JOHN MCCORMICK

SĂ ÎNłELEGEM

UNIUNEA EUROPEANĂ O introducere concisă

EDITURA CODECS

CAPITOLUL l Ce este Uniunea Europeană?

Sistemul internaŃional

Logica integrării

Integrarea regională în lume

Concluzii

Ca să înŃelegi Europa trebuie să fii un geniu sau să fii francez.

Madeleine Albright, Secretar de Stat al Statelor Unite, 1998

Când studiem economia şi politica mondială şi încercăm să înŃelegem care este poziŃia

noastră în sistemul global, majoritatea dintre noi gândim în termeni de state şi, în ceea ce ne priveşte, ca cetăŃeni ai unuia dintre aceste state. HărŃile lumii arată continente şi regiuni despărŃite de frontierele dintre state, zone de delimitare care se află sub autoritatea diferitelor guverne, precum şi sub sisteme legislative distincte. Atunci când călătorim între două state, în mod normal trebuie să prezentăm paşapoarte sau alte documente şi suntem conştienŃi că ne aflăm în tranzit până în momentul în care revenim în statul de care "aparŃinem".

Gândim în termeni de state deoarece acestea au reprezentat actorii principali ai sistemului global pentru mai mult de 200 de ani, şi pentru că studiul relaŃiilor internaŃionale a reprezentat pentru o lungă perioadă studiul alianŃelor, al caracteristicilor schimbătoare ale cooperării şi conflictelor, precum şi al fluctuaŃiilor balanŃei puterilor între şi în cadrul statelor. Statul nu este însă singura instituŃie administrativă, şi nici neapărat cea mai bună. De fapt sunt mulŃi cei care susŃin faptul că sistemul de stat se află în declin, credibilitatea sa fiind subminată datorită asocierii sale, în prima jumătate a secolului XX, cu ideile naŃionaliste care au condus la izbucnirea celor două războaie mondiale, precum şi datorită incapacităŃii sale încă din 1945 de a satisface cerinŃele unei societăŃi moderne mondiale.

Cei care au dorit pacea după cel de al doilea război mondial au pus un nou accent pe cooperare în locul competiŃiei, dar planurile de a stabili o nouă ordine mondială dominată de Europa Occidentală şi America de Nord au fost subminate de războiul rece. Războiul rece a demonstrat încă o dată criticilor sistemului de stat faptul că statele nu sunt capabile de a garanta siguranŃa cetăŃenilor decât prin stabilirea unui echilibru de teroare şi violenŃă cu alte state. Tensiunile care au rezultat au determinat din nou sprijinirea ideii de pace prin cooperarea internaŃională, care a dus în schimb la o creştere dramatică a numărului de organizaŃii internaŃionale după cel de al doilea război mondial, în frunte cu NaŃiunile Unite, exercitând o gamă largă de funcŃii şi acoperind numeroase sfere politice.

DorinŃa de pace a determinat de asemenea acŃiuni privind integrarea regională, proces prin care Ńările renunŃă la bariere în calea unui liber schimb şi unei circulaŃii libere a persoanelor de-a lungul graniŃelor naŃionale, îşi integrează pieŃele şi stabilesc seturi comune de politici. Dezvoltarea Uniunii Europene este una din aceste acŃiuni, însă o acŃiune care a evoluat cel mai mult şi care a adus cele mai mari schimbări pentru cetăŃenii săi. S-a mai încercat integrarea regională şi în America de Nord, America Latină, Caraibe, Asia de Sud şi Sud-Est, precum şi în anumite părŃi ale Africii, dar până acum la o scară mai mică. Se consideră că Uniunea Europeană ar putea reprezenta un model care să determine în final dispariŃia sistemului de stat şi substituirea sa de către o comunitate nouă cu centre şi reŃele politice şi economice mai puternice.

Uniunea Europeană a devenit un nou actor important pe scena mondială, a schimbat vieŃile a mai mult de 450 de milioane de europeni, precum şi a tuturor celor care au de-a face cu Europa. UE este totuşi încă un "puzzle" şi un mister pentru majoritatea oamenilor, aflându-ne încă departe de a fi de acord asupra a ceea ce este cu adevărat. Uniunea este mai mult decât o simplă organizaŃie internaŃională obişnuită, deoarece deŃine mult mai multe puteri asupra membrilor săi, dar nu este încă un stat sau un suprastat. Atunci ce este? încercând să furnizeze câteva răspunsuri, acest capitol

analizează natura cooperării internaŃionale şi prezintă idei îndrăzneŃe cu privire la modalitatea în care UE a evoluat, precum şi la ceea ce a devenit. Analizează de asemenea alte experimente privind integrarea regională, pentru a încadra UE într-o perspectivă mai amplă.

Sistemul internaŃional

UitaŃi-vă la o hartă a lumii şi veŃi descoperi că aceasta este împărŃită în aproape 200 de state. Ca unitate administrativă, statul a dominat timp de generaŃii modalitatea în care gândim despre relaŃiile politice între oameni — unii susŃin că încă de la Renaştere, alŃii încă de la Pacea din Westphalia care a încheiat Războiul de Treizeci de Ani în 1648, iar alŃii de la începutul secolului nouăsprezece. Statul este o entitate juridică şi fizică care deŃine patru calităŃi de bază:

� Operează într-un teritoriu fix delimitat de graniŃe şi controlează circulaŃia de persoane, bani şi bunuri peste frontierele sale.

� DeŃine suveranitate asupra acestui teritoriu şi asupra oamenilor şi resurselor din cadrul graniŃelor sale, şi deŃine unicul drept de a impune legi şi impozite în limita graniŃelor sale.

� Este independentă din punct de vedere legal şi politic, şi elaborează şi conduce sistemul de guvernare al cetăŃenilor săi.

� DeŃine legitimitate, cu alte cuvinte este recunoscută în mod normal atât de poporul său cât şi de celelalte state ca având jurisdicŃie şi autoritate în teritoriul său.

Nici una din aceste calităŃi nu este incontestabilă, deoarece există limite reale pentru toate patru: pot exista conflicte privind graniŃele care să împiedice definirea unui teritoriu; pot exista dificultăŃi legale, economice sau politice care să compromită noŃiunea de suveranitate; nici un stat nu este cu adevărat independent deoarece este supus unui anumit grad de presiune economică sau politică din exterior; iar nivelurile de legitimitate variază în funcŃie de limita în care cetăŃenii unui stat (şi guvernele altor state) respectă puterile şi autoritatea statului respectiv.

Un alt factor care complică situaŃia este faptul că statele pot cuprinde în ele naŃiuni diferite. Dacă un stat este o entitate juridică/politică, o naŃiune este un grup de oameni uniŃi prin istorie, limbă şi cultură. Se întâmplă rar ca o naŃiune să coincidă cu un stat (de exemplu, Japonia este preponderent japoneză, Egiptul este preponderent arab etc), dar majoritatea statelor includ numeroase grupuri naŃionale diferite. Astfel, Spania, de exemplu, este un stat, dar populaŃia sa se împarte în numeroase popoare diferite, incluzând andaluzii, aragonezii, bascii, cantabrienii, castilienii, catalanii, galicienii, navarezii şi valencienii. Rezultatul acestui tip de multinaŃionalism este că loialitatea faŃă de stat este adesea împărŃită, aşa cum sunt şi identităŃile statelor.

Puterea statelor s-a diminuat în ultimii ani, din multe motive: � Lumea a devenit mai complexă, creându-se multe legături politice şi economice între

state, datorită necesităŃii de a aface comerŃ, de a stabili alianŃe de securitate şi de a împrumuta bani.

� Oamenii au devenit mai mobili, dezvoltându-se noi şi complexe caracteristici privind emigrarea şi crescând turismul în masă care a eliminat barierele psihologice dintre state.

� Scopul loialităŃii oamenilor s-a schimbat odată ce minorităŃile din cadrul statelor au devenit mai încrezători şi au solicitat mai multă autodeterminare, chiar independenŃă în anumite cazuri (ca cel al scoŃienilor în Marea Britanie, al kurzilor în Turcia şi al locuitorilor provinciei Quebec în Canada).

� Statele nu au fost întotdeauna capabile să satisfacă cerinŃele cetăŃenilor lor în ceea ce priveşte securitatea, justiŃia, prosperitatea şi drepturile omului.

� Incapacitatea statelor de a satisface toate nevoile consumatorilor privind bunurile şi serviciile se combină cu apariŃia corporaŃiilor multinaŃionale în căutare de noi pieŃe şi profituri, interesate să schimbe natura producŃiei şi să facă mai compacte graniŃele dintre state.

� RevoluŃiile din tehnologie, ştiinŃă şi comunicaŃii — precum şi nevoia de a aborda probleme colective precum terorismul, poluarea transfrontalieră, gestionarea imigraŃiei ilegale şi răspândirea bolilor — au necesitat noi sisteme de reglementări.

În timp ce capacitatea statelor de a satisface nevoile rezidenŃilor lor s-a diminuat, a avut loc o cooperare internaŃională sporită în aspectele de interes comun. Această cooperare a luat multe forme, de la cele cu un Ńel restrâns la cele mai degrabă idealiste şi a avut drept rezultat dezvoltarea multor metode şi sisteme de promovare a cooperării. Aspectul cel mai comun a fost crearea organizaŃiilor internaŃionale (OI, vezi Caseta 1.1), în cadrul cărora cooperează diferitele guverne, grupuri de interes, corporaŃii şi alte instituŃii. O astfel de cooperare implică de obicei participarea ca părŃi egale, cu aceeaşi putere de vot şi întâlnindu-se pentru a lua decizii împreună.

Atunci când guvernele participă la cooperarea internaŃională, procesul decizional este descris ca interguvernamental. OI sunt adunări în cadrul cărora guvernele se întâlnesc, împărtăşesc opinii, negociază şi ajung la înŃelegeri. Calitatea de membru într-o OI este voluntară, acestea neavând autoritatea de a impune impozite, care de obicei depind de venitul provenit din contribuŃiile membrilor săi. OrganizaŃiile nu au autoritatea de a-şi implementa deciziile şi, în mod normal, nu pot impune penalizări membrilor lor şi nici alte sancŃiuni în afara celor asupra cărora au convenit toŃi membrii, în cele mai multe cazuri, singura presiune pe care Ol-urile o pot exercita asupra membrilor lor este ele natură morală sau se referă la ameninŃarea cu expulzarea din organizaŃie.

Din multe puncte de vedere, Uniunea Europeană se aseamănă cu o OrganizaŃie Interguvernamentală standard. UE este o asociaŃie voluntară de state, în care multe decizii sunt luate

Caseta 1.1 OrganizaŃiile internaŃionale

Majoritatea definiŃiilor unei organizaŃii internaŃionale (OI) descriu instituŃii care promovează cooperarea şi coordonarea voluntară între sau în cadrul membrilor săi, dar care nu deŃin nici puteri autonome, şi nici autoritatea de a le impune regulamentele sale membrilor săi. ApariŃia OI este un fenomen relativ recent, determinat de dorinŃa de a stimula cooperarea ca o modalitate de evitare a conflictului internaŃional, în 1900 în lume existau doar 220 OI; până în 1969 numărul acestora a crescut la aproximativ 2.000; până în 1981 ajunsese la 15.000, iar astăzi există mai mult de 50.000 de organizaŃii internaŃionale (v. situl de internet al Uniunii AsociaŃiilor InternaŃionale, 2004).

Există tipuri diferite de OI, care s-au dezvoltat din motive diferite şi cu structuri, metode şi obiective diferite, în linii mari, majoritatea se încadrează în două categorii principale:

• OrganizaŃiile interguvernamentale (OIG), care au ca membri guverne naŃionale şi care încearcă promovarea cooperării voluntare între aceste guverne în chestiuni de interes comun. OIG au puŃină autonomie decizională sau nu au deloc, deoarece membrii lor sunt cei care îşi iau toate deciziile de bază, şi adesea au puŃină capacitate să implementeze deciziile respective — sau nu au deloc. Printre exemple se numără NaŃiunile Unite, Commonwealth, OrganizaŃia Mondială a ComerŃului, OrganizaŃia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi OrganizaŃia Tratatului Nord-Atlantic (NATO).

• OrganizaŃiile internaŃionale nonguvernamentale (OIN), care sunt fie instituŃii care activează pe plan internaŃional în afara guvernelor, fie sunt alcătuite din grupuri de organizaŃii naŃionale nonguvernamentale. Acestea includ corporaŃii multinaŃionale cum ar fi Royal Dutch/Shell, Sony sau General Motors, însă majoritatea sunt grupuri de interes nonprofit, care cooperează în vederea îndeplinirii obiectivelor comune ale membrilor lor sau pentru a exercita presiuni asupra guvernelor pentru modificări ale politicii. Printre exemple se numără Crucea Roşie InternaŃională (activităŃi de ajutorare), Amnesty International (drepturile omului) şi Friends of the Earth (probleme legate de mediu).

Există cazuri mult mai rare de OI hibride, care au ca membrii şi guverne, şi organizaŃii nonguvernamentale. Un astfel de exemplu este World Conservation Union din ElveŃia, care se ocupă de probleme legate de conservarea naturii şi de protecŃia mediului.

ca rezultat al negocierilor dintre liderii statelor. CompetenŃele sale fiscale sunt limitate, iar

veniturile sale sunt mici. UE deŃine puŃine puteri executorii, iar instituŃiile sale deŃin un grad scăzut de independenŃă, sarcina lor fiind în principal îndeplinirea obiectivelor statelor membre. Nici unul dintre oficialii executivi nu este ales direct în funcŃia sa, majoritatea fiind fie numiŃi, fie deŃin funcŃii din oficiu (de exemplu, membrii Consiliului de Miniştri deŃin astfel de funcŃii datorită faptului că sunt miniştrii în guvernele Ńărilor de origine).

Totuşi, la o analiză mai exactă, este clar că Uniunea Europeană este mai mult decât o OrganizaŃie Interguvernamentală obişnuită. InstituŃiile sale au autoritatea de a elabora legi şi politici care sunt obligatorii pentru statele membre, iar în aria politică unde statele membre au cedat autoritatea Uniunii Europene, legea europeană are prioritate asupra legii naŃionale. Membrii săi nu sunt egali, deoarece multe dintre deciziile sale sunt luate printr-un sistem de vot care este evaluat în funcŃie de mărimea populaŃiei statelor membre, în unele domenii, cum ar fi comerŃul, Uniunii Europene i s-a acordat autoritatea de a negocia în numele celor 25 de state membre, iar celelalte Ńări colaborează mai degrabă cu instituŃiile UE decât cu guvernele statelor membre, în multe domenii, cum ar fi agricultura, mediul şi competiŃia, politicile sunt elaborate mai mult prin luarea de decizii la nivelul UE decât la cel al statelor membre.

În cazurile în care cooperarea conduce la transferul unei astfel de autorităŃi, trecem de la interguvernamentalism la supra-naŃionalism. Aceasta este o formă de cooperare în cadrul căreia este elaborat un alt nivel de autoritate, care este autonomă, mai presus de stat şi deŃine puteri de constrângere independente de stat. în loc să reprezinte un loc de întâlnire pentru guverne şi să ia decizii pe baza intereselor concurente ale acestor guverne, o organizaŃie supranaŃională se detaşează de interesele individuale ale statelor şi ia decizii pe baza intereselor colective.

Au existat multe dezbateri cu privire la măsura în care UE este interguvernamentală sau supranaŃională, ori o combinaŃie între cele două. Unele din instituŃiile sale — în special Consiliul European şi Consiliul Miniştrilor — sunt mai evident intergu-vernamentale, deoarece reprezintă locul de întâlnire pentru reprezentanŃii statelor membre, iar deciziile sunt luate ca rezultat al compromisurilor care implică poziŃii naŃionale diferite. Unele dintre celelalte instituŃii — în special Comisia Europeană şi Curtea Europeană de JustiŃie — sunt mai clar supranaŃionale, deoarece evită discuŃiile legate de interesele naŃionale şi se concentrează în schimb pe interesele generale ale Uniunii Europene. Interesele Europei, totuşi, sunt definite în cele din urmă de interesele naŃionale ale statelor membre ale UE, ceea ce face dificil de stabilit în ce măsură este UE interguvernamentală sau supranaŃională.

Nu există însă nici un dubiu cu privire la faptul că instituŃiile UE reprezintă, ca grup, un nivel suplimentar de autoritate în Europa, luând decizii care au impact atât asupra guvernelor, cât şi asupra rezidenŃilor statelor membre. De aceea, este fundamental ca fiecare să înŃeleagă natura relaŃiei dintre instituŃiile UE, dintre guvernele statelor membre şi dintre cetăŃenii acestor state. Cele două concepte cel mai frecvent dezbătute în discuŃiile legate de respectivele relaŃii sunt confederalismul şi federalismul.

Confederalismul

O confederaŃie este un sistem relaxat de administrare, în care două sau mai multe unităŃi de organizare îşi păstrează fiecare identitatea, dar acordă puteri specifice unei autorităŃi centrale din motive de convenienŃă, securitate comună sau eficienŃă. Membrii sunt suverani şi independenŃi, iar autoritatea centrală este relativ

SISTEMUL CONFEDERAL

Guvernul central

Statele

CetăŃenii

Puterea este deŃinută de state independente. Guvernul central îşi derivă autoritatea de la state si nu deŃine autoritate directă asupra cetăŃenilor.

SISTEMUL FEDERAL

Guvernul central

CetăŃenii

State

Puterea se împarte între guvernul central şi state. Ambele niveluri îşi obŃin autoritatea de la cetăŃeni şi exercită autoritate direct asupra lor.

Figura 1.1 ComparaŃie între confederalism şi federalism

slabă, funcŃionând la discreŃia membrilor şi exercitând numai ceea ce aceştia îi permit. Dacă nişte state ar forma o confederaŃie, atunci cetăŃenii lor s-ar raporta direct la guvernele proprii şi doar indirect la autoritatea superioară (Figura 1.1).

Un exemplu practic de confederaŃie au fost Statele Unite în perioada 1781-88. După încheierea războiului de independenŃă, cele 13 state iniŃiale au cooperat conform unui acord liber, cunoscut sub numele de "Articolele ConfederaŃiei" sau "liga de prietenie". Guvernul central putea declara război, adopta monezi şi încheia tratate, dar nu putea percepe impozite sau controla comerŃul, iar sistemul de "apărare" naŃională era bazat pe o reŃea de armate de stat. "Articolele" nu puteau fi modificate fără acordul celor 13 state, iar tratatele necesitau consimŃământul a cel puŃin nouă state. Nu exista putere executivă sau judiciară, iar puterile confederaŃiei erau în mâinile Congresului ales, în care fiecare stat avea dreptul la câte un vot. Congresul se reunea totuşi rar, neavând un sediu permanent, de aceea puterile sale erau exercitate de comitete cu configuraŃie variabilă. Se presupunea că statele vor coopera suficient până la a forma un sistem comun de guvernare, dar acest lucru nu a avut loc. Abia în anul 1787 a fost iniŃiată dezvoltarea unui sistem federal de guvernare pe care îl găsim astăzi în Statele Unite.

Confederalismul a existat şi în Germania în 1815-71, când a fost creată o confederaŃie formată din 39 de membri sub dominaŃia Austriei şi Prusiei, în urma Congresului de la Viena din 1815. Bazat pe Sfântul Imperiu Roman de demult, acesta era mai mult un imperiu decât un stat. Erau impuse puŃine restricŃii asupra puterilor regatelor, ducatelor şi oraşelor membre, ale căror reprezentanŃi se întâlneau rar în Frankfurt (numai de 16 ori în istoria confederaŃiei). Pentru a fi efectuate amendamente ale constituŃiei era necesară aproape o unanimitate, iar majoritatea celorlalte măsuri necesitau o majoritate de două treimi. Activitatea obişnuită era condusă de un comitet intern în care cele mai mari 11 state deŃineau câte un vot fiecare, iar cele mai mici deŃineau şase voturi împreună. Nu existau politici comune privind comerŃul sau comunicaŃiile, iar dezvoltarea unei armate comune a fost împiedicată de refuzul de a coopera al statelor mai mici (Carr, 1987, p. 4-5).

ElveŃia a fost de asemenea de tip confederal până în 1798 şi, deşi se consideră o federaŃie şi în prezent, a acordat mai puŃine puteri guvernelor naŃionale faŃă de alte federaŃii, cum ar fi Germania, Statele Unite sau Rusia. ConstituŃia sa din 1874 distribuie puteri specifice guvernului federal, restul fiind rezervat celor 20 de cantoane şi celor şase semi-cantoane. ElveŃienii favorizează democraŃia directă prin organizarea de referendumuri naŃionale, beneficiază de o Adunare Federală aleasă prin reprezentare proporŃională şi sunt guvernaŃi de un Consiliu Federal alcătuit din şapte membri, care este ales de către Adunare. Sisteme cu adevărat confederale în Europa se află acum în Bosnia şi HerŃe-govina, la fel a fost în Serbia şi Muntenegru.

Uniunea Europeană prezintă mai multe caracteristici ale unui sistem confederal:

� CetăŃenii statelor membre nu se raportează direct la nici o instituŃie UE, cu excepŃia Parlamentului (pe care îl aleg), ci acestea se raportează la cetăŃeni în principal prin guvernele naŃionale, în ciuda puterii de a propune şi implementa politicile, instituŃiile de bază ale UE — Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Consiliul European şi Curtea Europeană de JustiŃie — obŃin autoritatea nu de la cetăŃeni, ci de la liderii şi guvernele statelor membre. Acestea sunt formate fie din liderii guvernelor naŃionale (Consiliul de Miniştri şi Consiliul European), fie sunt desemnate de către aceşti lideri (Comisia şi Curtea de JustiŃie).

� Statele membre încă deŃin identităŃi diferite, deŃin propriile sisteme de legi, pot semna tratate bilaterale cu alte state, pot acŃiona unilateral în majoritatea domeniilor de politică externă şi pot susŃine că instituŃiile UE funcŃionează la discreŃia lor. Nu există un guvern european, în sensul unor lideri UE bine determinaŃi — cum ar fi un preşedinte, un ministru de externe sau un cabinet — cu unica putere de a elabora politici pentru statele membre. Cei mai importanŃi lideri politici UE aleşi sunt capii de guvern ai fiecărui stat membru în parte.

� Nu există un sistem fiscal european generalizat. UE colectează fonduri parŃial din contribuŃii şi taxe vamale, care reprezintă un fel de impozite, dar majoritatea impo-zitelor — pe venit, pe profit, pe proprietate, pe vânzări, pe profiturile realizate din capital etc. — sunt colectate de unităŃile naŃionale şi locale ale guvernelor, care de asemenea elaborează politici fiscale.

� Nu există un sistem european militar sau de apărare. Armatele, flotele şi forŃele aeriene ale statelor membre sunt în continuare răspunzătoare faŃă de guvernele statelor membre, deşi acestea s-au unit pentru a forma baza unei forŃe de securitate europeană (v. capitolul 9). în acest sens, ele reprezintă echivalentul funcŃional al armatelor care existau în sistemul confederal american. • UE poate deŃine un steag şi un imn proprii, dar majoritatea cetăŃenilor statelor membre Ńin încă mult la steagurile, imnurile şi orice alt simbol naŃional, iar progres făcut spre stabilirea unei identităŃi europene este modest (v. capitolul 6).

Este interesant faptul că principiul de confederalism este rar menŃionat referitor la UE. Majoritatea analizelor privind caracterul acesteia — precum şi majoritatea dezbaterilor politice legate de viitorul ei — vorbesc în schimb despre federalism şi despre măsura în care UE este deja de tip federal sau ar putea deveni astfel, într-o mare măsură, acest lucru se datorează frecvenŃei cu care euroscepticii se folosesc de antifederalism, ca bază a argumentelor lor.

Federalismul

Un sistem federal este cel în care coexistă cel puŃin două niveluri de guvernare, naŃional şi local, având puteri distincte sau comune, fiecare deŃinând funcŃii separate, dar neavând autoritate supremă unul asupra celuilalt. Spre deosebire de sistemul confederal, în care autoritatea superioară nu-şi exercită puterea direct asupra populaŃiei, un guvern federal îşi exercită puterea atât asupra instituŃiilor care o alcătuiesc, cât şi asupra cetăŃenilor, existând o legătură directă între cetăŃeni şi fiecare nivel de guvernare.

Un sistem federal este alcătuit, în mod normal, dintr-un guvern naŃional ales, cu unica putere asupra politicii externe şi de securitate, şi guverne locale alese separat, cu puteri asupra unor chestiuni cum ar fi educaŃia şi poliŃia. Există o singură monedă naŃională şi o forŃă de securitate comună, o constituŃie scrisă, care stabileşte ce puteri au diferitele niveluri de guvernare, o curte care poate judeca dispute între acestea, precum şi cel puŃin două seturi majore de legi, de guvernare, birocraŃie şi impozitare. Interesele cumulative ale unităŃilor locale tind să definească interesele guvernului naŃional, care se ocupă de acele chestiuni care sunt rezolvate mai bine la nivel naŃional decât la nivel local.

Există câteva federaŃii în lume, printre care Australia, Canada, Germania, India, Mexic şi Nigeria, dar cea mai cunoscută şi cea mai atent studiată este cea a Statelor Unite. Statele Unite sunt o republică federală din 1788, când nouă dintre cele 13 state iniŃiale au convenit să treacă de la un raport

confederal la o uniune federală, renunŃând în mod voluntar la puterea asupra unor domenii cum ar fi securitatea comună, dar menŃinându-şi propriile seturi de legi şi un grad înalt de control asupra guver-nului local. Statele americane îşi pot colecta propriile impozite şi deŃin puteri independente asupra unor arii de politici cum ar fi educaŃia, utilizarea pământului, poliŃia şi drumurile, dar nu au autoritatea de a încheia tratate cu alte state sau naŃiuni externe, ori de a deŃine propria monedă, de a colecta impozite asupra importurilor sau exporturilor, sau de a deŃine propriile armate, în acelaşi timp, guvernul federal nu poate redesena unilateral graniŃele unui stat, nu poate impune schimbarea impozitelor în state, nu poate acorda statelor niveluri diferite de reprezentare în Senatul SUA (în care fiecare stat are doi reprezentanŃi) şi nu poate amenda constituŃia Statelor Unite fără acordul a două treimi din state. De asemenea — un lucru esenŃial — constituŃia Statelor Unite (prin Amendamentul Zece) rezervă statelor sau cetăŃenilor toate puterile care nu sunt acordate guvernului naŃional prin constituŃie sau care sunt interzise statelor de către aceasta.

Statele membre ale UE pot încă face aproape orice din ceea ce statele din modelul SUA nu pot face: pot elabora tratate, pot opera propriile sisteme fiscale, pot menŃine o armată independentă şi — în 13 din cele 25 de state membre — pot utiliza propriile monezi naŃionale. InstituŃiile UE deŃin însă puŃine din puterile guvernului federal al modelului SUA: nu pot colecta impozite, nu deŃin o armată comună, nu se bucură încă de loialitatea nedivizată a tuturor europenilor şi nu deŃin unica putere de a negocia toate acordurile în numele statelor membre cu restul lumii. Problema federalismului a stat în centrul controversei din multe dintre dezbaterile legate de modalitatea de abordare

Caseta 1.2 Guvernare sau guvernantă?

Când studiem politica ne gândim inevitabil la guverne sau la instituŃiile şi oficialii (aleşi sau desemnaŃi) care alcătuiesc structura de guvernare oficială a unui stat şi care deŃin puterea de a elabora legi şi de a stabili agenda politică oficială. Examinăm modalitatea în care aceste instituŃii obŃin puterea, ce legătură există între ele, precum şi între ele şi cetăŃenii din jurisdicŃia lor. Dar deşi UE deŃine un grup de instituŃii care "guvernează", nu există un guvern UE, ca atare, în schimb, este utilizat adesea termenul "guvernantă" în relaŃie cu sistemul de autoritate din cadrul UE. Acesta descrie un sistem în care legile şi politicile sunt elaborate şi implementate fără existenŃa unui set de instituŃii de guvernare recunoscut oficial, ci în cursul interacŃiunilor dintre grupuri variate şi complexe de actori, care includ guvernele statelor membre, instituŃiile UE, grupurile de interes şi alte surse de influenŃă.

în miezul oricărei discuŃii se află controversata întrebare legată de suveranitate — ce înseamnă, cine o deŃine şi ce impact are integrarea asupra puterilor exercitate de statele membre. Suveranitatea se defineşte în mod normal prin dreptul de a deŃine şi de a exercita autoritate. Astfel un stat este suveran, de exemplu, asupra teritoriului său, ceea ce înseamnă că deŃine puterea de a decide ce se întâmplă în cadrul respectivului teritoriu, precum şi de a elabora legi care să conducă vieŃile oamenilor care locuiesc în acel teritoriu. Mai exact, se consideră că suveranitatea este deŃinută de persoana sau instituŃia care exercită control asupra teritoriului, în sistemele democratice, aceasta reprezintă legislatura naŃională. Teoretic nu există restricŃii legale asupra unei suveranităŃi, ci doar restricŃii morale şi practice — suveranitatea nu este răspunzătoare faŃă de nici o autoritate superioară, dar îşi poate exercita puterea în limita competenŃei sale şi în măsura în care reuşeşte să-şi implementeze deciziile.

Într-o democraŃie, autoritatea suverană poate să nu răspundă în faŃa niciunei autorităŃi superioare, dar răspunde în faŃa cetăŃenilor, deoarece aceştia decid cine deŃine puterea suverană. Astfel, suveranitatea este deŃinută de cetăŃeni, chiar dacă puterea de suveranitate este exercitată în mod normal de instituŃia pe care cetăŃenii o aleg pentru a le reprezenta interesele. Acest lucru înseamnă că critica uzuală adusă de eurosceptici cu privire la faptul că integrarea va determina pierderea de suveranitate nu este total corectă. Suveranitatea nu a fost pierdută în Uniunea Europeană, ci a fost redistribuită, în timp ce puterea de suveranitate era odată monopolizată de guvernele naŃionale ale statelor membre, aceasta este în prezent împărŃită între guvernele naŃionale şi instituŃiile Uniunii Europene.

şi de schimbare a structurii UE. Totuşi, deşi UE este departe de a fi o federaŃie pe deplin dezvoltată, prezintă totuşi anumite caracteristici ale unui sistem federal:

• DeŃine un sistem complex de tratate şi legi care sunt uniform aplicabile în întreaga Uniune Europeană, la care sunt supuse toate statele membre şi toŃi cetăŃenii acestora şi care sunt interpretate şi protejate de Curtea Europeană de JustiŃie.

• în domeniile de politici asupra cărora statele membre au convenit să cedeze autoritatea către UE — incluzând comerŃul intraeuropean, mediul, agricultura şi politica socială — legea UE are întâietate faŃă de legea naŃională.

• DeŃine o putere legislativă reprezentativă aleasă direct, sub forma Parlamentului European, care are puteri din ce în ce mai mari în procesul de elaborare a legilor europene. Pe măsură ce aceste puteri cresc, puterile legislative naŃionale scad.

• Bugetul UE, deşi încă redus în comparaŃie cu bugetele naŃionale cele mai mari (doar 100 miliarde Euro sau 120 miliarde USD în 2004), acordă instituŃiilor UE un element de independenŃă financiară.

• Comisia Europeană are autoritatea de a controla negocierile cu terŃe părŃi în numele tuturor statelor membre, în câmpurile în care i-a fost acordată autoritate din partea statelor membre.

• Doisprezece din statele membre UE au propria monedă, moneda Euro. Prin lansarea sa în 2002, politica monetară a fost transferată de la propriile bănci centrale naŃionale la Banca Centrală Europeană din Frankfurt.

O modalitate de analiză a practicii federalismului european este de a considera UE drept o reŃea în care fiecare stat membru este definit nu prin el însuşi, ci în relaŃie cu partenerii săi din UE, şi în care se preferă interacŃiunea cu celelalte state membre decât cu terŃe părŃi, deoarece aceste interacŃiuni creează stimulente pentru cooperarea în interesul propriu (Keohane şi Hoffmann, 1991, p. 13-14). Se consideră că UE a devenit "cooptivă", cu alte cuvinte participanŃii săi au mai mult de câştigat muncind în cadrul sistemului decât făcând doar parte din acesta (Heisler şi Kvavik, 1973). Odată implicate, guvernele statelor membre trebuie să-şi asume o parte din responsabilitatea pentru acŃiunile întreprinse de UE în ansamblu, nemaiputând incrimina instituŃiile europene.

Federalismul nu este un concept absolut sau static şi a luat forme diferite în situaŃii diferite şi la momente diferite, în funcŃie de intensitatea şi natura presiunilor politice, economice, sociale, istorice şi culturale locale. De exemplu, modelul american de federalism se instalase cu mult timp înainte ca Ńara să demareze expansiunea în partea de vest, cu alte cuvinte acest model include un sistem în care puterile celor mai importante instituŃii guvernamentale naŃionale sunt separate, controlate şi echilibrate, fiind adoptat mai mult pentru a evita pericolul legat de haos şi tiranie decât pentru a compensa diviziunile sociale. Mai mult, acesta s-a schimbat în timp ca rezultat al unei dezbateri continue asupra puterilor guvernului naŃional şi local, în schimb, în India, federalismul a fost considerat o soluŃie pentru dificultatea de guvernare a unui stat care exista deja şi care prezenta profunde diviziuni etnice şi culturale. Guvernul naŃional deŃinea o vastă putere executivă şi legislativă conform modelului englez. Deşi India este o republică federală la fel ca şi Statele Unite, realitatea politică a făcut ca puterile să fie centralizate mai mult în mâinile guvernului naŃional.

AdepŃii cei mai entuziaşti ai integrării europene ar dori crearea Statelor Unite ale Europei federale, în care guvernele naŃionale de astăzi să devină guverne locale, deŃinând aceleaşi tipuri de puteri ca şi guvernele landurilor din Germania sau guvernele statale din Statele Unite, înainte ca acest lucru să fie posibil, ar trebui să existe — cel puŃin — un guvern european ales direct, o constituŃie, un sistem fiscal comun, o monedă unică şi o armată comună, iar instituŃiile UE ar trebui să fie capabile să acŃioneze în numele tuturor statelor membre în relaŃiile externe. Dar cât de departe ar trebui să ajungă procesul de integrare înainte de crearea unei Europe federale este un fapt discutabil. Nu există nici un motiv pentru care federalismul european ar trebui să arate la fel ca modelul american, indian sau chiar german: acesta ar putea fi mult mai îngăduitor.

Logica integrării

Care sunt motivele din spatele integrării regionale şi cum ne ajută acestea să înŃelegem Uniunea Europeană? De obicei, cetăŃenii sau statele cooperează sau stabilesc alianŃe pentru unul din următoarele patru motive:

• Pot fi făcute să se alieze cu forŃa. • Se pot alătura din motive de securitate în faŃa unei ameninŃări externe comune. • Pot împărtăşi valori şi obiective comune şi pot ajunge la o înŃelegere cu privire la cum să se

guverneze în ansamblu.

• Pot decide faptul că pot promova pacea şi pot îmbunătăŃi calitatea vieŃii lor mai rapid şi eficient împreună decât separat.

Pentru mult timp, relaŃiile interstatale în Europa au fost influenŃate şi determinate de primele două motive, dar din 1945 s-a trecut la cel de-al treilea şi la al patrulea motiv. Dar întrebarea legată de motivul şi modalitatea în care a evoluat procesul de integrare rămâne un punct discutabil, existând explicaŃii teoretice interesante.

Studiul relaŃiilor internaŃionale după cel de al doilea război mondial a fost dominat de teoria realismului, care susŃine că statele sunt actorii cei mai importanŃi pe scena mondială (deoarece nu există o putere superioară) şi că fac tot posibilul să-şi protejeze propriile interese. AdepŃii teoriei realismului vorbesc despre importanŃa supravieŃuirii într-un mediu global ostil şi susŃin că statele se servesc atât de dispute, cât şi de cooperare pentru a-şi asigura securitatea prin echilibru de putere cu alte state. Pentru ei, UE ar fi o adunare de state suverane, care deŃin autoritatea asupra chestiunilor interne, acordă putere noilor organizaŃii de cooperare doar dacă este în avantajul lor şi îşi rezervă dreptul de a retrage această putere în orice moment. Pe scurt, teoria realismului susŃine că UE există doar pentru că statele membre au decis că acest lucru este cel mai în avantajul lor. Teoria realismului este o modalitate pesimistă de a privi lumea şi a reprezentat un răspuns la tensiunile care au apărut în epoca ameninŃării nucleare. Această teorie nu a reuşit să explice valul din ce în ce mai mare de cooperare care a urmat celui de al doilea război mondial şi a lăsat multe întrebări fără răspuns în legătură cu motivele din spatele relaŃiilor internaŃionale. Din aceste motive s-a renunŃat treptat la această teorie (deşi principiile sale au fost reluate de neoconservatori în timpul administraŃiei Bush din Statele Unite), iar multe dintre dezbaterile teoretice despre integrarea europeană s-au axat de atunci pe două seturi diferite de explicaŃii: funcŃionalismul şi neofuncŃionalismul.

FuncŃionalismul

Dacă realiştii vorbesc despre competiŃie, conflict^şi interes propriu, funcŃionaliştii pun accentul pe cooperare, în timp ce realiştii vorbesc despre legăturile dintre guverne, funcŃionaliştii susŃin că persoanele cele mai potrivite pentru stabilirea cooperării sunt experŃii tehnici, şi nu reprezentanŃii guvernelor. Ei vorbesc despre dinamica internă a cooperării, argumentând că dacă statele ar lucra împreună în anumite arii restrânse şi ar crea noi organizaŃii care să supravegheze această cooperare, ar lucra împreună şi în alte arii, printr-un fel de "mâna invizibilă" a integrării. Pe scurt, funcŃionaliştii susŃin că integrarea europeană are o logică proprie, la care statele membre cu greu s-ar putea împotrivi. Deşi statutul de membru implică contracte care ar putea fi reziliate, acestea au în realitate o autoritate aproape irezistibilă, iar — în cazul UE — integrarea a devenit în prezent o parte atât de importantă a structurii societăŃii europene, încât dacă un stat ar părăsi UE, costurile ar depăşi profiturile.

FuncŃionalismul se bazează pe ideea de a crea o punte solidă peste diferenŃele dintre state, prin fondarea unor organizaŃii cu specific funcŃional. Astfel, în locul tentativei de a coordona problemele importante, cum ar fi politica economică sau de apărare, de exemplu, funcŃionaliştii cred că pot "să stabilească pacea" (Lindberg şi Scheingold, 1971, p. 6) prin promovarea integrării în ariile relativ noncontroversate, cum ar fi serviciul poştal sau un sector special al industriei, sau prin armonizarea problemelor tehnice, cum ar fi greutăŃile şi măsurile.

Gânditorul asociat cel mai des cu aceste idei a fost specialistul în ştiinŃe sociale David Mitrany (1888-1975), un englez de origine română care a definit abordarea funcŃională drept o tentativă de a uni "autoritatea cu o activitate specifică, prin separarea de uniunea tradiŃională dintre autoritate şi un teritoriu definit" (Mitrany, 1966, p. 27). El susŃinea că organizaŃiile transnaŃionale nu vor asigura numai bunăstarea mai eficient decât guvernele naŃionale, ci vor sprijini transferarea dincolo de stat a loialităŃii populare, determinând astfel diminuarea şanselor de apariŃie a conflictului internaŃional (Rosamond, 2000, p. 33). în mod paradoxal, Mitrany considera că pacea nu poate fi obŃinută prin unificarea regională, deoarece acest lucru ar determina extinderea problemelor sistemului de stat şi ar înlocui tensiunile interstatale cu tensiunile regionale. El nu sprijinea nici ideea de guvernare mondială, despre care considera că ar ameninŃa libertatea individului.

În lucrarea sa din 1943, Mitrany susŃinea crearea unor organizaŃii internaŃionale separate cu autoritate asupra domeniilor funcŃionale specifice, cum ar fi securitatea, transportul şi comunicaŃiile. Acestea ar trebui să fie organisme executive cu sarcini şi puteri autonome, susŃine Mitrany, şi ar

îndeplini funcŃii similare cu cele ale guvernelor naŃionale, dar la un nivel diferit. Această concentrare asupra unor funcŃii specifice ar încuraja cooperarea internaŃională într-un mod mai rapid şi eficient decât actele grandioase. Dimensiunile şi structurile acestor organizaŃii internaŃionale nu vor trebui să fie predeterminate, ci autodeterminate (Mitrany, 1966, p. 27-31, 72).

Mitrany susŃinea că după crearea organizaŃiilor funcŃionale, acestea vor trebui să lucreze una cu cealaltă. De exemplu, agenŃiile feroviare, rutiere şi de transporturi aeriene vor trebui să colaboreze în privinŃa problemelor tehnice, cum ar fi coordonarea orarelor şi acordul privind modalitatea de abordare a volumurilor mari de trafic de pasageri şi de mărfuri. Prin colaborarea dintre grupurile diferite de agenŃii funcŃionale, ar exista o planificare internaŃională coordonată. Acest lucru ar determina nu atât crearea unui nou sistem, cât raŃionalizarea sistemelor curente printr-un proces de selecŃie naturală şi evoluŃie. Statele pot adera sau se pot retrage, pot renunŃa la anumite funcŃii şi adopta altele, sau pot încerca propriile experimente politice şi sociale. Acest lucru ar determina în cele din urmă "un sistem politic complet... măsurile funcŃionale vor putea fi într-adevăr considerate elemente organice ale federalismului, instalate treptat" (Mitrany, 1966, p. 73-84).

Deşi a fost caracterizată ca fiind "mai degrabă o abordare decât o teorie riguroasă" (Taylor şi Groom, 1975, p. 1), funcŃionalismul a dominat dezbaterile teoretice încă din 1950 cu privire la modalitatea de evoluŃie a UE. Cei doi oameni consideraŃi adesea fondatorii Uniunii Europene, şi anume omul de afaceri francez Jean Monnet şi ministrul de externe francez Robert Schuman, au fost funcŃionalişti, deoarece au optat pentru integrarea unei zone specifice (industria cărbunelui şi oŃelului) în speranŃa că acest lucru va determina integrarea şi în alte zone. Aşa cum a declarat Schuman, "Europa nu se va forma deodată sau pe baza unui singur plan. Se va forma prin realizări concrete, care vor crea mai întâi o solidaritate de facto" (DeclaraŃia Schuman, reprodusă în Weigall şi Stirk, 1992, p. 58-9).

Caseta 1.3 Integrare regională: costuri şi beneficii

Opiniile pe care europenii le au cu privire la integrarea regională se bazează adesea pe impactul UE asupra vieŃii lor şi sunt adesea influenŃate de retorica populistă a mass mediei pro- şi antieu-ropene, a partidelor politice şi a liderilor politici, în dezbaterile legate de avantajele integrării, a fost mai uşor să fie evidenŃiate costurile decât subliniate beneficiile. Costurile pe care se pune cel mai mult accentul includ următoarele:

1. Pierderea suveranităŃii şi independenŃei naŃionale. 2. Pierderea identităŃii naŃionale pe măsură ce legile, normele şi standardele sunt armonizate. 3. Puteri reduse pentru guvernele naŃionale. 4. Crearea unui nou nivel, de "guvern mare" impersonal aflat la Bruxelles, care determină un nou nivel

de legi şi norme. 5. ConcurenŃă sporită şi pierdere de slujbe din cauza eliminării protecŃiei pieŃei. 6. Trafic sporit de droguri, crimă şi imigrare ilegală din cauza eliminării controalelor vamale. 7. Probleme legate de chestiuni controversate, cum ar fi Politica Agricolă Comună.

Pentru proeuropeni, avantajele integrării includ următoarele:

1. Cooperarea reduce posibilitatea războaielor şi conflictelor. 2. PiaŃa unică oferă afacerilor europene o arie mai extinsă de consumatori. 3. Fuziunile şi preluările creează corporaŃii europene de importanŃă mondială, care sprijină UE în

competiŃia de pe piaŃa mondială. 4. Există o libertate mai mare de circulaŃie transfrontalieră în cadrul UE. 5. Unifică resursele economice şi sociale ale multor state membre. 6. Statele membre care lucrează împreună se bucură de noi puteri şi influenŃe mondiale. 7. Statele membre mai sărace "se ridică" la standardele la care se menŃin statele mai avansate. 8. Fondurile şi investiŃiile creează noi oportunităŃi în zonele mai sărace ale UE. 9. DemocraŃia şi capitalismul sunt promovate în statele membre mai slabe. După cum este menŃionat în capitolul 6, opinia publică privind integrarea a avut etape diferite, numai

aproximativ o jumătate din totalul europenilor sprijinind această idee, şi înregistrân-du-se un declin recent al numărului de persoane care consideră că Ńara lor a beneficiat de pe urma statutului de membru. Insă — după cum este menŃionat tot în Capitolul 6 — foarte puŃini europeni cunosc multe lucruri despre UE sau despre modalitatea în care funcŃionează aceasta.

NeofuncŃionalismul

Studiile legate de începutul integrării europene au continuat teoriile lui Mitrany în ceea ce priveşte neofuncŃionalismul. NeofuncŃionalismul susŃine că, înainte ca integrarea să poată avea loc, sunt necesare anumite condiŃii preliminare, printre care şi o transformare în atitudinea publică de la naŃionalism la cooperare, o dorinŃă a elitelor de a promova integrarea din motive mai degrabă pragmatice decât altruiste şi transferul puterii reale către o nouă autoritate supranaŃională (v. Rosamond, 2000, Capitolul 3).

în urma acestor modificări, va avea loc o extindere a integrării pe baza continuităŃii: acŃionarea în comun într-o zonă va determina alte necesităŃi, tensiuni şi probleme care vor intensifica presiunea de a lua măsuri comune în altă zonă. De exemplu, integrarea agriculturii va funcŃiona numai dacă sectoarele aferente — cum ar fi transportul şi serviciile de sprijinire a agriculturii — vor fi de asemenea integrate.

Precursoarea Uniunii Europene de astăzi a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi OŃelului (CECO) (v. Capitolul 3). Fondată în 1951, a fost creată în parte pentru nişte obiective pe termen scurt, cum ar fi încurajarea cooperării franco-germane, dar Monnet şi Schuman au văzut în CECO un prim pas într-un proces care va determina în cele din urmă o integrare politică (Urwin, 1995, p. 44-6). Ideea CECO a avut la început puŃini susŃinători, dar după ce a funcŃionat câŃiva ani, sindicatele şi partidele politice au devenit mai entuziaste, deoarece au început să observe beneficiile acestei comunităŃi, crescând astfel presiunea pentru integrarea şi în alte sectoare. Urwin subliniază că o abordare tip CECO nu era prea eficace deoarece "avea încă în vedere integrarea unui singur sector din economiile industriale complexe, nefiind capabilă să-şi îndeplinească obiectivele în afara celorlalte sectoare economice" (Urwin, 1995, p. 76). Acesta a fost parŃial motivul pentru care — la şase ani de la crearea CECO — s-a ajuns la o înŃelegere între membrii acesteia în vederea obŃinerii unei integrări economice mai ample în cadrul ComunităŃii Economice Europene.

Ideile neofuncŃionaliste au dominat studiile asupra integrării europene în anii '50 şi '60, dar şi-au pierdut din interes în anii '70, pe de o parte pentru că procesul integrării Europei părea să se fi oprit, şi pe de altă parte pentru că teoria continuităŃii necesita o elaborare ulterioară. Critica cea mai frecventă adusă neofuncŃionalismului era că e prea linear şi necesită să fie extins sau modificat pentru a lua în calcul diferitele presiuni pentru integrare, cum ar fi modificările atitudinilor publice şi politice, impactul naŃionalismului asupra integrării, influenŃa evenimentelor externe, ca de exemplu schimbările legate de ameninŃările economice şi militare din exterior, şi schimbările sociale şi politice care aveau loc separat de procesul de integrare (Haas, 1968, p. Xiv-xv).

Joseph Nye (1971, p. 208-14) a înviorat neofuncŃionalismul când a scris despre scoaterea lui din context european şi analiza experienŃelor non-occidentale. El a ajuns la concluzia că experimentele privind integrarea regională includeau un potenŃial integrator ce depindea de mai multe condiŃii:

� Egalitatea sau compatibilitatea economică a statelor implicate. Aceasta a reprezentat pentru multă vreme preocuparea cea mai importantă, înainte de a accepta aderarea la UE a statelor europene mai sărace din est şi a celor mediteraneene. In acelaşi timp, diferenŃele de populaŃie sau avuŃie ale statelor membre ar putea fi mai puŃin semnificative decât existenŃa unei forŃe care să le ajute să se unească, cum ar fi temerile stârnite de tentativele FranŃei şi Germaniei de a domina UE.

� Măsura în care grupurile de elită care controlează politica economică în statele membre gândesc la fel şi deŃin aceleaşi valori.

� Intensitatea acŃiunilor grupurilor de interes. In cazul în care consideră că integrarea este în avantajul lor, aceste grupuri joacă un rol fundamental în promovarea ei.

� Capacitatea statelor membre de a se adapta şi de a răspunde cerinŃelor publice, capacitate care, la rândul ei, depinde de nivelul stabilităŃii lor interne şi de dorinŃa sau voinŃa decidenŃilor de a reacŃiona.

În privinŃa tuturor acestor chestiuni, UE deŃine un potenŃial integrator relativ mare, spre deosebire de un alt experiment cheie în cooperarea regională: Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA) (v. mai jos). Statele Unite sunt o forŃă de conducere importantă şi sunt mai prospere decât Mexic, însă grupurile de elită din Mexic sunt mai mult în favoarea intervenŃiei statului pe piaŃă decât cele din Statele Unite şi Canada. Sindicatele din Statele Unite au criticat foarte mult NAFTA, iar opinia publică din Mexic este mult mai strâns controlată şi manipulată decât în Statele Unite şi Canada. Există critici răspândite — dar dezinformate — cu privire la NAFTA şi în cadrul Statelor Unite.

O replică la adresa criticilor neofuncŃionalismului a apărut sub forma interguvernamentalismului, o teorie care se inspiră din teoria realismului şi care critică neofuncŃionalismul pentru faptul că se concentrează prea mult asupra dinamicii interne a integrării, fără să acorde destulă atenŃie contextului mondial. Interguvernamentalismul susŃine că, în timp ce actorii din afara statului au un rol important în integrare, cursul şi natura integrării sunt determinate până la urmă de guvernele naŃionale, care urmăresc interesele naŃionale; acestea au suveranitate legală proprie, precum şi legitimitatea politică ce derivă din statutul de a fi ales (Hoffmann, 1964). O variaŃie a acestui subiect este interguvernamentalismul liberal, o teorie care a apărut în anii '80 şi '90 şi care a unit viziunea neofuncŃionalistă legată de importanŃa politicii interne cu rolul guvernelor statelor membre ale UE în luarea deciziilor politice majore. Se consideră că integrarea europeană a progresat ca rezultat al combinării anumitor factori, cum ar fi interesele comerciale ale producătorilor economici şi puterea de negociere relativă a guvernelor importante (pentru detalii, vezi Moravcsik, 1998).

Integrarea regională în lume

Indiferent de presiuni şi motivaŃii, europenii au construit între ei, începând cu anul 1950, o reŃea complexă de legături economice, politice şi sociale. Succesele şi eşecurile lor au determinat nume-roase alte acŃiuni de integrare regională, în alte părŃi ale lumii. Motivele au fost similare sau aceleaşi — pacea prin cooperare, securitatea faŃă de inamicii vecini sau mai îndepărtaŃi, crearea unor oportunităŃi economice mai mari, valori împărtăşite, obŃinerea de avantaje, creşterea eficacităŃii şi interesele proprii ale elitelor. Dar nivelurile potenŃialului de integrare variază.

CAPITOLUL 2

Ideea de Europa

Identitatea schimbătoare a Europei

Unde este Europa?

Europa astăzi

Concluzii

Europa este un continent de hibrizi energici

H.A.L. Fisher, istoric britanic La nivel global, trăim într-o lume europeană. Este o lume multi-culturală, fără îndoială, dar

mare parte din ea a fost colonizată, la un anumit moment de o putere europeană sau alta, şi astfel se face că majoritatea popoarelor trăiesc în societăŃi care sunt fie bazate pe tradiŃia culturală europeană, fie sunt zi de zi influenŃate de normele şi valorile acestei tradiŃii. "Cultura lumii", aşa cum o descrie analistul politic american Lucien Pye (1966), este de fapt europeană la origine, chiar dacă e în mare parte promovată intens şi exportată de Statele Unite (ele însele, în primă instanŃă, un produs al culturii europene).

Este cu atât mai straniu faptul că ideea de Europa este atât de greu de definit în mod clar. Ştim unde se află Europa pe hartă, dar întâmpinăm dificultăŃi când încercăm să delimităm graniŃele sale fizice şi culturale şi să clarificăm ce anume îi dă un caracter distinct. Sunt multe lucruri care îi unesc pe europeni, dar şi mai multe care îi despart. Ei nu au o istorie comună, vorbesc multe limbi diferite, au valori sociale diferite, viziunea lor despre locul pe care îl ocupă în lume adesea diferă, au pornit războaie unii împotriva celorlalŃi cu o frecvenŃă tragică, şi-au redefinit adesea loialitatea şi identitatea şi şi-au retrasat deseori frontierele comune, ca urmare a schimbărilor survenite în afilierea lor politică.

Cu toate acestea, începând cu 1945 diferenŃele au fost treptat înlocuite cu interese, Ńeluri şi valori comune, determinate în parte de redefinirea locului Europei în lume. Presiunile exercitate asupra europenilor pentru a îmbunătăŃi maniera în care îşi conduceau propriile afaceri, pentru a-şi asuma mai multă responsabilitate unul faŃă de celălalt şi pentru a face faŃă unor incertitudini cauzate de schimbările în Uniunea Sovietică şi apoi în Rusia, i-au determinat să fie într-o primă etapă orientaŃi spre ei înşişi (Wallace, 1992, p. 16). Odată cu apariŃia PieŃei Unice, cu sfârşitul războiului rece şi datorită diferenŃelor din ce in ce mai mari faŃă de Statele Unite, europenii au fost nevoiŃi să reconsidere locul pe care îl ocupă în lume şi să accepte noi responsabilităŃi, inerente de altfel unei noi şi influente puteri globale. Cei aflaŃi în afara spaŃiului european au fost nevoiŃi să-şi reconsidere concepŃia despre Europa, care este acum mai puŃin o grupare de state suverane, cât mai curând o supraputere globală. Liderii nord americani şi japonezi din lumea afacerilor şi cei guvernamentali privesc Europa ca pe o nouă sursă de competiŃie pentru obŃinerea puterii economice şi a influenŃei politice, în timp ce majoritatea cetăŃenilor statelor din Europa de Est sau din Rusia văd în ea o nouă forŃă pentru schimbarea pozitivă economică şi politică.

în ciuda acestei redefiniri a Europei, ideea unităŃii europene care a prins rădăcini şi s-a extins din 1945 încoace nu este o noutate. De fapt este o idee veche, care a fost readusă în prim plan şi care, mai important, pentru prima dată a fost voluntar adoptată de un număr mare de europeni. Monarhi, papi, generali şi dictatori au conceput variaŃiuni pe tema unităŃii încă din Evul Mediu timpuriu, iar intelectualii au scris şi au vorbit despre unitate ca despre un mod de apărare a Europei împotriva ei şi a celor din afara ei, cel puŃin încă din secolul XIV. DiferenŃa evidentă dintre vremurile în care şi-au scris lucrările aceşti oameni şi epoca contemporană este că există în prezent o presiune politică mult mai mare şi un sprijin public mult mai larg pentru ideea integrării.

Acest capitol va încerca să schiŃeze un portret al Europei. El începe cu o discuŃie asupra înŃelesului termenilor "Europa" şi "european", prezentând un scurt istoric al ideii de Europa şi al argumentelor în favoarea integrării şi unităŃii şi conturând contextul in care au avut loc progrese după anul 1945 (relatate în capitolul 3). A doua parte a capitolului este un profil politic, economic şi social al Europei la începutul secolului XXI, care arată comparativ diferenŃele dintre caracteristicile statelor membre ale UE şi cele ale vecinilor lor.

Identitatea în schimbare a Europei

Să defineşti ce înseamnă "Europa" şi "european" a fost dintotdeauna un lucru dificil, din cauza dezacordurilor privind limitele externe ale regiunii şi caracteristicile proprii ale locuitorilor ei. în zilele noastre, aceste popoare trăiesc experienŃa unor schimbări politice şi economice care îi determină să gândească despre ei înşişi mai puŃin că ar fi spanioli, belgieni sau polonezi, cât mai degrabă că sunt "europeni", dar aceasta este o tendinŃă care ridică mai multe întrebări. Ce este Europa, unde începe şi unde se sfârşeşte ea şi ce înseamnă, mai exact, să fii european? Există o identitate europeană coerentă şi distinctă şi un set de valori europene de bază, cu care se pot identifica locuitorii regiunii? Unde şi când a apărut ideea unităŃii europene şi cum s-a dezvoltat ea?

Europa nu a fost niciodată unită, iar istoria sa este caracterizată prin fragmentare, conflicte şi schimbări permanente ale graniŃelor politice, întinderi mari din cadrul Europei au fost unificate în anumite epoci din diverse raŃiuni — începând cu romanii şi trecând de la franci la habsburgi, Napoleon şi Hitler — dar, în timp ce mulŃi au visat la unificare, începând cu al doilea război mondial europenii au îmbrăŃişat ideea că naŃionalismul ar putea fi lăsat deoparte pentru a face loc intereselor cooperării regionale. Pentru prima dată în istoria sa, aproape întreaga regiune este antrenată în procesul integrării, care îi stimulează pe locuitorii săi să gândească şi să se comporte ca europeni, şi mai puŃin ca nişte membri ai unor grupări culturale sau naŃionale mai mici care, din întâmplare, locuiesc în aceeaşi zonă geografică.

Despre cuvântul "Europa" se crede că provine din mitologia greacă: Europa a fost o prinŃesă feniciană sedusă de un Zeus deghizat într-un taur alb. Acesta a răpit-o din patria ei, aflată pe locul Libanului astăzi, şi a dus-o în Creta, unde aceasta s-a căsătorit mai târziu cu regele Cretei. Nu este clar când a fost utilizat pentru prima dată termenul de "european" cu referire la un teritoriu specific sau la locuitorii acestuia, dar se pare că a căpătat un sens când grecii au început să se stabilească în insulele ionice şi au pătruns în Ńinuturile ocupate de Persia. Expansiunea imperiului persan a dus la războiul din secolul al V-lea înainte de Christos, în timpul căruia autorii greci, precum Aristotel, au început să facă distincŃie între limbile, obiceiurile şi valorile grecilor, ale locuitorilor Asiei (reprezentaŃi de persani) şi barbarii "Europei", o zonă vag definită, situată la nord. HărŃile schiŃate ulterior de cărturarii clasici prezentau lumea divizată în Asia, Europa şi Africa, cu graniŃa între Europa şi Asia definită de râul Don şi marea Azov (Delanty, p. 18-19; den Boer, 1995).

Imperiul Roman — a cărui putere a atins punctul culminant cu aproximaŃie între anii 200 î.Ch. şi 400 d.Ch. — a unit pentru prima dată o mare parte din Europa sub o guvernare comună. Totuşi, acest imperiu cu centrul în Mediterana, înglobase nordul Africii şi părŃi din Orientul Mijlociu, aşadar nu era în exclusivitate european. Faptul că romanii conduceau imperiul nu însemna că toŃi cei care trăiau sub legea romană erau parte a unei regiuni cu o identitate comună. Mai mult, locuitorii Europei erau cunoscuŃi ca fiind franci sau romani de către locuitorii din Orientul Mijlociu şi nordul Africii. SituaŃia a fost mai confuză după sfârşitul hegemoniei romane, în ultima parte a secolului al IV-lea d.Ch., când Roma a fost invadată de "barbarii" nordici şi Europa s-a divizat în regate feudale. Invaziile au separat, din punct de vedere cultural, Europa de trecutul său clasic, iar Evul mediu "întunecat" care a urmat a fost martorul unor migrări importante de populaŃii, atunci când diferite triburi — în special hunii, vikingii şi maghiarii — au invadat alte părŃi ale Europei.

Naşterea Europei este adeseori considerată ca datând din Evul mediu timpuriu (500 — 1050), odată cu apariŃia unei civilizaŃii comune bazate pe creştinism, având Roma drept capitalei spirituală şi latina ca limbă a educaŃiei. Identitatea europeană a început să capete un sens odată cu apariŃia unei scindări între ramurile vestică şi estică ale creştinismului, expansiunea puterii francilor dintr-o zonă în care se află astăzi Belgia şi Olanda si dezvoltarea unei identităŃi teritoriale mai puternice în faŃa anit-ninŃărilor externe, mai ales cele venite dinspre Orientul Mijlociu Retragerea europenilor din calea expansiunii asiatice a atins punctul culminant în secolele VII şi VIII, odată cu avansarea forŃelor arabe în nordul Africii şi în Spania şi sudul FranŃei. Ei au fost opriŃi doar în 732, prin înfrângerea lor de către Charles Martel la Poitiers.

Termenul de "european" a fost folosit de cronicarii contemporani pentru a descrie trupele armate sub comanda lui Martel (Hay, 1957, p. 25), dar nu a devenit un termen utilizat pe scară mai largă până în anul 800, când Charlemagne a fost încoronat ca Sfântul împărat Roman de către Papă şi a fost înfăŃişat în poeme ca fiind regele şi părintele Europei. Imperiul Franc peste care a stăpânit el acoperea mare parte din teritoriul unde se află acum FranŃa, ElveŃia, Austria, sudul Germaniei şi Ńările

ce alcătuiesc Beneluxul. (Aşa cum le plăcea susŃinătorilor unităŃii europene să sublinieze în anii '50, acesta era în corelaŃie strânsă cu teritoriul celor şase state membre fondatoare ale ComunităŃii Economice Europene). Deşi imperiul francilor a ajutat, prin promovarea sa, la răspândirea creştinismului, a fost rapid divizat între fii lui Charlemagne după moartea acestuia în anul 814 şi, deşi Sfântul Imperiu Roman a persistat până la mijlocul secolului al XlV-lea, el nu a fost — aşa cum remarca cu sarcasm Voltaire mai târziu — "nici Sfânt, nici Roman, nici Imperiu".

Europa la acel timp era, din punct de vedere tehnologic, rămasă în urmă în comparaŃie cu China şi avea să rămână în urmă în ceea ce priveşte dezvoltarea civilizaŃiei până în Evul mediu mijlociu. Autoritatea centrală a intrat în declin, comerŃul intra-european a luat sfârşit în urma invaziilor ulterioare dinspre Scandinavia şi Europa centrală, iar feudalismul a început să predomine ca formă de organizare, pe măsură ce proprietarii de pământ îşi exercitau o autoritate din ce în ce mai mare asupra supuşilor lor. Totuşi, la începutul Evului mediu mijlociu, pe la mijlocul secolului XI, comerŃul s-a revigorat, producŃia agricolă a crescut, populaŃia a devenit mai numeroasă, oraşele s-au transformat în centre ale vieŃii intelectuale şi comerciale, a apărut o nouă clasă de negustori, monarhia şi aristocraŃia au impus un control mai mare asupra teritoriilor lor şi ameninŃarea invaziei din afara Europei a dispărut în mare parte, în fapt, prin intermediul cruciadelor şi prin dezvoltarea comerŃului exterior, Europa — care mult timp a fost Ńinta invadatorilor externi — a început să fie ea cea care ataca. Pe măsură ce armatele creştine se reuneau din întreaga regiune pentru a lua parte la cruciade, Europa începea să îşi dezvolte o identitate mai bine conturată.

Ferită astfel de invazii, o cultură europeană începe să prindă rădăcini în Evul mediu mijlociu şi, în secolul al XV-lea, termenul "Europa" era utilizat din ce mai mult de cărturarii vremii, termen care, pentru cei care se aflau în afara Europei a devenit sinonim cu "creştinătatea". De fapt acest din urmă termen a fost mai des utilizat decât primul pentru a descrie regiunea. Acest lucru poate fi privit cu ironie, date fiind tulburările care au urmat după foamete, ciumă, războiul de 100 de ani (1337-1453), puterea în creştere a monarhilor şi provocările la adresa autorităŃii papalităŃii, care au condus la Reformă şi la dezvoltarea sistemului de stat modern. Europa s-a divizat între mulŃimea de biserici protestante şi biserica romană catolică şi a fost destabilizată de luptele religioase în mare parte din secolul al XVI-lea şi începutul secolului XVII. Cu toate acestea, europenii şi-au început călătoriile pentru descoperirea Africii, Americilor şi Asiei, s-a observat o expansiune a educaŃiei bazate pe lucrările clasice ale autorilor greci şi romani şi a luat avânt revoluŃia ştiinŃifică prin descoperirile lui Copernic, ale lui Isaac Newton şi alŃii. Toate aceste dezvoltări le-au dat europenilor o nouă încredere şi un nou sens privind locul lor în lume.

Delanty (1995, p. 42) consideră că diversitatea culturală din interiorul Europei a fost cea care a determinat limitarea ideii de unitate europeană la problemele legate de reacŃia la ameninŃarea externă. Primii adepŃi ai unităŃii erau motivaŃi în parte de convingerea că o Europă creştină unită era esenŃială pentru reînsufleŃirea Imperiului Sfânt Roman şi de preocuparea pentru lipsa de securitate a Europei în faŃa cuceririlor otomane din Asia Mică; majoritatea propunerilor pentru unitate se bazau pe argumentul că ar trebui restabilită supremaŃia papalităŃii (Heater, 1992, p.6). Un exemplu remarcabil a fost sugestia făcută în 1306 de către francezul Pierre Dubois, avocat şi diplomat de profesie (n. 1255). Având în vedere că războaiele luaseră amploare în Europa în ciuda învăŃăturilor creştinismului, Dubois a sugerat că principatele şi oraşele Europei ar trebui să formeze o "republică creştină" confederală, condusă de o adunare permanentă a prinŃilor, care să vegheze la asigurarea păcii prin aplicarea principiilor creştine, în eventualitatea unei dispute, un consiliu de nouă judecători s-ar fi putut reuni pentru a delibera, instituŃia papalităŃii acŃionând ca o curte finală de apel. (Heater, 1992, p. 10; Urwin, 1995, p.2).

Renaşterea (aproximativ 1350-1550) a înregistrat o deplasare a loialităŃii dinspre instituŃia Bisericii spre idei bazate pe individualism şi republicanism, ceea ce a determinat apariŃia şi consolidarea sistemului statal, mai întâi în Anglia şi FranŃa, în aceste împrejurări, ideea unităŃii regionale nu exista în mentalitatea generală, ci numai în convingerile unei mici minorităŃi de idealişti. Printre aceştia s-au numărat regele George al Boemiei şi ambasadorul acestuia, Antoine Marini, care a propus înfiinŃarea unei confederaŃii la nivelul Europei, care să răspundă la ameninŃarea otomană de la mijlocul secolului al XV-lea. Planul lor — care era similar în mod remarcabil cu structura instituită pentru Uniunea Europeană — implica o adunare care să se întâlnească regulat şi să îşi schimbe sediul la fiecare 5 ani, un colegiu de membri permanenŃi, care să utilizeze sistemul majoritar decizional, un consiliu al regilor şi prinŃilor şi o curte pentru judecarea disputelor (Rougemont, 1966, p. 71).

Biserica a devenit atât de divizată la sfârşitul secolului al XVI-lea, încât ideea unei Europe creştine unite a fost abandonată. Cei care încă mai susŃineau unitatea europeană nu o considerau atât o idee întemeiată pe o religie comună, cât mai degrabă ca o modalitate de a trata cauzele religioase ale conflictului şi ameninŃarea crescândă din partea puterii casei de Habsburg. Acestea erau motivele de la baza Marelui Proiect schiŃat de ducele de Sully (1560 — 1641) în FranŃa începutului de secol XVII. Acest proiect a propus o redefinire a orientărilor administrative din Europa, astfel încât să se realizeze un echilibru al puterii, şi crearea unui Senat european cu 66 membri, desemnaŃi pe perioade de câte trei ani (Heater, 1992, p. 30-5).

Unul dintre cei care au fost influenŃaŃi de ideile lui Sully a fost William Penn (1644—1718), care, în mijlocul unui alt război între Anglia şi FranŃa, a publicat "Un eseu referitor la pacea actuală a Europei" (1693), în care propunea crearea unei diete sau a unui parlament european, care să fie folosit pentru soluŃionarea disputelor. El a sugerat ca disputele să fie rezolvate printr-un vot al majorităŃii de trei pătrimi, ceva asemănător cu sistemul de vot al majorităŃii calificate, utilizat astăzi (v. Capitolul 4). Ponderea voturilor ar urma să fie calculată conform puterii economice a diverselor Ńări: Germania ar avea 12 voturi, FranŃa 10, Anglia 6 şi aşa mai departe (Heater, 1992, p. 53-56; Salmon şi Nicoll, 1997, p. 3-6). în 1717, abatele de Saint-Pierre (1658-1793) a publicat lucrarea în trei volume "Proiect pentru stabilirea unei păci eterne în Europa", în care pledează pentru comerŃul liber şi pentru un senat european (ideile acestea aveau să îl inspire mai târziu pe Friedrich von Schiller să scrie "Oda bucuriei", care — cântată în cadrul Simfoniei a 9-a a lui Beethoven — a devenit imnul european (Heater, 1992, p.85)).

Tema păcii prin unitate a fost abordată ulterior de mai mulŃi gânditori şi filozofi renumiŃi. De exemplu, Jean-Jacques Rousseau a scris lucrări în favoarea unei federaŃii europene; în cartea sa intitulată "Un Plan pentru o pace universală şi perpetuă" (1789), Jeremy Bentham a scris despre ideile sale privind crearea unei Adunări europene şi a unei armate comune; Immanuel Kant, în "Gânduri despre o pace perpetuă" a inclus sugestii pentru desăvârşirea unei păci mondiale; şi contele de Saint-Simon, drept răspuns la războaiele napoleoniene, a publicat în anul 1814 un pamflet intitulat "Reorganizarea comunităŃii europene", în care lua în discuŃie necesitatea unei Europe federale cu instituŃii comune, dar în interiorul căreia independenŃa naŃională ar fi menŃinută şi respectată.

DorinŃa de a reduce scindările politice ale Europei i-a condus de obicei pe actorii politici la o viziune îngustă, şi anume aceea că cel mai bun răspuns este cucerirea. Dar ei au fost împiedicaŃi de dimensiunea majoră a acestui obiectiv şi de rezistenŃa personajelor cheie la schimbările din balanŃa puterii. De exemplu, încercările lui Charlemagne, ale lui Philip al II-lea al Spaniei şi ale casei de Habsburg de a stabili o hegemonie la nivel european au eşuat toate, susŃine Urwin (1995, p. 2), din cauza "mozaicului fragmentat şi complex al continentului...[şi] a resurselor tehnice neadecvate ale cuceritorilor în devenire, pentru a stabili şi menŃine controlul efectiv prin forŃă asupra teritoriilor întinse, împotriva dorinŃei populaŃiei locale".

În epoca modernă, prima încercare de a realiza unitatea prin forŃă a fost făcută de Napoleon, care a reunit sub conducerea sa directă teritoriile pe care sunt astăzi FranŃa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi o parte din Germania şi Italia. El s-a considerat "intermediar" între vechea şi noua ordine şi a sperat să realizeze o asociere la nivel European, cu un corp legislativ comun, o curte de apel comună, o monedă unică şi un sistem uniform de unităŃi de măsură. In contrast cu concepŃia idealistă despre unitate a lui Napoleon şi în ciuda schimbărilor rapide în plan economic, social şi tehnologic, Europa secolului XIX a fost dominată de naŃionalism, care a apărut în timpul RevoluŃiei Franceze şi a contribuit în mod remarcabil la unificarea Italiei, în anii 1860, şi a Germaniei, în 1871. NaŃionalismul a dus la rivalitate între statele europene, atât în interiorul Europei, cât şi în afara ei, în competiŃia dintre aceste state pentru dobândirea de colonii.

Conceptul unor State Unite ale Europei a continuat totuşi să fie promovat de intelectualii secolului XIX, precum Victor Hugo, care, în 1848, a declarat că naŃiunile Europei, "fără să piardă calităŃile lor distinctive sau... individualitatea lor glorioasă, se vor contopi într-o unitate mai strânsă şi vor forma fraternitatea Europei.... Vor putea fi văzute două grupuri uriaşe, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, întinzându-şi mâinile una spre cealaltă peste ocean". Totuşi, liderii politici nu au acceptat asemenea noŃiuni idealiste şi a apărut în schimb un nou val de naŃionalism, care a dus la o militarizare crescută şi la izbucnirea, în anul 1914, a Marelui Război, în care au izbucnit până la urmă toate tensiunile acumulate în interiorul Europei. Unul dintre rezultatele războiului a fost haosul

din cea mai mare parte a Europei centrale, dar pacea obŃinută prin Tratatul de la Versailles, din 1919, a neglijat tot atât de multe probleme pe câte a reuşit să abordeze.

înainte, în timpul şi după război, au fost filozofi şi lideri politici care au continuat să mediteze la ce ar putea să-i îndemne pe europeni să se ridice deasupra naŃionalismului lor şi să se considere parte a unei culturi mai mari, ajutându-i astfel să conştientizeze şi să înlăture cauzele conflictului şi să permită astfel Europei să se apere împotriva ameninŃărilor externe. Du-bois, Penn, Saint-Simon şi alŃii cercetaseră şi înainte astfel de concepte, dar ceea ce scriseseră ei se lovise de lipsa de interes a publicului. Acum, ororile Primului Război Mondial au creat o audienŃă mai receptivă la ideea cooperării europene, iar discuŃiile i-au implicat în egală măsură nu numai pe intelectuali, ci şi pe liderii politici. Statele mai mici erau în general cele mai entuziaste susŃinătoare, istovite de menghina rivalităŃii marilor puteri, iar câteva state au întreprins şi acŃiuni practice către o cooperare economică. De exemplu, în 1922 Belgia şi Luxemburg au creat o uniune economică restrânsă, iar în 1930 s-au alăturat unor state scandinave în cadrul unui acord de limitare a tarifelor.

Unul dintre cei mai cunoscuŃi intelectuali care au contribuit la dezbaterea despre unitatea europeană a fost contele Richard Coudenhove-Kalergi, care a propus o Uniune Paneuropeană (v. Caseta 2.1). El nu a reuşit să-şi adune mulŃi adepŃi, dar ideile sale au atras interesul unui număr mare de personalităŃi din domeniul artelor, precum Richard Strauss şi Ortega y Gasset, şi mai mulŃi actuali şi viitori lideri politici, incluzându-i aici pe Georges Pompidou, Thomas Masaryk, Konrad Adenauer, Win-ston Churchill şi doi prim miniştrii francezi, Edouard Herriot şi Aristide Briand. Imediat după război, curentul predominant în FranŃa era cel care considera că o cooperare europeană era un vis imposibil şi că speranŃa pentru pace stătea în forŃa franceză şi în slăbiciunea germană (Bugge, 1995, p. 102). Herriot a fost unul dintre cei care nu au fost de acord cu această tendinŃă şi în 1924 a lansat ideea creării unor "State Unite ale Europei", care să se înfiripe din cooperarea postbelică promovată de Liga NaŃiunilor.

Pe de altă parte, Briand a susŃinut ideea creării unei confederaŃii europene acŃionând în interiorul Ligii NaŃiunilor şi, în mai 1930, a distribuit guvernanŃilor un memorandum în care îşi expunea ideile (Salmon şi Nicoll, 1997, p. 9-14). în acest memorandum el a scris despre necesitatea unei "regim permanent de solidaritate bazat pe acorduri internaŃionale pentru organizarea raŃională a Europei". El a utilizat termeni precum "PiaŃă Comună" şi "Uniunea Europeană" şi chiar a menŃionat necesitatea elaborării unor politici specifice, precum dezvoltarea reŃelelor de transport trans-europene, şi a anticipat ceea ce mai târziu avea să devină politica regională şi socială a UE. Deşi el este adeseori descris în FranŃa ca unul dintre părinŃii fondatori ai integrării europene, memorandumul său a fost Ńinut în umbră din cauza tensiunilor acumulate care au dus la al doilea război mondial.

Ascensiunea nazismului s-a concentrat asupra corectării "relelor" Tratatului de la Versailles şi asupra creării unui "spaŃiu vital" german. Adolf Hitler a vorbit despre o "casă europeană", dar numai în termenii dominării germane asupra continentului în faŃa ameninŃării venite din partea comuniştilor şi a "elementelor inferioare" din interiorul şi din afara Europei. Numeroasele tensiuni naŃionaliste care s-au acumulat în Europa secolului XIX şi care n-au fost rezolvate prin Marele Război au izbucnit acum din nou. Hitler a reuşit să-şi extindă Reichul, incluzând Austria, Boemia, Alsacia-Lorena şi o mare parte din Polonia, şi a ocupat porŃiuni mari din restul Europei continentale.

După sfârşitul războiului, în anul 1945, scindarea ideologică a Europei s-a adăugat divizării economice şi sociale pre-existente, astfel încât s-a considerat, în mod firesc, că această regiune are identităŃi multiple: vestul capitalist, estul socialist, centrul industrial, sudul mediteranean şi nordul scandinav. Cu toate acestea, in 1990-1991 sfârşitul războiului rece a pus capăt divizărilor ideologice şi sociale care au fost reprezentate de Zidul Berlinului şi de Cortina de Fier şi, pe măsură ce diferenŃele între vest şi est se micşorau, Europa începea să fie privită ca un întreg.

Caseta 2.1 Paneuropa

In perioada de pace de după primul război mondial s-au publicat o mulŃime de cărŃi şi articole care au explorat diverse variaŃiuni pe tema unităŃii europene. Cele mai influente dintre aceste articole erau scrise de contele Richard Coudenhove-Kalergi (1894-1972), fiul unui diplomat austriac şi al soŃiei sale japoneze, şi fondatorul în 1922 al Uniunii Paneuropene.

Problemele cu care s-a confruntat Europa după război 1-au convins pe contele Coudenhove-Kalergi că

singura garanŃie practică a păcii era uniunea politică — şi-a expus aceste idei într-o carte intitulată Paneuropa, publicată în 1923. El susŃinea că în timp ce supremaŃia globală a Europei luase sfârşit, declinul intern al Europei putea fi evitat dacă sistemul său politic ar fi fost modernizat, punându-se un nou accent pe cooperarea la scară largă. Schimbările din Europa nu puteau să se petreacă însă izolat faŃă de restul lumii, iar Coudenhove-Kalergi a intuit că cea mai bună speranŃă pentru pacea lumii constă în crearea a "cinci centre de putere globale":

• Americile (excluzând Canada); • URSS; • Asia de Est (China şi Japonia); • Paneuropa (incluzând aici coloniile Europei continentale în Africa şi Asia de Sud-Est); • Marea Britanie şi imperiul ei (incluzând Canada, Australia, Africa de sud, Orientul Mijlociu şi India).

El excludea URSS din Europa fiindcă avea prea multă diversitate şi nu poseda tradiŃiile democratice necesare pentru a dezvolta Paneuropa. Excludea Marea Britanic, cu oarecare dificultate, dar proceda astfel deoarece intuia că aceasta era îndeajuns de puternică încât să fie considerată un continent cu drepturi depline.

Codenhove-Kalergi a susŃinut că o cursă a înarmărilor între statele europene ar fi distructivă şi ar menŃine Europa într-o permanentă stare de criză, în schimb, el a propus un proces în patru etape pentru realizarea uniunii europene: o conferinŃă a reprezentanŃilor din cele 26 state europene, acordul asupra tratatelor pentru rezolvarea disputelor europene, dezvoltarea uniunii vamale şi redactarea unei constituŃii europene federale. El a sugerat, de asemenea, că limba engleză ar trebui să devină a doua limbă comună pentru Europa, din moment ce era limba globală dominantă.

Europenii mai fac încă o mulŃime de distincŃii între ei. Europa de Est încă se mai străduieşte să

scape de moştenirea socialismului de stat, iar germanii încă mai fac distincŃie între cei din est şi cei din vest. DiferenŃele culturale şi economice continuă de asemenea să influenŃeze percepŃiile despre Europa: statele mediteraneene din sud sunt diferite de statele maritime din vest sau de statele scandinave din nord. Totuşi, în comparaŃie cu doar o generaŃie în urmă, diferenŃele care separă europenii au devenit mai puŃin distincte şi mai puŃin evidente. DiferenŃele de limbă încă mai reamintesc de deosebirile culturale, dar mobilitatea crescută a europenilor, revoluŃia comunicaŃiilor, care a făcut din Europa o regiune mai mică, şi creşterea înregistrată în domeniul comerŃului, care a făcut ca produsele expuse pe rafturile magazinelor din întreaga regiune să fie într-o mare varietate, toate acestea au contribuit la crearea unui curent de opinie printre europeni, şi anume că există mai puŃine lucruri care să îi diferenŃieze decât ar fi crezut vreodată.

Unde este Europa?

În ciuda tuturor schimbărilor economice, sociale şi politice care au avut loc în Europa din 1945 încoace, identitatea acesteia rămâne ambiguă din mai multe motive. In primul rând, puŃine dintre statele membre ale UE sunt omogene din punct de vedere cultural şi nu există o rasă europeană. Rearanjarea constantă a liniilor de demarcaŃie teritorială de-a lungul secolelor a creat o situaŃie în care fiecare stat european are minorităŃi naŃionale şi multe dintre aceste minorităŃi — un exemplu notabil fiind bascii şi irlandezii — sunt despărŃite de frontiere naŃionale. Multe state au primit un mare aflux de imigranŃi din anii '50 încoace, incluzând aici algerieni în FranŃa, turci în Germania şi indieni în Marea Britanic. Nu numai că nu există o cultură dominantă, dar majoritatea europenilor se înfioară pe bună dreptate la gândul că identităŃile lor separate ar putea fi subordonate unui fel de eurocultură omogenizată.

În al doilea rând, rezidenŃii din UE vorbesc mai mult de 40 de limbi, care sunt adesea apărate ferm ca simboluri ale identităŃii naŃionale şi care reamintesc permanent diferenŃele ce există între europeni; unul dintre factorii care a ajutat la dezvoltarea Statelor Unite a fost existenŃa unei limbi comune. Multilingvismul din Europa înseamnă totodată că toate documentele UE sunt traduse în cele 21 limbi oficiale ale statelor membre, deşi lucrările în instituŃiile UE sunt realizate din ce în ce mai mult în limbile engleză şi franceză. Bazându-se pe răspândirea sa rapidă ca limbă a comerŃului global şi a diplomaŃiei, dominaŃia limbii engleze creşte şi aceasta devine treptat-treptat limba Europei. Acest lucru îi nemulŃumeşte pe francezi în particular şi pe alŃi europeni în general, dar este probabil un lucru inevitabil şi va oferi cel puŃin europenilor o modalitate de a vorbi unii altora şi poate îi va ajuta să reducă diferenŃele culturale care îi despart.

În al treilea rând, istoriile statelor europene s-au suprapus de secole, pe măsură ce acestea au început să posede colonii, să se confrunte în războaie sau să formeze alianŃe. Dar această suprapunere a accentuat adeseori diferenŃele dintre ele, mai degrabă decât să le ofere sentimentul unui trecut comun, iar integrarea europeană s-a dezvoltat în parte şi pentru a pune capăt conflictelor care au apărut din aceste diferenŃe. Divizările istorice au fost amplificate de interesele coloniale ale unor state europene, care le-au determinat să acorde o mai mare importanŃă unor priorităŃi externe, în locul dezvoltării unor legături mai strânse cu vecinii lor. Chiar şi acum, Marea Britanic, FranŃa, Spania şi Portugalia au legături strânse cu fostele lor colonii, în timp ce Germania — din diverse motive — are interese în Europa de Est.

În ultimul rând şi cel mai important, confuzia din jurul definiŃiei Europei apare din cauza incertitudinii privind graniŃele sale politice şi geografice. Toate celelalte continente sunt definite de liniile lor de demarcaŃie, dar în cazul Europei, în vreme ce graniŃele sale vestice, nordice şi sudice sunt marcate de Oceanul Atlantic, de Oceanul Arctic şi respectiv de Marea Mediterană, în est nu există o frontieră clară. Strict vorbind, nici măcar nu poate fi vorba de un continent (de obicei definit ca o suprafaŃă de pământ întinsă, compactă), ci doar de o parte a continentului euro-asiatic. Cu toate acestea, de peste 2000 de ani, Europa a fost considerată ca fiind distinctă de Asia, chiar dacă nu se poate spune cu adevărat unde se termină Europa şi unde începe Asia.

Frontiera de est a Europei este definită în mod obişnuit ca situându-se de-a lungul munŃilor Ural, peste Marea Caspică şi de-a lungul munŃilor Caucaz, dar acestea nu sunt decât caracteristici geografice, care au fost acceptate neŃinându-se seama de realităŃile politice. MunŃii Ural, de exemplu, au fost menŃionaŃi ca graniŃă de către un cartograf rus din secolul al XVIII-lea, Vasily Tatishchev, doar pentru ca Rusia să poată pretindă că este o putere atât asiatică, cât şi europeană. Dacă am continua să acceptăm munŃii Ural ca graniŃă, atunci înseamnă că şase foste republici sovietice — Belarus, Moldova, Ucraina şi cele trei state baltice — sunt parte a Europei. Cele trei state baltice (Estonia, Letonia şi Lituania) au fost legate în istoria lor de Europa, iar acum sunt membre ale Uniunii Europene, dar mai rămân întrebări legate de orientarea Belarusiei, a Moldovei şi Ucrainei.

Cea mai mare problemă cu Uralii este că nu marchează frontiera dintre două state, ci se află adânc în inima Rusiei. Ruşii au fost definiŃi drept europeni — şi s-au considerat ei înşişi astfel — iar Rusia la vest de munŃii Ural a fost numită mult timp Eurasia, din cauza distincŃiilor impuse în regiune de europeni — dar Rusia de astăzi îşi vede interesele politice şi economice ca fiind semnificativ diferite de ale Europei. Cea mai evidentă problemă care apare când Rusia este definită ca europeană este că trei pătrimi din această zonă de pământ este la est de Urali şi că pe întinsul ei trăiesc mai mult de patruzeci de minorităŃi etnice, marea lor majoritate fiind indiscutabil neeuropene.

În Europa centrală, schimbările din balanŃa puterii au plasat mult timp polonezii, cehii şi slovacii la mijloc în schimbul de focuri dintre marile puteri, aşa explicându-se şi de ce această regiune este cunoscută ca "tărâmul de la răscruce". Vestul a privit către această parte a lumii ca la o zonă tampon împotriva Rusiei, o percepŃie care a fost alimentată de eşecul acestor popoare de a forma state durabile, identificate cu grupuri etnice dominante, în timpul războiului rece, caracterul distinctiv al Europei de Est a fost accentuat de scindările ideologice dintre est şi vest, în ciuda legăturilor istorice care situau Polonia mai aproape de vestul Europei decât de Rusia.

Balcanii ocupă o poziŃie ambiguă între Europa şi Asia, fiind o parte geografică a celei dintâi, dar orientată din punct de vedere istoric mai mult către a doua. Balcanii au fost mult timp priviŃi ca o extensie a Asiei Mici şi, până relativ recent, au fost descrişi de europeni ca fiind Orientul Apropiat (Hobsbawn, 1991, p. 17). Balcanii au fost consideraŃi mult timp o zonă de tranziŃie dintre două "civilizaŃii", fie că termenul este aplicat la religii (graniŃa dintre islamism, catolicism şi ortodoxia estică), fie cu referire la comunităŃile politice (graniŃa dintre imperiile romane de est şi de vest, dintre imperiile habsburgic şi otoman şi, mai recent, dintre influenŃele slavă-rusească, vestică şi estică).

HărŃile istorice ale regiunii arată că apartenenŃa s-a schimbat în mod constant: Balcanii s-au aflat sub dominaŃia macedonenilor lui Alexandru, a romanilor, apoi a Imperiului Roman de Răsărit, a triburilor slave, a creştinătăŃii, a Regatului Ungariei, a veneŃienilor şi — din secolul al XVI-lea până în 1918 — a turcilor otomani. Cu excepŃia perioadei regimului lui Tito (1945-1980), regiunea nu a reuşit să fie unită, iar loialitatea locuitorilor săi a fost întotdeauna divizată. Aceste schimbări au creat ceea ce Delanty (1995, p. 51-52) descrie ca fiind "societăŃi de frontieră în Ńinuturile de mijloc" dintre marile puteri. Slavii, în particular, au fost împărŃiŃi între cei care au acceptat catolicismul, ortodoxia greacă sau islamismul, de unde a rezultat o eterogenitate culturală, în ciuda unei omogenităŃi lingvistice mai

mari între slavi decât între popoarele Europei occidentale (Delanty, 1995, p. 54). Slavii continuă să fie afiliaŃi Rusiei, acest lucru fiind parte a motivului îngrijorării NATO în legătură cu o prea mare implicare a sa în conflictele din Bosnia şi Kosovo, în anii '90.

în sfârşit, chestiunea Turciei, pe care majoritatea europenilor o privesc ca o parte a Asiei Mici şi o parte a sferei de influenŃă islamice. Cu toate acestea, de obicei se consideră că Europa şi Asia se întâlnesc la Bosfor, de aici rezultând că aproximativ 4% din Turcia se află în Europa. Aşadar, este Turcia un stat european? UE a convenit în decembrie 2004 să deschidă negocierile de aderare cu Turcia, dar europenii au Ńinut până acum Turcia la distanŃă, exprimându-şi preocuparea cu privire la amploarea sărăciei, populaŃia sa numeroasă şi relatările controversate despre nerespectarea drepturilor omului. Totuşi, chestiunile legate de limitele sud-estice ale Europei nu au împiedicat UE să accepte ca membru cu drepturi depline Ciprul, care se află la distanŃă mult mai departe de Bruxelles decât mare parte din Turcia.

Războiul rece nu s-a terminat de mult timp şi mulŃi dintre noi încă mai considerăm greu de ignorat diferenŃele politice, economice şi sociale care au împărŃit Ńările de o parte şi de alta a Cortinei de Fier. Oricât ar încerca, majoritatea europenilor mai în vârstă încă mai consideră Ungaria şi Polonia ca fiind într-un fel sau altul diferite de Belgia şi FranŃa. O diferenŃă în plus a fost adăugată din anii 70, prin accelerarea ştergerii diferenŃelor dintre statele membre ale UE. Astfel Europa a fost împărŃită în Ńări care sunt membre ale UE şi Ńări care nu sunt. Totuşi nu este nici o îndoială că Europa este acum mai aproape decât oricând de a fi considerată o regiune cu interese comvine şi cu o identitate comună.

Europa de azi

Dacă graniŃele cu Turcia şi Rusia sunt considerate a fi limitele sale estice, atunci Europa de astăzi este formată din 38 de Ńări: cele 25 de state membre ale UE, încă alte trei state vestice (Islanda, Norvegia şi ElveŃia) şi 10 state est-europene. în timp ce în vestul Europei există destul de multă coeziune politică, economică şi socială, care a început să se extindă şi spre est, există şi diferenŃe semnificative, care au impact asupra procesului integrării. Liderii statelor membre, de exemplu, nu se află întotdeauna pe poziŃii egale: puterea lor se bazează pe fundamente politice şi administrative adeseori diferite, iar ei au pachete de priorităŃi economice şi sociale diferite, care îi determină sau îi încurajează să adopte poziŃii conflictuale la masa negocierilor (v. capitolul 5).

Structurile politice

Majoritatea Ńărilor europene au sisteme politice bazate pe variante ale guvernării parlamentare (v. Tabelul 2.1). Caracteristicile sale principale includ alegeri directe pentru un parlament repre-zentativ, existenŃa mai multor partide politice, puterea executivă revenindu-i primului ministru, care este liderul celui mai mare partid politic (sau coaliŃie) din parlament, fuzionarea puterii executive cu cea legislativă şi un monarh sau un preşedinte recunoscut, având rolul de şef de stat. Spre deosebire de sistemul Statelor Unite, unde funcŃia de şef de stat şi cea de şef de guvern sunt contopite în funcŃia preşedintelui, sistemele parlamentare au un şef de stat simbolic şi un şef de stat politic. Şefii de stat în Europa pot fi reprezentaŃi în diverse formule:

• Opt Ńări — Belgia, Danemarca, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia şi Marea Britanic — sunt monarhii. Aceste Ńări sunt toate monarhii constituŃionale, de aici rezultînd că monarhii au putere politică neglijabilă, guvernul fiind cel care conduce în numele lor (prin urmare, monarhii au putere suverană, dar nu sunt cei care conduc). Monarhii au roluri ceremoniale şi li se acordă o posibilitate redusă de a sfătui sau influenŃa şefii de guvern aleşi.

• Majoritatea celorlalte state europene au preşedinŃi reprezentativi, cu puteri similare şi poziŃii asemănătoare cu ale monarhilor, dar în loc să moştenească postul pe cale ereditară, sunt fie numiŃi, fie aleşi pe o perioadă determinată, în mai multe Ńări — inclusiv Germania, Italia şi ElveŃia — preşedintele este ales de către forul legislativ; în alte Ńări, preşedinŃii sunt aleşi direct de electorat dar fără să fie personalităŃi politice. Singura mică excepŃie este Finlanda, unde preşedintele are un rol central în politica externă şi poate să se implice în politica internă, dacă situaŃia îi permite acest lucru.

• Mai multe Ńări au un executiv dual, sau un sistem mixt, prezidenŃial-parlamentar: printre acestea se numără FranŃa, Moldova, Polonia, Portugalia şi Ucraina. Puterea executivă este în mâna preşedintelui, care este ales direct de electorat, dar puterea legislativă este atribuită adunării legislative,

supervizată de un prim ministru şi un consiliu de miniştri. Dacă partidul preşedintelui domină adunarea legislativă, preşedintele are puteri însemnate asupra guvernului — mai precis, preşedintele desemnează primul ministru şi consiliul de miniştri şi, de asemenea, stabileşte agenda politică şi legislativă. Dacă partidul preşedintelui este în minoritate, primul ministru şi consiliul de miniştri provin dintr-un partid diferit şi, bazându-şi puterea pe sprijinul în adunarea legislativă, sunt mult mai puŃin dependenŃi de preşedinte.

PreşedinŃii non-executivi şi monarhii au avantajul de a putea acŃiona ca nişte simboluri ale unităŃii naŃionale. Ei pot oferi stabilitate şi continuitate, în special în cazul monarhilor, care adesea supravieŃuiesc unei succesiuni de prim miniştrii — până în 2004, de exemplu, regina Elisabeth a Marii Britanii a condus regatul^cu zece prim miniştri, iar regele Cari Gustav al Suediei cu opt. In Italia, mai mulŃi preşedinŃi au avut un rol esenŃial în a ajuta această Ńară să depăşească efectele distrugătoare ale căderii frecvente a guvernelor. OcupanŃii funcŃiilor respective s-au remarcat prin implicarea lor în dezbateri publice: Preşedintele Cossiga, de exemplu, a venit în sprijinul reformei electorale, ca urmare a scandalurilor financiare de la începutul anilor '90 şi a scăderii ulterioare a credibilităŃii partidelor politice italiene.

PreşedinŃii din Ńările cu executiv dual au o poziŃie semnificativ diferită în cadrul structurilor lor politice interne, care le

Tabelul 2.1 Structuri politice şi administrative

Executiv Legislativ Guvern*

Structura administrativă

Albania Preşedinte/PM Unicameral Majoritar Unitară

Austria Preşedinte/Cancelar Bicameral CoaliŃie Federală

Belarus PrezidenŃial Bicameral Nepartizan Unitară

Belgia Monarh/PM Bicameral CoaliŃie Federală

Bosnia şi HerŃegovina PreşedenŃie unită Bicameral** CoaliŃie Confederală

Bulgaria Preşedinte/PM Unicameral CoaliŃie Unitară

Cehia Preşedinte/PM Bicameral CoaliŃie Unitară

Cipru PrezidenŃial Unicameral CoaliŃie Divizată

CroaŃia Preşedinte/PM Unicameral Minoritar Unitară

Danemarca Monarh/PM Unicameral CoaliŃie Unitară

ElveŃia PrezidenŃial Bicameral CoaliŃie Federală

Estonia Preşedinte/PM Unicameral CoaliŃie Unitară

Finlanda Preşedinte/PM Unicameral CoaliŃie Unitară

FranŃa Executiv dublu Bicameral CoaliŃie Unitară

Germania Preşedinte/Cancelar Bicameral CoaliŃie Federală

Grecia Preşedinte/PM Unicameral Majoritar Unitară

Irlanda Preşedinte/PM Bicameral CoaliŃie Unitară

Islanda Preşedinte/PM Unicameral CoaliŃie Unitară

Italia Preşedinte/PM Bicameral CoaliŃie Unitară

Letonia Preşedinte/PM Unicameral CoaliŃie Unitară

Lituania Executiv dublu Unicameral CoaliŃie Unitară

Luxemburg Mare Duce/PM Unicameral CoaliŃie Unitară

Macedonia Preşedinte/PM Unicameral CoaliŃie Unitară

Malta Preşedinte/PM Unicameral Majoritar Unitară

Marea Britanic Monarh/PM Bicameral Mivjoritar Unitară

Moldova Executiv dublu Unicameral Majoritar Unitară

Norvegia Monarh/PM Unicameral CoaliŃie Unitară

Olanda Monarh/PM Bicameral CoaliŃie Unitară

Polonia Executiv dublu Bicameral CoaliŃie Unitară

Portugalia Executiv dublu Unicameral CoaliŃie Unitară

România Preşedinte/PM Bicameral Majoritar Unitară

Serbia şi Muntenegru Preşedinte/PM Bicameral CoaliŃie Confederală

Slovacia Preşedinte/PM Unicameral CoaliŃie Unitară

Slovenia Preşedinte/PM Bicameral CoaliŃie Unitară

Spania Monarh/PM Bicameral Majoritar Unitară

Suedia Monarh/PM Unicameral Majoritar Unitară

Ucraina Executiv dublu Unicameral CoaliŃie Unitară

Ungaria Preşedinte/PM Unicameral CoaliŃie Unitară

Statele membre ale UE sunt prezentate cu litere îngroşate. PM = Prim ministru SituaŃia în decembrie 2004 ** Parlament unicameral în republica Srpska Note: în Belarus şi Cipru preşedintele are majoritatea puterii executive, în ElveŃia puterea este în mare măsură^delegată, în cazul executivului dual, puterea este împărŃită între preşedinte şi prim ministru, în toate celelalte sisteme, preşedinŃii şi monarhii sunt în mare parte conducători simbolici. Sursa: în mare măsură bazat pe informaŃiile din "Alegeri în întreaga lume" la www.electionworld.org (2004).

conferă un statut diferit la întâlnirile cu alŃi lideri europeni. Aşa cum am menŃionat mai sus, când partidul unui preşedinte domină legislativul, acel preşedinte are puteri însemnate în ceea ce priveşte programul legislativ şi se află într-o poziŃie autoritară când se negociază acordurile internaŃionale. Totuşi, în cazul FranŃei, în urma alegerilor recente au rezultat preşedinŃi care au fost nevoiŃi să conlucreze cu prim miniştri aparŃinând partidului de opoziŃie. Acesta a fost cazul preşedintelui Chirac, după alegerile pentru Adunarea NaŃională din anul 1997: fiindcă socialiştii au câştigat majoritatea voturilor, conducerea afacerilor interne a fost preluată de prim ministrul Lionel Jospin, iar lui Chirac

nu i-a mai rămas decât să se implice într-o măsură mică în afacerile externe. Dar chiar şi în acest ultim domeniu de acŃiune s-a aflat în dezavantaj în discuŃiile cu alŃi lideri europeni, deoarece nu se putea baza pe sprijinul Adunării NaŃionale.

În majoritatea statelor europene puterea executivă este atribuită şefului guvernului: prim-ministrul sau, în Germania şi Austria, cancelarul. Spre deosebire de perioada determinată impusă legislatorilor din Statele Unite, prim miniştrii şi membrii adunării legislative din Europa sunt aleşi pentru o perioadă maximă — de obicei de 4 sau 5 ani (3 ani în Suedia) — iar liderul are puterea să convoace alegeri oricând în această perioadă, în principal, puterea prim-miniştrilor constă în monopolul lor virtual asupra numirilor în poziŃiile cheie din guvern şi în faptul că, în mod normal, se pot baza pe susŃinerea majorităŃilor parlamentare, care sunt suficient de puternice încât să asigure succesul programelor lor legislative. Cu siguranŃă că acest lucru este valabil pentru prim miniştrii din statele în care se aleg de regulă guverne majoritare, dar mai puŃin adevărat în statele în care se formează coaliŃii (unde nici un partid nu are majoritatea, atunci două sau mai multe partide se unesc pentru a forma împreună guvernul), în timp ce primii au puteri politice substanŃiale, cei din urma (cum ar fi liderii din Germania şi Italia) trebuie să îşi întemeieze programele pe consens şi bi-partizanat şi sunt forŃaŃi să accepte compromisuri ca să mulŃumească toate grupurile de partide din cadrul alianŃei lor.

Aproape toate legislativele europene se bazează pe modelul parlamentar, în care guvernul cuprinde un prim ministru şi un cabinet de miniştri care răspund în faŃa corpului legislativ ales — şi de obicei fac parte din acesta. Prin definiŃie, legislativul este instituŃia unde se introduc legile, iar apoi sunt discutate, amendate după caz şi fie acceptate, fie respinse. Majoritatea parlamentelor europene au două camere, o cameră inferioară mai puternică, care este aleasă direct de electorat, şi una superioară şi de obicei mai puŃin importantă, ai cărei membri pot fi aleşi direct sau indirect, ori sunt numiŃi. Austria, Germania şi Olanda au camere superioare ale căror membri sunt aleşi sau numiŃi de guvernele centrale sau locale. Mai multe state mai mici, incluzând aici Cipru, Estonia, Finlanda, Ungaria, Letonia, Malta, Norvegia, Portugalia şi Slovacia au o singură cameră legislativă.

Europenii au o mare varietate de partide politice din care pot să aleagă cu ocazia alegerilor, în care este reprezentată fiecare parte a spectrului ideologic. La stânga, comuniştii au văzut cum sprijinul ce le era acordat a început să scadă semnificativ în ultimii ani; în vest primesc mult mai puŃine voturi decât în perioada de glorie ai eurocomunismului din anii '70; şi în est au pierdut sprijin de la sfârşitul războiului rece (excepŃie făcând Polonia unde comuniştii sunt încă puternici). Cea mai durabilă dintre ideologiile de stânga este social-democraŃia, care în prezent formează temelia unor partide politice în aproape fiecare stat membru al UE. Fiind o formă mai conservatoare a socialismului, social-democraŃia împleteşte credinŃa în statul bunăstării şi responsabilitatea parŃială a guvernului pentru servicii cu ideea sprijinirii omului care se bazează pe propriile forŃe şi cu moderaŃia în privinŃa aspectelor sociale.

Dreapta ideologică este dominată de partidele creştin-demo-crate, care sunt active în majoritatea statelor continentale membre ale UE. Mai preocupate decât partidele conservatoare vechi de aspectele sociale şi mai dornice să sprijine bunăstarea ca pe o modalitate de evitare a conflictului social, partidele creştin-de-mocrate au fost influente în mod particular în Germania, FranŃa şi Italia, unde au adoptat poziŃii mai liberale decât conservatorii britanici şi irlandezi. Unul dintre efectele alegerilor parlamentare europene (v. capitolele 4 şi 6) a fost încurajarea social-democraŃilor şi conservatorilor să formeze blocuri trans-europene şi, deşi nu se conduc deocamdată după o platformă europeană, aceste două blocuri au fost sistematic cele mai mari din Parlamentul European.

Un fenomen recent în politica europeană naŃională a fost apariŃia unor partide politice reprezentând sectoare mai concentrate ale societăŃii: verzii, partidele subnaŃionale şi regionaliste şi partidele naŃionaliste de extremă dreaptă. Verzii au avut succes în particular în Belgia, Germania şi unele state scandinave, punctul lor de vedere reprezentând o reacŃie împotriva consumismului şi a dezvoltării economice nedurabile. Partidele regionale, deşi încă mici, au evoluat în state cu divizare economică şi culturală, cum ar fi Belgia, Marea Britanic şi Italia. Dreapta extremă, care a dus la xenofobie şi opoziŃie faŃă de imigraŃie, a avut cel mai mare impact în Austria, Belgia, FranŃa şi Italia.

În Europa sistemele electorale sunt departe de a fi standardizate. Deşi majoritatea Ńărilor oferă votanŃilor lor o reprezentare proporŃională (RP), în practică există mai multe forme diferite de RP. Cel mai comun este sistemul direct de liste de partid, în care Ńara este împărŃită în districte cu mai mulŃi reprezentanŃi; toate partidele alcătuiesc o listă de candidaŃi în fiecare district, iar voturile sunt împărŃite

între candidaŃi în conformitate cu proporŃia voturilor pe care le-au primit. Cea mai evidentă excepŃie de la RP este Marea Britanic, care are un sistem al pluralităŃii sau al majorităŃii (uneori cunoscut ca "primul ocupă locul"), în care candidaŃii din diverse partide concurează unii împotriva celorlalŃi, iar candidatul care câştigă cele mai multe voturi câştigă mandatul, chiar dacă obŃine sau nu o majoritate a voturilor. AdministraŃia Blair a introdus RP pentru alegerile europene şi alegerile pentru adunările regionale şi a dezbătut posibilitatea introducerii RP pentru alegerile generale.

Sistemul pluralist are două avantaje: din acesta rezultă de obicei un partid care câştigă o majoritate clară (şi astfel contribuie la stabilitatea guvernului) şi desemnează un singur membru în legislativ pentru fiecare district electoral, permiŃând alegătorilor să dezvolte relaŃii politice şi psihologice cu reprezentanŃii lor. Totuşi, sistemul tinde să fie nedrept, prin faptul că proporŃia mandatelor câştigate de partidele concurente este adeseori diferită de proporŃia voturilor acordate: partidele care au blocuri solide de sprijin într-o Ńară obŃin locuri în legislativ, pe când partidele al căror sprijin e puternic dar mai distribuit adesea ies pe locul al doilea şi câştigă mai puŃine mandate. Acest lucru a fost evident în particular la alegerile din Marea Britanie din 2001, când partidul laburiştilor aflaŃi la guvernare a câştigat 41 la sută din voturi, dar aproape 63 la sută din mandate în Camera Comunelor, pe când opoziŃia conservatoare a câştigat 32 la sută din voturi, dar numai 25 la sută din mandate.

RP este mai reprezentativă pentru preferinŃele votanŃilor, dar votanŃii sunt reprezentanŃi de un grup de legislatori, nu de unul singur. Mai problematic, sistemul are drept rezultat mai multe partide care câştigă locuri în legislativ, fiind mai puŃin probabil ca un partid să câştige majoritatea. Rezultatul este de obicei o guvernare prin intermediul unei coaliŃii, ale cărei partide membre trebuie să-şi compromită Ńelurile politice pentru a menŃine coaliŃia şi pot avea o mică majoritate. Majoritatea statelor europene sunt guvernate de coaliŃii, care de obicei funcŃionează bine. Dar coaliŃiile pot să creeze şi instabilitate, cazul cel mai extrem fiind cel al Italiei, care a avut aproape 60 de guverne din 1945 încoace, unele dintre ele rezistând doar câteva săptămâni până să fie înlăturate, în scopul de a promova stabilitatea, Italia şi-a schimbat sistemul electoral în 1993, trecând de la un sistem bazat exclusiv pe RP la unul care utilizează o combinaŃie de RP cu cel în care câştigătorul ia tot.

Rezultatul acestei varietăŃi a structurilor politice este că puterea liderilor individuali din statele membre se bazează adesea pe fundamente diferite, care pot să afecteze capacitatea lor de a negocia cu omologii şi echivalenŃii lor. De exemplu, prim miniştrii din Marea Britanie, Grecia, Spania, care conduc o majoritate puternică în Ńările lor sunt capabili să adopte o poziŃie relativ sigură în negocierile din interiorul UE, pe când preşedinŃii francezi lipsiŃi de o majoritate legislativă sau prim miniştrii olandezi ori danezi care conduc guverne de coaliŃie cu echilibru delicat se pot găsi în poziŃii slabe de negociere şi pot fi mai înclinaŃi să accepte rezultatele unei negocieri decât să o conducă.

Structurile administrative

Guvernarea în statele europene tinde să fie foarte de centralizată. Toate statele membre, cu excepŃia a cinci, sunt sisteme unitare, însemnând că întreaga putere semnificativă este concentrată la nivel naŃional. AdministraŃia unitară înseamnă că un stat are două sau chiar trei niveluri de guvernare, guvernul naŃional fiind responsabil pentru politica externă şi de apărare, conducerea economiei naŃionale, politica de bunăstare socială, transportul, managementul mediului, politica de dezvoltare industrială şi alte domenii despre care se consideră că pot fi administrate mai bine dintr-o perspectivă naŃională. Pe de altă parte o reŃea de structuri locale ale guvernului — care sunt variate ca denumire, cum ar fi municipalitatea, comuna, judeŃul, parohia, districtul, oraşul, provincia, departamentul, sau regiunea — sunt de obicei responsabile de supervizarea serviciilor publice cum ar fi planificarea utilizării terenurilor, transportul local, şcolile, locuinŃele publice, colectarea deşeurilor, menŃinerea drumurilor şi serviciile sociale. Totuşi, acestea nu au puteri independente şi răspund în ultimă instanŃă în faŃa guvernului naŃional.

ExcepŃiile sunt Austria, Belgia, Germania şi ElveŃia, care sunt federaŃii în care guvernul naŃional coexistă cu structurile locale de guvernare ce au puteri independente şi responsabilităŃile lor proprii, iar puterile sunt mai descentralizate. (Bosnia este o confederaŃie între Bosnia şi HerŃegovina şi Republica Srpska). Federalismul de obicei funcŃionează cel mai bine în Ńările mari, unde are sens să fie guverne locale puternice doar pentru că este mai convenabil; sau în Ńările care au divizări sociale sem-nificative şi unde descentralizarea le acordă diferitelor grupuri mai multă putere în privinŃa propriilor

lor interese. Statele Unite sunt adeseori luate drept exemplu de federalism, un aranjament utilizat ca mijloc de unire a celor 13 colonii iniŃiale în cadrul unui sistem comun de guvernare.

Federalismul din ElveŃia îşi are rădăcinile în diferenŃele de limbă şi religie; astfel, populaŃiile diferitelor cantoane vorbesc franceză, germană sau italiana şi sunt fie protestante, fie catolice în marea lor majoritate. (Gallagher et al., 1992, p. 137).

În contrast, federalismul din Germania a f ost încurajat de puterile învingătoare după cel de-al doilea Război Mondial, ca mijloc de descentralizare al statului german, deşi multe dintre landurile create sub noul sistem nu aveau nici o tradiŃie istorică. Federalismul este uneori propus ca un răspuns posibil la problemele societăŃilor divizate cultural şi istoric, cum este Marea Britanic, care deja experimentează tendinŃe de federalizare pe măsură ce ScoŃia, Tara Galilor şi Irlanda de Nord încep să se obişnuiască cu noile lor adunări regionale.

Aşa cum am arătat în Capitolul l, federalismul la nivel european a devenit controversat în ultimii ani, fiind utilizat în mod regulat de eurosceptici asemeni unui "steguleŃ roşu" cu care avertizează despre pierderea puterii de către statele membre ale UE. Ei vorbesc adesea despre posibilitatea unei guvernări federale europene, asociind termenul cu noŃiuni de genul "guvernul cel mare" şi "pierderea suveranităŃii", în special guvernele Thatcher şi Major din Marea Britanie au fost neîncrezătoare în acest concept, pentru cel din urmă federalismul devenind o chestiune importantă în timpul dezbaterilor asupra tratatului de la Maastricht. Proiectul tratatului includea obiectivul realizării unei Europe federale, dar opoziŃia britanică a dus la înlăturarea tuturor referinŃelor la această idee, iar formularea tratatului a fost schimbată până la urmă astfel: "o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei".

În ce măsură înŃeleg majoritatea europenilor cu adevărat cum funcŃionează federalismul reprezintă un semn de întrebare, din moment ce puŃini dintre ei 1-au experimentat în mod direct. E de asemenea îndoielnic dacă o Europă federală — în caz că ar fi vreodată creată — ar avea aceleaşi caracteristici ca Austria şi Germania federală. Nu există o definiŃie exactă a federalismului; în unele cazuri (cum ar fi India şi Rusia) guvernul naŃional este relativ puternic, în altele (precum ElveŃia) acesta e relativ slab; în aproape toate cazurile balanŃa puterii între guvernul naŃional şi local se schimbă în funcŃie de realităŃile economice şi politice. Acesta a fost cu siguranŃă cazul Statelor Unite, unde a existat mult timp o dezbatere despre care dintre niveluri atârnă mai greu în aceasta balanŃă. SeminŃele guvernării europene federale au fost plantate, dar rămâne de văzut dacă ele vor înflori sau dacă organizarea confederală care există la acest moment va fi menŃinută.

Structurile economice

Toate statele europene sunt preponderent sisteme capitaliste de piaŃă liberă, însemnând prin aceasta că mare parte din activitatea economică e guvernată — şi preŃurile fixate — de ofertă şi cerere, iar guvernele îşi limitează intervenŃiile pe piaŃă. Acest lucru s-a întâmplat în special în Occident încă din anii '80, când guvernul Thatcher a privatizat mai multe companii industriale şi de servicii, aflate în proprietatea statului, şi mai multe state europene continentale i-au urmat exemplul, în est a devenit o realitate din momentul în care colapsul Uniunii Sovietice a pus capăt socialismului de stat în fostele state client ale puterii sovietice. Mărimea sectorului public în majoritatea Ńărilor a scăzut în mod deosebit de la începutul anilor '90 şi au crescut iniŃiativele antreprenoriale şi concurenŃa specifice pieŃei libere. (Desigur că în practică nu există ceva de genul sistemului capitalist pur — guvernele intervin întotdeauna într-un mod sau altul pe piaŃă, de exemplu prin reglementare, controlul preŃurilor şi reguli privind concurenŃa).

Statele europene sunt, de asemenea, preponderent post-industriale, adică economiile lor au trecut printr-o perioadă de tranziŃie de la agricultură la industrie, cu o bază puternică de servicii. Acestea din urmă sunt activităŃi economice care nu produc produse comerciale tangibile, cum ar fi, de exemplu, distribuŃia, serviciile de alimentaŃie, domeniul bancar, al asigurărilor şi al altor activităŃi financiare, în majoritatea statelor europene serviciile reprezintă cam 64-73% din produsul intern brut, industria aproximativ 25-32%, iar agricultura 1-3%. In Ńările din estul Europei agricultura încă mai are un rol important, reprezentând 3-7% din producŃia economică (v. Capitolul 8 pentru mai multe detalii). Statele europene mai sărace tind să aibă cele mai extinse sectoare agricole: în timp ce numai 2-4% din britanici, danezi, germani şi suedezi lucrează în agricultură,

Caseta 2.2 Standardul de trai

ApreciaŃi după aproape oricare măsură obiectivă cu privire la nivelul de trai, europenii din Occident se numără printre cei mai privilegiaŃi oameni din lume. Ei au acces la un sistem avansat de educaŃie şi de îngrijire a sănătăŃii, un sistem extins şi generos de asistenŃă socială, o societate de consum dinamică şi un sistem de transport şi comunicaŃii complex. Un copil african este de 21 de ori mai predispus să moară la naştere decât un copil european, iar media de viaŃă în Europa este cu 24 de ani mai mare decât cea din Africa şi cu 18 ani mai mare decât cea din India. Europenii se bucură de o alfabetizare aproape universală, europenii care au un loc de muncă beneficiază de o perioadă mai mare de concediu plătit şi mai mult timp liber decât alŃi angajaŃi, iar oferta de locuinŃe şi hrană este mai mult decât adecvată. Unii autor sunt de părere că nivelul de trai al europenilor îl pune în umbră pe cel al nord-americanilor, aceştia din urmă fiind de mult timp consideraŃi ca trăind în cea mai privilegiată Ńară din punct de vedere social. (Rifkin, 2004).

Multe dintre acestea pot fi atribuite filozofiei adoptate de majoritatea guvernelor occidentale după al doilea război mondial, conform căreia statul trebuie să furnizeze o gamă largă de servicii sociale de bază, creând o reŃea de securitate prin care chiar şi cele mai sărace şi mai neprivilegiate categorii sociale să nu se prăbuşească. Astfel, fiecare dintre cele 25 state membre ale UE a adoptat o formă oarecare de învăŃământ de stat şi de îngrijire a sănătăŃii la nivel naŃional, iar preocuparea pentru îngrijirea copiilor şi a vârstnicilor a crescut pe măsură ce s-a mărit şi numărul familiilor monoparentale şi al pensionarilor. Majoritatea statelor europene stau mai bine în comparaŃie cu Statele Unite, care deŃin serviciile de îngrijire a sănătăŃii cele mai avansate tehnologic din lume, dar cărora le lipseşte un serviciu de sănătate naŃional. Apoi, deşi SUA au una dintre cele mai bogate economii din lume, 15% din populaŃia lor trăieşte totuşi în sărăcie.

Nu toate politicile de ocrotire socială din Europa au avut succes. Aceasta este una din marile ironii ale vieŃii în democraŃiile industriale moderne — anume faptul că în mijlocul bogăŃiei continuă să existe lipsuri mari. Sărăcia nu a fost înlăturată şi în multe locuri ea s-a agravat, creând diferenŃe importante în cadrul Europei. De exemplu, în timp ce numărul copiilor care trăiesc în sărăcie se ridica la 4-10% în Germania, Olanda şi Suedia, el este de 16-18% în Marea Britanie şi Italia. Este totuşi mai bine decât în Statele Unite, unde cifra este de aproape 30% (statistici citate din Bradford, 1998, p. 265). La toŃi aceşti indicatori, cele 10 Ńări care s-au alăturat UE în 2004 sunt mult în urmă, dar avantajele apartenenŃei la UE le vor ajuta în acelaşi mod în care au ajutat Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania, să-şi îmbunătăŃească economiile, astfel încât cele mai mari corporaŃii europene sunt acum capabile să concureze mai eficient cu cele din Statele Unite şi Japonia.

în acest domeniu sunt angajaŃi 12-15% din greci şi portughezi, 18-20% din letoni, lituanieni şi polonezi, 40% din români şi 52% din moldoveni (Banca Mondială, 2004).

Europa Occidentală a trecut prin experienŃa unei creşteri economice substanŃiale din 1945 încoace, iar în ultimii ani prosperitatea s-a extins şi în Europa de Est, dar nivelurile de creştere şi prosperitate au diferit întotdeauna de la o regiune la alta (v. Caseta 2.2). în linii mari, există o zonă economică de mare vitalitate în centrul Europei, care se întinde din nordul Italiei, ElveŃia, până la Ńările Beneluxului şi regiunile învecinate din FranŃa şi Germania şi continuă dincolo de Canalul Mânecii, de la Londra până la comitatele centrale ale Angliei (Midlands). Aceasta este zona unde sunt concentrate majoritatea industriilor şi producŃia de energie, având cea mai mare densitate a populaŃiei, cele mai mari niveluri ale produsului intern brut (PIB) şi cea mai mică pondere a populaŃiei care lucrează în agricultură.

La modul mai general, Europa prezintă zone atât de dinamism economic, cât şi de subdezvoltare. Cele mai ridicate niveluri de activitate se află în inima sa economică, în particular în landurile din zona Rinului, în jurul oraşelor italiene nordice şi în jurul Parisului, Rotterdamului şi Londrei. Acestea au zone învecinate cu o dezvoltare economică echilibrată, cu o combinaŃie de agricultură prosperă, creştere urbană moderată, cu industrie uşoară şi servicii, în contrast cu aceste zone sunt regiunile industriale aflate în scădere economică, cum este regiunea Ruhr, comitatele centrale ale Angliei şi sudul łării Galilor, în fine, periferia Europei are tendinŃa de a fi cea mai subdezvoltată, fie din cauză că au lipsit investiŃiile adecvate, că are zone mai izolate sau mai puŃin populate, fie — cum este şi cazul Europei de Est — din cauză că este mai puŃin industrializată şi încă suferă din cauza planificării centrale de tip sovietic.

Programul pieŃei unice a exacerbat diferenŃele prin promovarea competiŃiei transfrontaliere, permiŃând industriei şi afacerilor să se mute în zone de o maximă eficienŃă şi cu cele mai mari profituri

şi promovând libera circulaŃie a forŃei de muncă, în acelaşi timp, totuşi, politicile regionale ale UE au ajutat la asigurarea de investiŃii sporite pentru regiunile mai sărace, iar politicile sociale au ajutat la plasarea lucrătorilor la standarde ale vieŃii mai echilibrate (v. Capitolul 8). PiaŃa Unică a încurajat de asemenea fuziunile şi asocierile corporative transeuropene.

DiferenŃele economice sunt reflectate în numărul populaŃiei. Europa este una dintre cele mai dens populate regiuni din lume: densitatea globală a populaŃiei este de aproximativ 115 locuitori pe km2, comparativ cu 30 locuitori/km2 în Statele Unite şi 9 locuitori/km2 în Rusia, în cadrul UE, densitatea populaŃiei variază de la aproape 470 loc./km2 în Olanda, la aproximativ 110-130 locuitori/km2 în Republica Cehă, Danemarca, FranŃa, Ungaria, Polonia şi Slovacia şi la o densitate redusă, de 20 locuitori/km2 în Finlanda şi Suedia; dispersia acestor valori reflectă factorii de mediu şi nivelurile diferite de industrializare. Cele mai dens populate părŃi ale Europei sunt printre cele mai prospere: nordul Italiei, vestul Germaniei, Ńările Beneluxului şi sudul Angliei. Cele mai slab populate zone le includ pe cele mai sărace sau mai reci: mare parte din Europa de Est, centrul Spaniei, nord-vestul ScoŃiei, Islanda şi Scandinavia.

Nu e surprinzător faptul că cea mai mare creştere a populaŃiei are loc în interiorul şi în jurul marilor centre ale industriei şi serviciilor şi în noile zonele rezidenŃiale şi de agrement. Capitalele au înregistrat o creştere începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, atracŃia pentru ele provenind din rolul lor de centre administrative, culturale, de servicii şi de prestigiu, poziŃia lor centrală în reŃelele de transport naŃional, pieŃele lor extinse şi cererea de forŃă de muncă calificată (Minshull şi Dawson, 1996, p. 209). Regiunile în refacere industrială postbelică, cum sunt valea Rinului din Germania şi comitatele de vest din Marea Britanie, au înregistrat de asemenea o creştere susŃinută a populaŃiei, între timp, regiunile rurale şi periferice şi zonele industriale în declin au suferit o depopulare constantă. Aceste tendinŃe au făcut din Europa una dintre cele mai urbanizate părŃi ale lumii, în timp ce numai 78% din americani trăiesc în oraşe, în Belgia procentajul este de 97% iar pentru Danemarca, Germania, Olanda, Suedia şi Marea Britanie este între 83 şi 90%. Pentru statele mai rar populate şi în cele occidentale bazate pe agricultură cum sunt Austria, Finlanda, Grecia şi Irlanda — ca şi pentru cele zece noi State Membre — procentajul se încadrează în intervalul 60-70%.

Uniunea Europeană a devenit puterea comercială cea mai mare din lume, iar exporturile şi importurile sale au crescut rapid începând cu anul 1945, în mare parte datorită creşterii comerŃului intraeuropean. Exporturile mondiale din UE constau în principal din mărfuri industriale, maşini, vehicule cu motor, electronică, echipamente de telecomunicaŃii, produse aerospa-Ńiale, substanŃe chimice, îmbrăcăminte, bunuri de larg consum, produse agricole, în timp ce majoritatea importurilor includ petrolul, produsele agricole şi materiile prime. Statele membre ale UE îşi apără încă activ suveranitatea lor în domenii diverse, dar când este vorba de chestiuni economice, s-a dovedit că este mai realist ca acestea să fie abordate colectiv — realizarea pieŃei unice, înlesnirea substanŃială a circulaŃiei populaŃiei şi capitalului, puterea Comisiei Europene de a negocia în numele UE ca un întreg în problemele comerciale şi trecerea la moneda unică în 12 state membre — toate acestea au dus Europa aproape de o uniune economică deplină.

Concluzii

Ideea unităŃii europene nu e un lucru nou. Conflictele care au adus cu ele instabilitate, moarte şi schimbări în balanŃa puterii din Europa de-a lungul secolelor au determinat pe mulŃi să propună unificarea — sau cel puŃin dezvoltarea unui sistem comun de guvernare — ca pe un mijloc de realizare a păcii. ApariŃia sistemului statal a subminat aceste propuneri, dar conflictul interstatal a atins în cele din urmă un nivel la care a devenit un lucru clar că numai cooperarea putea oferi o cale către pace. Cele două războaie mondiale din secolul XX — care în multe privinŃe au debutat ca războaie europene — au evidenŃiat în mod ferm pericolele naŃionalismului şi ale promovării continue a intereselor de stat în detrimentul intereselor regionale.

De-a lungul ultimelor două generaŃii, noua concepŃie a schimbat în mod dramatic ideea despre Europa. Frontierele de est şi de sud-est ale Europei s-ar putea să-şi fi păstrat tradiŃia lor istorică de schimbare, dar în vestul post-industrial şi democratic natura relaŃiei interne dintre statele care compun Europa s-a schimbat radical. Pentru prima dată, conceptul unităŃii europene a găsit o largă audienŃă. Poate că publicul să nu fi fost întotdeauna entuziast, dar a existat o schimbare de generaŃie din anul 1945 încoace, şi anume generaŃia celor care au fost martorii ororilor celui de-al doilea război mondial

a fost înlocuită cu a celor care nu au cunoscut altceva decât o pace generală în regiune. Acolo unde intelectualii şi filozofii pledau în izolare pentru ideea că cea mai sigură cale către pace în Europa este cooperarea sau chiar integrarea, costurile naŃionalismului sunt acum mai bine luate în considerare, acordându-se o atenŃie mai mare şi profundă ideii unităŃii regionale.

Europenii încă mai au multe lucruri care îi despart şi aceste diferenŃe sunt evidente pentru oricine călătoreşte prin acest continent. Există diferenŃe de limbă, de tradiŃii culturale, de sisteme juridice, de educaŃie şi de îngrijire a sănătăŃii, de priorităŃi sociale, de specialităŃi gastronomice, de moduri de distracŃie, de modele de comportament, de stiluri vestimentare, de planificare şi de construire a oraşelor, de petrecere a timpului liber, de atitudini faŃă de provincie şi chiar de partea drumului pe care se conduc vehiculele (britanicii, irlandezii, ciprioŃii şi maltezii conduc pe partea stângă, toŃi ceilalŃi pe partea dreaptă). Europenii sunt diferiŃi prin modalităŃile de guvernare, prin ceea ce au fost capabili să realizeze în economiile lor şi în sistemele de ocrotire socială.

Totuşi, din ce în ce mai mult, europenii descoperă că au multe lucruri în comun. Integrarea economică şi socială care a avut loc sub auspiciile Uniunii Europene şi ale precursorilor ei de la începutul anilor '50 a reuşit să alinieze nevoile şi priorităŃile europenilor. A încurajat de asemenea restul lumii să considere europenii mai puŃin ca fiind cetăŃenii unor state separate şi mai degrabă ca cetăŃeni ai aceluiaşi bloc economic, dacă nu încă ai aceluiaşi bloc politic. A fost realizată integrarea nu numai între Mediterană şi Cercul Arctic, dar şi a "teritoriilor de mijloc" — care în timpul războiului rece au făcut parte din blocul sovietic şi din zona tampon creată de Uniunea Sovietică pentru a-şi proteja frontiera de vest. Şi acestea, pentru prima dată în istoria lor, au devenit acum parte a unei Europe mai mari. Rezultatul a fost o redefinire fundamentală a ideii de Europa. In următorul capitol vom vedea care au fost etapele parcurse de guvernele Europei pentru a construi Uniunea Europeană, motivele fundamentale ale integrării şi dezbaterile implicate în procesul integrării.