IULIANA VALSAN

Scenografia este un domeniu extrem de complicat, pentru că artistul este tentat sa spuna prea mult, pentru a crea o expresivitate spectaculosa, care uneori iese in prim plan umbrind drama.Cu o indemanare extraordinara de a modela obiectele,de a le da viata si a crea o atmosfera feerica si ambiguu in acelasi timp,Iuliana Valsan da dovada de o fantezie iesita din comun cand vine vorba de arta careia ii dedica viata,scenografia. Cand a terminat liceul,Iuliana avea cu totul alte visuri, nu si-a imaginat niciodata ca va deveni una din cele mai bune scenografe ale Romaniei,sau mai bine zis,cea mai buna scenografa a Romaniei,datorita premiului primit de la UNITER.Pana la varsta de optsprezece ani Iuliana l-a tradus pe Cicero din original,participand la concursuri de latina.Si-a dorit foarte mult sa intre la Litere,insa in urma unei probleme in familie,ea a picat la admitere,iar in perioada petrecuta acasa s-a apucat de pictura,in urma acestei noi pasiuni a castigat un alt concurs de latina,prezentandu-se,in loc de comentariu,cu un tablou facut de ea:”Rapirea Europei”,concurs pe care de altfel l-a si castigat. In acelasi an ,a intrat la Litere aproape cu nota maxima,insa s-a plictisit repede si a incercat sa isi canalizeze energia spre alt domeniu,dar n-a fost lasata sa dea la pictura,deoarece in acea perioada nu era permis sa faci doua facultati simultan.Dupa ce si-a dat licenta la Litere,a reusit sa intre la Arte Plastice ,unde isi incepe drumul presarat cu succese. Drumul spre scenografie ii este deschis de catre o prietena care o invita sa asiste la repetitiile pentru “Caligula” in regia lui Mihai Manutiu,datorita cunostiintelor ei in latina este cooptata in proiect,si asa ajunge sa ia parte la mai multe piese de teatru,in postura de invitat.Iuliana a inteles imediat ca locul ii este in teatru si ca are ocazia sa schimbe modul de gandire al spectatorului,sa ii deschida gustul pentru nou si noncomformist. Iuliana prefera sa nu faca schite cand lucreaza la un proiect,pentru ca nimeni nu le intelege,in schimb sta mereu la repetitii,ca sa isi dea seama de viata personajelor,sa supravegheze modul de construirie al decorului. Cea mai recenta piesa de teatru pentru care a faurit decorul, cu multa maiestrie,este “Avalansa” in regia lui Radu Afrim.Subiectul este impresionant:o comunitate izolata de oameni,traieste in tacere si frica,noua luni pe an,cu pericolul avalansei asupra lor;totul este o alegorie pentru viata intr-un sistem tiranic,totalitarist.Aceasta frica este dublată de ideologia prezentata ,moartea unuia singur în locul pieirii întregii comunităţi, ea poate pătrunde până în sânul familiei, transformând fraţii în trădători şi părinţii şi soţii în ucigaşi. Decorul spectaculos al Iulianei Vâlsan transformă locuinta într-un spaţiu blocat în timp, tapetat peste tot cu blana albă a tăcerii îngheţate. Ciudatenia situaţiei, vinovăţia ascunsă sub albul orbitor al întregului decor sunt făcute prezente chiar de la începutul spectacolului.Mobila este imbracata intr-un macrame ca zapada inghetata,iar peretii sunt construiti din plexi glass,cu tot felul de figurine si jucarii blocate inauntru,ca o lume la care acei oameni inspaimantati nu au acces,dar la care ravnesc. Iuliana se modeleaza perfect pe stilul lui Radu Afrim,fapt pentru care cei doi mai au piese de teatru lucrate impreuna,o alta piesa este si „Herr Paul” de Tankred Dorst. Este un spectacol impresionant, logic în expunerea unica a mesajului său.„Herr Paul" este o piesă care povesteşte, parca in reluare, ca într-un film, despre lumi paralele, despre cum se construieşte într-o realitatea mare, o realitate mică, după modelul celebrelor

păpuşi ruseşti. De la mare spre mic, la mai mic. Pana in acest moment,nimic nu pare iesit din comun Pana la urma, intr-o oarecare masura, fiecare dintre noi caută să clădească o asemenea construcţie, atunci cînd duritatea exteriorului devine sufocantă. Impactul vizual e major și se implementeaza din primul moment prin scenografia uimitoare a Iulianei Valsan. Organizarea spațiului de joc creează impresia de sufocare, de spatiu claustrofobic. Acumularea de obiecte este semnul duratei, dovada vie a timpului petrecut aici de cei doi bătrani , un timp ce se constituie într-un act de proprietate, mai ales în lipsa unuia real. Aparent creator de claustrofobie, spatiul de joc devine, pe măsură ce spectacolul înainteaza, prietenos, apropiat, plin de surprize pentru privitor, ca un labirint cu diferite căi de acces, obiecte neasteptate, cu un real potential de umor. O alta piesa in regia lui Afrim este si „Cata speranta” de Henoch Levin.Actiunea se petrece intr-un spatiu al vecinătăţii. La limita, toti protagonistii sunt vecini de existenta e supravietuire într-o curte interioară încăpătoare . Hanoch Lavin propune un univers dramaturgic cu totul special, teme aparent banale, relaţii interumane degradate, un amestec de ironie şi cinism. Spectacolul are un umor tăios,imprumuta din cel englezesc, dar si din cel ionescian. Scenografia Iulianei reuseste performant de a sustine atatea povesti diferite. Peretii scenei sunt imbracati in usi diverse, usi ale fostelor case demolate, marturii ale unor existente marcate in acelasi timp atat de speranţa cat si de desertaciune. Artista a mai lucrat si cu Mihai Maniutiu,cel care a avut prima data incredere in talentul nemarginit al Iulianei.Piesa la care au lucrat se numeste „Viitorul este in oua”si ii apartine lui Eugen Ionescu. Constructia centrala din spatiul de joc este un cerc facut sa se invirteasca, in faza incipienta incarcat cu portretele lui Lenin,cel puternic, dar si cu fotografia facuta cind era grav bolnav, ca "o leguma" cum se spune in mod popular, dar considerat in continuare unul dintre punctele revolutiei mondiale si conducatorul primului stat comunist din lume. Ea a facut decorul si pentru „Livada cu visini” de Cehov,in regia Andreei Vulpe care pe parcursul intregii piese vrea sa transmita o singura idee,cea a intelesului lumii pierdute a fiecaruia dintre noi,copilaria.Tot spectacolul se roteste in jurul acestei idei,chiar intr-un mod obsesiv,toate personajele fiind interpretate numai de tineri,abia ajunsi la varsta cand regreta vremea copilariei,cand realizeaza ca acea puritate nu o sa se mai intoarca. Partea cu adevarat impresionanta a piesei este spatiul scenic imaginat de Iuliana Valsan ,reprezentat de o cutie cu peretii colorati, ca o camera de copii, cu intrari si iesiri joase, un loc in care personajele au comportament copilaresc, stau pe jos, pe perne colorate, printre papusi de carpa si comunica unele cu altele , mangaindu-se si sarutandu-se cu elan copilaresc. Sunt deseori cuprinse de un soi de somnolenta, ca si cum ar intra mereu in hibernare, ca un refuz total al responsabilitatii, care le impinge spre o maturizare inevitabila. Cutia colorata deschisa in fata privitorului are pe fundal un perete fals, in spatele caruia se deschide "dulapul de 100 de ani", unde Firs atarna ca o manta veche, iar spre final, o alta cutie si apoi alta, intr-o succesiune uimitoare pentru spectator, care e purtat spre propria copilarie. Landourile in care sunt purtati protagonistii, ca intr-o plimbare initiatica, pomisorii ce simbolizeaza livada de visini fac parte din mijloacele incurcate ale unei demonstratii posibile, dar usor fortate. La fel, costumele, create tot de Iuliana, se bazeaza pe aceeasi tema, a uniformei scolaresti, ceea ce vrea sa fixeze intr-un moment anume reflectiile despre copilarie ca epoca de aur. Pe langa multe alte piese la care scenografa a lucrat,s-a ocupat si de pictura.Una dintre expozitii se numeste „Alb negru”, punctul maxim al intelesului radical pe care l-a avut in urma unei experiente in viata,a realizat ca nu mai exista culori sau nuante,exista doar radicalitate,doar alb si negru si fiecare secunda are verticalitatea unei decizii de care suntem sau nu constienti,ele fiind cele care ne determina viitorul.

Cea de-a doua expozitie se numeste „Magarul de aur” si este inspirata dupa Apuleius,aici a vrut sa ridice un semnal de alarma asupra tolerantei,si a patrunde catre capacitatea de intelegere si a celorlati.Din pacate rezultatul nu a fost asta cum a sperat,a pierdut contactul cu multi colegi in urma acestei expozitii,pentru ca lumea nu a inteles mesajul ei. O aparitie mereu socanta si placuta in acelasi timp,cu accente de culoare bine punctate, un suflet simplu ,cu o imaginatie surprinzatoare si cu un comportament jucaus ,Iuliana Valsan ramane la momentul actual cu denumirea de cea mai buna scenografa a Romaniei.

Avalansa

Herr Paul

Cata speranta