Izvoarele dreptului privat roman

In doctrina juridica notiunea de izvor al dreptului este utilizata cu 3 sensuri: 1. izvoarele dreptului desemneaza totalitatea conditiilor materiale de existenta care determina un

anumit tip de reglementare juridica;2. izvoarele dreptului desemneaza documentele sau sursele de cunoastere pe baza carora pot fi

reconstituite diversele sisteme de drept;3. izvoarele dreptului desemneaza totalitatea procedeelor prin intermediul carora normele sociale

se transforma in norme de drept. Toate aceste procedee se numeste FORME DE EXPRIMARE A DREPTULUI sau IZVOARE DE DREPT IN SENS FORMAL.

Romanii au cunoscut 6 izvoare de drept in sens formal: obiceiul, legea, edictele magistratilor, jurisprudenta, senatusconsultele si constitutiunile imperiale.Cel mai vechi izvor formal al dreptului roman este obiceiul, in general obiceiurile se formeaza prin repetarea anumitor comportari.In epoca prestatala obiceiurile nu au avut caracter juridic, erau simple norme de conduita, fara caracter obligatoriu intrucat nu exista statul, care sa le impuna prin forta sa de constrangere. Dupa fondarea statului insa anumite obiceiuri acelea care erau convenabile celor ce detineau puterea politica au fost sanctionate de catre stat si s-au transformat in obiceiuri juridice, in norme de drept.

Sanctionarea de catre stat a obiceiurilor se realizeaza in practica instantelor judecatoresti, caci un obicei care este aplicat in mod repetat in practica instantelor judecatoresti devine norma de drept.In textele romane obiceiul era denumit MOS-MAIORUM adica obiceiul mostenit din batrani sau IUS-NONSCRIPTUM (dreptul nescris). Pana la jumatatea sec 5 inainte de Hr. obiceiul a fost unicul izvor al dreptului roman, dar la origine in epoca foarte veche obceiurile nu erau cunoscute de popor si erau tinute in secret de catre Pontifi, adica de preotii cultului roman, care pretindeau ca obiceurile sunt de origine divina si ca ei pontifi sunt interpretii ai vointei divine, acesti pontifi insa erau alesi numai dintre patricieni si daca se declansa un conflict intre un patrician si un plebeu partile se adresau pontfilor pentru a afla care este reglementarea juridica in acel caz, iar pontifii erau suspectati ca dau raspunsuri partinitoare adica favorabile patricienilor, de aceea plebeii au cerut ca obiceiurile sa fie sistematizate, sa fie codificare si sa fie publicate in forum pentru ca toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor de drept. Ceea ce s-a si intamplat in 451 cu ocazia adoptarii legii celor 12 table. Catre sfarsitul republicii odata cu dezvoltarea economiei de schimb cele mai multe obiceiuri au devenit inaplicabile, anacronice, astfel incat functiile obiceiurilor au fost preluate de alte izvoare de drept mult mai evoluate, cum ar fii Edictele magistratilor sau Jurisprudenta, cu toate acestea obiceiul a continuat sa fie izvor de drept si in epoca clasica dovada ca potrivit marelui juris-prudent SARIUS IULIANUS obiceiurile exprima vointa intregului popor roman si indeplinesc atat o functie creatoare cat si o functie abrogatoare, iar in epoca post-clasica pe fondul decaderii generale a societatii romane, obiceiurile si-au redobandit importanta de odinioara, imbogatindu-se cu elemente ale ob. din provincii, deoarece romanii tolerau ob. popoarelor din provincii daca nu venea un conflict cu principiile fundamentale ale dr. roman.

II. Legea:

Cuvantul “Lex” inseamna conventie atunci cand conventia se incheia intre doua persoane fizice cuvnatul lex era utilizat cu intelesul de contract, iar atunci cand conventia se incheia intre magistrat si popor cuvantul lex era utilizat cu intelesul de lege ca izvor formal de drept, deoarece la romani adoptarea legii presupunea incheierea unei conventii intre magistrati si popor, astfel magistratul care avea initiativa prezenta poporului legea, dupa care poporul dezbatea acel proiect de lege timp de 24 de

1

zile dupa care poporul era convocat din nou pentru a se pronunta asupra acelui proiect de lege, daca poporul era de acord cu proiectul de lege pronunta UTI-rogas, iar daca nu era de acord pronunta ACTIQVO lucrurile sa ramana cum au fost, dupa ce legea era votata era trimisa la SENAT in vederea ratificarii si daca era ratificata de senat legea intra in vigoare. Legile romane aveau o structura formata din 3 parti: presctiptio, rogatio si santio.Prescriptio – se mentineau numele magistratului care a propus legea, adunarea poporului care a votat acea legea, ordinea in care unitatile de vot si-au exprimat vointa, precum si locul in care a fost votata legea.Rogatio – erau cuprinse dispozitiile legii, iar daca erau mai multe dispozitii.Santio- se preciza ce consecinte se vor decurge in ipoteza incalcarii dispozitiei din rogatio, iar in fct. de sanctiunea lor legile erau de 3 feluri: leges perfecte, leges minus cvam perfecte (mai putin perfecte) si leges imperfecte.

In sanctiunea legilor perfecte se arata ca actul juridic incheiat prin incalcarea dispozitiilor din rogatio este nul In sanctiunea legilor mai putin perfecte se arata ca actul juridic incheiat prin incalcarea disp. din rogatio este valabil, isi produce efectele, insa autorii acelui act sunt sanctionati cu plata unei amenzi, iar in sanctiunea legilor imperfecte se mentiona pur si simplu ca nu este permisa incalcarea disp. din rogatio fara a se preciza ce consecinte vor decurge in cazul unei asemenea incalcari.Cea mai importanta lege romana si totodata cea mai veche este legea celor 12 table care s-a adoptat pe fondul confictului dintre patricieni si plebei, deoarece asa cum am spus plebeii au cerut in mod repetat ca obiceurile politice sa fie codificate si publicate in form, fata de aceasta solicitare repetata in anul 451 inainte de Hr. s-a format o comisie din 10 barbati denumiti DECENVIRI-LEGIBUS-SCRIBUNDIS adica cei 10 barbati care sa scrie dreptul, comisia a sistematizat obiceiurile si le-a publicat pe 10 table de lemn, dar plebeii au afirmat ca acea sistematizare nu este completa incat s-a format o noua comisie din care de data aceasta faceau parte si 5 plebei, care a facut o sistematizare completa a obiceiurilor si le-au publicat in forum pe 12 table de bronz in anul 449 i.hr. Aceasta lege este un adevarat cod deoarece ea cuprindea intregul drept roman privat de la acea lege, iar in domeniul privat cele mai multe disp se ref la orrg familiei, la dr, de proprietate si la succesiune . Disp din materia ob. sunt putine deoarece ob sunt oglinda juridica a eco de schimb, deoarece eco de schim se afla la inceput, multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca legea celor 12 table nu ar fi originala si ca ar fi fost imprumutata de la greci, aceasta afirmatie gresita se intemeiaza pe un text al istoricului TITUS LIVIUS care spunea ca inainte de adoptarea legii o comisie formata din 5 barbati s-ar fi deplasat in Grecia Mare adica in Sudul Italiei pentru a studia dreptul greu. IN realitate aceasta lege este originala, in primul rand pentru ca oglindeste in mod fidel modul de viata al romanilor de la acea epoca si in al doilea rand s-au facut studii comparative, intre legea celor 12 table si legile grecesti si s-a constatat ca sunt numai 3 elemente comune ceea ce este cu totul nesemnificativ, textul legii nu ne-a parvenit pe cale directa, nu a ajuns pana la noi, deoarece tablele de bronz au fost distruse cu ocazia incendierii Romei de catre gali in 387 i.hr., dupa alungarea galilor textul nu a fost republicat si nici nu era nevoie pentru ca toti cetatenii romani cunosteau aceasta lege pe derost, o stiau pe dinafara, in acest sens CICERO spunea ca pe vremea copilariei sale elevii erau obligati sa invete legea celor 12 table pe derost caci invatarea pe derost a legii celor 12 table era CARMEN NECESARIUM adica lectie obligatorie de aceea in epoca moderna s-a pus problema reconstituirii acestei legi, reconstituire care s-a facut pe baza unor lucrari istorice sau literare precum si pe baza comentariilor pe care jurist-consultii romani le-au facut la adresa legii celor 12 state. In sens formal aceasta lege nu a fost abrogata niciodata pentru ca romanii nu admiteau ideea de abrogare a legiilor ei socotind ce legile sunt de origine divina si ca nu pot fi modificate de pamanteni, cu toate acestea catre sfarsitul republicii odata cu dezvoltarea eco de schimb multe din dispozitiile legii au devenit inaplicabile. In acest sens Cicero spune ca pe vremea lui adica sec 1 i.hr. in practica instantelor judecatoresti locul legii celor 12 table fusese luat de edictorul

2

pretorului.

III Edictele magistratilor:

Magistratii roman se bucurau de ius-edicenti adica dreptul de a publica un edict la intrarea in functie prin care aratau cum inteleg sa-si exercite atributiile si ce procedee juridice vor utiliza, de regula edictul era valabil pe termen de 1 an, iar edictele valabile pe termen de 1 an se numeau edicta perpetua, insa existau si edicte ocazionale care erau valabile cateva zile, ele se numeau edicta-repentina. Dintre toate edictele magistratilor cele mai importante erau edictele pretorilor deoarece pretorii exercitau cele mai importante atributii de ordin judiciar cu ocazia organizarii proceselor private si daca pretorul constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime, sunt intemeiate, dar nu dispunea de un text de lege pentru a-i proteja interesele pentru a-l ajuta sa-si protejeze proprietatiile, el punea la disp reclamantului o exceptiune, astfel ca reclamantul sa isi poata pune in valoare interesul Pe aceasta cale pretorul a sanctionat noi drepturi subiective si astfel a extins sfera de reglementare juridica, desi teoretic edictul pretorului era valabil numai pe termen de 1 an in realitate anumite dispozitii acelea care erau utile erau preluate si de pretorii urmatori si astfel prin preluari succesive anumite dispozitii se fixau definitiv in edict, treceau de la un pretor la altul, de accea Cicero spunea ca edictul pretorului este format din 2 parti: edictum-vetus si edictum-novum. Edictum-vetus desemneaza acele dispozitii care treceau de la un pretor la altu, iar Edictcum-novum desemna noile dispozitii, introduse de fiecare pretor in parte, asa cum spune Cicero activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu iin sec . 1 i.hr., dar in vremea impratului Hadrian jurist-consultul Salvius Iulianus a primit ordinul sa codifice edictul pretorului si sa-i dea o forma definitiva, forma de la care pretorii urmatori nu se mai abate din acel moment activitatea creatoare a pretorului a cedat, iar edictul codificat sau sistematizat se numeste edictum-perpetum. Nici edictum-perpetum nu s-a pastrat, s-a pierdut incat in epoca moderna s-a pus problema reconstituirii sale, reconstituire, care s-a facut pe baza comentariilor pe care jurist-consultii clasici le-au facut la adresa acestui edict. Cea mai buna reconstituire a fost facuta de Otto Lenel prin lucrarea care se intituleaza EDICTUM-PERPETUM de Otto Lenel, potrivit reconstituirii edictu-perpetum cuprindea 4 parti:

1. despre org. proceselor2. mijloace proceduale de drept civil;3. mijloace proceduale de drept pretorian;4. despre executarea sentintei;

Mijloacele proceduale pe care le-a creat pretorul s-au constituit intr-un sistem pe care-l denumim DREPTUL PRETORIAN ca ramura de sine statatoare, pe de alta parte insa romanii spuneau ca pretorul nu poate crea drept, in acelasi timp ei mai spuneau ca dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil, incat cele 2 texte par a se contrazice. IN realitate ele trebuie interpretate in sensul ca pretorul nu poate crea drept civil, dar il poate infulenta, evolutia dreptului civil prin utilizarea unor mijlooace proceduale, asa cum rezulta din definitia dreptului pretoria, conform careia IUS – PRETORUIM EST CVOD PRETORES INTRODUCERUM ADIUVANDI VEL SUPLEMI VEL CONLIGENTLI IURIS CIVILIS GRATIA PROTEM UTILITATE PUBLICA prin urmare dreptul pretorian este cel introdus de pretor pentru a veni in sprijinul dreptului civil pentru a-l completa si pentru a-l corecta in conformitate cu binele public, de unde rezulta ca pretorul a actionat pe 3 cai in vederea influentarii dreptului civil si anum: ADIUM – VANDI IURIS CIVILIS GRATIA, SUPLENDI-IURIS CIVILIS GRATIA, CORIGENTI IURIS CIVILIS GRATIA. In primul caz pretorul interpreta de asa maniera dispozitiile dreptului civil incat sa extinda sfera lor de aplicare.In al doilea caz pretorul extragea din textele legilor anumite dispozitii prin intermediul carora venea in completarea dreptului civil.Iar in al treilea caz anumite dipozitii erau in mod vadit inaplicabile pretorul le desfinta.

3

Pana in vremea imp. Justinian distinctia dintre dr. civil si dr. pretorian a fost clara, dar in vremea lui Justinian s-au contopit.

4