Aspecte generale privind dreptul comunitar

Ordinea juridica Europeana reprezinta un ansamblu de norme si reglementari juridice cuprinse în

tratatele încheiate de statele membre (tratatele constitutive, tratatele de aderare si tratatele

modificatoare) de o parte si actele normative adoptate de institutiile Uniunii Europene, legitimate prin

renuntarea de catre statele membre la o parte din suveranitatea lor nationala, în favoarea acestor

institutii, pe de alta parte. Aceste norme si reglementari juridice au forta juridica obligatorie pe teritoriul

statelor membre în întregul spatiu comunitar.

În ceea ce priveste dreptul comunitar, în literatura de specialitate au fost elaborate numeroase definitii

ale dreptului comunitar european, tinând seama de elementele mai importante care îl individualizeaza.

„Dreptul comunitar poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice prin care se consacra structurile,

rolul si functiile institutiilor europene, precum si raporturile acestora cu institutiile nationale în

îndeplinirea obiectivelor de progres si dezvoltare ale popoarelor Continentului”.

„Încercând o definire a dreptului institutional comunitar european retinem ca acesta reprezinta un

ansamblu de norme juridice care, continute în tratate sau elaborate de institutii, urmaresc ca scop

principal înfiintarea si buna functionare a Comunitatilor Europene (în prezent Uniunea Europeana)” .

„Dreptul comunitar reprezinta ansamblul de norme juridice care impun statelor membre reguli de urmat

în vederea realizarii obiectivelor pe care Comunitatile Europene le au de îndeplinit. Aceste norme sunt

cuprinse în tratate sau sunt emise de institutii, obiectul lor fiind Comunitatile si exercitarea

competentelor lor. Ca atare, dreptul comunitar este un drept supranational care în toate situatiile are

întâietate fata de dreptul national al fiecarei tari membre”.

În alte lucrari de specialitate, cum sunt „Tratatul de drept comunitar general” elaborat de Viorel Marcu

si Nicoleta Diaconu, precum si „Dreptul comunitar” semnat de Octavian Manolache, se fac importante

diferentieri între dreptul institutional comunitar si dreptul comunitar general. Astfel, se arata ca dreptul

institutional comunitar este format din ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele constitutive, în

tratatele de modificare a acestora si în alte tratate internationale, care au ca scop înfiintarea

comunitatilor europene, stabilirea structurii institutionale a acestora, a competentelor institutiilor

comunitare si a raporturilor dintre acestea, precum si dintre acestea si alte subiecte de drept

international (state sau organizatii cu care comunitatile întretin raporturi de cooperare).

În ceea ce priveste dreptul comunitar general, se accentueaza ca acesta este format din ansamblul de

norme juridice care formeaza dreptul institutional comunitar, dar si din norme juridice elaborate de

institutiile competente si ordonate conform unor principii de ierarhie precise si riguroase, formând

ordinea juridica comunitara. Aceasta ordine juridica este însa diferita atât de ordinea juridica

internationala, cât si de cea statala, întrucât ea se refera la o problematica mult mai complexa, având un

specific aparte.

Octavian Manolache face o alta diferentiere a regulilor comunitare, aceea între regulile de drept

institutional si regulile de drept material, în opinia sa, regulile de drept material se refera în special la

exercitarea atributiilor organelor de elaborare a politicilor nationale si administrative prin intermediul

interdictiilor si injonctiunilor comunitare, precum si la stabilirea unor reguli de conduita pentru

persoanele care intra în sfera dreptului comunitar . Argumentele aduse de autorii pe care i-am

mentionat sunt cât se poate de convingatoare pentru a demonstra ca dreptul comunitar se înfatiseaza

ca un drept specific, raspunzând unor anumite scopuri legate de înfaptuirea integrarii europene, ce

implica elaborarea unor instrumente juridice cu caracter specific, dar si modelarea unor raporturi cu

totul aparte între structurile juridice comunitare, între competentele diferitelor organe care exercita

actiunea la nivelul întregii Uniuni si autoritatile de decizie ale statelor suverane.

În ceea ce priveste determinarea izvoarelor dreptului comunitar o contributie notabila la definirea

acestora au avut-o nu atât textele tratatelor comunitare, cât doctrina si jurisprudenta Curtii Europene de

Justitie. Astfel se disting doua categorii importante de izvoare ale dreptului comunitar:

- izvoare primare (originare) – tratatele

si

- izvoare secundare (derivate) - actele adoptate de catre institutiile comunitare.

Pe lânga acestea în categoria izvoarelor dreptului comunitar au fost incluse: principiile generale ale

dreptului, jurisprudenta Curtii de Justitie, dreptul rezultat din relatiile externe ale Comunitatilor, dreptul

complementar rezultând din actele conventionale încheiate între statele membre în vederea aplicarii

tratatelor.

Izvoarele dreptului comunitar

Continutul dreptului comunitar primar

Legislatia primara reprezinta partea fundamentala a dreptului comunitar si a sistemului de drept al Uniunii

Europene pentru ca, pe baza si în acord cu aceste tratate, sunt generate întreaga legislatie secundara,

precum si celelalte acte ale Uniunii Europene. Din acest motiv, legislatia primara constituie esenta

cadrului constitutional al Uniunii si, alaturi de principiile de drept, ocupa pozitia cea mai importanta în

ierarhia surselor dreptului comunitar .

În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar

constituite de :

- Tratatele de instituire a celor trei Comunitati europene (Tratatul privind instituirea Comunitatii Europene

a Carbunelui si Otelului, semnat la Paris la 18 aprilie 1951 si intrat în vigoare la 25 iulie 1952; Tratatul

privind instituirea Comunitatii Economice Europene, semnat la Roma la 25 martie 1857 si intrat în vigoare

la l ianuarie 1958; Tratatul privind instituirea Comunitatii Europene a Energiei Atomice, semnat la Roma la

25 martie 1957 si intrat în vigoare la l ianuarie 1958);

- Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965 si intrat în vigoare la l iulie 1967;

- cele doua tratate bugetare: Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 si Tratatul de la Bruxelles din

22 iulie 1975, intrat în vigoare la l iunie 1977;

- Tratatul de modificare a Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene privind Groenlanda (17 martie

1984);

- Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg de 9 din cele 12 state membre, iar la

28 februarie 1986 de celelalte 3, Italia, Danemarca si Grecia si intrat în vigoare la l iulie 1987.

- Tratatul de la Maastricht, adoptat la 10 decembrie 1991, semnat la 7 februarie 1992 si intrat în vigoare la

l noiembrie 1993;

- Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la l mai 1999;

- Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, intrat în vigoare în ianuarie 2003.

- Tratatul de la Lisabona, semnat pe 13 decembrie 2007 si intrat în vigoare pe 1 decembrie 2009.

Unele dintre aceste acte comunitare cuprind si protocoale anexe, care fac parte integranta din aceste

acte, asa cum se precizeaza în chiar cuprinsul lor.

Actele comunitare mentionate constituie un adevarat „corpus" constitutional, ele având prioritate asupra

altor acte comunitare de nivel inferior si beneficiind de o prezumtie absoluta de legalitate.

Izvoarele complementare ale dreptului comunitar

Alaturi de actele comunitare precizate în articolul 249 T.C.E., exista o serie de acte derivate numite

„atipice”, deoarece nu apar în clasificarea facuta de articolul mentionat. Adoptarea acestui tip de acte a

fost legitimata de C.J.C.E., sub rezerva ca acestea sa nu deroge de la prevederile Tratatelor constitutive,

principiu valabil, de altfel, pentru întregul drept derivat ai carui emitenti sunt institutiile comunitare. Pot

fi citate in aceasta categorie, urmatoarele categorii de acte:

- Actele interne ale institutiilor comunitare;

- Actele sui generis;

- Acordurile internationale la care sunt parte Comunitatile Europene.

Directiva

Directiva este un act normativ cu forta obligatorie pentru statul membru caruia îi este adresata numai în ce priveste rezultatul de atins, lasându-se autoritatilor nationale din statul respectiv competenta alegerii formelor si metodelor de aplicare a ei.

În fiecare directiva sunt prevazute termene-limita pentru introducerea la nivel national a legislatiei necesare pentru atingerea obiectivelor. Daca aceste termene sunt depasite, directiva va avea oricum efect (indirect) asupra legislatiei nationale, dar, daca textul este destul de clar astfel încât sa poata avea aplicabilitate directa (lucru decis de Curtea Europeana de Justitie), efectele sale vor fi directe, în mod similar cu regulamentele. Cetatenii UE pot invoca în instanta neimplementarea de catre state a unor directive, dar în general nu pot invoca neimplementarea acestora într-un proces împotriva altei persoane. Pentru acest ultim caz exista însa exceptii pe baza unui principiu de drept comunitar numit efect incidental, ce permite invocarea ca factor incident a neimplementarii de catre state a directivelor chiar si într-un proces împotriva unei alte persoane.Directiva este un act individual. Aceasta caracteristica, adevarata din punct de vedere juridic, trebuie nuantata în practica. Majoritatea directivelor sunt de fapt adresate ansamblului statelor membre, având ca scop implementarea uniforma si simultana a legislatiei în statele membre, astfel ca directiva apare ca un instrument de legislatie indirecta. Se întelege, atunci, de ce judecatorul nu a ezitat sa califice directiva ca fiind un „act cu aplicabilitate generala”. Aceasta constatare pune în evidenta un prim factor de apropiere între directiva si regulament, care, în practica, si nu în drept, au foarte des aceeasi aplicabilitate generala, daca analizam efectele concrete ale actului dincolo de formalismul juridic.Directiva nu este dotata - spre deosebire de regulament - decât cu o forta normativa limitata. Obligatia pe care ea o creeaza în sarcina statelor membre nu poarta de fapt decât asupra „rezultatului de atins” si lasa acestora „competenta în ceea ce priveste forma si mijloacele”.În ce priveste elaborarea directivelor, aceasta competenta apartine în principal Consiliului si Parlamentului, la propunerea Comisiei, sau, în situatii mai rare, la initiativa Consiliului, în urma avizului Comisiei, în cazuri exceptionale, directivele sunt emise de Comisie, din initiativa proprie sau cu abilitarea din partea Consiliului.Exista doua categorii de directive, si anume:a. directive de bazab. directive de executieDirectiva de baza este adoptata pe baza Tratatelor, iar cea de-a doua pentru executarea cele dintâi; trebuie mentionat principiul conform caruia directivele de executie nu pot deroga de la directivele de baza.Directiva apare ca un instrument folosit la nivel comunitar în vederea armonizarii legislatiilor nationale, de depasire a diferentelor, a contradictiilor, de multe ori substantiale, dintre reglementarile interne ale diverselor state membre ale U.E.În ceea ce priveste transpunerea directivei, aceasta presupune adoptarea de catre autoritatile nationale competente, în termenul prevazut de catre institutiile comunitare, a masurilor necesare pentru aplicarea în ordinea juridica interna a normelor continute de directiva. Trebuie precizat faptul ca aceste masuri nationale nu vizeaza „introducerea” directivei în dreptul intern asa cum este aceasta înteleasa în teoria dualista. În cadrul dreptului comunitar exista chiar interdictia oricarui procedeu de tip dualist. Transpunerea directivei consta numai în a pune în practica acest act prin masuri de ordin intern, procedeul fiind similar situatiei în care se adopta hotarâri de guvern în vederea aplicarii unei legi sau ordonante.Statele au anumite obligatii si anterior expirarii termenului de transpunere, ele trebuind sa se abtina, pâna la acest moment, „de a lua masuri de natura a compromite grav” rezultatul urmarit de directiva, iar aprecierea unor astfel de cazuri este lasata la latitudinea judecatorului national.O transpunere incorecta a directivei constituie o încalcare a obligatiilor comunitare si este de natura sa angajeze raspunderea statului în fata C.J.C.E. Totodata, statele trebuie sa notifice Comisiei europene masurile nationale de transpunere, absenta ori întârzierea notificarii având aceleasi urmari pe planul raspunderii statale.De asemenea, exista conditia ca masura interna sa fie adoptata într-un anumit termen, determinat de institutia comunitara care a emis directiva. Ca regula, termenul este mentionat în chiar continutul directivei. Acest termen are un caracter imperativ. Autoritatile nationale nu se pot prevala de durata prea redusa a acestui termen pentru a nu transpune directiva. O transpunere târzie a directivei constituie o încalcare a obligatiilor comunitare si duce la angajarea raspunderii statului.

Decizia

În cadrul izvoarelor de drept derivat comunitar, adica a actelor a caror adoptare se fundamenteaza pe dreptul primar, exista o categorie de reglementari numite decizii. Acestea sunt acte obligatorii în toate elementele lor pentru destinatarii care-i desemneaza.Decizia nu are o influenta generala. Ea este deci, prin natura sa, un act individual care produce efecte pentru unul sau mai multi destinatari, care pot fi: statele membre sau particularii. Din punctul de vedere însa al aplicabilitatii directe, se poate întâmpla, totusi, ca decizia adresata unui stat membru sa implice luarea de catre acesta a unor masuri destinate punerii sale în aplicare.Decizia este direct aplicabila de catre destinatarii sai. Astfel, în practica Curtii Europene de Justitie în speta Leberphennig (judecata în 1970), speta Frantz Grad Traunstein (dosar nr.9/1970, decizia din 6 octombrie 1970) Curtea a recunoscut pentru prima data efectul direct al altor acte comunitare decât regulamentele.Atunci când decizia este adresata unuia sau mai multor state membre, ea poate crea drepturi sau obligatii pentru particulari. În acest caz, cu scopul de a pastra efectul util al deciziei, acestia ar putea sa o invoce în fata jurisdictiilor nationale.Decizia este obligatorie în toate elementele sale, caracteristica prin care este asimilabila regulamentului si se distinge de directiva.Curtea a recunoscut ca o decizie adresata unui stat poate crea drepturi în favoarea justitiabililor în masura în care nu lasa destinatarului nici o marja de apreciere discretionara în ceea ce priveste executarea sa.Deciziile se adopta de catre Consiliu la propunerea Comisiei sau, în situatii mai rare, din proprie initiativa. Comisia poate, în anumite cazuri, sa emita decizii fie din proprie initiativa, fie prin abilitare din partea Consiliului.

Avizul

Avizul este actul comunitar care exprima un punct de vedere.Categoria avizelor obligatorii se subclasifica, din punctul de vedere al respectarii sale de catre solicitant, în: avize consultative, a caror respectare ramâne la latitudinea celui care este obligat sa îl ceara si avize conforme, a caror respectare este obligatorie.Foarte multe avize sunt elaborate de catre C.J.C.E., a carei misiune principala prevazuta de Tratatele institutive si modificatoare este aceea de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea si aplicarea Tratatelor.

Declaratii anexate la Tratate

Declaratiile sunt texte anexate la Tratate, dar care nu au o valoare obligatorie de aplicat, dar care pot sa ajute la interpretarea articolelor din Tratat.Daca exista consens în cadrul statelor membre cu privire la cele cuprinse în declaratie, atunci aceasta primeste valoare de pozitie politica comuna.Declaratiile unilaterale, adica cele facute de un singur stat membru, subliniaza elementele de dezacord.

Legea europeana

Conform proiectului de Tratat instituind o Constitutie pentru Europa, cunoscut sub numele de „Constitutia Europeana”, regulamentele trebuiau sa îsi schimbe numele în „lege europeana”.Prin Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa s-a încercat simplificarea cadrului legislativ primar comunitar prin mai multe schimbari. Printre acestea s-a numarat si schimbarea denumirii instrumentelor legislative comunitare de drept derivat, în scopul de a le face mai inteligibile pentru publicul larg obisnuit cu denumirile nationale în domeniu.Conform Constitutiei europene, Legea europeana era un act legislativ cu caracter general. Ea trebuia sa fie obligatorie în toate elementele sale si direct aplicabila în toate statele membre.Legile europene trebuiau sa fie adoptate în comun de catre Parlamentul European si Consiliul de Ministri,

la propunerea Comisiei, conform regulilor procedurii legislative ordinare prevazute în partea a III-a a Constitutiei Europene.

Derogari

O derogare este o prevedere continuta de o reglementare comunitara care permite ca parti ale acestei reglementari sa se aplice diferit sau chiar deloc unor anumiti indivizi, grupuri, state sau organizatii.Legislatia comunitara are drept una din principalele caracteristici armonizarea legislatiilor nationale, fie prin adoptarea directa a ei în cadrul acestora fie prin aducerea lor la un numitor comun în ceea ce priveste scopurile continute de actele si deciziile comunitare. Din diferite motive ce tin de interesele politice, economice, sociale sau de alta natura ale statelor membre sau a unor organizatii sau indivizi, factorii de decizie din cadrul procesului legislativ comunitar trebuie sa acorde anumite derogari. Cele mai cunoscute cazuri de astfel de derogari - „opt-out”-uri cum mai sunt ele cunoscute – sunt cele continute de Tratatele de aderare la Uniunea Europeana. În marea lor majoritate, aceste opt-ouri sunt doar temporare.În ceea ce priveste derogarile temporare prevazute în Tratatul de aderare al României, pot fi citate urmatoarele perioade de tranzitie obtinute de tara noastra:- cinci ani, pâna la l ianuarie 2012, pentru transpunerea Directivei nr.97/9/CE, privind schemele de compensare a investitorilor. Nivelul minim al compensarilor va ajunge la minim 20.000 euro la finalul perioadei de tranzitie (daca investitia a depasit aceasta suma)- 7 ani pentru achizitionarea de teren agricol, paduri si teren forestier de catre cetatenii UE si SEE (Spatiul Economic European);- 5 pentru dreptul de achizitie asupra terenului pentru resedinta secundara.- aplicarea scutirilor de taxe în zonele defavorizate pentru investitorii care au dobândit certificatul de investitori în zonele defavorizate înainte de l iulie 2003, scutirea de la plata taxelor pentru investitii noi va fi aplicata pe durata existentei zonelor defavorizate: pentru 3 zone defavorizate pâna la 31 decembrie 2008; pentru 22 de zone defavorizate pâna la 31 decembrie 2009; pentru alte 3 zone defavorizate pâna la 31 decembrie 2010- pâna la 31 decembrie 2011 pentru aplicarea unor scutiri de la plata redeventei pentru zonele libere, pentru firmele care au semnat contracte comerciale cu Administratiile Zonelor Libere înainte de l iulie 2002.

- restructurarea sistemului siderurgic- 3 ani, pâna la 31.12.2009, pentru modernizarea si retehnologizarea unitatilor de taiere si alinierea la cerintele europene a unitatilor de procesare a carnii (26 unitati)- 3 ani, pâna la 31.12.2009, pentru modernizarea si retehnologizarea unitatilor de procesare a carnii de pasare (2 unitati).- 3 ani, pâna la 31.12.2009, pentru modernizarea si retehnologizarea unitatilor de procesare a laptelui (28 unitati), precum si pentru organizarea centrelor de colectare si a celor de standardizare lapte.- 3 ani, pâna la 31.12.2009, pentru conformarea la cerintele comunitare a fermelor de animale de lapte si la calitatea laptelui crud obtinut- România a obtinut încadrarea în categorii a zonelor viti-vinicole- de 8 ani, pâna la 31.12.2014 pentru defrisarea suprafetelor de 30.000 ha ocupate cu hibrizi interzisi si replantarea acestora cu soiuri din specia Vitis vinifera, cu recunoasterea dreptului de replantare- drepturi suplimentare de plantare a vitei de vie pentru vinuri de calitate cu denumire de origine controlata si struguri de masa, de 1,5% din suprafata totala cultivata cu vita de vie- dreptul de adaugare a zaharozei pentru îmbogatirea musturilor în zahar în vederea ridicarii potentialului alcoolic al vinurilor- recunoasterea si protectia denumirilor de origine si geografice pentru: 13 bauturi spirtoase din prune, respectiv „tuica", „horinca" si „tur" si 5 bauturi spirtoase din distilat de vin, respectiv „vinars".- recunoasterea si protectia denumirii de origine pentru bautura spirtoasa palinca „palinca".- posibilitatea utilizarii a 20% din fondurile destinate dezvoltarii rurale pentru suplimentarea platilor directe, (top-up)- 3 ani, pâna la data de 31.12.2009 - pentru utilizarea produselor de protectie a plantelor omologate în prezent în România si care contin urmatoarele substante active incluse în Anexa I a Directivei 91/414/CEE: sulf, acetoclor, dimetoat si respectiv 2 ani pentru substanta activa 2,4 D, cupru (sub forma

de sulfat, oxiclorura sau hidroxid).- 4 ani, respectiv pâna la 31 decembrie 2010, pentru aplicarea, în ceea ce priveste vehiculele românesti care desfasoara exclusiv activitati de transport intern, a impozitelor minime prevazute în anexa I la Directiva 1999/62;- aplicarea integrala a prevederilor referitoare la greutatile maxime ale Directivei 96/53, care stabileste dimensiunile maxime admise în traficul national si international si greutatile maxime admise în traficul international de 7 ani, pâna la 31 decembrie 2013.- 3 ani, pâna la 31 decembrie 2009, în vederea atingerii nivelului minim al accizelor la tigarete prevazut de noul acquis prin Directiva Consiliului 2002/10/CE privind tigaretele.- în domeniul mediului România a obtinut diverse perioade de tranzitie pentru implementarea mai multor Directive si regulamente.

Actele sui generis

În categoria acestor acte sunt incluse:- hotarâri cu caracter general, care nu au destinatari desemnati;- rezolutii ale Consiliului European;- concluziile Consiliului European adoptate în urma unor dezbateri care s-au derulat în cursul sesiunilor Consiliului;- rezolutiile Consiliului;- comunicarile Comisiei Europene;- declaratiile comune, care contin angajamentele reciproce sau acorduri interinstitutionale ale mai multor institutii.

Principiile generale ale dreptului comunitar

Principiile generale de drept constituie unul din izvoarele dreptului comunitar. Se disting trei categorii de principii:1) principii juridice obligatorii, care sunt o mostenire juridica comuna Europei ca forma a dreptului natural;2) reguli de reglementare comune legislatiei statelor membre, care îsi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsa de-a lungul anilor, si în nivelul lor de dezvoltare economica, sociala si culturala sensibil egal (este, în fapt, o conditie a dobândirii calitatii de membru al Uniunii Europene);3) reguli generale inerente ordinii juridice comunitare, care sunt promovate independent de ordinea juridica nationala.Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresa în tratatele comunitare si trebuie sa fie general acceptate în ordinea juridica nationala a statelor membre în scopul de a constitui principii generale de drept comunitar.Sunt obligate sa respecte principiile generale de drept institutiile comunitare, sub sanctiunea nulitatii actelor pe care le emit, statele membre, atunci când iau decizii care intra în sfera de aplicare a dreptului comunitar, precum si jurisdictiile nationale, ca judecator de drept comun al dreptului comunitar.

Tratatele Uniunii Europene

Tratatul de la Paris (CECA/CECO)

6 state - Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia si Tarile de Jos - au semnat, la 18 aprilie 1951, la Paris, tratatul instituind Comunitatea Economicã a Cãrbunelui si Otelui.

A intrat în vigoare la 23 iulie 1952 si, fiind încheiat pentru o perioadã de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de 23 iulie 2002.

Tratatul CECA instituie urmãtoarele institutii:- Înalta Autoritate; Consiliul de Ministri; Adunarea Comunã si Curtea de Justitie.

Tratatele de la Roma - CEE CEEA/Euratom

Despre contextul aparitiei tratatelor

La 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea economica europeana si, pe de alta parte, Comunitatea europeana a energiei atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durata nelimitata si au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, dupa ratificarea lor de catre Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia si Tarile de Jos.

În Tratatul de Ia Roma instituind CEE se aratã la Art. 2: „Comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice în ansamblul Comunitatii, o expansiune continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o ridicare accelerata a nivelului de viata si cât mai strânse relatii între statele membre”.

tratatul privind instituirea CEE prevede:- armonizarea politicilor economice ale statelor membre;- stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor, relatiilor comerciale externe.

Tratatul CEEA cuprinde dispozitii care vizeaza integrarea sectoriala a energiei nucleare civile, prin formarea si cresterea accelerata a „industriilor nucleare”, urmarind în acelasi timp ridicarea nivelului de viata în statele membre si dezvoltarea schimburilor cu alte tari (art. 1). Toate competentele privesc în mod exclusiv aplicarea „civila a atomului” (art. 2).

Tratatul de la Bruxelles - de fuziune

Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. Cunoscut si sub numele de „Tratatul instituind/ de instituire a unui un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect unificarea institutiilor de structura a celor 3 Comunitati europene. Astfel, la nivel decizional rezulta un organism unic, Consiliul de Ministri, iar la nivel executiv rezulta o singura institutie - Comisia europeana.

Actul Unic European - AUE

Actul Unic European a fost negociat în cadrul Conferintei Interguvernamentale desfasurata în perioada 9 septembrie 1985 – 17 februarie 1986.

Actul unic european a fost semnat, la 17 februarie 1986, de 9 state din cele 12 membre si, la 28 februarie 1986, de celelalte 3: Italia, Danemarca si Grecia. AUE a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

Actul Unic European relanseazã constructia europeanã, atât economic (desãvârsirea pietei interne, punerea în practicã a unei politici de dercetare si tehnologizare, întãrirea Sistemului Monetar European), cât si institutional (extinderea votului majoritãtii calificate, lãrgirea rolului Parlamentului European, dezvoltarea unui spatiu social).

Tratatul de la Maastricht - Tratatul asupra Uniunii Europene

Despre context

Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht.

Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeanã a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Tratatul de la Maastricht a constituit cea de-a doua revizuire fundamentalã. Se pot distinge trei "piloni":- primul, comunitar;- al doilea, Politica Externã si de Securitate Comunã;- al treilea, Justitie si Afaceri Interne.

Tratatul de la Amsterdam

- TEXTUL TRATATULUI DE LA AMSTERDAM DE MODIFICARE A TRATATULUI PRIVIND UNIUNEA EUROPEANA, A TRATATELOR DE INSTITUIRE A COMUNITATILOR EUROPENE SI A ALTOR ACTE CONEXE

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de cãtre statele membre ale UE la 2 octombrie 1997, intrând în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam îl modificã si îl completeazã pe cel de la Maastricht, în special în anumite puncte:- locul cuvenit muncii si drepturilor cetãtenilor;- eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulatii a bunurilor si serviciilor, fiecare stat membru fiind nevoit sã colaboreze mai strâns în cadrul Europolului;- posibilitatea acordatã UE de a-si face mai bine auzitã vocea în cadrul instantelor internationale;- crearea unor institutii sau proceduri capabile sã asigure buna functionare a unei Uniunii extinse.

Tratatul de la Nisa

- TEXTUL TRATATULUI DE LA NISA DE MODIFICARE A TRATATULUI PRIVIND UNIUNEA EUROPEANA, A TRATATELOR DE INSTITUIRE A COMUNITATILOR EUROPENE SI A ANUMITOR ACTE CONEXE

Tratatul de la Nisa a fost semnat în februarie 2001 si a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Trebuie mentionat cã, practic, schimbãrile institutionale prevãzute în Tratatul de la Nisa vor avea loc abia începând cu 2004. Astfel, noul Parlament European care va fi ales în iunie 2004 va avea 732 de membrii, iar noua Comisie, care îsi va începe mandatul în noiembrie 2004, va avea 25 de membrii. Tot din noiembrie 2004 va avea loc si o nouã ponderare a voturilor în cadrul Consiliului.

Detalii:Modul în care este ales Presedintele Comisiei si membrii ei, conform reglementãrilor ce vor intra în vigoare odatã cu Tratatui de la Nisa, este urmãtorul:" Art. 214(2). Consiliul, reunit în prezenta sefilor de stat si de guvern, hotãrând printr-o majoritate calificatã, va numi persoana pe care intentioneazã sã o numeascã Presedinte al Comisiei Europene; nominalizarea trebuie sa fie aprobatã de Parlamentul European.Consiliul, hotãrând prin majoritate calificatã si prin acordul comun cu Presedintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte persoane pe care intentioneazã sã le numeascã ca membrii ai Comisiei, în concordantã cu propunerile fãcute de cãtre fiecare stat membru.Presedintele si ceilalti membrii ai Comisei astfel nominalizati, în bloc, vor fi supusi votului de aprobare al Parlamentului European. Dupã aprobarea de catre Parlamentul European, Presedintele si ceilalti membrii ai Comisiei vor fi investiti de cãtre Consiliu care va hotãrî prin majoritate calificatã."Articolul 4 al Protocolului asupra extinderii Uniunii Europene statueazã:

"1. De la 1 ianuarie 2005 si cu efect din momentul când prima Comisie de dupã aceastã datã îsi va începe mandatul, art. 213(1) din Tratatul instituind Comunitatea Europeanã si art. 126(1) al Tratatului instituind Comunitatea Europeanã a Energiei Atomice vor fi înlocuite de cãtre urmãtoarele:"1. Membrii Comisie vor fi alesi pe baza competentei lor generale si care oferã toate garantiile de independentã.Comisia trebuie sã includã câte un cetãtean al fiecãrui stat membru.Numãrul membrilor Comisie poate fi schimbat de Consiliu printr-un vot unanim."2. Când Uniunea va consta din 27 de state membre, art. 213(1) din Tratatul instituind Comunitatea Europeana si art. 126(1) al Tratatului instituind Comunitatea Europeanã a Energiei Atomice vor fi înlocuite de cãtre urmãtorul:"1. Membrii Comisie vor fi alesi pe baza competentei lor generale si care oferã toate garantiile de independentã.Numãrul membrilor Comisiei este mai mic decât numãrul statelor membre. Membrii Comisiei sunt alesi pe baza unui sistem rotativ întemeiat pe principiul egalitãtii, aranjamentele necesare fiind adoptate de Consiliu prin vot unanim.Numãrul membrilor Comisiei este stabilit de Consiliu prin vot unanim".Acest amendament se va aplica de la data de la care îsi începe mandatul prima Comisie de dupa aderarea celui de-al douazeci si saptelea stat membru.3. Consiliul, hotãrând în unanimitate, dupa semnarea tratatului de aderare de cãtre cel de-al douazeci si saptelea stat al Uniunii, va adopta:- numãrul de membrii ai Comisiei;- implementarea aranjamentelor pentru un sistem rotativ bazat pe principiul egalitãtii, continând toate criteriile si regulile necesare pentru determinarea compozitiei colegiilor succesive în mod automat pe baza urmãtoarelor principii:a) Statele membre vor fi tratate strict pe picior de egalitate cu privire la succesiunea si timpul petrecut de cetãtenii lor ca membrii ai Comisiei, în consecintã, diferenta dintre numãrul total de perioade în functie detinute de cetãtenii a oricãror douã state membre sã nu poatã fi mai mare de una;b) referitor la punctul (a), fiecare colegiu succesiv trebuie sã fie compus în asa fel încât sã reflecte în mod satisfacãtor aria demograficã si geograficã a tuturor statelor membre ale Uniunii.4. Orice stat care aderã la Uniune are dreptul, la momentul adeziunii sale, sa aibã unul din cetãtenii sãi ca membru al Comisiei, pânã la aplicarea paragrafului 2.".

Conform "Protocolului asupra lãrgirii Uniunii Europene", unde Consiliul trebuie sã voteze cu majoritate calificatã, voturile membrilor sãi vor fi dupã cum urmeazã: Franta, Italia, Germania si Marea Britanie câte 29, Spania cu 27, Olanda cu 13, Belgia, Grecia si Portugalia câte 12, Suedia si Austria câte 10, Danemarca, Irlanda si Finlanda câte 7 si Luxemburg cu 4. Actele Consiliului trebuie sa fie adoptate cu cel putin 169 de voturi în favoare a majoritãtii membrilor acolo unde Tratatul prevede ca actul este adoptat la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, pentru adoptarea în Consiliu va fi nevoie de cel putin 169 de voturi în favoare, adunate de la douã treimi din membri. Atunci când o decizie este în proces de adoptare prin majoritate calificatã, un membru al Consiliului poate cere sã se verifice dacã statele membre care sustin decizia constituind majoritatea calificatã reprezintã cel putin 62% din totalul populatiei Uniunii. Dacã se dovedeste cã aceastã conditie nu este îndeplinitã, decizia respectiva nu va fi adoptatã.Referitor la România, acordul cu care s-a încheiat întâlnirea de la Nisa prevede o importantã deosebita pe care tara noastra o va avea în institutiile UE. Astfel, numãrul membrilor Parlamentului European va fi: Germania - 99, Marea Britanie - 72, Franta - 72, Italia - 72, Spania - 50, Polonia - 50, România - 33, Olanda - 25, Grecia - 22, Republica Cehã - 20, Belgia - 22, Ungaria - 20, Portugalia - 22, Suedia - 18, Bulgaria - 17, Austria - 17, Slovacia - 13, Danemarca - 13, Finlanda - 13, Irlanda - 12, Lituania - 12, Letonia - 8, Slovenia - 7, Estonia - 6, Cipru - 6, Luxembourg - 6, Malta - 5, rezultând un total de 732. Numãrul de voturi în cadrul Consiliului va fi urmatorul: Germania - 29, Marea Britanie - 29, Franta - 29, Italia - 29, Spania - 27, Polonia - 27, România - 14, Olanda - 13, Grecia - 12, Republica Cehã - 12, Belgia - 12, Ungaria - 12, Portugalia - 12, Suedia - 10, Bulgaria - 10, Austria - 10, Slovacia - 7, Denmarca - 7, Finlanda - 7, Irlanda - 7, Lituania - 7, Letonia - 4, Slovenia - 4, Estonia - 4, Cipru - 4, Luxembourg - 4, Malta - 3, rezultând un total de 345. În cazul Comitetului Economic si Social, distributia va fi urmãtoarea: Germania - 24, Marea Britanie - 24, Franta - 24, Italia - 24, Spania - 21, Polonia - 21, România - 15, Olanda - 12, Grecia - 12, Republica Cehã - 12, Belgia - 12, Ungaria - 12, Portugalia - 12, Suedia - 12, Bulgaria - 12, Austria - 12, Slovacia - 9, Denmarca - 9, Finlanda - 9, Irlanda - 9, Lituania - 9, Letonia - 7,

Slovenia - 7, Estonia - 7, Cipru - 6, Luxembourg - 6, Malta - 5, rezultând un total de 344. În privinta Comitetului regiunilor, membrii vor fi repartizati astfel: Germania - 24, Marea Britanie - 24, Franta - 24, Italia - 24, Spania - 21, Polonia - 21, România - 15, Olanda - 12, Grecia - 12, Republica Cehã - 12, Belgia - 12, Ungaria - 12, Portugalia - 12, Suedia - 12, Bulgaria - 12, Austria - 12, Slovacia - 9, Danemarca - 9, Finlanda - 9, Irlanda - 9, Lituania - 9, Letonia - 7, Slovenia - 7, Estonia - 7, Cipru - 6, Luxembourg - 6, Malta - 5, rezultând un total de 344.

Tratatul de la Lisabona

Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, cunoscut si sub numele de "Constitutia europeana", a fost semnat in anul 2004 insa procesul sau de ratificare a intrat in blocaj in primavara lui 2005 cand francezii si olandezii au votat impotriva lui in cadrul unor referendumuri. Timp de mai multi ani a urmat o perioada in care s-au propus mai multe solutii pentru deblocarea Constitutiei europene sau gasirea unei solutii alternative la acest Tratat. Abia la sfarsitul lui 2007 - la Lisabona pe 13 decembrie - a fost semnat un nou Tratat.

Versiunile consolidate ale Tratatului privind Uniunea Europeana si a Tratatului privind functionarea Uniunii Europene, precum si a protocoalelor si a anexelor la acestea au fost modificate prin Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007 la Lisabona. Acest Tratat se afla inca in procesul de ratificare.

Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa (Constitutia europeana) a fost semnat la Roma la 29 octombrie 2004, dupa un lung proces de dezbatere a sa ce a implicat diversi actori ai scenei politice europene. Desi de el s-au legat mari sperante de schimbare masiva a modului in care arata si functioneaza Uniunea, datorita respingerii sale in primvara lui 2005 in doua referndumuri tinute in Franta si Olanda procesul de adoptare al sau a fost practic inghetat. Mai tarziu, tinandu-se cont ca se asteptau probleme cu privire la adoptarea sa si din partea altor tari, s-a renuntat la incercarea de a se gasi o solutie pentru ca el sa intre in vigoare si s-a apelat la solutia unui nou Tratat de reforma, numit si Tratatul de la Lisabona.

Izvoarele derivate ale dreptului comunitar

Actele cu caracter normativ emise de institutiile Uniunii Europene în procesul exercitarii competentelor care le sunt atribuite prin Tratat alcatuiesc legislatia secundara, cel de-al doilea izvor important al ordinii juridice institutionale comunitare.Legislatia primara atribuie rolul de a emite acte comunitare triunghiului decizional format din Parlamentul European, Consiliul U.E. si Comisia Europeana. În exercitarea atributiilor conferite prin Tratate de catre statele membre ale U.E., acestea au competenta de a adopta mai multe tipuri de acte juridice, care au efecte juridice diferite si sunt specifice ansamblului original pe care îl reprezinta Uniunea Europeana.În timp s-a cristalizat o anumita ierarhie a actelor comunitare de drept derivat, potrivit careia doar regulamentele, directivele si deciziile au forta juridica obligatorie, în timp ce recomandarile si avizele sunt facultative.

Regulamentul

Regulamentele sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi adoptate de institutiile Uniunii Europene. Ele au aplicabilitate generala, fiind obligatorii în toate elementele lor si fiind direct aplicabile în toate statele membre.Este regulament, de exemplu, actul comunitar prin care sunt regularizate preturile unei categorii de produse sau prin care se impun anumite obligatii producatorilor de automobile din Uniunea Europeana .Din punct de vedere material, adica al fortei juridice a dispozitiilor, în jurisprudenta s-a facut o distinctie între regulamentele de baza si regulamentele de executare.

Regulamentele de baza sunt regulamentele adoptate de Consiliu potrivit procedurii prevazute în tratat.Regulamentele de executare sunt adoptate de Comisie, abilitata în acest sens de Consiliu sau pot fi adoptate chiar de catre Consiliu.Regulamentele intra în vigoare numai dupa publicarea lor în „Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene”.

Decizia-cadru

Decizia-cadru este un nou instrument comunitar aparut prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, unde este citata în cadrul Titlului VI al Tratatului UE (cel referitor la cooperarea judiciara) ca înlocuind actiunea comuna.Decizia-cadru este folosita pentru apropierea dispozitiilor legislative si a reglementarilor statelor membre. Propusa la initiativa Comisiei europene sau a unui stat membru, ea trebuie sa fie adoptata în unanimitate.Decizia-cadru obliga statele membre în ceea ce priveste rezultatul de atins dar lasa la decizia fiecarui stat membru modul si forma în care acest lucru se va petrece.În cazul Pupino din 2005, Curtea Europeana de Justitie a conferit un efect direct în privinta deciziilor cadru astfel ca acestea sa intre de asemenea în vigoare în cazul în care o tara a refuzat sa implementeze o decizie cadru. Totusi, ultima prevedere din Articolul 34, 2 (b), stipuleaza în mod explicit ca deciziile cadru nu vor avea un efect direct.

Recomandarea

Recomandarea este un act adoptat de institutiile sau organele comunitare care nu are caracter obligatoriu, având ca obiect invitarea destinatarilor sa adopte o anumita conduita.Recomandarea reprezinta, uneori, un substitut pentru adoptarea unei directive, pornind de la premisa încrederii în autodisciplina destinatarilor sai. Totusi, Recomandarea nu este lipsita de orice efect juridic, C.J.C.E. afirmând ca jurisdictiile nationale trebuie sa o utilizeze ca instrument de interpretare a masurilor nationale adoptate pentru punerea lor în aplicare sau în situatia în care recomandarea vine în sprijinul altor masuri comunitare cu caracter constrângator. Când un stat omite sa ia masurile recomandate, C.J.C.E. poate sa examineze daca acea recomandare are sau nu efecte juridice.

Declaratii comune ale Parlamentului european, Consiliului si Comisiei

Declaratiile comune si acordurile interinstitutionale ale Parlamentului European, Consiliului UE si Comisiei Europene, cunoscute sub numele generic de «declaratii comune», constituie o sursa de drept comunitar derivat rezultat din practica institutiilor UE si a statelor sale membre.Deoarece procedurile originare de decizie nu puteau tine pasul cu viteza procesului de integrare europeana (adaptarea lor putându-se face doar prin modificarea Tratatelor), institutiile comunitare au trebuit sa gaseasca, de comun acord, precizarile si aranjamentele necesare, dar care nu figurau în detaliu în Tratate. În acest fel au aparut declaratiile comune, ce constituie conventii încheiate între principalele trei institutii ale UE prin care se stabilesc proceduri de coordonare a competentelor acestora. Prima declaratie comuna datând din 1975 consacra, în materie legislativa, o negociere interinstitutionala în vederea substantializarii procedurii de consultare a PE fara ca astfel sa se modifice echilibrul de competente stabilit prin Tratat. Declaratiile comune reprezinta un instrument de reglementare si prevenire a conflictelor institutionale. Ele exprima, în practica, raporturile de forta în sistemul institutional comunitar si constituie, prin supletea lor, un mijloc de promovare a initiativelor politice ale institutiilor si de adaptare a sistemului la noile situatii cu care este confruntata Uniunea Europeana.

Legea-cadru europeana

Conform proiectului de Tratat instituind o Constitutie pentru Europa, cunoscut sub numele de „Constitutia Europeana”, directivele trebuiau sa îsi schimbe numele în „lege-cadru europeana”.Prin Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa s-a încercat simplificarea cadrului legislativ primar comunitar prin mai multe schimbari. Printre acestea s-a numarat si schimbarea denumirii instrumentelor legislative comunitare de drept derivat, în scopul de a le face mai inteligibile pentru publicul larg obisnuit

cu denumirile nationale în domeniu.Conform Constitutiei europene, Legea-cadru europeana era un act legislativ care obliga orice stat membru destinatar în ceea ce priveste rezultatele care trebuie obtinute, lasând autoritatilor nationale competenta în privinta alegerii formei si a mijloacelor.Legile-cadru europene trebuiau sa fie adoptate în comun de catre Parlamentul European si Consiliul de Ministri, la propunerea Comisiei, conform regulilor procedurii legislative ordinare prevazute în partea a III-a a Constitutiei Europene.

Actele interne ale institutiilor comunitare

Actele interne ale institutiilor comunitare cuprind:1) regulamentele de organizare si functionare a organelor sau institutiilor, statute, regulamente interne, regulamente financiare;2) actele pregatitoare în cadrul etapelor procesului decizional, cum sunt propunerile Comisiei Europene, programele generale pe care trebuie sa le adopte institutiile, recomandarea adresata de Comisie Consiliului în vederea încheierii unui acord international sau deliberarea Consiliului cu privire la negocierea si încheierea unui acord international;3) actele care modifica dispozitiile institutionale ale Tratatelor.

Acordurile internationale la care sunt parte Comunitatile europene

Acordurile încheiate de comunitati

Calitatea organizatiilor internationale ca subiecte de drept international este data si de capacitatea acestora de a dobândi drepturi ori de a-si asuma obligatii devenind parti la tratatele internationale. Este si cazul comunitatilor europene .Acordurile încheiate de catre Comunitatea Europeana leaga Comunitatea si statele membre, dar au o valoare juridica inferioara Tratatelor.Aceste acorduri fac parte din ordinea juridica comunitara si nu este necesara nicio masura interna de transformare.Obligatia de a respecta un acord nu se aplica numai între statul membru si statele terte - parti la acord, ci si Comunitatii.

Actele unilaterale adoptate de organele înfiintate prin acordurile încheiate de Comunitati

Sunt destul de numeroase acordurile sau conventiile încheiate de Comunitati cu statele terte, ce constituie organe de gestiune si care le confera puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, adica cele care nu au nevoie de o ratificare sau aprobare pentru a lega partile (exemplu: Consiliile acordurilor de asociere sau cooperare cu tarile Mediteranei; Consiliul de ministri al Conventiei de la Lome; Consiliul international al cafelei, din 1975; Consiliul international pentru cacao, din 1976 s.a.) .Aceste acte au acelasi rang în ordinea juridica comunitara ca acordurile însesi.Aceste acte, provenind de la organele internationale, nu se aplica automat, prin ele însele, în ordinea juridica, comunitara, ele fiind sistematic reluate în regulamentele Consiliului si publicate în anexele acestora.

Cutuma comunitara

Din prevederile dreptului comunitar european nu reiese, în mod expres, calitatea de izvor de drept a cutumei, dar acest lucru nici nu este negat în mod expres. Dreptul cutumiar comunitar european, format printr-o practica îndelungata si din convingerea ca aceasta practica este conforma cu dreptul, are, în principal, rolul de a completa Tratatele si, în situatii exceptionale, pe acela de a interpreta si modifica Tratatele. Un exemplu în care cutuma este izvor de drept este situatia secretarilor de stat care nu sunt membri ai guvernului, dar care au dreptul de a participa la sedintele Consiliului în locul ministrilor de resort.