izvoare codrene

Izvoare Codrene nr. 6

1

EMIL DOMUŢA Este greu să fii apostol printre ai tăi!

E o pericopă evanghelică ce ne-a "venit" în

minte acum, după o vreme în care revista "Izvoare codrene" să coboare din "Măgura Codrului" şi să se aşeze la sufletele Domniilor Voastre.

Iacătă-te că am izbăvit, cu bune şi mai puţin bune şi suntem din nou în faţa "Măriei Sale" - cititorul. Este aici, al şaselea număr al publicaţiei, în care căutăm să vă apropiem mai mult de zestrea culturală a ţinutului "de sub Codru", să vă stârnim interesul faţă de propria "Noastră" şi a "Voastră" identitate. Sunt aici cuprinse ba fragmente de studii ştiinţifice la care s-a trudit mult, ba poezie de înaltă ţinută, ba etnologie, ba remember în memoria celor ce au apus…

Şi nu le dăm acum toate "în vileag", vrem doară să vă ţinem atenţia şi curiozitatea trează la ce a fost odată şi la ce s-ar mai putea face pentru "bine, adevăr şi frumos". Este mult, este puţin, ceea ce facem noi, cei care o gospodărim din condeie, rosteşte-te Dumneata, Iubite Cititorule şi te ia după zicala bătrânului cronicar Neculce "… că nu iaste omului mai cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor".

Iar, un mare bărbat al neamului românesc din Maramureşul cel Bătrân, Ioan Mihali de Apşa, nu la întâmplare şi-a ales drept căpătâi al monumentalei sale lucrări "Diplome maramureşene" dictonul anticului Seneca "Nemo patriam quia magna est amat, sed quia sua", adică "Nimeni nu-şi iubeşte patria pentru că este mare ci pentru că este patria sa!"

Lectură plăcută şi multă înţelepciune iubite cititorule!


2

IOAN CĂLĂUZ Încercarea de asasinare a lui George Pop de Băseşti la alegerile din 26 ianuarie 1905 din cercul electoral parlamentar Cehu Silvaniei După ce la alegerile din anul 1872, ce au avut loc la Cehu Silvaniei, a fost votat de sălăjeni ca deputat în Parlamentul din Pesta, - când abia avea 37 ani - George Pop de Băseşti s-a avântat cu hotărâre să apere drepturile legitime ale poporului român din Transilvania. George Pop de Băseşti a câştigat alegerile şi a mai avut două mandate de deputat în 1875 şi 1878. Văzând multe ilegalităţi ale statului maghiar, cât şi politica discriminatorie faţă de naţionalităţile conlocuitoare, se va ridica cu şi mai mare hotărâre împotriva legilor asupritoare. Toate vor culmina cu disputa din 2 mai 1879, din Parlamentul maghiar, când George Pop va combate cu tărie proiectul de lege care viza introducerea învăţământului obligatoriu în limba maghiară în toate şcolile primare româneşti. În urma acestei dispute contele Tisza Kalman, ascultându-l i-a spus: "Straşnic om eşti, daco-român fanatic" Între noi e depărtare ca între cer şi pământ. Nu ne vom înţelege niciodată. Cu toate acestea cinstesc convingerile cu care ai apărat atât de bărbăteşte cauza neamului tău. Vezi această atitudine bărbătească impune respect şi duşmanilor. De astfel de oameni bravi şi hotărâţi am avea şi noi nevoie. Vino tu la noi şi-ţi garantez că nu există demnitate în Ungaria pe care să n-o poţi dobândi." Auzind aceste vorbe George Pop îi răspunde:"De mi-aţi da toată Ungaria, şi tot n-aş trăda cauza cea dreaptă a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarăşii mei şi de mine, n-are alţi apărători împotriva tendinţelor voastre de cotropire."Un astfel de bărbat în Parlament era ultra incomod tendinţei de maghiarizare prin legile adoptate, de aceea, guvernul maghiar va lua măsuri hotărâte ca George Pop de Băseşti să nu mai fie votat cu prilejul viitoarelor alegeri parlamentare. Astfel că la alegerile din 26 ianuarie 1905, George Pop va candida din partea Partidului Naţional Român. Cercul electoral avea 2500 de alegători români şi aproximativ 700 de alegători unguri. Alegerea lui George Pop trebuie să fie o certitudine. Realitatea s-a dovedit însă alta. Aici mai mult ca oriunde, întregul aparat de stat şi marea finanţă nobiliară ungară şi-au mobilizat toate forţele şi au recurs la cele mai dure măsuri pentru a împiedica accederea lui George Pop în Parlamentul maghiar. Mai întâi lucrurile au fost astfel aranjate să


3

fie trei candidaţi, respectiv George Pop de Băseşti, baronul Bornemissza Elemér, din partea partidului liberal de guvernământ şi Jószo Gyula din partea partidului independenţei sau 48-ist sau Kossuthist, ca românii să nu poată fi majoritari şi să se ajungă la balotaj între primii doi. Deoarece nici unul nu obţine majoritate absolută se organizează un nou tur de scrutin în 16 februarie 1905. În noile împrejurări, aparatul de stat şi agenţii baronului Bornemissza au declanşat teroarea. Toate satele au fost înţesate de jandarmi şi armată. S-a instituit starea de asediu. Românii nu puteau să se întâlnească câte doi, orice întrunire şi în casă privată erau interzise. Mulţi sunt arestaţi şi bătuţi. Notarii şi agenţii lui Bornemissza îi chemau la ei pe alegători sub escortă jandarmerească. Apoi au răspândit vestea că dacă adepţii lui George Pop vor îndrăzni să intre în Cehu Silvaniei, vor fi bătuţi. Preotul din Băseşti, Antoniu Bălibonu este atacat acasă şi este grav rănit. Aceiaşi agenţi îl atacă în ziua mare pe învăţătorul Chira Gavril din Băseşti. Cu ocazia târgului din Cehu Silvaniei le-au îndemnat pe românce să nu-şi lase bărbaţii la alegeri, dacă nu vor să rămână văduve şi copii lor orfani. Au dat veste în cercul electoral că George Pop de Băseşti are să-şi aducă cu el sicriul că nu va scăpa viu din Cehu Silvaniei. Au zvonit că vor pierde satele româneşti. Au organizat bande de bătăuşi electorali. Cu căruţele încărcate de pietre şi ciomege umblau din sat în sat, spărgând ferestrele caselor şi unde găseau câte un român îi atacau, ameninţând că cine va cuteza să se arate în ziua alegerilor la Cehu Silvaniei, acela nu se va mai întoarce viu în satul lui. Cu toate acestea în 16 ianuarie 1905 la orele 5 dimineaţa erau în Băseşti 1800 de alegători români. De la casa lui George Pop, convoiul porneşte spre Cehu Silvaniei, în sunetul muzicii, în frunte cu candidatul. Alături de George Pop, erau deputaţii români dr. Teodor Mihali şi Ioana Russu - Sirianu, precum şi preotul greco-catolic dr. Vasile Lucaciu şi dr. Alexandru Vaida-Voievod. Până la intrarea în Cehu Silvaniei se alătură alegători din alte sate ajungând la 2400. În centrul Cehului, corpul electoral român este oprit de jandarmi, care încep o severă percheziţie "chipurile" pentru a confisca armele de la ei. Jandarmii au luat de la ţărani până şi pipele şi cârjele în care se sprijineau moşnegii. Pe mulţi, fără motiv îi loveau cu patul armei şi-i


4

înjurau Ungurii din jur strigau întruna "Jos Valahul!". La un moment dat, ca la un semnal, alegătorii români sunt atacaţi din toate părţile cu pari, bâte groase, răngi de fier, pietre. Primul lovit a fost juristul Ştefan Oşan, care mergea călare înaintea saniei candidatului. Loviră apoi caii de la sania lui George Pop care speriaţi au dat sania în şanţ. Doi inşi, respectiv unul Molnar îl lovi pe George Pop de Băseşti cu o bară de fier şi altul pe nume Rosenblum Izsák cu un par. Loviturile s-au dorit a fi mortale. Noroc cu căciula groasă a lui. George Pop care l-a salvat. (De menţionat, că pe locul în care a fost lovit în cap George Pop s-a ridicat în mod simbolic Biserica Greco-Catolică din Cehu Silvaniei cu hramul Sfântu Gheorghe, în memoria lui George Pop.) Pe barba-i albă, sângele care curgea îngheţa. Ajutat de Teodor Mihali, George Pop ajunge în sala de votare plin de sânge. Cu cinism, baronul Dioszegi, primarul Zalăului şi preşedintele alegerilor îl scoate afară spunând că sala de votare nu este spital. Peste tot nu auzeai decât urletele bătăuşilor şi cele de indignare şi durere ale românilor atacaţi şi nu vedeai decât capete sparte şi peste tot sânge. Şi toate acestea se petreceau sub ochii armatei şi jandarmeriei. Cămaşa plină de sânge a lui George Pop de Băseşti a dus-o la Budapesta deputatul român Ioan Rusu-Şirianu ca s-o arate în parlament, drept dovadă a atrocităţilor săvârşite împotriva românilor. Peste 350 de români au fost grav răniţi. Dintre aceştia enumerăm doar câţiva: - Proprietarul Vasile Mica din Someş Odorhei cu două coaste rupte; - Protopopul Greco-Catolic Teofil Varna din Inău cu capul spart în două locuri; - Simion Chiorean şi Teodor Rac din Oarţa de Jos, răniţi mortal la cap; - Grigore Crişan din Bârsău, Nuţ Sabău şi Ion Bancoş din Tămăşeşti cu capetele sparte; - Toader Laslofi bătrân de 73 de ani cu braţul drept rupt; - Toader Zaharia din Oarţa de Sus şi Ioan Vilă din Stremţ răniţi grav la cap; - Preotul Greco-Catolic din Motiş, Dumitru Pop cu maxilarul rupt şi alte leziuni internat în spitalul din Zalău; - Petru şi Mihai Covaci şi iar Chiş din Motiş grav răniţi la cap; - Învăţătorul Iacob Botiş din Năpradea ucis. Pradă furiei străine cercul electoral parlamentar Cehu Silvaniei rămâne modelul de luptă pentru libertate naţională. Glasul victimelor acestor lupte fără seamăn răsună peste veacuri, ca un glas al străbunilor pentru veşnicie.


5

VASILE DAN MARCHIŞ Valori artistice codreneşti

Ca niciodată o formaţie de dansuri populare din Asuaju de Sus (prima şi singura din această comună), menită să pună în valoare întregul potenţial folcloric al zonei, s-a constituit în anii '94 prin iniţiativa domnilor Vasile Dulf - inginer silvic şi a soţiei dânsului, Monica Dulf - învăţătoare.

Domnii în cauză au mers pe ideea că în comuna mai sus menţionată, pe raza căreia se desfăşoară cel mai renumit eveniment tradiţional, cultural şi artistic din Ţara Codrului numit "Târgul Cepelor" să existe şi o formaţie de dansuri populare aşa cum există în toate localităţile care îşi respectă tradiţia. Sigur că domnul Vasile Dulf şi soţia sa au rezolvat pe această cale şi partea muzicală, luând legătura cu un taraf de muzică populară din Sălsig, care a susţinut împreună cu formaţia de dansuri respectivă un program de pregătiri în vederea urcării pe scena unor festivaluri de acest profil. În fond această formaţie de dansuri şi-a împlinit un vis, acela că a urcat pe scena Festivalului Interjudeţean de Folclor Codrenesc din cadrul renumitului Târg al Cepelor din Asuaj, primind astfel aprecieri la nivel judeţean.

Ce amintiri se dezbat şi azi referitor la aceste evenimente; despre formaţia de dansuri respectivă nu putem spune că s-a desfiinţat ci doar că nu mai evoluează la nivelul anilor precedenţi.

*** Elementul cel mai de preţ - lumina Acel om avea de toate: bani, mai multe case, maşini, utilaje (care

acopereau în întregime o mare parcare) şi alte bunuri, însă un singur lucru îi lipsea: lumina.

Omul respectiv era nevăzător. pentru el noţiunea de timp se rezuma la întunericul fără sfârşit prin care îşi verifica proprietăţile şi la faptul că pentru orice produs de pe lumea aceasta, mai puţin pentru lumina Soarelui trebuie plătit un preţ. Însă acest element, cel mai important din univers - lumina - îi lipsea. Era dispus să plătească oricât pentru a dobândi asta. În acest timp s-a găsit un medic specialist în oftalmologie care să se ocupe de cazul acestui nevăzător. Din fericire medicul s-a pronunţat favorabil. "Sunt speranţe că ochii dumitale vor primi lumina, te voi opera chiar mâine!...

Şi stupoare. S-a produs incredibilul! Ochii săi au dobândit cel mai de preţ element de pe pământ - lumina. Până atunci cel ce a ştiut doar din închipuite cum arată o fiinţă umană sau alte vietăţi şi obiecte oarecare, după ce a executat procedeul de pipăire a acestora, putea acum distinge toate cele doar privindu-le.


6

Când se gândea că putea să-i vadă şi pe cei cu care şi-a împărţit fie temporar sau pe timp mai îndelungat viaţa, doar în întunericul fiinţei sale, s-a hotărât să plătească un preţ destinului pentru lumina pe care şi-a dobândit-o în cele din urmă.

Astfel i-a chemat la el pe toţi cunoscuţii săi şi, la fiecare după posibilităţi, le-a dăruit câte ceva din tot ce avea. Legat de aceste întâmplări el a considerat că lumina se reflectă cu adevărat numai în fapte.

*** Mai mult decât un şef A ieşit din biroul pentru relaţii cu publicul a unei firme oarecare, cu

consimţământul că nu va avea nicio şansă în faţa celor aproximativ patruzeci de candidaţi care s-au înscris în vederea susţinerii examenului pentru ocuparea celor 3 posturi de şef de secţie. Inspiratu se tot gândea clipă de clipă la ce i-a spus referentul din biroul respectiv. "Vă vom contacta telefonic în cazul în care veţi întruni cerinţele noastre pentru a susţine examenul de ocupare al unui post de şef de secţie în firma noastră".

După mai bine de o săptămână, pe când credea că toate speranţele sale s-au spulberat, fie sub aspectul că unii contracandidaţi pot fi mai bine pregătiţi decât el sau sub "egida cunoştinţelor şi a gradelor de rudenie" a primit telefonul mult aşteptat. Bucuria sa era amestecată şi de o urmă de tristeţe din cauză că în ziua următoare urmează examenul propriu-zis. În sala unde trebuia să susţină examenul respectiv s-au prezentat doar patru concurenţi.

- Incredibil!, îşi zise în sinea sa Inspiratu, de ce doar patru din patruzeci înscrişi?

Pe când analiza acest aspect neprevăzut un bărbat care s-a recomandat ca fiind membru în consiliul de conducere al firmei rosti:

- noi ne axăm doar pe profilul care îl are firma noastră. Nu admitem alte "specialităţi". De aceea doar dumneavoastră - patru concurenţi veţi susţine acest examen. Din acel moment pentru Inspiratu suspansul s-a intensificat având în vedere că unul din cei patru va fi respins. Pe cele trei locuri de şefi de secţie sunt patru concurenţi. Cine va părăsi sala cu capul în pământ? Sigur eu voi fi acela murmură descumpănit Inspiratu. Tremura din cap până în picioare cu toate că a obţinut punctajul maxim la toate probele, După câteva ore de la terminarea examenului cei patru concurenţi au fost chemaţi pentru a li se da un răspuns legat de prezenţa lor la firma respectivă. De această dată chiar preşedintele firmei a dat decizia.

- Concurenţii situaţi pe locurile doi, trei şi patru au fost admişi pentru funcţia de şefi de secţie. Vă doresc în continuare succes în firma mea!


7

Stupoare! Cel situat pe primul loc, Inspiratu, care a obţinut punctajul maxim la toate probele nu a fost acceptat pe unul din aceste posturi! Pe când Inspiratu dorea să-şi spună păsul, preşedintele firmei a adăugat:

- Domnule Inspiratu, pentru competenţa de care ai dat dovadă la examen am rezervat postul de director de producţie. Sigur că-ţi las două zile de răgaz pentru a medita asupra acestui aspect. Lui Inspiratu nu-i venea să creadă că soarta i-a oferit ocazia de a deveni mai mult decât un oarecare şef, al treilea în firma respectivă pe linia sa după preşedinte şi director general.

*** Nebunia mării

Marea îşi exteriorizează fantezia şi nebunia ca o răzbunare pentru cei ce n-au îngropat eroii în mare ca punct de orientare… Valurile preamărite mai presus de zenit ca onorul anotimpului în faţa soarelui răsărind mi-e dat să le simt şi pentru cei ce de sete au murit

Precum un neprevăzut şi aprig război dintre geografie şi istorie pentru cimitire, monumente de orice fel şi pentru eroi, valurile cuprind până şi sanctuarele şi altarele dând peste cap canoanele, rugăciunile şi complementele, amestecând datinile cu viciile, serenadele cu bocetele Astfel rămânând în actualitate doar mirările drept fenomene curate.

După toate acestea cine şi ce mai poate face parte din ale mării idealuri când regretul ei nu se ridică mai presus de valuri…

Ca tinereţea florilor marea a devenit un vis înşelător ca iubirile mele de dorul minunilor, ca simularea din invidie şi orgoliu a descântecelor.


8

GELU DRAGOŞ Emil GAVRIŞ – maestrul cântecului popular românesc!

S-a născut la 28 martie 1915 în satul Chelinţa

(jud. Maramureş). Tatăl său, învăţătorul Augustin Gavriş, l-a iniţiat în tainele viorii. A continuat să studieze vioara în decursul anilor la Liceul "Mihai Eminescu" din Satu Mare, cu profesorul Adrian Damian, directorul Conservatorului "Vasile Lucaciu" din localitate. Urmează apoi cursurile Facultăţii de Drept din Cluj (licenţă) şi Bucureşti (doctorat). A ocupat diferite funcţii administrative în Ministerul Învăţământului: şef serviciu,director adjunct, inspector iar înclinaţiile muzicale şi le-a pus în valoare în calitate de solist de muzică populară.

A debutat la 29 iulie 1945, pe unda posturilor de radio. S-a bucurat de o largă popularitate, devenind colaborator activ al Radioteleviziunii Române. Se numără printre cei dintâi solişti care au valorificat cântecul specific ţinuturilor septentrionale ale Transilvaniei, începând cu cântecele localităţii natale, aşezată pe valea Someşului, nu departe de extremitatea de miazăzi a judeţului Maramureş.

Căutând cât mai multe date despre maestru Gavriş, am aflat o întâmplare cutremurătoare. Se spune că iarna lui 1954 a venit cu nămeţi uriaşi în Bucureşti iar zăpada căzută ar fi făcut victime. Zvonurile care circulau prevesteau mai mulţi morţi dintre intelectualii şi cunoscuţii vremii. Printre ei şi interpretul de muzică populară din Maramureş, Emil Gavriş! A fost doar un zvon, Emil Gavriş a mai trăit mulţi ani dar din păcate Theodor Rogalski un talentat compozitor şi scriitorul Ionel Teodoreanu n-au scăpat cu viaţă din iarna aceea abundentă şi geroasă !

A iubit ca nimeni altul cântecul şi şi-a completat fără preget repertoriul cu cântece din Ţara Chioarului, Ţara Codrului şi cu piese din alte ţinuturi ale ţării, precum şi cu numeroase prelucrări şi creaţii proprii, cultivând cu precădere melodiile vesele cu poezii şăgalnice. Un mănunchi de 22 din cântecele sale a fost publicat de Editura muzicală în 1962 în broşura intitulată Cântece populare din repertoriul lui Emil Gavriş.


9

A desfăşurat o bogată activitate de solist popular permanent al mai multor instituţii muzicale: Teatrul muzical "Constantin Tănase" (1951-1954), Orchestra de muzică populară "Barbu Lăutaru" a Filarmonicii de Stat "George Enescu" (1954-1961 şi 1967-1970) şi Ansamblul "Rapsodia Română" (din 1970). A participat la turneele acestora în ţară şi străinătate: U.R.S.S., Cehoslovacia, Germania , Austria , Iugoslavia. Grecia, Italia , Israel ş.a. A condus, în calitate de dirijor, o seamă de orchestre de muzică populară, astfel: Orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii (1952), Ansamblul de cântece şi dansuri "Brâuleţul' din Constanţa (1965-1967), Orchestra "Doina Argeşului" din Piteşti (1967-1968), Orchestra de muzică populară a Filarmonicii de Stat din Arad (în numeroase concerte, între anii 1963-1973), Orchestra "Doina Ilfovului" din Bucureşti; aşişderea orchestre populare de amatori. între care şi cea a Clubului sindicatelor din învăţământ din Capitală (1950-1955). Ca şef de orchestră şi violonist a cântat luni de zile în Anglia (1974), la Paris (1975). pe motonavele româneşti etc. Emil Gavriş desfăşoară, totodată, o bogată activitate componistică: coruri, cântece pentru tineret, piese concertante pentru vioară şi pian, romanţe pentru voce şi pian, pe versuri de poeţi români. Bogata activitate desfăşurată de Emil Gavriş a fost cinstită cu o seamă de distincţii: Ordinul Muncii (1954), Medalia "Eliberarea de sub jugul fascist" (1954), Ordinul "Meritul cultural" (1968), Premiul "Concursului de creaţie pentru tineret", pentru lucrarea Tinerii drumeţi (1977). A decedat în 25 iulie 1989 la Bucureşti .

Bibliografie - Memoria Ethnologica, nr. 14-15 (an V), pag. 1455-1456, Centrul Creaţiei Populare Maramureş, Baia Mare, 2005


10

PAMFIL BILŢIU Figuri de mari rapsozi populari - Ana Dumuţă

Ana Dumuţă este fără îndoială rapsodul popular cel mai înzestrat, cu o personalitate complexă, care ne este evidenţiată de repertoriul de mare bogăţie şi varietate, depozitat în memoria sa uluitoare, vocea de neasemuit, la care se adaugă predilecţia pentru doina veche, de severă frumuseţe şi pură autenticitate.

Ana Nuţurelului, cum era denumită în sat, s-a născut la 12 iulie 1921, într-o familie săracă, din Băiţa de sub Codru. Tatăl ei, Ion Chiriguţ, rămas de mic orfan, va cunoaşte de timpuriu toate greutăţile vieţii. S-a distins ca bun gospodar şi om spiritual, aplecat către carte. Drept urmare a fost trimis ca delegat la Alba Iulia, în anul 1918. A fost combatant în primul război mondial şi a cunoscut, timp îndelungat, viaţa de prizonierat. Personalitatea lui a lăsat urme adânci în viaţa spirituală a Anei Dumuţă, fapt pentru care i-a păstrat o pioasă şi vie amintire toată viaţa.

Mama Anei, Maria, provenea dintr-o familie „rădicată”. A fost o figură marcantă a vieţii spirituale a satului. Ştia cânta, era neîntrecută povestitoare, poseda un repertoriu bogat de plăsmuiri anonime. Frecventa cu regularitate clăcile, nunţile, şezătorile în care îşi performa piesele din repertoriul său. Mama a înrâurit-o cel mai mult pe fiica sa Ana, căreia i-a transmis, pe de-a-ntregul, talentul ei.

La şcoala urmată, în satul natal, se dovedeşte înzestrată pentru învăţătură şi sârguincioasă, ceia ce îi determină pe învăţători să intervină, pe lângă părinţi, pentru a fi dată să continue şcoala. Socotită aptă de lucru, este oprită de a urma şcoala, după patru clase.

Deşi a urmat doar patru clase, pasiunea pentru lectură a Anei Dumuţă i se trezeşte de timpuriu. I-a lecturat cu sete pe poeţii clasici, Mihai Eminescu, Şt. O. Iosif, poeziile lui George Coşbuc, cele de război erau pentru ea „atât de duioase, de se lipeau de sufletul omului.”

Ana Dumuţă a trecut prin viaţă, confruntându-se cu numeroase greutăţi. La numai 12 ani, este nevoită să treacă peste Codru, la zdorobdit cânepă, ca şi alte fete din sat, unde a lucrat, temporar, vreme de şase ani. Mitru Floarii, pe care l-a visat ca soţ, este concentrat şi trimis pe front, iar ea este căsătorită, împotriva voinţei ei, cu un fecior avut din sat. Deşi se recăsătoreşte, în 1945, cu alesul inimii, familia ei a avut parte de nu puţine greutăţi şi evenimente zbuciumate. După ce se deschide, în sat, prima cooperativă de consum şi soţii Dumuţă devin primii gestionari, sunt acuzaţi de furt şi nu li se


11

plăteşte perioada muncită. Au parte de alte şi alte încercări: moartea a doi gemeni, pierderi repetate în animale, moartea timpurie a mamei, etc. Lovită de aceste necazuri, Ana Dumuţă s-a îmbolnăvit de o serie de maladii de ficat şi de inimă. Cu toate acestea şi-a învins greutăţile vieţii şi ancorată în viaţa spirituală a satului, a ştiut să trăiască cu demnitate, până în pragul vârstei de 90 de ani, trecând la cele veşnice în anul 2009.

Toate aceste greutăţi s-au răsfrânt asupra repertoriului ei, dominat de cântecul de necaz, supărare, amărăciune, cătănie şi război.

Repertoriul rapsodului Ana Dumuţă este de-a dreptul impresionant, atât prin varietate cât şi prin bogăţie, apoi prin valoarea şi vechimea textelor. Cercetările noastre s-au soldat cu înregistrarea a vreo trei sute de piese şi nu avem pretenţia de a fi epuizat repertoriul ei. Impresionează, de la început, colindele Anei Dumuţă care sunt deosebit de frumoase, de mare varietate tipologică şi care circulă prin intermediul unor melodii de inegalabilă frumuseţe. Nu mai puţin bogate şi de mare frumuseţe sunt cântecele şi strigăturile de nuntă. Să nu uităm că a fost o vestită socociţă la nunţi iar participările la ele au fost ocazii de acumulare şi performare a pieselor din repertoriul nupţial.

Partea reprezentativă a repertoriului ei o constituie lirica, ponderea deţinând-o, cum am mai amintit, cântecele de oprimare socială, de necaz, de amărăciune, de înstrăinare şi însingurare, de nenoroc şi urât. Piese închegate şi bine realizate artistic, multe dintre ele antologice, alcătuiesc grupele cântecelor de cătănie şi război, de dragoste şi dor, de lume, petrecere şi satirice. Nu mai puţin valoroase sunt strigăturile iar baladele se individualizează ca piese antologice, de ridicată valoare artistică, remarcabile şi prin bogăţia tipologică.

Dimensiunile repertoriului Anei Dumuţă se explică, mai întâi, prin mediul şi ambianţa spirituală în care s-au format şi dispoziţiile ei native, de-a asculta cu interes plăsmuirile anonime de la indivizii spirituali ai satului, mai ales de la membrii familiei.

Procesul de acumulare a pieselor, din repertoriul ei, a fost favorizat de o memorie activă, impresionantă. Prin execiţiu, memoria ei a devenit foarte lucrativă, spontană, aşa încât la şezători, nunţi sau alte ocazii folclorice înregistra, de îndată, toate plăsmuirile pe care le auzea.

Între calităţile care i-au facilitat acumularea unui repertoriu variat, amintim sensibilitatea aparte, gustul artistic dezvoltat, făcând-o să vibreze la valorile spirituale ale colectivităţii şi să le recepteze.

Ana Dumuţă a trecut în eternitate. Despre ea se va vorbi la trecut dar în istoria spiritualităţii tradiţionale a Zonei Codrului, numele ei se va înscrie la loc de cinste iar vocea ei nu se va stinge, niciodată, din memoria celor care au cunoscut-o, preţuit-o şi au îndrăgit-o.


12

AURORA PUSCAŞ „Rolul literaturii este de a educa, de a forma oameni.” (I. Slavici)

Ioan Slavici este un scriitor transilvãnean din a doua jumătate a sec. al XIX-lea care s-a impus în literatura română, mai ales ca nuvelist. În cele şase volume ale sale, oglindeşte viaţa satului transilvănean cu obiceiurile, credinţele, datinile, prejudecăţile sale în chip realist.

Proza lui Ioan Slavici conturează o frescă a moravurilor şi a comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o lume în care triumfă binele şi adevărul, cinstea şi dreptatea, norme etice pe care un om trebuie să le respecte. Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire, prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de autor. Subiectul multor nuvele se evidenţiază prin caracterul lor realist si moralizator: „Gura satului”, „Budulea Taichii”, „Moara cu noroc”, „Comoara”, „Popa Tanda”.

Slavici percepe satul ca un loc în care se desfăşoară conflictele, în care se ciocnesc oameni autentici, viguroşi, turmentaţi de pasiuni puternice, cu o bogată viaţă sufletească.

Eroii lui Slavici au o bogată viaţă interioară, pentru că le-a împrumutat ceva din firea sa: o mare putere de muncă si o inepuizabilă energie. Ei luptă pentru a trăi mai bine şi sunt dominaţi de spiritul de îmbogăţire: „ţăranii lui Slavici au vorbă puţină şi apăsată, exprimând sentimente când dârze,când duioase. Au o mare demnitate umană, chiar şi când erau aduşi pe cărările păcatului.” ( N. Iorga).

Slavici este primul prozator român care a arătat că sufletul omenesc este un adevărat univers, că eroii sunt departe de a fi nişte anonimi, a căror trăsătură definitorie este pasivitatea. Părintele Trandafir este un prototip al satelor înapoiate, care, prin puternica sa personalitate reuşeşte să le ridice în rândul colectivităţilor înfloritoare. Popa Tanda poate fi simbolul ideii de încredere a oamenilor în puterea exemplului personal sau proverbului că „omul sfinţeşte locul”. Personajul ilustrează concepţia etică a lui Ioan Slavici, deoarece el reprezintă un model uman de chibzuinţă şi înţelepciune, care îşi capătă fericirea prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate.


13

Analiza sentimentelor şi a pasiunilor face din Slavici creatorul realismului psihologic. El observă că „părintele se cam necăjea” ori că „inima îi era grea” atunci când nu întrezărea nici o speranţă pentru viitorul familiei şi al satului. Dacă la început era o persoană străină, neacceptată de comunitate, la final el devine sufletul comunităţii, modelul spiritual urmat cu sfinţenie de toţi sătenii

Prin acest personaj, Ion Slavici a creat un trandafir de popă românesc, iar impactul pe care il are asupra oamenilor este unul deosebit, deoarece acestia evoluează de la mirare „e omul dracului popa” la admiraţie şi imitare „Ţine-l Doamne, că este omul lui Dumnezeu”.

Considerată capodopera nuvelisticii lui Slavici, ,, Moara cu noroc’’ poartă şi ea, o ,,morală’’. Spre deosebire de ,,Popa Tanda’’, această operă susţine mult mai convingător teza banului necurat, aducător de nenorocire, printr-o acţiune amplă, de un fel mai rar întâlnit la Slavici. Intriga este una aventuroasă, putând fi numită chiar şi poliţistă, alcătuită din jafuri şi omoruri, anchete, jandarmi şi tâlhari, iar finalul nuvelei atinge un vârf de dramatism prin tensiunea creată şi prin sfârşitul tragic al tuturor personajelor importante.

Nuvela, urmărindu-şi protagoniştii de-a lungul unui continuu proces de degradare, aşază starea lor de bine la începutul acţiunii: în primele pagini, familia e unită şi fericită, ,,sporul e dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine’’. Pentru a ilustra deplin decăderea dintr-o umanitate la început exemplară, autorul o va atrage în această cursă tragică şi pe Ana, soţia lui Ghiţă. Pierzând încrederea şi sprijinul sufletesc al Anei, Ghiţă se izolează treptat într-o apăsătoare singurătate a gândului, pe care autorul o exprimă cel mai adesea în stil direct, la persoana I, într-o formă simplă de analiză psihologică. Ajungând să-l dispreţuiască pe Ghiţă, Ana cade în braţele lui Lică, fascinată parcă de puterea răului absolut. Involuţia ei e însă mai slab motivată de acţiune, căci Ana nu e deloc o femeie uşoară, dar căderea ei e necesară în logica demonstraţiei, pentru a întări ideea vinovăţiei depline a lui Ghiţă. El devine principalul responsabil pentru pierderea unei valori fundamentale în alcătuirea moralei lui Slavici – familia clădită pe dragoste şi înţelegere. Întreruperea comunicării între parteneri, din vina lui Ghiţă, duce la ruinarea acestei comuniuni esenţiale pentru viaţa omului, şi ea va fi grav penalizată de finalul nuvelei. Morala, deşi susţinută de evenimente dramatice, răzbate apăsat şi din comentariul autorului, exprimat fie direct, fie prin intermediul bătrânei, mama Anei, care e un fel de raisonneur. Mesajul cel mai general al nuvelei vrea să transmită răspunderea fiecăruia pt faptele sale, asupra cărora judecata nu va întârzia să apară. Lăcomia de bani şi slăbiciunea firii îl fac pe Ghiţă să uite tocmai această îndatorire fundamentală faţă de sine şi faţă de ai săi. Pierderea valorilor principale, iubirea, cinstea, armonia familială, traiul bun între oameni,


14

este sancţionată aspru de finalul tragic al nuvelei, care pune aventura din povestire în slujba unei morale exemplare. Comuna Bârsău - Perioada de la începuturi până la 1944. - fragment din lucrarea "Pagini monografice Comuna Bârsău" - autori: AUGUSTIN JURGE , IOAN BRAN

Conform mărturiilor rămase din strămoşi, din studierea configuraţiei terenului şi a documentelor cercetate, vatra locuită întâi de bârsăuanii de sus s-a aflat mai departe de actuala vatră a satului, undeva după creasta culmii dintre miază-zi, acolo unde pământului i se spunea "Dealul Făgeţel" de la "Hotare". Un sat a fiinţat pe acel loc cu multe sute de ani în urmă şi se numea, se pare chiar "Făgeţel" (după numele locului păstrat până astăzi).

Potrivit unor mărturii şi aprecieri locale, cu nuanţe şovăitoare, localitatea ar fi avut până la 200 de case. Era alcătuită din oşeni tăietori de lemne, mână de lucru pricepută la exploatările forestiere sau din urmaşii acestora. Ideea este justificată şi de faptul că majoritatea numelor locuitorilor Bârsăului de Sus este "Oşan", ceea ce nu este valabil şi la Bârsău de Jos. înseamnă că satul avea o obşte temeinică şi-1 putem evalua în timp în evul mediu.

Este foarte posibil ca din punct de vedere social, obştea lui aparţinea până în secolul al XV-lea categoriei ţăranilor liberi din zona Maramureşului, cu o autonomie puternică, rezistând încercărilor de expansiune a nobilimii maghiare, avidă de păduri bogate şi pământuri fertile. Locuitorii obştei în contextul istoric redat, ca ţărani liberi beneficiau de dreptul strămutării nestânjenite prin ţinut dintr-un loc în altul, fapt ce ne apare verosimil datorită îndeletnicirii lor principale - pădurăritul.

Cauza destrămării "Făgeţelului" ar consta după cele mai multe păreri în marea invazie tătaro-mongolă. Atunci când tătarii s-au împrăştiat după prăzi prin Transilvania, o falangă a lor ar fi atins si aceste meleaguri.

Documentele vremii arată că "înainte de pustiire" comuna era aşezată pe partea de sud a hotarului, pe locul numit "Hotară", dealul "Făgeţel" (ulterior


15

pământul locului a devenit proprietatea domnului Andrei Cosma, mare proprietar de pământ născut în Bârsău de Sus)

Deci "Făgeţelul" a trăit un eveniment profund de răstrişte, iar nouă ne-au rămas întru memorie, două evenimente mai semnificative:

Primul - e că "fageţenii" surprinşi de duşman au apucat totuşi să arunce clopotul bisericii din lemn, într-o fântână, pentru a-1 feri - probabil - de profanarea păgânilor;

Al doilea - se povesteşte că, lumea s-a revărsat înspre pădure, îngrozită de atacul călăreţilor tătari, iuţi ca sălbăticiunile, cu feţe turtite, cu ochi încrucişi şi cu grai straniu. Nu este exclusă şi ipoteza incendierii satului, după ce a fost prădat. Cert este că satul a fost abandonat după aceea, locuitorii săi au trecut rând pe rând creasta culmii dincoace, spre miazănoapte, pe locul numit astăzi "Hăbădic", unde prin poienile pădurii, mascaţi de huciul verde, au început să-şi dureze un nou sat - de fapt viitorul sat Bârsău de Sus. Un lucru edificator, legat de existenţa vechii vetre "Făgeţel" este faptul că şi astăzi porţiunea de teren din "Valea Făgeţelului", cu fântâna legendară în care sătenii şi-au înecat clopotul se numeşte "La clopot", iar fântâna însăşi - "Fântâna Clopotului".

Documentar, există două localităţi cu numele de Bârsău: Bârsău de Jos şi Bârsău de Sus - care poartă aceste denumiri în acte oficiale încă din vremea Huniadilor. Ambele localităţi aparţineau de comitatul Szolnocul de Mijloc, dar uneori, ca de exemplu în 1470, ambele au aparţinut de Satu Mare.

Documentar, localitatea Bârsău de Sus este atestată pe la 1470 sub numele de Felseu-Berekzo de către Coriolan Suciu. Apoi în 1475 - Berekzo; în 1569 - Felsoberegzo; Berszeul de Szusz - 1733; Bîrszo din Szusz - 1850 şi Bârsău de Sus - 1854.

Interesantă şi complicată pare a fi originea bârsăuanilor de jos. Localitatea este atestată documentar tot la anul 1470, de Coriolan Suciu în Dicţionarul instoric al Transilvaniei, sub numele de "Alsoberekso", iar în 1569 - "Also - Beregzeo", în 1733 - "Berezeul de Dzasz", 1850 - "Bârsza din Zsosz", iar la 1854 - "Bârsău de Jos".

Am putea admite că Bârsău de Jos a luat naştere aproximativ simultan cu Bârsău de Sus, susţinând ideea că un număr restrâns dintre "fageţeni" s-au strămutat, coborând cu trei-patru kilometri către răsărit, mai la vale, unde şi-ar fi făcut un sat propriu, faţă în faţă cu celălalt. Dar raţionamentul în cauză poate fi admis unei analize amănunţite numai dacă admitem şi o altă ipoteză şi anume că "Făgeţelul" era locuit la marginea nordică şi de un grup mai mic de români ardeleni alături de acei oşeni tăietori de lemne. Admitem acest raţionament datorită faptului că în memoria bârsăuanilor de jos s-a păstrat de la strămoşi amănuntul că: "la origine noi nu suntem bărsăuani de-un fel unii cu alţii".


16

Concluzia ce se desprinde este că între cele două grupe de "fageţeni" a intervenit un moment de derută după episodul dramatic trăit cu tătarii - de vreme ce "Făgeţelul" nu le mai garanta de acum securitatea, devenit brusc un punct descoperit şi vulnerabil în calea năvălitorului. Deci, cele două grupe de oameni proveneau din zone etnografice diferite, fiecare cu trăsături caracteristice diferite şi necontopite suficient laolaltă. Astfel că grupurile vor fi luat o hotărâre curajoasă, dictată de criza ivită, ca să se zbată fiecare din ele, pe cont propriu pentru a obţine un surplus de loturi şi a se reaşeza din temelie.

Ideea originii diferite a bârsăuanilor de jos pare a fi susţinută şi de documente care remarcă că: "După devastarea locurilor de către tătari, bieţii români s-au tras către Codru, unde tăind pădurile au ocupat fieştecare câte o poiană şi au început a-şi edifica locuinţă. Grădinile cele mari, casele împrăştiate şi străzile şerpuitoare astăzi încă dovedesc îndeajuns felul cum s-au pus bazele acestei comune. Lângă locuitorii băştinaşi aşezaţi în Codru, s-au mai alăturat şi alţi fugari, venind de frica tătarilor din Ţara Oaşului şi Ardeal, apoi de pe Someş şi din alte sate".

Pe aceştia î-au numit apoi Oşeni, Andori, Ardeleni, Gavriseni, Ciurdaşi, Drăgăneşti, Brăneşti, Oroseni, Cuceeni, Jurjeni, Popeni, Michişeni, etc.

Despărţiţi după neamuri şi zona de unde proveneau ei au cuprins poieniţele din zona celor două sate de astăzi, respectiv Bârsău de Sus şi Bârsău de Jos. Este limpede că la Bârsău de Sus s-au aşezat neamurile cu numele de "Oşan","Ciurdaş","Andor","Rusu"„Crişan,"Varna,"iar la Bârsău de Jos neamurile"Drăgan","Bran","Ciurdaş","Cuceu","Jurje","Pop",Michis,"Cionca"ş.a.

Din documentele studiate - Bârsău de Sus (ung. Felesoberekso, pretura Cehu Silvaniei) era cea mai de frunte comună românească în partea dinspre miază-noapte - răsărit a comitatului Solnocul de Mijloc şi era aşezată pe coastele a patru deluşoare.

Pe vremea domniei turcilor în zona Oradiei (înainte de anul 1682) a fost pustiit aproape întreg satul, aşa că la circumscripţia dării din 1715 abia se află in Bârsău de Sus 63 de suflete româneşti.

Deşi numele de familie păreau a fi ungureşti, totuşi această comună a fost curat românească. Comuna aceasta se susţine că ar fi fost colonie galică-romană despre care se face amintire chiar şi în decretele familiei domnitoare a Huniadeştilor. Până în veacul al XV-lea a aparţinut Ardealului, iar sub Hunyadi şi Racolţa - ţării ungureşti.

Înainte de 1682, cele două localităţi au fost nimicite, apoi iar s-au repopulat. Iniţial cele două localităţi sunt moşiile lui Dragfy. în jurul anilor 1475, iobagii lui Dragfy din localitatea Berekzo plăteau trei forinţi impozit, în 1543,în Bârsău de Jos şi Bârsău de Sus, iobagii lui Dragfy Gaspar au fost


17

impozitaţi după fiecare poartă a casei. în Bârsău de Jos au fost scutiţi trei săraci de la plata impozitului, iar în Bârsău de Sus doi săraci.

Ca iobagi prin secolele XV şi XVI, bârsăuanii au slujit familiei Dragfy, iar după ce în anul 1569, Bathory a donat moşiile din Bârsău lui Gyulafi, bârsăuanii l-au servit pe acesta.

în 1549, iobagii plăteau impozit văduvei lui Dragfy, dar în Bârsău de Jos au fost scutiţi de impozit trei săraci şi o casă nou construită. în 1570, iobagii împăratului din ambele sate sunt impozitaţi după fiecare poartă de intrare în gospodărie. în 1604 în Bârsău de Jos a fost impus un impozit de doi forinţi pe casă pentru iobagii lui Szecsenyi, iar pentru ei ai lui Gyulafi aparţinând Bârsăului de Sus impozitul impus de casă a fost tot de doi forinţi.

În 1595, luna octombrie, ziua 12 - Bathory Zsigmond i-a permis lui Ratoti Gyulafi Laszlo să decidă asupra acestor moşii. În urma <fugii> a trei iobagi din Bârsău de Sus, doamnei Ostrosith Borbala i-a rămas un teren pustiu, care înainte de 7 octombrie 1671 - după moartea lui Gyulafi Borbala - a fost împărţit între Kapi Gyorgy, Barcsai Iudith şi Ostrovith Borbala.

Într-un act datat din 22 mai 1676 cu titlu "Cehu-Silvania - urbariumă" există o evidenţă a iobagilor ce aparţineau cetăţii din Cehu Silvaniei, potrivit căreia în Bârsău de Jos sunt 5 iobagi, iar 2 iobagi fugiţi, într-un act datat în secolul al XVII-lea cu titlu "Csehi Javar urbaripma", există o evidentă potrivit căreia în Bârsău există 35 de iobagi Numele de familie a locuitorilor au fost maghiare, dar localitatea - fară nici un dubiu - a fost valahă. Numărul locuitorilor a fost de 45. Referitor la limbă (după nume), în 1715 existau: 9 maghiari, 9 germani şi 27 valahi; în 1729 existau 18 maghiari şi 27 valahi. In Bârsău de Sus, în 1715 existau 7 iobagi şi 3 jeleri - deci în total 10 gospodării plăteau impozit, dintre care 3 maghiare şi 7 valahe; în 1720 - 13 gospodării de iobagi şi 3 gospodării dejeleri, dinte care 5 maghiare şi 11 valahe. Numărul locuitorilor în 1715 era de 90, dinte care 27 maghiari şi 27 valahi.

Conform statisticilor românilor ardeleni din anii 1760-1762 publicată la Cluj în "Anuarul Institutului de Istorie Naţionala' de istoricii Al. Lapedatu şi Ioan Lupaş, existau în cele două sate următoarele statistici: La Felso Beregszo (Bârsău de Sus) erau pomenite un număr de 77 familii, o biserică (templa concesso) de religie nou uniţi; La Also Beregszo (Bârsău de Jos) erau amintite un număr de 54 familii, o biserică (templa concessa) de religie nou uniţi.

"Cu meseriile nu se ocupă nimenea, ci întreagă populaţiunea se ocupă cu plugăritul şi prăsirea vitelor". Dintre scrisorile vechi ce le posedă românii din Bârsău de Sus trebuie să

amintim diploma de nobilitate a preotului Ioan Vasvary, dată în anul 1563 de


18

împăratul Ferdinand pentru merite militare. Este primul preot amintit în documente în satul Bârsău de Sus21.

Comuna Bârsău de Jos (pretura Cehu Silvaniei) a avut aceeaşi soartă ca Bârsău de Sus pe vremea când Oradea Marea era sub dominaţia turcilor.

(continuare într-un număr viitor)

*** Nume consacrate din Comuna Bârsăul de Sus (Satul Bârsăul de Jos)

Leontin Drăgan - născut în Bârsăul de Jos. A publicat un volum de versuri intitulat "Aproapele". I-a rămas în

pregătire încă un volum de versuri dar "doamna cu coasa" nu i-a mai lăsat răgaz. Vărul lui primar este în posesia manuscrisului şi va încerca să-l editeze.

Autorităţile locale au amplasat pe faţada căminului Cultural din Bârsăul de Jos o placă comemorativă în cinstea lui. Iată o creaţie a poetului:

Relief Mă împrejmuie un loc anume Umbrit de sfere rotitoare unde făpturile tânjesc după formă şi culoare

Bătut de vânt şi arcuit tot a îndemn şi renunţare inundat din vale-n vârf de semne rău prevestitoare

Oare te întâmpină mereu şi îţi cer ca să rămâi martor strâmb în apărare ori pedepsei căpătâi

Şi ce poţi spune când abia te-ai ridicat pe jumătate din umbrele ce ţi-au zidit fiinţa în singurătate. Ioan Bran, născut în Bârsăul de Jos, dintr-un accident nefericit pe

dealul Ţicăului, a rămas imobilizat la pat şi aşa cum era a scris rezemat pe o pernă încă 16 ani. Valoarea scrisului lui a fost apreciată prin cele 3 volume de poezie. Autorităţile din comună i-au amplasat o placă memorială pe şcoala din Bârsăul de Jos


19

Din vechiul codru m-am luat Din vechiul munte n-am luat măcar un trosnet sau ecou, pădurea a crescut din nou şi pădurarii s-au schimbat.

Doar am cules direct din drum brânduşile erediutare cu sporii-n noi, pe cât se pare, roind între zenit şi scum.

Doar câteva lepidoptere şi poamele ce-au fost mai pline, ca să ne-năbuşe în sine cu suferinţă şi cu mkiere.

Ioan Crişan S-a născut în bârsăul de Jos. Prin complicaţiile cu Elena Ceauşescu

(soţia fostului tiran) la care i-a "rezolvat" bacalaureatul şi licenţa în "codoi" a ajuns la balamucul "Marinescu". A avut lucrări de invenţie recunoscute de preşedintele SUA, Împăratul Japoniei şi regina Angliei. Printre altele a publicat şi poezii. Vă prezentăm versuri din creaţia autorului:

Geniile printre noi Mă gândesc dacă şi în acest aglomerat sfârşit de mileniu S-ar mai putea, ceea ce tare mult mi-am tot dorit, Să fi văzut pe undeva sau, poate chiar să fi vorbit Firesc, pe stradă, cu vreun om de geniu.

Cred, însă, că tocmai de candori, de zdrenţe, de riduri Şi de iluminările-i din ochi, în stare de incendii uriaşe, Noi, mulţimea, pentru care ne-am ivit, umplând lăcaşuri şi oraşe, Nici nu l-am recunoaşte, ferindu-se cât poate, printre ziduri.

Aşa soarta alesului, îmi spun azi, eu, De ignoranţi şi ticăloşi să se lovească, Viaţa netrăită deloc să n-o jelească, Ci pentru ei să se topească, asemenea unui zeu.

Ştie că numai veacurile îşi vor cere iertare, Durându-i cu mândrie, în inimi, o statuie; Şi, desprinzându-se de umilirea lor Pe treptele-i de jertfe, în veci, el se tot suie…

Articole consemnate de ŞTEFAN AUREL DRĂGAN


20

FLORICA BUD Norocul din hău

Nu vreau să trec în grabă peste expediţiile noastre din pădurea de dincolo de râu. Căci nu meream prea des. Când mergeam cu şcoala, nu trebuia să ne smiorcăim la părinţi, căci era musai. Dar când mergeam din iniţiativa noastră, ademenite de doamna Fina, trebuia să insistăm pe lângă ei, ca să ne dea voie. Dar doamna Fina stăruia mult, până obţinea pentru noi acordul. Mai ales bunica Valeria era prăpăstioasă şi vedea tot felul de capcane. Spunea: V-am crescut ca să nu vă bată niciun vânt rece şi voi nu înţelegeţi că răul vă paşte... Nu v-i bine acasă? Şi încerca să ne momească cu... ceva dulce, asogat de ea anume pentru noi. Mai mult de gura doamnei Finuca, până la urmă aveam acceptul, iar biata bunicuţă începea să plângă.

Doamna Finuca avea un mare viciu; era o fumătoare înrăită. Pe vremea aceea nu multe femei fumau, iar bunica se mira cum de o lăsa doamna preoteasă pe fata ei să fumeze, că doar numai Măria Joşki îi aşa de băgăoasă. Pilda avea şi o sentinţă: doamnele şi ţigăncile nu au nicio ruşine! Greu de digerat acum concluzia bunicii! Altfel, călăuza noastră era o femeie tare de treabă. Avea doi băieţi, Călin şi Mircea Lupo, Dumnezeu să-i odihnească pe toţi! Mircea a fost foarte talentat, picta şi scria poezii. Nu prea venea cu noi căci, fără îndoială, ne considera nişte ţărăncuţe înapoiate sau... nişte gâsculiţe.

Apropo de gâşte! Am fost pusă într-o situaţie în care cuvântul lui Mircea Lupo a fost contra cuvântului meu. Povestea este atât de îndepărtată încât nu ştiu până la urmă cine a fost crezut. Dar a dat un răspuns... timpul, el negăsindu-şi locul în societate. Avea toate atuurile şi înţelegere din partea familiei, dar, probabil fiind supradotat, nu şi-a găsit un rost, pierzându-se în lume, atât la propriu cât şi la figurat. Într-o bună zi am găsit-o moartă pe una din gâştele noastre, în grădina din faţa casei celei noi. Ea zburase la ei în curte. Băiatul o lovit-o şi, cum doar gardul ne despărţea, a aruncat-o fără viaţă în grădiniţa noastră, dând vina pe mine. Conflictul a fost aplanat. De gâscă s-a bucurat Măria Joşki şi familia sa de ţigani.

Cu ochii după ciuperci, doamna Finuca ne spunea: Să nu vă apucaţi de dohănit (fumat), căci veţi ajunge ca mine, cu dinţii şi degetele pătate de nicotină şi cu respiraţia îngreunată! Slavă Domului, că nu am picat în braţele acestei aşa-zise plăceri! Eram pe coama unei prăpăstii nu prea mari, în spatele doamnei Fina, ascultând-o cu mare atenţie. Deodată am călcat pe un pat de frunze umede. Am alunecat, pierzându-mi echilibrul şi m-am rostogolit, fără să


21

reuşesc să mă agăţ de vreun lăstar, ori tufă. Întro clipită eram întinsă pe fundul râpei. Rămăsesem ţeapănă, neştiind ce să fac. Ceilalţi copii, mai speriaţi ca mine, încercau să coboare, atenţionaţi de doamna Fina, ca nu cumva să repete experienţa mea. Auzindu-le paşii, am prins curaj şi m-am liniştit. În momentul următor am conştientizat că strâng ceva moale în palma dreaptă. Am sărit în sus speriată. Să nu fie vreun şarpe încolăcit!

Dar un miros familiar îmi inundase nările. Mâna mea aminosea a balegă proaspătă. Dar cum a ajuns acolo, căci nu se vedea nicio ţipenie de animal prin jur? Când ceilalţi au ajuns, m-au găsit vie şi nevătămată, doar uşor nedumerită de ceea ce mi s-a întâmplat. Să fi fost norocul meu, care mă aştepta cu toate pânzele sus sau... doar o întâmplare stranie?

La pescuit în timpul muncii Munca pentru noi, copiii, se desfăşura în timpul vacanţelor, mai puţin în cea hibernală, oferindu-ne o bogată paletă de servicii: mersul cu vacile pe hotare – a nu se citi peste hotare – mersul cu gâştele sau cu porcii la Someş, păzitul cânepei în ogradă, înlăturarea gândacilor de Colorado cu mâna, ca să nu folosim D.D.T., culesul prunelor cu... codiţe, în lăzi de lemn, pentru a fi trimise la export. Ne dădea cu tifla şi strânsul merelor şi prunelor pentru horincă, culesul cucuruzului, păstăilor şi a pepenilor porceşti, din lanul de mălai, strânsul ouălor din coşconar sau din cuibarele aflate în clăile de fân. Satisfacţii băneşti imediate ne oferea doar vânzarea la gară a perelelor. La toate acestea se adăuga trebăluitul căsii. Am prins pe hotarele C.A.P.-ului: culesul inului, a pepenilor (castraveţilor), dar şi întorsul fânului. Cea mai interesantă şi excentrică activitate mi se pare acum cea de porcăriţă, adică mersul cu porcii pe malul Someşului. Preferata mea, până în ziua de azi şi cea mai poetică – fără înoială în acest hăţiş de ocupaţii încercam să îmi păstrez romantismul din care îmi făcusem o armură – era întorsul şi strânsul fânului, căci se termina cu o plimbare în carul tras de boi, la început, apoi de văcuţe, căci boii deveniseră un lux, iar... măgari şi dhiboli nu am avut niciodată. Cocoţată pe fânul clădit inginereşte, plimbarea ce mă transforma într-o mică prinţesă, îmi oferea o panoramă a întregului sat... Cum am ajuns eu alături de alţi copii de pe uliţa noastră, să merg cu porcii la Someş? Simplu. Doar trăiam în comuna lui Păcală! Petre Dulfu, tatăl său spiritual, se născuse în satul Tohat, sat aparţinător de Ulmeni. În vremea aceea, în care Păcală pornise în căutarea lui Tândală, alături de ciurdarul, ce strângea marhăle de pe la casele oamenilor şi le ducea pe păşune, îşi ducea traiul şi porcarul care aduna râmătorii de la porţile sătenilor şi îi ducea la păşunea de pe malul Someşului, pe care el nu o înghiţise încă, spre a o oferi-o pe gratis satului Chelinţa.


22

Într-o bună zi, porcarul nostru, vrând să sublinieze democratic că nu numai ciurdarul are dreptul să se supere pe sat, a abdicat brusc din post şi nu a mai apărut la portiţele noastre. Cine altcineva putea să îi ia locul în plină campanie agricolă? Noi, copiii, ţinând cont că totuşi văcuţele puteau să stea cu ciurdarul care le mâna de colo-colo pe păşune. Dintr-odată ne-am trezit degradaţi şi puşi în faţa unei grele încercări. Cine îi spune cuiva că e prost ca o vacă sau ca un bou le comite o mare nedreptate rumegătoarelor. Or fi fiind porcii nu atât de grei de cap, cât mai mult încăpăţânaţi şi greu de strunit! Uliţa noastră este destul de aproape de Someş, dar până ajungeam la comandamentul numit La pomniţar ni se părea o veşnicie. Fiecare gospodărie avea mai mulţi porci şi purcei, pe când copil-conducător-de-oşti era doar unul de la o casă! Fiecare dinte copthii aveam zbici din ceapău. În traista cu mâncare pusesem şi un capăt de sfoară, pentru că, nu-i aşa? trebuia să avem o ocupaţie care să ne facă să uităm de pacostele guiţătoare, nemulţumite tot timpul. Sub stricta supraveghere a celui numit porcar-şef, urma să ne confecţionăm unghiţe. Cârlige, râme şi coropiştiriţe primeam tot de la el dar în schimbul poamelor, pancovelor, ciurigaielor şi a altor bunătăţuri. Priponeam porcii în Someş, în dreptul pomniţarilor (duzilor), unde era şi un vad şi ne apucam de treabă. Culegeam nuiele pe care le decojeam, ce urmau să devină băţul viitoarei unghiţe. Câteodată se mai prindea câte un peşte. Deşi sunt de pe Someş, am mâncat peşti doar în prima copilărie. Încet-încet poluarea şi-a pus amprenta şi pe apele lui limpezi. Acum nici de scăldat nu iţi mai arde!

EMIL DOMUŢA Însemnări despre o piesă de tezaur istoric al Asuajului Este prea bine cunoscută "Ţara Codrului" prin bogate vestigii arheologice datând în bună măsură din Epoca bronzului, aceea perioadă de istorie străveche, de care ne despart mai bine de trei mii de ani. Prin săpături arheologice întreprinse de către specialiştii Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş (mai cu seamă dr. Karol Kacso şi dr. Ioan Stanciu) au fost scoase la lumină vestigii de mare preţ şi de bogată diversitate din aceea perioadă, pe hotarele comunelor Oarţa de Sus şi Bicaz (faimoşii tumuli-morminte ale şefilor de trib, multă ceramică, altare de închinări zeilor, obiecte de podoabă, unelte dar şi foarte multe arme de luptă, pentru că acele triburi, de sorginte iudo-europeană, erau foarte războinice. Dar să nu se uite faptul că, în urma procesului de iudo-europenizare, pe lângă neamurile vestite ale Europei se naşte şi poporul daco-get care este exponentul celor mai îndepărtaţi strămoşi direcţi ai poporului român.


23

Dintr-o fericită întâmplare, la aceste bogate vestigii arheologice, datorate muncii profesioniste şi perseverente a specialiştilor s-a mai adăugat o

piesă de mare valoare ştiinţifică, aşezată în fondul de tezaur al patrimoniului muzeului - pumnalul de la Asuaju de Jos. Pe scurt redăm povestea descoperirii dar mai cu seamă a salvării lui. În vara anului 1987 mă aflam în vacanţă la părinţi şi ajutam la săpatul mălaiului. Tata, Ştefan, meşter şi în lemn şi la orice unelte agricole, după ce tot încearcă să bată sapele cu ciocanul şi să le "asprească" cu pila, blestemă calitatea proastă a fierului din care erau făcute şi într-o clipă îi fulgeră în minte "minunea descoperirii" istorice. Îmi povesteşte că în urmă cu vreo două săptămâni, fiind în ajutor de clacă la vecinul Ioan Buta, care îşi săpa fundaţiile, la două pene de hârleţ a răsărit "un cuţitoi" de culoare galbenă. Spune mai departe tata părerea lui: eu cred că-i

o sculă de pe vremea dacilor. În clipa următoare au lăsat sapa jos şi am alergat la vecinul. Nu era acasă ci undeva pe câmp la lucru, dar cum ne înţelegeam bine, am intrat în magazia lui de scule şi cu uşurinţă am remarcat pumnalul atârnat într-un cui. Evident nu l-am luat ci seara l-am vizitat şi cu multe rugăminţi l-am convins să-l doneze Muzeului judeţean. Aici a ajuns pe mâini bune adică în vizorul specialistului în arheologie: Karol Kacso care după multe documentări, căutând similitudini, la datat provenind din sec. XIII î.Hr. şi aparţinând pumnalelor de tip "Peschierra" frecvent descoperite în Italia. Astăzi, faimosul pumnal de bronz, restaurat şi conservat, poate fi admirat într-o vitrină a expoziţiei de bază din Muzeul de Istorie şi Arheologie din Baia Mare alături de o altă piesă străveche (toporul din epoca pietrei descoperit întâmplător prin anii 70 de către regretatul pădurar şi diac Mitre Achim) se constituie în dovezi de locuire omenească străveche ce se îndepărtează cu mai bine de două milenii de data primei menţiuni documentare a celor două Asuaje (anul 1391), cu precizarea caracterului lor etnic "possessionis olachiales duo Azywag" adică "stăpânirile româneşti cele două Asuaje") Iată că numai îmbinând mărturiile istorice nescrise (urmele arheologice) cu cele cuprinse în documentele scrise, se poate reconstitui trecutul unei comunităţi.

Elena Pop Hossu-Longin - în mijlocul codrenilor din Băiţa acum aproape un veac

Pentru frumuseţea discursului şi pentru patosul "de dragoste de neam" vă propunem a lectura mai jos conferinţa pe care "Marea Doamnă" a ţinutului de sub Codru a rostit-o în faţa locuitorilor din Băiţa, în numele Comitetului Central al "Astrei" ardelene. E grăitoare vorbirea, nu necesită comentarii!


24

Vorbirea mea ţinuta în comuna Băiţa jud. Sălaj, în vara anului 1929.

Iubiţilor fraţi şi surori, Precum aţi auzit şi la sfânta biserică prin graiul Domnului Protopop, noi

am venit azi aici la voi în numele celui mai vechi aşezământ cultural înfăptuit pe vremuri de către cărturarii cei mai aleşi ai poporului românesc din Ardeal. înaintaşii noştri îşi dădeau, perfect seama că între împrejurările grele în care se sbătea neamul nostru pe acele vremuri de vrăjmăşească stăpânire ungurească, trebuie să se aprindă o făclie care să lumineze cu razele învăţăturilor bune şi folositoare poporul românesc, care sângera din mii de răni|i care era copilul nimănui şi care singur era sortit în Europa să fie stăpânit de patru dominaţiuni străine de neamul şi credinţa sa strămoşească.

Aşa aceşti înaintaşi ai noştri, cu mari jertfe şi greutăţi, au înfiinţat "Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului românesc" cu alte cuvinte s'a alcătuit o societate, care să îngrijească scrisul şi învăţământul poporului nostru, înfiinţând şi susţinând şcoli româneşti, unde dascălii noştri bătrâni erau apostolii şi îndrumătorii credinţei şi ai deşteptărei poporului şi cari îngrijeau ca nişte mucenici de odraslele lui să nu fie răpite de către hainul duşman stăpânitor

Trebue să ştiţi că toate aceste dominaţiuni străine aveau ţinta de-a desfiinţa pe român şi a-1 contopi în rasa lor străină. Aşa acest popor era delăsat în voia sortii, prigonit cu foc şi fer pentru legea şi fiinţa sa românească, nu avea altă mângăere, decât ochii să-şi plângă amarul pe plaiurile răsăritene ale Europei, unde l a aşezat marele nostru strămoş împăratul Traian.

Atotputernicul D-zeu, care poartă grija şi destinul popoarelor, s'a îndurat spre acest popor românesc, care era chinuit de-o iobăgie grea şi cutropitoare şi a trimis acestui neam martir fii luminaţi cari să-i deştepte şi conducă la o ţintă mai fericită. I-a trimis preoţi cucernici şi înflăcăraţi învăţăcei ai Iui Christos, cari propovăduiau evanghelia Celui restignit pe cruce şi evanghelia iubirei neamului românesc. I-a trimis dascăli umili şi săraci dar cu bogate însuşiri sufleteşti, cari alături de biserică creşteau în şcolile noastre fiii şi fiicele iobagilor români în frica lui D-zeu şi dragoste românească. I-a trimis cărturari înţelepţi prin societatea înfiinţată în anul 1861 să-l conducă la mântuirea sufletească şi mândria naţională. Noi suntem reprezentanţii acestei societăţi şi am venit la voi să vă spunem, că acest aşezământ cultural, înfăptuit de cei mai străluciţi bărbaţi ai neamului nostru, vă trimite salutul său călduros şi vă roagă prin noi să daţi ascultare năzuinţelor sale de a vesti, până în satele şi cătunele cele mai îndepărtate, învăţăturile sale mântuitoare şi conducătoare la buna stare şi fericire. Prin


25

vitejia românească s'a făurit o ţară mândră şi frumoasă, România Mare, în care suntem noi stăpânitorii.

Această Patrie slăvită, răscumpărată cu atâta jertfă şi sacrificii, pentru ca să fie cu adevărat mare are lipsă de cetăţeni luminaţi, cinstiţi şi harnici.

Un preot mare al neamului Ţichindeal zicea pe vremuri cu viers de foc: caute, caute mărita naţie românească şi mai ales popor nu va fi pe lume ca şi tine. Aşa dară, vă îndrumăm din tot sufletul să trimiteţi copilaşii voştri la şcoală să înveţe carte, ca apoi prin învăţătura primită acolo să fie plugari har-nici, cetăţeni luminaţi şi soldaţi viteji, cari la rândul lor să apere tara noastră scumpă de orice năvălire duşmană, ca hotarele ei eluptate cu atâta sânge eroic să fie pe vecie neclintite. Vă îndemnăm să fiţi fii şi fiice - ai sfintei biserici strămoşeşti, la umbra căreia s'a adăpostit fiinţa noastră românească în vâltorile atâtor vremi de urgie şi prigoană sălbatică, mă adresez cu deosebire vouă, mamelor, să împreunaţi mânuţele copilaşilor voştri din vrâsta cea mai fragedă la sfinte rugăciuni precum să î-i îndemnaţi tot mereu la virtuţi frumoase creştineşti atât de plăcute lui Christos, care a zis când a fost pe pământ: "Lăsaţi copiii să vină la mine". În loc de sudălmi şi blesteme, cari - cu durere se aud atât de des în satele noastre din gurile mamelor fa{ă de greşelile copiilor, să-i dojeniţi cu cu-vinte blânde, poate în cazuri date şi mustrătoare, dar totdeauna izvorâte din sufletul mamei creştine, care are o răspundere mare înaintea lui D-zeu, pentru creşterea şi învăţătura copilului încredinţat grijei sale de mamă.

Pururea să vă fie înaintea ochilor, mame creştine, casa dulgherului Iosif de la Nazareth, unde prea curata vergură Maria creştea cu atâta sfinţenie pe micul Isus şi unde această sfântă familie ne-a lăsat pilda veşnică de felul cum trebue să trăiască o viaţă bine plăcută lui D-zeu, o familie creştină.

Vă îndemnăm mai departe ca în toate manifestările vieţei bărbaţi, femei de-o potrivă, să fiţi întru îngrijirea casei, grădinei şi îmbrăcămintea familiei... al darului agonisit cu trudă; să puneţi la o parte bani albi pentru zile negre.

Astfel îndreptând mersul vieţei voastre veţi trăi în frumoasa noastră ţară plăcut şi fericiţi şi veţi fi mândria patriei române. V'am adus cu aceasta ocaziune nişte cărticele pe cari le încredinţăm D-lui părinte, ca să le păstreze ca baza unei biblioteci poporale. Aceste cărticele scrise pe graiul poporului de scriitorii noştri vă vor da îndrumări folositoare pentru multe lucruri bune şi frumoase.


26

DORIN ALEXANDRU COSMUŢA E-Chioar… un ziar care merită citit! Acesta a fost titlul mesajului adresat cititorilor de către echipa redacţională a primei publicaţii apărute în urmă cu aproape un an în oraşul Şomcuta Mare sub cunoscutul nume “E-Chioar“. În cadrul aceluiaşi mesaj a fost lansată ideea unui parteneriat între dumneavoastră cititorii, locuitori ai oraşului Şomcuta Mare şi echipa ce constituie redacţia ziarului de ştiri, noutăţi, educaţie, cultură, divertisment şi mai nou anunţuri. Acum, la trecerea unui an de la lansarea unui proiect plin de elan, îmi revine, mie, ca director, sub egida căreia am şi lansat ziarul “E-Chioar”, sarcina de a vă supune atenţiei faptul că drumul unei idei şi a unei acţiuni nu este întotdeauna lin şi fără obstacole.

După cum şi cele două comunităţi, Chioar şi Codru se află într-o continuă formare şi căutare a identităţii, aşa şi noi cei ce am pornit la drum în urma cu 10 luni, am căutat să devenim un ziar, un partener viabil şi credibil al cititorilor noştri. În consecinţă, am fost supuşi unor transformări. Poate vă amintiţi faptul că în data de 14 iulie 2010 am început să publicăm articole din regiunea Chioar pe un blog. Din ianuarie 2011, cu ajutorul consilierului municipal Vasile Vlaşin, căruia îi mulţumim, ne prezentăm în faţa dumneavoastră cu un nou design, un nou site şi o nouă formă a ziarului. De aici repornim la drum într-o nouă prezentare, cu o echipă mare, în formatul unei publicaţii zilnice şi cu un nou site: www.e-chioar.ro. Domeniile cuprinse în acest nou format se doresc a fi un “altceva”, de partener al dumneavoastră, cititori şi întreprinzători. Ziarul însuşi încearcă şi va încerca mereu să devină parte integrantă a vieţii de zi cu zi, care doreşte să vă asculte şi să vă găsească dorinţele, proiectele, ideile, nemulţumirile, care doreşte să fie şi să devină cu adevărat instrumentul cu ajutorul căruia dumneavoastră, locuitorii Chioarului şi Codrului să fiţi informaţi mereu, să luaţi atitudine, să vă implicaţi activ în crearea identităţii comunitare. În numele echipei care a realizat ziarul, doresc să vă spun că ziarul electronic E-Chioar a însemnat pentru noi, în primul rând, o investiţie sufletească! Este aproape un an de muncă depusă, mult timp dedicat şi au fost eforturi jurnalistice deosebite pentru ca publicaţia şomcutenilor, chiorenilor dar şi codrenilor să fie mereu proaspătă, corect informată şi alături de cititori. Pentru acest fapt trebuie să mulţumesc colegilor mei de redacţie, membrilor revistei Izvoare Codrene, şi nu în ultimul rând DUMNEAVOASTRĂ , care ne-aţi fost alături, ne-aţi citit în mod constant şi


27

ne-aţi oferit încrederea. Le doresc succes tuturor colegilor mei de redacţie, mai vechi sau mai noi – fiind siguri că vom putea duce mai departe cu profesionalism şi seriozitate acest proiect important .

Vă aşteptăm cu drag să ne contactaţi şi să veniţi în sprijinul nostru cu comentarii, sesizări, propuneri la ceea ce vă prezentam noi, de când existăm, acum şi oricând, prin intermediul primei publicaţii on-line din istoria Ţării Chioarului , prin ziarul : “E-Chioar”!

FELICIA OŞAN Pe aripi de istorie Preoţii bisericii din Asuaju de Jos

Cronicile şi diplomele domneşti fac obiect de studiu că în anul 1733 preotul român era Fărcaş, iar în anul 1769 între nobilii care au locuit pe aceste meleaguri este menţionat preotul Marchiş Lupescu. Se spune că până în anul 1980 ar fi fost preot Bâzgău Ioan.

De atunci au fost următorii preoţi: Vasile Vaida, 1824-1835 Petcu Vaida, 1835-1837 Ioan Szekely, 1837-1840 Ioan Cristoceanu, 1840-1844, acest preot a fost celibatar. A murit la

vârsta de 32 de ani de tuberculoză Ioan Bran, 1844-1869, a fost preot paroh în această parohie până la

moarte Vasile Mureşan, 1869-1877 Ştefan Achim, 1877-1887. În analele bisericii se menţionează că acest

preot era de loc din Asuaju de Sus. E la început edificarea Bisericii celei noi. Andrei Centea, 1877-1905 Indrean Vasile. În analele bisericii nu s-a menţionat perioada în care a

fost preot în localitatea noastră Nemeş Traian. La fel, nu se cunosc date despre acest preot, cum şi în ce

perioadă ar fi activat în localitatea Asuaju de Jos. Este evidenţiat faptul că a fost înmormântat în curtea bisericii.

Oşeanu Ioan, 1940-1981. Originar din Bârsău de Sus, judeţul Satu-Mare, a activat în acelaşi timp şi la biserica din satul Rodina, comuna Ariniş.

Marchiş Vasile, 1981-1991 Panici Marian, 1991-2001 Bot Damian, a venit din Parohia Ţicău.


28

MIHAI GHIŢ Ortodoxia - cu paşi lenţi - printre milenii! (IV)

Schisma - Tragedia eternă a Spiritualităţii Creştine Schismă: sciziune în sânul Bisericii, refuzul unui

grup de credincioşi de a se supune conducerii oficiale. Dezbinare, ruptură provocată de o deosebire de păreri, sciziune (Dex)

Credinţa şi Biserica au o importanţă foarte mare în viaţa omului şi în evoluţia popoarelor. Biserica e "răscumpărată cu Sângele lui Iisus Hristos" (Fapte 20,28). Ea este aceea pe care El o iubeşte, o hrăneşte şi o îngrijeşte "(Efes 5, 25, 29) şi pe care o va prezenta într-o zi înaintea sa ireproşabilă, în toată gloria ei (v.27). Edificarea Bisericii în lume constituie astăzi lucrarea principală a lui Hristos realizată prin înzestrarea ei cu daruri spirituale (Efes 4,12). Dar Biserica văzută e formată din oameni, suflete supuse, credincioase şi iubitoare de Hristos. Numai cei care Îl vor propovădui pe El (prin vorbe. rugăciune, fapte, virtuţi, misiuni umanitare, vor fi propovăduiţi în faţa Tatălui ceresc ce către Cel ce S-a jertfit pe Golgota.

Biserica are două aspecte: spiritual (duhovnicesc) şi uman. Spiritualul se referă la Cina D-lui, Sf. Taine, Sf. Porunci, diferite servicii religioase; umanul se referă la organizarea Bisericii, propovăduirea (misionarismul) diaconat, preoţie, episcopie, patriarhat, relaţii între comunităţi creştine, hotărâri sinodale, îndreptarea unora, pedepsirea altora etc.

În primul veac apostolic, Apostolii s-au confruntat cu păgânismul şi cu rânduielile reminiscente ale Vechiului Testament. Au fost persecuţii şi mulţi şi-au dat viaţa pentru crezul lor, atât cei care propovăduiau cât şi cei care doreau să devină creştini.

În cadrul rânduielilor bisericeşti s-au amestecat împăraţi şi regi, precum şi persoane cu idei greşite în interpretarea Bibliei sau a rânduielilor stabilite prin Sinoade de către episcopi. Aceste frecuşuri (divergenţe de opinii, probleme de organizare teritorială) au dus la stabilizarea Bisericii lui Hristos în cinci Patriarhate (Ierusalim, Antiohia, Efes, Constantinopol şi Roma). Cu timpul au apărut disensiuni mari între Constantinopol şi Roma. Despre evoluţia istorică şi intensitatea divergenţelor între cele două Patriarhate s-au scris biblioteci. Fiecare s-a apărat şi l-a acuzat pe celălalt, dar greşelile au fost de ambele părţi, deşi ortodocșii au încercat o anumită voalare asupra acuzelor Constantinopolului, la ceartă contribuind şi intervenţia politicului.

După ultimul sinod ecumenic (787). problemele şi relaţiile dintre Roma şi C-pol au fost adesea controversate, acuzatoare şi fiecare reprezentant (patriarh


29

şi papă) au încercat să-şi întărească poziţia religios-socială în detrimentul celuilalt.

Prima fază a schismei a fost disputa dintre Patriarhul Fotie şi papa Nicolae I. Patriarhul Fotie era în relaţii bune cu împăratul de la C-pol, un om erudit, teolog, politician şi diplomat. El trebuia să se conformeze pretenţiilor curţii şi să accepte tendinţele de jurisdicţie teritoriale impuse de suveran. Papa Nicolae nu şi-a dat consimţământul la alegerea lui Fotie, aducându-i diverse acuze, căutând şi susţinând că numai el e singurul suveran al lumii creştine, având loc schimburi de scrisori dure şi acuzatoare. Pentru împăcare împăratul a propus un sinod în 861 invitând şi pe papă, dar nu a venit. Papa a întrunit un sinod la Roma în 863 prin care ataca hotărârile sinodului de la C-pol şi a trimis scrisori patriarhilor şi episcopilor răsăritului să nu-l accepte pe Fotie de patriarh, oferindu-le în schimb colaborare. Au urmat şi alte acuze din partea bizantinilor: problema crezului cu Filiogve (şi de la Fiul), necăsătorirea preoţilor, împărtăşania cu ostie, nerespectarea unor posturi, pretenţii teritoriale, problema ortodocşilor din sudul Italiei, dar latinii au răspuns cu acelaşi ton. Între timp Patriarhia de la C-pol încearcă să se extindă înspre slavii de la Răsărit şi reuşeşte.

Sub următorii papi şi patriarhi dezacordul dintre cele două scaune devine tot mai pronunţat. În locul lui Fotie, pe scaunul partiarhal apare Mihail Cerularie (1043-58), bărbat ambiţios, autoritar şi energic. Înainte a jucat un mare rol politic la C-pol. Dar şi la Roma se afla un om hotărât, papa Leon al IX-lea (1048-1054), care prin dârzenia sa a luptat din răsputeri să ridice autoritatea papalităţii mai presus de orice. Apare un alt conflict între cele două patriarhate: Bizanţul pierde posesiunile din Sicilia şi Italia de sud unde erau cinci mitropolii şi 31 de episcopii, ce aparţineau grecilor.

Papa Leon îi scrie patriarhului că trebui să-i fie supus şi recunoscut de el că altfel "nici n-are drept să existe" şi chiar împăratul ar trebui să-i fie supus. Împăratul Constantin IX Manomahul, văzând ce întorsătură au luat disputele, a încercat să intervină propunând un sinod de împăcare. Papa a acceptat propunerea şi a trimis o delegaţie de episcopi reprezentaţi de cardinalul Humbert care era un om mândru şi îngâmfat şi nu-i putea suferi pe greci.


30

Sosind la greci, delegaţia s-a prezentat la împărat şi a primit daruri şi onoruri. Delegaţia a fost găzduită la mănăstirea Studion. Stareţul Nichita era un om de aleasă cultură şi era teolog şi filosof şi scrisese multe cărţi împotriva latinilor. La insistenţele împăratului, stareţul arde lucrările şi îşi retrage acuzele în interesul păcii religioase, dar cardinalul Humbert i-a adresat injurii atât lui cât şi colaboratorilor dintre episcopi.

După discuţiile care au avut loc între cele două delegaţii, patriarhul şi episcopii prezenţi şi-au dat seama că nu se pot rezolva spinoasele probleme într-un sinod nepregătit din timp şi a cerut împăratului intervenţia.

Cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare (libel) a patriarhului Mihail, al arhiepiscopului Leon de Ahrida, a teologului stareţ Nichita Pectoratus precum şi a tuturor care se vor asocia acestora. Cu acest act de nerecunoaştere a reprezentanţilor Bisericii ortodoxe s-a prezentat în prezenţa tuturor episcopilor, în timpul slujbei Sf. Liturghii şi l-a pus pe masa Sf. Altar la ora 10.00 în ziua de 16 iulie 1054! După aceasta cardinalul Humbert a părăsit biserica scuturându-şi praful de pe picioare şi strigând în limbile latină şi greacă: "Dumnezeu să vadă şi să judece!"

În acest act de despărţire definitivă apar acuze aduse Bisericii Răsăritului, precum şi pretenţia de a se supune toată Ortodoxia papei de la Roma. Documentul era scris în limba latină şi nu s-a tradus imediat. Delegaţia romană a plecat a doua zi înspre Roma cu o corabie plătită din timp, totul fusese premeditat!

Patriarhul Mihail Cerularie, cu acceptul împăratului, împreună cu 12 mitropoliţi şi un grup de renumiţi teologi au formulat şi ei un act de anatemizare a papei Leon al IX-lea, cardinlului Humbert împreună cu toată delegaţia, arătând că toată răspundere despărţirii şi anatemei cade pe capul reprezentanţilor de la Roma. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe au rămas foarte şocaţi în urma acestui eveniment şi mult timp s-au rupt relaţiile dintre cele două Biserici şi divergenţele s-au adâncit.

În secolele următoare cele două Biserici au convieţuit paralel, prin conducere şi coordonare proprie. Problemele se complică şi mai mult la 13 aprilie 1204 cu ocazia cuceririi Constantinopolului de către occidentali ai Cruciadei a IV-a, după 150 de ani.

Ultima lovitură puternică ce apare e apariţia Reformei prin Luther la 1517, cauza fiind tot intenţia de supremaţie în diferite domenii ale papalităţii, precum şi abuzurile de la Roma.

Acest subiect este exagerat de extins dar am încercat să-l relatez cât mai succint, azi nu prea prezintă interes, dar urmările sunt catastrofale.


31

După 1517, când lutheranismul câştigă teren, ortodocşii au mai încercat o oarecare apropiere de Biserica Romei dar fără rezultat. În deceniile din urmă chiar uniunea Mişcării Ecumenice a pus problema Unirii (sau refacerea unităţii Bisericii creştine)… o utopie!? În 1965 Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora (al Constantinopolului) au ridicat reciproc anatema (excludere din sânul bisericii sub acuzaţia de erezie, afurisenie, desconsiderare, descalificare - DEX) care a provocat "Schisma cea Mare" în speranţa că se vor iniţia încercări serioase de apropiere între cele două Biserici.

Societăţile au evaluat, Bisericile naţionale au devenit Patriarhate autohtone şi autocefale. Patriarhia Constantinopolului, din Fauar, se numeşte ecumenică (cu titlu onorific) ar trebui să fie la Moscova, pentru că Rusia şi Ucraina prezintă cel mai mare număr de ortodocşi. Biserica Ortodoxă Internaţională n-a reuşit, cu toate Patriarhatele, să ţină un sinod Pan-Ortodox deşi s-a încercat încă de la 1924-26 prin iniţiativa Patriarhului român Miron Cristea. În cadrul ortodoxiei s-au ivit multe probleme care se lasă pentru un viitor incert, ar trebui dezbătute, clarificate şi nu amânate. În lumea ortodoxă a apărut indiferenţa religioasă, ateismul (impus adesea de ideologia comunismului), crima, drogurile şi magnetismul faţă de Apus cu toate neprevăzutele lui. În conjunctura actuală a ortodoxiei, eu nu prevăd o Comisie acceptată de plenul Ortodox în perspectiva reluării tratativelor cu catolicii.

Din punct de vedere catolic problemele se prezintă complet opus: coordonatorul suprem e Papa care este şi şef de stat. În Biserica romano-catolică s-a mai păstrat vechiul sistem piramidal de coordonare Curia Romană (totalitatea cardinalilor şi episcopilor) sunt repartizaţi pe secţiuni specializate. Catolicismul a câştigat o extensie mondială, în cadrul lui se simt influenţe diplomatice, şi-a dezvoltat instituţiile, ordinele călugăreşti s-au diversificat şi investeşte mult în misionarism pe toate continentele. Chiar dacă s-ar trece cu vederea peste multe inovaţii seculare, care au dus la Reforma din 1517, diferenţele dintre cele două biserici sunt enorme şi imposibil de schimbat:

- infailibilitatea, Filioque, Purgatoriul, Sf. Liturghie - Misa, celibatul preoţilor, egalitatea patriarhatelor, botezul, divorţul, căsătoria civilă şi recăsătorirea, raportul faţă de budişti, musulmani, reformaţi, anglicani, problema monahismului şi… atâtea!

Nu există un interes real şi urgent de colaborare, biserica Romano-catolică ar trebui să-şi rezolve problemele cu Reformaţii şi Anglicanii şi apoi cu ortodocşii. La o populaţie de 6,5 miliarde, azi doar 2 miliarde ar fi creştini: 1,045 miliarde romano-catolici, 554 milioane în cadrul Uniunii Evanghelice şi 164 milioane ortodocşi etc.


32

Învăţătură firească despre stupărit de la VASILE DALE din Asuaju de jos Prevenirea şi combaterea "furtişagului" în stupină

Din îndelungata dumnealui experienţă, d-l Vasile Dale ne spune că în perioada când plantele sunt lipsite de flori sau pe timpul iernii, albinele au tendinţa de a sustrage miere din alţi stupi. Acest fenomen-furtişagul se soldează cu pierderi însemnate de albine, în rândul stupilor prădaţi de albinele străine şi poate duce la distrugerea în totalitate a stupului sau chiar a întregii stupine. Furtişagul este de două feluri: lent şi violent. Când albinele care sustrag mierea din stupii străini (dacă procedează într-un ritm lent slăbesc stupul atacat într-un timp mai îndelungat omorând un mare număr de albine fără să se observe din primele zile când stuparul nu-şi dă seama de asta, astfel poate rămâne păgubit şi fără o cantitate însemnată de miere.

Când furtişagul se dezlănţuie într-un mod rapid poate duce în nicio săptămână la moartea tuturor albinelor din stupul prădat. De aceea le recomand mai tinerilor stupari să verifice stupii pentru a lua în seamă dacă albinele sunt sănătoase, puternice, dacă îşi desfăşoară activitatea după normele apicole şi, să intervină în cazul în care depistează albine străine pe teritoriul stupinei sale, mai ales atunci când albinele ripostează la aceşti prădători. La verificarea familiilor să se ia măsuri de precauţie, mai ales atunci când nu este "cules" în natură - adică flori. Stupii să nu fie fisuraţi sau cu crăpături pentru a nu înlesni albinele hoaţe să intre. Hrănirea, completarea rezervelor de hrană sau stimularea să se facă seara târziu, în condiţiile în care albinele să se poată hrăni până dimineaţa. În acest aspect se va ţine seama de puterea familiei, familiilor de albine şi cantitatea de sirop administrată. O atenţie mare trebuie să avem când alimentăm stupul cu sirop (zahăr tos subţiat cu apă) pentru ca acest produs să nu se prelingă pe partea exterioară a stupului sau în alte locuri din stupină. În cazul în care s-au întâmplat aceste aspecte nedorite, trebuie curăţate repede cu o cârpă udă cu apă. Aceste scurgeri nedorite pot atrage albine străine care produc "furtişagul" de care vă vorbesc. Când stoarcem mierea din faguri trebuie să fim atenţi să nu rămână afară fagurii goi sau bidoane cu miere deschise sau scule cu care s-a stors mierea.

Dacă vom urmări circulaţia albinelor la ordiniş (orificiul prin care albinele intră în stup) vom putea depista albinele "hoaţe". Acestea se deosebesc de cele ale stupului prin faptul că zborul lor este îngreunat de mierea pe care au sustras-o, zburând la înălţime mică. Aproape întotdeauna albinele hoaţe sunt


33

vârstnice de culoare închisă, fără perişori pe corp. Pe când albinele din propriul stup care ies pentru a aduna miere îşi iau zborul direct avântându-se înainte luând repede înălţime. Dacă în timp ce facem controlul albinelor observăm că mai multe albine se ţin după stupar cu tendinţa de a intra în stupul controlat, ar fi bine ca să închidem imediat acel stup. Acest fenomen îl putem observa de obicei toamna. Stupul controlat trebuie ţinut deschis cât mai puţin timp posibil. În acest caz putem folosi fumătorul (dispozitiv care produce mult fum ce îndepărtează albinele) pentru a neutraliza mirosul de miere a stupului controlat. Pentru depistarea albinelor "hoaţe" putem folosi făină de grâu cu care vom pudra aceste albine care ies din stup lăsând astfel urme de făină pe scândura de zbor a stupului respectiv. Putem recunoaşte albinele "hoaţe" prin faptul că acestea faţă de celelalte albine din stupină sunt într-o continuă agitaţie.

Se poate produce un furtişag chiar între albinele din aceeaşi stupină. Când este atacată numai o familie de albine de un roi din aceeaşi stupină este bine să schimbăm locul stupului albinelor atacatoare. Astfel albinele hoaţe vor renunţa în multe cazuri la acest procedeu nedorit. Dacă furtişagul s-a extins la mai multe familii de albine, se pot lua următoarele măsuri: se micşorează ordinişurile, iar pe scândura de zbor se va pune iarbă sau fân, stropite cu apă. În felul acesta albinele hoaţe se vor împotmoli în iarba sau fânul respectiv şi vor fi anihilate mai uşor de albinele acelui stup. În acest scop se pot folosi şi ţevi de plastic lungi de 20 cm cu diametrul de 2 cm, care se introduc pe ordiniş. În felul acesta albinele hoaţe vor ezita să intre pe ţeavă.

O altă metodă pentru prevenirea furtişagului este închiderea totală a ordinişului mare de jos şi deschiderea ordinişului superior aplicând o mică scândurică sub el care dă posibilitatea ca albinele din stup să se poată apăra mai eficient de eventualii prădători, plus de asta stupul va avea asigurată o aerisire normală. În acest sens rezultate bune se obţin şi prin folosirea substanţelor care emană mirosuri mai puţin plăcute pentru albine, cum ar fi terebentina sau alte produse petroliere (benzină, motorină, diluat etc)

Aceste substanţe lichide se pot pune pe bucăţi de material textil într-o parte sau alta a ordinişului. În caz că furtişagul nu va înceta nici după aceste intervenţii, singurul lucru indicat ar fi să transportăm familiile de albine într-o altă zonă, unde există din abundenţă plante cu flori, la câţiva kilometri de locul unde a fost amplasat anterior stupul sau stupina respectivă. Sigur că odată cu aceste operaţiuni putem întări sau completa stupul sau stupii cu rame cu puet gata de ecluziune pentru a recupera pierderile care s-au produs la stupii prădaţi.


34

IOAN DRAGOŞ (întoarcerea poeţilor de la ocoliş)

„ nume importante nume grele pe lista de la slujba de pomenire de la deschiderea taberei de literatură archeus ocoliş două mii unsprezece nume noi ion burnar ion zubaşcu va veni un guvern de patruzeci de zile cât un parastas sănătos nouă românilor ne reuşesc doar înmormântările şi mai ales petrecerile de după cu fasole sarmale şi vin fiert de la burebista încoace ion mureşan şi-a scos în sfârşit cartea alcool iar noi nebarberiţi ca după un război lung ne-am câştigat dreptul de a ne clătina şi a tremura câte corăbii pe iza le ştie numai ion că el le-a făcut după care se mai şi laudă oriunde mă duc oriunde voi fi ancora mea uliţa mândrii valeriu sabău adoarme la masă obosit după ziua de naştere norocoasă treisprezece iulie visează doisprezece prozatori editura dacia o mie nouă sute optzeci şi opt uită-te cu mare atenţie la poeţi au atât de multă iubire că poate suporta tot ce se întoarce poate-i lucrul cumplit şi minunat de care avem nevoie”


35

ŞTEFAN AUREL DRĂGAN Nici să mori nu ai bilet În faţa mea, pe eşafod, stă speriat un omuleţ,pe cât de scund pe atât de lat. Ai putea să-l rostogoleşti. Senzaţia de jucărie se accentuează şi prin faptul că este lipsit total de podoaba capilară. Tipul unui destoinic şi zelos funcţionar prăfuit şi cu manşetele murdare din cauza răvăşirii arhivelor. Cum spuneam,omuleţul se aşează în faţa mea cu o figură aşa de speriată, încât am impresia că ar fi foarte fericit dacă ar putea să o ia la fugă. În numele puterii cu care am fost încredinţat dau citire la sentinţa de condamnare la moarte prin spânzurare..., bâlbâi speriatul,întrerupându-se de-a dreptul neputincios. - Care putere ? îl întrerup,abuzând de starea acestuia. De unde reiese această îndrituire ? De astă dată disperarea individului s-a transformat în spaimă. S-a întors privind mereu înapoi şi s-a rostogolit pe treptele eşafodului,dispărând după colţ. Eu m-am întors spre instalaţia din spatele meu, adică spânzurătoarea cu belciugul de rigoare,lângă care se împlântase o namilă cu braţele încrucişate,în contrast cu mogâldeaţa care tocmai dispăruse. Se holba la mine ca la o muscă ce tocmai îl pişcase de braţ. - Tu ce vrei ? îl întreb. - Să te spânzur. Să-mi fac meseria,să execut ordinul autorităţilor! mă întâmpi-nă călăul,contrariat puţin. - Măi omule ? Vreau să te întreb ceva : ai tu ordinul autorităţilor pe care le invoci ? - Păi ?!... arătă el spre nefericitul care dispăruse. - Deci n-ai ! înseamnă că m-ai ameninţat cu moartea. Sărmanul om îşi lăsă braţele jos,care erau până atunci provocator încrucişate, privirea deveni impacientată din agresivă. Ascunsul închiderilor

Stau să dezleg ascunsul tuturor închiderilor. Bumbii de la haină, şalul împotriva gerului, împletitura de lână de peste şale,


36

coloana vertebrală sau mielul sacrificat îndesat peste obiectul unde s-a instaurat cuminţenia, prostia, intoleranţa. Trebuie să mă reîntorc, a câta oară ? şi să înţeleg că în veci libertatea rămâne o nedesluşită taină.

GELU DRAGOŞ “Caravana cinematografică” sau televizorul?! Scriam mai alaltăieri despre faptul că trăim într-o ” Românie ciudată” iar acest fapt mi-a fost confirmat încă o dată butonând “tembelizorul” unde pe vreo două posturi se vorbea despre scandalul la un an de la moartea Mădălinei Manole dintre părinţii acesteia şi fostul soţ al artistei. Un spectacol grotesc dar care face rating. Pe alt canal, europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor îi lua apărarea lui Laszlo Borbely, cel care, după spusele “tribunului” nu a dat autorizaţie de mediu în cazul Roşiei Montana spre disperarea preşedintelui Traian Băsescu şi a P.D.L.ului. Altundeva era emisiunea “Să te prezint părinţilor” unde limbajul dintre personajele agramate prezentate în emisiune era mai rău ca-n Ferentari! Pe alt post TV, Iosefini junior era “foc şi pară” şi făcea altfel de circ pe seama moştenirii lăsată de răposatul său tată! Despre canalele de sport nici nu vreau să vorbesc la ce întrebări şi discuţii stupide pun “colegii” de la sport! Unde eşti tu Fănuş Neagu, Ioan Chirilă, Ion Băieşu, Adrian Păunescu, Cristian Ţopescu, Octavian Vintilă să ne prezinţi şi nouă performanţa, atâta câtă este din România?! Cred că mai slabi pregătiţi ca cei de la sport nu găseşti decât în…Cronica Cârcotaşilor! La canalele de sport subiecte sunt mai multe ca oricând : Se mută Steaua din Ghencea sau nu?; Marica unde va juca şi cu cine stă?; Poli Timişoara, Gloria Bistriţa, Universitatea Craiova, F.C. Bihor în ce ligă vor juca?; Sunt sau nu blaturi în Liga I?; Revin Chivu şi Rădoi la naţională? Lucian Bute a avut sau nu adversari puternici până acum?.Trec repede la OTV unde nişte vrăjitori ne explică ce e cu medicina naturistă şi invită naivii foarte bolnavi să apeleze la ei! Pe alte posturi TV (se ştiu ele) se


37

transmit seriale turceşti, indiene, coreene şi …telenovele! Vreo două posturi fac politică din orice, inclusiv din examenele date anul acesta sub comanda ministrului MECTS Daniel Funeriu! Titluri incendiare! La fel de incendiare ca şi canicula de afară! Pe vreo trei posturi “e Salam, Guţă, Liviu Puştiu” ca să mă exprim ca şi ei! Iar pe un canal TV “artişti şi actori” spun bancuri deochiate în reluare! Până la urmă am renunţat să mai privesc la tembelizor şi mi-am luat o carte în mână să o recitesc : ” Ioan GROŞAN – Caravana cinematografică”. N-am regretat deloc! Dimpotrivă, lectura mi-a dat o senzaţie plăcută, de linişte, de izolare de toată prostia care ne înconjoară cu atâta insistenţă, de dor de vremile trecute şi de ce nu, de tinereţea noastră care parcă era trăită mai frumos! Mi-e milă de copiii şi tinerii din ziua de azi care nu pun mâna pe o carte! E un subiect la care o să revin după rezultatele de la concursul de titularizare.

*** Perle de la bacalaureat 2011

“Posesia unei oglinzi frumoase este foarte importantă în viaţa unui om” “Idealul unui om și toate dorinţele sale trebuiesc concentrate spre achiziţionarea unei oglinzi stabile și bune” “Nici un om nu trebuie sa treacă prin viaţă fără a avea în folosinţă măcar o oglindă bună” “Oglinda trebuie să fie nelipsită din garderoba oricărui idealist” -“Când te uiţi în oglindă, te vezi pe tine, dar uneori mai vezi și alte lucruri, cum ar fi mobila” “Vampirii nu au reflexie în oglindă, deci, conform acestui citat, nu pot fi idealiști”. Cel mai celebru vampir din toată lumea este Dracula! “A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă și a avea o oglindă înseamnă a avea un ideal. Niciodată o desincronizare” “Oglindă, oglinjoară, încotro merge această ţară? Oglindă, Oglinjoara, nu mai bine plecăm toţi afară?” “Nu sunt de acord cu acest citat, deoarece Nichita era femeie și se uita mult în oglindă fiindcă era grăsuţă” “Se ştie că femeilor le place să se uite în oglindă, de aceea Nichita ne îndeamnă idealurile spre achiziţia unui astfel de instrument reflectorizant” “Personal nu este de acord cu acest citat, deoarece nu sunt femeie ca Nichita să stau să mă cochetez, aranjez și fardez în oglindă ca o matrahulă”


38

“Trebuie să ne privim atent în oglindă și să ne întrebăm: Oglindă, oglinjoară, trec și eu bacul în această vară?!” “Cetăţeanul turmentat este reprezentat în lumea reală de omul obișnuit, adică beţivul român” - “Misterioase sunt căile scrisorii pierdute ca şi averile unora pierdute în conturi elveţiene” “Caragiale era un adevărat miștocar al secolului 17″ “Putem spune că Caragiale e foarte actual, personajele cu proști și beţivi regăsindu-se în fiecare club de fiţe din lumea noastră amară” “Zaharia Trahanache avea acest nume pus de Caragiale, deoarece se ocupa cu traficul de zahăr. În mod similar, Farfuridi desfășura afaceri cu farfurii, iar Iordache Brânzovenescu rula afaceri cu brânză iar Ştefan Tipătescu fiind că era tipicar şi gagicar” “După numele lui Brânzovenescu ne putem da seama că acesta era de la ţară și avea rădăcini străvechi în cultivarea brânzei.”

Semn de întrebare Astăzi parcă retrăiesc ziua de ieri, când nimic bun nu mi s-a întâmplat. Ziua de ieri e cea care mă apasă, ziua de azi e cea care mă-nfioară. De ceva timp Azi - nu-mi prevede nimic bun pentru zilele de mâine…

- Dumnezeule, oare când voi putea deosebi zilele între ele ? Ziua de ieri - de ziua de azi, de ziua de mâine, de ziua de poimâine De ultima zi…

- Dumnezeule, oare când voi putea înţelege rosturile zilelor mele ? Când anotimpurile pierdute vor reveni în inima mea ?! Când marea cea mare va creşte pe munte ?! Când tu frumoasă viaţă, îmi vei zâmbi şăgalnic ? Când Tu Iisus te vei scurge pe cruce şi pentru mine ! Când tu Iisuse îmi vei fi preambulul zilei de mâine ?! Şi iar mă întorc la strigătul meu de-nceput, un fel de semn de întrebare existenţial : Eu nu găsesc cărarea spre linişte şi pace, spre a Ta iubire, dragoste şi mângâiere! Surâsul Tău îmi deschidea poteca spre ziua ce urma să vină, dar azi, bolnav observ : Ziua de mâine - îşi închide aripile, se scurge în nisipul clepsidrei, al timpului ceresc!


39

ION GEORGESCU Ieremia Ieremia Citind pe Ieremia, m-am îngrozit la gândul Că neamul meu de-acum repetă-ntocmai Vina neamului biblic, greşelile de-a rândul; Cain, muncit de pismă, pe Abel îl ucise; La noi, din trei ciobani cu stare, doi Pun gând de-omor la unul fără vină; Din neamul lui aveau să se prăsească sfinţi, Din neamul celor doi – geambaşi de târguri. Curvii şi spurcăciuni de Dumnezeu urâte, Sunt azi, la noi, drapate cu mantie subţire, Sau în slogane sterpe (democraţii atee); Porcozităţi, cândva abia închipuite, Trec azi la rang de cinste-n saloanele mondene; E ocolit cuvântul « Iisus » în şedinţele solemne; Atârnă cruci de aur masiv pe burţi de bulibaşi, Că se-ngrozesc străinii de-atâta bogăţie… Ogoare nelucrate, scumpete, nebunie, Geambaşii stau cu mâna pe robinetul hranei – Prin cluburi mari de noapte slujiri se-aduc satanei. O, neamul meu de sfinţi, geambaşi şi bulibaşi, Au nu gândiţi voi oare că gheaţa e subţire? Doar pentru primii, încă, Domnul ne mai ţine!

Întâlnirea cu trei Şi parcă-ncep să nu mă mir: Prin minte trece un zefir, Cum Domnul m-a gândit cândva, Din necuprinsa lui iubire, Cu-alese drumuri şi deschise porţi, Cu soaţă, fii şi cu nepoţi – Şi mi-a dat drumul peste ierburi necosite, Peste culori, parfumuri şi-ntrebări… De-abia trecută clipa, mă trezesc Că sunt un vis visat şi mi s-a şters Cărarea neumblată mai departe… Până mai ieri mă cotropea uimirea


40

Că se făceau trei ani şi-mi înflorea grădina Cu Narcis şi cu Crina… Acum, în aval de “Sânziene”, Când totul se învăluie în taine, Mi-e dat să mă-nfior de-atâta bunăvrere, Cum Cerul s-a-ndurat să vin din România Să fiu de faţă că se fac trei ani De când se-avântă-n frumuseţe şi în zbor Scumpica noastra Julia-Maria. P.S. Luaţi aminte, dragii mei, De ziua scumpei noastre şi la zâmbetul ei, Se trezesc din cămări de miresme Florile de sânziene şi florile de tei…


41

GELU DRAGOŞ JR. Filozofând cu îngerii disperării

Stând de vorbă cu îngerii dulci ai disperării, mâncăm mere şi aruncăm cotoarele pe geam afară din noi…

în jur lumina-i tot mai puţină; cuvântul Tău, Doamne, tot mai greu; pe zi ce trece auzim ţipete ce nu le recunoaştem ca fiind ale noastre…

cântând pe diferite voci acelaşi cântec, sfidăm moartea, Doamne, în încercarea de a răzbi spre Tine, fără să-Ţi cerem ajutor.

Devreme în cenaclu OJT

e devreme şi-n OJT încă muzele dorm; doar el, cerşetorul, cere un leu şi mi-e jenă că n-am să-i dau decât gânduri… e deja de-al casei şi uneori mi-e frică când văd că întârzie ritualul… e orb şi mi-e teamă să nu-mi ceară vedere. N-am de unde să-i dau nici un leu, nici vedere, doar gânduri… şi-aprinde o ţigară, trage un fum şi începe textul ce-i vine turnat ca o mănuşă: … „sunt orb şi sunt singur. Nevasta m-a lăsat cu cinci copii mici, dar nu beau. Dorm pe unde pot, dar nu beau, domnule, serios nu beau! Mi-e foame, uneori mi-e şi sete şi nu am bani… daţi-mi un leu, domnule, vă rog… ” Nu plânge niciodată, însă dac-ar putea ar plânge… orbii nu plâng… însă pot râde… Nu râde niciodată, însă dac-ar putea ar râde… cerşetorii nu râd… e târziu şi-n OJT muzele se duc la culcare; doar sufletul meu, singur, cere îndurare…


42

DUMITRU FÂNĂŢEANU S-a frânt viaţa-n tatăl meu Într-un noiembrie târziu când se-ntorceau din veşnicii zăpezile uitate-n zări la poalele unor copaci din codrul solitar şi trist s-a frânt viaţa-n tatăl meu. Veacuri ţesute-n taina mare au luat cu ele-n resemnare fragila umbră din pustiu. Azi, prispa casei de la ţară e îngropată-n amintiri rănind amiezile din grai.

(Poem extras din volumul “Arhitectura de ploi”, ed. Grinta Cluj-Napoca)


43

IOANA DRAGOTĂ Cronica unui fenomen cultural: Clubul epigramistic „Spinul” din Baia Mare, 2002-2011

Între Clubul epigramistic „Spinul” şi Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare există legături bine consolidate în timp. Sala de cenaclu a bibliotecii este de ani buni teatrul operaţiunilor „spiniste” şi martoră a numeroase evenimente din viaţa Clubului. Cu sprijinul bibliotecii se editează revista „Spinul” a epigramiştilor băimăreni, revistă care a ajuns la cel de-al 23-lea număr. Şi iată că un nou eveniment vine să pecetluiască această fructuoasă colaborare: editarea sub egida bibliotecii a lucrării Clubul epigramistic „Spinul” din Baia Mare, o veritabilă monografie literară al cărei autor este domnul Toma G. Rocneanu, cunoscut şi prolific autor maramureşean şi, bineînţeles, membru fidel al Clubului „Spinul”, încă de la înfiinţare.

Cele două volume consistente, însumând peste 600 de pagini, alcătuiesc o veritabilă frescă a activităţii Clubului „Spinul” în intervalul 2002-2011, club al cărui iniţiator şi preşedinte preţuit este domnul Ioan Şiman. Parcurgând paginile ce se remarcă prin umor, optimism şi oralitatea stilului, în faţa ochilor noştri se derulează o istorie a devenirii Clubului, de la dificultăţile inerente oricărui început, când până şi găsirea unui loc de întâlnire era problematică, până la maturitatea şi buna reputaţie câştigată pe plan naţional de care se bucură în prezent. Privită din acest unghi, cartea domnului Toma G. Rocneanu are valoare de document de istorie culturală băimăreană.

Puţine mişcări sau cluburi literare româneşti s-au bucurat încă de la primii paşi de consemnări atât de amănunţite, de o oglindă atât de fidelă, aşa cum realizează, cu adevărată vocaţie de cronicar, domnul Toma G. Rocneanu. Dar cele două volume sunt mult mai mult decât o înşiruire de „procese-verbale” ale şedinţelor Clubului, scrise cu umor, vervă, căldură, ironie, autoironie şi un ataşament mişcător. Autorul are inteligenţa de a intercala în ţesătura lucrării portretele literare ale membrilor Clubului – date biografice, scurte bibliografii, palmares, toate însoţite de selecţii de epigrame.

Intervenţiile subiective, comentariile personale, aprecierile asupra problemelor vârstei a treia, a situaţiei economice şi politice, amintirile proprii, sfătoşenia, candoarea şi sinceritatea scriiturii nu fac decât să sporească farmecul lecturii, dându-i pe alocuri un ton de confesiune. Astfel încât redactorul de carte, confruntat cu exprimarea voit pedantă, preţioasă


44

sau alambicată folosită pe alocuri, când sunt emise judecăţi de valoare sau se fac aprecieri globale, alege să nu intervină în text, optând în favoarea autenticităţii, aceste adaosuri pline de savoare constituind, la rândul lor, o mărturie a epocii şi mentalităţilor.

Avem în faţa ochilor un fenomen cultural surprins în evoluţia lui şi, în acelaşi timp, povestea unui grup de oameni foarte curajoşi, care găsesc resurse să înfrunte cu umor dificultăţile vârstei şi ale vremurilor pe care le străbatem. Este jurnalul închegării unei mari şi exemplare prietenii bazată pe respect reciproc, înţelegere, ajutor dezinteresat, refuzul de a ceda în faţa greutăţilor. Întreaga lucrare degajă bucurie de viaţă, optimism, bunătate. Cartea poate părea un lung şir de agape şi mici petreceri prilejuite de aniversări sau succese pe tărâm epigramistic. Dar şi la necazuri membrii Clubului ştiu să se sprijine reciproc. Se simte plăcerea autorului de a consemna meticulos, foarte mândru de „spiniştii” lui, pătruns de importanţa misiunii de cronicar, uneori, de o sinceritate dezarmantă.

Citind lucrarea domnului Toma G. Rocneanu, oricine poate să îşi dea seama că epigrama este un lucru foarte serios. Este surprinzătoare atmosfera de lucru a şedinţelor Clubului, cu analiza muncii fiecăruia, cu sarcini concrete, cu termene precise, cu trageri la răspundere, critică şi autocritică, cu disecarea în comun a creaţiilor. Sunt receptivi la părerile celorlalţi, modeşti în sensul bun al cuvântului şi, lucru ce mi s-a părut surprinzător, îmbunătăţirea epigramelor este privită ca o operă colectivă. Nu e de mirare că în aceste condiţii fiecare progresează, se simte părtaş şi se bucură de succesele celorlalţi. Îşi găsesc timp să participe la întâlniri cu publicul, fac muncă culturală.

Există o preocupare permanentă de a menţine Clubul în atenţia publică prin prezenţa în diverse publicaţii locale şi naţionale, prin participarea la festivaluri de profil, prin includerea în antologii, prin editarea revistei proprii şi publicarea de volume colective şi individuale. Toate participările, diplomele, tipăriturile, succesele individuale şi de grup sunt contabilizate cu grijă, sunt reproduse cronicile din publicaţii, este monitorizat mediul online în care Clubul are o prezenţă activă. Şi, într-adevăr, Clubul „Spinul” are performanţe deosebite, fiind unul dintre cele mai respectate cluburi epigramistice din ţară.

Şi pentru ca totul să fie spus, în al doilea volum sunt cuprinse şi ineditele procese-verbale în versuri, aparţinând domnului Mircea Micle, ce completează lacunele datorate câtorva absenţe de la şedinţele de lucru ale autorului cărţii.


45

Lectura prilejuieşte o incursiune în viaţa Clubului epigramistic „Spinul” şi parcurgerea traseului de la înfiinţare şi activitatea de pionierat, până la consacrarea în arena epigramei româneşti pe care o promovează prin toate mijloacele şi cu toate forţele; de la „Butoiaşul cu bere” la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu; de la stăruinţele de a fi publicaţi în presa locală, până la situaţia de a fi invitaţi să participe la alcătuirea de antologii epigramistice naţionale şi să facă parte din juriu la diverse concursuri epigramistice din ţară. Sunt realizări remarcabile, dar mai presus de toate rămân de admirat prietenia care îi leagă, umorul de care dau dovadă, resursele de entuziasm şi felul în care ştiu să se bucure de viaţă – un adevărat model de longevitate şi optimism robust.

Nu pot decât să doresc autorului şi membrilor Clubului epigramistic „Spinul” o continuare a lucrării în cât mai multe volume...


46

VASILE DAN MARCHIŞ Acest număr a apărut în structura care se vede deoarece echipa de coordonare al revistei Izvoare Codrene a găsit un mod de colaborare direct cu corespondenţii fără a apela la "intermediari", de aceea cei care au semnat articole în acest număr vor avea şi de acum înainte un spaţiu rezervat în cadrul numerelor viitoare. Ce n-am publicat până acum ne vom strădui să publicăm în viitor conform cerinţelor cititorilor, chiar legate de unele aspecte din viaţa lor, fără să dezbatem subiecte ce redau politica de azi sau de ordin juridic. În acest sens fiecare dintre noi poate deveni un "izvor cultural" pus în măsură să răspundă cerinţelor comunităţii în ceea ce priveşte viaţa spirituală, tradiţiile lăsate de strămoşi pe care avem datoria să le ducem mai departe şi să le lăsăm moştenire generaţiilor mai tinere.


47

Cuprins

EMIL DOMUŢA - Este greu să fii apostol printre ai tăi! / 1

IOAN CĂLĂUZ - Încercarea de asasinare a lui George Pop de Băseşti la

alegerile din 26 ianuarie 1905 din cercul electoral parlamentar Cehu Silvaniei / 2

VASILE DAN MARCHIŞ - Valori artistice codreneşti / 5

- Elementul cel mai de preţ - lumina / 5

- Mai mult decât un şef / 6

- Nebunia mării / 7

GELU DRAGOŞ - Emil GAVRIŞ, maestrul cântecului popular românesc! / 8

PAMFIL BILŢIU - Figuri de mari rapsozi populari - Ana Dumuţă / 10

AURORA PUŞCAŞ - Ion Slavici / 12

Comuna Bârsău - Perioada de la începuturi până la 1944 / 14

FLORICA BUD - Norocul din hău / 20

- La pescuit în timpul muncii / 21

EMIL DOMUŢA - Însemnări despre o piesă de tezaur istoric al Asuajului / 22

- Elena Pop Hossu-Longin - în mijlocul codrenilor din Băiţa

acum aproape un veac / 23

DORIN ALEXANDRU COSMUŢA - E-Chioar..un ziar care merită citit! / 26

FELICIA OŞAN - Pe aripi de istorie. Preoţii bisericii din Asuaju de Jos / 27

MIHAI GHIŢ - Ortodoxia - cu paşi lenţi - printre milenii! (IV) / 28

Învăţătură firească despre stupărit de la VASILE DALE din Asuaju de

jos. Prevenirea şi combaterea "furtişagului" în stupină / 32

IOAN DRAGOŞ - (întoarcerea poeţilor de la ocoliş) / 34


48

ŞTEFAN AUREL DRĂGAN - Nici să mori nu ai bilet / 35

- Ascunsul închiderilor / 35

GELU DRAGOŞ -“Caravana cinematografică” sau televizorul?! / 36

- Perle de la bacalaureat 2011 / 37

- Semn de întrebare / 38

ION GEORGESCU - Ieremia / 39

- Întâlnirea cu trei / 39

GELU DRAGOŞ JR. - Filozofând cu îngerii disperării / 41

- Devreme în cenaclu OJT / 41

DUMITRU FÂNĂŢEANU - S-a frânt viaţa-n tatăl meu / 42

IOANA DRAGOTĂ - Cronica unui fenomen cultural: Clubul epigramistic

„Spinul” din Baia Mare, 2002-2011 / 43

izvoare codrene

Documents

Transcript of izvoare codrene