LATINITATE ŞI DACISM

Pe temeiul demersului de afirmare a identitătii etnice si al disputelor privitoare la originea poporului român si al limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte si două curente de idei, latinitatea si dacismul, care pun în relatie cele două componente fundamentale ale mitului fondator, ale etnogenezei românilor. Acestea s-au aflat de putine ori în echilibru, înregistrând de cele mai multe ori, in functie de interese politice, economice, culturale, psihologice, deplasări de accente de la un termen la altul.

Ideea latinitătii, concept imperativ de afirmare a identitătii etnice îndeosebi în Transilvania, dar receptat si ca o firească necesitate de cunoastere a originilor, de legitimare a unui popor in fata istoriei, a avut un timp îndelungat de cristalizare si de consolidare, începând cu marii cronicari si cărturari din seccolele al XVI-lea – al XVIII-lea si atingând un punct de apogeu (si de exagerări) în epoca Scolii Ardelene. Reprezentantii acesteia au sustinut ideea originii exclusiv romantice a poporului român si al limbii române, cu urmări în tendintele de purificare a limbii de elementele nelatine, perpetuate până către sfârsitul secolului al XIX-lea.

Afirmarea fondului autohton al etnogenezei românesti reprezintă, în perioada romantismului si a constituirii conceptului istoric de natiune, un curent de reactie si de echilibrare a raportului dintre cei doi piloni pe care se întemeiază mitul fondator, un proces de reabilitate, pe cale stiintifică, poetică sau mitologică, a substratului dacic. Este, în acelasi timp, si un demers polemic împotriva exagerărilor savantilor Scolii Ardelene si ale purismului latinist, care îndepărtau cercetarea stiintifică de adevărul istoric si de practica firească a limbii române. Încă din anul 1860, în studiul Perit-au dacii! , publicat în Foita de istorie si literatură, Bogdan Petriceicu Hasdeu argumenta că poporul român s-a format din câteva eleminte, din cari nici unul n-a fost predominator, idee reluată în Istoria critică a românilor (1873) si în introducerea la volumul al treilea din Etymologicum Magnum Romaniae (1886-1898). Ion C. Brătianu sustinuse si el, în Studii istorice asupra originilor nationalitătii noastre (ziarul Românul, 1857), că la originea poporului român se află trei componente: tracă, celtă si română. În secolul XX, afirmarea elementului autohton devine o adevarată miscare ideologică, dacismul, care antrenează istorici, filologi, filozofi ai culturii si ai religiei, sociologi, folcloristi. Lucian Blaga publică Revolta

fondului nostru nelatin (1921), Vasile Pârvan scrie monumentala lucrare istorică Getica (1926), Mircea Eliade dă la iveală De la Zalmoxis la Genghis- Han (1970), Iosif Constantin Drăgan absolutizează o singură dimensiune etnică în Noi, tracii (1976). În perioada interbelică si după aceea, afirmarea elementului autohton în etnogeneză devine dacomanie sau tracomanie, alimentând uneori miscările politice extremiste de dreapta sau nationalist-comuniste.

Paralel cu argumentarea de natură stiintifică sau în absenta documentelor istorice, etnogeneza română dobândeste, în plan literar, aspecte poetice si mitologice, devenind sursă de inspiratie pentru numerosi scriitori. Constituirea mitului fondator a atras, mai ales, în perioada romantică, prin sentimentul de mândrie natională dat de o origine fabuloasă, care asociază două mari popoare ale Antichitătii, încercând să ofere poporului român o mitologie a devenirii sale compatibilă cu marile mitologii ale lumii. Originea latină transmite românilor prestigiul istoric al Imperiului Roman si ideea apartenentei la marea familie a limbilor romanice, căt si calităti ale spiritului latin, seninătate, claritate, vocatia constructiei, gândire logică. Originea geto-dacă fascinează îndeosebi spiritele romantice prin ideea sacrificiului eroic, prin misterele originilor, neelucidate documentar, prin stabilitate si arhaitate. Orice comunitate, afirmă Lucian Boia (,,Istorie si mit în constiinta românească’’, 2000), de la trib până la natiunea modernă, se legitimează prin recursul la origini. În toate timpurile si în toate culturile, acestea sunt puternic valorizate si fără încetare rememorate si comemorate. Nimic nu este mai actual, mai ideologizat decât un început. Miturile fondatoare condensează constiinta însăsi a comunitătii.

Între primii poeti români, Gheorghe Asachi dedică poeme Cetătii Eterne (La Italia) si etnogenezei dacoromane, balada Dochia si Traian initiind unul din cele patru mituri fundamentale mentionate de G. Călinescu. În poemul în proză Cântarea României, Alecu Russo evocă, în note esoterice si alegorice, un tărâm de o frumusete paradiziacă, supus unor mari vicisitudini ale istoriei. Vasile Alecsandri este încununat, la 19 mai 1878, cu marele premiu al concursului de la Montpellier, pentru poezia Cântecul gintei latine.

Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate în universul său poetic: cosmogonia si sociogeneza, creatia lumii si creatia omului, a societătii umane. Scrisoarea I si Rugăciunea unui dac, de o parte, Memento mori, de cealaltă, ilustrează, în viziune romantică de cea mai pură vibratie, cele două mari coloane tematice si imagistic implicatiile de

nuantă ale temporalitătii asupra destinului uman cuprins între aceste coordonate existentiale.

În curgerea heracliteană a vremii, pe motivul panta rhei, cu rezonantă umană atât asupra eului individual, cât si a celui colectiv, se alcătuieste timpul istoric, care isi poate găsi, în entropia lui devastatoare, un punct de oprire, de regenerare. Eminescu îl identifică în lumea mitică a Daciei preistorice, pe care îsi întemeiază mitusul national. Dacia este, în poezia lui Eminescu, imaginea ideală a statului arhaic, generator de sacralitate. Însăsi natura ei, fixată în simboluri eterne ale cadrului terestru si cosmic exprimând vârsta mitică a marilor întemeieri, se constituie în imaginea unui paradis terestru: spatiul este ondulat într-o perspectivă infinită (Muntii se naltă, văi coboară), un tărâm străbătut de fluviul cântării, având contingentă cosmică printr-un axis mundi, muntele vrăjit care marchează centrul sacru al universului. Trăind vârsta mitului, spune Ioana Em. Petrescu, Dacia nu poartă în sine germenii distrugerii si moartea ei nu poate veni decât dinafară, adusă de civilizatia ,,istorică’’ triumfătoare. Mitul Daciei este cea mai frumoasă reprezentare metaforică a istoriei nationale, în care întregul peisaj se converteste în motive si simboluri ale permanentei.

Cucerirea romană marchează, în acest spatiu paradiziac, declansarea entropiei temporale, începutul destrămării unei alcătuiri perfecte. Domnul carpatin, această patrie mitică ideală, formată din codri si din stânci protectoare, tara legendară a lui Decebal, este supus distrugerii. Zeii Daciei se retrag în ocean, codrul- cetate se cufundă în mutenie, înfruntând aprigele veacuri viitoare. Dar Eminescu are, în plus, viziunea marii distrugeri uranice, a Universului. Domnul uranic, unde secolii se torc, este cuprins, în finalul marii Diorame, de flăcări, iar timpul mort si-întinde membrii si devine vesnicie.

Motivul codrului, domn natural încărcat cu puternice conotatii istorice, se închide, în fata cuceririi romane, în somnie si în mit, ca într-o vrajă. Codrul devine o cetate vegetală misterioasă, cu bolti de ramuri si stâlpi din trunchiuri groase, înfruntând veacurile viitoare, asteptând un nou erou, care, la sunetul de corn, să înfrângă vraja si să o ridice din nou la luptă, moment prezentat în Musatin si codrul: Caci sa stii, iubite frate,/ Că nu-s codru, ci cetate,/ Dar vrăjit eu sunt demult,/ Până când o să ascult/ Răsunând din deal în deal/ Cornul mândru triumfal/ Al craiului Decebal./ Atunci trunchii-mi s-or desface/ Si-n palate s-or preface,/ Vei vedea iesind din ele/ Mii copile tinerele/ Si din brazii

cât de mici/ Vei vedea iesind voinici,/ Căci la sunetul de corn/ Toate-n viată se întorn.

Cu motivul eroului mesianic începe vârsta eroică a istoriei, ilustrată în ciclul dramatic al Musatinilor si în Scrisoarea III. Mircea si Stefan sunt domnii legendari, întemeietori de tară, dătători de legi si datini, cu un profund sentiment patriotic, motivul patriei fiind întemeiat pe o arhaitate adânc înrădăcinată în istorie. Mircea are sentimentul patriei, constiinta apartenentei la pământul dacic si, prin această apartenentă, constiinta integrării în ordinea cosmică (Ioana Em. Petrescu). Translatia în prezent înregistrează, prin antiteză, în partea a doua a Scrisorii III, degradarea timpului mitic si a celui eroic, pierderea sentimentului patriei, substituit printr-un joc de ,,măsti’’, în care sentimentul pierdut e mimat si parodiat prin mimare.

Referat realizat de:Neacşu Maria MihaelaOprea Carla Radu AndreeaTudor Issabell