Valori stilistice are modurilor verbale.

Exprimand atitudinea emitatorului fata de actiunea, procesul sau starea anuntate, modurile

verbale angajeaza eul rostitor in discursul epic, liric sau dramatic. Resursele de moduri verbale

angajeaza eul rostitor in discursul epic, liric sau dramatic. Resursele de expresivitate artistica

ale acestei categorii gramaticale specifice verbului sunt actualizate prin marcarea modului in

care emitatorul(naratorul, eul liric, personaj epic sau dramatic) se raporteaza la obiectul

enuntarii, felul in care le percepe si ipostaza lui- implicativa, subiectiva sau nonparticipativa,

obiectiva- fata de evenimentele, situatiile ori starile communicate prin discurs.

Valorile expresive:

MODUL INDICATIV imprima un caracter obiectiv actiunilor, proceselor, starilor pe care le

exprima.

Ca mod al enuntarii unor fapte considerate reale si a unor stari apreciate ca sigure,

indicativul apare in limbajul comun ca un mod neutru din punct de vedere stilistic.

In textul literar, capacitatea de a exprima certitudinea locutorului(narator,

personaje/eul liric), in raport cu obiectul enuntarii, confera referentului aparenta unei

realitati validate in universul fictional.

Datorita timpurilor-mai multe decat la celelalte moduri-permite instituirea unor

raporturi diverse intre evenimentele istorisite(cronologie-anterioritate, simultaneitate,

ulterioritate sau acronie), intre timpul narat si timpul nararii, intre momente evocate si

prezentul liric.

Valorile expresive ale indicativului sunt diferentiate in functie de forma temporala a

verbului, fiecare dintre cele sapte timpuri ale indicativului avand propriile valente

stilistice( prezentul, imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus,mai-mult-ca-

perfectul, viitorul simplu, viitorul anterior).

MODUL IMPERATIV instituie o relatie de comunicare directa exprimand dorinta sau vointa

emitatorului de a determina o actiune ori de a o impiedica.

Valoarea stilistica a imperativului rezida in capacitatea de exprimare a unor atitudini si

trairi subiective, printr-un dublu sistem de semnale: verbele si paraverbele(accentele

afective, pauzele expresive, intonatia sfecifica ordinului, amenintarii, indemnului,

rugamintii, concesiei, ironiei etc).

Ca marca textuala a stilului direct, imperativul are rol de “teatralizare” si, in acelasi timp,

rol de dinamizare(“ imperativul dramatic si narativ”); alaturi de substantivele/adjectivele

in vocativ reprezinta un indice al oralitatii stilului; in limbajul popular, poate aparea fara

referire la o persoana anume= valoare generica.

Prezenta imperativului in textul liric semnalizeaza discursul dialogic sau monologul

adresat( care nu poate lua forma invocatiei retorice).

MODUL CONJUNCTIV exprima potentialitatea unei actiuni realizabile, posibile, probabile sau

atitudinea emitatorului fata de actiunea, starea, trairea anuntate: incertitudinea, ezitarea,

aproximatia, deliberatia, dorinta, protestul, indignarea.

Exprima stari afective(atitudini si trairi subiective)

In discursul naratorului, al personajelor(discurs direct, indirect/indirect liber), ori al eului

liric, conjunctivul poate avea rolul de a institui un nivel al actiunilor, al trairilor interioare,

al starilor ipotetice, alternative ori anticipative(= indicativ viitor).

Presupune dependenta actiunii enuntate de o alta actiune sau de o stare, de o dorinta.

Substituire a imperativului cu rol de accentuare a subiectivitatii.

In cazul special al verbelor la persoana a III-a a conjunctivului(cand poate aparea fara

morfemul “sa”), rolul stilistic este de completare a paradigmei imperativului-care nu are

decat persoana a II-a.

In textul liric reprezinta, deseori, o marca textuala a unui plan al imaginarului=trecerea

de la dimensiunea reala la cea indeala.

MODUL CONTITIONAL OPTATIV dezvolta, prin aceeasi paradigma verbala, doua valori

modale: exprimarea unei actiuni dependente de o conditie(explicita sau implicita) si exprimarea

unei actiuni realizabile/irealizabile, prezentate ca optiune asumata; la timpul perfect actiunea e

ireala.

Exprimarea eventualitatii, a posibilitatii, a unor ipoteze/scenarii posibile sau imposibile, a

unor actiuni presupuse, realizabile sau nerealizabile.

De ambiguitatea conotatiilor subiective- de la incetitudine la asertiunea ferma, de la

dorinta concreta la aspiratie vaga.

Optativul care preia functia indicativului= ca “optativ al modestiei, al politetii”(D.Irimia),

cand “ nu exprima nici conditia, nici dorinta, ci arata ca actiunea verbului este posibila,

realizabila” (E. Campeanu).

Substituirea a modului conjunctiv in enunturi interogative; = accentuare a unei tonalitati

subiective- uimirea, indignarea sau amenintarea vehementa specifica blestemului/

imprecatiei; in asemenea enunturi, apare frecvent forma inversata=amplifica;

In textul liric= mai rar, avand mai ales rolul de a exprima o situatie ipotetica, o experienta

lirica imaginata.

MODUL INFINITIV este o “forma verbala” “cu trasaturi duble, de tip verbal si nominal”, verbele

la infinitiv numesc in chip general, abstract actiunea, procesul sau starea.

Cu valoare sententioasa= indice al regimului gnomic.

Valoarea livreasca(obtinuta prin substituirea conjunctivului, dupa o constructie

impersonala sau dupa verbul “ a putea”= specifica registrului stilistic cult.

Conservarea valorii verbale a infinitivului lung=registrul stilistic arhaic sau registrul

popular(in care se utilizeaza si in formele inversate ale viitorului/ ale conditionalului.

Asocierea valorii imperative- care confera un ton impersonal= marcheaza stilul oficial.

Forma de perfect a infinitivului(foarte rar folosita in limba actuala), indeplineste functia

sitlistica de marca a narativitatii prin istituirea unei succesiuni temporale.

Infinitivul lung, chiar daca este substantivizat in limba romana, pastreaza urme

semantice ale actiunii, numind rezultatul acesteia; apare frecvent in titlurile poeziilor.

MODUL GERUNZIU este singurul mod nepersonal care conserva continutul dinamic specific

verbului, surprinzand o actiune in desfasurare, un proces, o stare durativa; inscrierea acestora

intr-o temporalitate fara referire la momentul enuntarii permite exprimarea oricarei durate-

prezente, trecute ori viitoare, in functie de context.

Capacitatea de a crea imagini dinamice.

Determina circumstantele actiunii exprimate prin verbul regent sau ii adauga acestuia o

alta actiune intr-un ritm alert.

Antepus regentului, el poate avea o functionalitate polivalenta, exprimand, in acelasi

timp temporalitatea si cauzalitatea=ambiguitate stilistica.

Rolul de a atribui substantivului o insusire dinamica, avand( de cele mai multe ori)

functia sitlistica de epitet; aceasta functie este accentuata frecvent prin valoarea

adjectivala a gerunziului= rol de semnalizare a registrului cult.

La nivel fonetic- prin sonoritatea specifica a terminatiei care sustine deseori valoarea

onomatopeica a verbului.

La nivelul sintaxei poetice, dac ao suita de gerunzii sunt situate la sfarsitul versurilor,

generand monorima( frecventa in poeziile populare).

Structura unui grup verbal( cum este prezumtivul prezent) prin care se accentueaza

caracterul durativ al actiunii sau al starii+ se reliefeaza perceptia subiectiva(= actiune

ipotetica, probabila, incerta, presupusa, banuita, dorita).

MODUL PARTICIPIU prezinta o actiunea incheiata sau rezultatul acesteia implicand o valoare

temporala trecuta, cu efecte care persista sau au incetat in momentul enuntarii; avand un

“comportament dublu: verbal si adjectival”, participiul cumuleaza functii stilistice specifice celor

doua clase morfologice.

Conserva particularitatile verbului( ca element formativ pentru diateza pasiva, pentru

perfectul cojunctivului, al conditionalului sau infinitivului, pentru indicativ-perfectul

compus sau viitorul anterior) este actualizata prin tipare sintactice care se abat de la

normele limbii standard: inversiuni topice, recurenta, dislocare sintactica.

Participiul cu valoare adjectivala=figuri semantice(epitet, metafora, metonimie etc).

Adjectivul participial poate primi determinanti circumstantiali specifici verbului sau poate

avea grade de comparatie specifice adjectivelor, ceea ce ii confera valente stilistice

multiple.

Participiul substantivizat(prin articulare), cu forma afirmativa sau negativa, are rol in

diversificarea/ imbogatirea lexicului si in structurarea unor figuri stilistice specifice

substantivului.

MODUL SUPIN exprima in chip generall abstract, actiunea, procesul sau starea vazute ca

potentialitate; avand o forma verbala invariabila precedata de un morfem- prepozitie care poate

crea legaturi sintactice atat intr-un grup verbal, cat si intr-o structura nominala-supinul are

valente combinatorii multiple si implicit, functii stilistice diverse.

Supinul care isi mentine statulul verbal este, mai ales, cea de epitet( al verbului ori al

substantivului regent).

Supinul adverbializat indeplineste, frecvent, functia stilistica de epitet.

Are si valoare metaforica.

Supinul substantivizat activeaza, preponderent, functia metonimica.

Echivalenta cu imperativul, ca si infinitivul, supinul prin care se exprima o solicitare

imperativa, un ordin, un indemn, confera enuntului un ton impersonal, devenind un

indice textual al stilului oficial.

In textul literar, [oate supramarca insertiile nonartistice, “decupajele” cu valoare

documentara menite sa amplifice “efectul de real”.

VALORI STILISTICE ALE TIMPURILOR VERBALE

Categoria gramatica a timpului este in legatura cu timpul extralingvistic(timpul fizic,

ontologic si narativ) si apartine unui sistem de orientare a lucrurilor si personajelor.

Timpul lingvistic se raporteaza la momentul vorbirii-anterioritate, simultaneitate,

posterioritate. Categoria timpului joaca un rol determinant in reteauna de relatii

interfrastice si frastice care asigura organizarea si coerenta unui text. Timpul gramatical

reprezinta un element de care se serveste locutorul in organizarea discursului sau, iar in

ordonarea timpurilor verbale se utilizeaza anumite timpuri specifice fundalului: mai mult

ca perfectul, imperfectul si timpuri specifice prim-planului:prezent, perfect simplu, perfect

compus. Exista timpuri verbale care apartin atat discursului, cat si naratiunii, un astfel de

exemplu este imperfectul. Prin dubla sa apartenenta la cele doua siteme de timpuri,

imperfectul creeaza o continuitate intre cele doua sisteme. Din categoriile gramaticale

ale verbului, aceea a timpului ofera cea mai mare nuantare stilistico-semantica si

marcheaza cel mai intens textul din punct de vedere stilistic la toate nivelele: fonetic,

semantic, lexical si sintactic.

a)Prezentul:

Confera textului impresia de realism, dinamism, dramatism, inclestarea actiunii;

Are ca rezultat proiectia imaginara a starilor emotionale, exteriorizarea eului liric;

In naratiunile care evoca fapte din trecutul istoric sau din viata autorului sau a vreunui

personaj, scriitorii folosesc de multe ori prezentul in locul trecutului, pentru ca naratiunea

sa prinda mai multa viata, sa fie mai dinamica, mai impresionanta si pentru a-l face pe

cititor sa vada si sa traiasca faptele ca si cum s-ar desfasura in fata ochilor sai;

Prezentul folosit pentru povestirea faptelor din trecutul istoric sau folosit de scriitor

pentru prezentarea fapteor din viata sa ori a unui personaj din viata prezentat si sa-l faca

nu numai sa vada, ci sa si auda ce se petrece.;

Prezentul istoric sau narativ exprima o actiunea(Mihai Viteazu intra in Alba-Iulia).

Prezentul istoric/dramatic anuleaza raportul prezent-trecut prin actualizarea unor

evenimente anterioare in prezentul naratorului si implicit al lectorului.

Prezentul iterativ indica actiuni care au loc periodic( Merge zilnic la munca).Reliefeaza

caracterul repetabil al ciclurilor cosmice sau existentiale, al unor actiunii. Valoarea

expresiva rezida in figurarea existentei ca succesiune de situatii repetabile, de actiuni

repetitive.

Prezentul gnomic sau etern arata adevaruri permanente(buturuga mica rastorana carul

mare) sau fenomene vesnice( luna se roteste in jurul pamantului, iar aceasta in jurul

soarelui).Are ca efect stilistic suspendarea opozitiilor temporale, conferind enunturilor o

valoare omnitemporala si un grad mare de generalitate. E specific proverbelor,

zicatorilor, meditatiilor filozofice, cugetarilor pe tema conditiei umane, a raportului cu

divinitatea in plan stilistic genereaza concizie plastica a discursului.

Prezentul poate avea valoare de viitor(Maine merg la munte) sau de imperative( Spui ce

mai ai de spus si pleci!).

Prezentul narativ propune o perspectiva sincronica, in care timpul nararii si timpul

evenimentelor narate se suprapun. El dinamizeaza actiunea, induce lectorului

sentimentul participarii directe la evenimente, creand iluzia ca acestea sunt relatate pe

masura ce se desfasoara . Sugereaza dramatism, rapiditate, plasticitate, dar si surpriza,

ruptura anuland hotarele semantic-temporale.

Prezentul etern/atemporal prin care timpul naratiunii, timpul enuntarii si timpul receptarii

se inscriu intr-un continuum temporal. Valoarea expresiva vizeaza inscrierea

fenomenalului intr-o perspectiva universala, incadrarea experiente individuale, a

evenimentului particular intr-un tipar mitic.

Prezentul anticipativ presupune o perspectiva orientata spre viiitor. In plan stilistic,

genereaza o dimensiune vizionara, o proiectie explicita in imaginar, in spatii ipotetice.

b) Perfectul compus:

Exprima cu certitudine un fapt ce s-a implinit, devenit astfel etern prin indepartarea sa in

timp;

Exprima rapiditatea cu care s-a petrecut o actiune si faptul ca ea s-a incheiat inaintea

prezentului;

De obicei, are valoare absoluta, dar poate fi utilizat si cu valoare relativa: mai mult ca

perfect( Inainte de a pleca a salutat pe toate lumea), viitor anterior( pana se decide, l-am

lamurit), viitor( Acu chiar ca am plecat).

Poate fi utilizat uneori cu forma inversa(M-ai auzit-ai dumneata, cumnata, una ca

asta[…]!?Ion Creanga) sau cu intercalarea unor forme nearticulate ale pronumelui(

Alege-ti una din doua, caci altfel sau cinstea pe rusine…!auzitu-m-ai? Ion Creanga), ca

marca a oralitatii;

Evoca actualitatea evenimentelor.

Inscrie evenimentele narate intr-o durata trecuta, sugerand efermeritatea conditiei

umane;

Poate avea rol de evocare, marcat de indici ai subiectivitatii;

Delimiteaza planul naratorului de planul personajelor;

Folosit in finalul textului, in constrast cu alte timpuri, poate avea rol rezumativ;

Poate da impresia ca apropie actiunea de momentul vorbirii, ceea ce mareste emotia;

Creeaza impresia unei afectivitati mai puternice, mai pronuntate;

Prin inlantuirea verbelor la perfectul compus se creeaza iluzia unei derulari

cinematografice, rapide, dinamice, fara oprire;

Evidentiaza alternarea planurilor real cu cel al dorintei; se creeaza impresia unui joc al

destinului.

c)Imperfectul:

Suntine ideea de actiune ce nu se mai sfarseste, subliniaza tensiunea actiunii,

continuitatea, durata;

Arata o actiune desfasurata de-a lungul unei perioade de timp trecute,simultana cu alta

actiune trecuta;

Este timpul naratiunii;

Poate avea valoare de imperfect narativ sau descriptive(“ pe atunci priveam norii ore in

sir”), valoare interativa(“” se intalneau zilnic”), valoare de conditional perfect(“Daca

taceai, filozof ramaneai”) sau de optativ( “Voiam sa stiu cea mai faceti”). Ca timp al

povestirii , imperfectul este si indicele trecerii de la realitate la imaginar(“ in vis se facea

ca erai imparat”).

Utilizarea verbelor la imperfect plaseaza actiunea in continuitate, ii confera acesteia o

valoare de durativa, o eternizare.

Imperfectul narativ/evocativ are o functie dinamic evocativa, proiecteaza un eveniment,

un proces, o stare intr-o perioada nedeterminata. In poezia populara, valoarea expresiva

este conferita de situarea intr-o durata indeterminata, specifica timpului baladesc, mitic;

Imperfectul descriptiv actualizeaza in imagini plastice o realitate trecuta, situand-o intr-o

durata nedeterminata. Valoarea descriptiv-evocativa se realizeaza prin aspectul

imperfectiv al verbului care confera descrierii un caracter dinamic.

Imperfectul iterativ converteste capacitatea specifica imperfectului de a prelungi durata

actiunii in posibilitatea de a exprima fluxul temporal ca inlantuire a duratelor circulare, a

situatiilor repetabile. Valoarea expresiva a imperfectului unor verbe cu sens iterativ in

forta cu care exprima o dubla inscriere a fiintei intr-un tipar repetabil al existentei;

Imperfectul oniric situeaza lumea narata intr-un timp imaginar de grad secund. Functia

stilistica este aceea de a institui un plan al imaginarului oniric si de a semnala caracterul

irel al succesiunii de evenimente sau de stari si trairi lirice;

Imperfectul anticipativ modifica aspectul imperfectiv, dezvoltand sesul de prezent si

ambiguizand relatia dintre real si ireal. Rolul stilistic devine o strategie discursiva prin

care se construiesc premise ale viziunii poetice, se intemeiaza lumi posibile, se

imagineaza experiente ipotetice.

In textul liric, “Imperfectul este timpul fascinarii: totul este viu si, in acelasi timp,

nemiscat: prezenta imperfecta, moartea imperfecta, nici uitare, nici inviere, doar

amagirea istovitoare a memoriei.”(Roland Barthes)

d)Viitorul popular/regional:

Ideea unei posibilitati ce diminueaza tristetea;

Posibilitea actiunii, ipoteticul;

Poate evidentia trasaturi ale unui personal( rigurozitatea, perseverenta, inteligenta etc);

Formele culte, literare sugereaza siguranta sau o conditionare a intentiei;

Este timpul perspectivei;

Largeste orizontul in plan spatial si temporal;

Sunt expresive indeosebi populare, familiare care sugereaza oralitatea;

Arata durata ideala, a creatiei, a artei;

Artistic, aceste verbe incheie o experienta de cunoastere, cea a timpului trait, iar cu ele

se incepe o noua aventura cognitiva, aceea a unui timp al fictiunii artistice;

In textul liric, viitorul exprima iesirea din fluxul realitatii immediate si proiectarea in

vesnicie.

e)Conditionalul:

Evidentiaza dorinta;

Exprima proiectarea unor sentimente in plan ireal, posibilitatea implinirii unui scenariu.

f)Mai mult ca perfectul:

Arata ca actiunea s-a desfasurat in trecut si s-a incheiat inaintea altei actiuni din trecut.

Cealalata actiune trecuta poate fi neexprimata sau sugerata de un gerunziu sau de un

supin( De exemplu: Vorbind de una de alta, timpul trecuse repede. Se facuse foc la

auzul vestilor);

Are numai valoare relativa, cea de a exprima o actiune terminata inaintea altei actiuni

incheiate in trecut;

Trimite la un alt timp trecut, exprimand cauzalitatea;

Este un mijloc al intoarcerii in timp pentru a explica o anumita situatie.

g)Perfectul simplu:

Exprima rapiditatea cu care s-a petrecut o actiune si faptul ca ea s-a incheiat inaintea

prezentului;

Este utilizat in naratiuni in care miscarile/actiunile personajelor se produc rapid sau de la

sine sau cand este introdusa o replica a unui personaj, in dialog( As pofti o salata din

Gradina Ursului- zise imparatul)

Poate exprima ironia( Ca bine mai zisesi!) sau reprosul( Venisi si tu, in sfarsit!).

Perfectul simplu narativ exprima o durata absoluta de mare concentrare epica, situand

prim-planul evenimentelor intr-un trecut recent, apropiat de timpul nararii. Functia

stilistica principala e determinata de caracterul inchis al actiunii. Poate marca stilistic

perspectiva dublu inchisa asupra actiunii. Reliefeaza derularea rapida a evenimentelor

ori valoarea momentana a unei stari;

Gramaticile mai noi considera ca pozitia acestui timp in limba romana a pierdut foarte

mult pentru ca, in functia de a reda o actiune incheiata el este concurat si inlaturat de

limba vorbita la perfectul compus. Aceasta nu insa si in sistemul literar, unde apare

constant, ocupandu-si locul sau firesc;

La nivelul textelor literare, perfectul simplu este timpul literaturizarii predilecte;

In varianta vorbita a limbii romane, se pozitioneaza ca singurul timp diurn, ceea ce, la

nivel stilistic, valideaza rolul sau in a dinamiza comunicarea;

La nivel pragmatic, perfectul simplu cumuleaza atat semnificatia de prezen, cat si pe cea

de trecut, ambele valori aflate in vecinatatea prosima, pe axa temporalitatii. Acest

comportament de absorbtie configureaza fenomenul de cumulativitate temporala.

In textele literare, perfectul simplu genereaza un inventar suficient de procedee stilistice,

spre a-l considera facilitator consacrat al acestora. Sursa aceste expresivitati provine din

faptul ca, datorita sintacticei in care intra cu celelalte categorii gramaticale, coroborat cu

rolul sau axiologic si temporal intrinsec, perfectul simplu reuseste mai mult ca oricare al

timp verbal sa faca ca evenimentul povestit sa fie perceput ca sincronic momentului

lecturii. Acest timp are astfel capacitatea de a indeplini importanta proprietate a fictiunii,

si anume aceea de a se identifica cu momentul exterior pe care trebuie sa-l nareze. In

plus, am evidentiat calitatea acestei forme verbale de a construi enunturile apartinand

planului incidentei(zise, raspunse), plasand astfel si mai aproape de realitatile teoretice

sustinute asertiunea ca acest timp este predilect proceselor de literaturizare.

Efectele stilistice ale semnelor de punctuatie

“In materie de punctuatie, regulile gramaticale spun mai mult, dar nu spun tot. In fiecare semn,

dincolo de ceea ce sta in definitia lui sticta, pulseaza si o parte de imponderabil, capabil sa

genereze ori sa adaposteasca in ea nesfarsite virtuti si deschideri”

1)Virgula:

Se foloseste in situatii in care este necesar sa se accentueze, sa se releve o anumita

parte a enuntului pentru a se atrage atentia asupra faptului ca ceea ce se izoleaza este

de prima importanta pentru text;

Se foloseste in situatiile in care partea izolata este facultativa si poate fi usor omisa, din

cauza ca aceasta omitere nu stirbeste din valoarea comunicativa a enuntului;

Are funtia stilistica de a releva modul in care are loc actiunea;

Delimiteaza, separa doua complemente care sunt amplasate in acelasi context,

consecutiv;

Izoleaza un complement antepus predicatului;

Formeaza un contrast intre elementele mesajului din strofa.

2)Punctele de suspensie:

Marcheaza intreruperea sirului gandirii si o pauza afectiva ce accentueaza sentimentele

exprimate in text;

Evidentiaza surprinderea, ezitarea, durere, regret, indoiala, o vorbire incoerenta,

disperare, meditatie, nedumerire, renuntare, haos in gandire;

In textul literar, reprezinta un semn grafic, dar si de tonalitate, care marcheaza discursul

fragmentar, de tip reflexiv/meditativ,semnificand interiorizarea trairilor sau a gandurilor;

Marcheaza intreruperea comunicarii. Motivatiile subiectului vorbitor sunt multiple:

considera ca destinul subintelege ceea ce urmeaza, un moment de supriza sau soc

emotional, avand ca efect instaurarea tacerii semnificative, o pauza psihologica,

intentionata a vorbitorului, dupa care urmeaza un cuvant neasteptat, care poate avea

nuanta ironica;

Interiorizeaza starea de spirit(a autorului, a eului liric). Ele consituie fundalul pe care se

realizeaza trairi si sentimente;

Reprezinta declansarea unei game de emotii, atitudini;

Marcheaza intreruperea enuntului, a disucrsului liric. Au valoarea de a sugera starea

profunda a eului liric de retraire a amintirilor legate de frumusetea traditiilor, de casa

parinteasca si de parinti. Ele angajeaza si cititorul intr-o stare de reflexivitate;

Folosite in mod repetat in text, sunt pauze afective in fluxul narativ si sugereaza

reflectiile rememorarii unor intamplari din trecut;

Indeamna la meditatie, sugerand totodata o puternica incurcatura emotionala a eului

liric;

In ultimul vers, ele au rol stilistic si semnifica melancolia eului liric, indemnul spre

meditatie;

Sugereaza o oarecare continuitate a versului, avand rolul de a atrage atentia asupra

spuselor sala si reprezinta o pauza in gandire a personajului, sugerand astfel si o stare

emotionala;

Marcheaza omisiunile care nu apartin autorului si, in acest caz, recomandandu-se

folosirea lor intre paranteze drepte sau rotunde.

3)Linia de pauza:

Este marca unei tensiuni lirice deosebite, cand este plasata dupa un enunt cu caracter

confesiv, inducand cititorului constiita gravitatii marturisirii;

Are rolul de a atrage atentia cititorului asupra trairilor afective ale eului liric si confera o

frumoasa nota de expresivitate;

Este cea mai adecvata pentru a reda o pauza, care deschide perspectiva unei

dezvaluiri, unei precizar, unei elucidari si a unei insistari;

Are valoare de semn de egalitate, de echivalenta totala intre doua realitati(“tomna-

strugure de chihlimbar”)

Marcheaza totodata o schimbare a intonatiei si pune in evidenta o atitudine afectiva a

eului liric.

4)Doua puncte:

Au rolul de a atrage atentia asupra a ceea ce urmeaza;

Introduce o contestare de mare valoare, de o mare revelatie;

Marcheaza o pauza, uneori mai mica decat punctul, pauza care pregateste si anunta o

vorbire directa, o enumerare, o exclamatie sau o concluzie;

Este un segment de pornire, demarare a unei constatari derivate din ceea ce a trait si a

concis autorul;

Are valoare stilistica atunci cand poate fi inlocuit, eventual cu alte semne de punctuatie,

care au aceeasi functie ca si el, dar se recurge anume la el;

Are rolul de a anunta ceea ce presupune respect, ceea ce constituie un element

specific, de alta factura decat alte elemente ale realitatii;

5)Semnul exclamarii:

Marcheaza grafic o atitudine a vorbitorului, o stare sufleteasca. Aceasta poate fi:

suferinta, bucuria, deznadejdea, admiratia, regretul, dezaprobarea, ciuda etc. Contextul

are un rol foarte important in identificarea corecta a acestei stari.

Marcheaza conturul intonational al unui enunt exclamativ, dar si participarea afectiva a

autorului, accentuand sentimentele exprimate; poate marca si adresarea directa si

evocarea unei personalitati istorice din trecut;

Prezenta propozitiilor exclamative intr-un text( cand nu aparin personajelor) indica

implicarea afectiva a naratorului, iar intr-unul liric reprezinta o marca a eului liric. In

amandoua situatiile, propozitiile exclamative, imprima o nota puternica de subiectivitate.

Formule de utilizat in comentariu: Semnul de exclamare vine sa

nunateze…/evidentiaza…/scoate in evidenta…/exteriorizeaza starea de spirit a eului

liric…

Prin ele eul liric isi exprima revolta, durerea de care poate fi cuprins un suflet ravasit, isi

exprima admiratia ce nu poate fi redata prin cuvinte, imnele de lauda care sunt inglobate

in interjectii;

Exteriorizeaza starea de spirit( a poetului, a eului liric), o face cunoscuta cititorului.

6)Semnul interogarii:

Exprima o implicare afectiva puternica: indoiala, nedumerire, uimire, emotie, surpriza,

durie, dilema, incertitudine, cautare febrila, nehotararea, indignarea etc.

Marcheaza conturul intonational al unui enunt interogativ, eivdentiaza starea de

incertitudine sau starea meditativa a eului liric(in functie de situatie);

Formule de utilizat: Semnul de interogare provoaca un interes…

Concentreaza valori stilistice in interogatiile retorice;

Incercarea de a se plasa pe o pozitie, de a solutiona o problema, de a gasi un

raspuns(de fapt, fiind o intrebare care nu asteapta raspuns);

Constata un adevar.

Exemplu: “Florile surad in taina;/Oare ce-ar surade ele?”-Semnul interogarii releva

starea de revelatie, de surprindere, pe care o traieste eul lirci in raport cu personificarea

”florile surad”. Mai exprima si o incercare a eului liric de a gasi un raspuns, de a exprima

o nedumerire.

7) Punctul si virgula:

Marcheaza ezitarea autorului de a trece la alt segment de comunicare, el face o legatura

intre cele enuntare si cele ce urmeaza sa fi spuse in comunicare;

Model: “Florile surad in taina;”-Punctul si virgula marcheaza finalul unei descrieri a

cadrului de natura, realizat printr0o stare calma, feerica si trecerea la un alt segment de

comunicare.

8)Apostroful:

Are rolul unei cratime pe care o substituia in ortografia sec. al XIX-lea;

In textul literar are rol fonetic, marcand elidarea unui sunet si, prin urmare, contribuind la

pastrarea masurii versurilor;

Poate avea rol expresiv, fiind o marca a registrului arhaic.

9) Cratima:

Confera muzicalitate si expresivitate la nivelul versurilor;

Stilistic, este determinata de ritmul rapid al vorbirii, fiind folosita cu necesitati prozodice

pentru pastrarea ritmului, rimei si a masurii versurilor.

Comentarea unei figuri de stil

a) Algoritm

1. Ce figura de stil este?

2. Din ce este alcatuita?

3. Ce imagine sugereaza?

4. Semnificatia ei in text(idei, sentimente, insusiri ale uni personaj).

b) Formule de utilizat:

Expreasivitatea limbajului este sustinuta in continuarea poeziei de figuri de stil…

In conturarea atmosferei, scriitorul foloseste o gama variata de figuri de stil…

Implicarea afectiva este sugerata prin prezenta(figurilor de stil), sugerand…

Expresia….sugereaza…

Expreia …..valorifica…

Expresia…..intensifica…

Exprexia….marcheaza…

Expresia….poate fi interpretata ca un semn al…

Cuvantul(expresia)…genereaza ideea…

Prin(figuri de stil)…se creeaza…

Se creeaza senzatia ca…

Tabloul prinde contur prin surprinderea unui detaliu…

Se creeaza o atmosfera de…..prin…

Epitetele se disting prin noutate…

Epitetul in inversiune accentueaza…

Epitetele confera relief imaginilor poetice…

Comparatia mentionata ar putea trimite la ideea…

c) Model

Prin(cu ajutorul, prin intermediul) epitetului(comparatie, personificare, hiperbola, repetitie,

enumeratie etc) “Z”(se citeaza secventa din text care contine figura de stil

identificata/selectata pentru interpretare), poetul(scriitorul, autorul acestei opere, creatorul,

artistul etc) exprima(sugereaza, subliniaza, creeaza impresia, accentueaza, amplifica,

creeaza o imagina, comunica, transmite, scoate in relief, adice in prim-plan, pune in lumina

etc)..urmeaza ideea, sentimentul, starea sufleteasca, imaginea, senzatia, aspectul.

Figuri de stil

Figura de stil-procedeu artistic utilizat in scopul sporirii expresivitatii unei comunicari

Clasificarea figurilor de stil

1. Figurile sintactice sau de constructie-ating forma expresiei si vizeaza constructia

gramaticala la nivel morfologic si sintactic:

Figuri sintactice ale insistentei: enumerarea, repetitia;

Figuri compozitionale: simetria, antiteza;

Figuri retorice: interogatia retorica, exclamatia retorica, invocatia retorica.

1. Figuri semantice(tropi)- antreneaza modificari de sens, sunt mai complexe si privesc atat

substanta continutului, cat si forma lui:

Epitetul;

Comparatia;

Personificarea;

Metonimia;

Sinecdoca;

Metafora;

Oximoronul;

Sinestezia

Alegoria

Simbolul.

2. Figurile de sunet-produc modificari in substanta expresiei, prin organizarea intr-un

anumit fel a sunetelor.

Aliteratia;

Eufonia.

Epitetul exprima o insusire neobisnuita a unui obiect, a unei actiuni. Din punct de vedere

gramatical, cel mai adesea, epitetul consta intr-o determinare:

A unui substantiv printr-un adjectiv: “bolta cea senina”(Floare albastra)

A unui verb printr-un adverb: “sa ne privim nesatios si dulce”(Luceafarul)

Potrivit demonstratiei facute de Tudor Vianu in studiul Epitetul eminescian, aceasta figura de stil

“ caracterizeaza un obiect prin reactiile apreciative pe care le trezeste sau prin una din insusirile

lui morale sau fizice”. Din acest punct de vedere, in poezia lui Eminescu exista mai multe tipuri

de epitete:

Ornant, care exprima o insusire permanenta: “somn lin”(Mai am un singur dor);

Individual, care ataca o trasatura proprie si individuala a obiectului:”mani subitri si

reci”(Sonet);

Antitetic,prin care se prezinta o insusire ce poate parea opusa calitatilor acordate in

genere obiectului:”bulgari fluizi”(Calin- file din poveste).

Epitetele “vis de tinerete” si “anii trecatori”(Iarna-Vasile Alecsandri) conduc la ideea curgerii

vremii, horatianul “carpe diem” fiind intalnit si in alte poezii. Aici, iarna este comparabila cu

batranetea; tineretea este o clipa unica in eternitate, un “vis”, in timp ce iarna vietii pare a fi

luminata de un soare “rotund si palid”.

Comparatia exprima raportul de asemanare intre doi termeni(comparant si comparat) pentru a

scoate in evidenta caracteristicile unuia dintre ei.

“Trecut-au anii ca nouri lungi pe sesuri”. Comparatia nu norii care isi prelungesc umbrele pe

pamant este, credem noi, una dintre cele mai sugestive, impunand ideea ca, disparand, anii nu

mai lasa, in fiinta umana, nici o urma materiala. De asemenea, subliniaza ideea dispersiei in

spatiu si timp.

Personificarea presupune transferul unei insusiri proprii speciei umane, obiectelor sau altor

fiinte: “Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta lunei/Si gandurilor dand viata, suferintele

intuneci.”(Scrisoarea I).

Metafora este o figura de stil care prezinta ca identici doi termeni distincti, in urma unui transfer

de trasaturi semantice intre acestia: “Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta / Prin care

trece, alba, regina noptii moarta.”(Melancolie). Tudor Vianu, in studiul Problemele metaforei,

constata:”Ceea ce dispare in trecerea de la comparatie la metafora , ar fi, asadar, prezenta

termenului cu care se face comparatia si, in consecinta, partea de cuvant sau locutiunea care

mijloceste apropierea celor doi termeni : ca, asemeni cu, intocmai ca, precum, tot astfel etc.

Metafora ar fi deci o comparatie subinteleasa si prescurtata sau eliptica.”

Metonimia este inrudita cu metafora. Ea se realizeaza prin inlocuirea unui cuvant prin altul intre

care exista o relatie logica(temporala, spatiala, cauzala).

Prin metonimie se substituie:

Efectul prin cauza sau cauza prin efect:”Troienind cararile/ Si gonind

cantarile.(Revedere);

Abstractul prin concret sau concretul prin abstract:”Si cosita ta balaie o aduni cu ochi

plangand,/Inima far’ de nadejde, suflete batut de gand.(Calin- File din poveste);

Numele unui lucru prin simbolul lui: Tot ce sta in umbra crucii, imparati si regi s-

aduna/Sa dea piept cu uraganul ridicat de Semiluna. (Scrisoarea III).

Sinecdoca este considerata o varietate e metonimiei. Ea consta in restrangerea sau largirea

sensului unui cuvant prin folosirea intregului pentru parte, a partii pentru intreg, a particularului

pentru general, a singularului in locul pluralului, a genului in locul speciei: “Ochii tai mari cauta-n

frunza cea rara.”(Sara pe deal).

Oximoronul consta in asocierea in aceeasi sintagma a doua cuvinte care exprima cotiuni

contradictorii, incompatibile din punct de vedere logic, care creeaza prin contrastul lor o imagine

poetica expresiva. “Neguri albe, stralucite/Naste luna argintie.”

Sinestezia reprezinta o asociere spontana intre senzatii de natura diferita( de exemplu: sunet-

culoare-parfum): “Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet.”(Calin- File din poveste)

Alegoria este figura de stil alcatuita dintr-o insiruire de metafore, comparatii, personificari,

formand o imagine unitara, concreta, prin care se sugereaza notiuni abstracte.

Simbolul este legatura analogica intre un aspect al lumii ideale(abstracte si un element al lumii

vizibile, materiale

Comentarea unei strofe dintr-o poezie

a) Algoritm

Ideea centrala/mesajul globul;

Sugestia contextuala a imaginilor artistice si a figurilor de stil;

Coerenta textului redactat;

b) Formule de utilizat

In conturarea atmosferei, scriitorul foloseste o gama variata de figuri de stil…

Se creeaza senzatia ca…

Implicarea afectiva este sugerata prin prezenta(figurilor de stil), sugerand…

Tabloul prinde contur prin surprinderea unui detaliu…

Aceasta idee este sustinuta prin surprinderea unui detaliu…

Aceasta idee este sustinuta la nivelul textului, atat prin…

Cuvantul(expresia)…genereaza ideea

c) Model

Ultima strofa a poeziei “ Ce soptesti atat de tainic…) de Mihai Eminescu incepe

cu motivul romatic al visului, epitetul personificator “vis nebun”, sugerand faptul

ca iubirea este un sentiment efemer, idee exprimata prin metafora “florii”:

“Floarea cade, rece cintu-I”.Speranta revigorarii iubirii s-a stins, inversiunea

“desarte vorbe” si semnul exclamarii ilustrand disperarea eului liric care sufera

pentru iubirea pierduta. Certitudinea eului liric este singulara, el isi doreste sa se

paota elibera de chinurile sentimentului, idee exprimata printr-o exclamatie

retorica: “Si eu stiu numai atata/ C-as dori odat’ sa mantui”. In ceeea ce priveste

prozodia, stroda este un catren, masura versurilor este de 8 silabe, iar ritmul este

trohaic.

Pasii:

1) Identificarea tipului de lirism:

a)subiectiv-modalitatea de exprimare este monologul de tip confesiv(la persoana I) sau

adresat (persoana a II-a), sunt prezente marcile eului liric(proiectia autorului in text):

emfatizarea(exprimarea excesiva a persoanei I, de exmplu prin insotirea verbelor de

pronume subiect, cu rol de a intari prezenta eului liric), deicticele(adverbe/pronume

demonstrative posesive(meu, mea)/ verbe la persoana I(monolog confesiv) sau persoana a

II-a(monolog adresat), interogatoo si exclamatii retorice.

b)subiectiv impersonal-absenta persoanei I, prezenta verbelor si pronumelor la persoana a

III-a, astfel incat desi in text se distinge o singura voce lirica, ea este impersonala, nu lasa

sa transpara sensibilitatea autorului(Barbu, Alecs-Iarna).

c)obiectiv-mai multe masti ale eului liric/voci lirice, vag fir epic, dialogul ca modalitate de

expunere(ex. Luceafarul).

2) Trasaturile limbajului poetic:

a)expresivitatea-preferinta pentru folosirea cuvintelor cu sensuri conotative, ce intr ain

structura unor figuri de stil;

b)ambiguitatea-trasatura specifica, mai ales, liricii moderne, constand in posibilitatea

dublei/multiplei interpretari a unui text/unei secvente/sintagme poetice.

c)sugestia-trasatura specifica liricii simbolistice, care nu transmite sentimente, ci stari vagi,

imprecise, in mod indirect, prin campuri semantice, simboluri, muzicalitate sau cromatica

decadenta.

d)reflectivitatea-trasatura a poeziei moderniste/nemoderniste ce presupune existenta unui

public initiat, elitist cpaabil a descifra aluziile livresti sau mitologice sau care se manifesta

prin caracterul meditativ/conceptual al versurilor.

3)Prozodia:

a)masura- numarul de silabe dintr-un vers;

b)rima-figura fonetica ce consta in potrivirea partii finale a versurilor incepand cu vocala

accentuata(rima imbratisata, rima incrucisata, rima imperecheaza, monorima, rima

masculina-silaba finala accentuata, rima feminina-silaba finala este neaccentuata, dara

rima-vers alb);

c)ritmul-trohai(succesiunea de picioare metrice bisilabice in care prima slaba este

accentuata) sau iambic(succesiunea de picioare metrice trisilabice, accentul se pune pe

silaba mediana).

4)Trasaturile descrierii literare

a)este subiectiva, deoarece prezinta viziunea proprie unui eu liric aflat intr-o ipostaza

contemplativa;

b)preferinta pentru folosirea cuvintelor cu sensuri conotative, ce intra in structura unor figuri

de stil precum…sau prezenta imaginilor vizuale/auditive/olfactive/motorii;

c)la nivel morfologic, predomina substantivele si adjectivele(cele mai multe devenite

epitete), ce compun imaginarul poetic;

d)poetul descompune realitatea si o recompune dupa legile propriei subiectivitati.

5)figuri de stil

6)sensurile cuvintelor:

a)sens conotativ-folosirea cuvintelor cu sensurile figurate, neobisnuite in context, astfel incat

de cele mai multe ori se creeaza figuri semantice precum: epitetul, metafora, comparatia,

hiperbola, oximoronul, simbolul, personificarea.

b)sens denotativ-sensul de baza, propriu al cuvintelor

7)rolul semnelor de punctuatie;

8)rolul modurilor verbale predominante;

9)rolul timpurilor verbale.

10) Comentarea unei strofe- suprinderea ideii de ansamblu, sesizarea modalitatii de

expunere(monolog, descriere), tipul de liris, discutarea procedeelor stilistice sau evientierea

campurilor semantice, observatii la nivel prozodic.

Structura unui text argumentativ

1. Enuntarea ipotezei- se pot folosi verbe de opinie: a crede, a considera.

2. Argumentarea propriu-zisa: argumentele se puncteaza prin formulari pregnante, care au

rolul de a anunta ca urmeaza ceva important, solicitand astfel atentia

interlocutorului/cititorului: pentru ca, deoarece, faptul se explica prin, de exemplu, la fel

ca, avand in vedere ca…, spre deosebire de, in primul rand, in al doilea rand, intr-o

ordine de idei, in alta ordine de idei.

3. Formularea concluziei: se utilizeaza diverse cuvinte persuasive: in mod sigur, evident,

clar, prin urmare, asadar, in concluzie.

Marcile textului argumentativ

Conectori logici:

Pot fi cuvinte(conjunctii, adverbe, prepozitii, interjectii), expresii si locutiuni(conjunctionale,

adverbiala, prepozitionale),verbe si expresii verbale, propozitii care organizeaza discursul

argumentativ:

Conectori care introduc teza: parerea mea este ca, voi arata ca;

Conectori care leaga argumentele de tezele pe care le sustin: prin urmare,

asadar, in consecinta, fiindca, deoarece, intrucat;

Conectori care introduc argumente(justificatori): caci, pentru ca, de fapt, dovada

ca, cum, avand in vedere ca, de altfel;

Conectori care introduc primul argument: in primul rand, mai intai de toate, sa

incepem prin, trebuie amintit mai intai ca, prima remarca se refera la, sa pornim

de la;

Conectori care introduc urmatoarele argumente: in al doilea rand, in plus, in

continuare, la fel, pe de o parte…pe de alta parte, nu numai…ci si;

Conectori care introduc ultimul argument: in fine, pentru a termina, in ultimul

rand, nu in ultimul rand conectorii care leaga argumentele intre ele: si, dar, insa,

ci, sau;

Conectori care introduc concluzia: deci, in concluzie, asadar, iata de ce, ei bine.

Dupa natura relatiei intre secventele discursive pe care le leaga, conectorii pot fi:

De analogie: si, de asemenea, adica, precum, ca si, ca si cum, asta aminteste

de, sa ne amintim de;

De exemplificare sau ilustrare: de exemplu, de pilda, anume, sa luam in

considerare;

De explicare: adica, altfel spus, ma refer la, vreau sa spun, de fapt;

De disjunctie: sau, fie, ori, exceptand, ceea ce exclude, spre deosebire;

De opozitie, de rezerva, de rectificare, de respingere: dar, or, totusi, cu toate

acestea, in schimb, din contra, de fapt, in realitate, in timp ce, in loc sa, nici, ceea

ce contrazice, ceea ce interzice;

De concesie: chiar daca, cu toate acestea, totusi, sa admitem, totusi, in ciuda;

De cauzalitate: pentru ca, fiindca, deoarece, caci, avand in vedere, dat fiind ca,

din moment ce, de aceea;

De consecinta: deci, in consecinta, ca urmare, ceea ce implica, de unde decurge,

ceea ce ne trimite la, de frica.