Să-ţi numeşti astfel romanul înseamnă, direct sau indirect, că încerci fie să stârneşti controverse, fie să te afli în centrul atenţiei, fie şi una şi alta. Iar Saramago, spre deosebire de Dan Brownii care ne-au invadat cu romanele lor pseudo-istorice pline de societăţi secrete, fii ilegitimi şi conspiraţii care mai de care mai bizare, cade, din fericire (pentru mine, cel puţin) sub incidenţa primului caz. Fără a introduce elemente a căror prezenţă să rezulte în apariţia unor societăţii secrete ori orice alt fel de nebănuite consecinţe, Sramago distorsionează în mod elegant evenimentele, fără totuşi să profite de pe urma acestor distorsionări, aşa cum des se întâmplă în rândul romanelor din zilele noastre, fără niciun fel de mesaj, scrise doar de dragul senzaţionalului. Nu, el nu profită de ele, ci le creează (şi, ţinând cont că Saramago cochetează şi el, asemenea lui Milan Kundera, cu antiromanul – nouveau roman, o face într-un mod care nu se pretinde real ori adevărat, poate, cel mult, contemplativ) să împace evangheliile existente şi să tragă din ele concluziile fireşti care să impun, iar cu ajutorul lor să recreeze anii lipsă din viaţa lui Iisus. Stilul autorului este greoi, poate chiar bolovănos, neexistând o gradare incrementală a stilului, motiv pentru care romanul este lipsit de încordarea menită să-ţi lărgească orizontul de aşteptare. Saramango porneşte bătrâneşte la drum, ştiind că are în faţă o cale lungă, presărată pe alocuri cu diverse obstacole. Acordă o atenţie deosebită evenimentelor premergătoare naşterii lui Iisus, precum şi celor imediat ulterioare (spre deosebire de Biblie, la Saramango nu duhul este cel care-o lasă însărcinată pe Maria, ci… Iosif. Apare şi un înger deghizat în cerşetor şi alte asemenea elemente care să ducă la aceleaşi rezultate ca şi evenimentele prezentate în Biblie, dar Saramago nu exagerează). Irod porunceşte măcelul, Iosif e crucificat din greşeală, iar Iisus ajunge să se întrebe de ce nu i-a avertizat Iosif şi pe ceilalţi părinţi din Betleem că soldaţi romani au să vină şi să le măcelărească fiii. O întrebare cât se poate de legitimă, dar nu mai puţin legitimă ca menirea profeţiei care-l determină pe Irod să ucidă în primă instanţă copiii. Iisus este prezentat ca un copil mai mult sau mai puţin normal, cu îndoieli, dorinţe carnale şi vise de îmbogăţire. La un moment dat ajunge chiar să facă, alături de diavol, pe păstorul, dar după ce Dumnezeu i se arată în deşert şi-i promite faimă, Iisus îl părăseşte. Pe diavol, nu pe Dumnezeu. Până aici se poate argumenta că avem de-a face cu un bildungsroman, un roman al formării, al devenirii, cu tot ce presupune acesta, însă abia de acum urmează evenimentele cu adevărat interesante: căsătoria lui Iisus cu Maria Magdalena, discuţia cu Dumnezeu, miracolele înfăptuite şi sacrificarea. Punctul central al romanului, cel spre canalizează toate evenimentele trecute şi din care decurg toate cele viitoare, este reprezentat de discuţia avută vreme de 40 de zile pe Marea Galileei, între Iisus, Dumnezeu şi Diavol, când Iisus îl întreabă pe Dumnezeu cum o să fie lumea după sacrificiul său, iar Dumnezeu începe să-i enumere şirul nesfârşit de sfinţi omorâţi şi de masacre comise în numele lui. Observ la Saramago un Dumnezeu ahtiat de putere, unul care doreşte să-i învingă pe ceilalţi zei şi să se răspândească printre oameni prin orice mijloace. Diavolul îi propune, la un moment dat, să-l ierte şi să-l primească înapoi în Rai, promiţându-i că o să-i

fie fidel, însă Dumnezeu îl refuză. Iisus nu are încotro, semnase deja pactul, şi-n pofida dezgustului pe care-l resimte, se întoarce în mijlocul lumii şi săvârşeşte miracolele pe care le ştim deja, cunoscând prea bine ce va să însemne moartea sa. Nu vrea să comentez despre natura lui Iisus şi înţelegerea sa cu Dumnezeu, însă argumentele aduse de Saramango, chiar dacă voalat prezentate, sunt destul de puternice încât să-ţi ridice întrebări. 

CitateNu pot, este strict interzis de înţelegerea făcută de zei să intevenim direct; poţi să mă vezi pe mine

într-o piaţă publică, înconjurat de păgâni, încercând să îi conving că zeul lor este fals şi că eu sunt cel

real? Un zeu nu i-ar face aşa ceva unui alt zeu, pentru că niciunuia nu-i place să intre în casa sa ce

altul îi interzice să facă într-a lui.

Cei care mă abandonează, mă caută. Şi când nu te găsesc, presupun că dai vina pe Diavol. Nu, nu el

este vinovat, pentru că eu nu pot să-i găsesc pe cei care mă caută, spuse Dumnezeu cu malancolie, ca

şi când ar fi descoperit o limită a puterii sale.

Nimeni sănătos la cap nu poate spune că diavolul sau răul s-ar face vinovate de atâta vărsare de

sânge, doar dacă n-o să vină un răuvoitor care să spună că eu l-am inventat pe zeul [vorbeşte de

Allah] care o să i se opună acestuia de aici [Dumnezeu]. Nu, răspunse Dumnezeu, nu eşti vinovat, iar

dacă o să te acuze cineva poţi să-i spui că dacă Diavolul este fals, atunci nu ar fi putut crea un

Dumnezeu adevărat. Atunci cine, îl întrebă Diavolul, o să-l creeze pe acest Dumnezeu? Iisus se

străduia să găsească un răspuns, Dumnezeu, care tăcea, a rămas tăcut, dar o voce s-a făcut auzită din

ceaţă: Poate că Dumnezeul acesta şi cel care va să vină sunt unul şi acelaşi. Iisus, Diavolul şi

Dumnezeu s-au prefăcut că nu aud nimic, însă nu au putut să nu se uite alarmaţi unul la celălalt,

pentru că aşa este frica, uneşte până şi inamicii.

Controversele despre felul credinței fiecăruia, natura lui Dumnezeu, adevăratele sale scopuri, etc., se spune că nu

duc la nimic bun, ci doar la tulburare. Și, cu toate acestea, nu poți să nu te întrebi… dacă drumul credinței ar fi unul

singur, și clar, de ce există atâtea neclarități și interpretări ? Adică, unu și cu unu, în mod normal matematic, nu pot

face decât doi. Dacă ar putea face și trei, sau unu și jumătate, atunci, în mod clar, adevărul matematicii nu ar mai fi

unul absolut, ci doar relativ. Și asta ar însemna că fiecare ar putea găsi un adevăr al lui, care să i se pară mai logic,

sau mai real.

Este exact ceea ce a făcut Saramago ! Bisericile din toate timpurile ar numi asta erezie, dar… până și ereziile au

logica lor, și apar tocmai în urma faptului că un anumit adevăr, la un moment dat, nu mai apare drept absolut, ci

relativ. Eu cred că un Dumnezeu care are toate atributele dreptății, înțelepciunii și perfecțiunii care i se atribuie nu ar

putea decât încuraja o ființă gânditoare care caută adevărul. Chiar dacă se poate înșela pe parcurs…unt multe lucruri

la care oamenii nu se gândesc şi mulţi credincioşi care cred în Dumnezeu doar din inerţie, doar pentru că oamenii din

jurul lor o fac. Sunt foarte puţini care se informează, care caută să ştie, majoritatea cred că ştiu deja. Cel mai

polemic roman al lui Jose Saramago, Evanghelia dupa Isus Cristos (1991), a stirnit la aparitie puternice reactii

din partea Bisericii si a provocat in mod indirect autoexilul autorului. Romanul reconstruieste o viata apocrifa

a lui Isus si se axeaza pe tema culpei si a responsabilitatii. Desi fusese instiintat ca se pregatea masacrul

inocentilor, Iosif isi salveaza doar propriul copil si este urmarit pina la moarte de vina de a fi fost, prin

omisiune, complicele crimei lui Irod. Inseparabil de Diavol, umbra si acolitul sau, Dumnezeu nu ezita sa-si

sacrifice unicul fiu pentru a-si satisface nemarginita sete de putere care, dupa sacrificiul lui Isus, va cere noi

si noi varsari de singe: martiri, victimele Inchizitiei, multiplele asasinate din razboaiele religioase. Sunt

relativ constienta de riscul ce mi-l asum scriind despre aceasta carte. Am citit despre

felul si motivele pentru care a fost interzisa si am asistat la reactii aproape violente

pentru a distruge, pana la urma, o carte. De aceea pentru cei ce nu admit umanizarea

lui Isus, aceasta carte va fi considerata cu siguranta mai degraba o blasfemie decat o

forma de literatura.

Saramago pune in scena povestea biblica dintr-o dubla conceptie. Cea mai evidenta, si

cea care a scandalizat de la inceput, este cea istorica. Viata este prezentata conform

realitatilor vremii, personajele nu sunt idealizate dupa trasaturile sociale moderne, ci

devin simpli oameni ai timpului lor. Dar aceasta perspectiva istorica este insa dublata

de una mistica, pentru ca Saramago pastreaza totusi divinul si il pune la baza intregii

lumi istorice, pe care o construieste cu atata migala, impotriva conceptiei general

inradacinate.

Viata de familie a tanarului cuplu evreu este una obisnuita, iar Isus se naste ca oricare

alt copil. El este prezentat de la inceput ca o victima, amintind mereu de Batranelul

Timp al lui Thomas Hardy si nu are un comportament de sfant: se dovedeste incapabil

sa-si ierte familia si traieste o viata de desfrau (dupa normele crestinismului) cu Maria

Magdalena.

Intalnirea din barca, ce reprezinta in viziunea lui Saramago cele 40 de zile in pustie,

dintre Dumnezeu, Diavol si Isus este cutremuratoare. Diavolul nu este altceva decat

cel ce are curajul sa-si asume relele, dand in schimb dovada de mai multa mila decat

Dumnezeu. Dumnezeu ii comunica lui Isus ca va fi sacrificat pentru ca crestinismul sa

se extinda, iar acest sacrificiu nu va fi singurul, ci va fi insotit de sacrificiul apostoliilor

sai, martiriilor, a cruciadelor si a Inchizitiei. Cu precadere in aceasta conversatie se

contureaza viziunea caricaturala pe care a vrut Saramago sa o dea intregii carti:

constradictiile biblice in ceea ce-l priveste pe Dumnezeu, duse la extrem,

transformandu-l pe acesta intr-un zeu dornic de fast, varsare de sange si violenta.

Felul in care introduce Saramago relatiile sexuale intre protagonistii carora aceste

atribute le sunt negate de crestinism, transformarea lui Iuda intr-un personaj pozitiv

sau refuzul de a-l invia pe Lazar, pentru ca nimeni nu merita sa moara de doua ori,

arunca o lumina noua si proaspata asupra aspectelor practice ale Bibliei.

Stilul folosit de Saramago este unul extrem de solicitant, dar in acelasi timp foarte bine

inchegat, fara scapari, aproape melodios. Uneori este usor dificil sa urmaresti o

conversatie intre trei personaje, fara sa ai ca ajutor nici un semn de punctuatie, dar cu

un pic de exercitiu si obisnuinta acest stil isi dovedeste mai degraba calitatea de a tine

mintea intr-o goana continua spre punct, decat de a crea confuzii.

Este o carte completa, combinand inovatiile de limbaj, de structura cu cele religioase.

Este o lectura incarcata de sarcasm, de fina ironie si de mult curaj. Ma abtin insa de la

a o recomanda, ci prefer sa las pe fiecare sa aleaga daca vrea sau nu sa citeasca o

asemenea carte.

i mie imi place foarte mult Jose Saramago, pentru stilul sau aparte, pentru umanismul

sau si pentru subiectele inedite ale romanelor sale. Pot spune ca Evanghelia dupa Isus

Cristos este o carte importanta pentru mine pentru ca mi-a oferit o alternativa la ceea

ce e “general acceptat” in privinta misticii crestine. Este, intr-adevar, asa cum remarci

tu, o chestiune de alegere, intre a citi sau a nu citi aceasta carte. Nu poate fi digerata

oricum.  imi spui si mie, te rog, cine nu admite umanitatea lui Hristos? Presupun ca te

referi la cei care sunt crestini de vreme ce mai departe spui ca “aceasta carte va fi

considerata cu siguranta mai degraba o blasfemie decat o forma de literatura”. In

crestinism nu se neaga umanitatea lui Hristos, ci din potriva, se pune accent atat pe

umanitatea Sa, cat si pe dumnezeirea Sa deoarece Hristos este in acelasi timp si

Dumnezeu, si Om. Faci confuzie intre crstinism si gnosticism. Gnosticii afirmau

fantaziasmul lui Hristos, adica lipsa de trup fizic in Iisus Hristos. Aceasta carte este

foarte buna atata vreme cat discernamantul nostru ramane intact, abolind

presupozitiile fantasmagoreice ale domnului Saramago. Insa, daca aceasta carte ne

modifica viziunea mistica asupra crestinismului, atunci trebuie sa ne intrebam daca

stim sa discernem sau nu, daca avem o anumita cultura teologica.

Laura: Spune-mi si mie, te rog, ce “alternativa la ceea ce e “general acceptat†� in

privinta misticii crestine” ti-a oferit aceasta carte? Aceasta carte trebuie privita ca pe o

simpla fictiune, nascocire, inventie ce nu are corespondent in realitate. Ea nici macar

nu se vrea a fi un tratat asupra crestinismului. Este doar un exercitiu imaginativ menit

sa induca in eroare pe cei slabi de inger, pe cei care nu mai au nici un fel de cultura

teologica. Astfel de carti apar pe fondul unei enorme lipse de cultura teologica a

omului de azi. Din acest motiv au si un anumit succes. Cartea nu se bazeaza pe nici un

temei. Iar daca unora le place sa creada in supozitii si afirmatii lipsite de temei, atunci

e grav, inseamna ca nu mai avem nici un simt al adevarului.

ma intereseaza afirmatia dvs conform careia lumea de azi sufera de o lipsa de cultura

teologica. Este in esenta o afirmatie corecta, insa a suprapune in acest context

valorizarea ca “presupozitii fantasmagorice” a lui Saramago mi se pare putin deplasat.

Vazand lucrurile simplist, orice scriitor creeaza o realitate paralela, in care ceea ce se

intampla este, a fost si va fi adevarat… o realitate care traieste prin ea insasi. De aici si

pana la a socoti carte, deci o realitate paralela, ca fiind amenintatoare la adresa unei

culturi (crestine — si crestinismul, din cate stiu eu, nu e o religie care sa se bazeze pe

misticism, desi admite aceasta orientare ca orice alta religie) este un drum oarecum

deplasat. Cum ar putea o povestire alternativa sa “induca in eroare pe cei slabi de

inger”… ? Este Saramago un prelat, un reprezentant al BIsericii, este el un sef de

secta… ?

M-as ingrijora mai mult de alte blasfemii, nu de fictiuni care incearca sa explice, sa dea

un sens (modern) unor lucruri pe care poate ca scrierile conventionale in acest sens nu

le pot explica.

Iar in ce priveste “simtul adevarului”… ma scuzati, dar odata patrunsi in lumea unei

carti, ma gandesc ca majoritatea ne dam seama ca suntem intr-o lume fictionala, altfel

ne-am astepta sa ne intalnim pe strada cu Winnetou si Old Shatterhand, asta ca sa duc

exemplificarea la un nivel extrem.

Daca Saramago ar fi avut ceva cultura teologica, atunci nu ar fi scris o astfel de carte.

Este valabil si in cazul lui Dan Brown care a fost desfiintat de numerosi istorici ai

Bisericii din intreaga lume. Asadar imi permit sa spun “presupozitii

fantasmagorice†� atunci cand ma refer la Saramago. Un om care stie ce e teologia nu

isi permite nici macar sa glumeasca pe seama trecutului crestin, dar sa mai scrie o

carte in care sa ne propuna el o noua viziune asupra unei religii. Religia nu e nici

ideologie si nici sistem filosofic inchis in care oricine poate sa combata propriul trecut.

In religie daca nu esti capabil sa te recunosti si sa te incadrezi in trecut, atunci esti

antireligios. Clar.

2. Eu nu pot sa vad lucrurile simplist atunci cand vine vorba de crestinism sau de

religie in general. In crestinism nu exista realitati paralele. Biblia nu este un roman sau

o culegere de povesti asa cum probabil crede Saramago. Biblia este o carte inspirata in

mod direct de Dumnezeu unor oameni credinciosi.

Din acest motiv mi se pare stupid sa se perverteasca personaje si intamplari biblice cu

instrumente ce tin de inspiratia pur umana si decazuta. Nu vad nici o logica.

3. Nu ai de unde sa stii acum daca aceasta carte este sau nu amenintatoare la adresa

unei culturi de 2000 de ani. EU NU AM SPUS ACEST LUCRU. Eu am spus doar ca unii

mai slabi de inger pot fi indusi in eroare. Insa sa stii ca in romane se fabrica marile idei

ale viitorului, nu in tratate de viitorologie pe care nimeni nu le intelege.

4. Ziceti dvs: “crestinismul nu e o religie care sa se bazeze pe misticism”. EROARE

MARE, Dana!!! Misticismul (extazul, trairea) este chintesenta crestinismului. “Nu mai

traiesc eu, ci Hristos traieste in mine”, spune Sf. Ap. Pavel. – aici se vede clar extazul,

misticismul.

5. Intr-un roman suntem intr-o lume fictionala, dar sa stiti ca subconstientul nostru

lucreaza fara sa ne dam seama pe baza celor citite in trecut si niciodata nu poti sa stii

ce vei putea deveni peste 30 de ani.

6. Eu nu condamn cartea ca forma de literatura dupa cum am mai spus ca ea este

foarte buna atata vreme cat nu ne zdruncina discernamantul, insa vroiam sa trag un

semnal de alarma asupra modului in care trebuie sa privim asemenea carti. Inca o data

o spun: ideile viitorului se fabrica in romane, nu in tratate de viitorologie pe care

nimeni nu le intelege.

Imi pare rau daca am spus prea multe. Am incercat sa fiu cat de cat succint.

Ca unul care am învățat de-a lungul anilor sa citesc printre rânduri,am înțeles si îmi

este foarte clar ca de fapt ceea ce urmărite nu este literatura si promovarea cartilor ci

descreditarea Dumezeiri lui Isus si spre asemenea sunteți pornită împotriva

crestinismulu. Iar pentru toti cei ce cunosc adevarul despre Isus si CRESTINISM este

clar cine este in spatele acestei acțiuni.  Eu nu pot sa vad lucrurile simplist atunci cand

vine vorba de crestinism sau de religie in general. In crestinism nu exista realitati

paralele. Biblia nu este un roman sau o culegere de povesti asa cum probabil crede

Saramago.”

“Cartea nu se bazeaza pe nici un temei. Iar daca unora le place sa creada in supozitii si

afirmatii lipsite de temei, atunci e grav, inseamna ca nu mai avem nici un simt al

adevarului.”

Biblia e o carte? Se bazeaza pe vreun temei? Ai dovezi?

Apropo, un adevarat Crestin nu arunca piatra… ca se stie cu pacat!

Si mai intoarce si obrazul celalalt in umilinta.

Sau poate ma insel…

dupa cum probabil te-ai convins saramago trateaza un pic mai altfel evenimentele

biblice.

luand in vedere acest aspect, e foarte probabil ca saramago sa fi plasat nasterea lui

Isus in jurul pastelui si anume primavara.

in plus, in trecut, nasterea lui Isus a fost serbata de paste. cu timpul aceasta

sarbatoare s-a suprapus cu sarbatoarea nasterii lui mithras.

ar mai fi si cativa care au calculat durata sarcinii Mariei si au stabilit ca data corecta a

nasterii ar trebui sa fie undeva intre martie si iunie.

Oricat de fictiune este ,,Evanghelia dupa Isus Cristos”, marile ei merite raman mesajul, continutul ideatic, capacitatea de a oferi teme de gandire cititorului. Cartea lui Saramago este o binevenita invitatie la prudenta inainte de a accepta ceea ce e indeobste tinut la mare pret. In rest, detractorii acestei carti nu se prezinta mai bine ca deobicei cand au de aparat crestinismul. Cine sustine ca Biblia este revelatie divina, nici macar nu a citit-o. Sau daca a citit-o, a facut-o bine indoctrinat in prealabil. Si ar

face mai bine sa nu ii atace pe cei slabi de inger, nu de alta, dar sa nu loveasca in proprii aliati de nadejde. Cartea atat de comentata a fost pentru mine una dintre cele mai speciale carti pe care le-am citit, si am citit multe, multe in viata mea. Daca citesti cartea cu mintea deschisa nu ai decat de castigat. Daca esti crestin il vei iubi pe Dumnezeu, nu cel din carte, pe Dumnezeu pur si simplu. Daca esti ateu il vei iubi pe ….. Iisus.OMUL este eroul cartii, cu durerile, visele si neamplinirile sale, cu intrebarile care-i macina existenta. Are atata umanism in ea aceasta carte cat nu au toate scrierile sfinte – si am studiat si Biblia, si Tora si Coranul – la un loc. Indiferent ca o citim ca pe o fictiune sau ca pe o incercare de restabilire a unei istorii cartea ne invata sa fim … oameni. Atat. Si asta ne cere si Dumnezeu. Indiferent care ar fi El. Nu este o blasfemie. rist, trist, trist! ma refer la multe dintre comentarii. si daca tot nu exista un criteriu, iata, imi dau si eu cu parerea- cartea este geniala, scrisa parca intr-o intr-o singura noapte, atat este de consecventa si egala cu sine. sunt multi scriitori care nu pot tine un personaj pana la capat, dar iata!Saramango pare a fi foarte intelegator si simtitor la drama lui Isus, foarte abrupt insa la ideea de Dumnezeu. dintre toate personajele, Dumnezeu este demonizat, lucru usor de inteles daca vezi o data lumea pentru ceea ce este.admirabila mi s-a parut abordarea misoginismului. relatia Maria-Iosif e total opusa celei dintre Isus si Magda, cea din urma nu poate fi privita decat ca un deziderat asa utopic cum este. m-a mirat putin faptul ca intr-adevar miraculosul este pastrat, dar cred ca a avut ca scop literar doar contrastul. cu alte cuvinte nu cred ca Saramago vorbea serios cand aducea in discutie minunile. cartea aceasta nu poate fi inteleasa, cu atat mai putin traita cum se cuvine de oameni care nu au notiuni elementare de istoria ideilor, istoria religiilor, diavolului etc., pe cativa de mai sus o sa-i primeasca poate SF. Petru cu placere in Rai pe baza de minte odihnita- de-aia-mi plac mie gnosticii. felicitari pt recenzie:) Ziarul Vaticanului, L'Osservatore Romano, îl atacă dur pe scriitorul portughez José Saramago, care a murit, vineri, la vârsta de 87 de ani, calificându-l drept "un populist extremist" şi "un ideolog antireligios", relatează AFP.

Într-un editorial intitulat "Omnipotenţa (presupusă) a naratorului", publicaţia oficială a Vaticanului îl critică virulent pe Saramago, laureat al premiului Nobel pentru literatură, care era marxist şi ateu.

Astfel, L'Osservatore Romano îl cataloghează pe scriitorul portughez drept "un ideolog antireligios, un om şi un intelectual care nu admite niciun fel de metafizică, închis complet în încrederea sa adâncă în materialismul istoric, adică în marxism".

"Spunea că nu poate să doarmă numai la gândul cruciadelor şi Inchiziţiei, uitând de gulaguri, epurări, genocide şi samizdaturi (mijloace folosite în fosta URSS pentru difuzarea operelor interzise de cenzură, n.r.) culturale şi religioase", mai scrie cotidianul de la Vatican.

Editorialul respectiv mai spune despre Saramago că era "un populist extremist" care "se lua cu o mare comoditate" de "un Dumnezeu în care el n-a crezut niciodată, în virtutea omnipotenţei şi omniscienţei Sale".

Saramago a provocat furia Vaticanului şi a Bisericii Catolice cu romanul său "Evanghelia după Isus Cristos" (1992), în care îl prezintă pe Iisus Hristos pierzându-şi virginitatea cu Maria Magdalena.

Scriitorul a mai trezit mânia catolicilor şi când a publicat ultimul său roman, "Cain" (2009), unde personajul biblic omonim, asasinul fratelui său, Abel, este personificarea răului şi, totodată, prezentat ca un om nici mai rău, nici mai bun decât alţii, în timp ce Dumnezeu este descris ca nedrept şi invidios.

Când şi-a prezentat această carte, Saramago a calificat Biblia drept "manual de rele moravuri".Scriitorul portughez José Saramago, laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1998, a încetat din viaţă, vineri, la vârsta de 87 de ani, în insula spaniolă Lanzarote, după mai mulţi ani de boală.

Scrie Jose Saramago niste carti de ramai perplex asa, vreo doua ore dupa ce le termini (…) Evanghelia

dupa Iisus Christos ia Noul Testament si inca vreo cateva apocrife despre viata lui Iisus si le desface

bucati apoi le recompune intr-o singura lucrare sub forma unui roman istoric imbogatit, spre bucuria

cititorului, cu propriile opinii ale naratorului. Ca urmare personajul principal al romanului apare mai mult

uman decat divin si asta, impreuna cu cateva “blasfemii” ale autorului, ar putea deranja pe unii crestini

mai habotnici ce ar putea-o considera drept erezie. Ei bine nu e decat modul in care un ateu a ales sa

scrie o poveste fictiva cu radacini fundamentate in religia noastra moderna.

Saramago dealtfel explica singur: “Acest Iisus este unul dintr-o mie posibili, este Iisusul meu, pe care eu l-

am inventat, eu l-am creat pornind de la anumite date carora le-am dat viata. Nu am niciun motiv

particular pentru a crede mai mult in acest Iisus pentru ca este al meu decat in oricare altul care s-ar

putea sa apara intr-o alta carte scrisa de alt autor.” Iar raspunsul sau la acuzatia de erezie este elocvent:

“ereticul e cel care alege si actul de a alege este un act liber, iar Iisus Cristos alegand o cale, separandu-

se de iudaism, a fost eretic” la randul sau. Priceless. Deci da, cartea asta poate fi “periculoasa” dar nu

pentru cei care au o credinta reala si de nestramutat, pentru ca adevarul e ca te face sa-ti pui niste

intrebari si sa cauti niste raspunsuri. Cam ce a facut Saramago adica.

Naratorul Evangheliei face ceea ce probabil multi dintre noi a facut-o, anume priveste in urma a doua

milenii de crestinism si reflecteaza asupra discrepantei dintre religia propovaduita (a milei si a iubirii) si

religia practicata a razboaielor sangeroase si a crimelor infaptuite in numele Domnului milostiv. In aceasta

ipostaza Saramago isi imagineaza planul divin un pic mai altfel decat parintii Bisericii, ca fiind nascocit

mai degraba de un “politician” dornic de a strange mase de adoratori si a-si creste influenta peste

intreaga lume decat de un Tata bun si iertator, iar apoi completeaza spatiile goale din cartile sfinte cu

propriile sale fictiuni sau cu realitatile ultimelor descoperiri arheologice (crucificarile se pare ca erau facute

cu picioarele indoite, nu intinse, cuiul strapungand calcaiul osanditului).

Ideea centrala a romanului ar fi Vina tatalui transferata asupra fiului si care asa cum l-a devorat pe Iosif la

fel musca din inima lui Isus: pacatul de a nu-i fi salvat pe copiii sacrificati in Bethleem, la nasterea

pruncului, in urma ordinului lui Irod. Desi Iosif aflase de plan nu si-a protejat decat fiul, ascunzandu-l intr-o

pestera si astfel 25 de copii au murit pentru ca unul sa se nasca. Vina il va sufoca multi ani pe Iosif sub

forma unui cosmar perpetuu in care el imbracat ca soldat roman vine sa-si omoare copilul. In cele din

urma izbavirea va sosi sub forma crucificarii nevinovate a lui, cazut in mainile romanilor si confundat cu

rebelii rascolalei lui Iuda Galileanul. Dar visul poposeste asupra fiului Iisus, astfel ca acesta isi lasa familia

(Maria si cei 8 frati, alta “blasfemie” a lui Saramago) pentru a cauta raspunsul.

Episodul celor 4 ani in pustiu, cu Iisus slujitor la turma Pastorului (alt nume pentru Diavol) e o profunda

fabulatie, insa vine ca explicatie a ratacirii lui Iisus dupa aflarea adevarului privind nasterea sa. Si

deasemenea ofera prilejul ispitirii Fiului in sensul impotrivirii vointei divine si pastrarii libertatii. Episodul se

incheie cu intalnirea Fiului cu Domnul si incheierea unui legamant. Un alt episod interesant este intalnirea

cu Maria din Magdala, prostituata, in care Iisus cunoaste femeia si se indragosteste, perfect posibil daca

acceptam si natura umana a Fiului Domnului.

Cel mai interesant episod este insa cel din barca in care Domnul, Pastorul (Diavolul) si Iisus petrec 40 de

zile pe mare discutand planul divin care presupunea ridicarea fiului de dulgher ca propovaduitor in

numele Domnului, afirmarea sa ca Fiu al lui Dumnezeu si vindecator miraculos si sacrificiul sau pe cruce

ca martir al unei noi religii ce-i va purta numele si care-i va permite lui D-zeu sa-si intinda stapanirea

dincolo de neamul evreiesc. Genial dezvoltat, dialogul celor trei (de fapt doi caci Pastorul are mai degraba

rolul de observator) ii da ocazia Fiului de a cunoaste consecintele actului sau in viitor (sunt narate 4

pagini cu nume de martiri ucisi datorita credintei lor) si consemneaza primele intentii de impotrivire la

nasterea unei religii care va face sa curga rauri de sange (Cruciadele, Inchizitia).

Inclusiv Diavolul are o reactie ciudata, de abnegatie, cerandu-i lui D-zeu iertare si aratandu-se dispus sa

dispara din Lume pentru a nu fi nevoie sa moara atata lume. Raspunsul lui D-zeu la ispita este categoric:

“Nu te accept si nu te iert, te vreau asa cum esti si daca se poate si mai Rau decat esti pentru ca Binele

care sunt eu n-ar exista fara Raul care esti tu, un Bine care ar trebui sa existe fara tine ar fi de

neconceput…” Conceptia lui Plotin la un alt nivel: Dumnezeu si Diavolul – doua fete ale aceleiasi monede

– Binele si Raul nu exista in sine, fiecare e decat absenta celuilalt, dar totusi Diavolul este subordonat lui

Dumnezeu si parte din fiinta lui.

Categoric este Domnul si in fata Fiului care incearca sa refuze implicarea sa in nasterea unei “religii a

ororii”: “Tata, indeparteaza de mine paharul acesta, Sa-l bei este conditia puterii mele si a gloriei tale, Nu

vreau aceasta glorie, Dar eu vreau aceasta putere.” Ironia lui Saramago e si mai vizibila in vorbele

Diavolului: “Trebuie sa fii Dumnezeu ca sa-ti placa atat de mult sangele.” Tensiunea creata in paginile

sale e captivanta practic am sorbit ultimele capitole ca intr-un thriller misterios, asteptand deznodamantul

– care ne aminteste inca o data cat de nestiute sunt caile Domnului – iar singurul motiv pentru care

aceasta carte ar deranja este prezenta numelor cu o sensibilitate crestina. Eu o vad ca un act literar liber

exprimat, o fictiune care insa poate trezi interesante dezbateri teologice (confirmate si de cativa catolici

portughezi).

untem pe drumul deschis de Ecleziast: „ţărâna se întoarce la ţărână, pulberea la pulbere, pământul la pământ, nimic nu începe fără a se sfârşi, tot ce începe se naşte din ce s-a sfârşit”. O atmosferă cafenie şi mustind de singurătate va însoţi, pe tot parcursul romanului, familia lui Iosif şi a Mariei, celebri în istoria umanităţii pentru a fi dat naştere Mântuitorului creştin.

Romanul începe iconografic: ni se prezintă tabloul lui Isus şi al tâlharilor pe cruce, chipuri care au „o faţă care plânge, crispată de o durere fără leac”. Tâlharul cel Rău „este, de fapt, un bărbat foarte cinstit căruia conştiinţa nu i-a îngăduit să se prefacă a crede, sub acoperământul legilor umane şi divine, că o clipă de căinţă e de ajuns pentru a răscumpăra o viaţă întreagă de răutăţi”. Avem aici o insinuare cu privire la „realitatea” lecturii ce ne aşteaptă: romanul vieţii lui Isus, această Evanghelie „propovăduită” de Saramago va fi altfel. De pildă, tabloul care îl înfăţişează pe Mântuitor o cuprinde şi pe Maria Magdalena, prostituata care va deveni, peste câteva zeci de pagini, amanta lui Isus Cristos. Deja, aceasta ni se înfăţişează, „în ceasul tragic, cu un decolteu atât de răscroit şi cu un corsaj atât de strâns încât îi ridică şi îi reliefează rotunjimea sânilor”. În tablou, Maria Magdalena este blondă, aparţinând, prin culoarea părului, acelor fiinţe despre care prejudecata populară afirmă că sunt „cele mai eficace instrumente de păcat şi de pierzanie”.

Pasajul de debut al romanului evocă, aşadar, momentul răstignirii lui Isus, răstignire destinată de romani criminalilor de rând. Dar, dintre cei foarte mulţi care îşi vor găsi sau îşi vor fi aflat deja sfârşitul tragic atârnaţi de o cruce, numai Isus are privilegiul „majusculei iniţiale”, în timp ce restul cricificaţilor vor fi îngropaţi definitiv în anonimatul istoriei.

Naraţiunea virează către momentul conceperii Mântuitorului. Tânărul Iosif – are numai 20 de ani - o lasă pe Maria, o fată de 16 ani, însărcinată, bucurându-se că Dumnezeu „nu l-a făcut femeie”:  „[Iosif, tatăl lui Isus] simţi cum căldura femeii, încărcată de mirosuri, ca un cufăr închis unde ar fi stat ierburi la uscat, pătrunde încetul cu încetul prin ţesătura tunicii, adăugându-se căldurii propriului trup”. Peste puţină vreme, Maria este vizitată de un înger sub înfăţişarea unui cerşetor, care îi vesteşte graviditatea. În buna tradiţie iudaică, Iosif este învăţat să se păzească de şiretenia şi viclenia feminină, fapt pentru care priveşte cu suspiciune această „pogorâre a Duhului Sfânt” şi cere sfat bătrânilor din comunitate, spre a şti cum anume să interpreteze acest aşa-zis semn ceresc. Dar, cât priveşte împreunarea femeii cu bărbatul, Saramago este de părere că „sunt lucruri pe care nici Dumnezeu nu le înţelege, deşi el le-a creat”. Finalmente, Iosif pare a „cădea la învoială” cu visul Mariei, căci, după cum mărturiseşte el, „Domnul îmi cunoaşte toate drumurile şi îmi numără toţi paşii”.

Te-ai aştepta ca vestea sarcinii să umple casa de bucurie, iar soţii să sporovăiască despre naşterea şi educaţia ce va fi oferită celui dintâi copil. Dar, în raporturile cu soţia sa, Iosif se călăuzeşte tot după tradiţia strămoşească: „a le vorbi [femeilor] puţin şi a le asculta încă şi mai puţin, asta e deviza oricărui bărbat prudent. În ceasul morţii, bărbatului i se va cere socoteală pentru fiecare conversaţie inutilă pe care a avut-o cu nevasta sa. [...] Viclenia femeilor e fără margini, mai ales a celor inocente”.  De obicei, odată cu lăsarea serii, Iosif iese, spre a se odihni, în faţa porţii, cu sufletul deschis către adierea răcorii. Peste o vreme, se înfiinţează şi soţia lui, care nu i se alătură, ci se aşează pe pământ de cealaltă parte a porţii; stau acolo amândoi, dar fără a fi împreună, căci nu îşi vorbesc, mărginindu-se doar a asculta „murmurele din casa vecinilor, viaţa familiilor, ceea ce ei încă nu sunt, neavând copii”.

„Neavând copii” – acest fapt constituie un motiv de jenă socială, un dat care amputează acceptarea în sânul comunităţii, comunitate care-şi valorizează membrii în măsura în care aceştia se achită de obligaţia de a spori, prin copii, neamul iudaic. Dar nici după născarea copilului, soţii nu devin mai intimi, în sensul emoţional al cuvântului. Nu ştiu, nu vor sau poate nici nu se gândesc să îşi exprime sentimentele unul faţă de celălalt. Oricum, tradiţia îi interzice femeii să aibă un subiect de discuţie cu bărbatul său, iar Iosif nu o consideră pe Maria demnă de a-i vorbi ca de la elgal la egal. După „minunea” însărcinării Mariei – minune pentru noi, lectorii creştini, căci niciun personaj din roman, în afara îngerului vestitor, nu se raportează la această graviditate ca la un act transcendent, prin care Dumnezeu pecetluieşte legământul cu umanitatea, în sensul de a acorda acesteia ocazia de a-şi ispăşi păcatele şi a se mântui, - Iosif nu schiţează niciun gest de afectivitate faţă de femeia gravidă: „s-ar cuveni s-o întrebe cum o mai duce cu durerea facerii, însă nu rosteşte cuvintele, să ne amintim că toate acestea sunt murdare şi impure, de la fecundare la naştere, înspăimântătorul sex al femeii, vârtej şi abis, sălaşul tuturor relelor din lume, interiorul labirintic, sângele şi umezeala, scurgerile, ruperea apei, repugnanta placentă, Doamne, de ce ai vrut ca fiii tăi preaiubiţi să se nască din murdărie, când ar fi fost mult mai bine pentru tine şi pentru noi, să ne fi creat din lumină şi transparenţă. Ai avea numai de pus un semn de spaimă pe fruntea celor care, crescând, ar fi sortiţi să devină imunzi”. Familiile nu sunt un spaţiu al afectivităţii şi al împlinirii de sine, dimpotrivă, ele sunt răni „deschise şi sângeroase, sângerând fără încetare”.

José Saramago nu se arată deloc impresionat de evenimentul naşterii, dimpotrivă, plin de cinism, afirmă că „aşa trebuie să fie femeia, deschisă pentru ce vine şi pentru ce pleacă”. Mai mult decât atât, autorul deplânge existenţa de pe pământ, considerând că Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni pentru păcatele pe care El însuşi îi determină să le facă; în fapt, Dumnezeu a creat omenirea din egoism şi egolatrie – avea nevoie de suflete care să-L adore şi pe care să le sacrifice; odată cu crearea lumii, Dumnezeu şi-a întors faţa de la ea: „suferinţa femeii e la fel cu a celorlalte, aşa cum a hotărât Dumnezeul nostru atunci când Eva a păcătuit prin neascultare. Astăzi, după atâtea veacuri, Dumnezeu tot nu e mulţumit, iar chinul continuă. [...] Fiul lui Iosif şi al Mariei se născu la fel ca ceilalţi copii ai

oamenilor, murdar de sângele mamei, vâscos de mucozităţile ei şi suferind în tăcere. [...] Încă de pe atunci, viaţa săracilor era anevoioasă, Dumnezeu nu avea vreme să se ocupe de toate”.

Saramago propovăduieşte egolatria, iubirea de sine – dar acest lucru este valabil numai pentru bărbat : „nu eşti nimeni dacă nu te iubeşti pe tine însuţi, nu te vei apropia de Dumnezeu dacă nu te-ai apropiat mai întâi de trupul tău”. Femeile sunt, în toate, secundare; singurul care merită să aparţină umanităţii, în sensul de a face istorie, este bărbatul. Femeia este alteritatea ambiguă: „care sunt părţile, divină şi demonică, din care sunt compuse femeile, ce soi de umanitate poartă înlăuntrul lor? [ […] Oare nu cumva din voinţa lor, în măsura în care îşi dau seama, e fiecare dintre noi atât de puţin şi atât de mult, bunătate şi răutate, pace şi război, revoltă şi blândeţe?”, comentează patriarhul Simeon. Singurul interes al unui bărbat pentru femeie izvorăşte din necesităţi de ordin sexual: „nu s-a născut bărbatul care, fără a simţi o nevoie trupească, să se apropie de femei şi să rămână printre ele”.

Sunt povestite fapte tulburătoare: soldaţii lui Irod ucid pruncii din Betleeem, pe cei care nu au împlinit vârsta de trei ani, fără a reuşi să-şi atingă ţinta – moartea lui Isus.. Îngerul se înfăţişează din nou Mariei, spunându-i că Iosif poartă păcatul crimei de a nu fi avertizat satul că urmează să vină soldaţii: „umbra greşelii lui Iosif întunecă deja fruntea copilului tău”, avertizează îngerul. Dumnezeu, „bunul părinte”, este absent; mai mult, atitudinea sa aminteşte de „Demiurgul cel Rău”, de Dumnezeul răzbunător din Vechiul Testament.

Peste un timp, Maria este din nou însărcinată. De data aceasta, niciun înger în chip de cerşetor nu i-a mai bătut în poartă spre a vesti venirea pe lume a copilului, iar Maria l-a informat pe Iosif cu cuvintele cele mai simple: „sunt gravidă”, nu i-a spus „priveşte în ochii mei şi vezi cum străluceşte în ei cel de-al doilea copil al nostru”. În fapt, cei doi au avut mai mulţi copii, se pare că nu au fost cu adevărat conştienţi de faptul că au adus pe lume pe Fiul Omului, continuând să plămădească prunci, în firescul sporului natural: „cu fiecare copil născut, Dumnezeu mai ridica un pic capul, dar nu-l va ridica niciodată de tot, căci pruncii care au murit în Betleem au fost în număr de douăzeci şi cinci, iar Iosif nu va trăi destul spre a zămisli tot atât de mulţi cu o singură femeie, şi nici Maria, atât de obosită, cu sufletul şi trupul atât de copleşite de durere, nu ar putea îndura. Curtea şi casa tâmplarului erau pline de copii, dar parcă ar fi fost goale”.

Cu toate acestea, Iosif pare a fi, întrucâtva, mai apropiat de primul său fiu, e adevărat, face parte tot din tradiţia omenirii ca tatăl să fie mai atent la sufletul primului născut care, de cele mai multe ori, este şi unicul moştenitor, mai cu seamă dacă are şansa de a fi băiat: „[…] strania legătură care-l unea pe bărbat de acest fiu [Isus], chiar şi un străin ar fi remarcat expresia, un amestec de blândeţe şi de durere, care apărea pe chipul lui Iosif când vorbea cu primul născut”.

Deja la vârsta de 13 ani, Isus nu mai are tată, care a fost răstignit de romani, în urma unei rebeliuni. Poate de aceea, el pleacă de acasă, ia viaţa în piept, cum ne este drag nouă, oamenilor, să spunem. Isus se angajează argat la turma lui Păstor. Păstor nu este altul decât Diavolul ispititor, cel care ne seduce cu propunerea „corectitudinii politice”: „ar fi bine să existe doi dumnezei, unul pentru lup şi unul pentru oaie, unul pentru cel ce moare şi altul pentru cel ce omoară, unul pentru condamnat şi unul pentru călău. [...] un dumnezeu care conduce mâna înarmată cu pumnalul asasin şi dezveleşte gâtul care va fi tăiat”.

„Până la ziua întâlnirii cu Dumnezeu, Isus va avea de urcat şi coborât mulţi munţi, va trebui să mulgă multe capre şi multe oi, să ajute la făcutul brânzei, să meargă să facă schimb de produse prin sate” – aşadar, până la întâlnirea cu Dumnezeu Tatăl, Fiul Omului poartă deja, în conştiinţă, amprenta diavolului. Dar, poate, pata cea mai neagră din biografia Mântuitorului o reprezintă concubinajul cu prostituata Maria Magdalena: „Isus vede o femeie îmbăindu-se şi simte sexul pulsând. Femeia se îmbracă, făcându-şi trupul să tacă”. După patru ani de păstorit prin munţi, Isus ajunge în casa Mariei din Magdala, care îi îngrijeşte rana piciorului şi cu care face, pentru prima dată în viaţă, dragoste, rămânând o săptămână în casa prostituatei. Mai târziu, va trăi cu ea, fără a fi căsătoriţi.

Dumnezeu, într-o întreită întâlnire, divulgă lui Isus scopul vieţii sale: „ajută-mă să-mi lărgesc influenţa, să devin dumnezeul unui număr mult mai mare de oameni. [...] Tu [Isus] ai rolul de martir, de victimă, căci nimic nu e mai bun pentru a răspândi o religie şi a înflăcăra o credinţă”. Aflând că Dmnezeu i-a rezervat moartea pe cruce, Isus spune: „rup contractul, mă dezleg de tine, vreau să trăiesc ca un om obişnuit”. Evident, Fiul nu poate ieşi de sub puterea Tatălui Cresc. Deşi Diavolul doreşte să treacă de partea lui Dumnezeu, să revină la matcă, să redevină îngerul cel bun, preferatul Creatorului, Dumnezeu îl repudiază: „nu te accept, nu te iert, te vreau aşa cum eşti şi, dacă se poate, şi mai rău decât eşti acum. Binele care sunt eu nu ar exista fără Răul care eşti Tu”.

Evanghelia după Isus Cristos este, desigur, o scriere apocrifă. Nu numai că nu se înscrie în tradiţia creştină, dar este un roman care poate fi considerat blasfemiator. Şi pe bună dreptate. Da, așa e, întotdeauna ajungem în locul unde sîntem așteptați, am aflat asta încă dinainte ca acea călătorie din 1551 a elefantului Solomon, rebotezat Soliman, să își fi început, cîteva secole mai tîrziu, alunecarea prin fața ochilor noștri. La José Saramago am ajuns tîrziu, habar n-am dacă am fost sau nu așteptat, și nici nu contează, și cine m-ar fi putut aștepta cu Eseu despre orbire în brațe sau cu Toate numele tatuată pe brațe, sau cu Evanghelia după Iisus Christos învelită într-un ziar, în fața unei biserici ortodoxe?! Nimeni, cel mai probabil. De fapt, toate aceste cuvinte ar trebui puse la foc la mic și topite într-o pastă pe care ce bine ar fi să o putem turna în formele luxuriante ale unei cronici de film, un film în care îl vedem pe Saramago însuși alături de mai tînăra iubită a lui, Pilar del Rio. Dacă despre acest film s-ar fi întîmplat să scrie un fan al lui Mihail Sadoveanu, să zicem, sau al lui Dan Puric, totul ar fi fost mult mai simplu, iar cronica ar fi fost una, desigur, obiectivă. Întîmplarea, care numai întîmplare nu e, face ca José Saramago să fie unul dintre scriitorii mei preferați, și există riscul ca aceste rînduri să fie un fel de eseu despre privire, despre privirea cu care am văzut filmul lui Miguel Gonçalves Mendes.

DE ACELASI AUTOR

Lecția de detecție (despre minciună)

"Chestionarul lui Proust"

Nu pot să scriu fără să exagerez, nu pot să exagerez fără să spun adevărul, nu pot să spun

adevărul fără să fac apel la ficțiune: văzîndu-l pe Saramago în acest film a fost ca și cum i-aș

fi văzut pe Musaios și Milarepa zburînd, pe ei personal, nu pe niște cascadori mistici de secol

21, sau pe Orfeu și Euridice ținîndu-se de mînă pe malul unui lac învecinat cu Infernul, sau

pe Pitagora salutînd Soarele la răsărit, dîndu-și apoi mantia la o parte și arătîndu-i lui Abaris

genunchiul său de aur sau, după alte surse, coapsa de aur, și așa mai departe, ajungînd

poate chiar la celebrul banchet consemnat de Platon, ce bine ar fi fost să fi existat pe

vremea aia niște camere de luat vederi, pentru ca acum să-și poată admira și alții proprii

Saramago, sau Cina cea de taină, ar fi fost extraordinar să avem acum pe peliculă ultima

masă a lui Iisus Christos împreună cu apostolii, să vedem și noi cum arăta în realitate Iisus,

că prea și-l imaginează lumea ca pe Robert Powell din filmul lui Zeffirelli, plus că e de văzut

și dacă Iuda chiar l-a sărutat pe gură pe Iisus, căci în José e Pilar avem un sărut pe gură lipsit

de orice echivoc, chiar dacă nici unul nu îi este celuilalt Iudă, dimpotrivă. Da, José și Pilar se

sărută și se iubesc, el, un octogenar îndrăgostit de femeia care îi conduce viața, ea vizibil

mai tînără, cînd s-au întîlnit el avea 63 de ani, ea 35, și declarația unui Saramago în vîrstă de

86 de ani în fața unei public numeros: "Dacă aș fi murit la 63 de ani, înainte să o întîlnesc pe

Pilar, aș fi murit mult mai bătrîn decît sînt acum". În martie 2011, la mai puțin de un an de la

moartea lui Saramago, Pilar del Rio avea să declare, cu ocazia proiectării acestui film la

Festival "Reino de León", că toată viața ei este o declarație de dragoste pentru Saramago,

"toda mi vida es una declaración de amor a Saramago". Filmul este pur și simplu

emoționant: Saramago mai și scrie, e drept, lucrează la Călătoria elefantului, dar, în general,

vorbește, zîmbește, surîde, tace, continuă să spună că nu crede în Dumnezeu, și că nu, nu îi

este deloc frică de moarte, viața curge într-un ritm infernal, interviuri, tîrguri de carte,

expoziți, sute și mii de cărți semnate, cineva îl roagă să îi deseneze un hipopotam, altcineva

se apropie și îi spune: Saramago, vă iubesc foarte mult, la un moment dat îl vedem și pe

Gabriel Garcìa Márquez, e un festival de literatură, ceva de genul ăsta, în Mexic sau Brazilia,

n-am reținut exact. Veșnic pe drumuri, schimbînd avioanele și continentele între ele, făcînd

naveta între propria nemurire și sine însuși, Saramago și spune la un moment dat că acest

mod de viață i se pare absurd, altă dată spune că îi place viața pe care o are și n-ar schimba

nimic la ea, iar Pilar, dintr-un ecou îndepărtat, spune că "odihna nu face parte din

vocabularul nostru". E un noroc pentru cititorii lui Saramago că există acest film. Biblia este

un manual de rele moravuri", care "are o influenta majora asupra culturii naostre si asupra

felului nostru de a fi. Fara Biblie, am fi altii, probabil mai buni", a raspuns imediat

Saramago: "In Biblie gasim cruzime, incest, violenta in toare genurile ei, carnagii. Asta este

incontestabil. Dar a fost suficient sa spun asta, pentru a declansa polemica". "Biserica si-ar

dori ca in spatele oricarui cititor al Bibliei sa fie asezat un teolog, care sa ii explice

ceea ce citeste", a mai spus el, adaugand ca "dreptul de a reflecta apartine ficearuia

dintre noi". "Se spune despre mine ca sunt curajos. Poate ca sunt, pentru ca nu mai exista

Inchizitia", a concluzionat, ironic, Saramago.

Denuntand "un Dumnezeu crud, invidios si insuportabil", care "nu exista decat in

capul nostru", Saramago a spus ca romanul nu va cauza probleme Bisericii Catolice, pentru

ca "aceasta nu citeste Biblia. Cartea ii poate jena pe evrei, dar asta conteaza mai putin", a

mai spus scriitorul.

La aproape trei decenii dupa controversele iscate de "Evanghelia dupa Isus Cristos", José

Saramago revine asupra lui Dumnezeu si a moralei crestine, intr-un roman despre care

scriitrul spunea inca dinaintea publicarii ca va naste polemici. "Dumnezeu nu este demn de

incredere. Cine naiba este acest Dumnezeu care, pentru a-l innobila pe Abel, in dispretuieste

pe Cain?", isi incepe Saramago romanul, scris in doar patru luni, dupa cum el insusi

marturiseste.

José Saramago a spus, la lansarea cartii in Portugalia, ca nu crede ca aceasta carte va fi

ultima care se va atinge de Dumnezeu: "conturile cu Dumnezeu nu sunt definitiv reglate, ci

cu oamenii care l-au inventat". "Dumnezeu, diavolul, binele, raul, toate acestea sunt in

mintea noastra, nu in rai sau iad, alte inventii. Nu ne dam seama ca, inventandu-l pe

Dumnezeu, ne-am facut sclavii lui?", ridica Saramago miza.

Nascut pe 16 noiembrie 1922 la Azinhaga (Ribatejo), José Saramago si-a facut debutul in

1947, cu un roman renegat ulterior chiar de catre el. De-abia dupa 20 de ani, Saramago a

inceput sa publice poezie, cronici literare si politice, nuvele, piese de teatru, revenind la

roman abia in 1977, cu "Manual de pictura si caligrafie".

Cartea care l-a consacrat este "Memorialul manastirii" (publicat in 1982, aparut la Polirom in

2007), care, alaturi de "Anul mortii lui Ricardo Reis" (1984, Polirom - 2003 si 2009) si "Istoria

asediului Lisabonei" (1989, Polirom - 2004), formeaza seria narativa cu tematica istorica. In

1991, a publicat cel mai controversat roman al sau, "Evanghelia dupa Isus Cristos" (Polirom -

2003), care reconstruieste o viata apocrifa a lui Iisus. In 2005, i-a aparut volumul

autobiografic "Farame de memorii" (Polirom - 2009), urmat de microromanul "Calatoria

elefantului" , aflat in pregatire la editura Polirom.

In 1991, romanul "Evanghelia dupa Isus Cristos" (Polirom - 2003), o viziunea apocrifa asupra

Mantuitorului, a fost condamnat de guvernul portughez, care l-a impiedicat pe Saramago sa

participe la competitia pentru Premiul european pentru literatura. Saramago a parasit atunci

Portugalia, instalandu-se in arhipelagul spaniol Cannare.

o carte care-a revoltat biserica catolică. o carte în care iisus e om mai mult decât dumnezeu, născut

din femeie și bărbat, fiind doar un ales al lui dumnezeu într-o luptă sângeroasă pentru putere.

surprinde de la început prin prezentarea omenească și rațională a fețelor biblice, conform timpurilor

în care au trăit, și anume că oricât de sfinți ar fi ei azi, în vremurile lor munceau, mâncau, se ușurau,

se închinau lui dumnezeu pentru asta, își satisfăceau dorințele trupești și se înmulțeau așa cum toți

oamenii o fac. însă iosif, tatăl biologic, este complice indirect prin tăcere la crima pruncilor din

bethleem comisă la comanda regelui irod. își conștientizează vina și îl va urmări întreaga viață,

moare răstignit, nevinovat, câțiva ani mai târziu.

desigur, istoria tatălui se repetă prin fiu, care preia vina uciderii celor 25 de copii, și care își face

procese de conștiință în numele lui iosif. boala sufletului e ca orice boală, expansivă și chinuitoare,

așa că în urma vinovăției pe care și-o asumă, iisus întoarce spatele mamei și fraților lui mai mici

pentru a pleca în lume, în căutare de răspunsuri și de liniște. petrece patru ani în ucenicia lui păstor,

diavolul cu chip de înger care i s-a arătat și mariei pentru a-i vesti venirea pe lume a lui iisus, îl

cunoaște pe dumnezeu și cunoaște apoi și femeia, pe maria din magdala, care renunță la prostituție

pentru a rămâne împreună cu el, nu pentru a se pocăi.

misiunea în lume și-o află târziu, când pactul cu dumnezeu era deja semnat prin vărsare de sânge și

când nu mai poate refuza propunerea tatălui ceresc. misiunea este de a extinde puterea lui

dumnezeu, având ca răsplată gloria post-mortem. este capitolul cel mai fascinant din carte, în care

dumnezeu și iisus, avându-l ca martor pe diavol, petrec 40 de zile în mijlocul mării, înconjurați de

ceață, pentru a pune la cale viitorul reprezentat de creștinism. dumnezeu știe că singur ar încălca

regulile zeilor dacă ar încerca să-și adune adepți mai mulți, așa că iisus devine doar carnea de tun a

domnului în lupta pentru supremație. urmează înșiruirea a patru pagini de nume de martiri și a

felurilor în care aceștia au fost uciși, precum și descrieri sumare din viitor a ceea ce înseamnă

inchiziția și cruciadele. ca și înmaestrul și margareta a lui bulgakov, diavolul nu reprezintă un rău

în sine, el e mâna dreaptă a lui dumnezeu, ba chiar dă semne de milă când se oferă să se întoarcă

în ceruri, să-l preamărească pe dumnezeu, astfel încât nimic din cele descrise să nu aibă loc, însă

dumnezeu îl refuză. binele fără rău nu mai e la fel de strălucitor, e ca și cum lui dumnezeu nu i-ar

ajunge o împărăție de aur, el are nevoie de smoala iadului ca să strălucească mai puternic.

observația ironică a lui saramago pusă în gura diavolului e că ‘trebuie să fii dumnezeu ca să-ți placă

atât de mult sângele’.

iisus nu e fiul lui dumnezeu, ci mai bine zis o unealtă perfectă a acestuia pe pământ pentru putere.

diavolul e un păstor care are cea mai mare turmă din lume, pentru că omenirea este și va fi mereu

mai apropiată de diavol prin păcat, decât de dumnezeu, iar dumnezeu nu e milă și iubire, ci foc și

sabie, suferință și lacrimi, avându-l pe diavol doar ca etalon de contrast.

o satiră perfectă care cere întrebări și oferă răspunsuri, așa cum numai o minte de ateu pesimist ca

saramago ar fi putut să scornească. și dacă de obicei recomand lumii să citească romanele lui

saramago, acum mă voi abține, pentru că pe unii îi poate revolta, pe alții îi poate tulbura și n-am de

unde ști care sunt cei ce pot zâmbi trist citind o asemenea capodoperă cu sâmburi de adevăr

amestecați prin ficțiune.

Prin intermediul acestei opere, José Saramago, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1998, intră în rândul ereticilor și în lista neagră a Vaticanului, datorită curajului cu care abordează un subiect controversat al sferei creștine: umanizarea lui Iisus.

„O carte periculoasă” este doar o idee insignifiantă în toată masa de speculații, credințe și deziluzii pe care o afirmă „Evanghelia după Isus Cristos”, o părticică a multitudinii de acuze ce i le aduc creștinii habotnici și de întrebări la care Saramago se străduiește să găsească răspuns. Întreaga intrigă se croiește după principiul culpabilității și al responsabilității, al mustrării de sine și al conștiinței pe care protagoniștii o curăță cu și mai multe păcate. Iosif, deși află de masacrul pruncilor pus la cale de Irod, își salvează doar propriul copil, pe Iisus, iar remușcarea și vina îl copleșesc sub forma unui vis, în care el este soldat roman pășind pe drumul sângeros către copii. Iluzia aceasta, care l-a devorat pe Iosif, i este transmisă și lui Iisus, care aici joacă rolul de naiv, purtător al unei sarcini mult prea grele și condamnat la moarte pentru a satisface pofta de putere a Tatălui Său; de aceea, Diavolul – care adoptă o figură în antiteză cu cea a lui Dumnezeu, fiind simpatic, milos și iertător – încearcă să-l învețe libertatea și îi arată celălalt obraz al Domnului, crud și sângeros, dornic de măreție, căpătând deodată culoarea unui împărat asupritor ce dorește cu orice preț cucerirea întregii lumi, chiar dacă singura modalitate ar fi să-și sacrifice Fiul, căci aceasta fusese misiunea Lui încă de la început.

Neputința lui Iisus, târât în vâltoarea evenimentelor și mânat de două credințe total opuse, dă naștere unei replici celebre, rostită de Diavol: „N-ai învățat nimic, pleacă.” Acesta este ultimul punct în misiunea de eliberare din ghearele lui Dumnezeu și de schimbare a destinului, eșecul misiunii care avea să-l scutească pe Iisus de chinurile răstignirii. Una dintre scenele reprezentative pentru opera lui Saramago, dacă nu cea mai elocventă, este întâlnirea din barcă, timp de 40 de zile, între cei trei, Dumnezeu, Fiul Său și Diavolul, în care este dezvăluită cu o atrocitate greu de închipuit puterea Domnului care caută să se extindă, să treacă de granițele poporului evreiesc, realizare

posibilă doar prin sacrificarea fără de zăbavă a lui Iisus și prin crimele săvârșite de-acum înainte în numele Lui, care vor face să curgă șuvoaie de sânge asupra numelui divin (martirii, Cruciadele, Inchiziția).

Dumnezeu este cel care dă frâu puterii, fastului, infamiei, cel ce se ascunde în spatele păcatului și îi făgăduiește Fiului o lume curată, însă curată prin păcatele comise însă de El. Nu mai este o lume a iubirii; pacea se bazează pe frică, omenirea nu va mai comite fapte nemernice ca până atunci, din cauza îngrozirii de pedeapsă, de asumare a libertății și a dreptului de a alege, dusă până la paroxism. În schimb, Diavolul este „băiatul de treabă”, cel care se pocăiește pentru păcatele pe care le va fi făcut la începuturile lumii, gata de a ierta și de a scoate lumea din mizeria în care Dumnezeu planifică să o tăvălească. Căit până în străfundurile sufletului, îi propune lui Dumnezeu un armistițiu, în care să primească iertare de la El, iar caznele și suferințele să se termine chiar în ziua aceea, Răul să dispară, pentru a nu mai fi nevoie să se verse atâta sânge nevinovat. Domnul îl refuză, pe motiv că „Nu te accept, nu te iert, te vreau așa cum ești și, dacă se poate, și mai rău decât ești acum.” Are un argument extrem de stabil, propovăduind feroce ideea că Binele nu poate exista fără Rău, că Diavolul este o parte din ființa lui Dumnezeu: „Pentru că Binele, care sunt eu, n-ar exista fără Răul care ești tu, un Bine care ar trebui să existe fără tine ar fi de neconceput, dacă Diavolul nu trăiește ca Diavol, Dumnezeu nu trăiește ca Dumnezeu”.

Credințele s-au inversat brusc, ca polii unei planete, fiecare având convingerea lui de nestrămutat – Dumnezeu nu dorește decât puterea supremă, controlul asupra tuturor ființelor vii, pe când Diavolul vrea o lume împăcată, lipsită de pata de sânge a istoriei creștinătății; el are același rol ca până acum, să îi ofere omului fructul oprit, ce constă în cunoaștere, înțelegere și libertate, în opoziție cu teama, constrângerea și asprimea Dumnezeului sângeros și nestul de blesteme și martirii. „Trebuie să fii Dumnezeu ca să-ți placă atât de mult sângele”, spuse Diavolul, pe un ton care trădează ironia necruțătoare.

Cu un limbaj inedit, care ține cititorul mereu pe jar în goana după punct, fără liniuțe de dialog, cu o ironie fină, subtilizată în termeni puțini, dar malițioși, José Saramago creează o capodoperă lipsită de inhibiții, o poveste metaforică în care combină adevărul istoric cu mistica religioasă și în care modifică Sfânta Treime astfel încât să poată realiza o comuniune, o punte de legătură între om și divinitate, să-i aducă la același statut, să suprime superioritatea Domnului și a acoliților săi. Nu este o simplă carte în raftul unei biblioteci, întrucât întotdeauna va lăsa loc controverselor, întrebărilor încă fără răspuns și polemicilor.

Cu o asemenea temă a cărții, Saramago transmite un mesaj lesne de înțeles, metamorfozat în laitmotivul „Evangheliei după Iisus Cristos”: viața este o perpetuuă frică, o asumare până și a faptelor involuntare, iar moartea o condamnare la o viață în beznă, o viață întunecată de reproșurile libertății reprimate.

Omul este un lemn bun pentru orice lingura, de cand se naste si pana moare e intotdeauna dispus sa se supuna, (...) omul, atat pentru pace cat si pentru razboi, vorbind in termeni generali, e lucrul cel mai bun ce li se putea intampla zeilor

O discutie in trei: Dumnezeu, Isus si Diavolul. Nimic din

ce s-ar putea scrie despre „Evanghelia lui Isus Cristos”, a lui Saramago, nu poate egala acest fragment genial din cartea care l-a asezat pe Saramago printre eretici. O carte in care Diavolul e un personaj mai simpatic decat a reusit chiar si Bulgakov sa-l faca sa fie in „Maestrul si Margareta”.„Insatisfactia, fiul meu, a fost pusa in inima oamenilor de Dumnezeul care i-a creat, vorbesc de mine, bineinteles, dar aceasta insatisfactie, ca si tot restul care i-a modelat dupa chipul si asemanarea mea, am luat-o de unde ea se afla, din propia mea inima, iar timpul care a trecut de atunci n-a facut-o sa piara, ci dimpotriva, a facut-o mai intensa, mai urgenta, mai exigenta. De patru mii patru ani sunt dumnezeul evreilor, norod din fire certaret si complicat, dar cu care, facand bilantul relatiilor noastre, nu m-am inteles rau fiindca ma iau in serios, si asa vor ramane cat de departe poate ajunge viziunea mea asupra viitorului

Esti, asadar, multumit, zise Isus

Sunt si nu sunt, sau mai bine zis as fi daca n-as avea aceasta inima nelinistita, care, in fiecare zi, imi zice ei, bine, frumos destin ti-ai aranjat, dupa patru mii de ani de munca si bataie de cap, pe care sacrificiile de pe altare, oricat de abundente si de variate ar fi, nu-i vor compensa niciodata, te incapatanezi sa nu fii decat zeul unui popor minuscul care ocupa o parte neinsemnata din lumea pe care tu ai creat-o cu tot ce are pe ea, spune-mi tu, fiul meu, daca pot trai multumit avand in fata ochilor in fiecare zi aceasta, ca sa zic asa, vexanta evidenta

Eu n-am creat nicio lume, nu pot sa judec

Asa e, nu poti judeca dar poti ajuta

Ajuta la ce

Sa-mi largesc influenta, sa devin dumnezerul unui numar cat mai mare de oameni. Daca iti vei juca bine rolul, cel pe care in planul meu l-am prevazut pentru tine, sunt absolut sigur ca in putin mai mult de o jumatate de duzina de secole, desi vom avea de luptat, tu si cu mine, cu multe adversitati, voi deveni din dumnezeul evreilor, dumnezeul celor pe care ii vom numi catolici, pe stil grecesc

Si care este rolul pe care mi l-ai destinat in planul tau?Cel de martir, fiul meu, cel de victima, nimic nu e mai bun pentru a raspandi o religie si a infalcara o credinta

Dar cu puterea pe care o ai, n-ar fi mai usor si mai curat din punct de vedere etic sa te duci tu insuti sa cuceresti aceste tari si aceste popoare

Nu se poate, o interzice pactul care exista intre zei, acesta, intr-adevar imuabil, niciodata sa nu ne bagam direct in conflicte. Ma vezi pe mine intr-o piata publica, inconjurat de necredinciosi si de pagani, incercand sa-i conving ca dumnezeul lor este o gogorita, si ca adevaratul dumnezeu sunt eu, nu sunt lucruri pe care un Dumnezeu le-ar face altuia, ca sa nu mai spun ca niciunui zeu nu-i place sa faci la el in casa ceea ce ar fi incorect sa faca el in casa ta

Si atunci va folositi de oameni

Da, fiul meu, omul este un lemn bun pentru orice lingura, de cand se naste si pana moare e intotdeauna dispus sa se supuna, il trimiti incolo si el se

duce, ii spui sa stea si el sta, ii poruncesti sa se intoarca inapoi, si el face cale intoarsa, omul, atat pentru pace cat si pentru razboi, vorbind in termeni generali, e lucrul cel mai bun ce li se putea intampla zeilor

….

Dupa discutia despre cata moarte si cata suferinta va insemna in viitor aceasta largire a influentei lui Dumnezeu in lume, Diavolul insusi se lasa induiosat de situatie si propune un armistitiu, pe care insa Dumnezeu il respinge:Daca acum imi vei da mie iertarea care pe viitor o vei promite cu atata usurinta in stanga si in dreapta, atunci Raul se va termina chiar astazi, fiul tau nu va mai trebui sa moara, imparatia ta nu va mai fi doar aceasta tara a iudeilor, ci intreaga lume cunoscuta si necunoscuta inca, pretutindeni Binele va guverna, iar eu voi canta, in ultimul si cel mai umil rand de ingeri care ti-au ramas fideli, mai fidel decat toti pentru ca m-am pocait, iti voi canta laude

Stiam ca ai talent sa imbrobodesti sufletele si sa le duci la pierzanie, dar un discurs ca asta n-am mai auzit niciodata de la tine, ce talent oratoric, cata elocventa, mai-mai sa ma convingi

Nu ma accepti, nu ma ierti

Nu te accept, nu te inert, te vreau asa cum esti si, daca se poate, si mai rau decat esti acum,

De ce

Pentru ca Binele, care sunt eu, n-ar exista fara Raul care esti tu, un Bine care ar trebui sa existe fara tine ar fi de neconceput, daca Diavolul nu traieste ca Diavol, Dumnezeu nu traieste ca Dumnezeu”.

Evanghelia dupa Isus Cristos (1991), a stîrnit la apariţie puternice reacţii din partea Bisericii şi a provocat în mod indirect autoexilul autorului. Romanul reconstruieşte o viaţă apocrifă a lui Isus şi se axează pe tema culpei şi a responsabilităţii. Deşi fusese înştiinţat că se pregătea masacrul inocenţilor, Iosif îşi salvează doar propriul copil şi este urmărit pînă la moarte de vină de a fi fost, prin omisiune, complicele crimei lui Irod. Mi-am amintit citind această carte de ziua în care într-un parc de distracții am hotărât să încerc o senzațională coborâre pe un “tub” prin care curgea subțire un fir de apă. Oamenii spuneau că-i cel mai violent. Nu-mi pot aminti decât senimentul de disperare, de teamă, sentimentul de neputință ce m-a marcat în acea coborâre rapidă, puternică ce mi-a propulsat oasele în izbituri din cele mai imposibile, vârtejuri ce păreau a nu se mai termina, asfixirea aerului cald și impactul stropilor ce-mi îngreunau vederea. Ajungând jos, în apa bazinului, nu mă recunoșteam, pierdut de toate amintirile de sus prin amețitoarea călătorie.

Călătoria cărții lui Saramago este tumultoasă, o luptă încleștată între idei, crezuri, concluzii și iluzii. După ce vei citi această carte te vei întreba dacă identitatea pe care o reclami este o iluzie, dacă ești ceea ce ai pretins că ești.., nu cumva ti-ai închinat viața unui ideal fals?

Înțelesurile cărții pot fi crâncene pentru habotnic, ori pentru fariseu sau ignorant. Această carte nu te poate lăsa nepăsător, nu poate fi doar un nou volum în bibliotecă. Ea trebuie să te clatine, să-ți rostească întrebări negrăite, să îi poți întoarce și obrazul celălalt. Nu este o carte scrisă de un ateu pentru creștini, nu veți gasi batjocură, poate cel mult doar ironie fină, plăcută, ce te obligă să o citești cu toate motoarele turate, care să-ți suprasolicite creierul, poate, prea mult ticsit de obișnuințe, de certitudini, ori convingeri personale. Narațiunea curge asemenea unui râu de munte, modelat de stâncile tari ale munților în metafore demne pentru un scriitor de premiu Nobel, lăsându-ți impresia că oricât de mult te-ai strădui să privești lumea în felurite moduri, tot va rămâne o infinitate ce așteaptă să fie numită, creată de imaginație.

Societatea evreiască pe care o proiectează romanul nu este aceea în care lupul, pentru a nu fi nevoit să omoare mielul, mănâncă ierburi. Lumea contemporană cu Isus este o scenă de teatru ce adăpostește fără întrerupere actori ce joacă o piesă dementă, drăcească, în care nimeni nu se identifică în profunzime rolului dictat de orânduirea social-economică a locului.

Universul imaginat este acela în care Dumnezeu nu iartă păcatele pe care te pune să le faci, un Univers în care omul nu este liber decât pentru pedeapsă, condamnat la ascultare de Dumnezeu, reușindu-se acest lucru chiar și-atunci când muritorul încearcă să se opună, nesupunerea fiind doar o altă față a ascultării în același fel în care Diavolul poate fi doar “reversul medaliei”, ori dacă vreți mai clar, cealaltă față a lui Dumnezeu. “Binele” și “Răul” par a-și fi inversat efectele și consecințele în același fel cum planeta noastră pare a-și inversa polii magnetici, fiecare sărind în ajutorul celuilalt, uitându-și atributele ce le-au fost acordate de omenire. Diavolul este iluminătorul, iar Dumnezeu bezna, astfel încât Dumnezeu pare a fi implicat în istorie până la un punct; până la punctul în care ar fi cea mai mare nevoie de El. După atâtea secole de la blestemul rostit asupra Evei, aducător de atâta suferință, Dumnezeu pare a nu fi încă mulțumit, iar chinul, suferința, deznădejdea continuă. Rolul jucat de Diavol în această carte este magistral. Scopul său a rămas același: aducerea fructului oprit în fața omului, acesta fiind reprezentat de cunoaștere, învățare, conștientizare.

O lume tribală înțesată de dogme, credințe, mituri, cele mai multe fără noimă, o lume în care femeia reprezintă un “ataș” pentru bărbat, un robot fără rațiune, gata să îndeplinească toate treburile ce par a fi prea josnice pentru un bărbat.

În aceste condiții, “Evanghelia după Isus” pare a avea o direcție clară: Viața este o condamnare, iar

moartea o pedeapsă. Nu stiam exact ce propun atunci cand am facut-o, nu stiu nici acum prea bine. In

schimb, as fi putut sa scriu ceea ce voi scrie astazi, dupa primele o suta de pagini ale cartii. Cartea este o

poveste bazata pe o alta poveste, se foloseste de istoria initiala a lui Isus si o modifica pe alocuri,

incercand sa socheze, sa supere si, poate, sa convinga prin detaliile lumesti si plictisitoare (nu si in cartea

de fata) ale vietii obisnuite. Nu stiu cati oameni si-au pus problema cotidianului unei zile din copilaria lui

Isus. Sau cati s-au gandit la viata lui Iosif si a Mariei in timpul sarcinii acesteia din urma. Sunt detalii care

lipsesc din povestea originala, a caror nevoie nu am simtit-o niciodata, dar care m-au facut sa citesc

cartea. Nu m-a socat, nu m-a suparat, m-a convins.

Unde nu a reusit deloc sa ma impresioneze Saramago, a fost la dialogurile dintre muritori si entitatile

superioare. Primul dialog dintre Isus si Dumnezeu, purtat pe un ton extrem de modern si familiar,

contrastand puternic cu limbajul vremurilor, altfel bine prezentat in toata cartea, s-a vrut probabil o dovada

de sarcasm si o incercare suplimentara de a soca, de a atrage atentia si criticile asupra versiunii proprii.

Nu am avut o problema cu posibilul caracter defaimator al cartii, am avut in schimb o problema cu

subiectul generos, cu existenta structurii initiale a povestii, cu incertitudinea daca ceea ce mi-a placut este

rezultatul contributiei autorului sau notorietatea subiectului care nu-i apartine. Mi-au placut surogatele

gasite, variantele prezentate, undeva la limita blasfemiei, lasand impresia ca ii va refuza lui Isus pozitia

istorica, dar reinstituindu-l aproape de fiecare data.

Cartea este o poveste imaginata pe jumatate, o versiune literara, extinsa a vietii lui Isus Cristos, cu

devieri ce nu au rolul de a face povestea originala mai buna, dar care fac dovada imaginatiei si stilului lui

Saramago. In cateva cuvinte, Evanghelia dupa Isus Cristos este scenariul hollywoodian (bun) al Noului

Testament. Insuficient de original, insuficient de exact, suficient de bine scris.

Nu-mi pare rau ca am citit-o, ramane doar frustrarea de a nu putea raspunde simplu la intrebarea daca

trebuie citita sau nu. N-as putea spune un da convins. N-as putea spune nici nu.

PS: citind inca o data ce am scris mai sus, mi-am dat seama ca daca as fi altcineva si as citi textul asta,

tot nu mi-as da seama daca mi-a placut sau nu.

Nu cred în Dumnezeu. Dar daca Dumnezeu exista 

pentru altii, exista si pentru mine.“ (José Saramago)

„Soarele se iveste într-unul dintre colturile superioare ale dreptunghiului, cel care se afla la stânga

privitorului, reprezentând, astrul rege, un cap de om din care tâsnesc raze de lumina ascutita si flacari

sinuoase, precum si o roza a vânturilor indecisa încotro ar trebui sa arate, iar acest cap are o fata care

plânge, crispata de o durere fara leac, scotând pe gura larg deschisa un strigat pe care nu-l vom putea auzi,

caci nici unul dintre aceste lucruri nu este real, ce se înfatiseaza înaintea ochilor este hârtie si vopsea, nimic

mai mult. s…t El este cel care face sa plânga soarele si luna. Are deasupra capului, stralucind cu mii de raze,

mai multe decât soarele si luna la un loc, o inscriptie, scrisa cu litere romane, care îl proclama Regele

Iudeilor.“

Adevar, fals, posibil

Alegând sa înceapa astfel „cel mai polemic roman“ pe care l-a scris vreodata, dupa cum critica literara a subliniat ori

de câte ori s-a discutat despre „Evanghelia dupa Isus Cristos“ (1991), José Saramago stabileste din capul locului

câteva dintre coordonatele pe care le va avea în vedere de-a lungul acestei tulburatoare carti: pe de o parte,

raportarea la stralucite modele culturale anterioare (câta vreme fragmentul de mai sus descrie în amanunt gravura lui

Albrecht Dürer, „Rastignirea“), iar pe de alta parte, stabilirea modalitatii estetice predilecte (permanentul amestec

dintre realitate – fie ea si una scripturala, consacrata astfel prin prestigiul textului biblic – si fantezia romanesca),

toate având scopul de a suplini lipsurile din relatarile evangheliior. Pentru ca Saramago subliniaza mereu, subtextual,

ca traditia crestina include nu o singura evanghelie, ci mai multe – patru, canonice, plus cele apocrife.

Prin urmare, fidel modului sau de a scrie, impus deja în romane precum „Memorialul mânastirii“ (1982), „Anul mortii

lui Ricardo Reis“ (1984) sau „Istoria asediului Lisabonei“ (1989), autorul portughez nuanteaza consacrata ecuatie

axata pe notiunile de adevar si fals, tinând mereu seama de înca un termen, absolut necesar, în opinia sa, întelegerii

adecvate si exacte a oricaror evenimente, fie ele si cu semnificatii religioase – sau mai ales a acestora: posibilul.

Caci, daca exista mai multe evanghelii, iar întâmplarile relatate, desi, în linii mari, asemanatoare, difera sensibil ca

semnificatie sau în privinta detaliilor, Saramago scrie, la rândul sau, înca una. „Eretica si plina de blasfemii“, asa cum

a fost ea calificata de numerosi reprezentanti ai bisericii catolice portugheze (si nu numai), sau pur si simplu

fictionala, asa cum autorul a subliniat în repetate rânduri, atât în privinta liniei generale a întâmplarilor, cât mai ales în

cea a protagonistului: „Acest Isus este Isusul meu, pe care eu l-am creat, pornind de la anumite date carora le-am dat

viata. Nu am nici un motiv particular pentru a crede mai mult în acest Isus pentru ca este al meu decât în oricare altul

care s-ar putea sa apara în alta carte, scrisa de un alt autor. Am, deci, constiinta clara ca Isusul meu este o creatura

fictiva, si el are, pentru mine, acelasi statut, din acest punct de vedere, pe care-l au Blimunda, Ricardo Reis sau

Raimundo Silva“, spunea scriitorul într-un interviu. José Saramago, în ciuda aprinsei polemici pe care a generat-o

prin publicarea acestui roman, nu face altceva, asadar, decât sa se înscrie într-o ilustra traditie a reinterpretarii

textului biblic si a mesajului acestuia, ilustrata, printre altii, de Mihail Bulgakov, în „Maestrul si Margareta“, sau de

Nikos Kazantzakis, în „Ultima ispita a lui Hristos“.

O evanghelie fictionala

Reprezentative ramân, în acest sens, primele pagini ale cartii, descriind „Rastignirea“ lui Dürer, gravura celebra

realizata în jurul anului 1500, însa si opera controversata a Renasterii, fiind atribuita lui Dürer, desi e lipsita de

semnatura artistului. Alegerea nu e deloc întâmplatoare, câta vreme Saramago avea nevoie de aceasta controversa,

de un anumit procent de incertitudine pentru fundamentarea propriului sau demers creator. Romancierul recurge la

un procedeu extrem de interesant – si pe care reuseste sa-l orchestreze extraordinar, primele pagini ale „Evangheliei

dupa Isus Cristos“ putând fi interpretate si ca un veritabil exemplu de „antigrafie“ – termen care, în Grecia antica,

desemna atât actiunea de a scrie, cât si pe cea de a desena, privindu-le din perspectiva trasarii de semne cu valente

artistice. O „antigrafie caligrafica, câta vreme caligrafia (una dintre temele majore ale scrisului lui Saramago) este ea

însasi un desen“, dupa cum afirma José Joaquin Parra Bañon într-un interesant eseu dedicat artei lui Saramago si

Dürer; si câta vreme tema aceasta e preferata de laureatul Premiului Nobel pentru Literatura pe anul 1998, daca e sa

amintim aici doar excelentul sau roman „Manual de pictura si caligrafie“ (1977). Noutatea strategiei de fata, însa, nu

consta pur si simplu în a comunica indirect cititorului un final cunoscut (rastignirea lui Isus) la care, însa, se va ajunge

doar dupa parcurgerea unor etape absolut necesare, dar sugerate înca de la început, ci în a transforma în expresie

literara (integrata în epoca contemporana, amanunt extrem de important pentru demersul lui Saramago!) exact ceea

ce artistul plastic renascentist încercase sa exprime pornind de la cuvintele textului biblic. În felul acesta, cuvântul

evangheliilor (adevarul biblic) este transformat în evanghelie fictional-literara (creatia lui Saramago) pornind de la o

evanghelie grafica preexistenta (a lui Dürer). Tocmai de aceea, la o lectura atenta, cititorul va observa, cu conditia sa

contemple la fel de atent si creatia lui Dürer, ca Saramago nu se limiteaza doar la a descrie gravura, ci propune,

insidios, si câteva ipoteze interpretative cu privire la aceasta, desenul devenind veritabil declansator al proceselor

deductive ale privitorului/ scriitorului: „Fara îndoiala, femeia se numeste Maria, caci dinainte stiam ca toate femeile ce

se vor aduna aici poarta acest nume, numai una dintre ele, numindu-se în plus Magdalena, se distinge onomastic de

celelalte, ori, orice observator, daca are cât de cât cunostinta de datele elementare ale vietii, se va jura, de la prima

privire, ca numita Magdalena este aceasta. s…t Totusi, nu pentru ca aceasta a treia Marie pare, prin comparatie cu

prima, mai deschisa la chip si la plete, insinuam noi si propunem, împotriva zdrobitoarelor  marturii ale unui decolteu

adânc si ale unui piept ce se dezvaluie, c-ar fi ea Magdalena. Numai o femeie care a iubit atât de mult cât ne

imaginam ca a iubit Maria Magdalena ar putea avea o asemenea privire, drept care, în sfârsit, s-a adeverit ca ea nu

poate fi decât aceasta si numai aceasta, si nimeni altcineva.“ Rezulta, asadar, o noua opera artistica, constituita ca

punct de plecare din gravura lui Dürer, completata de cuvântul lui Saramago. „Rastignirea“ devine, asadar, un soi de

metaforica harta a teritoriului care va fi romanul ce urmeaza – al carui final, asa cum era de asteptat, revine în

punctul de plecare, prezentând patimile lui Isus pe cruce, la capatul existentei sale pamântesti.

De fapt, scriitorul are în vedere mai ales aspectele pamântesti ale vietii lui Isus, punând mereu accentul pe elementul

profund uman al istoriilor biblice. De aici si caracterul socant al cartii, dar profund explicabil (si excelent fundamentat)

mai cu seama la nivelul psihologiei umane. Astfel, momentul care determina în mare masura toate actiunile este

reprezentat de modul în care Iosif, tâmplar din Nazaret ajuns în Betleemul Iudeii pentru a fi prezent la recensamântul

decis de romani, tata al unui copil de câteva zile, aude conversatia unor soldati trimisi de Irod pentru a ucide pruncii

mai mici de doi ani din oras. Înspaimântat si având un singur gând în minte, acela de a-si salva propriul fiu, Iosif uita

sau nu se gândeste nici o clipa la ceilalti copii, pe care, indirect, îi condamna la moarte. El nu e bratul care loveste, ci,

dupa cum se va sugera de multe ori pe parcursul cartii, mintea care nu a gândit atunci când ar fi trebuit s-o faca.

Fapta la fel de grava, câta vreme omisiunea, neatentia, egoismul unuia determina moartea inocentilor, iar

solidaritatea umana, atât de prezenta în constiinta zilelor noastre, e discutata dintr-un cu totul neasteptat punct de

vedere. Realitatea textului lui Saramago face, însa, ca masacrul inocentilor sa se produca aproape simultan cu

sosirea lui Iosif la pestera unde erau adapostiti Maria si Isus, astfel încât, strict vorbind, ar fi fost de-a dreptul

imposibil ca el sa-i poata salva, anuntându-i pe ceilalti parinti de neagra soarta ce se pregatea micutilor Betleemului.

Dar, dupa cum îi va spune un înger Mariei, „crimele oamenilor buni sunt fara numar si, în pofida a ceea ce se crede,

acestia sunt singurii care nu pot fi iertati.“

Eroare tragica, vina simbolica

Greseala lui Iosif se transforma, practic, într-o eroare tragica, însa mai degraba simbolica decât reala, daca tinem

seama ca, pe de o parte, timpul fizic l-ar fi împiedicat pe Iosif sa actioneze eficient pentru salvarea nevinovatilor, iar

pe de alta parte ca, cel putin partial si la un anumit nivel, reactia sa e perfect explicabila ca psihologie a unui om aflat

într-o acuta situatie de criza, care alearga disperat sa-i puna la adapost pe ai lui. Dar ironia scriitorului se va vadi doar

dupa ani de zile, când Dumnezeu însusi i se va arata lui Isus, confirmând ceea ce-i spusese pe când era abia

adolescent, si anume ca e fiul sau. Discursul lui Dumnezeu din cadrul marii scene a întâlnirii lui Isus cu acesta si cu

Diavolul, în cele patruzeci de zile petrecute pe mare (iar nu în desert, asa cum spun evangheliile), demonstreaza ca

totul, inclusiv conversatia soldatilor auzita de Iosif fusese un plan bine pus la punct si care avea drept unic scop

marirea puterii si gloriei lui Dumnezeu pe pamânt, în rândul altor neamuri si pe alte meleaguri, departe de teritoriile

locuite de poporul lui Israel, devenite treptat insuficiente unei astfel de glorii. Iosif fusese, deci, prins într-o cursa din

care nu putea scapa, la fel cum i se va întâmpla si lui Isus, care, însa, va încerca sa se razvrateasca si sa contrazica

planurile divinului sau tata, pentru a salva el însusi omenirea, de asta data, însa, nu ca fiu al lui Dumnezeu, ci ca

autoproclamat rege al iudeilor, si demn fiu al lui Iosif, cel ce nu putuse sa-i salveze pe cei condamnati: „Pentru a

începe cu cei pe care-i cunosti si îi iubesti, pescarul Simon, pe care îl vei numi Petru, va fi, ca si tine, rastignit, dar cu

capul în jos, rastignit de asemenea va fi pescarul Andrei, pe o cruce în forma de X, fiului lui Zebedeu, numit Iacob, îi

vor taia capul. s…t Bartolomeu va fi jupuit de viu, Toma va fi ucis cu lancile, Matia decapitat cu securea, Ei toti vor

trebui sa moara din cauza ta, întreba Isus, Daca pui problema în termenii astia, da, toti vor muri din cauza mea, iar

dupa aceea va urma o istorie interminabila de fier si sânge, de foc si cenusa, o mare nesfârsita de suferinta si

lacrimi.“

Textul lui Saramago este simbolic si parabolic, subminând la tot pasul acea lume aparent stabila creata de imaginile

consacrate ale mitului biblic. Scriitorul provoaca mereu întelegerea conventionala a faptelor, fenomenelor – si, deloc

întâmplator, a textelor, fie ele si sacre – tocmai cu scopul de a sublinia limitele gândirii mitice, care a încercat sa

reconcilieze perspective si realitati adesea opuse. Sistemul parabolic din acest roman al lui Saramago deconstruieste

ideologia si estetica dominante punând, în locul comodei reconcilieri, ireconcilierea, iar în locul acceptarii linistite, o

permanenta interogatie extrem de lucida, deconstruind totul, în maniera specifica a esteticii postmoderne, oferind

cititorului exact ceea ce acesta nu-si doreste neaparat sa descopere în text, dar generând într-un mod aparte tocmai

dorinta lectorului de a ajunge, parca pe un drum al permanentei asteptari frustrate ori contrazise, la marile adevaruri,

altfel ascunse întelegerii umane obisnuite.

De la imaginea biblica 

la personajul literar

Convins ca, si fara sa fie credincios, fundamentele gândirii sale apartin crestinismului, dupa cum el însusi a afirmat

adesea, José Saramago da senzatia ca, prin „Evanghelia dupa Isus Cristos“, îsi pregateste cititorul pentru adevarata

experienta a transcendentei. Caci, desi textul în sine pare a postula din punct de vedere epistemologic neîncrederea

în marile carti crestine, tot el deschide, din punct de vedere existential, calea spre descoperirea fundamentelor

profunde ale credintei. Paradoxul este doar aparent, câta vreme strategia principala a scriitorului consta în

configurarea unei noi evanghelii – nu una adevarata, cu atât mai putin unica adevarata – cu note de istorie sacra si

umana deopotriva, care contrazice asteptarile cititorului cu privire la existenta lui Isus, dar care, pentru a face asta, se

foloseste exact de modelul pe care Isus însusi, în conformitate cu toate evangheliile deja existente (mai cu seama cu

cele canonice) îl utilizase, pentru a contrazice gândirea limitata si obisnuintele morale ale ascultatorilor sai din

primele decenii ale erei crestine. Pilda bunului samaritean ramâne, poate, cel mai edificator exemplu al unui orizont

de asteptare violentat, socat, transformat. La fel functioneaza si textul romanului lui Saramago, pentru care parabola

nu devine niciodata demers demitizant, ci este doar semnul ce indica relativitatea tuturor asa-ziselor adevaruri,

ajutând cititorul sa (re)descopere acea umilinta atât de apreciata în veacurile trecute si contribuind definitoriu la

evidentierea limitelor gândirii si/ sau întelegerii umane din anumite momente ale devenirii istorice ori religioase.

Primele pagini ale cartii, deja citata descriere a gravurii lui Dürer, au, deci, si rolul de a ne aminti ca, desi am fost

învatati si ne-am obisnuit sa citim si sa privim într-un anumit mod lucrurile din jur, fie ele si opere de arta, acel mod

poate sa nu fie întotdeauna adecvat – sau, în orice caz, sa nu fie unicul posibil. Mai cu seama în cazul vietii lui Isus –

care, în paranteza fie spus, dar fapt extrem de important, dupa cum sugereaza mereu Saramago, nu a lasat nici o

evanghelie scrisa de el însusi – acesta fiind, de altfel, si unul dintre argumentele pe care se întemeiaza estetica

acestui extraordinar roman. Prin urmare, folosind relatarea la persoana a treia, un narator care ne este, în mod clar,

contemporan, atât în ceea ce priveste atitudinea sceptica, cât si sursele folosite pentru documentarea acestui

demers, spune o poveste pe care o stim cu totii, dar care difera fundamental – si tocmai în punctele esentiale. Isus

nu va mai fi, astfel, o simpla interpretare a unei reprezentari evanghelice, asa cum s-a întâmplat adesea în textele

care i-au fost dedicate, ci un personaj literar complex, uman, extrem de uman, înconjurat de alte personaje, la fel de

umane. „Blasfemia“ acuzata de catolicii fundamentalisti tocmai aici e de gasit: Maria este, în evanghelia lui

Saramago, casatorita cu tâmplarul Iosif, caruia îi daruieste noua copii, dintre care Isus e primul nascut – cel ce se va

dovedi abia la un moment dat a fi (si) fiul lui Dumnezeu. Isus traieste o pasionala poveste de dragoste cu frumoasa

Maria Magdalena, mai în vârsta decât el, fosta prostituata salvata de iubirea pe care o simte pentru tânarul care îi

trece, într-o buna zi, ranit, pragul casei. Lazar devine chiar fratele Mariei Magdalena si al Martei, dar acesta nu va

mai fi înviat de catre Isus, caci, dupa cum spune Magdalena, „nimeni n-a pacatuit atâta în viata ca sa merite sa

moara de doua ori“, iar Iuda se sacrifica el însusi, tradându-l de buna voie pe Isus, întelegând ca acesta este cel mai

însemnat rol de care Fiul lui Dumnezeu, alegând sa se revolte împotriva Tatalui, avea nevoie pentru disperata sa

încercare de a mântui omenirea de suferintele care urmau a marca ascensiunea crestinismului, asa cum îi este ea

descrisa de Iehova în lunga conversatie pe care o poarta pe Marea Tiberiadei.

Între Bine si Rau

Mai mult decât atât, demersul lui Saramago e menit, printre altele, a umple golurile din evanghelii, a suplini acei ani

lipsa, caci, se stie, între copilaria lui Isus si perioada minunilor savârsite de acesta datele precise lipsesc. Iar ele sunt

oferite, la modul fictional, desigur, de „Evanghelia dupa Isus Cristos“.

De departe cea mai îndrazneata initiativa a scriitorului este aceea de a-l apropia pe Isus de Diavol. Însa nu orice fel

de diavol. Ci, fara îndoiala, o marca a raului. Ce ne facem, însa, spune Saramago, atunci „când Binele si Raul nu

exista în sine, ci fiecare este numai absenta celuilalt…“ Asadar, dupa ce Iosif moare („a murit nevinovat, dar nu a trait

nevinovat“), crucificat de romani, la vârsta de treizeci si trei de ani (prefigurare a destinului lui Isus), în încercarea

disperata de a-si salva un vecin (aproapele, prietenul, fratele), ca ispasire tardiva a vinei de a nu-i fi salvat pe cei

douazeci si cinci de copii din Betleem, Isus afla de la mama sa adevarul despre cosmarurile tatalui, preluând el însusi

visele rele de fiecare noapte si traind tragica vinovatie a unei greseli comise fara voie. Neputând suporta situatia si

dorind sa gaseasca raspunsuri la toate întrebarile sale, pleaca de acasa, trece pe la Templul din Ierusalim doar

pentru a-i uimi pe învatati cu capacitatea sa de întelegere, iar apoi devine, pentru patru ani, ajutor al unui Pastor

enigmatic care-si mâna turmele, turme cum n-au mai fost si nu vor mai fi altele, nu departe de Ierusalim. Pastor ia,

implicit, locul lui Iosif pe lânga Isus, încercând sa-l initieze pe adolescent într-un alt  mod de existenta, unul menit a

celebra viata si omenescul, a refuza mereu sacrificarea sângelui nevinovat pentru jertfe religioase, fie ca e vorba de

sângele pruncilor sau de cel al mieilor de Pasti. Prin urmare, Isus nu va accepta sa-si sacrifice mielul la Templul din

Ierusalim, însa, ulterior, va sacrifica oaia care va deveni acesta pentru a pecetlui legatura dintre el si Dumnezeu, cel

care i se arata în desert sub forma unei coloane de fum care îi dezvaluie originea sa divina. Dupa acest episod,

alungat de Pastor care îi spune necrutator „Pleaca, n-ai învatat nimic“, Isus va încerca sa-si traiasca deopotriva viata

si destinul, pentru a pune la cale îndraznetul proiect de a se razvrati împotriva nemilosului plan al lui Dumnezeu,

dezvaluit lui Isus si Diavolului (fostul Pastor, deconspirat complet abia acum), de a cuceri lumea prin puterea unei noi

credinte, crestinismul – cu tot ce înseamna acesta, de la martiri si jertfe, la prigoane nesfârsite, la cruciade, Inchizitie

si valurile de sânge care vor curge întru slava si gloria divine… „E nevoie sa fii Dumnezeu ca sa-ti placa atât de mult

sângele“, comenteaza sarcastic Pastor-Diavolul, el însusi uimit de dimensiunile carnagiului. Drept pentru care, pentru

a stavili cumva aceasta putere discretionara si cruda, cel Rau va propune un soi de cale de mijloc, menita a

împiedica sacrificarea lui Isus si a atâtor altor nevinovati, ce vor sfârsi cu numele Domnului pe buze. Iar ispita ce se

doreste a-l amagi pe însusi Dumnezeu consta în renuntarea de catre Diavol la toate rolurile sale malefice si revenirea

sa sub comanda divina, drept cel mai apropiat înger, asa cum fusese înainte de Cadere. Dar raspunsul lui Dumnezeu

spune totul: „Nu te accept, nu te iert, te vreau asa cum esti si, daca se poate, si mai rau decât esti acum, De ce?

Pentru ca Binele care sunt eu n-ar exista fara Raul care esti tu, pentru ca eu sa fiu Binele e necesar ca tu sa fii în

continuare Raul, daca Diavolul nu traieste ca Diavol, Dumnezeu nu traieste ca Dumnezeu, moartea unuia ar fi

moartea celuilalt.“

Alegorie si postmodernism

Dincolo de toate acestea, romanul lui Saramago mizeaza mult pe tehnicile postmodernismului, de la parodie la

pastisa, si de la privilegierea ludicului la jocul intertextual extrem de elaborat – si extrem de serios. Astfel, autorul

integreaza în cartea sa numeroase citate din textele biblice, însa nu se limiteaza la cele patru evanghelii canonice, ci

are în vedere si fragmente apocrife, daca ar fi sa amintim aici scena în care Isus creeaza pasari din lut, pentru a le

da, apoi, drumul sa zboare – secventa preluata din Pseudo-Toma, însa utilizata de Saramago tocmai pentru ca, în

romanul sau, personajul Isus sa-l poata face sa creada pe însusi Toma. În plus, „Evanghelia“ aceasta fictionala

integreaza o serie de citate celebre din „Vechiul Testament“, mai cu seama din „Cartea lui Iov“, din „Ecleziast“ si din

„Cântarea Cântarilor“, aceasta din urma reprezentând fundamentul poetic de mare substanta (care anuleaza complet

frecventa ironie, altfel, atât de specifica discursului lui Saramago) pentru întâlnirea lui Isus cu Maria Magdalena:

„Maria se opri, îl privi cu o expresie care era, în acelasi timp, dulce si arzatoare, si rosti, Esti frumos, dar pentru a fi

perfect trebuie sa deschizi ochii. Ezitând, Isus îi deschise, imediat îi închise, orbit de uimire, îi deschise din nou si, în

clipa aceea, stiu ce voiau cu adevarat sa spuna cuvintele regelui Solomon, Marginile rotunde ale coapsei tale sunt ca

niste lantisoare de pus la gât, lucrate de mâinile unui mester iscusit, pântecele tau este un pahar rotund de unde nu

lipseste vinul mirositor, trupul tau este un snop de grâu, încins cu crini.“

Poveste de viata, istorie de dragoste, relatare a unui sacrificiu voluntar sau a unui destin asumat, „Evanghelia dupa

Isus Cristos“ nu va înceta sa provoace cititorul, la fiecare lectura, imposibil de facut fara o minima raportare la textul

biblic. Dar raportare nu trebuie sa însemne nicidecum identificare: Saramago e un romancier, nu un teolog, si cu atât

mai putin un profet, astfel ca e întru totul de înteles – si trebuie tratata ca atare – dorinta pe care el a exprimat-o nu o

data: „Ceea ce îmi doresc este ca aceasta carte sa nu fie citita numai din perspectiva aspectelor polemice – pe care,

desigur, le are – ci sa fie privita ca opera literara, ceea ce, în fond, si este.“

A umple golurile…

Sensul profund al parabolelor duce cel mai adesea catre ceea ce exegeza a numit „o epistemologie a pierderii si a

absentei“, câta vreme valoarea lor, în privinta nivelului de întelegere cât mai adecvata a lumii din jur, este tocmai

aceea de a sublinia constiinta umana a ignorantei ori a cunoasterii limitate. Romanul lui Saramago ne face, pe noi

cititorii (deloc inocenti, e adevarat!), constienti de cât de putine stim cu adevarat despre viata lui Isus pe pamânt,

exact în masura în care ne ofera numeroase detalii fictionale cu privire la existenta si alegerile pe care, ca om si Fiu

al lui Dumnezeu, le-a facut.

Prima parte a cartii uimeste oarecum, reprezentând un soi de biografie familiala a lui Isus, si fiind dedicata în special

vietii si framântarilor lui Iosif, mai ales dupa tragica disparitie a copiilor din Betleem, pe care nu a facut nimic ca sa-i

salveze. Dar Saramago stie sa orchestreze toate detaliile, astfel încât cartea în ansamblu sa devina, în felul ei, o

fictiune exemplara: dupa rastignirea tatalui sau, Isus ia asupra lui toate pacatele acestuia, pe care da senzatia ca le

poarta în desaga, alaturi de sandalele ponosite ale tâmplarului, prefigurând, practic, prin aceasta atitudine si alegere,

tocmai ceea ce Tatal sau ceresc va cere de la el, adica asumarea pacatelor omenesti pentru viitoarea mântuire a

umanitatii. Scriitorul urmeaza, aici, modelul „Evangheliei dupa Matei“, în ceea ce priveste comportamentul adecvat si

etica actiunii, care trebuie sa prevaleze asupra simplei credinte. Saramago sugereaza, însa, subtextual, cum, cel

putin uneori, a face voia lui Dumnezeu poate însemna a pune la îndoiala tocmai cuvântul lui Dumnezeu, de unde

rezulta, desigur, dificultatea de a stabili un acord perfect între mesajul cristic si imaginea anterioara a lui Iahve si a

deciziilor sale neînduratoare.

Si chiar daca, cel putin în linii foarte generale, linia întâmplarilor din romanul acesta o urmeaza pe cea biblica (în

sensul ca se are în vedere nasterea, în circumstante neobisnuite, a Fiului lui Dumnezeu, cel care va sfârsi pe cruce),

Saramago îsi ia libertatea de a modifica ordinea scenelor consacrate, de a schimba evolutia unor figuri celebre din

evanghelii sau de a oferi alternative în cazurile mai controversate, de a medita asupra unor posibile motivatii si/ sau

explicatii. Si, nicidecum în ultimul rând, de a umple toate golurile pe care textul biblic le are în privinta lui Isus Cristos:

„Evangheliile vorbesc numai de câteva episoade ale copilariei, foarte putine, iar apoi de partea finala a vietii lui Isus,

când încep miracolele. Între aceste doua momente exista un mare gol. Trebuia, asadar, ocupat sau umplut tot timpul

ramas. În plus, trebuia sa-i dau o coerenta.“ Romanul devine, astfel, la fel ca si alte texte ale lui Saramago, o

profunda meditatie asupra erorii si incertitudinii, pornind de la premisa (realitatea) existentei a numeroase

neconcordante între evangheliile canonice, a unor nepotriviri între „Sinoptice“, dar si a unor inadvertente între

obiceiurile reale si documentate ca atare ale evreilor de acum doua mii de ani si realitatea descrisa de textele biblice.

O astfel de secventa care, desi prezenta în Biblie, este reinterpretata de Saramago e cea a ispitirii din desert a lui

Isus. Dupa cei patru ani petrecuti în preajma lui Pastor, Isus merge în desert, iar aici Dumnezeu îi cere sa sacrifice

oaia pe care anterior o salvase de la jertfa, iar tânarul cedeaza acestei ispite, pe de o parte impresionat de aparitia

divina si de promisiunea gloriei si puterii care i se ofera de catre acesta, iar pe de alta din cauza (iar nu datorita!)

celor treisprezece ani, primii din viata sa, marcati de învatatura deprinsa pe lânga credinciosii sinagogii din Nazaret.

Mesajul e clar: este, într-adevar, extrem de greu sa crezi într-un Dumnezeu descris precum acesta, care nu se poate

nicicând satura de sângele inocentilor si care are un plan pe termen lung pentru orice si pentru oricine, inclusiv – mai

ales! – pentru propriul fiu, transformat în modesta marioneta din teatrul ce urmeaza a fi pus în scena la momentul

oportun… Dumnezeul crestin este transformat, astfel, într-un zeu nedrept si discretionar, crud si lipsit de întelegere

fata de creaturile sale, iar „Evanghelia dupa Isus Cristos“ prezinta un Isus mult mai bun, profund etic si mai demn de

încredere decât divinul sau tata. De aici dorinta de a crede dublata de imposibilitatea de a crede pe care o

experimenteaza în câteva rânduri însasi vocea narativa pe parcursul acestei carti.

Dumnezeu cel crud 

si Isus cel bun

Cea mai cruda decizie a lui Dumnezeu, însa, ramâne aceea de a-si sacrifica fiul si, mai mult decât atât, de a-l supune

unei morti degradante si chinuitoare, prin rastignire, pe temeiul ca noua religie, menita a-i spori gloria, „trebuie

întemeiata pe sânge, suferinta, sacrificiu si martiriu, iar unui martir i se potriveste o moarte dureroasa si, daca se

poate, infama, pentru ca atitudinea credinciosilor sa devina cu mai mare usurinta receptiva, pasionata, emotiva. s…t

Nimic nu este mai bun ca o victima pentru a raspândi o religie si a înflacara o credinta.“

„Ori este un nemernic, ori este fiinta cea mai ironica din Univers“, va spune Saramago despre acest Dumnezeu din

romanul sau, „care se distreaza pe socoteala noastra într-un mod aproape sadic.“ Dorinta de putere absoluta, lipsa

de compasiune, incapacitatea de a simti mila si caldura îl socheaza pe Isus, care, în cadrul marii scene a dialogului-

confruntare cu Dumnezeu (în cele patruzeci de zile petrecute pe mare), vrea initial sa plece, sa refuze rolul care îi

este destinat si a carui utilitate nu reuseste sa o priceapa. Însa va întelege rapid ca neîndurarea acestui Dumnezeu îl

afecteaza în primul rând, înaintea tuturor viitorilor martiri, pe el însusi, fiul cel iubit… „Oameni, iertati-l, pentru ca nu

stie ce face“, va striga el de pe cruce, amare cuvinte care, desi privindu-l pe acel Dumnezeu incapabil de caldura si

insensibil la orice suferinta, sunt interpretate altfel în evanghelii si în toate scrierile teologice. Dovada ca Isus cel creat

de Saramago nu poate, în ciuda compasiunii si bunatatii sale, sa controleze modul în care propriile sale fapte si

vorbe vor fi interpretate si întelese: desi si-a trait viata dupa modelul parabolelor, chiar el va fi transformat, cu timpul,

într-un element definitoriu al mitului biblic… Finalul acesta reprezinta, poate, unul dintre momentele cele mai pline de

scepticism din întreaga opera narativa a lui José Saramago. Numai ca scepticismul acesta este dublat nu doar de

întelegerea etica superioara pe care o demonstreaza întotdeauna Isus, ci si de atitudinea Diavolului, care i se

adreseaza lui Isus în timpul acelei stranii si tensionate negocieri a viitorului crestinismului din barca unde se afla toti

trei: „Observa cum exista, în ceea ce el a povestit, doua moduri de a-ti pierde viata, unul prin martiriu, altul prin

renuntare, nu era de ajuns ca trebuie sa moara când le bate ceasul, e nevoie, pe deasupra, sa alerge într-un fel sau

altul, în întâmpinarea mortii, rastigniti, eviscerati, decapitati, arsi, lapidati, sfârtecati, strangulati, pedepsindu-se ca s-

au nascut cu trupul pe care Domnul l-a dat si fara de care n-ar avea unde-si pune sufletul, asemenea torturi nu le-a

inventat acest Diavol care-ti vorbeste.“ Dar marea arta a lui Saramago îl ajuta pe scriitor sa nu-si iroseasca fictiunea

într-o simpla scriere antireligioasa, ci sã submineze toate punctele slabe ale dogmei crestine tocmai pentru a salva

ceea ce trebuie salvat si a face credinta posibila – chiar daca pusa pe un alt temei.

Abia dupa ce afla toate ororile puse la cale de Dumnezeu pentru a câstiga slava de-a lungul si de-a latul pamântului,

Isus decide sa-si construiasca singur destinul – în liniile generale ale celui creionat de Dumnezeu. Dar, chiar

pastrând forma, sa dea mortii sale un alt sens si un alt scop si sa evite viitoarele varsari de sânge. Astfel ca, sperând

ca Dumnezeu priveste în alta parte în acele clipe, îsi aroga titlul de Rege al Iudeilor, aproape constrângându-l pe

Pilat din Pont sa-l condamne la moarte. Ironia e cu atât mai amara cu cât doar atunci când îl vede pe cruce,

Dumnezeu îsi „însuseste“ toate meritele, spunând: „Tu esti Fiul meu preaiubit, în tine mi-am gasit toata placerea

mea.“ Abia în acea clipa Isus „întelese ca fusese ademenit în capcana aidoma unui miel dus la sacrificiu, ca viata lui

fusese urzita ca sa moara astfel de la începutul începuturilor.“ Cu toate acestea, el însusi cere oamenilor sa ierte

Creatorul ce-si supune creatura la atâtea suferinte, dovada suprema a superioritatii omului si a fortei omenescului de

a întelege si de a ierta. Întrebarea ce se ridica, astfel, în fata cititorilor, nu mai este doar cea initiala „Ce stim, oare,

despre Isus Cristos?“, ci mai cu seama „Ce stim cu adevarat despre noi însine?“ Romanul se transforma, asadar, din

relatare fictionala a existentei Fiului Omului, în grava si lucida meditatie asupra sensului existentei fiilor oamenilor, de

la începuturile crestinismului încoace. Latura umana este, de altfel, subliniata în mod stralucit în paragrafele finale ale

evangheliei de fata: „Apoi muri în mijlocul unui vis, era în Nazaret si îsi auzea tatal vorbind, ridicând din umeri si

zâmbind si el, Nici eu nu-ti pot pune toate întrebarile, nici tu nu-mi poti da toate raspunsurile.“

Isus spera sa poata muri ca fiu al lui Iosif, pentru a scuti omenirea de inutile suferinte, dar si pentru a-l salva, în felul

acesta, pe Dumnezeu de caderea în neant. Iar distinctia pe care o vizeaza Saramago pe parcursul romanului sau

devine, acum, extrem de clara: pe de o parte, avem de-a face cu o religie mitica (cea care încearca sa excluda

experienta autentica a misterului), si pe de alta parte, cu o religie parabolica, cea care submineaza în permanenta

toate datele consacrate ale realitatii si, în acest fel, aduce posibilitatea accesului fiintei umane la transcendenta,

deschizând calea catre un Dumnezeu în care oamenii nu doar sa poata crede, ci pe care, datorita sacrificiului si

iertarii lui Isus, sa-l poata si iubi.

ând citesc Saramago, îmi pare că din cuvintele şi frazele lui, ce curg înlănţuite una de alta fără de

cusur, izvorăşte o muzică liniştitoare precum şipotul unui izvor cristalin de munte.

Superbă în exprimare, „Evanghelia după Isus Cristos” mă va urmări, probabil, întreaga viaţă prin

conţinut. Nu pot spune acum în ce fel, poate ca un stigmat sau poate ca o perpetuă întrebare, sunt

prea proaspete feeling-urile, abia am închis coperţile înfierbântate de atingerea febrilă a  propriilor

mele mâini.

Dintre rândurile ei, aşternute într-un mod tulburător de frumos şi care ascund profunzimi abisale,

tâşnesc  înţelesuri, aparent înfricoşătoare, ce îţi răscolesc lăuntrurile până în străfunduri. Te prind în

vortexul lor fără să ştii dacă vreodată vei ieşi teafăr de-acolo şi pe care dintre porţile de acces o vei

face. De pildă, în concepţia scriitorului, ideea de iubire nu are nimic în comun cu cea de frică. Între cele

două noţiuni există o schismă peste care este imposibil a se crea o punte de legătură, darmite o

suprapunere. Nu sunt nici măcar opozabile.

O carte care îţi pune toate credinţele la încercare şi prin care eu am reuşit să-l iubesc pe Isus de zece

ori mai mult ca înainte. Pare de necrezut dar sentimentul acesta nou care mă învăluie, un melanj

ameţitor de compasiune, respect şi iubire, se  datorează vieţii trăite de Isus omul şi nu morţii acestuia.

Sacrificiul lui, dacă este să ne luăm după scopul care i s-a atribuit dintotdeauna, oricum a fost în zadar,

parte că multora nu le-a păsat, parte că nu i s-a înţeles semnificaţia, parte că a fost speculat în toate

modurile cu putinţă. Ni se relevă  aici o Maria, un Iosif şi, mai ales, un Isus, umani până în esenţă.

Oameni frumoşi pe care îndoiala, durerea, sentimentul responsabilităţii şi al vinovăţiei, remuşcările,

slăbiciunile, sensibilitatea, frica îi încearcă până la limitele paroxismului.

Aproape că am convingerea că Saramago a scris această carte ca o ultimă provocare adresată unui

Dumnezeu atotputernic dar egocentric, însetat să vadă suferinţă, sânge şi moarte,  care îşi trage

puterea doar din jertfele, luptele şi adorarea dedicate lui de către oameni. Un Dumnezeu pe care îl

desfide cu intenţia evidentă de a încheia conturile cu el şi de a trece mai departe. Alegere perfect

asumată, înclin să cred, Saramago nefiind un farsor în accepţiunea mea.  Nu pare a-i plăcea jocurile,

pur şi simplu  ne vorbeşte despre un adevăr al lui în care crede cu tărie.

Deşi pe tot timpul parcurgerii romanului am trecut prin diferite stări, spre final am simţit o oarecare

împăcare vecină cu detaşarea

Unele concluzii personale  desprinse, la cald, în urma lecturării acestei cărţi:

-          cum bine spunea un prieten drag, la iubire ajungem cu toţii.  Rănile sufletului nu se pot vindeca

decât prin şi cu iubire. Nu există alt leac. Credinţa, mai bine zis încrederea, şi iubirea sunt cei doi piloni

fundamentali în ostoirea durerilor sufleteşti. Mai sunt şi alţii, sunt convinsă. Ca, de exemplu, iertarea. 

Dar asta poate fi doar un surogat.

-          Diavolul dă sens existenţei lui Dumnezeu şi viceversa. Ei îşi explică reciproc prezenţa, fiind

complementari. Atât timp cât ideea de Dumnezeu va trăi, nici cea de Diavol nu va dispărea. Paradoxal,

pentru că religiile, în loc să fie descurcă-lume, sunt mai mult încurcă-lume, probabil că nu vom şti

niciodată cu adevărat când suntem într-o barcă sau în cealaltă.

1. Lorelei, Saramago porneşte în ceea ce spune de la iubirea în stare pură, cea legată de divinitate. Există, din

punctul lui de vedere, o contradicţie flagrantă în faptul că Dumnezeu vrea să îl iubim dar să ne fie şi frică de

el în acelaşi timp. Cum poţi iubi necondiţionat pe cineva de care îţi este frică? Cum te poţi dărui, abandona,

cuiva care seamănă teroare şi îţi provoacă durere?

Răspunde

2. asel spune:27 septembrie 2010 la 03:01

Florina, şi eu te sărut. În legătură cu cartea, pregăteşte-te de un şoc. Saramago relevă un Isus pur, inocent,

empatic, plin de compasiune şi dăruire până la abandon prin ceea ce este el ca om şi bărbat, nu ca fiu al lui

Dumnezeu.

Din punctul de vedere al scriitorului, omenirea în 2000 de ani de creştinism n-a ajuns mai departe decât ar fi

ajuns dacă ar fi crezut în zei. Tot răutate, tot ură, tot războaie, tot martiri, tot jertfe fără nici un sens în afară

de acela de a satisface ego-ul unui Dumnezeu sadic. 

Răspunde

3. asel spune:27 septembrie 2010 la 03:53

Dorin, m-am ferit să recomand cartea în însemnare pentru simplul fapt că nu mai vreau să repet greşeli pe

care le-am făcut cu alte recomandări. Eu doar mi-am spus părerea mea despre ea, alegerea, de a o citi sau

nu, îţi aparţine în totalitate.

1. Eu cred că putem ierta atunci când înţelegem pe deplin mecanismul ce a stat la baza răului pe care ni l-

au făcut alţii. Şi cred că este doar un surogat pentru simplul fapt că vindecarea în urma iertării nu este

completă. Rămân cicatrici care ne împiedică, de pildă, să iubim din nou cu aceeaşi încredere şi acelaşi

abandon. Dar nu te contrazic, am doar o altă percepţie pe care nu o consider universal valabilă şi care se

poate schimba oricând.

2. Din câte ştiu eu lumea este concepută din dualităţi: bine-rău, abis-înălţime, frumos-urât, lumină-întuneric,

masculin-feminin, prostie-deşteptăciune, naştere-moarte, etc. Coincidentia oppositorum. O noţiune nu

înseamnă decât absenţa celeilalte. Dacă nu ar exista rău, de exemplu, cum ai putea defini binele? Cum ai

putea spune că ceva este frumos dacă nu ai avea ceva urât cu care să îl compari?

Religiile politeiste nu au pus perfecţiunea într-un singur zeu şi, probabil, din acest motiv noţiunea de

opozabil nu-şi mai găsea sensul . Fiecare avea şi virtuţi şi defecte, pe lângă “menirea” de bază de care

dispunea după bunul plac.

Budiştii au yin şi yang numai că ele sunt văzute doar ca nişte contrarii care se atrag pentru a se armoniza

(nu ştiu dacă m-am exprimat corect), pentru a forma întregul, nu pentru a se anula aşa cum se întâmplă în

religiile noastre. În principiu, cred că ai dreptate.

Răspunde

4. asel spune:27 septembrie 2010 la 04:28

Extraterestrule, pe mine Saramago m-a cucerit, în primul rând, prin stil. Am citit patru cărţi de-ale lui

(Evanghelia după I.C., Peştera, Toate numele şi Eseu despre orbire) şi intenţionez să mai citesc. Exact ce pe

tine te sâcâie la el, la mine prinde de minune, tehnica lui fiindu-mi foarte facilă şi accesibilă. Asta nu

înseamnă că nu te înţeleg sau îţi pun vreun pic la îndoială inteligenţa. Pur şi simplu creierul tău răspunde

altfel la scrierile lui ceea ce este foarte firesc. Noi, oamenii, nu suntem nişte computere setate la fel, asta

este clar. Plus de asta tu nu eşti pământean. 

Mi s-a întâmplat ceva asemănător cu Umberto Eco. Prima carte pe care am citit-o a fost “Pendulul lui

Foucault”. M-a enervat la culme şi a mers foarte greu. Apoi am citit “Insula din ziua de ieri” de care m-am

îndrăgostit, pur şi simplu.

Nu ştiu ce să îţi zic, n-am citit cartea pe care ai citit-o tu, încearcă şi tu altă carte, Evanghelia (ştiu că nu vei

avea nici o problemă cu conţinutul) sau Peştera, s-ar putea să ai o surpriză.

Saramago nu este superficial, dimpotrivă. Mie mi se pare, în schimb, superficială Herta Muller pe care mulţi

o apreciază. Chestie de percepţie, deh. 

Răspunde

5. Lorelei spune:27 septembrie 2010 la 12:57

Da, inteleg. Asta sustin si cei doi oameni pe care eu ii pomenesc ades in legatura cu scrierile lor. Asa e,

Dumnezeu nu e rau, urat, razbunator, sadic.

Răspunde

o asel spune:

28 septembrie 2010 la 17:05

Lorelei, eu nu ştiu cum e Dumnezeu, eu ştiu doar cum mi-aş dori să fie. Saramago vorbeşte aici de un

Dumnezeu crud şi egocentric, cei de care spui tu vorbesc de un Dumnezeu bun. Pot fi două percepţii

diferite despre aceeaşi entitate sau poate fi vorba despre două entităţi diferite. 

Răspunde

Nu, nu asta am vrut să-ţi spun. Este vorba de percepţie aici. Sunt multe teorii în ceea ce priveşte identitatea

lui Dumnezeu , unele dintre ele demne de luat în seamă. Dacă ar fi să se considere doar două dintre ele ca

fiind adevărate, atunci automat ar fi vorba de două entităţi, una dintre ele fiind, probabil, altceva/altcineva

decât cred unii oameni. Religiile chiar se bat cap în cap din punctul acesta de vedere. 

Răspunde

 Saramago rescrie cu ironia unui ateu sarcastic o legenda care sta la baza valorilor morale ale

umanitatii. E de remarcat, că tulburătorul roman �Evanghelia după Isus Cristos �, la fel ca şi alte cărţi ale scriitorului � romane de succes mondial �Memorialul de la Marfa � (1982), �Anul morţii lui Ricardo Reis � (1984), �Istoria asediului Lisabonei � (1989) sau �Eseu despre orbire � (1995) � prezintă pentru cititor neprofesionist o oarecare dificultate de receptare din cauza unui stil personal complex, aproape baroc. Greutatea sintactică a textului, irezistibilă pe alocuri, propoziţii lungi, excesiv încărcate, nerespectarea punctuaţiei, uneori şi a gramaticii, tradiţionale, toate trădează efortul unui autodidact talentat, care a susţinut vocaţia literară cu stăruinţă şi voinţă de caracter, apropiindu-se de capodoperă literară şi recunoaştere internaţională abia după împlinirea vârstei de 60 de ani. Barierele stilistice din romanul lui Saramago îşi găsesc totuşi o recompensă într-un simţ al limbii excepţional rezultat în imagini plastice, idei nuanţate, completate cu o ironie inconfundabilă în maniera postmodernistă, cu scepticism, autocritică şi neîncrederea în atotputernicia sa de narator � constructor de lumi ficţionale.

O constantă a operei lui José Saramago este insistenţa sa în afirmare şi valorificare a umanului. Astfel, Iosif şi Maria din roman nici pe de parte nu sunt acele figuri canonizate, sfinţite de tradiţie, devenite nişte simboluri, icoane, obiecte pentru închinare religioasă. Sunt plini de viaţă, care, la fel ca şi în cazul mai multor alţi oameni, le face să simtă durere, să fie fericiţi sau îngrijoraţi. Ei nu-şi pun întrebări existenţiale � ei pur şi simplu trăiesc şi aceasta este filosofia lor supremă, teoria şi practica lor.

De altfel, rolul lui Iosif, destul de laconic conturat în evanghelii, se transformă la Saramago în unul decisiv pentru întreaga intrigă romanescă. Dintr-o simplă întâmplare Iosif află despre ordonanţa lui Irod de a omorî pe toţi copii sub trei ani din Betleem şi aleargă înnebunit să-şi salveze fiul, adăpostit împreună cu mama într-o peşteră din apropierea oraşului. �Panica şi graba pot justifica îndeajuns faptul că Iosif nu se abate din drum pentru a-i anunţa pe părinţii copiilor din Betleem de moartea ce-i aşteaptă. Lui Iosif pur şi simplu nu-i trece prin minte să-i avertizeze pe ceilalţi, iar circumstanţele inventate de Saramago îi dau, într-o oarecare măsură, dreptate: ajunge în peşteră aproape în acelaşi moment când soldaţii regelui sosesc în Betleem, şi, la

numai câteva clipe după ce descoperă că fiul său este viu şi nevătămat, aude deja ţipetele disperate ale părinţilor pruncilor asasinaţi. Crima este mai mult simbolică decât reală şi constituie un element al planului pus la cale de Dumnezeu pentru condiţionarea lui Isus. [ �] Această crimă va deveni un vis obsesiv şi terorizant pentru [Iosif], care, noapte de noapte, va visa că merge la Betleem, soldat între soldaţi, ca să-şi ucidă propriul fiu. Pentru a-şi plăti vina, Iosif se va îndrepta din proprie voinţă spre moarte, încercând, într-un gest excesiv, să-şi salveze un vecin, participant la răscoala lui Iuda Galileianul împotriva romanilor. Răstignirea lui Iosif la treizeci şi trei de ani, prins de romani şi confundat în graba execuţiilor sumare, cu un [răsculat], prefigurează moartea primului său născut, cel care, meditând asupra destinului tatălui, va spune că �acesta a murit nevinovat, dar nu a trăit nevinovat �. Vina şi visul tatălui vor trece asupra fiului, care, la rândul său, se va visa în fiecare noapte sub chipul unuia dintre [copii] inocenţi din Betleem care retrăieşte scena asasinatului, ştiind, în plus, că cel care vine să-l ucidă este propriul său tată � [2, 8-9]. �Scenariul culpei în care Isus este prins încă din adolescenţă îi va modela şi acestuia întreaga viaţă, transformându-l într-o victimă pasivă în mâinile marelui manipulator. În conversaţia de patruzeci de zile de pa mare, Dumnezeu dezvăluie resortul pe care îşi va construi puterea: �singurul cuvânt pe care nici un om nu-l poate respinge este, Pocăieşte-te, pentru că toţi oamenii au căzut în păcat, au comis o crimă mai mică sau mai mare, l-au dispreţuit pe cel care a avut nevoie de ei, nu şi-au îndeplinit datoriile, au insultat religia şi pe preoţii ei, l-au renegat pe Dumnezeu, lor nu va trebui să le spui decât Pocăiţi-vă Pocăiţi-vă Pocăiţi-vă � [2, 9].

Isus la Saramago nu cheamă la dragoste, compasiune, smirenie şi milă � momente-cheie a învăţăturii sale din evanghelii, revoluţionare pentru epoca sa. El cheamă doar la pocăinţă, descoperind astfel principalul mecanism ce-l duce omul spre Dumnezeu: nu doar şi nu atât credinţă sinceră, cât frica, aproape animalică, în faţa morţii, bolilor, răsplatei pentru crime săvârşite.

�Remuşcarea pentru un păcat pe care nu l-a făptuit, prezenţa obsedantă a [vinei] constituie mecanismul pe care l-a montat Dumnezeu pentru a îngrădi libertatea fiului său. Saramago sugerează că Isus ar fi putut avea o opţiune şi că a existat un moment când ar fi putut alege o cale diferită. Isus îşi petrece patru ani în deşert, slujind ca păstor la turma Diavolului, iar aici [acesta] va încerca discret să-l înveţe libertatea, arătându-i faţa ascunsă, crudă şi nemiloasă a Domnului. [...] Poate sub influenţa Diavolului, dar mai probabil mânat de inima sa bună, Isus va face primul gest de revoltă împotriva lui Dumnezeu, refuzând să sacrifice o fiinţă vie pe altarele însângerate ale Ierusalimului. Gestul este anulat chiar de el însuşi atunci când, după ce a salvat mielul, va sacrifica oaia, înţelegând prea târziu că �nici o salvare nu e suficientă, orice condamnare e definitivă �. Diavolul subliniază această ratare şi îl

alungă pe Isus în lume, rostind: �N-ai învăţat nimic, pleacă�, cuvinte enigmatice, care sugerează eşecul proiectului de eliberare. Ca şi Iosif, Isus va face un ultim gest disperat pentru a-şi răscumpăra păcatul: îşi va înscena singur execuţia, vrând să moară ca fiu al omului şi nu ca fiu al lui Dumnezeu şi crezând că o moarte [dezonorantă] va anula valoarea sacrificiului care, astfel, nu va mai ajunge să constituie sursa unei religii, cu toate consecinţele nefaste pe care le întrevăzuse. Moartea pe cruce, �trădat �, la propria rugăminte, de Iuda, nu �va cruţa � însă �vieţile celor ce vor veni �, pentru că scenariul divin prevăzuse până şi această minusculă mişcare de revoltă. Isus �fusese ademenit în capcană aidoma unui miel dus la sacrificiu �, înţelegând abia în momentul morţii �că viaţa lui fusese [pregătită] ca să moară astfel de la începutul începuturilor �, si că, de acum înainte, nu va mai exista nici o [piedică] în calea râului de sânge şi de suferinţă care din timpul lui avea să izvorască şi să inunde întreg pământul � [2, 9].

José Saramago nu şi-a pus drept scop să repovestească evanghelia. Cartea sa nici nu este î� ncă o legendă edificatoare despre preafericiţi şi dumnezei, ci povestea câtorva fiinţe umane supuse unei puteri împotriva căreia luptă, dar pe care n-o pot învinge � [2, 7]. Romanul lui Saramago poate fi interpretat ca exemplul unei încercări al omului contemporan de a se clarifica � fără pietate şi naivitate, cu ironie şi scepticism � în acele patru cărţulii mici care au devenit fundamentul civilizaţiei noastre. Reconstruind istoria vieţii lui Isus, preocupat cu deosebire de copilăria, adolescenţa şi tinereţea sa, autorul propune varianta sa alternativă, eretică a succesiunii evenimentelor, cauzelor şi efectelor lor, care după el ar fi mult mai adecvate locului şi timpului, pentru a-şi găsi un Hristos adevărat, mai apropiat şi lămurit. Uneori, pentru a înţelege o istorie înregistrată în scris, trebuie să o (re)scrii de la început.

�Apariţia acestui roman în ţările iberice, apoi catolice şi în general creştine, a provocat un val de polemici, proteste şi chiar afurisenii, fiind considerat o blasfemie însuşi faptul că autorul �i-a zugrăvit cu ochi de om pe Cristos şi pe Fecioara Maria �, că prea tot i-a umanizat � [3, 313].�Este o carte blasfemătoare, ea îşi bate joc de adevărul istoric, inversează caracterele personajelor principali din Noul Testament � � astfel se înfuria arhiepiscopul oraşul portughez Braga. Din cauza criticii aprinse din partea Vaticanului autorul era nevoit să se stabilească cu traiul pe insula Lanzarote din Canare (Spania). De altfel, era de aşteptat ca creştinilor să nu-i placă un roman în care se descrie cum Fecioara Maria îl cunoaşte pe bărbat, Isus este indecis, înfricoşat, rebel, îndrăgostit şi acompaniat de atrăgătoarea Maria Magdalina, unde Iuda este gata să-şi sacrifice faima de apostol doar pentru a ajuta în ultimă instanţă pe Isus, unde Dumnezeu este teribil, răzbunător şi dornic de sânge iar Diavol � simpatic şi liber. Fiind acuzat de erezie, Saramago a răspuns că �ereticul e cel care alege şi actul de a alege este un act liber, iar Isus Cristos, alegând o altă cale, separându-se de iudaism, a fost eretic � [2, 15-16].

�Niciodată n-aş fi fost în stare să scriu un roman fără a menţiona în el cel puţin una dintre probleme care mă îngrijorează. Cartea pentru mine este locul unde reflect despre lume, despre viaţă, despre societate, despre istorie, despre timp, trecutul şi viitorul. Şi desigur despre viitorul. De aceea literatura pentru mine este un spaţiu de reflecţie � [4].

În octombrie anului 1998 lui José Saramago, un ateist, simpatizant al forţelor politice de stânga, antiglobalist şi europosceptic, i se acordă, primul între scriitori portughezi, Premiul Nobel în literatură, având circa 90 de contracandidaţi din peste 20 de ţări. Î� n motivaţia Juriului se evidenţiază faptul că �prin alegoriile sale, marcate de fantezie, compasiune şi ironie, autorul ne oferă iarăşi şi iarăşi şansa de a simţi gustul unei realităţi ce lunecă continuu �. Criticul şi teoreticianul literar american Harold Bloom, profesor la universităţile din Yale şi New York, autor a peste 20 de monografii în domeniu, i-a atribuit lui Saramago calificativul �aproape că e un Shakespeare �, precizând în context: �Din toate Premiile Nobel pentru literatură, acordate în ultimii ani, numai lui José Saramago i s-a decernat corect şi pe merit. Nici în SUA, nici în America de Sud, nici în Australia, nici măcar în Europa de Vest nu este un romancier contemporan mai multilateral decât acest portughez � [3, 314].

Atunci când seara zilei de 18 iunie 2010 am aflat din ştiri despre moartea lui José Saramago, am simţit o tristeţe inexplicabilă, de parcă am fost impus să accept despărţirea cu un om foarte cunoscut şi chiar apropiat. Acel om, care cel mai mult era îngrijorat de pierderea idealurilor umane şi iresponsabilitate oarbă a contemporanilor săi, cel care a încercat să vadă omul în Dumnezeu pentru a-i apropia unul de celălalt, şi cel cărui în ultimul său drum mai mult de 20 de mii de oameni aplaudau scandând �Mulţumesc, Saramago!MULŢUMESC, SARAMAGO! n cartea “Povestea asediului Lisabonei” unul dintre personaje spune: “Binecuvantati fie cei ce spun nu, caci regatul pamantului le va apartine”. Regatul pamantului apartine celor ce au talentul de a-l pune pe « nu » in serviciul lui « da ». Pentru mine cel mai important este cuvantul “nu”. De altfel fiecare revolutie este un “nu”. Problema este ca datorita naturii umane, treptat acest “nu” devine un “da”. Se ajunge la un moment dat ca spiritul revolutiei, puritatea pe care o poarta in ea,  se denatureaza si, dupa 20-30 de ani, realitatea devine cu totul alta. Cu toate astea continua a se vorbi de o revolutie care nu mai exista. Este ca si cu libertatea: cate crime s-au comis in numele ei…

La deviza mea “Cu cat esti mai batran, cu atat esti mai liber, iar cu cat esti mai liber, esti mai radical”, trebuie adusa o complectare. Batranetea nu e o conditie a libertatii, ci din contra. Totusi, in cazul meu, am ajuns la concluzia ca ea, batranetea, mi-a acordat in mod efectiv mai multa libertate. Ceeace m-a condus sa devin mai radical, cum se vede si din aceasta carte pe care e inscris epigraful “Sa urlam, zise cainele”. Acest caine esti d-ta, sunt eu, suntem noi toti. Pana acum am vorbit, ne-am exprimat asupra numerose subiecte, fara a reusi sa ne facem auziti. Iata de ce acum trebuie ridicat tonul si cred ca a venit timpul sa urlam.   

Cartea a fost interzisa, arsa, Saramago, autorul, denigrat public. Asta, desi portughezul Jose Saramago a luat Nobel-ul pentru literatura in 1998.-Asadar, cruciti-va de ce citesc. In carte, Iosif face sex cu Maria, Maria ramane ingreunata, diavolul este cel care o anunta pe Maria ca va avea un copil. Iosif moare pe cruce nevinovat. Isus fuge de acasa, pastoreste cu Diavolul o turma de oi. Cei doi se cearta, se impaca, dar pana la urma Diavolul il alunga pe Isus. Acesta pleaca, accidental ajunge la Maria din Magdala, sau Maria Magdalena dupa cum stim noi astazi. Se culca cu ea, iar aceasta isi lasa pentru Isus activitatea cu care se indeletnicea. Maria din Magdala este prostituata si din acel moment il va invata pe Isus arta iubirii carnale. Inainte de asta, uitasem sa va spun, Isus il intalnise pe Dumnezeu.-Daca nu v-am socat pana acum, cititi in continuare. Isus o lasa pe Maria din Magdala, alias Maria Magdalena si se intoarce la familia sa. Pleaca, insa, a doua oara de acasa nemultumit ca nu este crezut cand povesteste despre intalnirea cu Dumnezeu. Se intoarce la iubita sa, pe care o ia de nevasta. A lua de nevasta e un fel a spune, pentru ca nu-i chiar asa. Ca sa fiu mai clar va spun ca cei doi stau impreuna, iar asta in acceptiunea moderna a relatiei se numeste concubinaj. Punctul culminant al cartii este a doua intalnire cu Dumnezeu. Surpriza, dar vine si Diavolul. Va las sa aflati motivul. Cititi cartea. Sau n-o cititi. Depinde daca suportati o asemenea scriitura, o asemenea viziune asupra vietii lui Isus.-Eu am suportat-o, chiar daca am o afinitate pentru religie… De mic, de la vreo 5-6 ani, mergeam la biserica din sat. La 10 ani eram baiat de altar in aceeasi biserica. La 13, 14 ani trageam clopotele, umpleam cadelnita preotului cu tamaie, il insoteam pe la inmormantari. La 15 ani am iesit din biserica si nu am mai intrat decat accidental, la nunti, inmormantari, botezuri sau filmari de-ale mele. “Am realizat” ca si in Biserica il intalnesti pe diavol. Este adus de oameni, este bagat acolo prin vorbele lor rele si veninoase. Am plecat pentru ca nu am mai putut asculta barfele pline de ura, nu am putut fi martor la intrigile babesti la care, ca sa respectam adevarul, participau si barbatii. Am facut rau, bine, fiecare are o soarta. Nici nu stiu daca ne este dat sa alegem sau toate deciziile noastre ne sunt predestinate. Din ce spun pe aicea trebuie sa intelegeti ca sunt un tip credincios desi nu merg la biserica;

am frica de Dumnezeu desi nu-mi fac semnul crucii cand trec pe langa lacasul sau; cred in Isus, dar nu-mi fac rugaciune de noapte, de zi, de amiaza, daca o fi existand asa ceva. Sunt genul de om despre care a spus Creanga ca nu merge la biserica pentru ca “are biserica in inima”.-Revenind la carte, am ramas cu un lucru bun dupa ce am citit ororile astea, orori pentru ca eu de fapt aveam si continui sa am alta conceptie despre viata lui Isus – cea oficiala, bisericeasca. Lucrul bun este ca m-am intarit in credinta mea – cea de al considera pe Isus unul din cele mai mari personalitati ale Istoriei. Ne-a invatat bunatatea, pocainta, iubirea, iar invatatura lui dainuie. Dati-mi un exemplu de o personalitate similara. Trebuie sa fii dumnezeiesc de genial ca sa poti crea o lume dupa o idee, ideea dragostei dintre oameni.

Acest roman a fost motivul neînțelegerii dintre autorul său și societatea

portugheză (profund religioasă), care l-a făcut pe acesta să-și părăsească

țară și să se auto-exileze pe o insulă spaniolă. Cu câteva sute de ani înainte

ar fi fost probabil ars pe rug pentru erezie. Pe scurt, avem de-a face cu o

rescriere a poveștii biblice a lui Isus, văzut însă în toată umanitatea sa: se

naște în urma împreunării fizice dintre Iosif și Maria, suferă și are îndoieli

cu totul umane, o întâlnește pe Maria Magdalena, care i se alătură

călătoriilor sale și alături de care trăiește tot ceea ce trăiește un bărbat

alături de femeia care a ales să-i fie alături, chiar și necăsătoriți fiind. Pare a

fi, bineînțeles, o scriere menită să enerveze, să provoace controverse și să

iasă net în evidență. Ar fi rămas atât dacă de fapt miza n-ar fi cu mult mai

mare… Saramago nu se mulțumește să-l umanizeze excesiv pe Isus (aspect

prezent și-n Evanghelia după Fiul a lui Norman Mailer, care pălește în

raport cu romanul de față), considerând necesară și intervenția divinului.

Îngeri dezbrăcați de farmecul lor biblic insinuează mai mult cuvântul

stăpânului lor, deghizați în oameni, reușind mai de grabă să sperie. Rămâne

memorabil pentru mine dialogulîntins pe pagini întregi între Isus,

Dumnezeu și Diavolul însuși, genial prin toată construcția sa, prin care

Dumnezeu îi spune lui Isus care anume este rolul lui, în ce măsură este el

fiul lui Dumnezeu și de ce trebuie să moară pentru ca Dumnezeu (categoric

personajul negativ din roman) să fie preamărit de multe alte popoare ale

lumii. Cu ce preț? Cu faima de după moarte, cu faima numele ce i-ar fi

revenit lui Isus…

Imposibil de a scrie ceva mulțumitor despre acest roman, imposibil de a

reuși să mă fac înțeles referitor la motivele pentru care care mi-a plăcut

foarte mult. Unul din cele mai bune romane ale lui Saramago, din câte am

citit eu, cu niște mize mari chiar și pentru simplul pasionat de literatură,

dar cu rădăcini religioase.

“Cu toate acestea, noaptea, calmă și distantă, nepăsătoare față de ființe și

de lucruri, cu acea supremă indiferență, care ne imaginăm că e a

universului, ori cealaltă, absolută, a vidului ce va rămâne, dacă ceva vidul

poate să fie, când se va împlini sfârșitul ultim, noaptea ignora sensul și

ordinea rezonabilă ce par a guverna această lume, în ceasurile când încă ne

mai închipuim că ea a fost făcută pentru a ne îmbrățișa, pe noi și nebunia

noastră.”

Prezinta viata oamenilor din vremea respectiva mai brutal, iar pe Isus il face uman. Mie personal mi-a placut in mod deosebit prezentarea diavolului.

Ca feminismul meu ascuns (ala deloc  la moda) mai iesea la iveala cand citeam cum Maria statea in picioare cat manca Iosif si manca abia dupa, era de asteptat. Ce nu era de asteptat era ce s-a intamplat cat treceam prin pasajul asta: eram in metrou, ajunsesem la Unirii (unde se mai elibereaza si pot prinde un loc pe scaun), scaunul din fata mea ramane gol, iar un tip mai masiv se baga repede sa-l ia. E OK, mai e unul vis-a-vis. Incerc sa continui, cu calm, cu cititul, cand cineva ma bate peste mana.

Un barbat in varsta imi atrage atentia ca o tipa din fata mea are un copil in brate. Ce sa fac, m-am ridicat. M-as fi ridicat oricum daca as fi vazut-o. Dar…erau 3 barbati pe scaun in jurul meu, niciunul nu citea, iar eu mai eram si pe tocuri. Si pe urma a venit replica: „Stiti, vi se poate intampla si dumneavoastra”. Ce anume, sa umblu cu plodul dupa mine in metrou cand oamenii normali se duc la munca?! Recunosc ca nu am fost in stare sa-i raspund individului.

Intr-o seara, mergeam doar o statie, sateam langa usa. Tipul solid de langa mine se uita inistent la carte: Nu va suparati, de

unde ati cumparat-o? De la Carturesti. Si ce e asta? O librarie la Romana. Si e interesanta? Da….Moment in care tipul, inalt

si solid, se ridica in picioare si incepe sa citeasca peste umarul meu! Peste ceva timp (fff lung din punctul meu de vedere) se

aseaza la loc: Toti tinerii ar trebui sa citeasca lucruri din astea!  carte care consumă…nu se citeşte greu, dar,

în timp ce citeşti, simţi că trebuie să fii atent la fiecare cuvânt, la fiecare construcţie a frazei,

că nici un cuvânt nu este lăsat la voia întâmplării…cu toate acestea, curge lin, se leagă şi

tabloul vieţii lui Isus, alta decât cea revelată de Noul Testament, se desăvârşeşte în faţa

ochilor.

Saramago nu contestă existenţa lui Dumnezeu şi nici sacrificiul lui Isus, ci le conferă o cu

totul altă semnificaţie, alte motivaţii decât cele pe care le cunoaştem din doctrina creştină.

Pe scurt, romanul prezintă latura umană a lui Isus. Saramago povesteşte contextul naşterii

acestuia, dezbrăcând-o de misticismul creat de religie în jurul momentului, după care pune

un mare accent pe episodul uciderii pruncilor şi continuă cu redarea lui Isus ca un

adolescent şi un tânăr măcinat de vini şi remuşcări, care devine în final o victimă a unui

Dumnezeu orgolios, lacom de putere şi aflat într-o concurenţă cu alţi zei a căror existenţă o

recunoaşte, dar şi într-o înţelegere naturală, chiar logică cu Diavolul.

Saramago îşi dovedeşte genialitatea şi în această carte şi, dincolo de credinţă şi ateism,

dacă admitem şi ne bucurăm de evoluţia societăţii, de descoperirile ştiinţifice, dacă învăţăm

la şcoală despre corpul uman şi ştim că în el se petrec nişte fenomene logice, dacă ne este

“permis” să învăţăm despre originea speciilor şi avem acces la multe alte informaţii care nu

susţin în mod strict şi punctual informaţiile oferite de religie sau chiar le contrazic vădit, nu

înţeleg de ce nu ar fi permis să ne bucurăm de o literatură care, direct sau indirect, aduce în

atenţie contradicţiile pe care le descoperim singuri încă de la vârste fragede.

Nu cred că există creştin care, avînd acces la informaţie şi reuşind să facă diverse conexiuni,

nu a observat contradicţiile dintre ceea ce propovăduieşte religia creştină şi marile orori

săvârşite în numele ei şi fiecare ajunge la nişte explicaţii proprii, la un fel de a vedea aceste

contradicţii, iar Saramago, fiind ateu şi neacceptând să se conformeze unui joc ipocrit, a

expus o viziune proprie foarte interesantă.

Faptul că reuşeşte să genereze îndoieli în rândul credincioşilor şi să scandalizeze feţele

bisericeşti este meritul lui de mare gânditor şi scriitor. Da, romanul conţine blasfemii la

adresa religiei creştine, interpretări deloc favorabile, dar însăşi ofuscarea mai marilor

bisericii cu privire la un act literar parcă întăreşte viziunea autorului.

Nadia: O carte despre Isus. Ce plicticos, dle Saramago!

Saramago: E o carte care îl umanizează pe Isus. Un subiect controversat, scandalos,

periculos, o carte curajoasă!

Nadia: Domnule Saramago, faceți mișto de mine?

Saramago: Ce vrei să spui?

Nadia: Domnule Saramago, nu e deloc controversat să te iei de Isus. Oricine poate să facă

asta, și în afară de câțiva habotnici tăntălăi care vorbesc în dodii și-i zic că va arde în Iad în

timp ce îl arată cu degetul, nu riscă vreo consecință mai radicală de-atât. E o controversă

pentru oamenii care vor să pară controversați dar n-au tupeu pentru ceva mai periculos.

Despre Isus s-a mai scris de 1457 ori. De ce nu ați scris dvs. mai bine o carte despre

Mohamed?

Saramago: Tu ești nebună, fato? Vrei să mă radă teroriștii de pe fața Pământului?

Nadia: Dle Saramago, vă amintesc că nu vă mai aflați pe fața Pământului.

Saramago: În fine. Vrei să radă Portugalia de pe fața Pământului?

Nadia: Mda, aveți și dvs. dreptate. (cască de-i trosnesc fălcile) Haideți cu Isus, atunci.

Saramago: În cartea mea, Isus nu este rezultatul unui duh sfânt coborât asupra Mariei, ci

Maria și Iosif fac Sex! Îți vine să crezi așa ceva? În plus, Isus mai are și Frați și Surori,

pentru că Maria a mai avut și alți copii! Ca să împingem controversa și mai departe, Isus

nu este un dumnezeu sigur pe el care știe exact ce are de făcut și pe unde s-o ia, ci are

Îndoieli și Frământări și alte d-astea. Altă surpriză care desigur îți va face părul măciucă,

Maria Magdalena este Iubita lui Isus și de asemenea face Sex cu el!

Siddhartha Gautama, un lider religios oropsit despre care n-are nimeni chef să scrie

romane controversate

Nadia: Ce spuneați? Mă scuzați, ațipisem. A, da. Sex cu Maria Magdalena. Fascinant. P-

asta sigur n-am mai auzit-o, dle Saramago.

Saramago: Hm. Observ că nu reușesc să te impresionez. Dar ce zici de asta: totul pornește

de la păcatul pe care l-a făptuit tatăl natural al lui Isus, Iosif, când a fugit din calea

ucigașilor de copii ai lui Irod! Acest păcat îi va bântui toată viața și pe Isus, și pe Iosif, prin

coșmaruri și așa mai departe!

Nadia: Stați, stați. Ce păcat?

Saramago: În loc să-i anunțe și pe ceilalți părinți din Betleem să-și ascundă copiii mici, pe

care Irod intenționează să-i omoare, el nu spune nimănui că vin ucigașii și-l salvează doar

pe Isus!

Nadia: Păi și de ce ar fi făcut altceva?

Saramago: Tu n-ai fi făcut altceva?

Nadia: Normal că nu. Cum să pierd timp prețios, riscând viața propriului plod și pe-a mea,

ca să stau la palavre cu ceilalți părinți? Dacă mă întreabă de unde știu, dacă nu mă cred,

dacă vor dovezi, dacă nu mă mai lasă să plec agasându-mă cu interogatorii? Dacă e vreunul

mai lepră comunistă și mă toarnă autorităților? (Saramago se încruntă). Mă scuzați, știu că

vă plac comuniștii. Voiam să spun..ăăă… lepră nazistă. Dar zău, exagerați. Eu zic că Iosif a

procedat cu cap.

Saramago: Egoisto. Liberalo. Bine, atunci…ce părere ai de secvența de rezistență a

romanului? Isus stă de vorbă cu Dumnezeu și cu diavolul pe o barcă în mijlocul mării.

Dumnezeu își dezvăluie planul de a deveni dumnezeul și-altor nații prin intermediul

martiriului lui Isus, pentru că, te-ai prins, Dumnezeu e lacom de putere și sânge! Și ca să-și

îndeplinească acest capriciu, nu-i ajung numai jertfele sângeroase de animale nevinovate

gen miei- te-ai prins, e rău să jertfești animale nevinovate- ci nu se sinchisește nici de

suferința oamenilor care au murit pentru că erau creștini sau pentru că nu erau creștini,

pentru că, te-ai prins? creștinismul a făcut mult rău prin Cruciade, Inchiziție și alte alea. Și

Diavolul e de fapt mai de treabă decât dumnezeu, și-i spune lui Isus: Băi nene, tot omorul

ăsta să nu mi-l puneți mie în cârcă. Ba chiar se oferă să-l oprească. Dar dumnezeu nu și nu,

pentru că, te-ai prins? Dumnezeu, dacă ar exista, e oricum de fapt rău și nemilos și

tolerează atâta nefericire în lume!

Nadia: M-am prins, dle Saramago, mai ceva ca o ulcică de lapte lăsată lângă sobă. Nu-mi

mai faceți atâta cu ochiul, publicul dvs. țintă e format în general din oameni care se prind și

fără ghionturi. Inchiziție, Cruciade. Nimic din ce n-au mai zis și alții. (cască din nou).

Apropo, dle Saramago, cu ce v-au supărat spațiile între paragrafe și semnele de punctuație,

de nu le folosiți niciodată?

Saramago: Ia mai lasă-mă în pace. Bine că ești tu deșteaptă.

 De aceea pentru cei ce nu admit umanizarea lui Isus, aceasta carte va fi considerata cu siguranta mai degraba o blasfemie decat o forma de literatura.Saramago pune in scena povestea biblica dintr-o dubla conceptie. Cea mai evidenta, si cea care a scandalizat de la inceput, este cea istorica. Viata este prezentata conform realitatilor vremii, personajele nu sunt idealizate dupa trasaturile sociale moderne ci devin simpli oameni ai timpului lor. Dar aceasta perspectiva istorica este insa dublata de una mistica, pentru ca, Saramago pastreaza totusi divinul si il pune la baza intregii lumi istorice, pe care o construieste cu atata migala, impotriva conceptiei general inradacinate.Viata de familie a tanarului cuplu evreu este una obisnuita, iar Isus se naste ca oricare alt copil. El este

prezentat de la inceput ca o victima, amintind mereu de Batranelul Timp al lui Thomas Hardy si nu are un comportament de sfant: se dovedeste incapabil sa-si ierte familia si traieste o viata de desfrau ( dupa normele crestinismului) cu Maria Magdalena.Intalnirea din barca, ce reprezinta in viziunea lui Saramago cele 40 de zile in pustie, dintre Dumnezeu, Diavol si Isus este cutremuratoare. Diavolul nu este altceva decat cel ce are curajul sa-si asume relele, dand in schimb dovada de mai multa mila decat Dumnezeu. Dumnezeu ii comunica lui Isus ca va fi sacrificat pentru ca crestinismul sa se extinda, iar acest sacrificiu nu va fi singurul, ci va fi insotit de sacrificiul apostoliilor sai, martiriilor, a cruciadelor si a Inchizitiei. Cu precadere in aceasta conversatie se contureaza viziunea caricaturala pe care a vrut Saramago sa o dea intregii carti: constradictiile biblice in ceea ce-l priveste pe Dumnezeu, duse la extrem, transformandu-l pe acesta intr-un zeu dornic de fast, varsare de sange si violenta.Felul in care introduce Saramago relatiile sexuale intre protagonistii carora aceste atribute le sunt negate de crestinism, transformarea lui Iuda intr-un personaj pozitiv sau refuzul de a-l invia pe Lazar, pentru ca nimeni nu merita sa moara de doua ori, arunca o lumina noua si proaspta asupra aspectelor practice ale Bibliei.Stilul folosit de Saramago este unul extrem de solicitant, dar in acelasi timp foarte bine inchegat, fara scapari, aproape melodios. Uneori este usor dificil sa urmaresti o conversatie intre trei personaje, fara sa ai ca ajutor nici un semn de punctuatie, dar cu un pic de exercitiu si obisnuinta acest stil isi dovedeste mai degraba calitatea de a tine mintea intr-o goana continua spre punct, decat de a crea confuzii.Este o carte completa, combinand inovatiile de limbaj, de structura cu cele religioase. Este o lectura incarcata de sarcasm, de fina ironie si de mult curaj. Ma abtin insa de la a o recomanda, ci prefer sa las pe fiecare sa aleaga daca vrea sau nu sa citeasca o asemenea carte.