Sipos Júlia

anul I, master

Johann Jacob Froberger: Suita nr. 7 în mi minor

Fiind un compozitor al perioadei baroce, Johann Jacob Froberger a excelat și în arta

cântării la instrumente cu clape, fiind un virtuoz al clavecinului și al orgii. Se numără între cei

mai cunoscuți compozitori din această perioadă a barocului, având o influneță asupra tuturor

muzicienilor din Europa, punând bazele suitei instrumentale, și contribuind la răspândirea

tradiției muzicale germane, prin numeroasele sale călătorii și turnee. J. J. Froberger este

cunoscut și pentru piesele sale idiomatice și descriptive, scrise pentru clavecin, care pot fi

clasificate ca fiind între primele exemple pentru o muzică programatică.

Doar două dintre compozițiile sale au fost publicate în timpul vieții, însă muzica sa a

avut o răspândire pe scară largă în formă de copi de manuscrise, și putem afirma că Froberger

a fost unul dintre puțini compozitori baroci, care a rămas întotdeauna în conștiința și

repertoriul muzicienilor din perioadele următoare. Astfel trebuie să amintim, că muzica sa a

fost studiat și apreciat și în secolul al XVIII-lea, având o influență aspura stilului clasic,

aceasta aflând încă în dezvoltare, iar dintre rândurile compozitorilor mari, care au cunoscut în

profunzime muzica lui Froberger, putem aminti pe Friedrich Händel, Johann Sebastian Bach,

și chiar și pe Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.

Johann Jacob Froberger s-a născut la Stuttgart în anul 1616 (data exactă nu este

cunoscută). Tatăl său a început cariera lui ca și cântăreț în corul capelei din Württemberg,

ajungând până în anul 1621 să fie Kapellmeister-ul Curții Regale. Deși Războiul de Treizeci

de Ani a fost în plină desfășurare în perioada copilăriei compozitorului, în orașul Stuttgart

tânărul Froberger a avut oportunitatea să participe la o varietate de programe muzicale.

Primele lecții de muzică le-a primit, evident, de la tatăl său, iar mai târziu a învățat la maeștrii

Johann Ulrich Steigleder și Samuel Scheidt.

În 1637 se angajează ca organist la Curtea Regală din Viena, iar în vara anului aceasta

pleacă în Italia, cu scopul de a învăța compoziție sub îndrumarea lui Frescobaldi. Se întoarce

la Viena în anul 1641, lucrând ca organist până în toamna anului 1645, când are loc o a doua

călătorie în Italia, profitând de această dată de învățăturile lui Athanasius Kircher la Roma.

Între anii 1649-1653 Froberger a călătorit extensiv, vizitând orașele mari din Europa,

dintre care Dresda, Düsseldorf, Zeeland, Brabant, Antwerp, Brussels, Londra și Paris, fiind

influențat, evident, de tradițiile muzicale ale acestora.

În anul 1653 compozitorul se întoarce la Viena, fiind angajat la Curtea Regală în

următoarele patru ani. Despre ultimele zece ani din viața compozitorului putem găsi foarte

puține informații. Putem afirma însă că Froberger a trăit ultimii săi ani la localitatea

Héricourt, și a decedat în primăvara anului 1667.

Opera lui Johann Jacob Froberger este alcătuită mai ales din piese pentru clavecin, în

afara celor două motete Alleluia! Absorpta es mors și Apparuerunt apostolis,fiind considerat

chiar întemeietorul genului de suită instrumentală. Astfel în continuare vom vorbi despre suita

instrumentală barocă în general, și caracteristicile acestuia în ceea ce privește compozițiile lui

Froberger.

Suita arată legături strânse cu genul de sonată, și mai precis cu forma sa italiană.

Vechea sonată italiană pentru instrumente cu coarde și bas cifrat reprezintă primul stadiu pe

care îl parcurge genul de sonată. Se dezvoltă în secolul XVII, iar din Italia se va răspândi

foarte curând spre țările vecine ale Europei apusene: Germania, Franța, Anglia, Spania.

Principala ei caracteristică stă în faptul că reprezintă un ciclu de părți cu mișcări și expresii

constrastante. La început, acestea se reduceau la două sau trei, dar curând se stabilește o

formulă care cuprinde petru părți, uneori chiar mai multe (cinci sau șase). La structurarea într-

un ciclu a sonatei vechi a contribuit în largă măsură și muzica de dans a vremii. Astfel, suitele

alcătuiau succesiuni de piese instrumentale cu pronunțat iz coregrafic, având, de asemenea,

mișcări și caractere contrastante. După cum am mai menționat, creatorul suitei instrumentale

este considerat a fi chiar Johann Jacob Froberger, care reunește un număr de patru dansuri

caracteristice alcătuind o succesiune pe cât de echilibrată, pe atât de logică: allemanda

(german, modarato sau rapid, binar, începe cu anacruză), couranta (francez, rapid, binar),

sarabanda (spaniol, lent, ternar) și giga (englez, rapid, ternar). În afara celor patru mișcări

propuse de Froberger, suita barocului, în diferitele ei variante, mai include: gavotta, siciliana,

bouree, rigaudon, menuet, loure, toate cu un caracter dansant declarat. Dintre acestea mai ales

Menuetul va dobândi, cu timpul, o importanță sporită prin faptul că va intra în componența

ciclului sonatei instrumentale clasică și chiar a simfoniei. În plus, Johann Sebastian Bach

aduce, ca o introducere ce urmărește fixarea de la început a tonalității unice a suitei, termenul

de preludiu, pentru suita instrumentală, iar pentru cel orchestral, denumirea de uvertură.1

1 Bughici, Dumitru, Dicționar de forme și genuri muzicale, Editura Muzicală, București, 1978, p.180

Mai târziu, lucrările compuse în genul sonatei s-au divizat în două subgenuri distincte:

sonata da chiesa și sonata da camera, dintre care a doua subgen va avea foarte des legături

strânse cu suita prin includerea unor dansuri instrumentale de epocă în componența

mișcărilor.

Suita este defapt primul gen muzical ciclu pe care îl cunoaște istoria muzicii culte.

Prin conținutul expresiv, prin semnificația dramaturgiei și structurii sale, suita a influențat

apariția altor forme și genuri muzicale, ca forma de sonată, genul de concerto grosso, ca și

simfonia, iar faptul că aproape toate mișcările sunt dansuri de origine populară dovedește

influența creației populare asupra formării muzicii culte.

În concluzie, putem afirma că suita preclasică are trei caracteristici esențiale, și anume:

1. unitatea tonală determină unitatea întregului ciclu; 2. o anumită ordine a dansurilor

urmărește totodată realizarea contrastului între ele, fie prin caracter, fie prin tempo, fie prin

măsură (alternarea de măsuri binare cu ternare, simple și compuse); 3. din punct de vedere al

formei muzicale, în suită predomină structura bipartită (două idei muzicale asamblate în

secțiuni).

În abordarea acestei teme este foarte important de menționat și de clarificat legătura

compozitorului cu un savant al secolului al XVII-lea, autorul tratatului muzical Musurgia

universalis, Athanasius Kircher.

În timpul celui de al doilea călătorie a sa în Italia, în anul 1645, Froberger a fost

discipolul scriitorului iezuit Athanasius Kircher, la Roma. După ce Frescobaldi, mentorul lui

în ceea ce privește muzica instrumentală, a murit în 1643, Froberger aspira de a câștiga

cunoștințe și în domeniul muzicii vocale sacre, în tradiția prima pratica. tratatul lui Kircher,

Musurgia Universalis, conține prima publicație a unei compoziții de Froberger, Fantasia

Hexachord, inclusă în manuscrisul Libro secondo (1649), aceasta fiind cunoscută și de

Împăratul Ferdinand al III-lea.

În timpul anilor pe care le-a petrecut în Roma, Froberger a ajuns să fie expert și în

ceea ce privește utilizarea sistemului arca musurgia, un sistem care le-a ajutat să compună în

cinci stiluri diferite: recitativ, bisericesc, fugato, dansant și simfonie instrumentală, adaugând

la aceastea și tehnica polifonică, de obicei la opt voci (uneori chiar la șaisprezece voci,

împărțite între patru coruri). Acest sistem, fiind mult mai sofisticat decât sistemul arca

musarithmica, explicată ți exemplificată în întregime în tratatul Musurgia Universalis, nu a

avut o circulație internațională, fiind rezervat doar pentru cei inițiai, în majoritatea cazurilor

acestea fiind din rândul nobilimii. Froberger este cel care răspândește utilizarea acestui sistem

în rândurile nobilimii din Firenze și Mantau, cât și în Curtea Regală din Viena, prezentând

invenția lui Kircher la Împăratul Ferdinand al III-lea.

În anul 1654, Froberger anunță pe Kircher, într-o scrisoare, că în timpul șezări lui la

Anglia, a fost întrebat despre tratatul său Musurgia Universalis. Faptul că în această perioadă,

în Anglia puritană a existat o oarecare interes față de o lucrare scrisă de un savant iezuit, este

demn de remarcat. Totodată, putem sublinia faptul că Froberger a avut legături strânse cu

acest om de știință cunoscută în toată Europa.

Piesele scrise pentru instrumentele cu clape constituie majoritatea compozițiilor lui

Johann Jacob Froberger. Aceste compoziții sunt grupate în diferite albume, dintre care cele

mai cunoscute și importante sunt: Divese curiose e rare partite musicali, 10 suittes de

clavessin, Libro secondo di toccate, fantasie, canzone, allemande, courante, sarabande, gigue

et altre partite, Libro quarto di toccate, ricercari, capricci, allemande, gigue, courante,

sarabande, Libro di capricci e ricercate.2

Chiar și dintre acestea, suitele pentru clavecin ocupă un loc aparte în opera

compozitorului. După cum deja știm, Froberger este considerat de a fi creatorul suitei

instrumentale, dar în orice caz, cel care a stabilit cele patru mișcări de bază a suitei, și

succesiunea acestora. Astfel în continuare, vom aminti doar elementele silistice prin care se

desprind suitele compozitorului de standardul suitelor preclasice.

Stilul choraicus (termenul inventat de Kircher, însemnând stil dansant), o omofonie

având o textură destul de liberă, numit de către lutiștii francezi style brisé, este stilul care

predomină în suitele lui Froberger. Scriitura contrapuctică este sugerată doar prin imitații

tematice ocazionale.

În continuare, deși vorbim despre suitele pentru clavecin de Froberger în ansamblu,

exemplificările și explicările particulare vor fi bazate pe Suita nr. 7 în mi minor, din colecția

Libro quarto.

Deși chiar Froberger stabilește Giga, ca fiind mișcarea finală, plasarea acestuia în

suitele sale ne arată altceva. Astfel în albumul Libro Secondo putem observa că la majoritatea

pieselor, dansul englezesc lipsește din șirul mișcărilor, iar în Libro Quarto Giga ocupă locul al

doilea în ciclul dansurilor.

Toate dansurile lui Froberger sunt alcătuite din două fraze repetate, dar acestea se

respectă foarte rar schema standardă de 8+8 măsuri. Dacă este vorbă de o structură simetrică,

2 ***, The New Grove Dictionary of Music and Musicians, edited by Stanley Sadif, Nirvana Aniprint of

Oxford University Press, Oxford, 2001

aceasta va fi 7+7 sau 11+11 măsuri, dar mai frecvent putem găsi fraze inegale, compozitorul

folosind această tehnică la toate tipurile de dansuri.

Cel mai vizibil, dansurile Allemande arată o influență franceză, utilizând din plin stilul

brisé și figurațiile de tip lăută, prin care aceste dansuri câștig o caracteristică ritmică aparte.

Deși ele rămân mult mai expresive decât Allemande-le lui Chambonnières, care pot fi

considerate puțin angulare. Allemande-le compozitorului german abandonează aproape în

totalitate ritmul original al dansului, aceasta putând fi observat doar în gesturi scurte, figuri și

ornamente, caracteristic pentru style brisé.

Froberger încearcă să evite accentuarea cadențelor interne, sau orice procedură care ar

arăta o oarecare simetrie sau regularitate.

O altă caracteristică al suitelor compozitorului este folosirea tempoului mai alert și al

melodiilor alcătuite din șaisprezecimi. Astfel majoritatea dansurilor Courante sunt în măsura

de șase-pătrimi, cu abordarea ocazională a hemiolelor. Dansurile Courante, compuse între anii

1649 și 1656, sunt de două feluri, ambele relevând influențe franceze: prima are metru ternar

de șase-pătrimi, cu măsuri ocazionale de trei-doimi cu hemiole, iar al doilea tip se prezintă ca

un dans lent, compusă în întregime în măsura de trei-doimi.

Sarabandele sunt deobicei în măsura de trei-doimi sau șase-pătrimi, dar

compozitorului folosește o metodă unică și în această direcție, astfel nu putem identifica

ritmul caracteristic al dansului, ci avem o formulă de rimt 1+1/2. Sarabandele, concepute în

măsura de trei-doimi, au un suflu solemn și maestuos, dar cu expresivitate intensivă

particulară.

Uneori, partea a doua din Giga se încheie cu cu o petite reprise notată în partitură, sau cu un

pasaj liber improvizatoric, făcând aluzii la toccatele compozitorului.

Asemănător cu Courante-le, și Giga în creația lui Froberger cunoaște două abordări:

una este gândită în metru compus de șase-optimi, sau în metru ternar, cu ritm similar, dar

folosind valori mai lungi; iar a doua abordare este una având un metru binar de patru-pătrimi,

folosind ritmuri punctate. Ambele variante folosesc tehnica de fugato, prezentând uneori tema

principală în inversare în partea secundă.

Deși această practică nu este caracteristică pentru această perioadă, Froberger notează

adeseori în partiturile sale și nuanțele muzicale, astfel putem găsi indicații de forte-piano care

denotă defapt un efect de ecou, doucement indicând un atac delicat, sau dicrétion, însemnând

un rubato expresiv.

În cazul unor suite, partea Courante este derivat din mișcarea precedentă, deși tehnica

aceasta constituie una excepțională. În mai multe cazuri putem observa doar o similaritate

dintre cele două mișcări, acestea începând cu o temă asemănătoare, iar restul materialului

muzical se dezvoltă diferit, urmărind caracteristicile dansurilor Allemande și Courante.

După cele amintite mai sus, putem trage următoarele concluzii: creatorul suitei

instrumentale este considerat a fi Johann Jacob Froberger, compunând peste 10 suite pentru

clavecin. Deși el fundamentează alcătuirea standardă a ciclului, în compozițiile sale abordează

genul cu o anumită libertate, nerespectând uneori succesiunea dansurilor, sau schimbând

caracteristicile acestora. Astfel, prin analiza acestor suite, putem obține o imagine clară în

ceea ce privește scriitura instrumentală a compozitorului, care pot fi relevante și în cazul

analizei stilistice a altor compoziții instrumentale al lui Johann Jacob Froberger.

Bibliofragie:

1. ***, The New Grove Dictionary of Music and Musicians, edited by Stanley Sadif,

Nirvana Aniprint of Oxford University Press, Oxford, 2001

2. Bughici, Dumitru, Dicționar de forme și genuri muzicale, Editura Muzicală, București,

1978

3. Bughici, Dumitru, Suita și sonata, Editura Muzicală, București, 1965

4. Herman, Vasile, Originile și dezvoltarea formelor muzicale, Editura Muzicală,

București, 1982