Sistemul normativ al Uniunii Europene

Secţiunea 1. Reglementări generale cu privire la izvoarele dreptului comunitar…...2

Secţiunea a 2-a Izvoarele derivate ale dreptului comunitar: actele comunitare…….3

Secţiunea a 3-a. Acte comunitare cu forţă juridică obligatorie

3.1 Regulamentul……………………………………………………………… ...6

3.2 Decizia……………………………………………………………………..….8

3.3 Directiva……………………………………………………………………...10

Secţiunea a 4-a Acte comunitare fără forţă juridică obligatorie

4.1 Avizul………………………………………………………………………......14

4.2 Recomandarea………………………………………………………………….13

Bibliografie………………………………………………………………………....15

1

Sistemul normativ al Uniunii Europene

Secţiunea 1. Reglementări generale cu privire la izvoarele

dreptului comunitar

Dreptul comunitar este un elaborat normativ al tratatelor instituind Comunităţile, al

acelora ulterioare, precum şi al surselor derivate emanând de la instituţiile Uniunii Europene,

ele însele aflându-şi temeiul în voinţa statelor şi al naţiunilor care au convenit la integrarea

europeană. Totodată, prin rolul activ pe care îl joacă în acest proces, dreptul comunitar

modelează juridic relaţiile instituţionale şi devine astfel un factor al construcţiei europene. Pe

această bază, el se manifestă, în ultimă instanţă, ca o componentă vie a culturii şi civilizaţiei

continentului nostru aflate astăzi, într-un nou, dar nu ireversibil, stadiu evolutiv. Aşa cum în

Antichitate, dreptul roman coparticipa, în ordinea sa, la cristalizarea civilizaţiei greco-latine şi

ne lasă mărturie peste veac despre valorile ordinii juridice ca parte perenă a construcţiei

culturale universale, tot astfel dreptul comunitar îşi anunţă şansa exprimării concentrate - prin

principiile, izvoarele şi procedurile sale- a valorilor umaniste care îl animă şi îl pot ridica

peste veac la statutul defactor axiologic constitutiv al mileniului al III-lea.1

Instaurarea unei veritabile ordini juridice în Europa comunitară, reprezintă condiţia

primordială a realizării obiectivelor sale prezente şi viitoare. Din această perspectivă,

instituţiile comunitare trebuie să fie guvernate de o ordine juridică bine chibzuită, în toate

componentele sale.2

În raport cu dreptul internaţional general, sistemul juridic comunitar european prezintă

un specific, care a fost instituit de către tratatul CEE. Acesta a instituit o ordine juridică

proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre, de la intrarea în vigoare a tratatului, şi

care se impune prin jurisdicţia acestor tratate.

Dorinţa de a exprima comportamentele Uniunii, ale instituţiilor sale, ale statelor

membre ori ale persoanelor morale sau fizice prin norme juridice presupune o anumită

sistematizare a relaţiilor reglementate, dar şi o sistematizare specifică a normelor juridice care

reglementează aceste relaţii3.

1 Ioan Humă, Drept comunitar. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007, p. 7-82 Vidu Bidilean, Uniunea Europeană. Instituţii, politici, activităţi, Editura Agroprint, Timişoara, 2000, p. 393 Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Reformă. Instituţii. Drept. Editura CH. Beck, Bucureşti, 2008, p. 153

2

Sistemul juridic comunitar se sprijină nu numai pe tratate, ale căror reguli

fundamentale sunt aplicabile prin ele însele, ci şi pe un mecanism de producţie de norme

juridice destinat să furnizeze instituţiilor, mijloacele de realizare a obiectivelor, care le sunt

încredinţate. Izvoarele dreptului comunitar sunt formate din tratate şi din dreptul derivat,

adică din actele juridice luate de către instituţii şi fundamentate de către tratate.4

Izvoarele dreptului comunitar sunt clasificate în izvoare primare, cum sunt tratatele

constitutive ale Comunităţilor europene, tratatele ce au modificat tratatele institutive: Tratatul

privind fuziunea executivelor, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la

Amsterdam, Tratatul de la Nisa, cu anexele acestora; izvoare derivate, jurisprudenţa Curţii

Europene de Justiţie, acordurile internaţionale încheiate de Comunităţile Europene şi

regulamentele de ordine interioară, actele interinstituţionale, declaraţiile şi rezoluţiile

instituţiilor comunitare.5

Secţiunea a 2-a Izvoarele derivate ale dreptului comunitar:

actele comunitare

Grupul izvoarelor derivate care formează obiectul dreptului comunitar derivat, este

alcătuit din totalitatea actelor normative pe care le emit instituţiile comunitare în virtutea

competenţelor care le-au fost conferite şi în aplicarea dispoziţiilor cuprinse în tratate.

Dreptul derivat constituie a doua sursă importantă de drept european, după

tratate şi acordurile internaţionale (dreptul primar). Acesta poate fi definit ca ansamblul de

acte normative adoptate de instituţiile europene pentru aplicarea dispoziţiilor tratatelor.

Dreptul secundar, nu poate contraveni dreptului primar, deoarece are un caracter

derivat, în caz contrar ar fi lipsit de efecte juridice. Între dreptul primar şi cel secundar nu

poate exista coliziune, deoarece în acest caz dreptul secundar trebuie trebuie anulat sau

revocat.6 Aşadar, actele comunitare trebuie să fie conforme cu izvoarele primare ale dreptului

comunitar şi cu principiile de drept comunitar.

4 Ioan Horga, Construcţie europeană. Tradiţie, realitate şi perspectivă, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 1998, p. 975 Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii şi mecanisme, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004, p. 1246 Anda Nedelcu Ienei, Drept comunitar, Editura Cordial Lex, Cluj Napoca, 2008, p. 161

3

Prin act comunitar, îm sens larg, se înţelege orice manifestare de voinţă provenită de la

instituţiile comunitare. În sens restrâns însă, în această categorie în această categorie sunt

incluse numai manifestările de voinţă realizate în scopul producerii de efecte juridice în

spaţiul comunitar, în sensul conferirii unor drepturi sau a impunerii unor obligaţii.

Actele comunitare poartă diferite denumiri şi iau diferite forme. Fac parte din dreptul

derivat, actele obligatorii (regulamentele, directivele şi deciziile) şi fără forţa de constrângere

(rezoluţii şi avize) prevăzute în tratatul CE, dar şi o serie de alte acte, cum ar fi regulamentele

interne ale instituţiilor, programele pentru acţiunile comunitare.

Esenţial în definirea unui act comunitar nu este denumirea dată acestuia, ci conţinutul

său, de aceea în caz de litigiu, calificarea unui act este făcută de Curtea Europeană de Justiţie

luând în calcul obiectul şi conţinutul actului, nu forma acestuia.7

În principiu, nu există o ierarhie între aceste acte, deoarece regula paralelismului

formelor nu îşi găseşte aplicare în dreptul comunitar.8

Actele adoptate trebuie să fie conforme cu tratatele constitutive şi se consideră că ele

trebuie să respecte ierarhia normelor de drept derivat. Această ierarhie este insă greu de

stabilit, datorită interferenţelor dintre puterea legislativă şi cea executivă. Tocmai de aceea,

începând cu 1990, datorită creşterii numărului actelor normative comunitare în perspectiva

desăvârşirii pieţei interne s-a acordat o atenţie mărită transparenţei activităţii legislative a

instituţiilor comunitare şi calităţii legislaţiei, în vederea întăririi caracterului democratic al

instituţiilor şi a încrederii publicului în administraţie şi pentru a asigura legislaţiei comunitare

un caracter clar, simplu şi concis.9

Actele unilaterale cu forţă obligatorie formează izvorul care cuprinde cele mai

numeroase acte ale normative ale dreptului comunitar derivat. Ele cuprind ansamblul

normelor juridice adoptate de instituţiile comunitare în cadrul competenţelor proprii, în

vederea aplicării tratatelor constitutive.

În urma Tratatului de la Maastricht, conform art. 189 B, actele normative de drept

comunitar derivat pot fi adoptate de către Consiliu, de către Consiliu şi Parlament, de către

Comisie, iar în anumite cazuri şi de către Banca Centrală Europeană, în domeniile care intră

strict în competenţa acesteia.10

Clasificarea actelor dreptului derivat are ca temei art. 249 T.C.E, care conţine o

enumerare a acestor acte şi a efectelor lor. Acest articol distinge între regulament, directivă,

7 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., 4, p. 1278 Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală. Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 106 9 Ovidiu Tinca, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 27810 Anda Nedelcu Ienei, op. cit. p. 161

4

decizie, care sunt acte obligatorii şi recomandări şi avize, ca acte facultative. Alegerea între

diferitele tipuri de acte depinde de baza juridică pe care se fundamentează acţiunea C.E. Dacă

Tratatul prevede utilizarea unui anumit instrument, autorităţile comunitare sunt ţinute de

această alegere. De asemenea, Tratatul poate lăsa legislativului libertatea de a alege în fucţie

de caracterele fiecărui instrument. Astfel, regulamentul poate produce imediat efecte directe,

în timp ce directiva are nevoie de o perioadă pentru transpunere.11

În legătură cu această categorie de izvoare comunitare, datorită reglementărilor legale

incomplete, în literatura de specialitate şi practica judiciară s-a dezbătut ideea conform căreia

denumirea care le-a fost atribuită determină şi natura lor juridică, problema poziţiei lor

ierarhice în cadrul sistemului şi care sunt criteriile după care se poate apela la unul sau la altul

dintre tipurile de acte pe care tratatele le indică în art. 249 din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană şi 161 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

Pornind de la analiza textelor legale, Curtea de Justiţie a stabilit că între aceste acte

comunitare există deosebiri de denumire şi de efecte juridice, dar în acelaşi timp pot să fie

semnalate şi asemănări, ceea ce i-a permis să concluzioneze că natura unui act nu depinde de

denumirea dată de instituţia care l-a adoptat, ci de obiectul şi de conţinutul său.

În ceea ce priveşte ierarhizarea în cadrul sistemului, tratatele comunitare nu realizează

o astfel de clasificare.

Sub cel de-al treilea aspect, există cazuri în care tratatele indică instituţiilor comunitare

atât măsura care trebuie luată, cât şi mijlocul care trebuie să fie folosit, regulament, directivă

sau decizie. În alte situaţii, tratatele nu indică forma pe care trebuie să o îmbrace o anumită

normă juridică şi atunci instituţiile comunitare trebuie să aleagă, în funcţie de natura măsurii

pe care doresc să o adopte, de sfera de persoane sau de teritoriul vizat sau de opţiunea pe care

o consideră oportună pentru punerea în executare.12

Secţiunea a 3-a. Acte comunitare cu forţă juridică

obligatorie

11 Ovidiu Tinca, op. cit. p. 27812 Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 439-440

5

3.1 Regulamentul

Regulamentul este un act normativ ce constituie un izvor important şi numeros al

dreptului comunitar, fiind considerat ca principalul mijloc de exprimare a puterii legislative a

Comunităţii.13 Existenţa unui asemenea act este reglementată în cuprinsul Tratatelor instituind

Comunitatea Europeană, art. 249 alin 2 şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, art.

161 alin. 2.

Regulamentul este considerat a fi cel mai complet şi eficient act legislativ al Uniunii

Europene, având aceleaşi caracteristici de generalitate şi abstractizare ca şi legea din dreptul

intern.14

Adoptat de Consiliu, Consiliu şi Parlament sau de către Comisie, în domeniile de

competenţă proprie sau al celor delegate de Consiliu şi Banca Centrală Europeană,

regulamentul este actul general şi obligatoriu cu privire la întregul său cuprins şi care

se adresează în egală măsură tuturor statelor membre ale uniunii şi instituţiilor

europene.

Regulamentele pot fi emise în cele mai diverse domenii: precizarea unor mecanisme

comunitare, organizarea relaţiilor de piaţă, reglementarea unor probleme privind concurenţa

loială, combaterea concurenţei neloiale. Practica relaţiiilor comunitare a pus în evidenţă că

adoptarea regulamentelor este determinată de cerinţele economice şi sociale, de evoluţia

proceselor de integrare în diferite etape.15

Conform art. 249, T.C.E, regulamentul are aplicabilitate generală. Aplicabilitatea

generală este principala caracteristică ce deosebeşte regulamentele de toate celelalte

instrumente legale aflate la dispoziţia instituţiilor comunitare.16 El este obligatoriu în toate

elementele sale şi este direct aplicabil în toate statele membre. Faptul că regulamentul are

aplicabilitate generală înseamnă că se aplică, în mod abstract, tuturor persoanelor care intră în

sfera sa de aplicare. Chiar dacă regulamentul nu se adresează decât unui număr limitat de

persoane, aceasta nu este de natură să-l facă să-şi piardă caracterul general, chiar dacă

persoanele cărora le este aplicabil pot fi identificate, având în vedere faptul că această aplicare

se afectuează în virtutea unei situaţii obiective de drept sau de fapt definite prin act, în relaţie

cu finalitatea acestuia din urmă.

13 Ovidiu Tinca, op. cit., p. 284 apud Guz Isaac, Droit communautaire general, Editura Masson, 1994, p. 12614 Stelian Scăunaş, op. cit., p. 21615 Dumitru Mazilu, Integrare Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina Lex Bucureşti, 2008, p. 7416 Cornelia Lefter, Drept comunitar instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 37

6

El se aplică tuturor situaţiilor care intră în sfera sa de aplicare, iar statele membre nu îl

pot aplica în mod selectiv chiar dacă acesta a fost emis în considerarea unei situaţii specifice

unei anumite zone din spaţiul comunitar, deoarece regulamentul pătrunde cu aceeaşi forţă

juridică în toate sistemele de drept naţionale, concomitent. Prin urmare, chiar dacă el a fost

emis pentru o situaşie existentă la un moment dat într-un stat, aplicarea sa se extinde la toate

situaţiilesimilare ce vor apărea, în timp, în oricare din statele membre.17

El este direct aplicabil, adică regulamentul creează norme de drept care se

aplică imediat în toate statele membre, în acelaşi mod ca normele de drept intern, şi fără

nici o altă intervenţie din partea autorităţilor naţionale. Aplicabilitatea directă se opune

oricărei formalităţi naţionale de asimilare sau transpunere a regulamentului în ordinea

juridică internă. Chiar dacă anumite prevederi conţinute într-un regulament pot avea nevoie de

măsuri naţionale de implementare pentru a deveni aplicabile, regulamentul însuşi nu trebuie

transformat într-o lege naţională printr-un act naţional, chiar posterior actului comunitar.18

Mai mult, judecătorul naţional poate controla dacă măsurile naţionale sunt conforme

cu prevederile regulamentelor interne, ceea ce înseamnă că ele vor fi aplicate cu prioritate în

raport cu dreptul intern al statelor membre, acestea neavând posibilitatea să invoce legea

internă pentru a nesocoti regulamentul ( supremaţia dreptului comunitar).19

Statele membre nu pot adopta măsuri naţionale care să modifice scopurile sau să

adauge prevederile sale, cu excepţia cazurilor când însuşi regulamentul prevede astfel.

Acestora nu le este îngăduit să transforme conţinutul unui regulament în prevederi legislative

naţionale întrucât ar crea o incertitudine în privinţa naturii juridice a prevederilor aplicabile şi

momentul intrării lor în vigoare, ceea ce ar putea duce la evitarea dreptului comunitar aşa cum

statele au convenit să-l creeze şi să-l aplice, afectându-i uniformitatea20. Publicarea

regulamentului nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii, dar actul de acest fel nepublicat nu

este opozabil celor cărora li se adresează şi nu poate să producă efecte împotriva celor care nu

au avut posibilitatea de a lua la cunoştiinţă, pe cale oficială, despre cuprinsul său.

Aplicabilitatea directă a regulamentului european implică faptul că regulile

cuprinse în el generează în mod automat drepturi şi obligaţii pe care particularii le pot

invoca imediat în faţa autorităţilor naţionale (efectul direct vertical) dar şi faţă de alţi

particulari (efectul direct orizontal). Efectul direct al unui regulament înseamnă că el creează

drepturi şi obligaţii direct în persoana subiectelor de drept (persoane particulare- fizice sau

17 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit. p. 12818 Cornelia Lefter, op. cit., p. 3919 Stelian Scăunaş, op. cit. p. 21620Octavian Manolache, Drept comunitar. Instituţii comunitare., Editura All Beck,Bucureşti, 1999, p. 132

7

juridice) cărora li se adresează şi care se pot prevala de ele direct în faţa instanţelor

judecătoreşti naţionale.

Efecctul direct, consecinţă a aplicării directe a dreptului comunitar, a fost subliniat de

foarte multe ori de Curtea de Justiţie şi a fost recunoscut de juridicţiile naţionale prin

întrebările cuprinse la deciziile preliminare adresate Curţii de Justiţie pentru interpretarea

dreptului comunitar invocat în faţa lor. 21

Regulamentele sunt de două tipuri: de bază şi de executare. Cele de bază sunt, în

principiu, de competenţa exclusivă a Consiliului. Regulamntele de executare pot fi adoptate şi

de Consiliu dar, cel mai des, sunt adoptate de Comisie, în exercitarea competenţei sale de

executare, delegate de Consiliu. Datorită aplicabilităţii directe a regulamentului, jurisdicţiile

naţionale sunt competente să controleze conformitatea măsurilor naţionale de executare cu

regulamentul.

Regulamentul este actul cel mai eficient şi complet din multitudinea instrumentelor

legislative puse la dispoziţia instituţiilor comunitare, beneficiind, de aplicabilitate generală, de

obligativitate în toate elementele sale, fiind în acelaşi timp, direct aplicabil în toate statele

membre.

3. 2. Decizia

Definită de alineatul 4 al art. 249 TCE, decizia este actul obligatoriu în toate

elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează. Decizia este, prin natura sa, un

act individual care produce efecte pentru unul sau mai mulţi destinatari care pot fi statele

membre sau particularii.

Decizia se deosebeşte de regulament prin absenţa caracterului general. Prin urmare, ea

este obligatorie doar pentru cei pentru care a fost adoptată, state sau particulari.22

Decizia poate fi emisă de Consiliu, Consiliu şi Parlament, Comisie şi Banca Centrală

Europeană.

Deciziile nu cuprind reguli generale care să fie valabile erga omnes, acestea nu au

caracteristicile legilor. Ele sunt numai acte administrative, individuale, prin care este aplicat

dreptul comunitar.23

Atunci când dispoziţiile care abilitează instituţiile comunitare să emită acte se abţin de

la precizarea titlului de act de utilizat sau oferă o opţiune între decizie şi alte categorii de

21 Cornelia Lefter, op. cit. p.4022 Stelian Scăunaş, op. cit. p. 21823 Octavian Manolache, op. cit. p. 142

8

măsuri, instituţiile pot adopta actul care li se pare cel mai potrivit în raport de scopul urmărit.

Când însă tratatul indică fără echivoc tipul de act la care instituţia trebuie să recurgă, aceasta

este total legată de dispoziţia tratatului.

Decizia este direct aplicabilă de către destinatarii săi. Atunci când decizia este adresată

unuia sau mai multor state membre, ea poate crea drepturi sau obligaţii pentru particulari. În

acest caz, cu scopul de a păstra efectul util al deciziei, aceştia ar putea să o invoce în faţa

jurisdicţiilor naţionale.24 Definiţia deciziei nu elimină toate ambiguităţile care pot apărea în

legătură cu ea. Termenul „decizie este frecvent utilizat şi pentru a desemna acte care, după

cum se notează în doctrină nu corespund celor arătate în alin. 4 al art. 249.

Deciziile sunt acte prin care instituţiile comunitare soluţionează o

situaţie particulară. Prin intermediul unei decizii, instituţiile pot pretinde unui stat

membru sau unui resortisant al Uniunii să se comporte într-un anume mod sau să se

abţină la o anumită conduită, să-i confere drepturi sau să îi impună obligaţii.

Decizia intră în vigoare la data notificării ei destinatarului, moment de când îi este

opozabilă acestuia ( art. 254 paragraful 3 T.C.E), iar deciziile adoptate prin procedura

prevăzută de art. 251 T.C.E trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.25

Decizia poate fi individuală, iar destinatarul unei decizii este în mod individual indicat,

ceea ce distinge decizia de regulament şi obligatorie în toate elementele sale. Această calitate

este cea care influenţează într-o manieră determinantă regimul său juridic. În cazul în care

apare îndoială în ceea ce priveşte regimul aplicabil unui act al unei instituţii comunitare,

Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că esenţial pentru decizie este că ea nu obligă decât

persoanele cărora le este adresată „pe când regulamentul, cu un caracter esenţial normativ,

este aplicabil nu unor destinatari limitaţi, desemnaţi sau identificabili, ci unor categorii private

abstract şi în ansamblul lor. Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar acordă

în primul rând atenţie existenţei unui cerc redus de destinatari identificabili.

O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca şi regulamentul şi

spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. Decizia

poate să impună nu numai un obiectiv de atins, ci şi mijloacele ce se vor folosi pentru

aducerea sa la îndeplinire.

Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor persoane fizice sau

juridice particulare. În această ipoteză, deciziile modifică prin ele însele situaţia acestor

destinatari.

24 Augustin Fuerea, op. cit., p. 25 Ovidiu Tinca, op. cit. p. 289

9

Curtea a recunoscut că o decizie adresată unui stat poate crea drepturi în favoarea

justiţiabililor în măsura în care nu lasă destinatarului nici o marjă de apreciere discreţionară în

ceea ce priveşte executarea sa. 26

Deciziile pot fi adresate şi unor agenţi economici, în domenii de interes comunitar,

cum sunt cele privind concurenţa. Prin aceste decizii se urmăreşte descurajarea- prin aplicarea

unor sancţiuni corespunzătoare- a concurenţei neloiale, sau a altor practici care contravin

orientărilor convenite cu privire la raporturile comunitare.27

3. 3 Directiva

Adoptată de Consiliu împreună cu Parlamentul European, sau de către Comisie

singură, directiva se adresează statelor membre şi reprezintă o expresie a subsidiarităţii.

Principalul ei scop este să uniformizeze legislaţiile statelor membre.

Directiva reprezintă o tehnică legislativă mediată, ea fiind adresată statelor membre

pentru ca acestea să atingă un anumit rezultat, lăsând instituţiilor naţionale compentenţa de a

stabili formele şi mijloacele necesare în acest scop. Directiva reprezintă o metodă de

legiferare la două nivele, care cuprinde o dispoziţie cadru completată de dispoziţii de

aplicare.28 Directiva reprezintă o modalitate de colaborare a Comunităţii cu statele membre,

ţinându-se cont de particularităţile naţionale.

Conform art. 249 T.C.E. directiva leagă orice stat membru destinatar în ceea ce

priveşte rezultatul de atins, lăsând autorităţilor naţionale, competenţa în ceea ce priveşte

forma şi mijloacele.

Directiva reprezintă un act obligatoriu, la fel ca regulamentul şi decizia, însă nu este

obligatorie decât pentru destinatarii pe care îi desemnează, ceea ce îi conferă de asemenea,

caracter individual.

Există, două categorii de directive, şi anume: directive de bază şi directive de execuţie.

Directiva de bază este adoptată pe baza Tratatelor, iar cea de a doua, pentru executarea celei

dintâi. Directivele de execuţie nu pot deroga de la directivele de bază.29

Directiva apare ca un instrument folosit la nivel comunitar, în vederea armonizării

legislaţiilor naţionale, de depăşire a diferenţelor, a contradicţiilor, de multe ori substanţiale,

26 Augustin Fuerea, op. cit., p. 10827 Dumitru Mazilu, op. cit. p. 7628 Ovidiu Tinca, op. cit., p. 286, apud Guy Isaac, op. cit. p. 12729 Augustin Fuerea, op. cit., p. 111

10

dintre reglementările interne ale ale diverselor state membre ale U.E.

Transpunerea directivei este operaţiunea prin care statul membru destinatar al unei

directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în practică. Statul

are alegerea asupra formei (în sens de tehnică legislativă sau regulamentară proprie fiecărui

stat) şi mijloacelor (instituţiile juridice susceptibile să realizeze obiectivul indicat), esenţial

fiind ca acestea să conducă la atingerea rezultatului.

Prin urmare, directiva nu este direct aplicabilă în mod automat, ca regulamentul, fiind

necesare, ca regulă generală, măsuri naţionale de aplicare.

Statul poate adopta legi sau regulamente, după cum poate fi pus în situaţia

de a abroga sau modifica dispoziţii interne incompatibile cu prevederile directivei.

Dacă directiva nu este transpusă în legislaţia naţională de către statele membre, sau

dacă este transpusă într-o manieră incompletă sau cu întârziere, justiţiabilii pot să invoce

direct prevederile directivei respective, chiar şi în faţa judecătorului naţional.

Potrivit articolului 249 alin. 3 din TCE directiva este obligatorie pentru fiecare

stat membru destinatar în ce priveşte rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor

naţionale competenţa în privinţa formei şi mijloacelor pentru atingerea rezultatului.

Aplicabilitatea imediată este o caracteristică a întregului drept comunitar. Directiva,

beneficiază, ca şi ansamblul dreptului comunitar, de aplicabilitatea imediată, fiind deci,

integrată în ordinea juridică a statelor membre prin simplul efect al adoptării sale la nivel

comunitar.

Directiva, poate, în anumite condiţii, să genereze direct, drepturi şi obligaţii în

patrimoniul particularilor din statele membre ale U.E , care au posibilitatea să îi invoce

dispoziţiile în faţa instanţelor naţionale împotriva oricărui act, intern sau internaţional, adică

beneficiază de efect direct.

Aplicabilitatea directă a directivei constituie o problemă discutabilă, ce a stat în atenţia

doctrinei şi jurisprudenţei comunitare. Din Tratatul C.E.E reiese, printr-o interpretare per a

contrario, că doar regulamentul are aplicabilitate directă, nu şi directiva. Curtea Europeană a

consacrat însă prin deciziile sale, concepţia contrară, recunoscând aplicabilitatea directă a

directivelor: fiind texte obligatorii, particularii au dreptul să le invoce în faţa jurisdicţiei

naţionale sau comunitare.30

Într-o opinie, s-a considerat că o directivă nu va fi niciodată aplicată în mod direct în

30 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit. p. 131

11

statele destinatare, deoarece ea va avea nevoie de măsuri naţionale de executare, de

transpunere în dreptul intern, chiar şi în cazul directivelor cu un grad foarte mare de claritate,

precizie şi detaliere.31

Alţi autori, dimpotrivă, au subliniat că directivele pot fi aplicate şi direct, după cum a

statuat Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în Cauza nr. 9/70, Grad Franz vs.

Finanzamt Traunstein. CJCE a adoptat acelaşi raţionament şi în Van Duyn vs. Home Office,

stabilind că directivele pot avea efect direct. Dacă acestea sunt clare şi necondiţionate, pot

avea afect direct. Principiul care se desprinde este în sensul că regulamentele, directivele şi

deciziile pot avea efecte directe.32

Potrivit art. 254 T.C.E, directivele adoptate de către Consiliu şi Parlament prin

procedura prevăzută la art. 251 T.C.E ( codecizia) şi cele adoptate de Consiliu şi de Comisie

adresate statelor membre trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

Celelalte directive se comunică destinatarilor.33 Directivele se aplică îndeosebi în

domeniul armonizării dispoziţiilor legislative ale statelor membre, art. 94 T.C.E prevăzând

acest lucru în mod expres.

În ceea ce priveşte invocabilitatea directivei, aceasta reprezintă acea trăsătură ce

permite unei norme aparţinând dreptului comunitar să fie invocată în faţa instanţelor

naţionale, chiar dacă nu are efect direct, împotriva normelor interne, existând obligaţia pentru

judecătorul naţional ca, în aplicarea dreptului, să asigure eficacitatea dispoziţiilor comunitare. 34

Secţiunea a 4-a Acte comunitare fără forţă juridică obligatorie

4.1 Recomandarea31 Ovidiu Tinca, op. cit. p. 28632 Stelian Scăunaş, op. cit. p. 21733 Ovidiu Tinca, op. cit. p. 287

34 A. Fuerea, op. cit. p. 121

12

Conform art. 249, recomandările şi avizele nu au nici un efect constrângător, cu

excepţia anumitor acte care aveau acelaşi efect ca cel al directivelor. Există şi alte acte

denumite avize care au un alt statut juridic şi care au o anumită forţă juridică. Este situaţia

avizelor date de Comisie în cazul procedurii pentru neîndeplinirea obligaţiilor rezultând din

tratate şi al avizelor C.E.C.O în domeniul programelor de investiţii al întreprinderilor

siderurgice şi miniere, precum şi în cazul unor avize ale Consiliului şi Parlamentului, situaţii

în care jurisdicţia trebuie să procedeze la clarificarea acestoraşi să facă distincţie între cele

care reprezintă simple opinii şi cele care impun o conduită obligatorie statelor membre.35

Deoarece recomandările şi avizele, nu au forţă obligatorie, ele nu pot fi supuse

controlului de legalitate al Curţii de Justiţie şi nici nu pot face obiectul unei decizii

preliminare privind validitatea sau interpretarea lor însă acest fapt nu le lipseşte de orice

efecte juridice. Judecătorul naţional trebui să ia în considerare prevederile unei recomandări

dacă aceasta l-ar ajuta să interpreteze alte măsuri juridice naţionale sau comunitare. De

asemenea, atunci când un stat membru omite să ia măsura recomandată, Curtea de Justiţie

poate să examineze dacă acea recomandare are sau nu efecte juridice.36

Acestea nu sunt izvoare în sensul strict al dreptului comunitar, deoarece nu conferă

drepturi şi nu crează obligaţii, dar Curtea de Justiţie a statuat că ele trebuie avute în vederede

instanţele naţionale, în măsura în care contribuie la clarificarea unor obligaţii naţionale şi a

celor comunitare cu caracter coercitiv. Acestea exprimă opinia instituţiilor europene care le-

au emis, pot prezenta informaţii în diferite domenii sau pot enunţa adoptarea viitoare a

anumitor texte cu caracter coercitiv.37

Obiectul recomandărilor este acela de a invita destinatarii să aibă o anumită conduită.

Recomandarea reprezintă uneori un un subtitut pentru adoptarea unei directive, pornind de la

premisa încrederii în autodisciplina destinatarilor săi. 38

4.2. Avizul

Acest act comunitar este folosit pentru a exprima un punct de vedere al unei instituţii

35 Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 85

36 Cornelia Lefter, op. cit. p. 4637 Ovidiu Tinca, op. cit., p. 292

38 A. Fuerea, op. cit., p. 127

13

sau organism comunitar asupra unei probleme, care prin natura şi conţinutul ei intră în sfera ei

de competenţe, fiind solicitate atunci când o altă instituţie doreşte fie să adopte un act cu

putere normativă, fie să ia o măsură sau să întreprindă o acţiune care are tangenţe cu

preocupările alteia. Se poate spune că un astfel de aviz este un act consultativ cu valenţe

tehnice, pentru că emitentul se comportă ca o structură care are competenţe precise, specifice

în problema pentru care i s-a solicitat avizul.

În cazul Parlamentului European, avizele acestuia exprimă poziţia unei majorităţi

politice faţă de felul în care se doreşte a fi reglementată o stare de fapt.39

În ceea ce priveşte obligativitatea solicitării sale de către instituţiile comunitare, avizul

poate fi obligatoriu sau facultativ. În cazul avizelor conforme, care pot să fie emise doar de

Parlamentul European la solicitarea Consiliului,caracterul obligatoriu este impus de diferitele

dispoziţii cu caracter special.

Categoria avizelor se subclasifică, din punctul de vedere al respectării sale de către

solicitant, în: avize consultative, a căror respectare rămâne la latitudinea celui care este obligat

să îl ceară şi avize conforme, a căror respectare este obligatorie. Pot da avize toate instituţiile

şi organele comunitare.

Natura juridică a avizului a fost subliniată de hotărârea din 10 septembrie 1957 a

Curţii de Justiţie, în cauza Ste des usines a tubes de la Sarre - Înalta Autoritate C.E.C.O, în

care se arată că avizul nu crează în mod direct obligaţii juridice pentru destinatar, având rolul

unei simple consiliere de care se poate sau nu să ţină seama. Totuşi, Curtea atrage atenţia că în

cazul în care nu se âine cont de acest aviz, întreprinderile acceptă riscul care ar putea decurge

indirect dintr-o situaţie la a cărei creare au contribuit. 40

Bibliografie:

1. Ioan Humă, Drept comunitar. Partea generală, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2007

2. Ovidiu Tinca, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2005

39 Felician Cotea, op. cit. p. 44740 Ovidiu Tinca, op. cit., p. 292

14

3. Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All

Beck, Bucurşti, 2003

4. Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer,

Bucureşti, 2009

5. Cornelia Lefter, Drept comunitar instituţional, Editura Economică, Bucureşti,

2001

6. Octavian Manolache, Drept comunitar. Instituţii comunitare, Editura All

Beck, Bucureşti, 1999

7. Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, Editura Lumina

Lex, Bucureşti 2002

8. Anda Nedelcu Ienei, Drept comunitar, Editura Cordial Lex, Cluj Napoca,

2008

9. Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii şi mecanisme, Editura

Accent, Cluj Napoca, 2004

10. Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Reformă. Instituţii. Drept.

Editura CH. Beck, Bucureşti, 2008

11. Dumitru Mazilu, Integrare Europeană. Drept comunitar şi instituţii

europene, Editura Lumina Lex Bucureşti, 2008

15

12. Vidu Bidilean, Uniunea Europeană. Instituţii, politici, activităţi, Editura

Agroprint, Timişoara, 2000

13. Ioan Horga, Construcţie europeană. Tradiţie, realitate şi perspectivă, Editura

Universităţii din Oradea, Oradea, 1998

16