

—Azi facem tot noi masa, zise măicuţa. Voi, luaţi cheile şi duceţi-vă la dulapuri. Vedeţi ce-i în

fiecare dulap, ca să ştiţi, şi pe urmă le ţineţi la voi. Ia tu patru verigi şi tu patru verigi.Cam

codindu-se, dar totuşi bucuroşi, copiii au încercat la toate dulapurile, şi nici unul nu s-a deschis.

Au luat cheile la rând şi de-a-ndaratele, o verigă după altă verigă, au apăsat în uşi cu genunchiul,

au scos limba, ca să meargă cheile mai bine; degeaba. Au fost chemaţi la supă:

—La masă, copii!

Câte o verigă cu chei, una după alta, a fost adusă la măicuţa pe masă, opt verigi pline cu chei mai

lungi şi mai scurte.

—Uită-le! a zis Miţu.

—Ţi le dau îndărăt, a zis Baruţu. Nu se potriveşte nicăieri nici una.

8. Emil Gârleanu - Cioc! Cioc! Cioc!

Și păsările se-nțeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veți crede. Atâta pagubă! Dar eu știu

multe asupra lucrului ăstuia de la gaița mea, de la gaița mea care, fiindcă am învățat-o să

vorbească omenește, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. D-ta, spre pildă, auzi

ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, așa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă povețe

puișorilor ei: „Nu ieșiți la marginea cuibului!” „Nu strigați când nu sunt eu cu voi!” „Tst!

pisica!” O vrabie ciripește pe gard. D-tale puțin îți pasă. Și ei, biata! i-a sărit inima din loc:

„Uliul!” În nopțile cu lună asculți privighetoarea, — te încântă; ajungi să crezi că pentru tine își

revarsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuiești că-și plânge numai dragostea ei

Așa, mulțumită gaiței mele, am ascultat, deunăzi, o convorbire între un măcăleandru și-un scatiu.

Să v-o spun.

„Cioc! cioc! cioc!” se aude de departe. Măcăleandrul zice:

— E ciocănitoarea!

— Ciocănitoarea, răspunse scatiul, ce-o fi ciocănind mereu?

— Caută veverița, îl desluși măcăleandrul.

— Veverița? De ce?

— Urâți îmi sunteți voi, scatiii, că nu știți nimic. Nu-i cunoști povestea? Să ți-o spun!

(Mărturisesc că vreo câteva ciripiri nu le-am înțeles, dar le-am ținut însă minte. Acasă i le-am

spus gaiței, și gaița mi le-a tălmăcit. Așa vă pot spune întocmai, după zisele măcăleandrului,

povestea ciocănitorii:)

— Demult, m-asculți, scatiule? începu măcăleandrul, demult tare, la-nceput, pe când oamenii

erau puțini de tot, și poamele și mai puține, veverița a dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat, cu

roadă rotundă, tare, dar cu miezul dulce și gustos. Dăduse, frate, peste alun. I-au plăcut alunele

și, vezi, ființă prevăzătoare, să nu mai pățească cum o pățise când rosese o iarnă întreagă coaja

copacilor, să se hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune! Și și-a umplut scorbura de cu

toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa, făcea planuri mari, să nu se miște toată

iarna din căsuța ei, nici cu vârful botului să nu miroase vifornița, când, într-o bună dimineață, se

zgârie la un picior într-o coajă. Caută, — coajă de alună! De unde? că ea nici nu se atinsese încă

de merindele strânse. Cercetează: un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veverița, dar s-a și

mâniat. S-a pus la pândă, să prindă pe hoț. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, și-a

așteptat. Ce era? Ciocănitoarea, cum o vezi: sai ici, vâră-te colea, dă de scorbură, în scorbură de

alune, și, cum e iscusită, a înțeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. Plisc are, slavă Domnului!

Craț! iaca și miezul. Bun! Craț-craț-craț, s-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în fiece amiază

să-și ia prânzul. În dimineața când o pândea veverița, a sosit tot așa zglobie, dar de-abia intră în

scorbură, că veverița se repezi. Ciocănitoarea vroi s-o zbughească afară, dar veverița o prinsese

de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada, ca șopârla, în laba veveriței, și pe ici ți-i drumul.

Mai târziu, când i-a venit inima la loc și s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriță să se roage de

dânsa. N-a mai intrat în scorbura ei și, smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veverița

își mutase culcușul! De atunci mereu ciocănește la fiecare copac, dar nici că dă de răspuns...

— Zi, de atunci, întrebă scatiul, n-are ciocănitoarea coadă?...

— Vezi bine... Ssst! Uite-o...

Mă uit și eu. O fulgerare roșie străbate luminișul. Ciocănitoarea se cațără cu ghearele de

trunchiul unui mesteacăn și-l ciocănește de jos până sus. Apoi trece la alt copac, și la altul. Fagul

sună mai tare, frasinul mai înăbușit. Un stejar găunos răsună ca un hârb. Și ciocănașul bate

mereu, se duce, se șterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe:

Cioc! cioc! cioc!

Scatiul piruie iar:

— Știi una, frate măcăleandru? Eu cred că tot ce mi-ai spus sunt numai niște vorbe. Ea

ciocănește fiindcă suge din mustul copacilor, i-o fi plăcând hrana asta.

Măcăleandrul se supără:

— Se cunoaște că ești pasăre neisprăvită. S-o fi hrănind ea cu mustul copacilor, dar ce și-o fi zis:

„Dacă mi-i dat să ciocănesc mereu, cel puțin să trag din asta un folos, să mă hrănesc!”

— Așa-i! încheie scatiul.

Acestea le-am auzit mai deunăzi povestite de către un măcăleandru unui scatiu. Un lucru însă:

dacă veniți cineva pe la mine, să nu spuneți cumva gaiței mele cele ce v-am destăinuit. Mă

asurzește cu ocările. Vă rog!

9. Calin Gruia- Ciubotelele ogarului

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune ca, intr-o toamna, el

pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gândea Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba ca

pana de paun si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca sa-si

cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult.

Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse sa-l stringa de

picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste urechi, isi strinse zabunul pe trup si iuti

pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc. Si cum mergea Iepurele uitindu-se cand in dreapta,

cand in stinga, ciulind urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se intilni pe o poteca cu

Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si purta in picioare niste

ciubotele nou-noute…

Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin desisul padurii.

Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru ca tare mai erau frumoase, iar lui

ii era strasnic de frig la picioare! — Cit ai dat pe incaltari? intreba sfios Iepurele.

— Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul.

— Ma duc si eu la iarmaroc — adauga Iepurele — sa-mi cumpar ciubotele.

— Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor…

Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai!

— Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful mustatilor ca si cum

lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers ei asa, au mers, pana s-a intunecat de-a

binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dirdiiau

bietului Iepure dintii de frig.

— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult… Si apoi e noapte si frig… Mai ai si

bani la dumneata… Bani am si eu … si cine stie cu cine ne putem intilni, ca padurea e plina de

tilhari… Iepurele ciuli urechile, isi strinse mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea intr-un

buzunaras la piept.

— Si ce-i de facut atunci? intreba el.

— Pai, de ce sunt pe lume hanuri?… Pentru vreme de noapte, pentru adapost… E pe aproape

hanul Ursului… Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci

mai sta si ploaia. Iepurele nu avu incotro si—l asculta pe Ogar. Scuturindu-si luleaua de usa

hanului, Mos Martin ii primi tare bucuros:

— Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!… Hei, si dumneata. mai esti si

descult… Treci colo langa foc, de-ti mai incalzeste picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de

vatra. In afara de ei si hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in cand afara

si se uita de-a lungul drumului, sa va.da daca nu cumva se mai indreapta spre hanul lui niscaiva

calatori.

— Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura.

— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame… Si apoi nu a,m nici un maruntis. Ca daca

schimb un galben, ramin toata iarna descult.

— Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!… Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-ti schimbi galbenii… Pentru

plata am eu bani destui… Ca doar nu ma voi lacomi la un sarac ca tine… Si intorcindu-se Mos

Martin in han, Ogarul spuse:

— Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut…

— Am niste placintele…

— As manca si eu din ele!

— Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . .

— Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si buzele. Mos Martin isi puse

sortul pe dinainte, ca un hangiu adevarat ce era, si prinse a aduce bunatatile. Ogarul incepu sa in-

ghita cu lacomie bucata dupa bucala. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o bucatica de

placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit Ogarul.

— Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu mancase de o luna, asa-i

trosneau falcile si-i umbla limba in gura. pana sa-si fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul manca

toata mancarea din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe nerasuflate.

Iepurele se uita mirat. Se minuna si Mos Martin.

— Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa-ti fie de bine, Ogarule. ..

Si acum, vorba aceea: „Frate, frate, dar brinza-i cu bani” . . . Ati mancat si baut numai bine de

doi galbeni. Ogarul prinse a se cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta la

suba, dar degeaba cauta: nu avea nici un ban. In cele din urma, spuse Iepurelui:

— Plateste, dumneata, cumetre!

— Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba?

— Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am sa ma imprumut la un

prieten negustor…

— Cum? … Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida pe sub mustati. Mos

Martin isi iesi din fire.

— Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de cojocul vostru …

— El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El sa plateasca.

— Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna si, daca platesc, ramin

descult…

— Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut Ogarul e drept, dar

lucru curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu seama ce fel de musterii mai sunteti! V-ati sfatuit sa-

mi faceti paguba… Si Mos Martin apuca un ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru

asemenea calatori si il ridica spre Ogar. Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind ciomagul,

incepu sa tremure de frica. Si de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care avea

legati cei doi galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului, apoi la

picioarele goale ale Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii. Ogarul isi sterse mustatile, se culca si

adormi fara grija.

Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se intinda pe o

lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma? Ramasese fara bani… Si de-afara

vintul se auzea mai furios si ploaia batea in ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga pe

infundate… Cum de se lasase pacalit de Ogar. Ofta si se gindea ca in curind va veni iarna. Vor fi

viscole si zapezi- mari… va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit si descult … Ogarul sforaia

intr-o odaie, Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Si a stat Iepurele, a

stat, pana la miezul noptii. Si s-a tot gindit si razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea

cum desfacuse basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul statuse o clipa pe ginduri,

uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele lui, de parca ar fi voit sa-i spuna, ceva.

Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu lumina, isi sterse lacrimile si intra in odaia

Ogarului. Ciubotelele erau puse langa soba sa se usuce. Nu mai statu pe ginduri. .. Incalta

ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o baiete tot intr-o fuga. „Mi-am facut singur

dreptate”, se gindea iepurele, afundindu-se tot mai mult in padure si-n noapte.

Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de unde nu-s! Mos Martin,

ivindu-se in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la han, ci porni sa-si caute

incaltarile. Se cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul a fugi si a fugi pe urmele

Iepurelui. La inceput ii venea tare greu, el era gras, de-abia se misca, da-ncet ul cu incetul, prinse

a se subtia la alergatura. Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te dupa el! Au

fugit, au tot fugit prin padure, peste ogoare, peste dealuri, hat in zare. Ogarul gifiia si se subtia,

Iepurele tot mai sprinten se facea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si

fuga lor nu mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de

atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gind sa-l prinda si sa-l descalte.

10. Cezar Petrescu- Cuibul de păsărele

Astă-primăvară, eram în luncă cu Gheorghiţă. Soarele dăruia razele calde pământului. Covorul

verde, pufos acoperise lunca. Copacii se înveşmântaseră cu haine verzi. Gheorghiţă îmi arată:

- Aici e cuibul.

M-am înălţat să privesc cu inima ticâind. Ce minune! Nu mai văzusem niciodată un cuib de

păsărele. Cuibul era mic. Pe dinafară era zidit cu paie şi crenguţe subţiri, prinse între trei ramuri

de copac. Pe dinăuntru era căptuşit cu puf fin ca un culcuş de vată. Acolo erau patru ouă albastre

cât patru bomboane. Am vrut să le ating. Gheorghiţă m-a oprit:

- Lasă-le, te rog ! Au coaja atât de subţire, încât e destul să le atingi ca să le spargi. Şi dacă le-am

atinge, pasărea le-ar părăsi. Venim peste două, trei săptămâni să vedem puii.

Am plecat. Pasărea s-a aşezat în cuib ca să clocească.

După o lună, m-am întors din nou cu Gheorghiţă la cuib. În locul celor patru ouşoare se aflau

patru pui mici şi golaşi. Pasărea veni cu un viermişor în cioc.

Când am mai trecut prin luncă, puii erau mărişori. Ne cunoşteam ca nişte vechi şi buni

prieteni.

11. Eugen Jianu- Buburuza

Au iesit ghioceii albi, brânduşele galbene şi toporaşii albaştri. Albinele îşi deretică stupul. Ca

mâine or sa iasa la treaba. Mieii zburda pe pajiştile abia dezgolite de nea. În ograda, gainile

scurma şi cotcodacesc. Toata lumea are treaba; nimeni nu sta degeaba.

Mangaiata de soare, buburuza cea mica şi roşie a ieşit şi ea din crapaturile scoarţei copacului

unde a stat pitita pana atunci. A facut ochii mari şi s-a uitat în jur. Aşa cum statea pe scoarţa

cenuşie a copacului, parea o farama dintr-o piatra preţioasa roşie. Avea şi scaparari de rubin cand

vreo raza o mangaia pe spate.

Buburuza s-a întristat.

— Ce mica şi neînsemnata sunt! Toate în jurul meu au un rost, numai eu nu.

Nimeni nu ma baga în seama!

Zicand acestea şi-a desfacut larg aripile, lasandu-se purtata de-o boare de vant. Aşa a ajuns pe

prispa unei case, iar de acolo pe mana unui copil care se juca.

— Bunicule, s-a bucurat copilul, uite o buburuza. Ce gaza micuţa şi dragalaşa, i-o fi frig… Dar

de acuma, gata! Nu te mai necaji, buburuzo. Am sa te încalzesc eu! Si copilul a ridicat încetişor

mana catre soare şi-a mangaiat cu drag stropul roşu care îi înflorea palma. Apoi a suflat încetişor

asupra-i.

— Hai du-te, buburuzo! încalzeşte-te la soare!

S-a bucurat buburuza. A înţeles ca, mica şi neînsemnata cum e, are şi ea un rost pe lumea asta. E

cea dintai gaza care se arata primavara.

E, cum s-ar zice, o vestitoare curajoasa.

12. Mircea Sântimbreanu- Întrecerea

În dimineaţa aceea - ca în fiecare zi - de cum se întâlniseră, începură să-şi măsoare urechile. Şi,

ca în fiecare zi, tot de aci se iscase sfada:

- Am cele mai mari urechi din lume, mormăise puiul de elefant, ţopăind greoi în jurul

celorlaţi, mişcându-şi urechea în nasul lor.

- Mari, dar zdrenţuite şi murdare, se înfierbântă iepuraşul. Parcă sunt tăvălite în cenuşă.

Uită-te la urechea mea, se lăudă el. E prelungă ca o sabie şi catifelată ca un pămătuf de

trestie.

- Da, dar e uscată ca o păstaie, spuse răutăcios măgăruşul. Priviţi-mă bine, urechi ca ale

mele nu găseşti pe tot pământul: mari, dar totodată delicate şi puternice.

Micuţă şi curată ca un pahar, fetiţa se oprise pe o bancă din apropiere. Asculta fără să vrea

vorbele celor trei şi, ruşinată, îşi pipăia urechile ei mici ca doi bănuţi de aramă. Cei trei nu

se sinchisiseră de fetiţă. Îşi urmau şi mai arţăgoşi sfada.

- Şi nu e vorba numai de mărimea urechilor, vorbi puiul de elefant, deşi dacă le-aş întinde,

aş putea fi confundat cu un avion gata de zbor. Urechile mele au cel mai fin auz: când mi-e

sete, eu aud clipocitul unui izvor de la o poştă.

- Ia te uită cu ce se laudă, i-o reteză iepurele. Cine nu ştie că noi avem cel mai bun auz? Eu,

dacă vrei să ştii, aud până şi foşnetul unui fir de iarbă... şi încă în somn!

Măgarul nu se lăsă nici el mai prejos. Coama i se zbârli de mândrie şi răcni:

- Sst! Auziţi un fâsâit? Nu vă speriaţi, e umbra unei păsări alunecând peste fâneaţă.

- Eşti un lăudăros, spuse iepuraşul. Nu se aude nimic.

- Şi tu eşti un mincinos, ripostă măgăruşul, zvâcnind din coadă, gata de bătaie.

- Uşurel-uşurel, îi potoli elefănţelul, făcându-şi vânt cu urechile. Ştiţi ce? Haideţi să facem o

întrecere. Şi cum tocmai dăduse cu ochii de fetiţa ce stătea sfioasă pe bancă, îi spuse:

- Vrei să fii tu judecătorul nostru? Să hotărăşti cine dintre noi trei aude mai bine. Cum vei

spune tu, aşa să fie.

Uite, încep cu... Faceţi linişte! tună puiul de elefant şi, lipindu-şi urechea de un copac,

închise ochii. Nu se auzea nimic, dar mormăi mulţumit:

- Mda-mda... Când am plecat de acasă, explică el vesel fetiţei, am uitat uşadeschisă. O aud

cum scârţâie, bătută de vânt. Ei, ce zici? Nu-i aşa că am oureche grozavă? Şi, ţopăind greoi,

nu mai contenea să se laude.

- Acum e rândul meu, i-o tăie scurt iepuraşul. Tăcere! Urechile lui parcă tremurau. Apoi,

deodată, izbucni bucuros: Sigur că da... E ceasul de acasă! A  bătut ora două... îi aud

perfect ticăitul. Şi, adresându-se fetiţei: Ce părere ai despre urechea mea?

Fetiţa nu răspunse nimic, căci măgăruşul tocmai cerea linişte. Îşi roti untimp urechile

păroase, de parcă ar fi fost prinse în şuruburi, apoi trase un răget triumfător:

- Auziţi! E sfârâitul laptelui pe plită. L-am pus la fiert şi acum dă în foc...

- Ei, ce părere ai? Cine a câştgat? o întrebară tus trei într-un glas.

Fetiţa nu răspunse dintr-o dată. Se uită mirată la cei trei, care aşteptau nerăbdători să-şi

spună părerea.

- Aveţi toţi trei un auz foarte prost, spuse ea liniştită.

- Cum aşa? N-am auzit eu pocnetul uşii de acasă, bătută de vânt? Ştii tu unde e casa mea?

- Eu locuiesc şi mai departe, se miră iepuraşul. Şi n-am auzit tic-tacul pendulei?

- Şi eu, ripostă măgăruşul. Ce? E lucru uşor să auzi sfârâitul laptelui peplită tocmai de

dincolo de deal?

Fetiţa nu se tulbură. Întrebă la fel de liniştită:

- Şi atunci cum de n-aţi auzit că mamele voastre vă strigă şi vă caută prin toată pădurea?

- Hehe, râse elefănţelul. Am auzit, cum să nu aud...

- Pentru asta nu trebuie cine ştie ce ureche, adăugă iepuraşul...

- Îţi închipui că n-am auzit? Ha! Mă faci să râd. Asta aud toată ziua, aude toată pădurea,

vorbi măgăruşul.

Fetiţa se ridică să plece.

- Ei, stai! Unde pleci? întrebară toţi trei.

- Acasă!

- De ce? Casa ta e la doi paşi şi am fi auzit perfect, nu te-a strigat nimeni.

- Ai auzit tu ceva?

- Absolut nimic. Nimeni nu te-a chemat, se miră şi iepuraşul.

- Atunci înseamnă că eu am un auz mai bun ca al vostru, spuse fetiţa. Eu aud înainte de a fi

strigată. Şi se depărtă. Cei trei se priviră prosteşte şi, nu ştiu cum, urechile lor pleoştite

păreau că se micşorează din ce în ce. Până şi urechile elefantului păreau acum mai mici,

mult mai mici, ca nişte bănuţi de aramă.