CUPRINS

Cuvânt înainte 7

Introducere 8

Cap. I Războiul pentru reintregirea naţională a

României.1. Diplomaţia românească la sfârşitul sec. XIX şi

începutul sec. XX2. România şi debutul primei conflagraţii mondiale.

Perioada neutralităţii.3. Intrarea României în război. Operaţile militare

din anul 1916. Ocupaţia militară a puterilor centrale.

4. Campania din vara anului 1917 şi urmările sale. 5. Reintrarea României în război şi participarea sa

la victorie.

9

9

17

21

2327

Cap.II Desăvârşirea unităţii naţionale a statului român.1. Premisele Marii Uniri2. Unirea Basarabiei cu România3. Unirea Bucovinei cu România. 4. UnireaTransilvaniei cu România5. Importanţa istorică a Marii Uniri din 1918

333334363741

Cap.IIIDezvoltarea economică a României în perioada

interbelică.1. Caracteristicile generale ale vieţii economice2. Viaţa economică în perioada 1919 – 19283. Viaţa economică în perioada 1929 – 1933

45

454754

4. Viaţa economică în perioada 1934 – 1940 60

Cap.IVStructuri şi mişcări sociale în perioada

interbelică1. Caracteristici ale vieţii sociale în România în

perioada interbelică2. Structuri şi mutaţii în plan social3. Conflicte sociale

65

65

6669

Cap.VEvoluţia vieţii politice în perioada 1918 –

19401. Sistemul partidelor politice2. Parlamentul şi monarhia – factori importanţi ai

vieţii politice3. Evoluţii în plan politic. Înfăptuirea unui program

democratic4. Constituţia din 1923, importanţa ei pentru

dezvoltarea şi consolidarea statului naţional unitar român

5. Principalele guvernări şi programele lor6. Sfârşitul regimului democratic

71

7191

96

99

101105

Cap.VIRomânia în relaţiile internaţionale în perioada

interbelică1. Situaţia politică internaţională în perioada

interbelică. Politica externă a României în primele două decenii ale secolului XX.

2. Noile coordonate ale dezvoltării României după Marea Unire. Principalele opţiuni în politica externă.

3. Relaţiile României cu vecinii. România la congresul de pace de la Paris – Versailles.

4. România în relaţiile internaţionale 1920-1930. Mica Înţelegere.

117

118

122

123

129

2

5. România în relaţiile internaţionale 1930-1936. Nicolae Titulescu şi politica securităţii colective.

6. România în relaţiile internaţionale în anii premergători declanşării celui de-al doilea război mondial (1936 - 1939).

133

135

Cap.VIIViziunea culturală românească (1918 – 1944)

1. Caracteristici generale ale culturii.2. Modalităţi de afirmare a specificului naţional.

Istoriografia3. Naţional şi universal în cultura română4. Deschiderea spre cultura Europei5. Mari sinteze şi mari precursori ai culturii române6. Artele spectacolului7. Cultura de mase. Trăsături generale8. Principalele instituţii de cultură

151

151158

159159160165166167

Cap.VIIIMonarhia autoritară a lui Carol al ii-lea1. Cauzele instaurării monarhiei autoritare2. Politica internă . Raporturile cu Garda de Fier3. Prăbuşirea regimului autoritar

178178180183

Cap.IXTragicul an 1940 în istoria românilor1. Poziţia României faţă de cel de-al doilea război

mondial2. Acţiuni ale diplomaţiei româneşti în vederea

salvării păcii în sud-estul Europei3. Acţiuni ale guvernului sovietic privind

încorporarea Basarabiei şi Bucovinei la Rusia Sovietică.

4. Dictatul de la Viena. Dezmembrarea României Mari

190190

192

193

194

3

Cap.XRomânia – stat naţional legionar1. Instaurarea regimului antonesciano-legionar2. Statul naţional-legionar. Principalele direcţii în

politica internă3. Contradicţiile dintre Ion Antonescu şi legionari.

Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941

202202204

206

Cap.XIRomânia in perioada anilor 1941 - 19441. Politica internă a guvernului antonescian2. Situaţia românilor din teritoriile cedate în 19403. Participarea României la conflictul mondial, la

războiul împotriva URSS4. Eforturi politico-diplomatice pentru ieşirea

României din război şi participarea la coaliţia Naţiunilor Unite Antifasciste

209209210211

214

Cap.XIIActul de la 23 august 19441. Istoriografia românească despre actul de la 23

august 19442. Cadrul intern şi internaţional3. Evenimentele de la 23 august 19444. Ecoul şi urmările actului de la 23 august 19445. Participarea României la războiul antihitlerist

222222

223226229230

Bibliografie selectivă 236

4

CUVÂNT ÎNAINTE

Notele de curs ale cărui autor este d-l. Ştefan Păun, cadru didactic la Facultatea de Istorie – Geografie a Universităţii „Hyperion” din Bucureşti, abordează într-o lumină nouă, obiectivă şi bine documentată istoria românilor în perioada 1914 – 1944, reuşind prin acest demers să pună la dispoziţia studenţilor şi nu numai un important instrument de învăţare a istoriei patriei.

Meritul autorului este în primul rând acela că s-a încumetat să realizeze o asemenea lucrare şi că, după o muncă stăruitoare, desfăşurată cu profesionalism a reuşit să pună sub tipar un curs universitar de ţinută academică incontestabilă, să aducă în circuitul informaţional cele mai însemnate evenimente din istoria tumultoasă a acelor ani.

Cursul profesorului Ştefan Păun, autor şi a altor instrumente de studiu pentru profesorii de istorie şi studenţi se deschide, aşa cum este firesc cu un capitol excelent structurat despre războiul întregirii naţionale, ca preludiu al înfăptuirii prin plebiscit a Marii Uniri din anul 1918, problemă care face obiectul capitolului al II-lea.

Autorul subliniază în lucrarea sa însemnătatea marilor acte de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia care au creat cadrul dezvoltării fără precedent a economiei, ştiinţei şi culturii, al afirmării României pe arena internaţională în cele două decenii de istorie paşnică pe continentul european.

Este scoasă în relief derularea vieţii politice, democratice cu urcuşurile şi coborâşurile ei, modul în care au activat partidele şi organizaţiile politice, poziţia faţă de minorităţile etnice, locul şi rolul puterilor în stat: parlament, guvern şi monarhie, sistemul judecătoresc.

Un capitol substanţial este consacrat politicii externe româneşti, punând în evidenţă locul şi rolul României în angrenajul complex al situaţiei internaţionale, relaţiile cu marile democraţii occidentale, cu vecinii, cu alte state ale lumii, activitatea laborioasă desfăşurată în cadrul Societăţii Naţiunilor, a organismelor regionale de securitate, Mica Înţelegere şi Antanta Balcanică.

Istoria culturii româneşti este prezentată într-o manieră realistă, cu marile ei împliniri în toate domeniile, subliniindu-se deschiderile spre marile curente de idei europene şi universale.

Anii 1938 – 1940, când a avut loc primul derapaj spre o politică dictatorială sunt abordaţi de autor pe baza concluziilor prezente în ultimii ani în istoriografia românească, înlăturându-se etichetele partizane, fără suport ştiinţific. În acest sens este analizat şi tragicul an 1940 când s-au impus României marile amputări teritoriale.

Ultima parte a lucrării prezintă, în trei capitole de peste 100 de pagini, istoria zbuciumată a românilor în anii celui de-al doilea război mondial cu luminile şi umbrele ei.

5

Pornind de la ideea că acest curs este şi un instrument de lucru pentru studenţi şi profesori autorul a alcătuit selectiv, la sfârşitul fiecărui capitol, liste de termeni şi date cronologice.

Desigur că aprecierea măsurii în care a reuşit această încercare aparţine cititorilor, dar ca prim cititor şi beneficiar o recomand cu căldură, adresând felicitări realizatorului ei, prof.dr. Ştefan Păun.

Conf.univ.dr. Iulian CârţânăProrector al Universităţii„Hyperion” din Bucureşti

INTRODUCERE

Secolul XX – pentru istoria României este un secol zbuciumat. România datorită spaţiului geopolitic a cunoscut evenimente deosebite cu implicaţii majore în evoluţia politică, economică, culturală a poporului român. O analiză concentrată asupra şocurilor politice şi sociale care au zdruncinat evoluţia societăţii româneşti este necesară din perspectiva sintezei, poate fi o modalitate inedită de a privi istoria României, un îndemn spre cercetare. În acest secol istoria României cu toate încercările unora de a spune că nu a cuprins o curbă ascendentă, este dominată de evenimente care au marcat evoluţii pozitive sub aspect economic şi cultural dintre care două se detaşează, evident: industrializarea şi învăţământul de masă. Evoluţiile internaţionale şi în plan intern au determinat fluctuaţii politice, economice şi desincronizări în plan european. Abordarea acestor probleme în istoriografia românească s-a realizat din două perspective:

Tradiţionalismul manifestat în lucrări prin care se politizează anumite teme naţionale.

Pragmatismul prin care comentariul este eliminat pentru a nu avea surpriza contestării, cu scopul de a se îndepărta de politica momentului cunoscându-se faptul că a fost mereu nevoie de istorici pentru a justifica momentele politice pe care le-a străbătut România în decursul secolului XX.

Prima jumătate a secolului XX a marcat evenimente internaţionale, cu implicaţii majore în istoria românilor. Primul război mondial, destrămarea monarhiei austro – ungare, formarea statului totalitar sovietic, triumful democraţiei şi decăderea acesteia, al II-lea război mondial sunt evenimente care au determinat evoluţii complexe şi contradictorii pe scena politică românească.

Anul 1918 a marcat formarea statului naţional unitar român, cu consecinţe pozitive asupra societăţii româneşti sub aspect politic, economic şi cultural. Consolidarea democraţiei în limitele determinate de evoluţiile epocii este un exemplu în acest sens, viziunea culturală românească un al II-lea exemplu.

Dar această evoluţie este marcată de teoria lui Xenopol, cu perioade de început de dezvoltare şi decădere. Evident această teorie istorică nu a fost contrazisă până acum. Perioadele de ascensiune sunt urmate de căderi economice catastrofale, de desincronizări în plan european.

Criza economică, ascensiunea fascismului, sfărâmarea integrităţii teritoriale a României în 1940 au creat o situaţie dificilă societăţii româneşti.

Lucrarea Istoria contemporană a României 1914 – 1944 tratează teme majore în conformitate cu structura unui semestru universitar. Este o sinteză, care poate fi folosită ca instrument de lucru pentru orele de seminar deoarece cuprind o structurare pe obiectivele fiecărui curs şi cuprinde explicaţia termenilor dintr-o perspectivă acceptată de istoriografia românească precum şi o cronologie pentru fiecare temă avută în dezbatere. Rolul ei este de a da studenţilor o imagine de

6

ansamblu asupra istoriei contemporane a României între anii 1914 – 1944. Prezentarea unei bibliografii selective oferă posibilitatea aprofundării temelor referitoare la evenimente şi evoluţiile lor permit prin cercetare şi implicare în orele de seminar, formarea propriilor lor opinii referitoare la problematica istoriei contemporane a României.

Autorul

CAPITOLUL I

RĂZBOIUL PENTRU REINTREGIREA

NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

1. Diplomaţia românească la sfârşitul sec. XIX şi

începutul sec. XX

2. România şi debutul primei conflagraţii

mondiale. Perioada neutralităţii.

3. Intrarea României în război. Operaţile militare

din anul 1916. Ocupaţia militară a puterilor

centrale.

4. Campania din vara anului 1917 şi urmările sale.

5. Reintrarea României în război şi participarea sa

la victorie.

1. Diplomaţia românească la sfârşitul sec. XIX şi

începutul sec. XX.

7

După obţinerea independenţei naţionale, România

a trebuit să ţină seama de noul echilibru de forţe creat în

Europa deoarece:

ocupa o poziţie strategică importantă în Balcani;

trebuia să se integreze noilor structuri europene

ca stat de sine stătător;

Politica externă a României a avut în această

perioada următoarele obiective:

recunoaşterea independenţei de stat şi a rolului pe

care poate să-l joace în context european;

apărarea intereselor naţionale;

creşterea prestigiului internaţional;

ieşirea României din izolarea diplomatică ivită

datorită deteriorării relaţiilor cu Austro-Ungaria şi

Rusia.

Bucureştiul a devenit un centru cu o bogată

activitate diplomatică. Un rol deosebit l-au avut diplomaţi

ca: Mihail Kogălniceanu, Petre P. Carp, I.C. Brătianu,

Vasile Boerescu, D.A. Sturdza.

Obiective şi acţiuni în politica externă

1. Recunoaşterea independenţei pe plan extern.

8

„După îndeplinirea condiţiilor impuse prin tratatul de

la Berlin (rezolvarea consecinţelor afacerii

Stroussberg şi acordarea cetăţeniei evreilor) între

1878-1880 Germania, Anglia, Franţa, Grecia, Rusia,

Austro-Ungaria recunosc independenţa de stat a

României.

2. Creşterea prestigiului internaţional al României

România a întreprins o intensă activitate

diplomatică pentru creşterea prestigiului internaţional

al statului român:

- în toamna anului 1878 Carol I îşi ia titlul de „Alteţă

Regală” (recunoscut în 1880);

- în 1880, I.C. Brătianu şi Carol I vizitează Germania

cu care prilej abordează problema regatului;

- este reglementată succesiunea la tronul României.

În lipsa descendenţilor direcţi, tronul urma să

revină nepotului său de frate Ferdinand căsătorit în

1892 cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata

reginei Victoria a Angliei;

14/26 martie 1881 – Parlamentul votează legea

prin care România este transformată în Regat.

Consecinţe:

9

- a reprezentat o modificare a statutului politic şi

internaţional al ţării;

- ţara noastră întreţinea relaţii cu 18 state ale lumii.

3. Ieşirea României din izolarea diplomatică

A fost rezultatul unor factori cum sunt:

a. Austro-Ungaria promova o politică de penetraţie în

peninsula Balcanică prin:

tendinţa de a domina Comisia

Dunării;

o politica de deznaţionalizare a

românilor din Transilvania în urma înfaptuirii

dualismului Autro-Ungar în 1867;

b. Rusia, de asemenea ducea o politică de penetraţie în

peninsula Balcanică prin:

încălcarea Convenţiei din 4 aprilie 1877 prin

încercarea de a ocupa România şi ocuparea

sudului Basarabiei;

incidentele din 1879 dintre trupele româneşti şi

ruseşti la Arab-Tabia ( în legătură cu

delimitarea frontierei de sud a Dobrogei).

În acest context se produce o apropiere între

România şi Puterile Centrale datorită:

10

originii germane a dinastiei din România;

intereselor economice ale unor cercuri

conducătoare;

schimbarii raportului de forţe în Balcani prin

reorientarea Serbiei şi Bulgariei către Rusia.

După razboiul cu Prusia din 1870-1871 Franţa nu

mai reprezenta o forţă în Europa. Situaţia internaţională

impunea o alianţă politico-diplomatică cu puterile

centrale. Iniţiativa acestei alianţe a aparţinut lui Otto von

Bismark in 1880. În 1883 Carol I şi I.C. Brătianu

intreprind o vizită în Germania şi Austro - Ungaria.

Alianţa cu puterile centrale este semnată în 1883, a avut

un caracter secret, a fost cunoscuta doar de rege şi de

unii oamenii politici. Alianţa prevedea:

- ajutor reciproc în caz de atac;

- obligaţia de a nu încheia alianţe potrivnice vreuneia

din parţi;

Consecinţele acestei aliante au fost:

ieşirea României din izolare;

garanţii de securitate;

consolidarea statutului internaţional al

României;

11

Prin aceasta se spera în intervenţia Germaniei pe

lângă Austro-Ungaria pentru ameliorarea situaţiei

românilor din Transilvania, în urma instaurării

dualismului Austro-Ungar.

4. Transformarea României într-un factor de

stabilitate politică în S-E Europei în contextul

complicării situaţiei în Balcani la începutul sec.XX.

România a urmărit menţinerea statu-quo-ului în

Peninsula Balcanică. La începutul sec. XX a avut loc

detaşarea treptată a României de Puterile Centrale şi

apropierea de Antanta în contextul conturării celei de-a

doua alianţe politico-diplomatice din Europa. Antanta sau

Tripla Întelegere era formata din Franţa, Anglia şi Rusia.

Consecintele acstei apropieri au fost:

apropierea Bulgariei de Austro-Ungaria;

creşterea agresivităţii Austro-Ungariei după 1908 –

anexează Bosnia şi Herţegovina;

agravarea situaţiei românilor din Transilvania;

tendinţele Bulgariei de a se extinde teritorial pe

seama Turciei, punând în pericol statu-quo-ul

balcanic.

12

Consecinţe:

în acest context Puterile Centrale au încercat să

menţină România în sfera lor de influenţă. În1909 –

moştenitorul tronului Germaniei şi apoi al Austro-

Ungariei vizitează Bucureştiul;

la împlinirea vârstei de 70 de ani Carol I devine

feldmareşal al armatei germane.

Preocupaţi de situaţia românilor din afara graniţei Ion

I.C. Brătianu, principesa Maria şi Ferdinand

moştenitorul tronului se reorientează spre Antanta,

in speranţa unirii teritoriilor româneşti din afara

graniţelor cu România.

Zona Balcanilor devine la începutul secolului XX

instabilă datorită pretenţiilor teritoriale ale Bulgariei,

Serbiei şi Greciei, care urmăreau relizarea unităţii

naţionale prin recucerirea teritoriilor aflate sub

stăpânire otomană. În acest context izbucnesc

războaiele balcanice. Războaiele balcanice au

demonstrat reorientarea politicii României spre

Antanta.

a) Primul război balcanic (1912-1913) izbucneşte între

Turcia şi Bulgaria, Grecia, Serbia. Turcia este

13

înfrântă. La 3 decembrie 1912 este semnat

armistiţiul.Tratatul de pace s-a încheiat la Londra.

România şi-a proclamat neutralitatea faţa de primul

conflict balcanic.

b) Bulgaria nemulţumită de rezultate reîncepe

conflictul. Astfel izbucneşte al doilea război balcanic

(1913). România a decretat mobilizarea armatei.

Aceasta semnifica ruperea legăturilor cu puterile

centrale. Armata română pătrunde pe teritoriul Bulgariei.

Bulgaria capitulează, iar pacea se incheie la 10 august

1913 la Bucureşti. Evenimentele se desfăşurau intr-un

context favorabil. La 1/14 iunie 1914 ţarul Nicolae al-II-

lea al Rusiei vizitează Constanţa având discuţii cu Carol

I şi I.I.C.Brătianu. Prin tratatul de la Bucureşti, România

primeşte Dobrogea de sud până la linia Ecrene-

Turtucaia.

Preliminariile şi pacea s-au încheiat la Bucureşti (10

august 1913) ceea ce demonstrează importanţa jucată

de România în Balcani. Tratatul mai prevedea:

cedarea de către Bulgaria a unei părţi din Macedonia

către Grecia si Serbia.

Turcia primeşte o parte din Tracia şi Adrianopole;

14

Tratatul de la Bucureşti a contribuit la restabilirea

păcii în Balcani doar în aparenţă şi adânceşte conflictul

dintre România şi Tripla Alianţă.

2. Romania şi debutul primei conflagraţii

mondiale. Perioada neutralitaţii şi semnificaţia

sa

a) Primul război mondial desfaşurat între anii

1914-1918 a însemnat punctul culminant în confruntarea

dintre marile puteri pentru dominaţia lumii; coaliţiile

participante la conflagraţie fiind responsabile pentru

izbucnirea conflictului. Pretextul folosit pentu

declanşarea războiului a fost Atentatul de la Sarajevo din

28 iunie 1914 care a dus la asasinarea moştenitorului

tronului Austro-Ungariei Franz Ferninand şi a soţiei sale.

După o lună de la eveniment, Austro Ungaria declară

război Serbiei.

În acest context România era foarte importantă

pentru ambele tabere. Drept consecinţă Puterile Centrale

şi Antanta încearcă atragerea ţării noastre în conflict.

La Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie /3

august 1914) se decide poziţia României. Se hotărăşte:

15

expectativa armată soluţie susţinută de I.I.C. Brătianu ,

membrii Guvernului şi Alexandru Marghiloman. Regele

Carol dorea intrarea în război de partea puterilor

centrale, idee susţinută şi de conservatorul P.P.Carp. În

acest sens sunt interesante telegramele dintre împăratul

Carol al Austro-Ungariei si regele Carol al Romaniei.

Neutralitatea României (1914-1916)

S-a caracterizat printr-un climat politic foarte agitat.

Cauze:

Forţele politice propun soluţii diverse.

Diplomaţii puterilor centrale şi ai Antantei încercau

să atragă România de partea lor;

România trebuia să aleagă acea grupare ce putea să

sprijine desăvârşirea unităţii naţionale.

În schimbul unei neutralităţi binevoitoare Rusia a

recunoscut drepturile Romîniei asupra Transilvaniei şi

Bucovinei. La 27 septembrie/10 octombrie 1914 Carol I a

decedat, urmând la tronul Romîniei Ferdinand I. I.I.C.

Brătianu a avut negocieri secrete cu Antanta;

Prin aceasta a dorit să obţină garanţii pentru

asigurarea independenţei indiferent de rezultatele

războiului. Curentul dominant în opinia publică

16

românească era cel ce se pronunţa pentru intrarea în

luptă de partea Antantei. În acest sens au fost incheiate

acorduri cu Rusia şi Italia. În sprijinul intrării în război de

partea Antantei se desfăşoară acţiuni diverse:

propagandă în presă;

demonstraţii;

conferinţe;

acţiuni ale:

- Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor;

- „Acţiunii Naţionale” (condusă de N. Filipescu)

O serie de politicieni români susţineau alianţa cu

Puterile Centrale pornind de la pericolul slav: Constantin

Stere, P.P. Carp, Alexandru Marghiloman.

Mişcarea socialistă din România se opune

participării la război.

Situaţia economică în perioada neutralităţii se

înrăutăţeşte datorită:

Reducerii volumului comerţului românesc prin

închiderea strâmtorilor după intrarea Turciei în

război.

Cheltuielilor necesare înzestrării armatei

Intrării Bulgariei în război 1915.

17

În vara anuui 1916 se fac presiuni crescânde asupra

României din partea ambelor tabere într-un moment de

criză al Atantei pe front. Consecinţa acestor presiuni a

fost faptul ca la 4/17 august 1916 are loc semnarea de

către România a convenţiei politice şi militare cu Antanta

cu caracter secret.

Convenţia politică prevedea:

România să declare război Austro – Ungariei

să se respecte integritatea teritoriă a României

recunoaşterea aspiraţiei legitime a României către

unirea cu Transilvania şi Bucovina;

participarea României la conferinţa de pace în

condiţii de egalitate cu celelalte ţări semnatare.

Convenţia militară prevedea:

România se obliga să intre în război la 15/28 august

1916 ;

ajutorul militar al Antantei pentru România;

aprovizionarea armatei române cu muniţii şi

armament (300 t/zilnic);

desfăşurarea unor ample operaţiuni militare de către

Antanta în sprijinul României;

18

Rusia trebuia să desfăşoare operaţuni militare în

Galaţia şi Bucovina şi să participe la apărarea

Dobrogei în cazul atacării acesteia de către Bulgaria;

trupele aliate de la Salonic să declanşeze o

ofensivă pentru atragerea armatelor Puterilor

Centrale în zonă;

La 14/27 august 1916 s-a convocat Consiliul de

Coroană de la Sinaia unde toţi participanţii au fost de

acord cu intrarea în război a României alături de

Antanta; singurii opozanţi au fost P.P. Carp şi Titu

Maiorescu. In aceeaşi seară s-a inaintat declaraţia de

război către Austro-Ungaria de către ministrul Edgar

Mavrocordat.

3. Intrarea României în război. Operaţiunile

militare din anul 1916. Ocupaţia militară a

Puterilor Centrale.

Operaţiile militare din 1916:

În noaptea 14/15 august 1916 armata română trece

Carpaţii, avansează rapid, iar românii din Transilvania îi

primesc pe soldatii romani ca pe eliberatori. Sunt

19

cucerite Braşov, Sibiu, Topliţa. De asemenea a patruns

in zona secuiasca.

Antanta nu-şi respectă obligaţiile militare asumate:

Ofensiva promisă de armata rusă la Salonic nu a

avut loc;

Ofensiva română în Transilvania nu a fost sprijinită

de aliaţi în Galiţia si Bucovina.

Consecinţe:

1 sept. 1916 forţele germano-bulgaro-turce conduse

de felsmareşalul Mackensen provoacă românilor

înfrângerea de la Turtucaia.

în Transilvania are loc declanşarea unei puternice

contraofensive Austro-Ungare.

până la sfârşitul lui oct, 1916 , românii se retrag din

Dobrogea.

generalul Eremia Grigorescu reuşeşte să apere

trecătorile Moldovei.

spre Sud Puterile Centrale reuşesc să rupă

apărarea la trecătoarea Jiului şi să pătrundă în

Muntenia şi Oltenia.

Încercarea românilor de a-i opri pe inamici în zona

Neajlov-Argeş nu salvează capitala care va fi ocupată în

decembrie 1916. Consecinţele ocupării capitalei şi a

20

Munteniei de către armatele germano-bulgaro-turce au

fost:

Retragerea armatei României în Moldova (nov. –

dec. 1916).

Stabilirea Frontului pe linia Oituz-Siret-Dunăre

Rtragerea Guvernului, autorităţior, la Iaşi

Se formează un guvern de uniune naţională, din

care făcea parte şi conservatorul Take Ionescu.

Regele Ferdinand promite reformă electorală şi

agrară. Guvernul I.I.C. Brătianu hotărăşte depunerea

tezaurului naţional în Rusia spre păstrare; acesta era

format din tezaurul casei regale, obiecte ale Mitropoliei

Ungro-Vlahiei, lingouri de aur, valută şi alte valori.

În teritoriul ocupat de Puterile Centrale se instituie

un regim de ocupaţie militară care a dus la:

exploatarea bogăţiilor ţării în folosul Puterilor

Centrale

reprimarea încercărilor de rezistenţă

rechiziţii

4. Campania din vara anului 1917 şi urmările sale:

În Moldova se fac eforturi uriaşe pentru refacerea

armatei. În perioada ianuarie-mai 1917 se aduce

21

armament din Franţa, Rusia şi Anglia iar soldaţii sunt

instruiţi de misiunea militară franceză condusă de

genralul Berthelot. Puterile Centrale pregăteau în vara

anului 1917 o dublă ofensivă. În perioada iulie–august

1917 se desfăşoară luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi

Oituz :

la 11 iulie 1917 ofensiva românească de la Mărăşeşti

a armatei a doua sub comanda generalului

Alexandru Averescu eliberează 30 de sate;

la 24 august au fost respinse ultimele încercări de

străpungere a apărării româneşti de la Oituz.

Importanţa:

- victoriile românilor au salvat statul român

- este oprită înaintarea Puterilor Centrale spre Rusia

- s-au remarcat generalii Alexandru Averescu şi

Eremia Grigorescu; regimentul 32 „Mircea şi armata

a II-a română.

În lunile octombrie-noiembrie 1917 are loc revoluţia

Bolşevică din Rusia cu următoarele consecinţe pentru

statul Român:

- trupele ruseşti din Moldova sunt cuprinse de

anarhie, tulburări si de ideologia bolsevica;

22

- lovitura de stat bolşevică din 25 oct./7 nov. 1917 a

afectat România deoarece rămâne singură,

înconjurată de duşmani.

- La 20XI/3.XII. 1917 generalul Scerbacev

comandantul trupelor ruse din România propune

încheierea armistiţiului cu Puterile Centrale

implicându-i şi pe români.

Consecinţele acestei situatii au fost:

26.XI./9.XII.România este obligată să încheie

armistiţiul cu Puterile Centrale. Armistiţiul nu a

modificat însă orientarea politică a guvernului român

În Moldova continuă agitaţiile bolşevice

Unităţile militare romîne sunt nevoite să intervină

pentru neutralizarea trupelor ruseşti cuprinse de

spiritul bolşevismului;

La 3 decembrie 1917 guvernul condus de Lenin

ordonă arestarea reprezentantului român la

Petrograd Constantin Diamandy;

La 13/26 ianuarie 1918 Rusia bolşevică rupe

legăturile diplomatice cu România;

Tezaurul român depus în 1917 în Rusia este

confiscat;

23

Pentru a-şi consolida puterea, guernul bolşevic

condus de Lenin încheie pace cu Puterile Centrale la

Brest-Litovk la 18 februarie-3martie 1918;

În perioada dec.1917-mai 1918 au avut loc tratative

pentru încheierea păcii cu Puterile Centrale;la aceste

tratative ministrul de externe austro-ungar Czernin

cerea înlăturarea regelui Fredinand;

România primeşte ultimatum din partea Puterilor

Centrale (25 ian./7 feb. 1918) în vederea încheierii

rapide a păcii.

Consiliile de Coroană desfăşurate la Iaşi (feb.1918) au

hotărât alegerea acestei soluţii pentru salvarea ţării.

Guvernul I.I.C.Brătianu a demisionat, formându-se un

guvern prezidat de generalul Alexandru Averescu.

Regele Ferdinand s-a întâlnit la Răcăciuni cu Ottokar

Czernin. Cu acest prilej ministrul de externe austro-

ungar i-a cerut în mod ultimativ incheierea păcii. În urma

demisiei guvernului Alexandru Averescu, riscul încheierii

unei păci umilitoare a fost asumat de guvernul Alexandru

Marghiloman (feb.-oct. 1918). După discuţiile preliminare

de la Buftea la 24 aprilie/7 mai 1918 se încheie pacea

de Bucureşti.

24

Prevederi:

- ocuparea Dobrogei de către Bulgaria. România avea

acces la Marea Neagră prin portul Constanţa;

- demobilizarea armatei(parţial);

- Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul de-a lungul

Carpaţilor. O zonă de 5600 km², împădurită în care

se aflau vârfurile Negoiu, Caraiman şi Ceahlău

urmând să fie exploatată de Austro-Ungaria;

- controlul german asupra economiei româneşti prin

monopolul asupra petrolului şi arendarea de terenuri

agricole pe timp de 90 de ani.

- deşi grea, pacea de la Bucureşti permitea

supravieţuirea României. Parlamentul de la Iaşi a

ratificat pacea de la Bucureşti dar aceasta nu a fost

promulgată de regele Ferdinand.

5. Reintrarea României în război

În vara anului 1918 Antanta obţine victorii

importante pe frontul de vest şi in Macedonia.

Consecinţe:

25

- sunt create condiţii favorabile pentru reintrarea

României în război;

- 24oct./6nov.1918 guvernul Marghiloman

demisionează;

- se formează un guvern prezidat de generalul

Constantin Coandă.

Acesta a proclamat mobilizarea generală şi cere

trupelor germane să părăsească ţara; România declară

război Germaniei şi anulează pacea de la Bucureşti. La

11 noiembrie 1918 Germania capitulează. Regele

Ferdinand şi regina Maria împreună cu autorităţile

româneşti revin la Bucureşti, după eliberara teritoriilor

româneşti de sub ocupaţia Puterilor Centrale.

Participarea României la primul război mondial a

urmărit permanent idealul Marii Uniri. Războiul a costat

pe români 339117 morţi şi 299000 de răniţi.

TERMENI

Alteţă regală – titlul purtat de un principe dintr-o

casă domnitoare;

bolşevism – curent de gândire politică de extremă

stângă apărut în Rusia la începutul sec. XX.;

26

neutralitate – situaţie, atitudine a unui stat care

nu se amestecă în conflictul dintre două sau mai

multe state;

rezoluţie – hotărâre luată de un colectiv în urma

unor dezbateri;

statu-quo – stare care a existat mai înainte, care

se menţine, în momentul de faţă şi în raport cu care

se apreciază efectele unui tratat, ale unei convenţii.

CRONOLOGIE

1870 – 1871 – înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia;

1878 (9-21.IX) – Carol I i-a titlul de Alteţă Regală;

1879 – incidentul de la Arab-Tabia;

1880 – Otto von Bismarck se pronunţă pentru aderarea

României la Tripla Alianţă;

14–26 martie 1881 – Parlamentul votează transformarea

României în regat

1882 – incidentul de la Iaşi;

1883 – Alianţa dintre România şi Puterile Centrale;

1883 – I.C. Brătianu şi Carol I vizitează Germania

1886–1891 – războiul vamal dintre România şi Austro

Ungaria

27

1892 – prinţul moştenitor Ferdinand se căsătoreşte cu

Maria de Edinburgh;

1908 – Austro Ungaria anexează Bosnia şi Herţegovina

1909 – moştenitorii tronului din Germania şi Austro-

Ungaria vizitează Bucureştiul

1910–1911 – România este vizitată de misiuni militare

din Anglia şi Rusia şi de primarul Parisului;

3 dec. 1912 – Turcia semnează armistiţiul după

înfrângerea din primul război balcanic;

3 febr. 1913 – reizbucnirea primul război balcanic;

10 iunie 1913 – Bulgaria declanşează al II-lea război

balcanic;

10 august 1913 – pacea de la Bucureşti

1913–1914 – Germania şi Austro-Ungaria acreditează

noi ambasadori la Bucureşti;

1–14 iunie 1914 – vizita ţarului Nicolae II şi a familiei

sala la Constanţa

21 iulie–3 aug. 1914 – Consiliul de coroană de la Sinaia

care hotărăşte neutralitatea României

1914–1916 – perioada neutralităţii României;

sept.–1914 – România încheie acorduri cu Rusia şi Italia

1914 – Congresul extraordinar al Partidului Social

Democrat cere adoptarea unei politici de neutralitate;

28

27 sept.–10 oct. 1914 – moartea lui Carol I

feb. 1916 - moartea reginei Elisabeta;

1915 – intrarea Bulgariei în război

vara 1916 – şeful marelui Stat Major şi gen. Joseph

Joffre cere României intrarea în război;

4–17 aug. 1916 – se semnează documentele colaborării

României cu Antanta;

14–27 aug. 1916 – Consiliul de Coroană a prezentat

înţelegerea cu Antanta şi a decis intrarea României în

război;

14–15 aug. 1916 – armata română trece în Transilvania;

1 sept. 1916 – înfrângerea românilor la Turtucaia;

sf. oct. 1916 – retragerea românilor din Dobrogea;

23 nov.–6 dec. 1916 – gen. Mackensen intră în

Bucureşti;

mart.–apr. 1917 – regele Ferdinand promite înfăptuirea

reformei agrare şi a celei electorale;

24 iulie–6 aug. – 24 aug. – 3 sept. 1917 – luptele de la

Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz;

25 oct.–7 nov. 1917 – lovitura de stat bolşevică de la

Petrograd;

19 nov.–2 dec. 1917 – Consiliul de Coroană decide

continuarea războiului împotriva Puterilor Centrale;

29

26.XI.–9.XII.–1917 – armistiţiul cu puterile Centrale;

3 dec. 1917 – arestarea reprezentantului României la

Petrograd (Constatin Diamandy);

8–22 dec. 1917 – trupele române intervin pentru a linişti

situaţia creată în Moldova datorită agitaţiilor bolşevice;

3–26 ian. 1918 – ruperea legăturilor diplomatice dintre

România şi Rusia;

dec. 1917– mai 1918 – au loc convorbiri intre România

şi Puterile Centrale pentru încheierea păcii;

25 ian.– 19 febr. 1918 – România primeşte un ultimatum

din partea Puterilor Centrale pentru încheierea grabnică

a păcii;

febr. 1918 – Ferdinand se întâlneşte la Răcăciuni cu

Czernin;

17 febr.– 2 martie ; 19 febr.– 4 martie 1918 – Consiliile

de Coroană de la Iaşi care au dezbătut soarta ţării;

18 feb. – 3 martie 1918 – pacea de la Brest Litovsk;

sf. febr. 1918 – demisia guvernului Averescu; formarea

cabinetului Marghiloman;

24 aprilie – 7 mai 1918 – pacea de la Bucureşti;

sept. 1918 – Bulgaria a fost înfrântă decisiv de Antanta;

24 oct, – 6 nov. 1918 – demisia guvernului Marghiloman

şi formarea cabinetului Coandă;

30

11 nov. 1918 – armistiţiul Antantei cu Germania;

18 nov.–1 dec.1918 – Bucureştiul este eliberat. Regele

Ferdinand împreună cu guvernul revin la Bucureşti.

CAPITOLUL II

DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII NAŢIONALE A

STATULUI ROMÂN

1. Premisele Marii Uniri

2. Unirea Basarabiei cu România

3. Unirea Bucovinei cu România

4. Unirea Transilvaniei cu România

5. Importanţa istorică a Marii Uniri din 1918

1. Premisele Marii Uniri

Întregirea naţională a României a fost un ideal al

tuturor românilor, care s-a manifestat puternic în

perioada 1859-1918.Pentru aceasta România a

participat la primul război mondial de partea Antantei.

Primul război mondial a însemnat pentru românii din

teritoriile aflate sub ocupaţie străină accentuarea

31

regimului de opresiune, de discriminare naţională. În

acelaşi timp a accentuat lupta pentru realizarea unităţii

naţionale.

Încercările împăratului Carol I al Austro-Ungariei

de a menţine imperiul federalist au eşuat. În acest

context izbucnesc revoluţii la Viena şi Budapesta care au

dus la separarea Austriei şi Ungariei. Naţionalităţile

asuprite luptă pentru autodeterminarea naţională, pentru

formarea statelor naţionale. Români din teritoriile străine

se înrolează ca voluntari în armata română.

Realizarea marii uniri a fost un proces logic prin

care românii s-au reunit în cadrul unuia şi aceluiaşi stat

naţional.

2. Unirea Basarabiei cu România

Prima etapă :

Problema unirii Basarabiei cu Romania s-a pus in

contextul evenimentelor avute loc in Rusia. Pe fondul

dezmembrării Imperiului Ţarist şi a adoptării principiului

autodeterminării până la despărţire de statul naţional în

care au fost înglobate, in Basarabia începând cu 1917

au fost create condiţiile pentru unirea cu România. Un

rol important în lupta pentru unire l-au avut:

32

Partidul Naţional Moldovean infiinţat în 1917 ;

Ziarul „Cuvântul Moldovenesc” ce apărea la Chişinău

în 1917;

La 25 sept/8 oct.1917 la Chişinău a avut loc

Congresul ostaşilor moldoveni; cu acest prilej se

constituie un organ reprezentativ numit Sfatul Ţării ce

avea ca for coordonator consiliul directorilor. Consiliul

directorilor a anunţat autonomia Basarabiei. Preşedinte

al Sfatului Ţării a fost ales Ioan Inculeţ.

A doua etapă:

În condiţiile în care Ucraina urmărea să ocupe

Basarabia, Sfatul Ţării proclamă in decembrie 1917

Republica Democratică Moldovenească. Tulburările

provocate de bolşevici în Moldova, pericolul anexării

Basarabiei la Ucraina determină Consiliul Directorilor să

ceară sprijinul armatei române. La 13/26 ianuarie 1918

guvernul lui Lenin rupe relaţiile diplomatice cu

România. Republica Democratică Moldovenească

izolată complet şi-a proclamat independenţa la 4

februarie 1918. Pe fondul precipitării relaţiilor cu Rusia

sovietică la 27 martie / 9 aprilie 1918 Sfatul Ţării adoptă

cu majoritate de voturi hotărârea de unire a Basarabiei

33

cu România. Sfatul Tarii cuprindea reprezentanti ai

tuturor nationalitatilor.

3. Unirea Bucovinei cu România

Bucovina este cel de-al doilea teritoriu românesc unit

cu România. Lupta pentru realizarea unirii cu patria

mama s-a accentuat o data cu debutul primei conflagratii

mondiale. Primul război mondial a adâncit criza

Imperiului Austro-Ungar.

Românii din Bucovina s-au confruntat cu politica

deznaţionalizării promovată de Imperiul Austro-Ungar,

numeroşi fiind înrolaţi în armata austro-ungară. În

toamna anului 1918 este lansată teza anexării Bucovinei

la Galiţia. De asemenea Ucraina ameninţa cu anexarea.

Consecinţe:

14-27 oct. 1918 – din iniţiativa lui Xestil Puşcariu şi

Iancu Flondor este convocată o adunare a

reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie

care decide unirea cu regatul României;

este ales un comitet executiv şi un Consiliu

Naţional; intervenţia trupelor ucrainiene determina pe

Iancu Flondor sa ceara sprijinul trupelor româneşti;

34

15/28 nov. 1918 la Cernăuţi are loc Congresul

general al Bucovinei (români, polonezi, germani,

ruteni). Congresul votează cu majoritate de voturi

unirea Bucovinei cu România.

5. Unirea Transilvaniei cu România

Prima etapă.

Participarea Transilvaniei alături de Austro-Ungaria

la primul război mondial a radicalizat lupta pentru unire.

Intrarea trupelor române în Transilvania în vara anului

1916 este primită cu entuziasm de români. Autorităţile

maghiare după contraofensiva Puterilor Centrale în

Transilvania duc o puternică acţiune de reprimare a

mişcării naţionale româneşti prin:

- rechiziţii, arestări, internări în lagăre;

- suspendarea presei româneşti;

- închiderea şcolilor confesionale româneşti.

Interdicţiile pronunţate de guvernul Tisza au

accentuat lupta socială şi de protest între 1916 şi 1918

pe Valea Jiului, la Cluj, Braşov, Oradea, Timişoara. În

ianuarie şi iunie 1918 au avut loc în întregul imperiu

puternice greve generale. Lupta pentru unire s-a

manifestat puternic în 1918 prin:

- apariţia la 1 octombrie 1918 a ziarului Adevărul;

35

- prin intensificarea propagandei pentru susţinerea

cauzei tuturor românilor, în Franţa, Anglia, Statele

Unite, Italia, Suedia de către Take Ionescu, Simion

Mândrescu, Constantin Angelescu;

- publicarea în presă a unor articole care arătau

necesitatea unirii.

Pe fondul acestor evenimente a avut loc la 8 aprilie

1918 la Roma Congresul popoarelor asuprite din

Imperiul Austro-Ungar la care au participat Simion

Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu. Cu acest

prilej s-a hotărât continuarea luptei popoarelor asuprite

din monarhia austro-ungară pentru unire şi

autodeterminare naţională. În Europa s-a accentuat

propaganda unirii Transilvaniei cu România îndeosebi

după 3 octombrie 1918 când la Paris s-a constituit sub

preşedenţia lui Take Ionescu Consiliul Naţional al Unităţii

Româneşti. Acesta publica ziarul La Roumanie.

Împaratul Carol I la 3/16 octombrie 1918 încearcă

salvarea monarhiei prin manifestul Către popoarele mele

credincioase prin care propunea federalizarea Austro-

Ungariei. Drept răspuns Alexandru Vaida-Voievod în

Parlamentul maghiar a citit declaraţia de independenţă a

naţiunii române din Transilvania. Treptat puterea locală

36

în Transilvania a fost preluată de consiliile româneşti

numite sfaturi, ce au dispus de sprijinul militar al

populaţiei prin gărzile româneşti.

A doua etapă

În Transilvania şi-a reluat activitatea din toamna

anului 1918 Partidul Naţional Român. Comitetul executiv

al partidului întrunit la Oradea la 29 septembrie/12

octombrie 1918 a dat publicităţi declaraţia prin care

proclama independenţa naţiunii române. În acelaşi timp

a reluat contactele cu Partidul Social Democrat din

Transilvania. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a

constituit Consiliul Naţional Român Central din care

făceau parte saşe reprezentanţi ai Partidului Naţional

Român(Theodor Mihaly, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-

Voievod, Ştefan Ciceo-Pop, Alexandru Lazăr) şi şaşe

reprezentanţi ai Partidului Social Democrat(Ioan

Fluieraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Elena

Grapini, Iosif Jumanca). Consiliul Naţional Român

Central a avut sediul la Arad şi a devenit organul central

al luptei românilor transilvăneni pentru unire. Pentru

realizarea obiectivelor sale Consiliul Naţional Român

Central a hotărât:

37

- că va prelua puterea deplină în Transilvania;

- să organizeze Marea Adunare Naţională de la Alba-

Iulia pentru aprobarea de către popor a hotărârii de

unire cu România.

Între 13-15 noiembrie 1918 reprezentanţi ai

Consiliului Naţional au purtat tratative cu reprezentanţii

guvernului Tisza în ceea ce priveşte situaţia din

Transilvania. Tratativele au eşuat din cauza

intransigenţei maghiare.

A treia etapă:

Adunarea Naţională de la Alba Iulia a avut loc la

18 nov./ 1 dec. 1918:

- a reunit peste 1228 de delegaţi din toate localităţile

Transilvaniei şi 100000 de participanţi;

- a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti care a

proclamat unirea românilor din Transilvania şi a

teritoriilor locuite de dânşii cu România.

A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii

de stat:

- Marele Sfat Naţional condus de Gheorghe Pop de

Băseşti, forul legislativ al Transilvaniei;

38

- Consiliul Dirigent prezidat de Iuliu Maniu format din

15 membri.

Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia a consfinţit

înfăptuirea Marii Uniri. Unirea a fost recunoscută şi de

naţionalităţile din Transilvania:

- 8 ianuarie 1919 de Consiliul Naţional Săsesc;

- ianuarie 1919 de populaţia evreiască;

- august 1919 de Congresul Şvabilor de la Timişoara;

- septembrie 1919 de Consiliul Naţional Maghiar de la

Târgu-Mureş.

Autorităţile maghiare au refuzat recunoaşterea

hotărârii de unire şi a consiliului dirigent. Ameninţările

guvernului Bela Kun şi atacurile armatei maghiare

împotriva românilor au determinat guvernul român să

întreprindă campania din 1919 din Ungaria. În august

1919 armata română a pătruns în Budapesta. Era

înlăturată astfel posibilitatea extinderii revoluţiei

bolşevice în zonă.

5. Importanţa istorică a Marii Uniri din 1918:

Unirea s-a realizat ca expresie a voinţei românilor

într-un context favorabil creat de primul război mondial.

A fost rezultatul luptei de veacuri a tuturor românilor. La

39

realizarea ei au contribuit toate forţele politice din regat

şi grupările politice româneşti din teritoriile aflate sub

dominaţie străină. Dintre personalităţile româneşti din

vechiul regat care au contribuit la realizarea unirii un rol

hotărâtor l-au avut regele Ferdinand, Ionel Brătianu,

Take Ionescu, Nicolae Iorga. Realizarea României Mari

crea cadrul favorabil progresului rapid al societăţii

româneşti într-un nou context internaţional şi european.

Tratatele din 1919 – 1920 recunosc de jure o situaţie

existentă de facto. Suprafaţa ţării creşte de la 137 mii

km2 la 295.049 km2, populaţia creşte de la 7.250.000

locuitori în 1918 la 18.052.896 locuitori în 1930.

Aportul provinciilor unite a contribuit la dezvoltarea

economică a României cu implicaţii deosebite în evoluţia

economică, socială, politică, culturală.

CRONOLOGIE

27 mai – 8 iunie 1917 – soseşte la Iaşi primul

detaşament de transilvăneni şi bucovineni;

1917 – în Basarabia se constituie Partidul Naţional

Moldovean;

1917 – la Chişinău apare ziarul „Cuvântul Moldovenesc”;

40

25 sept. – 8 oct. 1917 – Congresul ostaşilor moldoveni

de la Chişinău; se crează Sfatul ţării;

1 oct. 1917 – reapare ziarul „Adevărul”;

25 oct. 7 nov. 1917 – revoluţia bolşevică din Rusia;

dec. 1917 – se proclamă Republica Democratică

Moldovenească;

ian. 1918 – Ucraina îşi proclamă independenţa;

4 feb. 1918 – Republica Moldovenească îşi proclamă

independenţa;

27 martie – 9 aprilie 1918 – Sfatul ţării adoptă hotărârea

Basarabiei de a se uni cu România;

8 aprilie 1918 – la Roma are loc Congresul Popoarelor

asuprite din Imperiul Austro-Ungar;

toamna 1918 – P.N.R. îşi reia activitatea;

3 oct. 1918 – la Paris se constituie Consiliul Naţional al

Unităţii Româneşti;

3 – 16 oct. 1918 – manifestul lui Carol I „Către

Popoarele mele credincioase”.

29 sept. – 12 oct. 1918 – Comitetul Executiv al P.N.R.

adoptă o declaraţie ce proclamă independenţa naţiunii

române;

14 – 27 oct. 1918 - Adunarea reprezentanţilor populaţiei

româneşti din Bucovina;

41

30 oct. – 12 nov. 1918 – se constituie Consiliul Naţional

Român Central;

9 – 22 nov. 1918 – Consiliul Naţional Român Central

anunţă guvernul de la Budapesta că preia puterea

deplină în Transilvania.

13 – 15 nov. 1918 – tratativele de la Arad dintre

reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului

Tisza;

15 – 28 nov. 1918 – Congresul general al Bucovinei

votează unirea Bucovinei cu România;

18 nov. – 1 dec. 1918 – Adunarea Naţională de la Alba

Iulia;

19 nov. – 2 dec. 1918 – sunt alese Marele Sfat Naţional

şi Consiliul Dirigent, organe ale puterii de stat în

Transilvania;

8 ian. 1918 – Comitetul central săsesc recunoaşte

Marea Unire;

ian. 1918 – evreii recunosc unirea;

august 1918 – Congresul şvabilor de la Timişoara

recunoaşte Unirea.

42

CAPITOLUL III

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN

PERIOADA INTERBELICĂ

1. Caracteristicile generale ale vieţii economice

2. Viaţa economică în perioada 1919 - 1928

3. Viaţa economică în perioada 1929 - 1933

4. Viaţa economică în perioada 1934 - 1940

1. Caracteristicile generale ale vieţii economice

Viaţa economică în perioada interbelică cunoaşte

evoluţii în funcţie de noul cadru teritorial, economic,

social, politic şi cultural creat de realizarea Marii Uniri.

Făurirea statului naţional unitar român a deschis o nou

etapă în istoria României:

s-au creat posibilităţi pentru valorificarea

capacităţilor materiale şi umane existente la nivelul

întregii ţări;

43

viaţa politică s-a concentrat spre consolidarea Marii

Uniri;

a crescut rolul intelectualităţii în societatea

românească;

s-a modificat raportul de forţe între marii proprietari

de pământ şi burghezie;

creşte rolul burgheziei mici şi mijlocii în economia

românească;

creşte ponderea ţărănimii mijlocaşe ca urmare a

reformei agrare din 1921;

apar noi concepte privind evoluţia economică a

României prin crearea unor noi grupări politice;

dezvoltarea industriei determină o creştere numerică

a muncitorimii;

Imediat după război, problema principală a societăţii

româneşti a fost refacerea economică. Refacerea

economică a determinat o confruntare de idei privind

căile de urmat. În acest sens s-au confruntat două

concepte:

conceptul Prin noi înşine care punea accentul pe

capitalul autohton, resursele şi forţa de muncă

naţională;

44

conceptul Porţile deschise bazat pe atragerea

capitalului străin.

Aceste confruntări ideologice s-au accentuat

îndeosebi după 1918, un rol hotărâtor în clarificarea

lor l-a avut revista Democraţia.

2. Viaţa economică în perioada 1919-1928

În perioada 1919-1928 viaţa economică în România

cunoaşte două etape distincte:

1919-1921 perioadă în care la guvernarea ţării s-au

aflat guverne de uniune naţională sau ale Partidului

Poporului

perioada 1922-1928 numită şi decada brătianistă în

care la conducerea statului s-a aflat Partidul

Naţional Liberal;

În această perioadă s-au confruntat două ideologii

importante în ceea ce priveşte evoluţia economică:

neoliberalismul;

ţărănismul.

Confruntările de idei au dus la clarificări în acest

domeniu, au creat condiţiile manifestării nu numai în plan

teoretic, dar şi practic a neoliberalismului.

45

Prima perioadă (1919-1921) a fost o perioadă de

căutări atât în ceea ce priveşte evoluţia economică cât şi

în ceea ce priveşte evoluţia monetară. Principalele

caracteristici ale acestei perioade au fost:

economia românească era distrusă de război în cea

mai mare parte;

în 1919 se realiza doar 20 – 25% din producţia

anului 1913

agricultura continua să rămână ramura principală a

economiei;

România era nevoită să importe cereale în 1919

pentru hrana populaţiei;

întreprinderile erau în cea mai mare parte distruse

de război;

la nivel naţional nu exista o unifcare monetară;

productivitatea era scăzută datorită lipsei investiţiilor

şi a forţei de muncă caliifcate;

populaţia era concentrată îndeosebi în zonele rurale

lipsită de vite de muncă şi de pământul necesar

întreţinerii familiilor (un milion de familii ţărăneşti

deţineau 46,7% din terenul cultivabil, iar 1171 de

mari proprietari deţineau 42,3%).

46

În aceşi ani cele mai importante reforme au fost

reforma electorală şi reforma agrară. Reforma agrară a

fost promisă în 1917 de regele Ferdinand. Dreptul de

expropriere a fost înscris în Constituţie, dar a determinat

mari confruntări politice şi ideologice. Propusă de liberali

în 1913, reforma agrară începe să fie aplicată din 1920

în Basarbia. Legiferată în 1921 se aplică în vechiul

Regat, Transilvania şi Bucovina. A fost cea mai mare

reformă agrară din istoria României şi una din cele mai

importante din Europa. Reforma prevedea:

exproprierea suprafeţelor cultivabile mai mari de 100

de ha;

erau exceptate de la expropriere viile, pădurile,

plantaţiile de pomi fructiferi;

suprafaţa expropriată era diferită în funcţie de

regiune, de numărul populaţiei şi de suprafaţa

arabilă existentă;

au fost expropriate circa 4 milioane de ha pământ

arabil şi circa 2 milioane de ha nearabil;

au fost împrprietărite aproximativ 2 milioane de

familii ţărăneşti.

Măsurile pentru refacerea economiei distruse au

vizat:

47

înfiinţarea Case de Credit a Meseriilor cu un capital

de 2.000.000.000 lei;

reorganizarea Ministerului Industriei şi Comerţului

prin înfiinţarea Direcţiilor Comerţului, Aprovizionării,

Cooperaţiei şi Refacerii Economice, Tarifelor

Vamale şi de Trensport, Serviciului de control al

Bursei Băncilor şi Societăţilor de Asigurare;

dispoziţii şi ordonanţe pentru extinderea la nivel

naţional a Legii Încurajării Industriei Naţionale;

înfiinţarea în 1920 a Subsecretariatului de Stat al

refacerii şi Aprovizionării pentru procurarea de

materii prime necesare industriei.

Perioada 1922-1928 este cunoscută sub numele de

perioada brătianistă deoarce la conducerea statului

român s-a aflat Partidul Naţional Liberal. Guvernarea

acestui partid a impus doctrina neoliberală în evoluţia

vieţii economice:

promovarea politicii Prin noi înşine care punea

accentul pe forţele naţionale;

crearea unei industrii performante care să fie

competitivă pe plan european prin refacerea

întreprinderilor distruse de război, crearea de

întreprinderi noi utilate cu maşini moderne prin

48

diversificarea producţiei industriale de locomotive,

vagoane de marfă şi călători, echipament militar,

motoare de avioane, produse chimice;

mărirea volumului capitalului investit în industrie de

la 19 miliarde lei în 1924 la 46 miliarde lei în 1928;

dezvoltarea domeniului bancar s-a realizat cu

aportul capitalului străin. Cele mai importante bănci

au fost Banca Naţională a României, Banca

Românească, Banca de Credit Român, Banca

Comercială Română.

Pentru dezvoltarea domeniului economic şi de

afaceri au fost promulgate o serie de legi cum sunt:

legea energiei în 1924;

legea minelor în 1924;

legea privind comercializarea şi controlul

întreprinderilor economice ale statului în 1924.

Industria a fost sprijinită de stat prin creşterea

rolului Direcţiei Reformei din cadrul Ministerului

Industriei şi Comerţului creată în 1919 şi înfiinţarea în

1923 a Societăţii de Credit Industrial. Rezultatele acestei

politici industriale au fost infiinţarea întreprinderilor

metalurgice: Fabrica de sârmă Câmpia Turzii în 1922,

Uzinele Titan-Nădrag-Călan în 1924, Copşa Mică-Cugir

49

în 1925 şi constructoare de maşini: Malaxa şi I.A.R.

Braşov în 1926. Ritmul de creştere al industriei era de

5,4% / an considerat unul dintre cele mai ridicate din

lume. România se afla printre statele avansate din lume

în ceea ce priveşte Industria Petrolului, producţia de

locomotive, vagoane şi avioane.

Agricultura a rămas ramura cea mai importantă

ramură a economiei naţionale. Au continuat acţiunile de

împroprietărire, crearea fermelor model ale statului,

stimularea producţiei agricole prin înfiinţarea Creditului

Rural. Eforturile pentru sprijinirea gospodăriei tărăneşti

au fost modeste. Înfiinţarea Camerelor Agricole, a

Institutului de Cercetări Agricole şi a Consiliului Superior

al Agriculturii precum şi începerea producerii de maşini

agricole au favorizat creşterea producţiei agricole. Cu

toate acestea producţia a rămas sub media europeană.

Comerţul exterior. Curentul neo-liberal, pus în

aplicare în activitatea guvernamentală după 1922 mult

mai intens decât în perioada 1918 – 1919, a abordat

problemele relaţiilor economice externe pornind de la

ideea potrivit căreia acestea trebuie să contribuie la

dezvoltarea economiei româneşti. Rolul statului creştea

în reglementarea şi iniţierea relaţiilor cu exteriorul. În

50

1924 volumul comerţului românesc valora 110% din

volumul anului 1913, iar cel european reprezenta 150%

din volumul anului 1913. Valoarea tonei la export şi

import era net în favoarea tonei importate, ceea ce

demonstra un decalaj substanţial. Valoarea tonei

importate reprezenta 556%, de circa 5 ori mai mare

decât valoarea tonei exportate.

România a ratificat protocolul de la Geneva din

septembrie 1923 referitor la clauzele de arbitraj în

materie comercială. Evoluţia relaţiilor internaţionale a

impus reorganizarea relaţiilor economice ale României.

Până în 1924 s-au încheiat acorduri cu Suedia (1922),

Olanda (1922), Spania (1923), Norvegia (1924), Grecia

(1925). Pentru facilitarea schimburilor comerciale

semnarea protocolului de la Geneva din 1923 privind

regimul internaţional al căilor ferate ocupă un rol

important deoarece, reglementa transportul pe Dunăre şi

pe căile ferate. Dezvoltarea comerţului exteriaor a dus la

echilibrarea balanţei comerciale a României. Ţara

noastră a parcurs ritmuri rapide în comerţul exterior.

Indicii volumului de mărfuri exportate a fost superior unor

ţări ca Germania, Belgia dar inferior unor state cum sunt

Franţa şi Anglia.

51

3. Viaţa economică în perioada 1929 – 1933.

Economia românească a fost afectată în perioada 1929-

1933 de criza economică de supraproducţie, manifestată

la nivel european şi mondial. Criza economică în

România s-a manifestat prin:

instabilitate politică;

închiderea a numeroase întreprinderi;

înrăutăţirea nivelului de trai;

creşterea numărului şomerilor;

falimente bancare;

scăderea preţurilor la produsele agricole;

aplicarea curbelor de sacrificiu la indicaţiile

experţilor străini;

mişcări sociale: Lupeni-1929, Griviţa-1933;

predominarea agriculturii;

contractarea de împrumuturi străine;

scăderea preţurilor la materiile prime;

presiunea capitalului străin.

Criza a avut punctul culminant în anul 1932 când

producţia a scăzut cu 50%.

52

În această perioadă a fost promovată politica Porţile

deschise unde accentul se punea pe creşterea rolului

capitalului străin în economia românească.

Industria. Până în 1929 industria cunoaşte un

ascendent, contribuţia la venitul naţional a acesteia a

fost de 22,9%, cu creştere a ponderii industriei mari în

producţia industrială a ţării. La recensământul din 1933

s-a constatat că din cele 273.227 întreprinderi

economice numai 12.911 aveau instalaţii de forţă

motrice. Aceasta demonstrează că industria era la un

nivel scăzut de dezvoltare, determinat de penuria de

capital fapt ce a determinat guvernările naţional-tărăniste

să acorde importanţă capitalului străin. Criza economică

din 1929 – 1933 a lovit industria românească, reducând

producţia. Pe ansamblul industriei producţia a scăzut

valoric cu 53% în 1932 faţă de 1929 cu variaţii de la o

ramură industrială la alta. Industria petrolului aflată în

exploatarea capitalului străin în proporţie de 3 / 4,

producţia a crescut continuu în condiţiile reducerii

preţurilor. Valoarea produselor petroliere în 1932 era cu

60% mai mică faţă de 1929. Producţia a crescut în 1932

cu circa 65%. Criza a dus la o nouă concentrare şi

centralizare a producţiei şi capitalurilor ceea ce a

53

determinat schimbări în structura proprietăţi. Numărul

falimentelor după anuarul statistic al României au ajuns

la 10.000 în 1933, cu consecinţe asupra nivelului de trai.

Agricultura. În anii crizei economice structura

proprietăţii agricole se prezenta astfel: 2.460.000

proprietăţi tărăneşti cu 1 – 5 ha., 25.000 de proprietăţi de

la 50 ha în sus. 700.000 de tărani nu posedau pământ.

Stocurile de produse agricole au crescut, iar preţurile au

scăzut. Datoriile agricole au afectat proprietarii de

pământuri, prin scumpirea creditului agricol, unde

dobânzile au crescut de la 24% la peste 100%. Urmările

acestei creşteri au dus la execuţii silite, cu implicaţii

asupra proprietăţii şi producţiei agricole. Legile de

asanare a datoriei agricole din 1932 şi 1933 au rezolvat

numai în parte problema datoriei agricole. Comparativ cu

alte ţări producţia medie la hectar a scăzut. Astfel,

producţia medie de grâu la hectar se afla în anii1930 -

1934 în urma Spaniei, Grecie şi Portugaliei faţă de care

între 1925 – 1929 România se afla înainte.

Datoria externă a României. În februarie 1929

naţional-ţărăniştii au trecut la înfăptuirea stabilizării

monetare, care însemna devalorizarea leului şi

consolidarea lui la nivelul atins în acel moment, în ceea

54

ce priveşte puterea de cumpărare. Noul curs era de 32

de ori mai mic decât cel de dinainte de primul război

mondial. Erau convertite biletele mai mari de 100.000 lei,

ce avantaja pe cei care aveau astfel de venituri. Această

politică a fost sortită eşecului deoarece se sprijinea pe

„resurse externe”, pe pretinsul ajutor al capitalului străin,

interesat în primul rând în plasamente rentabile. Pentru

stabilizarea bănească, România a contractat un

împrumut zis de „stabilizare” în valoare de 100.740.758

dolari circa 17 mld. de lei cu o dobândă ce se ridica la

8,9%, împrumut subscris de la o serie de bănci din New

York, Londra, Paris, Roma, Amsterdam, Praga, Viena,

Berlin.

În anul 1930 statul a contractat încă un împrumut de

8 mil. de dolari, cu o dobândă de 8% de la International

Telephone and Telegraph Corporation din New York,

condiţionat de restituirea lui în caz de un nou împrumut.

În 1931 este contractat un împrumut de dezvoltarea de

8,7 mld. lei. În schimbul împrumutului, trustul american a

primit concesionarea instalaţiilor şi serviciului de

telefonie care a durat până în anul 1941. Era aceeaşi

politică pe care o practicase în 1929 trustul suedez

Svenska care obţinuse monopolul chibriturilor pe timp de

55

30 de ani. Guvernul Alexandru Vaida-Voievod cere în

anul 1932 un nou împrumut. Acesta este condiţionat de

acceptarea prevederilor din raportul experţilor străini şi

de încheierea cu Societatea Naţiunilor a convenţiei

tehnice care însemna de fapt exercitarea controlului

finanţei internaţionale asupra politicii internaţionale

româneşti.

În România au sosit un grup de thnicieni financiari în

frunte cu Charles Rist care au alcătuit un raport asupra

situaţiei pe care au găsit-o în domeniul finanţelor.

Raportul cuprindea două părţi distincte:

în prima parte raportul se ocupa de finanţele statului

de la stabilizarea leului şi constata creşterea

arieratelor, angajări neordonanţate din lipsă de

fonduri, plăţi de portofoliu neordonat făcute, dificite

bugetare, impozite intârziate, etc., situaţa grea a

bugetului prin reducerea veniturilor. Pentru

redresarea situaţiei, raportul cerea: reducerea

cheltuielilor la cel mul 32 miliarde, desfiinţarea

caselor autonome afară de C.F.R., C.A.M. şi P.T. şi

înlăturarea oricărui împrumut intern sau extern.

Raportul mai preciza că intervenţia statului în

56

aplicarea legii conversiunii datoriei agricole a

agravat criza;

partea a doua a raportului Riest, făcea propuneri

pentru organizarea aparatului financiar şi pentru

revizuirea aşezării contribuţiei directe, indirecte ale

timbrului şi succesiunilor. Raportul concluziona

faptul că România a avut de suferit din cauza crizei

mondiale.

Între septembrie 1932 şi aprilie 1933 se perfectează

acordul de colaborare tehnică cu Societatea Naţiunilor

pentru redresarea economică şi financiară care echivala

cu asistenţă financiară. Acordul a dus la semnarea

planului de asanare de la Geneva, care prevedea avizul

reprezentanţilor Societăţii Naţiunilor în materie de

executare a bugetului sau legiferare bancară şi

monetară.

Bugetul general al statului pe anul 1932 se împărţea

în buget ordinar şi extraordinar. Bugetul ordinar se

referea la cheltuielile pentru intreţinerea aparatului de

stat, salariile funcţionarilor, lucrări publice, întreţinerea

şcolilor. Bugetul extraorbinar reprezenta un cont de

lichidare a pasivului statului. În această perioadă, aceste

bugete se încheie cu deficit, iar prin reducerea sumelor

57

scordate bugetului ordinar se aplică curbe de salarii

tuturor funcţionarilor, cunoscute în epocă sub numele de

„curbe de sacrificiu” cu consecinţe asupra puterii de

cumpărare.

4. Viaţa economică în perioada 1934-1938

Această perioadă s-a caracterizat prin înviorarea

economiei care va determina atingerea celui mai înalt

nivel al producţiei în 1938. Progresul economic s-a bazat

pe comenzile de stat şi necesităţilor de apărare ale ţării.

Direcţii de acţiune:

modernizarea prin dezvoltarea industriei proprii;

politică protecţionistă;

creşterea rolului statului în economie;

colaborarea avantajoasă cu capitalul străi;

creşterea capitalului românesc;

creşterea ponderii industriei în cadrul economiei;

redresarea producţiei agricole.

Măsuri adoptate de către guvernarea liberală:

reorganizarea economiei (fondarea Ministerului

Economiei Naţionale);

investiţii de capital;

comenzi de stat;

apar ramuri şi subramuri noi;

58

participarea statului la finanţarea unor ramuri.

Consecinţe:

1938 – punctul maxim de dezvoltare al economiei

româneşti;

venitul naţional/locuitor - 110 dolari;

Industria reprezenta aproximativ 31% din venitul

Naţional România se situa pe poziţii funtaşe în

Industria Extractivă:

locul 6 în lume – petrol;

locul 1 în Europa – petrol;

locul 2 în Europa – gaze naturale, aur.

În perioada interbelică economia României are

caracter agrar – industrial şi s-a caracterizat prin :

dinamism;

ritm mediu de dezvoltare 5,5%;

contrast – mari întreprinderi industriale: I.A.R.,

Braşov, Malaxa, Reşiţa şi întreprinderi fără forţă

motrice;

predomină micile întreprinderi;

repartiţia teritorială a industriei era neuniformă -

zone neindustrializate;

ritmul de înzestrare tehnică neuniformă.

59

Industria capătă pondere în cadrul economiei

punându-se accent pe concentrarea şi centralizarea

producţiei şi a capitalului. S-au dezvoltat transporturile şi

telecomunicaţiile cu efecte în industria constructoare de

maşini, comerţ şi sistemul bancar, dar şi în plan social.

Activitatea comercială a fost intensă crescând

posibilităţile de export care au atins nivelul cel mai înalt

în 1936.

TERMENI

- caracter agrar industrial – economia unei ţări în

care agricultura este ramura principală iar industria

este în curs de dezvoltare;

- criză economică – fază a ciclului economic în care

supraproducţia atinge punctul important şi se

formează un surplus relativ de mărfuri, în raport cu

capacitate de cumpărare limitată a populaţiei care

implică dezorganizarea profundă a vieţii economice,

ducând la scăderea producţiei, şomaj, reducerea

salariilor;

60

- hinterland – termen folosit pentru a desemna starea

de aservire a unei ţări slab dezvoltate economic, faţă

de ţările mai dezvoltate;

- legea de conversiune a datoriilor agricole –

operaţiune financiară de reducere a datoriilor

ţăranilor faţă de stat;

- neoliberalism – curent economic contemporan,

născut ca urmare a adaptării principiilor

liberalismului prin prisma unor noi realităţi; susţine

intervenţia statului în economie;

- politica „porţilor deschise” – politică economică

aparţinând P. N. Ţ. prin care se încuraja

pătrunderea capitalului străin;

- trust – formă superioară de monopol în care

întreprinderile participante îşi pierd independenţa de

producţie, iar proprietarii devin un fel de acţionari ai

acestuia;

CRONOLOGIE

61

1919 – 1928 – etapă din evoluţia economică a României

caracterizată prin eforturi de refacere economică după

distrugerile de război pe principiile neoliberalismului;

1929 – 1933 – etapa crizei economice;

1934 – 1940 – etapa unui susţinut progres economic pe

seama comenzilor de stat şi a necesităţilor de apărare

ale ţării;

1919 – producţia economică a României reprezintă 20-

25% din cea înregistrată în 1913;

1920 – Legea pentru retragerea din circulaţie a

coroanelor şi rublelor;

1924 – legea privind comercializarea şi controlul

întreprinderilor economice ale statului; Legea minelor

1929 – Legea privind stabilizarea

1932 – apogeul crizei economice din România;

1938 – momentul de vârf al dezvoltării economice al

României în perioada interbelică;

23 martie 1939 – Tratatul economic româno-german

62

CAPITOLUL IV

STRUCTURI ŞI MIŞCĂRI SOCIALE ÎN

PERIOADA INTERBELICĂ

1. Caracteristici ale vieţii sociale în România în

perioada interbelică

2. Structuri şi mutaţii în plan social

3. Conflicte sociale

1. Caracteristici ale vieţii sociale în România în

perioada interbelică

România, după Marea Unire a devenit un stat de

mărime medie, populaţia se afla pe locul opt şi suprafaţa

pe locul zece în Europa. Recensământul din 1930

63

prezenta următoarea structură a populaţiei: 71,9%

români, 7,9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2%

ruteni şi ucrainieni, 2,3% ruşi, 2% bulgari, 1,5% ţigani,

0,9% turci, 0,6% găgăuzi, 0,3% sârbi şi croaţi, 0,3%

polonezi, 0,1% greci, 0,1% tătari, 0,3% alte naţionalităţi.

Din cei 18.025.896 locuitori, 78,9% trăiau în lumea

satelor, 21,1% erau concentraţi în oraşe. Cele mai mari

oraşe din România Mare erau: Bucureşti(630.000

locuitori), Cernăuţi, Galaţi, Iaşi (400.000 locuitori). În

1925 a fost adoptată o lege care consfinţea libertatea

emigrării. Statisticile privind emigrarea se referă

îndeosebi la anul 1938 când în România s-au stabilit

28.580 cetăţeni străini şi au emigrat 11.709 cetăţeni

români.

După statistica din 1930 repartiţia forţei de muncă

pe profesii era următoarea: 72,3% lucrau în agricultură,

9,4% în industrie, 4,8% erau funcţionari, 4,2% se ocupau

de comerţ şi credit. Provinciile unite cu ţara aveau

elemente specifice ale structurii sociale în funcţie de

structura economică:

Transilvania: ponderea o forma burghezia mică,

comercială şi industrială, ţăranii şi lucrătorii

industriali;

64

Bucovina: întreprinzătorii capitalişti de origine

evreiască sau germană, ţărani;

Basarabia: ţărănime numeroasă.

2. Structuri şi mutaţii în plan social

Structura socială în perioada interbelică cunoaşte

evoluţii în funcţie de dezvoltarea ramurilor economice.

Dacă în perioada 1918-1921 majoritatea populaţiei o

forma ţărănimea, după 1922 creşte numeric

muncitorimea şi profesiile liberale datorită dezvoltării

industriei.

Burghezia industrială, bancară şi comercială a

jucat un rol important în plan economic şi politic. A

impulsionat cele mai importante acte de politică

economică, fiind adepta ideii industrializării şi a creşterii

prestigiului României prin creşterea puterii sale

economice. Burghezia şi-a consolidat poziţia în

societate, a contribuit la modernizarea statului român.

Prin politica promovată în domeniul economic în unele

perioade a atenuat conflictele sociale. Burghezia nu era

o clasă socială omogenă, în ţara noastră predomina

burghezia mică şi mijlocie. Marea burghezie era

reprezentată de marii industriaşi şi bancheri: Nicolae

65

Malaxa, Max Auschnitt, Ion Gigurtu. În jurul lui Carol al

II-lea s-a format camarila regală care treptat după 1930

va prelua controlul asupra întregului aparat de stat.

Marii proprietari de pământ (moşierimea) se

aflau într-un proces de diferenţiere şi de dezintegrare.

Pierd din forţa economică şi social politică. Procesul de

dezintegrare politică şi economică începe în primii ani ai

secolului XX şi se accentuează la sfârşitul primului

război mondial. Îşi pierd importanţa după reforma agrară

din 1921.

Ţărănimea constituia majoritatea populaţiei.

Forma un grup social compus din categorii diferite

delimitate de mărimea proprietăţii, capital şi modul de

exploatare a pământului. A cunoscut un proces de

stratificare în urma căruia s-au conturat micii proprietari

agricoli şi lucrătorii agricoli. În plan politic a alimentat

toate grupările şi partidele politice.

Muncitorii industriali. Dezvoltarea economică a

României Mari prin diversificarea ramurilor industriale a

determinat creşterea numerică a muncitorilor concentraţi

în jurul platformelor industriale din marile oraşe. În

perioada de stabilitate economică are un nivel de trai

acceptabil şi devine o forţă social-politică importantă.

66

Prin dezvoltarea unor ramuri industriale noi creşte gradul

de pregătire profesională. Exista o categorie antrenată în

ramuri de vârf purtătoare ale progresului tehnic. În

perioada crizei economice, prin înrăutăţirea situaţiei lor

materiale vor participa la mişcări de protest sub forme de

greve şi demonstraţii care vizau revendicări de natură

economică sau politică.

Intelectualitatea îşi măreşte ponderea şi rolul în

societate ca urmare a dezvoltării învăţământului, ştiinţei

şi culturii. Intelectualitatea românească s-a situat pe

poziţii progresiste. Ea a contribuit la dezvoltarea

învăţământului superior şi secundar, provenea atât din

lumea satelor cât şi din zona oraşelor. Cunoaşte o

creştere cantitativă şi calitativă. Exemplul cel mai

elocvent este faptul că Universitatea din Bucureşti se

situa printre primele 3 din lume.

3. Conflicte sociale

Conflictele sociale sunt permanente în perioada

interbelică cu intensităţi diferite în funcţie de etapa

parcursă de societatea românească sub raport politic şi

economic. Conflictele sociale capătă amploare în

67

perioadele de criză economică şi au loc în marile centre

industriale. Pentru a pune în evidenţă aceste aspecte

sunt necesare câteva precizări în ceea ce priveşte

condiţiile de viaţă, muncă şi nivelul de salarizare. O

statistică din 1938 menţionează în ceea ce priveşte

veniturile salariaţilor:

majoritatea avea un venit mediu de cca 200.000 lei

pe an;

716 erau milionari, 70529 aveau venituri mai mari de

100.000 lei anual;

300.000 de persoane aveau venituri între 20.000 şi

40.000 lei anual.

Principalele mişcări sociale şi conflicte de muncă:

greva tipografilor din Bucureşti din decembrie 1918;

grevele muncitorilor ceferişti, mineri şi petrolişti din

1919-1920;

greva generală din octombrie 1920.

Perioadele 1924-1928 şi 1934-1938 sunt

caracterizate printr-un nivel scăzut al conflictelor de

muncă şi mişcărilor sociale. Manifestări puternice

greviste au loc în perioada 1929-1933 ca urmare a

scăderii producţiei, închiderii unor întreprinderi, creşterii

şomajului şi introducerii curbelor de sacrificii:

68

greva minerilor de la Lupeni din august 1929 în urma

cărora au murit 22 de muncitori;

acţiunile greviste din anii 1931-1932;

grevele din ianuarie-februarie 1933 ale ceferiştilor şi

petroliştilor din Bucureşti şi Valea Prahovei;

grevele de la atelierele Griviţa din 16 februarie 1933

soldate cu 3 morţi şi 16 răniţi.

CAPITOLUL V

EVOLUŢIA VIEŢII POLITICE

ÎN PERIOADA 1918 – 1940

1. Sistemul partidelor politice

2. Parlamentul şi monarhia – factori importanţi ai

vieţii politice

3. Evoluţii în plan politic. Înfăptuirea unui program

democratic

4. Constituţia din 1923, importanţa ei pentru

dezvoltarea şi consolidarea statului naţional unitar

român

5. Principalele guvernări şi programele lor

69

6. Sfârşitul regimului democratic

1. Sistemul partidelor politice

România, după primul război mondial, prin realizarea

reformelor democratice, trece prin transformări

importante în ceea ce priveşte mentalul colectiv şi

structurile politice. Sistemul formaţiunilor politice s-a

remarcat printr-o complexitate deosebită determinată de

evoluţia evenimentelor interne şi internaţionale, de

interesele unor pături, grupuri şi forţe sociale. România

se afla într-o zonă de instabilitate determinată de

defecţiunea rusă, de revizionismul maghiar. În acest

context asistăm la apariţia unor grupări politice noi în

concordanţă cu noile ideologii ale vremii: ţărănism,

comunism, neoliberalism, fascism, naţionalism.

Principalele curente şi ideile lor sunt expuse în cele ce

urmează:

Neoliberalismul a avut ca reprezentanţi pe

St. Zeletin, V. Brătianu, I.Gh. Duca, intelectuali şi oameni

politici membri ai Partidului Naţional Liberal.

Ideologia neoliberală promova următoarele principii

şi obiective:

70

legătura dintre industrializare, modernizare şi

consolidarea independenţei politice;

rolul important al statului prin elaborarea unor

planuri de dezvoltare economică;

politica economică „Prin noi înşine” (1922-1928);

ocrotirea economiei naţionale de expansiunea

capitalului străin;

conservarea burgheziei industriale şi financiare;

progresul burgheziei prin dezvoltarea industriei;

exploatarea bogăţiilor cu sprijinul capitalului

autohton;

capitalul străin limitat nu eliminat (Legea minelor

1924)

Ţărănismul a avut ca reprezentanţi pe Constantin

Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache. A fost ideologia

micilor proprietari agricoli promovând ideea statului

agrar. Dintre ideile desprinse din această ideologie

amintim:

dezvoltarea industriei subordonată progresului

agriculturii – mijloace moderne;

promovarea politicii economice a „porţilor deschise”

în care rolul hotărâtor îl are capitalul străin;

71

Marxismul a avut ca reprezentant pe Lucreţiu

Pătrăşcanu :

argumentează importanţa procesului de

industrializare;

preconiza organizarea statului pe principii marxiste

în care rolul hotărâtor îl are dictatura proletariatului;

Sub aspectul vieţii politice, perioada 1918-1938 este

perioada în care se afirmă regimul constituţional

democratic. S-a caracterizat prin regrupări ale forţelor

politice, stabilitate guvernamentală, o dominare a

guvernării liberale. Perioadelor de dezorganizare a vieţii

economice şi de criză le-au corespuns perioade de

instabilitate politică, de proliferare a partidelor

politice(1918-1922;1929-1933). Nu au lipsit

manifestările de extremă dreapa şi stânga. Cu toate

acestea viaţa politică internă a evoluat în limitele

curentului democratic. Întrega perioadă analizată se

caraterizează prin dispariţia unor partide politice,

formarea de alianţe politice, naşterea unor noi partide,

apariţia grupărilor de extremă dreaptă şi extremă stângă.

Partidul conservator reprezenta interesele marilor

proprietari de pământ. În 1918 pe scena politică din

România existau două partide politice conservatoare:

72

Partidul Conservator Progresist condus de

Alexandru Marghiloman. Avea ca organ de presă

ziarul Steagul. Introducerea votului universal şi a

reformei agrare a hotărât soarta partidului care la

alegerile parlamentare din 1921 nu a obţinut nici un

mandat;

Partidul Conservator Democrat a fost fondat în 1908,

era condus de Take Ionescu. Acest partid avea ca

organ de presă ziarul Românimea. În 1919 îşi

schimbă denumirea în Partidul Democrat. Take

Ionescu, preşedintele partidului va fi numit prim-

ministru la 17 decembrie 1921 şi va conduce

guvernul până la 18 ianuarie 1922, dată la care a

fuzionat cu Partidul Naţional din Transilvania.

Partidul Naţionalist Democrat reprezenta

interesele micii burghezii şi intelectualităţii democrate.

Avea ca organ de presă ziarul Neamul românesc.

Partidul activa în jurul istoricului Nicolae Iorga care după

1918 a încercat să activeze intens în viaţa politică

românească. În partid activa şi profesorul de la Iaşi A.C.

Cuza. Rivalitatea dintre Iorga şi Cuza privind unele

aspecte ideologice au dus la retragerea lui A.C. Cuza din

73

partid şi formarea de către acesta a Partidului Naţionalist

Democrat Creştin.

Liga Poporului s-a constituit în anul 1918 la Iaşi

prin activitatea generalului Alexandru Averescu, cel care

jucase pe frontul din Moldova un rol important. Partidul

avea organ de presă ziarul Îndreptarea. Îna anul 1920 îşi

va schimba denumirea în Partidul Poporului. Partidul va

fi chemat la guvernare în perioada 1920-1921. Guvernul

Alexandru Averescu, în perioada de guvernare adoptă:

legile de reformă agrară;

unificarea monetară şi reforma financiară;

primul buget al României întregite.

Pentru realizarea unificării administrative dizolvă

Consiliul Dirigent din Transilvania, secretariatele din

Bucovina şi directoratele din Basarabia. În 1925

fuzionează cu Partidul Conservator Progresist. Partidul

Poporului va cunoaşte unele fricţiuni interne care se vor

accentua în 1932 când Octavian Goga se va desprinde

din acest partid şi va forma Partidul Naţional Agrar cu

organul de presă Ţara noastră.

Partidul Ţărănesc a fost creat în 1918 de către

învăţătorul Ion Mihalache. Baza socială a partidului se

afla în lumea satelor: preoţi, învăţători, ţărani înstăriţi.

74

Ziarele partidului au fost Ţară nouă şi apoi Aurora.

Printre liderii partidului pot fi menţionaţi: Constantin

Stere, Virgil Madgearu. Prin fuziunea în 1926 cu Partidul

Naţional Român din Transilvania condus de Iuliu Maniu a

luat naştere Partidul Naţional Ţărănesc.

Partidul Naţional Român din Transilvania a fost

partidul românilor din Transilvania. Creat în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea a fost exponentul luptei

pentru emancipare naţională. Baza ideologică şi

programatică a fost Declaraţia de la 1 decembrie 1918

de la Alba-Iulia. Organul de presă al partidului a fost

ziarul Patria. Cei mai importanţi conducători cu activitate

deosebită în lupta pentru realizarea Marii Uniri au fost:

Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Ciceo-Pop,

Vasile Goldiş. În 1926 fuzionează cu Partidul Ţărănesc

formând Partidul Naţional Ţărănesc care devine

principalul partid de opoziţie.

Partidul Naţional Liberal reprezenta interesele

burgheziei financiare şi industriale. Până în 1927 a avut

ca liderpe I.I.C. Brătianu. Partidul a dezvoltat teoria

neoliberalismului. Prin aceasta burghezia juca rolul de

conducere în societate organizată pe baza armoniei şi

echilibrului social. S-a aflat la conducerea ţării în

75

perioada ianuarie 1922 - noiembrie 1928 perioadă

cunoscută sub numele de decada brătianistă.

A susţinut ideea reformei agrare şi electorale în timpul şi

după primul război mondial. A realizat ansamblul de

măsuri legislative pe baza cărora s-a promulgat

Constituţia din 1923. Ion I.C. Brătianu s-a folosit de

dificultăţile prin care trecea casa regală în perioada

crizei dinastice, fiind omul de încredere al regelui

Ferdinand, pentru creşterea rolului P.N.L. în viaţa

economică, politică şi socială a ţării, pentru consolidarea

regimului democratic în contextul în care erau cunoscute

concepţiile politice autoritare ale principelui Carol,

viitorul rege Carol al II-lea. Guvernarea liberală din 1922-

1928 a adus României Mari stabilitate. Cele mai

importante legi adopatate au fost:

Constituţia din martie 1923;

Legea privind comercializarea şi controlul

întreprinderilor economice;

Legea energiei din 1924;

Legea minelor din 1924;

Legea pentru unificare administrativă din 1925;

Legea electorală din 27 martie 1926 prin care se

stabileşte organizarea şi desfăşurarea alegerilor

76

parlamentare, structura Adunării Deputaţilor şi

Senatului. Legea introducea prima parlamentară prin

care se asigura majoritate în Parlament partidului

care obţinea cel mai mare număr de voturi;

La 4 mai 1825 sunt promulgate legea şi statutul

pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

În perioada guvernării I.I.C. Brătianu, s-au unificat

sitemul de învăţământ de stat şi particular, învăţământul

obligatoriu fiind prelungit de la 4 ani la 7 ani. Moartea lui

Ion I.C. Brătianu în 1927 a dat o lovitură prestigiului

partidului. I.G. Duca, noul lider, nu avea prestigiul lui

Ionel Brătianu. La 9 iulie 1930 Vintilă Brătianu a acceptat

de facto noua situaţie politică în urma revenirii lui Carol

al II-lea în ţară. Reorganizat în mai 1930 Partidul

Naţional Liberal a fost marcat de sciziune:

încurajat de rege Gheorghe Brătianu a format

Partidul Naţional Liberal – Gheorghe Brătianu;

din Partidul Naţional Liberal s-a desprins şi gruparea

lui Constantin Argetoianu în 1930. În 1932 această

grupare a format Uniunea Agrară pusă în slujba

regelui Carol al II-lea. I.Gh. Duca a luptat pentru

refacerea organizaţiilor judeţene ale Partidului

Naţional Liberal în urma alegerii sale ca preşedinte

77

al partidului în decembrie 1930. I.Gh. Duca este

asasinat la 29 decembrie 1933 pe peronul gării din

Sinaia, în 1934 preşedinte al Partidului Naţional

Liberal este ales Constantin I.C. Brătianu (Dinu). În

1934 regeleCarol al II-lea numeşte la conducerea

ţării un guvern liberal condus de Gheorghe

Tătărăscu încălcând uzanţele parlamentare.

Guvernul Tătărăscu duce o politică în sprijinul lui

Carol accentuând deruta şi disensiunile în Partidul

Naţional Liberal. În alegerile parlamentare din 1937

rezultatele sunt slabe datorită politicii promovate de

Carol al II-lea care se pregătea să-şi instaureze

regimul său personal. Partidul Naţional Liberal –

Gheorghe Brătianu acceptă în 1938 fuziunea cu

Partidul Naţional Liberal în contextul în care

societatea românească a acelei perioade este

dominată de confuzie politică. De menţionat că la

alegerile parlamenatare din decembrie 1937 nici un

partid politic n-a obţinut prima majoritară pentru a

forma guvernul.

Partidul Naţional Ţărănesc s-a format la 10

octombrie 1926 prin fuziunea Partidului Naţional Român

cu Partidul Ţărănesc, grupa reprezentanţi ai burgheziei

78

mici şi mijlocii. Preşedinte al partidului a fost Iuliu Maniu,

personalitate cu rol important în lupta pentru realizarea

Marii Uniri. Fuziunea cu Partidul Ţărănesc a fost

condiţionată de înlăturarea lui Constantin Stere. Partidul

a dus o politică democratică, dar s-a deplasat treptat

spre centru dreapta. Partidul Naţional Ţărănesc a fost

principalul partid de opoziţie, activitatea sa fiind

îndrepatată pentru a obţine conducerea ţării. În urma

unei ample acţiuni cu caracter de mase Partidul Naţional

Ţărănesc reuşeşte să ajungă la guvernare în noiembrie

1928, într-o perioadă în care la nivel mondial lumea era

cuprinsă de o puternică criză economică. Perioada

noiembrie 1928-noiembrie 1933 s-a caracterizat prin

instabilitate politică, la conducerea ţării succedându-se

nouă guverne dintre care opt au fost ale Partidului

Naţional Ţărănesc şi unul prezidat de Nicolae Iorga între

aprilie 1931 şi iunie 1932. Guvernarea ţărănistă din

perioada 1929-1933 adoptă politica Porţile deschise

considerând că rolul hotărâtor în dezvoltarea economiei

ţării trebuie să îl aibă capitalul străin. Principalele

hotărâri adoptate de ţărănişti între 1929-1933 au fost:

o nouă lege a minelor care prevedea avantaje pentru

capitalul străin;

79

un împrumut extern de 100 milioane de dolari;

legea privind contractele de muncă pentru muncitori;

legea conversiunii datoriilor agricole.

În 1928 preşedinte al partidului era Iuliu Maniu

pentru ca în 1933 să fie ales Ion Mihalache. La

congresul partidului din acest an au fost numite cadre

tinere cum sunt Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu.

Partidul Naţional Ţărănesc a adoptat în 1935 un nou

program politic al cărui scop era realizarea statului

naţional ţărănesc. Cu toate acestea în partid se produc

două rupturi prin plecarea lui Dem Dobrescu şi

Alexandru Vaida-Voievod. În Partidul Naţional Ţărănesc

s-au constituit 3 grupări (aripi):

gruparea doctorului Nicolae Lupu considera

menţinerea regimului democratic principalul obiectiv

al partidului;

Iuliu Maniu aprecia că principalul pericol pentru

România este gruparea carlistă. Din aceste

considerente era gata să colaboreze cu garda de

fier;

Gruparea din jurul lui Armand Călinescu care se

pronunţa pentru intransigenţă faţă de extrema

dreaptă şi pentru o apropiere faţă de Carol al II-lea.

80

În 1937 în urma demisiei lui Ion Mihalache de la

conducerea partidului preia conducerea Iuliu Maniu. În

timpul alegerilor din decembrie 1937 Iuliu Maniu

semnează un pact de neagresiune electoral cu Corneliu

Zelea Codreanu în speranţa obţinerii unor rezulatate

bune în alegeri.

Formaţiuni politice din provinciile unite

cu România în 1918.

În provinciile unite cu România activau

următoarele formaţiuni politice, acestea având un rol

hotărâtor în lupta pentru unire:

în Basarabia Partidul Ţărănesc condus de Ion

Inculeţ;

în Bucovina Partidul Democrat condus de Ion Nistor;

în Transilvania Partidul Naţional Român.

Aceste partide erau partide regionale. Pentru a

avea aderenţă la nivel naţional au fuzionat cu alte

partide.

81

Partidele minorităţilor. Acestea gravitau în jurul

partidelor de guvernământ pentru a-şi susţine interesele

în Parlament. La nivelul României Mari funcţionau

următoarele partide ale minorităţilor:

Partidul Maghiar din România;

Partidul Uniunea Maghiară din România;

Partidul German;

Partidul Popular Şvăbesc;

Uniunea Evreilor, din 1931 Partidul Evreilor;

Partidul Ucrainian.

Mişcarea socialistă. Mişcarea socialistă în

România avea tradiţii încă de la sfârşitul secolului al XIX-

lea. În noimebrie 1918 Partidul Social Democrat a adoptat

denumirea de Partidul Socialist. La Bucureşti, în mai 1919

a avut loc conferinţa partidelor socialiste din România şi

din regiunile unite. La această conferinţă s-a format un for

de conducere numit Consiliul General al Partidului

Socialist. Mişcarea socialistă din România între 1919-

1921 s-a aflat permanent sub atacurile Internaţionalei a

III-a conduse de Lenin care propaga ideea revoluţiei

socialiste la nivel mondial. În cadrul Partidului Socialist a

existat o confruntare între opinia unificării întregii mişcări

muncitoreşti şi afilierea la Comintern. În toamna anului

82

1920 o delegaţie a socialiştilor români a vizitat Rusia

sovietică pentru a discuta condiţiile afilierii la

Internaţionala Comunistă. La şedinţa Consiliului General

al Partidului Socialist din România din 30 ianuarie-3

ferbruarie 1921 s-a hotărât soarta stângii în România.

Reprezentanţii care s-au retras din Consiliul General au

format în iunie 1921 Federaţia partidelor socialiste din

România. În 1927 acestea au constituit Partidul Social

Democrat. Deosebirile de concepţie politică, tactică şi

strategie au determinat frământări în cadrul Partidului

Social Democrat:

în 1928 s-a desprins o grupare ce a pus bazele

Partidului Socialist al Muncitorilor din România.

Aceasta s-a intitulat în 1932 Partidul Socialist

Independent, iar prin unirea cu Partidul Socialist din

România condus de Constantin Popovici s-a format

Partidul Socialist Unitar;

în iunie 1933 Partidul Social Democrat a ales o nouă

conducere formată din: Iosif Jumanca, Ion Fluieraş,

Lothar Rădăceanu, Constantin Titel Petrescu.

Socialiştii români au acţionat pentru promovarea

doctrinei socialiste şi împotriva creşterii pericolului

fascist. Acţiunile lor în această direcţie au vizat:

83

campanii de presă, demonstraţii şi acţiuni

antifasciste, participarea la reuniuni antifasciste

internaţionale între 1934-1939 la Paris şi Bruxelles.

Socialiştii români au participat ca voluntari în

războiul civil din Spania pentru apărarea Republicii

Spaniole.

Grupări şi partide de extremă stângă şi

extremă dreaptă adepte ale totalitarismului.

Extrema stângă

În România în extrema stângă a vieţii politice s-au

aflat comuniştii. Aceştia au activat în marea lor

majoritate sub influenţa Cominternului. În cadrul

Partidului Socialist în 1920 existau confruntări de idei

privind constituirea unui Partid Comunist şi afilierea la

Internaţionala a III-a (Comintern). În toamna anului 1920

o delegaţie a socialiştilor români a vizitat Rusia sovietică

fiind primită de Lenin. Cu această ocazie s-au discutat

condiţiile afilierii mişcării socialiste din România la

Internaţionala a III-a. În mai 1921 extrema stângă din

Partidul Socialist a pus bazele Partidului Comunist din

84

România. Partidul Socialist s-a disociat de această

hotărâre a unor reprezentanţi ai extremei stângi cum

sunt: Gheorghe Cristescu. În evoluţia Partidului

Comunist distingem câteva aspecte:

în 1923 comuniştii români au adoptat şi susţinut teza

dezvoltată de Buharin, privind dreptul popoarelor la

autodeterminare, mergând până la despărţirea de

stat. Comuniştii români considerau România un stat

multinaţional, o creaţie a imperialismului apusean;

şi-au propus drept obiectiv cucerirea puterii politice

acceptând compromisuri şi alianţe;

partidul s-a confruntat cu existenţa şi activitatea

paralelă a două fracţiuni: o fracţiune din interior

condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, o fracţiune din

exterior condusă de Lenuţa Filipovici, Alexandru

Ştefanski;

în 1939 comuniştii români au salutat pactul

germano-sovietic şi considerau că dificultăţile

survenite pot fi folosite pentru declanşarea revoluţiei

sociale. În ceea ce priveşte activitatea Partidului

Comunist şi a comuniştilor din România sunt

necesare câteva precizări: comuniştii nu au avut o

legitimitate istorică în ţara noastră dezvoltând o

85

grupare extremistă şi conspirativă. În 1923 numărul

comuniştilor era de circa 2000 de persoane pentru

ca în 1944 numărul lor să fie sub 1000. Activitatea

lor antistatală prin preluarea tezei lui Buharin –

România stat multinaţional - precum şi instigarea la

acţiuni cum sunt cele din 1924 de la Tatar-Bunar a

determinat scoaterea comuniştilor în afara legii în

1924 de către guvernul liberal condus de I.I.C.

Brătianu. După 1944 rolul comuniştilor va fi

important în drumul României către totalitarismul

comunist.

Extrema dreaptă

Din Partidul Naţional Democrat condus de profesorul

Nicolae Iorga s-a desprins gruparea lui A.C. Cuza care

în 1923 a format Liga Apărării Naţional Creştine(LANC).

Această organizaţie avea ca organ de presă Apărarea

naţională. Dintre elemente definitorii ale LANC

menţionăm:

dispunea de o organizaţie paramilitară numită

Lăncierii;

lupta contra partidelor politice pentru reorganizarea

Parlamentului;

86

dorea o alianţă a României cu Italia fascistă.

În 1935 a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar condus

de Octavian Goga formând Partidul Naţional Creştin. Din

LANC se desprinde în 1927 Corneliu Zelea Codreanu

care pune bazle unei organizaţii fasciste numită

Legiunea Arhanghelului Mihail. Această grupare a ucis la

Iaşi pe prefectul poliţiei Constantin Manciu. Membrii

Legiunii Arhanghelului Mihail se numeau legionari, iar

conducătorul căpitan. În aprilie 1930 Legiunea

Arhanghelului Mihail s-a intitulat Garda de Fier. Garda

de Fier a prezentat un program eclectic, cu tendinţe

antidemocratice şi antisemite. Prin ziarele Buna vestire,

Cuvântul, Sfarmă piatră, Axa răspândeşte o politică

xenofobă. Această politică era rezultatul programului

eclectic şi confuz formulat de unii politicieni cum sunt:

Gheorghe Cantacuzino – Grănicerul, Ion I. Moţa.

Gruparea avea în 1933 28.000 mii de membri, era

finanţată de Germania şi Italia, a promovat în politica de

stat asasinatul politic. La 9 decembrie 1933 Garda de

Fier este interzisă printr-un jurnal al Consiliului de

miniştri la iniţiativa lui I.Gh. Duca. După această hotărâre

primul-ministru este asasinat pe peronul gării din Sinaia.

În 1934 organizaţia reapare sub numele de Partidul Totul

87

pentru ţară condusă de generalul Constantin

Cantacuzino-Grănicerul(Zizi). Din această grupare

politică se desprinde în 1935 Mihai Stelescu care a

format „cruciada românismului”. Pentru punerea în

aplicare a politicii sale bazată pe segregaţie rasială şi

terorism politic a organizat la 25 aprilie 1936 la Târgu-

Mureş Congresul studenţilor legionari. Cu această

ocazie s-au constituit „echipele morţii” şi liste cu numele

oamenilor politici care urmau să fie lichidaţi. Sprijinul

acordat de Germania şi Italia şi confuzia politică din

societatea românească au dus la obţinerea de către

legionari în alegerile din noiembrie 1937 a locului trei.

Disensiunile dintre legionari şi Carol al II-lea au culminat

cu încriminarea legionarilor pentru faptele lor pentru care

au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Corneliu

Zelea Codreanu şi alţi 12 legionari au fost executaţi sub

pretextul fugii de sub escortă în momentul transportării

lor de la Râmnicu-Sărat la Jilava. La 21 septembrie 1939

sub îndrumarea directă a lui Horia Sima, noul şef al

Gărzii de Fier, legionarii l-au asasinat pe primul-ministru

Armand Călinescu. Noul guvern prezidat de Gheorghe

Argeşanu a ordonat executarea a 300 de legionari.

Gheorghe Tătărescu, în calitate de prim-ministru din 23

88

noiembrie 1939, îndeamnă la reconciliere. La 18 aprilie

1940 are loc împăcarea lui Carol al II-lea cu Garda de

Fier. Carol al II-lea îl primeşte pe Horia Sima în mai

1940 în audienţă, iar la 28 iunie 1940 este numit

subsecretar de stat în guvernul Gheorghe Tătărescu. Cu

această numire începe ascensiunea mişcării legionare la

conducerea ţării. Ascensiunea la guvernare a continuat

în:

timpul guvernului Ion Giugurtu când au intrat 3

legionari: Horia Sima, Vasile Noveanu şi Augustin

Bideanu;

timpul regimului antonescian când România este

proclamată la 14 septembrie 1940 stat naţional

legionar

2. Parlamentul şi monarhia – factori importanţi ai

vieţii politice.

Parlamentul a reprezentat puterea legislativă în

cadrul regimului democratic în România. Constituţia din

1923, prin articolele 33 şi 42 prevedea că puterea emană

de la naţiune şi membrii Parlamentului reprezintă

naţiunea. Parlamentul avea o structură bicamerală fiind

format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Avea atribuţii

89

legislative şi de control asupra executivului. Miniştrii erau

responsabili pentru actele de guvernământ în faţa

Parlamentului. Practica parlamentară cuprindea:

interpelări la adresa guvernului;

votul de neîncredere acordat executivului;

invalidarea de mandate;

dezbateri şi răspunsuri pe marginea discursului

tronului, rostit la începutul fiecărei sesiuni a forului

legislativ;

dreptul de anchetă.

În Parlament au avut loc ample dezbateri pentru

rezolvarea marilor probleme ale societăţii româneşti:

ratificarea tratatelor de pace;

adoptarea Constituţiei din 1923;

organizarea administrativă;

evoluţia economică şi culturală.

În ceea ce priveşte culoarea politică Parlamentul a

fost dominat între 1922-1928 de Partidul Naţional

Liberal, de Partidul Naţional Ţărănesc între 1929-1933,

dar şi de alte partide.

Rolul său a fost evident în viaţa politică românească,

în menţinerea sistemului democratic până în 1938 când

prin noua Constituţie adoptată de Carol al II-lea

90

(redactată de Istrate Micescu) atribuţiile Parlamentului

au fost reduse.

Monarhia în România a avut un rol tradiţional,

prerogativele sale fiind stabilite prin Constituţia din 1923.

Regele exercita puterea executivă:

numea şi revoca miniştri;

sancţoina legile;

exercita dreptul de graţiere;

era şeful armatei;

conferea decoraţii;

avea dreptul de a încheia acorduri şi de a bate

monedă;

orice act al regelui trebuia contrasemnat de un

ministru de resort;

Viaţa politică din România în perioada 1914-1927

a fost dominată de Partidul Naţional Liberal. Ionel

Brătianu a avut un ascendent asupra monarhiei în

timpul lui Ferdinand I Întregitorul. La 15 octombrie 1922

regele Ferdinand I a fost încoronat în catedrala de la

Alba-Iulia ca rege al tuturor românilor. Cu această ocazie

au participat reprezentanţii din 13 state ale lumii.

Monarhia trece printr-o perioadă de criză după 1925 o

91

dată cu renunţarea la prerogativele regale de către

prinţul moştenitor Carol.

Criza dinastică a izbucnit în contextul în care

Ionel Brătianu avea un ascendent asupra monarhiei, iar

prinţul moştenitor Carol, datorită temperamentului

instabil şi aventuros, renunţă la prerogativele de

moştenitor al tronului şi rămâne în străinătate cu Elena

Lupescu, amanta sa. De remarcat că în 1918 s-a

căsătorit în secret cu Zizi Lambrino, cu care a avut şi un

copil. La 28 decembrie 1925 Carol reconfirmă atitudinea

sa de renunţare la prerogativele de moştenitor la Milano,

în faţa ministrului casei regale Hiot. Ion I.C. Brătianu s-a

folosit de temperamentul lui Carol pentru a-l denigra în

faţa opiniei publice şi a regelui Ferdinand. Este posibil ca

flerul politic al lui Ionel Brătianu să-şi fi dat seama de

concepţiile autoritare ale prinţului moştenitor Carol.

Acest aspect ar fi confirmat de remarca lui Vintilă

Brătianu potrivit căreia soluţia după moartea lui

Ferdinand ar fi republica.

La 30 decembrie 1925 Consiliul de Coroană de la

Sinaia a acceptat renunţarea lui Carol. Camerele reunite

ale Parlamentului la 3 ianuarie 1926 a proclamat

succesor al regelui Ferdinand pe fiul lui Carol, Mihai, sub

92

autoritatea unei regenţe. Regenţa era formată din prinţul

Nicolae, patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan,

preşedintele Curţii de Casaţie. Prin aceste hotărâri

liberalii obţineau o autoritate şi mai mare în viaţa politică

românească. Carol, devenit Carol Caraiman, se

stabileşte în străinătate. I se interzice intrarea în

România, ministrul I.Gh. Duca lansând către prefecţii de

judeţe instrucţiuni în acest sens.

Partidul Naţional Liberal a încercat să

subordoneze regenţa prin includerea în regenţă a reginei

Maria. În 1927 a murit Ferdinand şi pe neaşteptate şi

Ionel Brătianu. Moartea lui Ionel Brătianu a determinat

controverse în istoria românilor.

În ţară, agitaţiile politice au fost intense pe tema

revenirii lui Carol la tron. Acestea au fost folosite de

Partidul Naţional Ţărănesc care a organizat la 6 mai

1928 o mare adunare naţional ţărănească la Alba-Iulia

pentru răsturnarea liberalilor de la putere. La Alba-Iulia

se zvonea că se va reîntoarce în ţară Carol, fapt pentru

care ţărăniştii preconizau un marş spre Bucureşti pentru

răsturnarea guvernului liberal. Cu toate acestea Iuliu

Maniu a fost însărcinat să formeze guvernul la 10

noiembrie 1928 după circa 6 luni de la acest eveniment.

93

Între 1928-1930 se intensifică propaganda în jurul

întoarcerii lui Carol la tron. În această perioadă Carol a

avut contacte cu unii oameni politici din ţară pentru a

obţine sprijinul necesar recunoaşterii sale ca rege. La 8

iuni 1930 este recunoscut rege sub numele de Carol al

II-lea, după o săptămână regina Maria fiind silită să se

retragă la Balcic. Ajuns pe tronul României, Carol s-a

înconjurat de camarila regală cu ajutorul căreia în 1938

instaurează o monarhie autoritară.

3. Evoluţii în plan politic. Înfăptuirea unui

program democratic

Viaţa politică în România între anii 1918-1940 s-a

caracterizat prin perioade de stabilitate, dar şi de

instabilitate în funcţie de evoluţiile interne şi

internaţionale. Între 1918-1940 la conducerea României

s-au succedat 38 de guverne care au căutat să asigure

structuri instituţionale adecvate cerinţelor progresului şi

stabilităţii statului naţional unitar român. Evoluţiile în plan

politic în timpul primului război mondial şi după acesta

au fost consecinţe ale schimbării mentalului colectiv şi

ale evoluţiilor geopolitice din zona în care se afla

94

România. Aceste evoluţii au generat două reforme

importante: reforma electorală şi reforma agrară.

Reforma electorală este rezultatul modificării

articolelor 57 şi 67 din Constituţie în anul 1917. La 16

decembrie 1918, printr-un decret lege era adoptat votul

universal, direct şi secret, pentru locuitorii începând cu

vârsta de 21 de ani. Excepţie făceau femeile, magistraţii

şi ofiţerii, fapt ce a determinat proteste în epocă. La

alegerile parlamentare din 1919, din rândul celor 568 de

deputaţi făceau parte şi socialiştii, printre care şi V.G.

Morţun. Alegerile parlamentare din 1919 înlăturau

rotativa guvernamentală, deschizând perspectiva

înfiinţării unor noi grupări politice. Evoluţiile democratice

promovate prin votul universal au deschis calea adoptării

unor legi necesare consolidării statului naţional român şi

a democraţiei în România. În decembrie 1919

Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea

Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Tot în

1919 s-a introdus calendarul gregorian, 1 aprilie 1919

devenind 14 aprilie 1919 stil nou.

Principalele măsuri adoptate pentru relansarea

economiei româneşti după primul război mondial au

vizat:

95

repunerea în ordine a circulaţiei monetare şi

efectuarea unificării monetare în 1920;

realizarea reformei agrare;

măsuri pentru desfiinţarea barierelor vamale între

vechiul regat şi provinciile unite cu ţara.

Reforma agară a constituit o preocupare

deosebită când statul român s-a aflat ameninţat în timpul

campaniilor militare din 1917 de pericolul bolşevic şi de

forţele Puterilor Centrale. Cu acest prilej regele

Ferdinand a promis pământ ostaşilor ţărani. La 15

decembrie 1918 s-a emis decretul lege pentru

exproprierea marilor proprietăţi rurale(cca 2 milioane

ha): proprietăţi particulare ale supuşilor statelor străine,

casei regale, absenteiştilor. Prin decretul din 27

decembrie 1918 au fost fixate condiţiile de expropriere.

Aplicarea reformei agrare s-a realizat prin acte

legislative speciale între anii 1919-1920. Legea propriu-

zisă de reformă agrară din 1921 a rezolvat într-o mare

măsură problema agrară în România în favoarea

ţărănimii.

Circulaţia monetară după primul război mondial a

determinat speculaţii financiare în contextul în care în

paralel cu leul emis de Banca Naţională a României

96

circulau şi alte bancnote: rubla Romanov, coroane

austro-ungare, rubla Lvov. În anul 1920 s-a efectuat

unificarea monetară, iar în 1921 Nicolae Titulescu, în

calitate de ministru al finanţelor elaborează un sistem

unitar de impozite şi stabileşte un minim de venit

neimpozabil.

4. Constituţia din 1923, importanţa ei pentru

dezvoltarea şi consolidarea statului naţional

unitar român

Înfăptuirea programului democratic a continuat în

perioada decadei brătianiste prin adoptarea Constituţiei

din 27 martie 1923. Reorganizarea şi consolidarea

statului român impuneau modificarea Constituţiei din

1966. Parlamentul ţării, aflat la Iaşi, în mai 1917 a luat în

discuţie reforma electorală şi agrară. Regele Ferdinand,

în iunie 1917 semnează decretul pentru modificarea

articolelor 19, 57 şi 67 din Constituţia din 1866 în care se

specificau principiile de expropriere şi regimul electoral

bazat pe votul universal. Constituţia din 1923 numită şi

Constituţia unificării a reprezentat o revizuire a celei din

1866. Proiectul, până la promulgarea sa prin decret regal

la 28 martie 1923 a parcurs mai multe etape:

97

5 martie 1923 – proiectul a fost depus la Adunarea

Deputaţilor;

la 19 martie 1923 încep discuţiile asupra

conţinutului;

la 26 martie 1923 Adunarea Deputaţilor a votat

Constituţia;

27 martie 1923 – Constituţia este votată şi de Senat;

29 martie 1923 – este publicată în Monitorul Oficial.

Principalele prevederi ale Constituţiei din 1923:

consfinţea caracterul de stat naţional unitar şi

indivizibil, independent şi suveran, având un teritoriu

inalienabil;

forma de guvernământ era monarhia constituţională;

drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau acelaşi

pentru toţi cetăţenii, fără deosebire de origine etnică,

de limbă sau religie;

se stabilea: libertatea conştinţei, a presei, dreptul la

muncă, învăţătură şi asociere;

statul avea dreptul de expropriere în cazul de

utilitate publică;

zăcămintele de orice natură ale subsolului sunt

proprietatea statului;

98

garanta proprietatea particulară, egalitatea în faţa

legii;

învăţământul primar era declarat obligatoriu;

consfinţea votul universal, cu limitele prevăzute de

decretul din decembrie 1918;

prevedea separarea puterilor în stat: puterea

legislativă (Parlamentul format din Adunarea

Deputaţilor şi Senat), puterea executivă formată din

rege şi guvern.

Prevederile Constituţiei din 1923 confereau statului

româm un caracter democratic, o organizare unitară şi

pluralismul politic. Constituţia din 1923 a rămas valabilă

până în 1938, a fost respectată de toate partidele chiar

dacă unele dintre acestea, la votarea ei în 1923 au

criticat-o considerând-o o Constituţie a Partidului

Naţional Liberal. Multe dintre principiile ei se regăsesc în

Constituţia din 1991.

5. Principalele guvernări şi programele lor

Între 1918-1940 în România s-au succedat 38 de

guverne.

99

Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (dec. 1919-

martie 1920). Şi-a concentrat întreaga activitate pentru

votarea legilor prin care sunt ratificate actele de unire ale

Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.

Guvernul condus de generalul Alexandru

Averescu. A luat următoarele măsuri:

în 1920 a efectuat unificarea monetară;

a desfiinţat Consiliul Dirigent din Transilvania,

secretariatele din Bucovina şi directoratele din

Basarabia;

a pus în aplicare reforma agrară în Basarabia în

1920 şi în iulie 1921 în regat, Transilvania şi

Bucovina.

Guvernarea condusă de Partidul Naţional Liberal

(decada brătianistă) – ianuarie 1922-noiembrie 1928

Guvernarea liberală s-a remarcat prin politica

neoliberală promovată în societatea românească.

Activitatea guvernamentală s-a axat pe următoarele

coordonate:

consolidarea statului naţional unitar român prin

adoptarea Constituţiei din 1923;

adoptarea unor legi în concordanţă cu doctrina

neoliberală:

100

- legea privind comercializarea şi controlul

întreprinderilor economice ale statului – 1924;

- legea energiei – 1924;

- legea minelor – 1924;

- legea pentru unificare administrativă – 1925;

- legea şi statutul pentru organizarea Bisericii

Ortodoxe Române;

- legea electorală – 1926;

- legile pentru unificarea sistemului de învăţământ

de stat şi particular;

Guvernările ţărăniste din perioada noiembrie

1928-noiembrie 1933.

În această perioadă s-au succedat 9 guverne dintre

care 8 au fost ale Partidului Naţional Ţărănesc ceea ce

demonstrează o instabilitate guvernamentală.

Guvernarea ţărănistă aplică în politica

guvernamentală principiul Porţile deschise pentru

atragerea capitalului străin. În acest sens su fost

adoptate o serie de legi cu implicaţii în viaţa economică,

socială şi politică:

legea minelor;

legea privind contractele de muncă pentru muncitori;

legea de conversiune a datoriilor agricole.

101

În această perioadă au loc mari convulsii sociale

care au culminat cu greve şi acţiuni de protest ale

muncitorilor ceferişti şi petrolişti.

Guvernul I.G. Duca(14 noiembrie 1933 - 29

decembrie 1933).

Acest guvern a încercat consolidarea regimului

democratic prin actul din 9 decembrie 1933 când Garda

de Fier este scoasă în afara legii. O consecinţă a acestei

politici a fost asasinarea primului-ministru I.G. Duca la

29 decembrie 1933 pe peronul gării din Sinaia de către o

echipă de legionari. Se formează un guvern condus de

dr. Constantin Angelescu care introduce starea de

asediu şi cenzura.

Guvernul Gheorghe Tătărescu (ianuarie 1934-

decembrie 1937).

Contrar uzanţelor, regele Carol al II-lea desemnează

ca şef al guvernului pe Gheorghe Tătărescu, exponentul

tinerilor liberali, apropiat al regelui Carol al II-lea. În

această perioadă guvernul român s-a angajat pe linia

protejării economiei naţionale.

Guvernarea Gheorghe Tătărescu se caracterizează

prin:

102

creştere economică, cel mai înalt nivel al

producţiei realizându-se în 1938;

se redresează producţia agricolă;

capitalul românesc ocupă poziţii importante în

economie;

industria capătă pondere în cadrul economiei

naţionale;

evoluţiile economice şi financiare permit

desfăşurarea procesului de concentrare şi

centralizare a capitalului;

s-au dezvoltat transporturile şi telecomunicaţiile

ca urmare a dezvoltării industriilor noi:

constructoare de maşini, electrotehnică;

creşterea activităţii comerciale şi îndeosebi a

exportului.

Activitatea guvernamentală a acctentuat dezvoltarea

tuturor ramurilor economice, creşterea producţiei de

bunuri materiale. Toate acestea s-au reflectat în sfera

vieţii sociale, politice şi culturale.

6. Sfârşitul regimului democratic

Cauzele sfârşitului democraţiei în România sunt

rezultatul evoluţiilor interne şi internaţionale, a politicii

103

promovate de partidele politice şi monarhie. Aceste

cauze pot fi structurate astfel:

societatea românească era dominată de confuzie

politică în urma proliferării grupărilor politice de

extremă dreapta;

disensiunile din interiorul partidelor politice şi

îndeosebi din interiorul Partidului Naţional

Liberal;

rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie

1937 care nu au adus câştig nici unui partid

politic;

politica regelui şi a camarilei de discreditare a

regimului democratic pentru instaurarea unui

regim de autoritate.

Rezultatele alegerilor din decembrie 1837 au dat

posibilitatea regelui să acţioneze pentru punerea în

aplicare a concepiilor sale autoritare. Regele

încredinţează formarea guvernului lui Octavian Goga

alături de A.C. Cuza, un guvern fără o bază socială

puternică, primul pas în politica pentru instaurarea

monarhiei autoritare.

Cauzele instaurării monarhiei autoritare (regim

de autoritate monarhică).

104

De la venirea în fruntea statului român în 1930,

regele Carol al II-lea a promovat o politică autoritară

încercând să devină principalul factor al vieţii politice în

România. Permanent a încercat să subordoneze

partidele politice intereselor sale, într-un context

internaţional favorabil. Cauzele instaurării monarhiei

autoritare au fost:

concepţiile autoritare de mână forte ale regelui

Carol al II-lea;

coalizarea forţelor de extremă dreapta pentru

preluarea puterii;

slaba regrupare a forţelor democratice pentru

apărarea regimului constituţional – democratic;

înţelegerea dintre Corneliu Zelea Codreanu, în

urma căreia legionarii trebuiau să susţină partidul

lui Goga;

acceptarea de unele personalităţi politice a

soluţiei propuse de lege pentru formarea unui

guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea,

guvern de uniune naţională, la 10 februarie 1938.

TERMENI

105

camarilă regală – grup de favoriţi ai unui rege care

influenţează, din interese personale, actele suveranului

şi treburile statului;

centru – poziţie politică de mijloc între dreapta şi

stânga;

centru-dreapta – poziţie de mijloc cu tendinţe de

dreapta;

centru-stânga – poziţie politică de mijloc cu tendinţe de

stânga;

Comintern – organizaţia internaţională creată din

iniţiativa lui Lenin în 1919 şi reunind partidele

comuniste;

criză dinastică – criză provocată de lipsa moştenitorului

direct la tronul unei ţări;

curbă de sacrificiu – denumire dată în 1931-1933 în

România reducerii salariilor şi pensiilor muncitorilor şi

funcţionarilor publici;

„echipe ale morţii” – grupe special alese dintre

legionari la Congresul de la Târgu Mureş(1936), având

drept scop lichidarea adversarilor politici;

extremă dreaptă, extremă stângă – partid politic,

fracţiune dintr-un partid care se situează pe poziţii

extremiste;

106

extremism – atitudine a anumitor curente politice care,

pe baza unor teorii, idei sau opinii extreme, urmăresc,

prin măsuri violente sau radicale, să-şi impună

programul;

guvern de uniune naţională – guvern format din

membri partidelor politice reprezentative în parlament;

a guverna „deasupra”partidelor politice – a forma un

guvern fără a ţine seama de apartenenţa politică a

membrilor săi;

listă civilă – sumă pe care o poate cheltui anual din

fondurile statului o familie monarhică sau şeful statului

pentru nevoile sale personale;

regenţă – guvernare provizorie exercitată de una sau

mai multe persoane în timpul minoratului, absenţei sau

bolii unui monarh;

terorism politic – totalitatea actelor de violenţă comise

pe plan politic de un grup sau regim reacţionar

CRONOLOGIE

1908 - este fondat Partidul Conservator Democrat

condus de Tache Ionescu;

1917 – sunt modificate art. 57 şi 67 din Constituţie

pentru înfăptuirea reformei electorale;

107

1918 – este fondat Partidul Ţărănesc

– Carol renunţă pentru prima oară la tron;

aprilie 1918 – se formează Liga Poporului de către Al.

Averescu;

noiembrie 1918 – Partidul Social Democrat din România

adoptă denumirea de Partid Socialist;

decembrie 1918 – greva lucrătorilor bucureşteni;

15 dec. 1918 – Decretul – Lege pentru exproprierea

marilor proprietăţi rurale din regat;

16 dec. 1918 – Decretul – Lege privind votul universal

direct şi secret;

27 dec. 1918 – Decret care a fixat condiţiile de

expropriere;

1919 – 1937 – perioadă în care au fost adresate 12.000

interpelări guvernelor României;

ian. 1919 – s-a trecut la ştampilarea bacnotelor ce

circulau paralel cu leul emis de Banca naţională;

1919 – Partidul Conservator Democrat îşi schimbă

denumirea în Partidul Democratic;

aprilie 1919 – se introduce calendarul gregorian;

mai 1919 – Conferinţa partidelor socialiste din România

desfăşurată la Bucureşti;

108

1919 – se desfăşoară primele alegeri parlamentare pe

baza votului universal;

29 dec. 1919 – Parlamentul votează legile prin care se

ratifică unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu

România;

1920 – grevă generală – A.C. Cuza formează Partidul

Naţionalist Democrat Creştin;

toamna 1920 – o delegaţie socialistă română vizitează

Rusia Sovietică;

30 ian. – 3 febr. 1921 – şedinţa Consiliului General al

Mişcării Socialiste care hotărăşte soarta stângii în

România;

8 mai 1921 – constituirea Partidului Comunist Român;

iunie 1921 – se formează Federaţia Partidelor Socialiste

din România;

1921 – reforma financiară elaborată de N.Titulescu;

– reforma agrară;

17 dec. 1921 – 17 ian. 1922 – perioada în care Tache

Ionescu a fost prim ministru

1922 – fuziunea Partidului Democrat cu Partidul

Naţional;

1922 – 1928 – Decada Brătienească;

109

15 oct. 1922 – ceremonia de încoronare a regelui

Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia;

1922 – al doilea Congres al P. C. R. ;

1923 – A.C. Cuza fondează Liga Apărării Naţional

Creştine;

– comuniştii adoptă teza cominternistă;

6 febr. 1924 – „Legea persoanelor juridice”

5 aprilie 1924 – ordonanţa Corpului 2 Armată

23 iulie 1924 – A doua ordonanţă a Corpului 2 Armată;

1924 – incidentele din Basarabia provocate de comunişti

la Tatar - Bunar;

– Legea privind dezvoltarea învăţământului primar;

oct. 1924 – C. Zelea – Codreanu îl ucide pe prefectul

Poliţiei din Iaşi Constantin Maicu;

19 dec. 1924 – Legea pentru reprimarea unor infracţiunii

contra liniştii publice;

1925 – Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte

Patriarhia Română condusă de Miron Cristea;

– este adoptată legea emigrării;

14 iunie 1925 – Legea pentru unificarea teritoriului;

1925 – Carol al II-lea a reprezentat Curtea Regală a

României la funerariile reginei Alexandra a Angliei;

110

12 dec. 1925 – Scrisoarea prin care Carol renunţă la

prerogativele sale de moştenitor al tronului;

25 dec. 1925 – Carol reconfirmă renunţarea la tronul

României la Milano;

30 dec. 1925 – Consiliul de Coroană de la Sinaia

acceptă renunţarea lui Carol;

1925 – fuziunea Ligii Poporului cu Partidul Conservator

Progresist;

12 – 24 dec. 1925 – Prinţul Carol renunţă la

prerogativele de prinţ moştenitor;

3 ian. 1926 – Consiliul de Coroană la Sinaia aprobă

proiectele de legi pentru renunţarea lui Carol la tron;

4 ian. 1926 – Parlamentul îl proclamă de Mihai, fiul lui

Carol, succesor al lui Ferdinand;

27 martie 1926 – Legea „Primei Electorale”;

10 oct. 1926 – Constituirea Partidului Naţional Ţărănesc;

1927 – moartea regelui Ferdinand şi a lui I.I.C. Brătianu;

1927 – 1930 – perioada Regenţei;

1927 – s-a constituit Partidul Social Democrat;

1927 – se constituie „Legiunea Arhanghelului Mihail”;

6 mai 1928 – adunarea Naţional – Ţărănistă de la Alba

Iulia, prin care se urmărea răsturnarea guvernului liberal;

111

10 nov. 1928 – Iuliu Maniu este însărcinat să formeze

Guvernul;

1928 – se formează Partidul Socialist al Muncitorilor din

România;

– Legea privind dezvoltarea învăţământului

secundar;

august 1929 – Greva de la Lupeni;

1929 – în Regenţă intră Constantin Sărăţeanu;

aprilie 1930 – Legiunea Arhanghelului Mihail îşi ia

denumirea de „Garda de Fier”;

mai 1930 – reorganizarea P.N. L.;

1930 – Alexandru Averescu – este numit mareşal;

6 iunie 1930 – Carol revine în România;

8 iulie 1930 – Carol obţine recunoaşterea ca rege din

partea Parlamentului;

9 iulie 1930 – audienţa lui Vintilă Brătianu la rege;

1930 – desprinderea din P.N.L a grupului condus de C.

Argetoianu;

dec. 1930 – I.G. Duca este ales preşedintele P.N.L.;

1931 – legea pentru suspendarea execuţiilor silite;

1932 – Legea conversiunii datoriilor agricole;

– Constantin Argetonianu fondează – Uniunea

Agrară;

112

1932 – O.Goga formează partidul Naţional Agrar;

1932 – Partidul Socialist al Muncitorilor din România

devine Partidul Socialist Independent;

1933 – fuziunea Partidului Socialist Independent cu

Partidul Socialist din România (C. Popovici),

constituindu-se Partidul Socialist Unitar;

30 ian. 1933 – În Germania se instaurează dictatura

hitleristă;

iunie 1933 – este aleasă o nouă conducere a Partidului

Social Democrat;

Sept. 1933 – I. Mihalache devine preşedintele P.N.Ţ.

9 dec. 1933 – interzicerea Gărzii de Fier de către

guvernul I.G. Duca;

22 dec. 1933 – I.G. Duca este asasinat de legionari;

1934 – reuniunea antifascistă de la Paris;

dec. 1934 – este înfiinţat Partidul Totul pentru ţară,

condus de generalul Constantin Cantacuzino-Grănicerul;

1934 – preşedinte al P.N.L. este ales Constantin I.C.

Brătianu(Dinu);

1935 – P.N.Ţ. elaborează un nou program politic;

– Liga Apărării Naţional Creştine fuzionează cu

Partidul Naţional Agrar formând Partidul Naţional Creştin

– N.Stelescu–formează „Cruciada Românismului”

113

2 – 5 aprilie 1936 – Congresul Studenţilor Legionari de

la Târgu Mureş;

16 nov. 1936 – Gheorghe Brătianu este primit în

audienţă la Hitler;

1937 – Iuliu Maniu încheie un pact de neagresiune

electorală cu C. Zelea – Codreanu;

1938 – Gheorghe Brătianu acceptă fuziunea cu partidul

lui Dinu Brătianu;

nov. 1939 – sunt omorâţi C. Zelea – Codreanu şi alţi 12

legionari;

1939 – reuniunea antifascistă la Bruxelles;

vara 1940 – Carol al II-lea încearcă o reconciliere cu

legionarii;

114

CAPITOLUL VI

ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

1. Situaţia politică internaţională în perioada

interbelică.

Politica externă a României în primele două decenii

ale secolului XX.

2. Noile coordonate ale dezvoltării României după

Marea Unire.

Principalele opţiuni în politica externă.

3. Relaţiile României cu vecinii. România la

congresul de pace de la Paris – Versailles.

4. România în relaţiile internaţionale 1920-1930.

Mica Înţelegere.

115

5. România în relaţiile internaţionale 1930-1936.

Nicolae Titulescu şi politica securităţii colective.

6. România în relaţiile internaţionale în anii

premergători declanşării celui de-al doilea război

mondial (1936-1939).

1.Situaţia politică internaţională în perioada

interbelică. Politica externă a României în primele

două decenii ale secolului XX.

Conferinţa de pace de la Paris dintre anii 1919-

1920 şi-a asumat răspunderea organizării lumii după

primul război mondial. Rolul hotărâtor l-au avut puterile

învingătoare: Anglia, Franţa, Statele Unite, Japonia care

sunt de acord cu organizarea lumii pe baza propunerilor

preşedintelui Wilson. Conferinţa de la Paris a constituit

sistemul politic de la Paris – Versailles încheiat o dată cu

semnarea celui de-al doilea tratat cu Turcia în 1923.

Sunt necesare câteva precizări în ceea ce priveşte

desfăşurarea Conferinţei de la Paris:

conferinţa s-a aflat sub autoritatea Marilor Puteri;

a tratat ţările mici ca obiect de negociere în lupta

pentru supremaţia politică şi sfere de influenţă;

116

a distanţat interesele economice şi geopolitice între

puterile învingătoare şi învinse;

delegaţia română condusă de Ion I.C. Brătianu a

protestat faţă de tratamentul acordat la conferinţă;

necesitatea creării Societăţii Naţiunilor.

La 19 noiembrie 1919 Congresul american

respinge ratificarea tratatului cu privire la constituirea

Societăţii Naţiunilor şi implicit a tratatului cu Germania.

Statele Unite refuză să susţină pocesul de reaşezare

politică în Europa. Asistăm astfel la eludarea sistemului

politic de la Versailles mai ales că Germania şi Rusia

Sovietică refuză să susţină procesul de reaşezare

politică în Europa. După 1920 putem preciza câteva

elemente esenţiale ale relaţiilor internaţionale:

în 1922 se încheie un tratat de colaborare între

Germania şi Rusia Sovietică la Rapallo. Acest tratat

a fost extins la Ucraina, Georgia, Armenia şi

Azerbaidjan. Este reînnoit în 1926 şi 1931. Tratatul

cuprindea şi o serie de anexe secrete. Protocolul din

1931 permitea Reichului să canalizeze o politică

revanşardă şi revizionistă, să-şi refacă potenţialul

militar;

117

relaţiile franco-engleze au fost dominate de

neîncredere datorită tendinţelor de hegemonie

europeană ale ambelor puteri cu consecinţe

nefavorabile asupra ţărilor din Europa răsăriteană, şi

îndeosebi asupra României;

Marile Puteri au dus faţă de Germania o politică de

conciliatorism, fapt ce a determinat izolarea politică

a statelor interesate în menţinerea statu-quo-lui

teritorial. Această politică a fost defavorabilă statelor

naţionale create pe ruinele fostului Imperiu Austro-

Ungar, inclusiv României;

politica conciliatoare a permis o serie de planuri de

refacere economică a Germaniei:

- planul Dawes în 1924;

- planul Young în 1929 prin care se reduceau

reparaţiile germane de război cu 20%;

- conferinţa pentru dezarmare de la Geneva din

1932 anula toate datoriile Germaniei;

În întreaga perioadă interbelică au fost întreprinse

acţiuni pacifiste cum sunt:

pactul Briand – Kellog prin care războiul era interzis

ca mijloc de rezolvare a intereselor dintre state. La

conferinţă au participat 63 de state;

118

protocolul de la Moscova semnat la 9 februarie 1929

de vecinii europeni ai URSS, protocol ce prevedea

relaţii de bună vecinătate;

Conferinţa de la Londra din 3-5 iulie 1933.

Conferinţa a definit agresorul. Documentele

conferinţei au fost semnate de URSS, Estonia,

Letonia, Polonia, România, Turcia, Afganistan,

Persia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Lituania şi

Finlanda;

Franţa a iniţiat între 1932-1935 pacte de asistenţă

mutuală cu URSS. Au fost invitate Polonia,

Cehoslovacia, România, dar efectiv au fost încheiate

pacte cu Polonia în 1932, Franţa 1935,

Cehoslovacia 1935;

pactul colectiv semnat de Franţa, Anglia, Italia cu

Germania la 15 iulie 1933 prin care se instituia un

directoriu al celor patru asupra problemelor

europene fără participarea celorlalte state;

în 1936 Germania denunţă tratatul de la Locarno

datorită ezitărilor Franţei şi ocupă zona

demilitarizată renană la 17 martie 1936;

119

Uniunea Sovietică a renunţat la contracararea

agresiunii germane cu consecinţe grave după 1936

pentru pacea europeană şi mondială;

politica conciliatoare a Franţei şi Angliei va duce la

sacrificarea independenţei teritoriale a unor state

prin ocuparea Austriei la 11-12 martie 1938 de către

Germania; la încheierea acordului de la Munchen din

1938 care a permis dezmebrarea Cehoslovaciei;

Pactul Anticomintern şi tratatul Ribbentrop-Molotov

de la 23 august 1939 vor duce la declanşarea celui

de-al doilea război mondial.

2. Noile coordonate ale dezvoltării României după

Marea Unire. Principalele opţiuni în politica

externă.

După Marea Unire se deschide o nouă etapă în

istoria României:

făurirea Statului Naţional Unitar Român a creat un

nou cadru teritorial, economic, social, politic şi

cultural pentru progresul ţării;

s-au creat posibilităţi pentru valorificarea energiilor

creatoare ale naţiunii române;

120

poporul român intră într-o perioadă de afirmare

politică, economică şi culturală;

creşte rolul intelectualităţii în societatea

românească;

creşte prestigiul României în plan extern;

se afirmă regimul democratic.

Principalele opţiuni în politica externă românească

au fost:

recunoaşterea Statului Naţional Unitar Român;

menţinerea statu-quo-ului teritorial;

relaţii de bună vecinătate cu statele vecine;

contracararea politicii revizioniste prin alianţe cu

Marile Puteri şi alianţe regionale;

creşterea prestigiului României prin implicarea în

calitate de membră a Societăţii Naţiunilor.

3. Relaţiile României cu vecinii. România la

Congresul de pace de la Paris – Versailles.

Politica externă a României a avut ca obiectiv

major recunoaşterea Marii Uniri de către Marile Puteri,

apărarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale.

În ceea ce priveşte ţările vecine, România avea relaţii de

bună vecinătate cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia,

121

relaţii încordate datorită politicii revizioniste cu URSS,

Ungaria şi Bulgaria. Relaţiile cu URSS au fost rupte în

ianuarie 1918 când Consiliul Comisarilor Poporului din

Petrograd a hotărât confiscarea tezaurului român de la

Moscova. Relaţiile cu România erau încordate şi datorită

probemei Basarabiei.

În ceea ce priveşte relaţiile cu Ungaria, acestea au

fost tot timpul tensionate până la semnarea tratatului la 4

iunie 1920. În perioada 1919-1920 relaţiile româno-

ungare au fost tensionate datorită politicii refractare a

statului ungar:

menţinerea trupelor maghiare pe linia Satu Mare –

Oradea – Arad până la 19 martie 1919 când

Consiliul Militar Interaliat cere acestora să se retragă

din zonă;

proclamarea Republicii Sovietice a sfaturilor la

Budapesta la 21 martie 1919, permite Ungariei să

declanşeze ostilităţile cu România, din iniţiativa

părţii maghiare;

în aprilie 1919 armata română atinge Tisa şi

împreună cu trupele cehoslovace a împiedicat o

posibilă joncţiune între armatele ungaro-sovietice;

122

la 11-13 iunie 1919 conferinţa de pace a reglementat

frontiera dintre România şi Ungaria;

ître 20-23 iulie 1919 are loc atacul maghiar împotriva

Românei;

începând cu 24 iulie 1919 contraofensiva

românească este finalizată cu ocuparea Budapestei

la 4 august 1919;

după înlăturarea guvernului Bela-Kun trupele

române se retrag până în martie 1920 .

Direcţiile politicii externe româneşti în perioada

interbelică au fost :

recunoaşterea internaţională a Marii Uniri;

menţinerea integrităţii şi suveranităţii naţionale;

stabilirea de relaţii cu statele vecine şi cu Marile

Puteri;

făurirea de alianţe zonale şi europene.

România la Congresul de pace de la Paris – Versilles

Conferinţa de pace de la Paris dintre 1919-1920

şi-a sumat răspunderea de organizare, a lumii după

primul război mondial. Recunoaşterea internaţională a

Marii Uniri s-a realizat prin tratatele semnate. Existenţa

de facto a statului naţional necesita recunoaşterea de

123

iure a hotărârilor luate la Alba-Iulia. Tratatele semnate

cu Germania la Versailles la 28 iunie 1919, cu Austria la

Saint-Germain la 10 decembrie 1919, cu Bulgaria la

Neuilly sur Seine la 10 decembrie 1919, cu Ungaria la

Trianon la 4 iunie 1920 şi Sevres cu Turcia la 10 august

1920 stabileau noua configuraţie a Europei după primul

război mondial. Sunt necesare câteva precizări privind

tratatele încheiate cu România:

tratatul cu Germania, conţinutul a fost cunoscut de

delegaţia română cu cinci minute înainte de a fi

semnat, ceea ce a determinat protestul lui I.I.C.

Brătianu, conductorul delegaţiei române. Prin acest

tratat Germania era obligată să înapoieze României

contravaloarea leilor puşi în circulaţie de autorităţile

din anii 1916-1918, depozitele de aur ale Băncii

Naţionale şi fondurile sechestrate de la supuşii

români în timpul războiului. În ceea ce priveşte

problema Dunării, se prevedea o conferinţă

internaţională în ceea ce priveşte acest fluviu

european:

tratatul cu Austria. Proiectul avea clauze ce viza

suveranitatea României:

124

- minorităţile beneficiau de protecţie specială a

Marilor Puteri;

- România era obligată la o sumă cu titlu de

reparaţii în contul teritoriilor eliberate de sub

dominaţia austro-ungară;

- prevedea tranzitul liber pe teritoriul românesc.

Delegaţia română a protestat şi s-a retras de la

negocierile de pace. Ion I.C. Brătianu şi-a prezentat

demisia regelui Ferdinand în momentul în care se semna

tratatul cu Austria. Politica de rezistenţă a guvernului

liberal eşuase. Consiliul Suprem, la 15 noiembrie 1919 a

trimis o notă ultimativă Românie, cerându-i să semneze

tratatul în 8 zile. Noul guvern, format sub conducerea

generalului Arthur Văitoianu, de asemenea nu cedează

presiunilor Consiliului Suprem demisionând la îndemnul

Partidului Naţional Liberal. Guvernul blocului

parlamentar, condus de Alexandru Vaida-Voievod, printr-

o politică flexibilă, a reuşit să scoată din prevederile

referitoare la minorităţi acele alineate care condiţionau

recunoaşterea independenţei de stat a României de

executarea prevederilor referitoare la minorităţi. Tratatul

a fost semnat de reprezentantul României, Constantin

Coandă, la 8 decembrie 1919. Tratatul recunoştea unirea

125

Bucovinei cu România, obliga România prin articolul 60

să acorde liberul tranzit pentru mărfurile aparţinând

puterilor aliate, fără vamă, menţiona prevederea

nedreaptă de preluare de către România a o parte din

datoriile Austro-Ungariei. Cheltuielile de eliberare

stabilite erau în valoare de 235.140.000 franci aur.

tratatul cu Bulgaria recunoştea unirea Bucovinei cu

România, stabilea frontiera româno-bulgară pe linia

din 1913;

tratatul cu Ungaria a fost încheiat la 4 iunie 1920, la

Trianon. Din partea României a fost semnat de

Nicolae Titulescu şi dr. Ion Cantacuzino. Acesta

prevedea:

- Ungaria renunţă în favoarea României la toate

drepturile şi titlurile fostei monarhii Austro-

Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei;

- fixarea frontierelor cu Ungaria se va face de o

comisie formată din 7 membri, cinci numiţi de

puterile aliate, unul de România şi unul cu

Ungaria;

- România urma să plătească 500 milioane

coroane aur din datoria Imperiului Austro-Ungar

şi 230 milioane franci aur taxă de eliberare.

126

tratatul cu Turcia încheiat la 10 august 1920 nu a

fost pus în aplicare datorită războiului greco-turc din

1919-1922;

sistemul politic de la Versailles a fost completat cu

tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920. Prin

acesta a fost recunoscută unirea Basarabiei cu

România de către 4 din cele 5 mari puteri

învingătoare: Anglia, Franţa, Italia, Japonia.

Noul cadru teritorial al Românei, reglementat prin

prevederile tratatelor de pace menţionate este reflectat

de dublarea suprafeţei ţării la 295.049 km2, de aportul

adus de provinciile unite, sub aspect economic, social,

politic, cultural.

4. România în relaţiile internaţionale 1920-1930.

Mica Înţelegere.

Perioda 1920-1930 a fost marcată de tendinţa

revizuirii tratatelor de la Versailles, proiect eşuat datorită

statelor naţionale create în urma dezmembrării

monarhiei Austro-Ungare. În 1920, România,

Cehoslovacia şi Iugoslavia, în egală măsură ameninţate

au ajuns la un acord de principiu în privinţa cooperării

pentru menţinerea statu-quo-ului. Acordul a fost întârziat

127

de speranţa cooperării cu Polonia şi Grecia. În acest

sens a fost întreprinsă o intensă activitate diplomatică

remarcându-se Take Ionescu. Prin vizitele efectuate la

Paris, Londra şi Varşovia, el dorea o alianţă în cinci

pentru contracararea unei eventuale alianţe între

Germania şi Rusia Sovietică. Asistăm la o reacţie

favorabilă a Franţei şi a Angliei care a contracarat

proiectul Confederaţiei Danubiene lansat de Ungaria, de

fapt o încercare de refacere a vechii monarhii dualiste.

Reacţia favorabilă a Angliei şi Franţei a asigurat

succesul forţelor ce se opuneau revizuirii sistemului

Versailles. Pentru descurajarea tendinţelor revizioniste şi

menţinerea păcii şi securităţii în zonă, România şi

Cehoslovacia au iniţiat o alianţă defensivă cunoscută

sub numele de Mica Înţelegere. Alianţa se va forma în

anul 1921 prin :

definitivarea convenţiei dintre România şi

Cehoslovacia la 22 aprilie 1921;

definitivarea convenţiei dintre România şi Iugoslavia

la 7 iunie 1921;

încheierea la Praga între Cehoslovacia şi Polonia în

septembrie 1921 acestei alianţe defensive pentru

menţinerea păcii.

128

În ceea ce priveşte relaţiile cu Rusia Sovietică,

îmbunătăţirea acestora, deşi au fost unele semnale

înconjurătoare, nu s-a realizat, cu toate iniţiativele

româneşti:

declaraţia guvernului român din 1920 că nu va ataca

Uniunea Sovietică;

contactele de la Copenhaga din 1920 şi Varşovia din

1921;

atitudinea favorabilă faţă de Rusia Sovietică la

conferinţele din 1922 de la Geneva, Odessa şi Haga;

convorbirile româno-sovietice de la Tiraspol legate

de zona de frontieră;

tensiunile cu Rusia Sovietică au crescut după

recunoaşterea acestui stat de unele state din Europa

şi America.

Convorbiri româno-sovietice au avut loc la Viena,

în 1924, începând cu 25 martie. În cadrul convorbirilor

discuţiile au fost aprinse, delegaţiile celor două ţări

situându-se pe poziţii diametral opuse:

reprezentantul român preconiza reluarea relaţiilor

reciproce de recunoaşterea frontierelor răsăritene

ale Basarabiei la statul român;

129

delegaţia sovietică arăta că se ţine cont numai de

dreptul de autodeterminare a popoarelor, din

această cauză trebuie organizat un plebiscit în

Basarabia în ceea ce priveşte unirea cu România;

punctul de vedere al delegaţiei sovietice coincidea

cu teza Internaţionalei a III-a comuniste şi a

Partidului Comunist Român, teză popularizată prin

ziarul Socialismul, în februarie 1924.

Propunerile sovietice, reînnoite la 2 aprilie, au fost

respinse de români. Consecinţele neacceptării

propunerilor de către România apar în vara anului 1924:

la 8 august 1924 Internaţionala a III-a comunistă

elaborează planul de declanşare a „revoluţiei” în

România, pe trei direcţii şi având drept centru

localitatea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei;

în septembrie 1924, în această zonă au avut loc

confruntări ale armatei române cu forţele infiltrate

din Rusia Sovietică soldate cu morţi şi răniţi;

la 12 octombrie 1924 a fost înfiinţată în stânga

Nistrului Republica Autonomă Sovietică

Moldovenească subordonată RSS Ucrainiene;

promovarea tezei Buharin privind dreptul popoarelor

la autodeterminare de către Partidul Comunist

130

Român a determinat scoaterea acestuia în afara

legii;

România încheie în septembrie 1926 un tratat de

amiciţie cu Italia, tot în acelaşi an reînnoind acordul cu

Polonia pentru păstrarea integrităţii şi independenţei

politice.

5. România în relaţiile internaţionale 1930-1936.

Nicolae Titulescu şi politica securităţii

colective.

În 1929 izbucneşte criza economică cu puternice

influenţe în evoluţia statelor europene. În contextul

puternicei crize economice, asistăm la creşterea

numărului regimurilor politice dictatoriale. În 1933, în

Germania este instaurată dictatura lui Hitler, care

promovează o politică revizionistă „a spaţiului vital”.

Această politică a determinat nelinişte în Europa şi

accentuarea contactelor pentru menţinerea sistemului de

la Versailles. În februarie 1933 este realizat un nou pact

de organizare al Micii Înţelegeri la Geneva de către

România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. România participă

la Conferinţa pentru dezarmare organizată de Societatea

Naţiunilor la care au participat Statele Unite şi URSS cu

toate că nu erau membre ale Societăţii Naţiunilor.

131

Conferinţa a situat România şi URSS prin miniştrii

Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov pe aceeaşi poziţie în

ceea ce priveşte definirea agresiunii şi a agresorului.

Acest fapt a dus la îmbunătăţirea raporturilor româno-

sovietice în 1933. În aceste condiţii s-a ajuns la un

acord între Uniunea Sovietică, Turcia, România, Polonia,

Estonia, Iranul şi Afganistanul numit Pactul regional de

neagresiune. Convenţiile de la Londra din 1933,

cunoscută în istorie sub numele de convenţiile Litvinov –

Titulescu au avut importanţă deosebită pentru relaţiile

internaţionale şi pentru apropierea României de URSS:

în mai 1934 Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov,

ministrul de externe sovietic, au definit acordul de

principiu pentru restabilirea relaţiilor dintre cele

două ţări;

au avut loc o serie de acţiuni ale celor două

guverne cum sunt:

- schimb de note diplomatice prin care se

garantau reciproc respectul integral al

suveranităţii;

- deschiderea de ambasade la Moscova şi

Bucureşti.

132

La Conferinţa de la Montreaux din iunie-iulie 1936

Titulescu dorea să discute în amănunt pactul de

neagresiune cu URSS. A negociat cu ministrul sovietic

bazele viitorului tratat care au fost semnate într-un

protocol. Tratatul nu a fost semnat deoarece Maxim

Litvinov a amânat semnarea lui pentru toamna anului.

Explicaţia constă în faptul că în condiţiile ocupării zonei

renane şi sfârşirii acordurilor de la Locarno, URSS-ul nu

mai era interesat de alianţe cu state mici.

La 29 august 1936 Nicolae Titulescu este înlăturat

din guvern sub pretextul unei remanieri de guvern.

Motivele au fost în relitate altele:

la Conferinţa de la Montreaux, Nicolae Titulescu a

sprijinit poziţia franceză şi cea sovietică;

poziţia în problema Etiopiei;

ordinul de evacuare al fasciştilor din sala Societăţii

Naţiunilor când a vorbit împăratul Etiopiei;

susţinerea ideii de fortificare a strâmtorilor, contrar

intereselor Angliei.

6. România în relaţiile internaţionale în anii

premergători declanşării celui de-al doilea

război mondial (1936-1939).

133

În ceea ce priveşte politica pe care urma să o

promoveze guvernul român, Octavian Goga sugera

regelui Carol al II-lea în 1936, în luna iulie, deci cu o

lună înainte de destituirea lui Titulescu, reorientarea

politicii externe. Această reorientare nu putea veni decât

printr-un alt ministru de externe. Numirea lui Victor

Antonescu deschide un nou curs acestei politici.

Gheorghe Brătianu va avea primele contacte cu Adolf

Hitler în noiembrie 1936. Preluarea puterii de către

guvernul Goga – Cuza în decembrie 1937 nu a însemnat

o modificare a politicii externe. Noul ministru, Istrate

Micescu vizitează Cehoslovacia şi Iugoslavia în 1938.

După ocuparea Austriei de către Germania în martie

1938 guvernul român a luat măsuri împotriva Gărzii de

Fier. În această perioadă politica externă românească se

desfăşura într-un context mondial şi european

nefavorabil. Carol al II-lea în 1938 vizitează Marea

Britanie şi Franţa pentru a verifica garanţiile statelor

occidentale către România. De asemenea face o vizită

particulară în Germania unde Hitler îi cere să aducă pe

legionari la putere şi să rupă relaţiile cu Anglia şi Franţa.

Represiunile împotriva Gărzii de Fier ordonate de Carol

al II-lea au deteriorat relaţiile cu Germania:

134

a fost retras ministrul Reichului la Bucureşti;

au avut loc schimb de note diplomatice.

Înlocuirea ministrului de externe Nicolae Petrescu-

Comnen la 20 decembrie 1938 cu Grigore Gafencu s-a

făcut cu intenţia de a ameliora relaţiile româno-germane.

Vizita lui Grigore Gafencu în 1939 la Bonn deschidea

calea normalizării relaţiilor cu Germania. Carol al II-lea

în 1938 încearcă să obţină garanţii din partea Angliei şi

Franţei. Se întâlneşte cu preşedintele Turciei şi

întreprinde un demers comun pe lângă Anglia şi Franţa

pentru sprijin în cazul unui atac.

Măsuri politice şi militare pentru menţinerea

statu-quo-ului în 1939.

În martie 1939 este încheiat un tratat economic

româno-german. În contextul ocupării Cehoslovaciei de

către Germania, guvernul român decretează mobilizarea

generală. Dintre măsurile politice pentru menţinerea

statu-quo-ului:

protocol comercial cu Franţa;

acord privind sporirea exporturilor Angliei către

România;

135

cererea de garanţii Angliei şi Franţei în cazul în care

este periclitată independenţa României

TERMENI

agresiune armată – atac armat săvârşit împotriva unui

stat, în scopul de a-i cotropi teritoriul;

appeasement – liniştire; politică dusă de Franţa şi

Anglia pentru liniştirea acţiunilor hitleriste generate de

politica spaţiului vital;

autodeterminare – principiul potrivit căruia o naţiune are

dreptul de a-şi aleage singură statutul politic şi calea de

dezvoltare economică, socială şi culturală;

puteri autocratice – care are puteri absolute;

blocul parlamentar – coalizarea cu prilejul alegerilor

parlamentare, din 1919 a Partidului Naţional Român,

Partidului Ţărănesc, Partidului Naţional Democrat;

conciliatorism – împăciutorism, oportunism; politică

promovată de Anglia şi Franţa pentru o înţelegere cu

Germania în vederea eliminării războiului;

136

demilitarizare – acţiune, hotărâre prin care o zonă, o

regiune este lipsită de armată, fortificaţii şi industrie

militară;

directoriu – un grup care indică linia de conduită, care

îndrumă activitatea;

federaţie – uniunea mai multor state autonome în cadrul

unui stat, cu un guvern central şi cu organe de stat

comune;

hegemonie – supremaţie, dominaţia unui stat faţă de

alte state

mutuală – care se face în mod reciproc şi simultan;

oligarhie – formă de conducere a statului, în care

puterea politică şi economică este deţinută de un număr

restrâns de persoane;

Pactul Anticomintern – tratatul încheiat între Germania,

Italia îndreptat împotriva Internaţionalei a III-a

Comuniste, cu sediul la Moscova;

plebiscit – consultarea cetăţenilor care trebuie să se

pronunţe printr-un „da” sau „nu” asupra unui act de stat

de importanţă deosebită;

primul dictat de la Viena – încorporarea la Ungaria a

unui teritoriu aparţinând Cehoslovaciei;

137

protocol – act, document în care sunt consemnate

rezoluţiile unei adunări, document diplomatic cu valoarea

unui acord internaţional;

ratificarea – acţiunea de a-şi manifesta printr-un act

acordul de a fi parte la un tratat, la o convenţie;

regent – persoană care guvernează provizoriu o

monarhie, ţinând locul monarhului;

revanşard,-ă – care duce sau sprijină o politică de

revanşă pentru o pierdere suferită teritorial;

sistemul politic de la Paris - Versailles – conferinţă

iniţiată de puterile victorioase pentru încheierea

tratatelor de pace cu puterile învinse în primul război

mondial; organizarea politică pe baza tratatelor încheiate

a statelor europene;

Societatea Naţiunilor – organism internaţional având

drept scop menţinerea păcii constituit la propunerea

preşedintelui Woodrow Wilson (SUA).

Statu-quo – stare care a existat mai înainte, care se

menţine, şi în raport cu care se apreciază efectele unui

tratat

tezaur – totalitatea bunurilor de care dispune statul la un

moment dat

138

CRONOLOGIE

1918, 13-26 ian. – Ruperea relaţiilor cu România,

pronunţată de Consiliul Comisarilor poporului din

Petrograd.

1919 – 18 ian. 1919 / 21 ian. 1920 - conferinţa de pace

de la Paris;

19 nov. – respingerea de către Congresul american a

tratatului privind constituirea Societăţii Naţiunilor;

6 / 19 martie – Comitetul militar interalist de la Paris a

cerut trupelor maghiare din Transilvania să se retragă de

pe aliniamentul Satu Mare – Oradea – Arad;

21 martie – proclamarea Republicii Sovietice a Sfaturilor

la Budapesta;

16 / 18 aprilie – armata română atinge Tisa;

28 aprilie – adoptarea statutului Societăţii Naţiunilor;

30 mai – prezentarea rezumatului tratatului cu Austria;

2 iunie – Paris – delegaţia română a primit proiectul

tratatului cu Austria;

11 – 13 iunie – Conferinţa de pace a reglementat

frontierele dintre România şi Ungaria;

28 iunie – delegaţia română semna tratatul cu

Germania;

139

2 iulie – delegaţia română s-a retras de la masa

tratativelor (I.I.C Brătianu nu s-a retras de la conducerea

guvernului);

20 – 23 iulie – atacul maghiar la graniţa cu România;

24 iulie – contraofensiva armatei române;

4 august – trupele române ocupă Budapesta;

10 septembrie – statale învingătoare semnează tratatul

cu Austria;

10 decembrie – „Blocul parlamentar” prezidat de

Alexandru Vaida Voevod semnează tratatele cu Austria

şi Bulgaria şi Tratatul minorităţilor;

1920

14 nov. 1919-20 martie 1920 – retragerea trupelor

române din Ungaria;

februarie – Copenhaga, primele contacte diplomatice cu

Rusia Sovietică;

3-8 martie – Londra- delegaţia română, condusă de Al.

Vaida Voevod a convins Consiliul Suprem de justeţea

cauzei române în litigiul cu Ungaria;

6 mai – textul definitiv al tratatului cu România era

înmânat delegaţiei maghiare;

4 iunie – semnarea tratatului cu Ungaria din partea

română de Nicolae Titulescu şi dr. Ioan Cantacuzino;

140

10 august – semnarea primului tratat cu Turcia;

august – un acord de principiu între România,

Cehoslovacia şi Iugoslavia pentru încheierea unei

alianţe;

sept.-nov. – călătorie diplomatică a lui Take Ionescu;

28 oct. – Anglia, Franţa, Italia, Japonia recunoşteau

unirea Basarabiei cu România;

1921

3 martie – tratatul româno-polon semnat la Bucureşti;

22 aprilie – convenţia (tratatul) de alianţă defensivă

româno-cehoslovacă din cadrul Micii Înţelegeri;

7 iunie – convenţia de alianţă defensivă româno-

iugoslavă din cadrul Micii Înţelegeri;

septembrie – tratatul dintre Cehoslovacia şi Polonia;

octombrie – o nouă rundă de contacte româno-

sovietice;

1922

în cursul anului

convorbirile de la Tiraspol româno-sovietice

pentru instalarea ordinii în zonă;

atitudinea favorabilă a României în probleme

economice, faţă de URSS la conferinţele

internaţionale de la Geneva, Odesa şi Haga;

141

16 aprilie – Rupallo – tratat de colaborare germano-

sovietic;

1923

16 februarie – Geneva, este semnat pactul de

organizare al Micii Înţelegeri;

24 iulie – Lausane – semnarea celui de-al doilea tratat

cu Turcia;

1924

în cursul anului – adoptarea planului Dawes de

refacere economică a Germaniei;

25 martie – Viena, deschiderea convorbirilor româno-

sovietice pentru rezolvarea diferendelor dintre cele două

state;

28 martie – sunt date publicităţii punctele de vedere ale

României şi URSS-ului privind Basarabia;

2 aprilie – propunerile sovietice, reînnoite, ce solicitau

dreptul de autodeterminare şi un plebiscit în Basarabia,

au fost respinse;

8 august – Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern)

alcătuia planul de declanşare al operaţiilor

„revoluţionare” în România;

12 – 17 sept. – înfruntări sângeroase cu forţele infiltrate

din URSS în zona de S a Basarabiei la Tatar-Bunar;

142

12 oct. – constituirea Republicii Autonome Sovietice

Moldoveneşti, în stânga Nistrului, subordonată R.S.S.

Ucraina;

1925

în cursul anului – Locarno – pactul de garanţii renan;

1926

primăvara – acorduri economice şi politice germano-

sovietice;

– semnarea unui acord de bună vecinătate

cu Polonia ;

16 sept. – Roma, România semna tratatul de amiciţie cu

Italia;

– tratat cu amiciţie cu Franţa

1928

27 august – pactul Briand-Kellog interzicea războiul ca

instrument de reglementare a intereselor dintre state;

1929

9 februarie – Protocolul de la Moscova semnat de

vecinii europeni cu URSS ce completa pactul Briand-

Kellog;

11 august – planul Young prin care erau reduse

reparaţiile germane de război cu 20%;

1931

143

24 iunie – URSS prelungea printr-un protocol Tratatul cu

Germania;

1932

1932-1935 – conferinţe internaţionale pentru dezarmare;

13 ian. – la Riga au loc negocieri între români şi

sovietici; la negocierile cu partea română, delegaţia

sovietică afirma că dintr-un tratat nu vor lipsi termeni

cum sunt: 1. integritate; 2. inviolabilitate; 3. suveranitate;

9 iunie – anularea datoriilor de război germane;

25 iulie – pactul polono-sovietic;

4 decembrie – Declaraţia celor 5 puteri (Anglia, SUA,

Italia, Germania, Franţa) privind deplina egalitate a

Marilor puteri în materie de înarmare;

1933

3-5 iulie – la Londra sunt semnate convenţiile de definire

a agresorului şi agresiunii, în cadrul Societăţii Naţiunilor;

15 iulie – pact colectiv asupra problemelor europene

cunoscut sub numele „Directorul celor 4 (Franţa, Anglia,

Italia, Germania)”;

1934

în cursul anului – Nicolae Titulescu formula drumul

politicii noastre externe „De la Naţional prin regional

spre universal”.

144

22 ianuarie – Zagreb, Consiliul Permanent al Micii

Înţelegeri a hotărât reluarea raporturilor diplomatice cu

URSS;

2–4 – februarie – Belgrad, redactarea actului de

constituire a Înţelegerii Balcanice;

9 februarie – Atena, constituirea Înţelegerii Balcanice;

mai – Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov au încheiat un

acord de principiu asupra restabilirii relaţiilor diplomatice

dintre România şi URSS;

9 iunie – schimb de note diplomatice româno-sovietice;

decembrie – schimb de trimişi extraordinari şi

deschiderea ambasadelor la Moscova şi Bucureşti;

1935

2 februarie 1932-11 iunie 1935 – Conferinţa pentru

dezarmare;

2 mai 1935 – pactul franco-sovietic

16 mai – pactul cehoslovaco-sovietic

iulie – Carol al II-lea şi guvernul Tătărescu îi acordau lui

N. Titulescu (ministrul de externe) depline împuterniciri

pentru a semna un pact cu URSS;

septembrie – Geneva, tatonări cu partea sovietică

privind semnarea unui pact de asistenţă;

1936

145

iunie – iulie – Montreaux, N. Titulescu, discută pactul

preconizat cu partea societivă;

14 iulie – N. Titulescu şi M. Litvinov semnează un

protocol prin care se puneau bazele unui viitor tratat;

29 august – îndepărtarea lui Titulescu din guvern şi

implicit din fruntea MAE;

16 nov. – Gh. Brătianu deschide seria contactelor cu

Adolf Hitler, urmărind normalizarea relaţiilor cu

Germania;

1938

ianuarie – vizita ministrului de externe Istrate Micescu în

Cehoslovacia, Iugoslavia şi Geneva;

7 ianuarie – primul ministru O. Goga declara că

România îşi va păstra fidelitatea faţă de Societatea

Naţiunilor şi că îşi respectă alianţele;

11 – 12 martie – ocuparea Austriei de către Germania;

12 martie – după ocuparea Austriei, la Bucureşti se iau

măsuri împotriva Gărzii de Fier;

30 aprilie – guvernul român permite survolarea

teritoriului de către avioanele achiziţionate de

Cehoslovacia din URSS;

29 – 30 sept. – Acordul de la Muchen, Anglia, Franţa,

146

Germania şi Italia au cedat Reichului regiunea sudată a

Cehoslovaciei;

18 octombrie – guvernul român se opunea categoric

încorporării Ucrainei subcarpatice la Ungaria;

2 noiembrie – Primul dictata de la Viena „prin care

Cehoslovacia pierdea un nou teritoriu de 12.000 km.p. ;

15-18 nov. –18-21 nov. - vizitele oficiale ale lui Carol II

în Marea Britanie şi Franţa;

24 nov. – vizita particulară a regelui Carol al II-lea în

Germania; vizita a cuprins o convorbire cu Hitler la

Berghof;

29 – 30 nov. – Corneliu Zelea-Codreanu , cu alţi 13

legionari, a fost împuşcat din ordinul regelui;

1939

30 ian. – reîntoarcerea ministrului Reichului la Bucureşti,

după împuşcarea legionarilor;

14 martie – Slovacia îţi proclamă independenţa;

– trupele Ungariei intrau în Ucraina

subcarpatică;

15 martie – Germania invada Cehia;

20 – 21 martie – guvernul român ordona concentrarea

preventivă de trupe în Transilvania;

21 martie – România decretează mobilizarea;

147

13 martie – primii-miniştri ai Angliei şi Franţei dădeau

asigurări României şi Greciei că vor primi asistenţă în

caz că vor fi atacate;

18-20 aprilie – Berlin, vizita ministrului de externe

Grigore Gafencu;

12 iunie – acord comercial Anglia-România, prin care

guvernul britanic acordă garanţii pentru sporirea

exportului;

11 august – întrevedere Carol al II-lea – preşedintele

Turciei;

23 august – tratatul (pactul) Molotov-Ribbentrop;

28 august – România afirma obiectivele esenţiale ale

politicii extrene.

148

CAPITOLUL VII

VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ

(1918 – 1944)

1. Caracteristici generale ale culturii

2. Modalităţi de afirmare a specificului naţional.

Istoriografia

3. Naţional şi universal în cultura română

4. Deschiderea spre cultura Europei

5. Mari sinteze şi mari precursori ai culturii

române

6. Artele spectacolului

7. Cultura de mase. Trăsături generale

8. Principalele instituţii de cultură

1. Caracteristici generale ale culturii

România după 1918 cunoaşte o perioadă de

efervescenţă culturală caracterizată prin confruntarea

liberă a unor curente de gândire şi a unor orientări

stilistice diverse. Confruntarea a fost civilizată şi s-a

manifestat atât în ceea ce priveşte curentele politice cât

şi curente artistice şi literare. Sunt relevante pentru

149

aceste confruntări articolele publicate în unele reviste de

epocă:

revista Democraţia pentru confruntările loiale,

civilizate din domeniul politicului şi ideologicului;

revistele Viaţa românească, Sburătorul şi

Contemporanul pentru confruntările din domeniul

artistic şi literar.

Această confruntare de idei se manifestă permanent

până în 1945 când intervine spiritul nivelator al culturii

importate din Uniunea Sovietică. Caracteristicile

perioadei interbelice sunt interesul crescut pentru

descoperirea şi punerea în valoare a spiritului naţional şi

pentru creativitate. Literatura de specialitate prezintă

următoarele caracteristici generale referitoare la viziunea

culturală românească sintetizate după cum urmează:

regimul de democraţie a permis confruntarea liberă

a unor curente de gândire şi a unor orientări

stilistice;

amploarea fenomenului cultural se manifestă în

toate domeniile;

descoperirea şi punerea în valoare a specificului

naţional;

150

trăsături bizantine ale culturii româneşti reluate de

istoriografi, muzicologi, muzicieni, artişti plastici;

Nicolae Iorga – civilizaţia românească o continuare

legitimă a Bizanţului;

reconsiderarea Ortodoxiei;

interesul pentru etnografie şi folclor, pentru ţăranul

român, pentru satul românesc;

organizarea Muzeului Satului, Muzeului Naţional de

artă veche românească - rezervaţii de artă şi

arhitectură populară;

prezenţa României la mari expoziţii internaţionale;

Barcelona,

Paris

New-York

3 direcţii de dezvoltare în reconsiderarea originilor;

bizantine

folclorice

ortodoxe

arhitectură;

elemente de pietrărie traforată cu motive

brâncoveneşti;

stil românesc – elemente decorative, populare;

stil românesc – elemente decorative, populare;

151

vechea arhitectură orăşenească din Ţările

Române.

Cazuri singulare în cultura românească:

istoriografia română se preocupă de civilizaţia

geto-dacă, neolitic, civilizaţia dacă şi daco-

romană, epoca romană şi bizantină, sinteză de

istorie a artei universale;

pluritatea domeniului de activitate;

viziunea funcţionalistă asupra muncii.

Deschideri spre cultura Europei (modalităţi de

exprimare)

Intelectualii români formaţi în marile centre

universitare europene au avut o largă deschidere spre

cultura Europei manifestată prin :

sincronismul cu mişcarea europeană de idei;

afirmarea valorilor în literatura din jurul revistei

„Sburătorul”;

mişcarea de avangardă grupată în jurul revistei

„Contemporanul”;

fenomenul avangardei în artele plastice.

152

Dacă în secolul XIX dominantă era căutarea şi

cultivarea unor elemente legate de trăsăturile de unire

dintre cultura română şi mari culturi ale Europei

(franceză, germană, italiană), prima jumătate a secolului

XX în cultura română a fost dominată de o efervescenţă

creatoare, de afirmarea specificului naţional. Cei mai

apropiaţi unor asemenea manifestări au fost :

Nicolae Iorga (1871-1940) a cărui operă este

dominată de interesul pentru problematica

naţională în literatură, de ideile semănătorismului

pe care le-a teoretizat în revista cu acelaşi nume

pe care a condus-o din 1903. Civilizaţia

românească o considera o continuare legitimă a

Bizanţului aşa cum reiese din monumentala

lucrare Byzance apres Byzance;

Lucian Blaga (1895-1961) descrie în opera sa cu

caracter teoretic spaţiul mioritic în Trilogia

culturii;

Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade cercetează

originele imediate şi îndepărtate ale românilor.

Influenţele bizantine în cultura românească sunt

evidente în muzică şi artă, sunt reliefate de:

153

cercetările bizantinologului Nicolae Bănescu

(1878-1971);

cercetările preotului şi muzicologului I.D.

Petrescu (1884-1970);

cercetările istoricului de artă I.D. Ştefănescu

(1886-1981);

picturile în stil neobizantin ale lui Constantin

Petrescu (1871-1954).

Ortodoxia a fost purtătoarea spiritului naţional.

După primul război mondial redescoperirea sa se

datorează la două personalităţi importante:

Nichifor Crainic a cărui activitate este legată de

revista Gândirea unde erau propagate idei

înnoitoare ale trăsăturilor spirituale;

Nae Ionescu, profesor de logică şi filozofie,

manifesta o atracţie deosebită faţă de scrierile

patristice.

Interesul pentru etnografie şi folclor îl întâlnim la

compozitori şi muzicologi cum sunt:

Bela Bartoc (1881-1945) a fost un pasionat

culegător de folclor românesc;

George Breazul (1887-1961) pune bazele primei

fonoteci cu specific de folclor din România;

154

George Enescu (1881-1955) este autorul Rapsodiei

române, pentru el folclorul constituia principala

sursă de inspiraţie a creaţiilor sale.

Universul rural este prezent în creaţii literare în

tematica picturii interbelice. Cercetări în domeniul artei

populare au întreprins :

Al. Tzigara Samurcaş (1927-1952) iniţiator al

colecţiilor de artă veche românească;

sociologul Dimitrie Gusti preocupat de zonele

rurale, organizarea şi tradiţiile lor;

Romulus Vuia, organizatorul Muzeului Satului

din Cluj;

Tache Papahagi, autorul unei monumenatale

lucrări privind etnografia românească.

În pictură influenţa rurală este evidentă. Mari

pictori şi-au ales modele din rândul ţăranilor:

Octav Băncilă;

Nicolae Tonitza;

Camil Ressu.

Perioada interbelică dezvoltă stilul românesc în

arhitectură prin construcţiile realizate de arhitecţii:

Petre Antonescu, realizatorul Ministerului Lucrărilor

Publice, astăzi Primăria Capitalei;

155

Grigore Cerchez realizează imobilul Şcolii de

Arhitectură, astăzi Institutul de Arhitectură Ion

Mincu.

2. Modalităţi de afirmare a specificului naţional.

Istoriografia

Istoriografia românească pune accent pe specificul

naţional. Cei mai importanţi reprezentanţi au fost:

Vasile Pârvan (1882-1927), istoric şi arheolog,

filozof al istoriei. Lucrările sale : Getica, Dacia

vizează civilizaţia autohtonă;

Orest Tafrali (1876-1937), istoric şi arheolog, este

primul român care realizează o istorie a artei

universale;

Vladimir Dumitrescu este preocupat de neoliticul

românesc;

Gh. I. Brătianu (1898-1953), om politic român şi

istoric, autor a unor sinteze şi studii cum sunt:

Tradiţia istorică despre întemeierea statelor

româneşti, O enigmă şi un miracol, poporul român;

Ion Lupaş (1880-1967) abordează în lucrările sale

unirea românilor;

156

Constantin Daicoviciu a fost preocupat de civilizaţia

dacă şi daco-romană.

3. Naţional şi universal în cultura română

Interesul pentru valorile naţionale şi cele

universale se manifestă puternic în domeniul filozofiei

prin operele lui Constantin Rădulescu Motru, Lucian

Blaga, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mircea

Eliade, Mircea Vulcănescu. Aceştia au prezentat într-un

mod specific problema spaţiului românesc încercând să

definească românismul sub toate formele sale de

manifestare.

4. Deschiderea spre cultura Europei

Fenomenul cultural românesc, prin concepţiile

filozofice, creaţiile artistice, s-a aflat dincolo de limitele

punerii în valoare a specificului naţional prin afirmarea

unor noi curente:

curentul de avangardă ce propaga detaşarea faţă

de tradiţionalism, negarea şi înlocuirea acestuia

cu noi forme culturale. Este propagat de revista

Sburătorul îndrumată de Eugen Lovinescu;

157

dadaismul, curent ce asociază tendinţele

suprarealiste; este reprezentat de Tristan Tzara,

român de origine;

suprarealismul şi curentul modernist manifestat

în pictură de Corneliu Mihăilescu şi Marcel Iancu.

5. Mari sinteze şi mari precursori ai culturii

române

Sintezele realizate de oamenii de cultură români

însumează opere teoretice, de concepţie în diferite

ramuri ale disciplinelor umaniste, sisteme proprii de

gândire în filozofie, psihologie, estetică. Sintezele au

sensul unei retrospective şi apar şi în zona de

interferenţă dintre sfera umanistă şi zona ştiinţelor

exacte. Marile sinteze şi marii precursori sunt prezentaţi

în tabelul următor:

Domeniul Autorii Opera Specificul operei

LITERATURACamil Petrescu „ Ultima noapte de

dragoste, întâia noapte de război” Patul lui Procust

Fenomen modernist impus în jurul revistei „Sburătorul”

Hortensia Papadat-Bengescu

„Concert de muzică de Bach” „Rădăcini”

Creatoarea romanului orăşenesc român

Ion Barbu „Oul dogmatic” Domnişoara Hus„Uvedenrode”

Hermetism, poezie intelectualizată, obsesia matematică

158

LITERATURA

Anton Holban „O moarte care nu dovedeşte nimic „

„Conversaţia cu o moartă”

Filozofia neliniştii, problema capitală- cea a morţii; era contra specificului naţional

Ilarie Veonca Ulise: Act de prezenţă

Poezia are un impresionism ordonat, hermetism

LITERATURATudor Arghezi Flori de mucegai.

Cuvinte potrivite.Desprinderea de specificul naţional oscilând între două lumi: cerul şi pământul.

Ion Minulescu Romanţe pentru mai târziu: De vorbă cu mine însumi.

Exponent al simbolismului

Cezar Petrescu „Întunecare”‚Simfonia fantastică”

A urmărit să înfăptuiască într-o „arhitectură”vastă opera lui Balzac.

George Bacovia Plouă, Amurg, Marş funebru.

Adept al simbolismului francez, din tradiţia sumbră a lui Baudelaire

Mihail Sadoveanu

Neamul ŞoimăreştilorFraţii Jderi

Specific naţional , romanul istoric, epicul eroic.

Octavian Goga Noi. Meşterul Manole (teatru)

„pătimirea noastră”, în concepţia autorului, nu-i decât robirera sub unguri, iar mântuirea, unitatea politică a neamului.

Elena VăcărăscuAnna de NoaillesMartha BibescuPanait Istrati

Îşi redactează operele în limba franceză

Mircea VulcănescuConstantin NoicaMircea EliadeEmil Cioran

Dualitatea operei: în considerarea specificului românesc

Liviu Rebreanu Ion, Răscoala

Tematica ţărănească Sămănătorismul

FILOZOFIA

LOGICA

Nae Ionescu Curs de metafizică

Dumnezeu este prezentat în istorie prin întrupare

159

Nichifor Crainic Mişcarea de idei din jurul revistei „Gândirea”

Reconsiderarea Ortodoxiei

ISTORIA Vasile Pârvan Getica; Dacia; Civilizaţiile străvechi în regiunile carpato-danubiene

Studiază civilizaţia geto-dacă, coloniile greceşti de la Pontul Euxin, legăturile geto-dacilor cu Roma antică

ISTORIA

Orest Tafrali Sinteză de istorie a artei universale

Pluralitatea preocupărilor:istoric, arheolog

Gh.I.Brătianu Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti; o enigmă şi un miracol; poporul român

Argumentează unitatea şi autohtonia poporului român; se preocupă de istoria economică şi socială

Ioan Lupaş Istoria unirii românilor

Trecutul naţional

Nicolae Iorga Byzance apres Byzance

Civilizaţia românească continuatoarea legitimă a Bizanţului

I.D.ŞtefănescuN.M. Moroşan

Istoric de artă Studii de iconografie bizantină şi românescă;Studiu de arheologie

Nicolae Bănescu Bizantinolog Cultura românească interbelică descinde din cea imperial-bizantină

SOCIOLOGIEETNOGRAFIE

Dimitrie GustiTraian HerseniH.H. StallMihail PopRomulus VulcănescuRomulus Vuia

Muzeul Satului-Bucureşti

Muzeul Satului Cluj

Cercetări în teren, studii sociologice

MUZICĂ FOLCLOR

Constantin BrăiloiuBela BartokGeorge Enescu

Rapsodia română; Suita a II-a „Sătească”

Folclorul – sursă de inspiraţie

160

Dimitrie CuclinMihail JoraMarţian NegreaSabin DrăgoiTiberiu BrediceanuDinu LipattiCella Delavrancea

Alternanţă naţional-universalCompozitori-creaţii de inspiraţie folclorică

Pianist, compozitorPianistă, prozatoare

I.D. Petrescu Preot, muzicianPaul Constantinescu

Oratoriul bizantin Ascendenţa muzicii imperial-bizantine

ARTA DIRIJORALĂ

George GeorgescuIonel Perlea

Mari şefi de orhestre simfonice

MUZICĂ UŞOARĂ

Ion VasilescuIonel FernicClaude Ramano

MUZICĂ POPULARĂ

Maria TănaseGrigoraş Dinicu

SCULPTURĂ

Ivan Mestrovic Regele Carol IRegele FerdinandIon I.C. Brătianu

StatuieMonument înconjurat de 4 VictoriiInaripateStatuie

Lidua Kotzebue Monumentul EroilorAerului

Richard Hette Monumentul lui M. EminescuIaşi

Spiridon Georgescu

Monumentul Geniului (Leul)

Reprezentare alegorică

Raffaello Romanelli

Monumentul EroilorSanitari

Monumente ridicate în cinstea celor căzuţi în primul război mondial

ARHITECTURĂ

Petre AntonescuGrigore Cerchez

Ministerul Lucrărilor PublicePrimăria Capitalei Şcoala de Arhitectură

Elemente de pietrărie traforată cu motive brâncoveneşti

G.M-. CantacuzinoHenrieta Delavrancea

Stil românesc;Arhitectură populară alternanţă LemnZidărie, alb-negru, plin-gol

161

Constantin Joja Vechea arhitectură orăşenească;Construcţii cu geamlâc

Horia Creangă Bloc ARO – cinema „Patria”

Tipul de block-house

Marcel Iancu Formă cubistă pentru construcţiiVilă

TEATRU

George VracaAurel StorinLucia Sturdza BulandraConstantin Tănase

BALET Elena Penescu-LiciuFlorin Capsali

OPERĂ Margareta MetaxaValentina CreţoiuDinu BădescuŞerban TassianP.Ştefănescu GoagăFlorica CristoreanuPia Igy

CINEMATOGRAFIE

Jean Georgescu O noapte furtunoasă

AUTORULMARII

PRECURSORI

OPERAMARILE SINTEZE

DOMENIUL

SPECIFICUL OPEREI

George CălinescuEugen LovinescuTudor Vianu

Istoria literaturii române de la origini până în prezentIstoria civilizaţiei române moderneArta prozatorilor români

Literatura Demersul analitic – precedează sinteza, care are sensul unei retrospective

N. BagdasarConstantin Rădulescu-Motru

Istoria filosofiei româneştiPersonalismul energeticTrilogia cunoaşteriiLa phzsique macroscopique et sa portee philosophique Les idees directrices d”une nouvelle philosophie des sciencesExistenta tragicăÎncercare de sinteză filosofică

Filosofia Retrospectiv definirea românismului, problematica general-umană;Spaţiul mioritic universal şi raportul său cu capacitatea de cunoaştere a omului;Interferenţa între sfera umanistă şi

162

cea a ştiinţelor exacte;Filosofia-fizica;Spirit eseistic

Dan BădărăuI.D.GhereaP.P.NegulescuIon PetroviciAlexandru BogzaCamil Petrescu

Essaz sur la pensseeLe moix et le mondeEssai d”une cosmogonie antropomorphiqueGeneza formelor culturiiTeoria noţiunilor

FilosofiaEstetică

Spirit eseisticEseu în cosmogonia antropomorfă studiu-sinteză al originilor formelorPrin care se manifestă culturaConstruiesc sisteme filosofice, nu le încredinţează tiparului

Ştefan Odobleja

Psihologia consonantistă Psihologia Demers ştiinţific în care prefigurează principii de bază ale ciberneticii

Eugeniu Speranţa Mircea Florian

Psihologia gândirii Arte de a suferi

PsihologiaFilosofia

Mihail DragomirescuLiviu Ruusu

Tudor VianuŞerban Cioculescu (pseudonim Plus Servich)C. Mattila Gheke

Ştiinţa literaturiiEssay sur la creation artistiqueContribution a une estetique dynamiqueEsteticaLes Rythmes comme introduction physique a l”esthetique

Le Nombre d”ore, rites, et rythmes pythaqoriciens dans le developpement de la civilisation occidentale.

Estetica Autonomia esteticului;Gândire de tip structuralist;Aplicarea metodelor matematico-fizice în domeniul esteticCercetarea estetică cu mijloace matematice

6. Artele spectacolului

Cunosc o dezvoltare în perioada interbelică prin

teatrele naţionale de la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Chişinău,

Cernăuti, Craiova, prin operele de la Bucureşti şi Cluj,

prin cinematografie şi radiou după 1928, prin apariţa

163

teatrului radiofonic. În această perioadă şi-au desfăşurat

activitatea:

nume reprezentative ale scenei teatrale: George

Vraca, Aurel Storin, Lucia Sturza Bulandra,

Constantin Tănase, Elena Penescu Liciu (balet

clasic), Floria Capsali (balet modern);

mari artişti lirici: Margareta Metaxa, Valentin Creţoiu,

Dinu Bădescu, Şerban Tassian, Petre Ştefănescu

Goangă, Florica Cristoforeanu, Pia Igy;

regizori care au afirmat cinematografia românească:

Jean Georgescu ecranizează piesa O noapte

furtunoasă de I.L. Caragiale.

7. Cultura de mase. Trăsături generale

Cultura de mase debutează după realizarea Marii

Uniri. Momentul de explozie a culturii şi al difuzării ei în

toate mediile sociale este pregătit istoric prin :

obligativitatea învăţământului primar;

mişcarea culturală la sate, iniţiată de Spiru Haret;

asociaţii şi societăţi culturale;

apariţia unui număr mare de ziare şi reviste;

bogata activitate editorială;

numărul mare de traduceri;

164

cinematograful;

căminele culturale de la sate;

radio după 1928.

Motivaţiile obiective în ceea ce priveşte apariţia

culturii de mase sunt secondate şi de unii factori

subiectivi:

sentimentul mândriei naţionale;

cunoştinţa valorii individului;

votul universal;

libertatea cuvântului;

garantarea proprietăţii private;

includerea mediilor ţărăneşti în viaţa culturală.

Apare fenomenul de aculturaţie, generat de

factorii de culturalizare şi care conduce la înstrăinarea

faţă de valorile culturii tradiţionale ţărăneşti prin

dezvoltarea învăţământului şi a activităţilor unor societăţi

şi asociaţii culturale.

8. Principalele instituţii de cultură

Învăţământul, după primul război mondial se

organizează şi se diversifică, pentru a face faţă noilor

provocări ale societăţii româneşti confruntată cu

165

transformările din domeniul economic, social, politic,

cultural:

creşte numărul şcolilor normale, a şcolilor de arte şi

meserii;

între 1920-1939 numărul profesorilor şi al elevilor

creşte de 4 ori;

infrastructura şcolară se dezvoltă;

consursuri şcolare organizate de tinerimea română.

Cartea este tot mai căutată pentru a face faţă

nevoilor de cultură. S-au înfiinţat edituri în majoritatea

oraşelor şi în centrele universitare. Cele mai importante

edituri din această perioadă au fost:

Cartea românească;

Casa Şcoalelor ;

Cugetarea;

Scrisul românesc;

Fundaţia pentru Literatură şi Artă Carol al II-lea.

Presa cunoaşte un procese de diversificare; între

1919-1924 apar 3400 de periodice. Cele mai importante

ziare au fost:

Universul;

Adevărul;

Dimineaţa;

166

Cuvântul;

Curentul.

Presa partidelor politice a avut un rol important

pentru cunoaşterea ideologiei şi acţiunilor acestora.

Publicaţii ale partidelor politice:

Dreptatea, organ de presă al PNŢ;

Viitorul, organ de presă al PNL;

Îndreptarea, organ de presă al Partidului Poporului.

Revistele de cultură au avut rolul lor în

dezvoltarea culturii româneşti:

Adevărul literar şi artistic;

Viaţa românească;

Gândirea.

Fundaţiile au avut rolul lor contribuind prin sumele

acordate la promovarea culturii:

- Fundaţia Carol I;

- Fundaţia principele Carol;

- Fundaţiile regale;

- Fundaţia I.C. Brătianu.

Fundaţiile au promovat valorile naţionale prin

tipărirea operelor acestora. Cea mai importantă instituţie

de cultură a fost Academia Română în care a activat

Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Constantin C. Giurescu

167

(istorie), Gheorghe Longinescu (chimie), Ştefan Procopiu

(fizică), Vintilă Mihăilescu (geografie), Elie Radu

(hidroconstrucţii), Dimitrie Leonida (electrotehnică). În

această perioadă au luat fiinţă institutele de cercetări în

domeniul economiei, energiei, istoriei, studiilor bizantine

şi sud-est europene. Au fost înfiinţate institutele de

seruri şi vaccine, de sănătate publică şi zootehnie.

Înfiinţarea căminelor culturale în mediul sătesc a

contribuit la răspândirea culturii în rândurile ţărănimii, la

promovarea elementelor de civilizaţie în mediul sătesc.

Dezvoltarea culturală intensă din perioada intebelică a

permis României să intre în marea familie a spiritualităţii

europene. Românii s-au aflat pe locuri de frunte în

domeniul culturii şi ştiinţei, cazurile Paulescu şi Odobleja

fiind bine cunoscute.

TERMENI

aculturaţie – preluare de către o populaţie a unor

elemente de cultură materială şi spirituală sau a întregii

culturi a unui popor aflat pe o treaptă superioară de

dezvoltare;

168

aeronautică - ramură a tehnicii, care se ocupă de

construirea aeronavelor şi cu problemele

navigaţiei aeriene;

arheolog – specialist care studiază trecutul istoric al

omenirii pe baza interpretării urmelor materiale păstrate;

arhetip – model, tip, iniţial după care se călăuzeşte

cineva;

avangardă – mişcare literară, artistică care, prin

noutăţile aduse joacă rol de precursor

cibernetică – ştiinţă care are ca obiect studiul

matematic al legăturilor, comenzilor şi controlului în

sistemele tehnice şi în organismele vii din punct de

vedere al analogiilor formale;

corpus – culegere sau colecţie de texte, documente,

inscipţii, legi;

cubism – curent artistic apărut la începutul sec. XX care

prezintă obiectele din realitate descompuse în cele mai

simple figuri geometrice, fără a ţine seama de

asemănarea exterioară cu obiectele reprezentate;

dadaism – concepţie literară şi artistică apărută prin

1917 care susţinea suprimarea oricărui raport între

gândire şi expresie;

169

estetică – ştiinţă care studiază legile şi categoriile artei

considerată ca formă cea mai înaltă de creare şi

receptare a frumosului;

etnografie – ştiinţă care clasifică popoarele lumii,

studiază compoziţia, originea şi răspândirea lor, evoluţia

culturii materiale şi spirituale, legăturile cultural istorice

reciproce;

expresionism – curent artistic şi literar întemeiat pe

ideia exprimării spontane a trăsăturilor interioare şi a

protestului violent cu ajutorul lor împotriva modului de

viaţă burghez, împotriva realismului, estetismului;

filologia – ştiinţă care se ocupă cu studiul culturii scrise

a popoarelor, în special a testelor vechi şi al operelor

literare din punctul de vedere al limbii, al modului în care

ni s-au transmis şi al autenticităţii, precum şi cu editarea

lor;

folclorist – persoană care se ocupă cu culegerea şi

strângerea creaţiilor artistice, literare, muzicale, a

obiceiurilor şi al tradiţiilor populare;

fonogramă – înregistrare şi redare a sunetelor pe bandă

de magnetofon, disc, peliculă cinematografică;

fonotecă – colecţie de înregistrări sonore;

170

fundaţie – instituţie cu caracter obştesc, căreia pentru

realizarea scopurilor sale, i se afectează un fond special;

grafică – ramură a artei plastice la baza căreia stă

desenul de sine stătător şi care foloseşte diverse

procedee tehnice şi materiale;

heteroclit - alcătuit din elemente disparate eterogene;

neobişnuit; ciudat, bizar;

iconografie – disciplină care se ocupă cu studiul

operelor realizate în diverse arte plastice; sau totalitatea

imaginilor documentare referitoare la o epocă, la o

problemă, la o localitate, la un personaj;

impresionism – mişcare artistică apărută în a doua

jumătate a sec. XIX, caracterizată prin renunţarea la

contururile precise, la detalii, la clar-obscur, pentru a

reda cât mai sugestiv lumina (în pictură), prin modelarea

fragmentară a suprafeţelor (în sculptură), printr-o mare

libertate a formelor, lărgirea cadrului tonal şi coloritului

(în muzică), prin redarea unor imagini fugitive şi intime,

nuanţe personale (în literatură);

istoriografie – ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă

cu studiul evoluţiei concepţiilor istorice şi al operelor

istorice; totalitatea scrierilor istorice cu privire la o

anumită problemă;

171

lingvistică – ştiinţă care studiază limba şi legile ei de

dezvoltare;

logician – specialist care cunoaşte ştiinţa demonstraţiei

al cărei obiect este stabilirea condiţiilor corectitudinii

gândirii, a formelor şi a legilor generale ale raţionării

corecte

mituri – poveşti fabuloase care cuprind credinţele

popoarelor despre originea universului şi a fenomenelor

naturii, despre eroi legendari;

muzicologie - acea ramură a ştiinţelor care studiază

muzica în toate domeniile şi manifestările ei;

obârşie – familia, neamul din care se trage cineva;

originea socială;

personalism energetic – curent filosofic idealist care

pune la baza existenţei o pluralitate de entităţi spirituale

înzestrate cu atribuţiile personalităţii şi subordonate lui

Dumnezeu ca fiinţă supremă, cât şi privitor la producerea

şi folosirea diferitelor forme de energie;

regim democratic pluralist – regim bazat pe principiile

democraţiei şi care admite o multitudine de principii;

rezervaţie – teritoriu ocrotit prin lege pe care nu se pot

face transformări deoarece plantele, animalele,

172

formaţiunile geologice rare prezintă importanţă din punct

de vedere ştiinţific;

semănătorism - curent ideologic-cultural iniţiat de

revista „Sămănătorul”, la început sec. XX, care considera

ţărănimea ca depozitară exclusivă a valorilor naţionale şi

cultivă o literatură de inspiraţie rurală şi istorică;

sincronism – existenţa în acelaşi timp sau desfăşurarea

paralelă a două sau mai multor fapte, fenomene sau

evenimente;

sorginte – izvor, sursă, origine;

suprarealism – curent literar şi artistic apărut în prima

jumătate a sec. XX, care neagă gândirea logică şi

activitatea premeditată a raţiunii, punând accentul pe

elementele iraţionale şi inconştiente, pe vise şi pe

fenomene de automatism psihic;

taraf – mică formaţie muzicală, de lăutari, cântă muzică

populară.

CRONOLOGIE

173

1868–1942 - Mihai Dragomirescu, filolog

1968–1957 - Constantin Rădulescu, Motru, psiholog.

sociolog, filozof,

1871–1940 - Nicolae Iorga

1871–1954 - Costin Petrescu, pictor;

1876–1937 - Orest Tafrali, istoric şi arheolog;

1876–1957 - Constantin Brâncuşi, sculptor;

1878–1971 - Nicolae Bănescu, bizantinolog;

1880–1967 - Ioan Lupaş, istoric;

1881–1945 - Bela Bartok, compozitor şi folclorist;

1881–1955 - George Enescu;

1882–1927 - Vasile Pârvan, istoric şi arheolog;

1884–1970 - I. D. Petrescu, preot şi muzicolog;

1885–1980 - Dimitrie Cuclin, muzicolog;

1886–1981 - I. D. Ştefănescu, istoric de artă;

1887–1961 - George Breazul;

1890–1940 - Nae Ionescu, filozof;

1893–1958 - Constantin Brăiloiu, compozitor şi folclorist;

1985–1961 - Lucian Blaga, filozof, scriitor;

1898–1953 - Gheorghe I. Brătianu, istoric şi om politic;

1901–1985 - Liviu Rusu, profesor de estetică;

1902–1944 - N. N. Moroşan, istoric;

174

1903–1959 - Şerban Coculescu, matematician, poet,

estetician;

1909–1963 - Paul Constantinescu, compozitor;

1920– Arta de a suferi, de Mircea Florian;

1922– Psihologia gândirii, de Eugeniu Speranţia;

1925– Essay sur la pensee . de Dan Bădărău;

1927– Constantin Rădulescu Motru: ”Personalismul

energetic”;

1927–1952 – Al. Tzigara – Samurcaş;

1928– începe activitatea de Radiodifuziune;

1929, 1937, 1939 – expoziţiile de la Barcelona, Paris,

New York, la care participă România;

1931–1934 – apare Trilogia cunoaşterii. de L. Blaga;

1934–Geneza formelor culturii. de P.P. Negulescu

1934–1936 – Estetica, de Tudor Vianu;

1934–Existenţa tragică, încercare de sinteză

filozofică, de D.D. Roşca;

1935– teatrele din Craiova, Cernăuţi, Chişinău, îşi

întrerup activitatea;

1937– „Nuntă ţărănească”, pictura soţilor Jiquidi a fost

medaliată la Paris;

1938– Le moix et le monde. Essai dune cosmoqonie

antropomorphique de I.I. Gherea.

175

CAPITOLUL VIII

MONARHIA AUTORITARĂ A LUI

CAROL AL II-LEA

1. Cauzele instaurării monarhiei autoritare

2. Politica internă . Raporturile cu Garda de Fier

3. Prăbuşirea regimului autoritar

1. Cauzele instaurării monarhiei autoritare

Cauzele instaurării monarhiei autoritare trebuie

căutate în evoluţia vieţii politice româneşti în perioada

1930-1938. În această evoluţie distingem factori care au

contribuit la instaurarea monarhiei autoritare la 10

februarie 1938:

o plan intern

situaţia economică dificilă în timpul crizei din

1929-1933;

divergenţele dintre partidele politice;

sciziunile din cadrul partidelor;

176

legile din 1934 care obligau partidele şi grupările

politice să-şi desfăşoare activitatea „de acord” cu

legile ţării;

ignorarea Parlamentului ca for legislativ;

guvernarea prin decrete – legi;

prelungirea stării de asediu şi a cenzurii;

rezultatele campaniei electorale din 1937;

o plan extern

primele agresiuni ale puterilor fasciste;

politica de conciliatorism dusă de Anglia şi

Franţa;

creşterea tensiunii în relaţiile internaţionale.

Instaurarea pe tron a lui Carol al II-lea a permis

popagarea ideilor autoritare:

1931-1932 încearcă soluţia guvernului de uniune

naţională condus de Iorga Argetoianu;

numirea lui Gheorghe Tătărescu prim-ministru în

1934, om politic docil regelui, deschidea calea

disensiunilor între tinerii liberali şi bătrânii liberali.

La toate acestea se adaugă starea de confuzie

determinată de acordurile electorale încheiate cu prilejul

campaniei electorale din 1937:

pactul de neagresiune PNŢ şi Garda de Fier;

177

cartelul electoral PNL – Partidul German – Frontul

Românesc;

înţelegerea dintre Corneliu Zelea Codreanu şi

Octavian Goga pentru susţinerea partidului lui Goga.

La alegerile parlamentare din 1937 la care

participă 13 partide şi 53 grupări politice nici un partid nu

obţine 40% din voturi pentru a forma guvernul. De

remarcat faptul că Partidul Totul pentru Ţară (legionari)

s-a situat pe locul 3 întrunind 15,58% din voturi. În acest

context regele Carol al II-lea încredinţează formarea

guvernului Partidului Naţional Creştin condus de

Octavian Goga. Conceput ca un guvern personal cum

declara Carol al II-lea in ziarul Viitorul1,era convins ca

acesta se va compromite datorita politicii interne si

politicii externe de orientare catre Italia si Germania fapt

ce va determina acceptarea de catre statele occidentale

insdtaurarea dictaturii sale personale.Atitudinea ostila a

membrilor noului cabinet fat Carol al Il-ea Prin decret

regal Parlamentul este dizolvat înainte de a se întruni şi

sunt fixate alegeri pentru martie 1938. La 10 februarie

1938 în urma demisiei lui Armand Călinescu şi I.

Giugurtu regele cere formarea unui guvern de uniune

naţională sub autoritatea patriarhului Miron Cristea.

178

2. Politica internă. Raporturile cu Garda de Fier

Guvernul condus de patriarhul Miron Cristea ia o

serie de măsuri care vor contribui la instaurarea

monarhiei autoritare:

declară starea de asediu;

ordinea publică era asigurată de autoritatea militară;

sunt numiţi prefecţi din rândul militarilor

La 20 februarie 1938 se publică o nouă Constituţie

înlocuindu-se astfel Constituţia din 1923. Constituţia

pusă în aplicare în 1938, redactată de Istrate Micescu

menţinea formal principiul separării puterilor în stat şi

păstra unele elemente de democraţie parlamentară cum

sunt Parlamentul, cu atribuţii reduse, presa şi o oarecare

posibilitate de acţiune a partidelor politice. Prin decret

lege au fost dizolvate partidele şi grupările politice şi

închise cluburile şi localurile de întâlnire.

Constituţia din 1938 întărea prerogativele regale,

regele cu ajutorul acesteia având posibilitatea de a

conduce ţara autoritar. Constituţia prevedea:

regele numea guvernul;

regele exercita puterea legislativă prin

Reprezentanţa Naţională;

179

regele era capul oştirii, putea declara război sau

încheia pacea;

guverna prin decrete legi;

dreptul de vot se exercita de la vârsta de 30 de ani.

La 30 martie 1938 constituie Consiliul de Coroană

cu rol consultativ.Pentru a-şi întări puterea politică, la 16

decembrie 1938 pune bazele Frontului Renaşterii

Naţionale (FRN). Acesta era unica formaţiune politică

autorizată. Frontul Renaşterii Naţionale era condus de

un directorat ce avea ca şef suprem regele. Promovarea

în funcţie era condiţionată de apartenenţa la FRN.

Frontul Renaşterii Naţionale îşi schimbă în 1940

denumirea în Partidul Naţiunii. Între 1-2 iunie 1938 sunt

organizate alegeri, Frontul Renaşterii Naţionale obţinând

victoria. Prin decretul lege din 3 iunie 1938 se cere

membrilor Parlamentului să presteze jurământ de

credinţă faţă de monarh şi să poarte uniforma FRN.

Această politică impusă de Carol al II-lea a atras

protestul liderilor partidelor politice: C.I.C. Brătianu, Iuliu

Maniu, Ion Mihalache. Pentru controlarea vieţii sociale a

desfiinţat sindicatele, creând în locul lor breslele, a

înfiinţat organizaţia Straja Ţării pentru tinerii, băieţi şi

fete cu vârsta între 7 şi 21 de ani. A înfiinţat în 1940

180

aşezămintele Muncă şi Voie Bună pentru educarea

tinerilor în spiritul ataşamentului faţă de rege. După

moartea patriarhului Miron Cristea se formează în martie

1939 un guvern condus de Armand Călinescu. Guvernul,

la indicaţia regelui a incriminat pe legionari pentru

faptele lor şi i-a condamnat la închisoare. Sub pretextul

fugii de sub escortă, Corneliu Zelea Codreanu şi alţi 12

legionari au fost executaţi.

3. Prăbuşirea regimului autoritar al lui Carol al II-

lea

În condiţiile începerii conflictului mondial, în

septembrie 1939 România s-a declarat neutră,

neutralitatea favorizând Polonia şi având un caracter

antihitlerist. În această perioadă, Garda de Fier l-a

asasinat pe Armand Călinescu la 21 septembrie 1939.

Noul conductor al Gărzii de Fier, Horia Sima, a îndrumat

direct acest act terorist. După moartea lui Armand

Călinescu se formează un guvern prezidat de Gheorghe

Argeşanu. Acesta ordonă executarea a 300 de legionari.

La 28 septembrie 1939 este numit prim-ministru

Constantin Argetoianu, iar la 23 noiembrie Gheorghe

Tătărescu, politician liberal apropiat al regelui. Primul-

181

ministru îndeamnă la reconciliere cu Garda de Fier care

se realizează la 18 aprilie 1940. În contextul cedării către

URSS a Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 28 iunie

1940, în urma ultimatumului adresat de guvernul

sovietic, Horia Sima este numit subsecretar de stat în

guvernul Tătărescu. Prin Consiliul de Coroană de la 28

iunie 1940 România renunţă la politica de neutralitate,

iar la 30 iunie 1940 renunţă la garanţiile anglo-franceze

şi părăseşte Societatea Naţiunilor. Carol al II-lea

formează un guvern de orientare pro-germană condus de

Ion Giugurtu la 4 iulie 1940. În acest guvern au intrat trei

legionari : Horia Sima, Vasile Noveanu, Augustin

Bideanu. Guvernul Giugurtu a întreprins o prigoană

antidemocratică prin interzicerea populaţiei evreieşti de

a ocupa funcţii administrative şi de a avea proprietăţi,

prin arestarea unor lideri politici sau obligarea lor la

domiciliu forţat. Parlamentul, ultima rămăşiţă a unor

elemente de democraţie, a fost dizolvat prin decret regal.

În vara anului 1940, prin pierderile teritoriale în ţară au

loc puternice manifestaţii în contextul creşterii pericolului

fascist şi a puterii legionarilor conduşi de Horia Sima

182

TERMENI

Antisemitism – doctrină îndreptată împotriva evreilor

cărora li se contesta drepturile cetăţeneşti în interiorul

naţiunii în care trăiesc;

Breaslă – organizaţie profesională formată din muncitori

şi patroni între 1938-1940 în ţara noastră;

Camarilă – curteni din anturajul unui rege sau unui şef

de stat care influenţează politica statului în interesul lor

personal;

Comună – unitate de bază administrativ, economică,

alcătuită din unul sau mai multe sate;

Decret – act prin care se stabilesc dispoziţii obligatorii

Judeţ – unitate administrativ-teritorială în România în

componenţa căreia intră mai multe oraşe şi comune;

Monarhia autoritară – formă de guvernământ, în care

puterea supremă aparţine unei singure persoane; prin

care uzează şi abuzează pentru a-şi impune voinţa

puterea politică, hotărârile;

Monarhie constituţională – formă de guvernământ în

care puterea supremă aparţine unei singure persoane

ale cărei prerogative sunt limitate prin constituţie;

Naţionalism – ideologie şi politică în problema

naţională, care instigă la ură naţională, şovinism;

183

Nazism – nume sub care este cunoscut fascismul

german, şi care a devenit ideologia „Partidului

Muncitoresc Naţional Socialist German”

Plasă – subdiviziunea unui judeţ în împărţire

administrativă a ţării din perioada interbelică;

Reconciliere – a se pune de acord , a se împăca;

Restauraţie – perioadă în istoria unor state caracterizată

prin readucerea pe tron a dinastiilor detronate;

Rezident – reprezentant diplomatic inferior;

Stare de asediu – regim instituţional în unele state, în

împrejurări excepţionale, care constă în suspendarea

libertăţilor democratice şi în acordarea unor drepturi

speciale poliţiei, armatei;

Ţinut – teritoriu mai întins care constituie o unitate

administrativă, în timpul monarhiei autoritare cuprinzând

câteva judeţe;

CRONOLOGIE

1937

20 decembrie – Alegerile parlamentare;

1938

9 februarie – Înţelegerea Corneliu Zelea-Codreanu –

Octavian Goga privind viitoarele alegeri;

184

10 februarie – Carol a cerut formarea unui guvern de

Uniune Naţională;

10 - 11 februarie – s-a format guvernul condus de

patriarhul Miron Cristea

20 februarie – publicarea noii Constituţii şi suspendarea

Constituţiei din 1923;

26 martie – scrisoarea lui Corneliu Codreanu către N.

Iorga

30 martie – constituirea Consiliului de Coroană, decret

privind dizolvarea partidelor şi grupărilor politice;

14 aprilie – decretul lege privind apărarea ordinii în stat

aprilie – Memoriu de protest, al liderilor de partide,

adresat regelui;

3 iunie – decret lege prin care deputaţii erau obligaţi să

poarte uniforma Frontului Renaşterii Naţionale şi să

presteze jurământ de credinţă monarhului;

13 august – noua reformă administrativă;

septembrie – Dictatul de la Munchen care a sacrificat

Cehoslovacia;

28 noiembrie – un grup de legionari îl asasinează pe

rectorul Universităţii din Cluj, Florian Ştefănescu –

Goangă;

185

15 decembrie – s-a format organizaţia, Straja Ţării ce

grupa toate fetele (7-21 ani) şi toţi băieţii (7-18 ani),

pentru a educa în spiritul respectării autorităţii regelui;

15 decembrie – S-au pus bazele Frontului Renaşterii

Naţionale

decembrie – Armand Călinescu – Virgil Potârcă, Dinu

Simion – excluşi din PNŢ, pentru că intraseră în

Guvernul Goga;

1939

6 martie – Armand Călinescu era numit în fruntea

guvernului, după moartea lui Miron Cristea;

23 martie – Tratatul economic româno german;

1 mai – Forţele democratice din Bucureşti şi-au

manifestat hotărârea de a apăra graniţele ţării împotriva

pericolelor externe;

21 septembrie – asasinarea lui Armand Călinescu;

21-27 septembrie – Guvern Gheorghe Argeşeanu;

28 septembrie – numirea ca prim – ministru a lui

Constantin Argentoianu;

1940

22 februarie – Constituirea aşezămintelor „muncă şi

voie bună” sub egida Ministerului Muncii;

186

vara 1940 – FRN şi-a schimbat denumirea în Partidul

Naţiunii;

18 aprilie – are loc împăcarea lui Carol cu Garda de

Fier;

29 aprilie – Horia Sima este primit în audienţă de Carol;

29 mai – Horia Sima se reîntoarce în ţară;

28 iunie – formarea guvernului Gheorghe Tătărăscu în

care Horia Sima a fost numit subsecretar de stat la

Ministerul Cultelor şi Artelor;

4 iulie – Guvern Giugurtu numit în epocă „Guvernul

disperării regale”;

4 iulie – în Guvernul Giugurtu sunt cooptaţi trei legionari:

Horia Sima, Vasile Noveanu şi Augustin Vândeanu;

iulie – demisia legionarilor din guvern;

11 iulie – România a părăsit Societatea Naţiunilor

187

CAPITOLUL IX

TRAGICUL AN 1940 ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

1. Poziţia României faţă de cel de-al doilea război

mondial

2. Acţiuni ale diplomaţiei româneşti în vederea

salvării păcii în sud-estul Europei

3. Acţiuni ale guvernului sovietic privind

încorporarea Basarabiei şi Bucovinei la Rusia

Sovietică

4. Dictatul de la Viena. Dezmembrarea României

Mari

1. Poziţia României faţă de cel de-al doilea război

mondial

Contextul internaţional a fost marcat de lipsa de

fermitate din partea Angliei şi Franţei faţă de acţiunile

agresive ale statelor din axă. Moscova duce o politică

188

abilă de apropiere faţă de Germania, agravând situaţia

internaţională. În contextul acesta România se

orientează în politica externă spre menţinerea alianţelor

şi păstrarea independenţei şi suveranităţii naţionale.

Politica revanşardă a Germanei face ca în martie 1938

să fie anexată Austria, iar în martie 1939 să ocupe

Cehoslovacia. Vizitele regelui Carol al II-lea la Londra şi

Paris şi întâlnirea cu Hitler din noiembrie 1938 la

Berghof au demonstrat că România era singură, lipsită

de garanţiile anglo-franceze şi sub presiunea

permanentă a Germaniei. Germania considera România

un punct strategic deosebit şi o sursă importantă pentru

război, de materiale şi oameni. România se orientează

către Germania cu care încheie în martie 1939 un tratat

economic. Cunoscându-se atitudinea sovietică faţă de

Basarabia, România a încercat în perioada mai-august

1939 să încheie un pact de neagresiune cu URSS, dar

fără rezultat. Politica expansionistă a celor două state

totalitare este accentuată prin încheierea pactului de

neagresiune germano-sovietic de la 23 august 1939

cunoscut sub numele de Ribbentrop-Molotov după

numele miniştrilor de externe ai celor două ţări. Pactul

cuprindea un protocol sectret privind delimitarea sferelor

189

de influenţă ale celor două puteri. Din protocol reiese

interesul Uniunii Sovietice pentru Basarabia. Urmările

pactului Ribbentrop-Molotov au fost nefaste pentru

Europa. La 1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia,

astfel începe cel de-al doilea război mondial, prin

declaraţia de război a Angliei şi Franţei contra

Germaniei. Acţiunile militare anglo-franceze nu au fost

ferme. România, în acest context internaţional, a hotărât

prin Consiliul de Coroană de la 6 septembrie 1939

neutralitatea activă. România acordă ajutor Poloniei şi

permite guvernului polonez să treacă frontiera în

România. Tezaurul polonez tranzitează România fiind

îmbarcat la 12 septembrie 1939 pe un vas englez la

Constanţa. Sunt primiţi 100 de mii refugiaţi polonezi din

care 60 de mii militari. Întrunit la 20 mai 1940, Consiliul

de Coroană recomandă promovarea unei politici de

apropiere faţă de Germania.

2. Acţiuni diplomatice româneşti în vederea

salvării păcii în sud-estul Europei

România a încercat să influenţeze Înţelegea

Balcanică pentru promovarea unei politici active, dar fără

rezultat în contextul în care Bulgaria avea pretenţii

190

teritoriale în România. Propunerile din octombrie 1939

de creare a unui bloc al neutrilor în care să intre şi

Înţelegerea Balcanică nu au dus la rezultatele concrete

datorită divizării acestei alianţe regionale. România se

afla într-un context european total nefavorabil datorită

politicii revizioniste a Ungariei şi Bulgariei şi pretenţiilor

teritoriale ale Rusiei Sovietice.

3. Acţiuni ale guvernului sovietic privind

încorporarea Basarabiei şi Bucovinei la Rusia

Sovietică

Rusia Sovietică masase la graniţa cu România 35

de divizii, fapt ce determină pe Gheorghe Tătărescu,

şeful guvernului să remită ambasadorului german

Fabritius o notă pentru a arăta situaţia creată. Schimbul

de note sovieto-germane pentru soluţionarea litigiului

privind Basarabia şi răspunsul favorabil al Germaniei

determină pe ministrul de externe sovietic Molotov să

trimită în zilele de 26-27 iunie 1940 guvernului român

note ultimative pentru a ceda către Rusia Sovietică

Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Guvernul

sovietic cerea evacuarea Basarabiei şi Bucovinei în

termeni fermi. Toate încercările României de a se

191

desfăşura negocieri au fost fără rezultat, fapt ce

determină guvernul român, la 28 iunie 1940, să accepte

cedarea teritorială. Unităţile sovietice ce se găseau pe

Prut la 29-30 iunie 1940 au atacat trupele româneşti, au

dezarmat militari şi au luat prizioneri.

4. Dictatul de la Viena. Dezmembrarea României

Mari

Capitularea Franţei la 22 iunie 1940 determină

guvernul român, izolat politic să renunţe la 30 iunie 1940

la garanţiile anglo-franceze. Regele Carol cere lui Hitler,

cunoscând interesul Germaniei pentru România, să

garanteze frontierele statului român. Hitler aprecia că a

sosit momentul să satisfacă pretenţiile teritoriale

formulate de Ungaria şi Bulgaria, informaţii cunoscute de

altfel de Carol al II-lea care la 6 iulie 1940 îl determină

să-l anunţe că este dispus să înceapă negocierile cu

Ungaria şi Bulgaria. Tratativele româno-maghiare au

început la 16 august 1940 la Turnu – Severin. Delegaţia

maghiară, condusă de Andraş Horthy a solicitat

României un teritoriu de 69 de mii km2, fapt ce a

determinat întreruperea discuţiilor. Situaţia României se

agrava după 26 august 1940 când Ribbentrop şi Ciano

192

se înţeleg în ceea ce priveşte „medierea celor două părţi

aflate în conflict”. Ei stabilesc întâlnirea la Viena pentru

data de 29 august 1940. Delegaţia română era condusă

de Mihail Manoilescu având printre experţi şi pe Valer

Pop, cel care la 23 august 1940 fusese investit de

Consiliul de Coroană să obţină de la maghiari

acceptarea principiului etnic. În ziua de 30 august 1940,

Ribbentrop şi Ciano au somat delegaţia română să

semneze actele de cedare a Transilvaniei de vest cu o

suprafaţă de 42.243 km2 şi o populaţie de 2.607.000

locuitori. În palatul Belvedere de la Viena s-a impus

României dictatul de la Viena, refuzându-se cuvântul lui

Mihail Manoilescu. Tratamentul acordat românilor

demonstra politica revizionistă şi revanşardă a

Germaniei şi Ungariei. La Craiova se duceau tratative cu

Bulgaria, dar fără rezultat, la 7 septembrie 1940. În urma

acestora Bulgaria anexează Cadrilaterul. Consiliul de

Coroană acceptă arbitrajul Axei, evacuarea urmând să

se realizeze în 15 zile, în etape. W. Churchill, în Camera

Comunelor menţiona că schimbările teritoriale din timpul

războiului nu vor fi recunoscute.

193

TERMENI

anexă – material suplimentar care lămureşte un text;

anexare – încorporarea prin violenţă sau printr-un dictat

a unui teritoriu;

arbitraj – litigiu soluţionat de către un arbitru;

contencios – serviciu sau organ de jurisdicţie care se

ocupă cu rezolvarea litigiilor între anumite instituţii şi

state, între persoane fizice şi stat; ansamblu de norme

prin care acest organism – contencios – rezolvă litigiile;

etnic – apartenenţa la un popor;

geopolitică – teorie care susuţine că politica unui stat

este determinată de situaţia lui geografică;

integritate – principiu al dreptului internaţional potrivit

căruia fiecare stat are dreptul să-şi exercite

suveranitatea asupra teritoriului ţării;

inviolabilitate – normă de drept internaţional care

ocroteşte suveranitatea, graniţele de stat împotriva

oricărei agresiuni;

194

pact – tratat de colaborare internaţional, bilateral sau

multilateral privind relaţiile politice între statele

semnatare;

pact de neagresiune – tratat internaţional prin care

două sau mai multe state se obligă să nu întreprindă

acţiuni armate între ele;

partaj – act de împărţire;

revendicare – acţiune şi rezultatul cererii unui drept ca

fiind al tău;

revizionism – acţiune care urmăreşte modificarea şi

revizuirea unui tratat;

ultimatum – comunicare cuprinzând condiţiile

irevocabile impuse de un stat în vederea rezolvării unor

litigii de care depind relaţiile lor reciproce.

CRONOLOGIE

1939

4, 6 septembrie – declaraţia Guvernului şi a Consiliului

de Coroană privind reorientarea politicii externe a

României;

15 septembrie – îmbarcarea la Constanţa a tezaurului

polonez în urma împărţirii Poloniei între Germania şi

Rusia;

195

17 septembrie – URSS atacă Polonia ocupând

Bielorusia şi Ucraina apuseană;

19 septembrie – întâlnirea miniştrilor de externe român

şi iugoslav;

21 septembrie – asasinarea primului-ministru Armand

Călinescu;

28 octombrie – România face propuneri pentru un bloc

al neutrilor în care să intre şi Înţelegerea Balcanică;

1940

2-4 februarie – are loc la Belgrad ultima sesiune a

Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice;

26 martie – declaraţia ministrului de externe român

Grigore Gafencu privind situaţia României în noua

conjunctură europeană;

4 aprilie – discursul lui Molotov din Sovietul Suprem al

URSS privind Basarabia;

22 iunie – capitularea Franţei;

23 iunie – nota lui Molotov către Ribbentrop pentru

soluţionarea litigiului cu România privind Basarabia şi

Bucovina;

25 iunie – răspunsul ministrului de externe german către

Molotov prin care se preciza depăşirea termenilor

protocolului secret sovieto-german;

196

26 iunie – ministrul român la Moscova, Gheorghe

Davidescu primeşte, la ora 22 nota ultimativă pentru

cedarea teritorială în 24 de ore;

27 iunie – contacte diplomatice româneşti în urma

ultimatumului sovietic; două şedinţe ale Consiliului de

Coroană pentru discutarea ultimatumului; ora 20:50 –

răspunsul României;

28 iunie – ultimatumul în cinci puncte al Moscovei pentru

cedarea Basarabiei de către guvernul Român;

29-30 iunie – stare conflictuală pe Prut între unităţile

ruseşti şi române;

30 iunie – guvernul Tătărescu renunţă la garanţiile

anglo-franceze;

1 iulie – Carol al II-lea cere trimiterea unei misiuni

militare germane în România;

2 iulie – Carol al II-lea cere lui Hitler garantarea

frontierelor statului român;

4 iulie – este numit preşedinte al consiliului de miniştrii

Ion Giugurtu;

5 iulie – primul-ministru declară intenţia României de a

intra în Axă;

197

6 iulie – Carol al II-lea în anunţă pe Hitler că este dispus

să înceapă tratative privind pretenţiile teritoriale ale

Ungariei şi Bulgariei;

15 iulie – Hitler solicită o înţelegere paşnică între

România, Ungaria şi Bulgaria;

26 iulie – Carol al II-lea prezintă poziţia ţării faţă de

propunerea lui Hitler;

31 iulie – Hitler hotărăşte soarta URSS şi satisface

pretenţiile Ungariei privind Transilvania;

8 august – acord româno-german prin care surplusul de

cereale al ţării era atribuit Germaniei;

16 august – începerea convorbirilor româno-maghiare

de la Turnu Severin; delegaţia română era condusă de

Valer Pop, iar cea maghiară de Andraş Horty;

19 august – încep convorbirile româno-bulgare la

Craiova privind Cadrilaterul;

– întreruperea convorbirilor româno-

maghiare de la Turnu Severin;

21 august – înţelegerea privind cedarea Cadrilaterului;

23 august – Consiliul de Coroană se pronunţă pentru

rezolvarea cererii maghiare pe baza principiului etnic;

însărcina pe Valer Pop pentru noi tratative cu maghiarii;

24 august – reluarea convorbirilor româno-maghiare;

198

26 august – Ribbentrop şi Ciano stabilesc o întâlnire în

patru la Viena (Germania, Italia, Ungaria, România)

pentru rezolvarea pretenţiilor teritoriale maghiare;

27 august – Hitler stabilea limitele partajului în ceea ce

priveşte Transilvania;

29 august – încep la Viena convorbirile Ribbentrop –

Ciano - Mihail Manoilescu;

30 august – primul Consiliu de Coroană în problema

Transilvaniei;

– ora 13:00, la palatul Belvedere din Viena

Mihail Manoilescu semna actele prin care renunţa la

Transilvania de Nord, acte cunoscute sub numele de

dictatul de la Viena;

31 august – ora 0:00 – 2:15, are loc Consiliul de

Coroană prin care se lua cunoştinţă de arbitrajul de la

Viena;

5 septembrie – declaraţia primului minstru britanic

Churchill privind nerecunoaşterea amputărilor teritoriale

ale României.

199

CAPITOLUL X

ROMÂNIA – STAT NAŢIONAL LEGIONAR

1. Instaurarea regimului antonesciano-legionar

2. Statul naţional-legionar. Principalele direcţii în

politica internă

3. Contradicţiile dintre Ion Antonescu şi legionari.

Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941

1. Instaurarea regimului antonesciano-legionar

Noul context internaţional creat prin politica

revanşardă de Germania şi Rusia Sovietică izola

România, îi aducea atingeri ale suveranităţii naţionale

prin pierderile teritoriale din anul 1940. România ocupa o

poziţie strategică deosebită, dispunea de un potenţial

economic şi militar apreciabil. În perspectiva extinderii

războiului în Europa de est şi de sud-est, România

intrase în planurile politico-militare ale Reichului. Pe plan

intern se manifesta puternic mişcarea legionară, în

contextul în care liderii partidelor politice se aflau în

expectativă. La 1 septembrie 1940, liderul Partidului

Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, are o întrevedere la

200

Ploieşti cu generalul Ion Antonescu, unde pun problema

înlăturării lui Carol al II-lea. Soluţia era un comitet de

coaliţie. Discuţiile privind acest aspect au continuat cu

Constantin I.C. Brătianu şi Horia Sima. Carol al II-lea,

într-o astfel de conjunctură, însărcinează la 4 septembrie

1940 pe Ion Antonescu cu formarea unui nou guvern. La

5 septembrie semna decretele prin care suspenda

Constituţia din 1938, dizolva Parlamentul şi investea cu

puteri depline ca şef al statului pe generalul Ion

Antonescu.

În noaptea de 5 spre 6 septembrie 1940

Antonescu i-a cerut lui Carol să abdice în favoarea fiului

său Mihai, care la 6 septembrie a depus jurământul în

faţa lui Ion Antonescu, patriarhului Nicodim şi a

preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie, Gheorghe Lupu.

Lui Mihai I i s-a impus să-şi petreacă timpul la Sinaia.

Carol al II-lea părăseşte România cu ajutorul unor

comandanţi militari şi a minstrului german la Bucureşti,

Fabricius. Decretul de investire a generalului Antonescu

atribuia lui Mihai prerogative simbolice: numea primul-

ministru, comanda oştirea, conferea distincţii, bate

monedă, acorda graţiere şi amnistie, numea

ambasadorii. Încercarea lui Ion Antonescu de a colabora

201

cu liderii partidelor istorice pentru formarea unui guvern

de uniune naţională a eşuat.

2. Statul naţional-legionar. Principalele direcţii în

politica internă

Statul naţional-legionar este o consecinţă a

influenţelor externe generate de Germania şi a politicii

promovate pe plan intern de mişcarea legionară. În acest

sens s-a format un condominium de putere între

Antonescu şi legionari. La 14 septembrie 1940 Ion

Antonescu formează un nou guvern în care intrau

asociaţi la conducere şi legionarii. Legionarii deţineau în

guvern:

vicepreşedenţia consiliului de miniştrii;

portofoliul externelor, lucrărilor publice, muncii,

educaţiei naţionale şi cultelor.

România devenea stat naţional-legionar, noul

regim caracterizându-se prin :

guvernare prin decrete lege;

anularea drepturilor şi libertăţilor democratice;

promovarea antisemitismului şi naţionalismului

extremist;

202

crearea de detaşamente speciale ale poliţiei

legionare;

numirea comisarilor de românizare pe lângă marile

întreprinderi.

La 10 octombrie 1940 pătrund primele trupe

germane în România, în urma solicitării lui Antonescu

către Hitler de a trimite o misiune militară germană.

Germania cerea intensificarea exportului de produse

agricole şi forestiere din România pentru necesităţile

sale de război. La 4 decembrie 1940 s-a semnat un

acord economic româno-german pe 10 ani. Între 1940-

1944 schimburile comerciale neechivalente cu România

au provocat statului român pagube de peste 446

milioane de dolari, numărul firmelor germane care au

funcţionat în această perioadă fiind de 325.

La 23 noiembrie 1940, după vizitele făcute în Italia

şi Germania, Ion Antonescu semnează aderarea

României la Pactul Tripartit (Germania, Japonia, Italia)

prin care România intra în Axă. Ion Antonescu a luptat

pentru controlul exclusiv al puterii politice anchetând pe

foştii demnitari ai regelui Carol al II-lea şi impunându-le

domiciliul forţat. Intitulându-se conducător al statului, Ion

203

Antonescu conducea ca un dictator, având puteri

depline, nefiind răspunzător în faţa nimănui.

3. Contradicţiile dintre Ion Antonescu şi legionari.

Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941

Garda de Fier identifica guvernarea naţional-

legionară cu politica de partid, fapt pentru care Ion

Antonescu îşi dă seama de incapacitatea legionarilor de

a guverna, de instabilitatea pe care o crează în ţară.

Contradicţiile dintre generalul Ion Antonescu şi legionari

s-au accentuat, în urma asasinatelor din noaptea de 26

spre 27 noiembrie şi 27-28 noiembrie cunoscute sub

numele de asasinatele de la Jilava. Cu acest prilej au

fost împuşcaţi 65 de deţinuţi, majoritatea din guvernul

Gheorghe Argeşanu, din timpul lui Carol al II-lea:

economistul Virgil Madgearu, istoricul Nicolae Iorga,

Victor Iamandi. Generalul era adept al ordinii publice,

urmărea garantarea graniţelor, refacerea integrităţii

teritoriale, anularea dictatului de la Viena. Legionarii

reproşau că menţine la conducerea statului oameni din

forţe politice compromise. Primele măsuri împotriva

mişcării legionare au fost luate în decembrie 1940 când

Ion Antonescu a desfiinţat poliţia legionară şi a instituit

204

pedeapsa cu moartea pentru instigare la rebeliune. În

ianuarie 1941 Ion Antonescu vizitează pe Hitler la Berlin

unde primeşte acordul de a restabili ordinea în ţară.

Hitler era conştient de lipsa de popularitate a Gărzii de

Fier şi de importanţa românilor pentru desfăşurarea

războiului în răsărit, de necesitatea unui regim stabil în

România pentru sprijinirea politicii sale revanşarde. În

ianuarie 1941 Antonescu desfiinţează comisiile de

românizare, destituie pe generalul Constantin

Petrovicescu, ministrul de interne legionar, şi pe

Alexandru Ghica, directorul poliţiei capitalei. În acest

context a avut loc rebeliunea legionară din 21-23

ianuarie 1941. Legionarii s-au înarmat, au trecut la

organizarea de detaşamente paramilitare şi s-au

baricadat în sedii. Încearcă înlăturarea lui Antonescu şi

preluarea puterii. Devastează circa 3400 de imobile şi

instituţii, cad victime peste 1000 de persoane. Intervine

armata, fidelă generalului Ion Antonescu şi pune capăt

rebeliunii, după ce în seara zilei de 22 ianuarie 1941

Antonescu primeşte un telefon de la Hitler prin care îi dă

mână liberă să restabilească ordinea Hitleriştii au

sprijinit plecarea în Germania a 700 de legionari, în

frunte cu Horia Sima. Permanent în timpul guvernului

205

Antonescu au fost folosiţi ca monedă de şantaj de către

Germania. Consecinţele rebeliunii legionare:

pagube de peste 1 miliard de lei şi peste 1000 de

victime;

Garda de Fier era înlăturată de la putere şi scoasă

în afara legii;

la 14 februarie 1941 statul naţional-legionar era

abrogat;

la 27 ianuarie 1941 s-a constituit un guvern format

din generali şi tehnicieni. Acest guvern, instaurat la

27 ianuarie, a fost un guvern de dictatură militară ce

a guvernat prin decrete legi.

Dictatura militară a fost pusă în slujba războiului şi

contra regimului bolşevic din Rusia.

206

CAPITOLUL XI

ROMÂNIA IN PERIOADA ANILOR

1941-1944

1. Politica internă a guvernului antonescian

2. Situaţia românilor din teritoriile cedate în 1940

3. Participarea României la conflictul mondial, la

războiul împotriva URSS

4. Eforturi politico-diplomatice pentru ieşirea

României din război şi participarea la coaliţia

Naţiunilor Unite Antifasciste

1. Politica internă a guvernului antonescian

După desfiinţarea statului naţional-legionar la 14

februarie 1941 şi constituirea unui nou guvern format din

generali şi tehnicieni la 27 ianuarie 1941, România

rămâne totuşi un stat monarhic cu toate că nu i se

permite regelui Mihai să se implice în conducerea

statului. Perioada guvernării antonesciene s-a

caracterizat prin:

207

puterea era concentrată în mâinile generalului Ion

Antonescu, devenit din august 1941 mareşal;

guvernarea se făcea prin decrete legi şi erau

interzise organizaţiile politice;

actele de politică internă erau aprobate prin

plebiscite;

s-au înfiinţat lagăre de muncă la Târgu Jiu şi

Odessa;

toleranţă faţă de activitatea liderilor partidelor

istorice;

a contribuit la întreţinerea armatei germane până în

1944 cu circa 67 miliarde de lei.

România, deşi avea statut de ţară neocupată, s-a

aflat sub controlul Germaniei, şi-a menţinut totuşi

etnitatea statală, independenţa şi suveranitatea.

2. Situaţia românilor din teritoriile cedate în 1940

În teritoriile cedate în 1940 către Ungaria a

funcţionat o administraţie militară până în 1941 când a

fost instaurat un regim civil. Regimul militar a procedat la

dislocări de populaţii, au avut loc maltratări, crime şi

furturi. În acest sens trebuie menţionate asasinatele din

toamna anului 1940 de la Zalău, Ciumirna, Ianculeşti,

208

Trăsnea etc. În martie 1944, ocuparea Ungariei de către

trupele naziste a impus legi excepţionale care au dus la

exterminarea populaţiei evreieşti. Peste 150 de mii de

evrei din nord-vestul Transilvaniei au fost deportaţi în

lagărele morţii de la Dachau, Bergen-Beisen, Auschwitz-

Birkenah. În Basarabia şi Bucovina de Nord au loc

deportări şi execuţii intensificându-se deznaţionalizarea

românilor.

3. Participarea României la conflictul mondial, la

războiul împotriva URSS

Implicarea României în al doilea război mondial

este o consecinţă a semnării aderării României la Pactul

Tripartit. Implicarea României în războiul mondial poate

fi structurată în 2 etape:

septembrie 1940-iunie 1941 – nonbeligeranţă cu

aderarea la Axă. În primăvara anului 1941 România

a refuzat să participe la agresiunea nazistă

împotriva Iugoslaviei şi Greciei;

iunie 1941-august 1944 – starea de beligeranţă prin

participarea la războiul împotriva URSS.

La 12 iunie 1941 Antonescu este invitat la

Munchen de către Hitler unde i se prezintă planul

209

Barbarossa de invadare a URSS-ului. România lua parte

alături de Germania şi aliaţi la atacul împotriva URSS.

Intră în război pentru a obţine eliberarea teritoriilor

româneşti ocupate de sovietici în 1940. Campania

românească în răsărit începe pe 22 iunie 1941 prin

acţiuni ale armatei a III-a şi a IV-a cu un efectiv de 672

de avioane şi peste 500.000 de militari. În luna iulie 1941

au fost eliberate Basarabia şi Bucovina de Nord unde a

fost instaurată administraţia românească: 5 iulie 1941 –

oraşul Cernăuţi, 16 iulie – oraşul Chişinău. La 26 iulie

1941 armata română a atins Nistrul. Hitler cere lui

Antonescu să participe şi la operaţiunile militare peste

Nistru pe linia Odessa – peninsula Crimeea. Antonescu

acceptă cererea lui Hitler, fapt pentru care i se

încredinţează administrarea Transnistriei. La 16 august

are loc o întâlnire între Antonescu şi Hitler la Berdicev.

Trupele germane şi române au ocupat Odessa în 1941 şi

Sevastopolul în iulie 1942. Până la această fază războiul

a fost aprobat de români şi forţele politice. Protestele

încep după trecerea Nistrului, acestea veneau din partea

lui Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, Alexandru Ioaniţiu,

generalilor Şteflea şi Mardare. Aceştia considerau actul

participării o gravă greşeală politică prin depăşirea

210

obiectivului propus, eliberarea teritoriilor ocupate de

URSS în 1940. Participarea României la operaţiunile

dincolo de Nistru, luptele grele din Crimeea, sacrificiile

româneşti în bătăliile de la Don şi Stalingrad, zona

Cuban şi înfrângerile de la Stalingrad din februarie 1943

au accentuat protestele. Luptele de la Odessa,

Sevastopol, Crimeea şi Caucaz au adus pierderi de

6000 de ofiţeri, 2600 subofiţeri şi circa 150.000 de

soldaţi. Bătălia de la Stalingrad din iulie 1942 - februarie

1943 la care au participat 26 de divizii româneşti au

accentuat pierderile şi a creat disensiuni între Ion

Antonescu şi Hitler:

- Antonescu solicita anularea dictatului de la Viena şi

reglementarea raporturilor economice;

- încercările lui Mihai Antonescu, cu ştirea

mareşalului, de a forma o axă latină care să se

opună Germaniei;

- evadarea în 1942 a lui Horia Sima din lagărul din

Germania unde era internat;

- Antonescu era nemulţumit de tratamentul aplicat

evreilor şi de statutul grupului etnic german.

211

4. Eforturi politico-diplomatice pentru ieşirea

României din război şi participarea la coaliţia

Naţiunilor Unite Antifasciste

Tratativele pentru scoaterea României din război a

preocupat atât forţele politice cât şi pe mareşalul

Antonescu:

- liderii PNL şi PNŢ s-au aflat în contact cu britanicii

din Orinetul Mijlociu din vara anului 1941;

- Mihai Antonescu, cu ştirea mareşalului, a încercat şi

el unele contacte diplomatice;

- demersurile diplomatice au fost condiţionate de

Statele Unite şi Anglia, de discuţii cu URSS-ul.

Opoziţia unită, realizată în toamna anului 1941,

având ca lider pe Iuliu Maniu a menţinut contactele cu

aliaţii anglo-americani. Frontul Patriotic Antihitlerist

înfiinţat în 1943 din Partidul Comunist Român, Uniunea

Patrioţilor, Frontul Plugarilor, Partidul Socialist Ţărănesc,

M.A.D.O.S.Z.-ul şi unele organizaţii ale Partidului Social

Democrat şi-a propus: ieşirea României din război,

reorganizarea ţării pe baze democratice, creşterea

rolului monarhiei, alăturarea la coaliţia antihitleristă. S-au

format două centre de sondare ale aliaţilor, unul în jurul

regelui şi opoziţiei unite şi altul în jurul lui Antonescu. Au

212

fost numiţi noi reprezentanţi diplomatici la Stockholm şi

Ankara. Iuliu Maniu, conducătorul opoziţiei unite, a fost

acceptat de sovietici ca principal interlocutor în martie

1943. Ambele centre de putere din România acţionau pe

cale diplomatică pentru scoaterea României din război:

Mihai Antonescu propunea lui Ciano la 15 ianuarie

1943 ieşirea simultană din război a Ungariei,

României şi Italiei;

negocierile de la Ankara, Stockholm şi discuţiile lui

Frederic Nanu cu ambasadorul sovietic Alexandra

Kollontay au abordat problema armistiţiului.

Condiţiile propuse de ruşi au fost respinse de

mareşalul Antonescu, dar contactele diplomatice au

continuat, într-un context militar nefavorabil României

prin intrarea trupelor ruseşti pe teritoriul României şi

datorită victoriilor obţinute de aliaţi pe frontul de vest.

Tratativele purtate de Barbu Ştirbei şi Constantin

Vişoianu cu reprezentanţii Statelor Unite, Marii Britanii şi

URSS în martie-iunie 1944 la Cairo aduceau în discuţie

condiţiile ieşirii României din război:

capitularea necondiţionată a României;

includerea în guvern a comuniştilor.

213

Pericolul ocupării ţării de armatele sovietice a

profilat soluţia opoziţiei şi a regelui, aceia a unei lovituri

de stat.

TERMENI

a abdica – a renunţa la tron;

a abroga – a suprima o lege;

ambasador – reprezentant diplomatic cu rangul cel mai

înalt;

ataşat – cel mai mic grad dintre membrii unei

reprezentanţe diplomatice;

beligeranţă – stare de război;

capitulare – condiţii stabilite de învin asupra

învingătorului;

cesiune – renunţare, cedare;

comisar – persoană însărcinată de o autoritate

superioară, cu mandate speciale;

dictator – conducător de stat care dispune de puteri

politice nelimitate;

divizie – mare unitate militară constituită din mai multe

regimente;

expropriere – trecerea unui bun în proprietatea statului;

a expulza – a obliga să părăsească ţara;

mareşal – cel mai înalt grad militar din armata unui stat;

214

graţiere – acţiunea şi rezultatul acordării iertării parţiale

sau totale de pedeapsă unui condamnat printr-un act

emis de şeful statului;

legaţie – reprezentanţă diplomatică permanentă

inferioară unei ambasade;

nunţiu – reprezentantul diplomatic permanent al

Vaticanului într-o ţară străină;

Pactul Tripartit – alianţă militară între Germania, Italia

şi Japonia creată la 27 septembrie 1940;

paramilitar – care este organizat şi dotat după modelul

unei armate;

pontifical – înalt demnitar ecleziastic aflat sub

autoritatea papei;

pogrom – uciderea în masă a membrilor unui grup

naţional, acţiune organizată de elementele naţionaliste;

portofoliu – funcţie de ministru;

rapt – furt săvârşit prin violenţă, prin presiune;

rebeliune – act de violenţă săvârşit faţă de un organ de

stat sau faţă de stat cu scopul de a-i prelua atribuţiile;

rechiziţie – cedarea către stat sau armată a unor bunuri;

Reich – imperiu;

Reichstag – parlament al Imperiului german;

uzanţă – practică obişnuită, regulă, obicei statornicit.

215

CRONOLOGIE

1940

toamna – asasinatele hortyste din nord-vestul

Transilvaniei;

2 - 4 septembrie – întâlniri Iuliu Maniu – Ion Antonescu;

4 septembrie – din însărcinarea lui Carol al II-lea

Antonescu formează guvernul;

5 septembrie – Ion Antonescu suspendă Constituţia şi

dizolvă corpurile legiuitoare;

5 / 6 septembrie – Carol al II-lea abdică;

6 septembrie – Mihai I depune jurământ ca rege;

14 septembrie – România este proclamată de Ion

Antonescu „stat naţional-legionar”;

octombrie – venirea primelor trupe germane în

România;

14 noiembrie – vizita lui Antonescu în Italia;

23 noiembrie – semnarea Pactului Tripartit de către Ion

Antonescu;

26 / 27 noiembrie – asasinatele de la Jilava;

4 decembrie – acordul economic româno-german pe 10

ani;

216

1941

ianuarie – este numit Von Killinger titularul Legaţiei

germane la Bucureşti;

14 ianuarie – Ion Antonescu se întâlneşte la Berlin cu

Hitler;

16 ianuarie – secretarul general al mişcării legionare,

Nicolae Pătraşcu proclamă ruptura cu Ion Antonescu;

21- 23 ianuarie – rebeliunea legionară;

15 februarie – printr-un decret este abrogată denumirea

de stat naţional-legionar;

2 martie – plebiscit privind politica internă a lui

Antonescu;

13 iunie – întrevedere Antonescu-Hitler la Munchen;

22 iunie – declanşarea operaţiunii Barbarossa împotriva

URSS;

6 iulie – pogromul evreiesc de la Iaşi;

26 iulie – armata română ajunge la Nistru;

27 iulie – printr-o scrisoare Hitler solicită lui Antonescu

participarea la operaţiunile militare peste Nistru;

21 august – Ion Antonescu primeşte gradul de mareşal;

9 - 15 noiembrie – plebiscit privind politica internă a

României;

217

30 noiembrie – ultimatumul guvernului britanic adresat

Românei pentru oprirea operaţiunilor militare pe frontul

din URSS;

6 decembrie – intervine starea de război dintre România

şi Marea Britanie;

8 - 11 decembrie – Canada, Noua Zeelandă, Australia,

Uniunea Sud-Africană declară război României;

12 decembrie – la insistenţele Germaniei România

declară război SUA;

1942

ianuarie – Iuliu Maniu încheie un acord de principiu cu

regele Mihai pentru opoziţie împotriva mareşalului;

vara – Ion Antonescu obţine anularea promisiunii de a

deporta pe evrei la Auschwitz;

12 iunie 1942-1 august 1943 – bombardamentele

americane şi engleze asupra obiectivelor petroliere de

pe Valea Prahovei;

25 iunie – ministrul Elveţiei la Bucureşti, Rene de Weck

face aprecieri privind pierderile armatei române în

răsărit;

Iulie 1942 - februarie 1943 – bătălia de la Stalingrad;

22 - 23 septembrie – Mihai Antonescu vizitează Berlinul;

218

1943

ianuarie – protocol de reglementare a plăţilor dintre

Germania şi România: 60 % din export şi 86% din import

se aflau la dispoziţia firmelor germane din România;

15 ianuarie – Mihai Antonescu propune lui Ciano ieşirea

simultană din război a României, Ungariei şi Italiei;

februarie – Roosvelt oferă lui Stalin dominaţia în Europa

răsăriteană;

martie – Iuliu Maniu este acceptat ca interlocutor în

discuţii privind ieşirea României din război de către

conducerea sovietică;

iunie – s-a creat Frontul Patriotic Antihitlerist;

iulie- septembrie – ieşirea Italiei din război;

septembrie 1943 - iunie 1944 – negocieri la Ankara şi

Stockholm pentru scoaterea României din război;

noiembrie – un emisar al opoziţiei tratează la Cairo cu

aliaţii un armistiţiu;

1944

2 mai – Churchill transmite un mesaj către Molotov prin

care se specifica intrarea Românei în sfera de influenţă

sovietică;

20 iulie – Ribbentrop afirma că România este aliată cu

Germania.

219

CAPITOLUL XII

ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944

1. Istoriografia românească despre actul de la 23

august 1944

2. Cadrul intern şi internaţional

3. Evenimentele de la 23 august 1944

4. Ecoul şi urmările actului de la 23 august 1944

5. Participarea României la războiul antihitlerist

1. Istoriografia românească despre actul de la 23

august 1944

Înlăturarea guvernului antonescian constituie

apogeul desfăşurărilor de forţe dintre anii 1941-1944, pe

plan intern şi internaţional. În ceea ce priveşte

istoriografia românească şi aprecierile oamenilor politici

ai vremii despre acest eveniment sunt necesare câteva

precizări:

la 3 septembrie 1944 Iuliu Maniu îl considera „un

act bine organizat, o lovitură de stat egală cu o

220

mare revoluţie” ce a avut ca inspirator pe regele

Mihai;

Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului

Social Democrat considera acţiunea de înlăturare a

lui Antonescu rezultatul colaborării dintre 4 partide:

PNL, PNŢ, PSD, PCR;

regimul comunist instaurat o dată cu ocupaţia

militară sovietică a exacerbat rolul Partidului

Comunist considerând acţiunea insurecţie

naţională, revoluţie de eliberare naţională şi

socială, operă a comuniştilor cu participarea

colaterală a regelui şi celorlalte forţe politice;

o acţiune iniţiată de regele Mihai – iniţiativă istorică

– pentru a-şi consolida puterea politică în contextul

intern şi internaţional din anul 1944. Este rezultatul

colaborării cu toate forţele politice antifasciste.

2. Cadrul intern şi internaţional

Actul de la 23 august 1944 este rezultatul

contradicţiilor însumate din societatea românească, care

se reduc la opoziţia dintre regimul totalitar şi democraţie.

Factori obiectivi şi subiectivi au contribuit la colaborarea

între forţele politice, rege şi armată în vederea luării

221

acestei decizii. La 21 martie 1944 Iuliu Maniu şi C.I.C.

Brătianu, printr-un memoriu cere lui Antonescu ieşirea

din război. Aceste acţiuni erau urmate de contacte

diplomatice care aveau în vedere încheierea armistiţiului,

contacte între ambasadorul Frederic Nanu şi Alexandra

Kollontay la Stockholm. Frederic Nanu propunea un

acord de principiu, la 12 aprilie 1944, în urma cererii

sovietice de încheiere a armistiţiului, acord ce prevedea:

întoarcerea armelor împotriva Germaniei;

refacerea frontierelor din 1940 cu URSS;

plata unor despăgubiri şi reparaţii de război.

În aprilie 1944 social-democraţii acceptă acţiunea

comună cu Partidul Comunist creându-se Frontul Unic

Muncitoresc (FUM) care a publicat un manifest la 1 mai

1944. Operaţiunile militare favorabile coaliţiei

antihitleriste şi prezenţa trupelor sovietice în Moldova

determină colaborarea între PNL şi PNŢ cu FUM creat în

aprilie 1944. Discuţiile dintre liderii celor patru partide au

dus la formarea coaliţiei democratice constituită prin

semnarea Declaraţiei de Constituire a Blocului Naţional

Democrat la 20 iunie 1944 între:

Iuliu Maniu – PNŢ;

C.I.C. Brătianu – PNL;

222

Constantin Titel Petrescu – PSD;

Lucreţiu Pătrăşcanu – PCR.

Discuţiile din cadrul coaliţiei democratice au decis:

formele de luptă pentru înlăturarea mareşalului,

scoaterea ţării din război, atragerea unor conducători

militari. Desfăşurarea evenimentelor interne până la 23

august 1944:

la nivelul conducerii Partidului Comunist, în aprilie

1944 au survenit modificări. Ştefan Foriş a fost

înlăturat cu o conducere colectivă formată din

Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş şi Iosif

Rangheţ;

grupul de lideri comunişti care activau în URSS,

Ana Pauker şi Vasile Luca formează divizia Tudor

Vladimirescu;

13/14 iunie 1944 – reprezentanţii palatului şi

armatei au avut o întâlnire conspirativă pentru

stabilirea şi acceptarea planului de răsturnare prin

forţă a dictaturii antonesciene şi este creat un

comitet militar;

la 15 iunie 1944 regele Mihai este de acord cu

planul;

223

discuţiile dintre Antonescu şi Hitler la Rastenburg la

începutul lunii august îl determină pe Hitler să

abandoneze planul Margareta II ce viza ocuparea

României;

Pe plan internaţional coaliţia antifascistă obţinea

succese. Ofensiva sovietică pe direcţia Iaşi-Chişinău

grăbeşte ieşirea României din război.

3. Evenimentele de la 23 august 1944

Frontul 2 ucrainian condus de generalul Malinovski

a desfăşurat ofensiva pe direcţia Chişinău – Iaşi. Pe 22

august, după întoarcerea după front, Ion Antonescu

dorea o reamplasare a forţelor armate pentru a rezista în

faţa sovieticilor pe direcţia Carpaţii Orientali – Focşani –

Nămoloasa – Brăila – Dunăre. Tot la aceeaşi dată are

loc şi o întrevedere între Ion Antonescu şi Ion Mihalache,

întrevedere care a abordat situaţia din ţară. Mareşalul

Ion Antonescu era convins că rezistenţa nu are nici o

raţiune, singura soluţie fiind scoaterea ţării din război cu

acordul Germaniei. La întrevederea avută cu Gheorghe

Brătianu în dimineaţa zilei de 23 august, Ion Antonescu

era gata să demisioneze condiţionat. Sunt discuţii în

ceea ce priveşte momentul alegerii datei înlăturării

224

guvernului antonescian şi evenimentele din ziua de 23

august 1944. Evenimentele din după-amiaza zilei de 23

august 1944 s-au desfăşurat în următoarea succesiune:

regele Mihai îl convocă pe Ion Antonescu într-o

audienţă în jurul orei 16;

regele îi propune încheierea armistiţiului cu

Naţiunile Unite;

Ion Antonescu refuză, fapt pentru care este arestat;

sunt arestaţi Mihai Antonescu şi alţi membrii ai

guvernului;

Antonescu a fost preluat de comunişti conduşi de

Emil Bodnăraş şi apoi predaţi sovieticilor.

Pe baza programului Blocului Naţional Democrat

s-a format un nou guvern condus de generalul

Constantin Sănătescu. La ora 22 este dată publicităţii

proclamaţia regelui către ţară prin care se anunţă ieşirea

României din alianţa cu Germania şi alăturarea

Naţiunilor Unite. La ora 23 este numit noul şef al Marelui

Stat Major, generalul Gheorghe Mihail. Prin actul de la

23 august 1944, România devenea din nou monarhie

constituţională, suveranul exercitându-şi prerogativele pe

baza constituţiei din 1923. Partidele politice şi-au reluat

activitatea, presa a fost declarată liberă. România

225

revenea pentru scurt timp la regimul democratic.

Decretul regal din 31 august a creat baza juridică pentru

promulgarea unor decrete legi în favoarea regimului

democratic. Guvernul Sănătescu a promulgat decrete

legi privind: amnistia generală, eliberarea deţinuţilor

politici, desfiinţarea lagărelor de muncă, restabilirea

cadrului demicratic. Armata română, între 23-31 august a

eliberat capitala, zona Prahovei, Oltenia, Muntenia,

Banat, Dobrogea. La 24 august România este în stare de

război cu Germania. Hitler ordonase înăbuşirea

insurecţiei militare şi formarea unui guvern condus de un

general filogerman. La Viena s-a format un guvern

românesc în exil condus de Horia Sima. Schimbarea

formei de guvernământ la 23 august 1944 a avut o mare

importanţă internaţională deoarece a constituit o mare

lovitură pentru Germania cu consecinţe pe frontul din

Balcani. Iesirea Românie din rozboi a acontribuit la

prăbuşirea regimului hitlerist şi la scurtarea războiului în

Euroapa. La 12 septembrie 1944, România a semnat

Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite. Convenţia

impunea României condiţii grele:

plata a 300 de milioane de dolari, despăgubiri de

război;

226

Comisia Aliată de Control sovietică supraveghe

respectarea armistiţiului;

Frontierea Română-Sovietică rămânea cea stabilită

în 1940;

Transillvania urma să fie restituită României, sub

rezerva prevederilor tratatelor de pace;

România trebuia să participe pe frontul de vest cu

minim 12 divizii.

4. Ecoul şi urmările actului de la 23 august 1944

Între 24-26 august, la Bucureşti au avut loc lupte

grele cu forţele germane la Şcoala Superioară de

Război, prefectura de Ilfov, bariera Rahova, pădurile

Băneasa şi Otopeni. Până la 28 august capaitala a fost

eliberată, fiind capturaţi 6700 de militari germani, dintre

care 7 generali şi 358 de ofiţeri. La 30 august pătrund

primele formaţiuni de luptă sovietice în Bucureştiul

eliberat de trupele române. După această dată au

continuat operaţiunile militare pentru eliberarea tuturor

zonelor ţării. Pe Valea Prahovei sunt luaţi prizonieri 9000

de militari germani dintre care 147 de ofiţeri şi 1131

subofiţeri.

227

Actul de la 23 august 1944 a însemnat schimbarea

de regim politic, cu urmări în plan logistic pentru

Germania, care astfel este lipsită de materiile prime

necesare războiului.

Pe plan militar strategic:

a modificat raportul de forţe în sud-estul Europei;

a accentuat criza statelor aliate Germaniei;

a prăbuşit frontul de răsărit;

a dus la ocuparea militară a ţării de URSS.

Pe plan politic actul de la 23 august 1944 a dus la

intrarea României în sfera de influenţă sovietică şi la

instaurarea regimului comunist.

5. Participarea României la războiul antihitlerist

După eliberarea la 25 octombrie a ultimelor teritorii

româneşti de sub ocupaţie străină (Carei şi Satu-Mare),

armata română a participat la eliberarea Ungariei, a

Cehoslovaciei şi la luptele din Austria.

Operaţiunile militare din Ungaria:

au participat 210.000 militari români;

au fost eliberate 14 oraşe şi 1223 comune.

228

Cele mai puternice lupte au avut loc la

Nyregyhaza, Debrecin, Tisa de mijloc, Miskolc, Munţii

Bukk, Matra.

Operaţiunile militare din Cehoslovacia:

au participat 240.000 de soldaţi;

au fost eliberate 1722 de localităţi.

Cele mai importante lupte au avut loc în oraşele

Rosnava, Lucenac, Banska-Bystrica, Munţii Metalici,

Munţii Tatra, Carpaţii Albi, râurile Hron şi Morava. Un

regiment al blindatelor româneşti a ajuns până aproape

de Viena.

Bilanţul participării României la războiul

antihitlerist:

militar – România ocupă locul patru în cadrul

Naţiunilor Unite prin efortul de război: 37 de divizii,

un ritm mediu de înaintare de 6,5 km pe zi, forţarea

a 12 cursuri de apă şi a 20 de masive muntoase,

contribuţia la eliberarea a 8717 localităţi, grăbirea

înfrângerii Germaniei;

economico-financiar – efortul de război cifrându-se

la 1.200.000 dolari SUA, cursul anului 1938;

politic – România intra în sfera de influenţă

sovietică cu acordul tacit al Angliei şi SUA;

229

Germania capitulează la 9 mai 1945, act prin care

înceta războiul în Europa. Deşi jertfa de sânge situa

România pe locul IV în luptele pentru înfrângerea

Germaniei, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 a

fost tratată ca un stat învins, nerecunoscându-ise

statutul de stat cobeligerant. Tratatul de pace din 1947,

anula dictatul de la Viena, stabilea graniţa cu Rusia

Sovietică pe baza prevederilor din 1940 şi graniţa cu

Bulgaria, care rămânea cea din 1913.

TERMENI

Axa – nume dat de Mussolini protocolului de prietenie

semnat în septembrie 1936 de către Hitler şi Ciano;

colaterală – secundară, subordonată;

a deporta – a trimite forţat pe cineva într-o regiune

îndepărtată ca măsură represivă;

egidă – ocrotire, protecţie;

horthyşti – denumire dată celor care au sprijinit

regimul fascist instaurat de amiralul Horthy în Ungaria

în 1920;

insurecţie – formă de luptă armată organizată,

deschisă, dusă de populaţie împotriva unui guvern,

regim nepopular;

230

partide istorice – PNL şi PNŢ, partide de tradiţie în

istoria contemporană a românilor;

sabotaj – împiedicarea bunului mers al unei activităţi;

CRONOLOGIE

1943

17 martie – Barbu Ştirbei începe tratativele cu aliaţii la

Cairo;

21 martie – memoriu înaintat de Maniu şi Brătianu lui

Antonescu;

12 aprilie – sovieticii cer încheierea unui armistiţiu prin

intermediul ambasadoarei Alexandra Kollontay la

Stockholm ambasadorului Frederic Nanu;

1944

2 aprilie – Molotov anunţă nemodificarea statutului

politic al României în condiţiile ieşirii din război;

mai – se pun bazele unei colaborări PCR-PSD;

iunie – se formează BND;

13 - 14 iunie – opoziţia, palatul, armata şi comuniştii

stabilesc formele de luptă pentru înlăturarea guvernului

Antonescu;

231

27- 28 iulie – o consfătuire între Lucreţiu Pătrăşcanu,

Emil Bodnăraş, generalul Sănătescu, Constantin Vasiliu

Răşcanu şi Grigore Niculescu Buzeşti;

5 august – ultima întrevedere Hitler – Antonescu;

15 sau 26 august – datele fixate pentru înlăturarea

guvernului Antonescu;

18 august – declaraţia lui Ion Mihalache privind

semnarea armistiţiului;

20 august – ofensiva Frontului 2 Ucrainian pe direcţia

Chişinău-Iaşi;

23 august – şedinţă de guvern la Snagov;

– arestarea lui Ion Antonescu şi Ion Antonescu;

– formarea unui nou guvern condus de generalul

Sănătescu;

– ora 22 – proclamaţia regelui către ţară prin care

se anunţa formarea unui nou guvern, ieşirea din

războiul contra Naţiunilor Unite şi alăturarea României

coaliţiei antihitleriste;

24 august – starea de război între România şi

Germania;

24 – 26 august – bombardamentele aeriene germane

asupra Bucureştiului;

28 august – eliberarea Bucureştiului;

232

30 august – pătrunderea primelor unităţi sovietice în

capitală;

3 septembrie – Iuliu Maniu publică primele consideraţii

asupra evenimentelor de la 23 august;

5 septembrie – Constantin Titel Petrescu, preşedintele

PSD, face aprecieri asupra zilei de 23 august;

25 octombrie – sunt eliberate ultimele teritorii

româneşti, Carei şi Satu-Mare;

1945

martie – ofensiva armatei germane în regiunea lacului

Balaton;

iarna 1944 – 1945 – armata română participă la

eliberarea Cehoslovaciei;

6 iulie – regele Mihai este decorat cu Ordinul Victoriei

de către Prezidiul Sovietului Suprem al URSS (cea mai

înaltă distincţie sovietică).

233

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Participarea României la primul război mondial este

reflectată în lucrări cum sunt: Constantin Kiriţescu, Istoria

războiului pentru întregirea României, 2 vol., Bucureşti, 1989,

şi Victor Atanasiu, ş.a., România în primul război mondia1,

Bucureşti, 1979.

Lupta pentru unitate naţională este prezentată în

lucrări ale unor istorici români cum sunt: Ştefan Pascu,

Făurirea statului naţional unitar roman, 2 vol., Bucureşti,

1983, (oferă o istorie a mişcării naţionale în Transilvania),

Liviu Maior, Mişcarea naţională romanească din Transilvania,

1900-1914, Cluj-Napoca, 1986, tratează politicile militante ale

Partidului Naţional Român. Unirea Bucovinei şi Basarabiei

sunt reflectate în lucrările lui Ion Nistor şi Petre Cazacu: Ion

Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, 1991, P. Cazacu,

Moldova dintre Prut şi Nistru, Iaşi, fără dată.

Obiectivele politicii externe româneşti - apărarea

independenţei şi crearea unui stat naţional reîntregit - sunt

cercetate din unghiuri diferite de Gheorghe Cazan şi Şerban

Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă, 1878-1914,

Bucureşti, 1979, şi Vasile Vesa, România şi Franţa la

începutul secolului al XX-lea, 1900-1916, Cluj-Napoca, 1975.

Lupta pentru Unitate Naţională din 1918, a constituit subiectul

următoarelor lucrări: Ştefan Pascu, citat mai sus, pentru

234

Transilvania, şi Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei: studiu şi

documente, Bucureşti, 1929, şi Ion Nistor, Unirea Bucovinei

cu România, 28 noiembrie 1918: studiu şi documente,

Bucureşti, 1928. În legătură cu Conferinţa de Pace de la

Paris, vezi: Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară

a României în 1919, Bucureşti, 1940.

Confruntarea de idei privind evoluţia economică

socială şi politică după primul război mondial a constituit

subiectul următoarelor lucrări: Z. Omea, Tradiţionalism şi

modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980. Antologia

realizată de Iordan Chimet prezintă această amplă dezbatere

de idei: Iordan Chimet, Dreptul la memorie, vol. 4, Cluj-

Napoca, 1993; Dumitru Micu analizează tradiţionalismul în

„Gândirea şi gândirismul”. Bucureşti, 1975; Z. Ornea,

Ţărănismul: studiu sociologic, Bucureşti, 1969; Mircea

Vulcănescu, Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti,

1992; Ştefan Păun, Sistemul politic al României în sec. XX.

Evoluţia Partidului Naţional Liberal în perioada 1918 – 1928 ,

Editura Fundaţiei Culturale „Dimitrie Bolintineanu”, Bucureşti,

2000.

Interesante sunt şi lucrările lui Nichifor Crainic şi Virgil

Madgearu: Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos,

Bucureşti, 1936, şi idem, Ortodoxie şi etnocraţie, Bucureşti.

1940, şi Virgil Madgearu, Agrarianism, Capitalism,

Imperialism, Bucureşti, 1936.

235

Aspectele politicii interbelice sunt reflectate în lucrări

reprezentative: I. Ciupercă. Opoziţie şi putere în România

anilor 1922-1928, Iaşi. 1994; Anastasie Iordache. Ion I. C.

Brătianu, Bucureşti, 1994; Ioan Scurtu, Istoria Partidului

Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, 1994; Francisco Veiga, Istoria

Gărzii de Fier, 1919-1941, Bucureşti, 1993. şi Eugen Weber.

Dreapta românească, Cluj-Napoca, 1995; A. G. Savu,

Dictatura regală, Bucureşti, 1970; M. C. Stănescu, Mişcarea

muncitorească din România în anii 1924-1928, Bucureşti,

1981. (oferă informaţii); Nicolae Jurcă, Social-Democraţia în

România, 1918-1944, Sibiu, 1993.

Economia României interbelice este tratată de Virgil

Madgearu, Evoluţia economiei romaneşti după războiul

mondial, Bucureşti. 1940; Ioan Saizu. Modernizarea României

contemporane (perioada interbelică), Bucureşti, 1991;

Marcela Felicia lovanelli. Industria românească, 1934-1938,

Bucureşti. 1975; Dumitru Şandru îi analizează situaţia imediat

după război în ceea ce priveşte agricultura, Reforma agrară

din 1921 în România, Bucureşti, 1975; Vasile Bozga descrie

Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale,

Bucureşti, 1975; Dumitru Şandru, Populaţia rurală a României

între cele două războaie mondiale, Iaşi, 1980.

Relaţiile externe în perioada interbelică sunt

prezentate de: Viorica Moisuc. Premisele izolării politice a

României, 1919-1940, Bucureşti, 1991; Valeriu Florin

236

Dobrinescu, Relaţii româno-engleze (1914-1933), Iaşi, 1986.

Idem, Bătălia pentru Basarabia, Iaşi, 1991; Andreas

Hillgruber. Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu.

Bucureşti, 1994.

Pentru al doilea război mondial şi regimul politic din

România vezi: Constantin I. Kiriţescu, România în al doilea

război mondial, 2 vol. Bucureşti, 1995; A. Simion. Regimul

politic din România în perioada septembrie 1940 - ianuarie

1941, Cluj-Napoca, 1976; Gheorghe Buzatu, Mareşalul

Antonescu în faţa istoriei, 2 vol. Iaşi. 1990, A. Simion;

Preliminarii politico-diplomatice. ale insurecţiei române din

august 1944, Cluj-Napoca, 1979.

237