Istoria veche a României II – seminar 3 – Armata în Dacia Romană. Unităţi militare: legiuni, trupe auxiliare

Doina Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei. Legiunea a VII-a Claudia şi legiunea a IIII-a Flavia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983

Legiunea a VII-a Claudia pia felix

Data înfiinţării legiunii nu poate fi precizată. Primele informaţii desemnează o legiune cu numărul VII ca făcând parte din armata organizată de Caesar întru cucerirea Galliei; după încheierea campaniei, legiunea a fost adusă în Italia, o parte din veterani lăsaţi în Campania, urmând ca ulterior, în timpul lui Octavian, să fie rechemată sub arme pentru a lupta în bătălia de la Mutina din 43 a. Chr.

Legiunea a VII-a în Macedonia. Din anul 30, legiunea a făcut parte din armata provinciei Macedonia; în 29, a participat alături de celelalte legiuni la expediţia lui Marcus Crassus în Peninsula Balcanică. S-a impus în inscripţii şi numele de Macedonica (după Th. Momsen, ca o evidenţiere militară pe câmpul de luptă de la Philipi; după E. Ritterling, epitetul a fost acrodat celor trei legiuni care staţionau în provincie – V, VII, X).

Legiunea a VII-a în Dalmaţia. După izbucnirea răscoalei pannono-dalmate din anii 6-9 p. Chr. a determinat organizarea unei armate de campanie la care participau şi trupe din Macedonia pentru înăbuşirea acestei răscoale; după încheierea războiului, legiunile a VII-a şi a XI-a nu s-au mai întors în Macedonia, ci au rămas în noua provincie, Dalmaţia, trecându-se astfel la organizarea efectivă a acestui teritoriu. Inscripţiile nu mai menţionează unitatea cu numele de Macedonica pentru că odată cu transferarea legiunii în altă provincie, numele nu mai este în uzanţă. La începutul domniei lui Claudius I legiunea primeşte numele de Claudia.

Legiunea a VII-a Claudia pia fidelis în Moesia. La mijlocul sec. I, legiunea a VII-a a fost transferată în Moesia, probabil datorită transferării legiunii a IIII-a Scythica în Orient, în anii 57-58. Dislocarea legiunii a VII-a Claudia pia fidelis din Dalmaţia la Dunăre a constituit o primă măsură de echilibrare a sistemului defensiv în vestul Moesiei. La Dunăre se constată o perioadă de relativă linişte, fapt ce a permis guvernatorului Tib. Plautius Silvanus Aelianus să organizeze între 60 şi 67 o expediţie la nord de fluviu, provocând strămutarea a 100.000 de daci, cu familiile şi conducătorii lor. Sediul legiunii a VII-a Claudia pia fidelis a fost fixat la Viminacium, pe malul Mlavei. Castrul de la Viminacium.

Teritoriul legiunii. Fiecare unitate militară romană, legiune sau trupă auxiliară, avea în jurisdicţia şi administrarea sa un territorium: pratum legionis (Nutzland) – zona care slujea la acoperirea nevoilor de aprovizionare ale legiunii (păduri şi păşuni); teritorium legionis (Militärland) – zona în care îşi desfăşura activitatea o legiune cu trupele auxiliare alăturate ei şi peste

care îşi întindea jurisdicţia comandantul legiunii.„Crearea unui teritoriu militar se făcea prin confiscări de teren în detrimentul aşezărilor rurale băştinaşe în

preajma cărora fiinţau castrele respective. Administraţia romană era foarte atentă în realizarea acestei operaţiuni, pentru a împiedica apariţia unor nemulţumiri în rândul populaţiei băştinaşe (de obicei erau confiscate zone de deal, chiar terenuri mlăştinoase ce nu afectau terenurile agricole).”

S-a introdus impozitul în natură, annona militaris, perceput în întreg Imperiul pentru întreţinerea armatei, suportată de către aşezările civile.

În secolele II-III p. Chr., legiunea a VII-a Claudia p.f., alături de cealaltă legiune a provinciei, a IIII-a Flavia felix, a avut în grijă întreţinerea principalelor drumuri imperiale ale provinciei, care apar menţionate în Itineraria Antoniniana. În aceeaşi perioadă, limesul dunărean nu-şi mai are rostul ca urmare a cuceririi Daciei, aşa că de acum, legiunea a VII-a Claudia p.f., va avea în principal atribuţia de a supraveghea «punga» iazygă dintre Tisa şi Dunăre şi de a purta interveni în ajutorul celor două provincii limitrofe: Dacia şi Panonia Inferior, fapt ce atestă extinderea teritoriului militar al legiunii.

Legiunea a VII-a Claudia în secolele II-III. Izbucnirea războaielor civile după sinuciderea lui Nero şi ulterior a lui Galba a creat o serie de tulburăti şi în rândul legiunilor Moesiei, unde staţionau două legiuni: a VII-a Claudia şi a VIII-a Augusta, declarate partizane ale lui Otho şi fiecare a trimis o vexillaţie formată din 2.000 de oameni pentru a-l ajuta pe Otho în războiul cu Vitellius. După înfrângerea lui Otho, Vitellius trimite înapoi vexillaţiile în provincia legiunilor. În absenţa detaşamentelor legiunilor moesice, în iarna anului 67/68, se produce un mare atac daco-sarmat asupra provinciei, pe care legiunile moesiene, sprijinite de legiunea a III-a Gallica, care venea dinspre Orient spre Italia, îl înfrâng. Printre cei trei comandanţi ai legiunilor (legati) menţionaţi de Tacitus, cărora le-au fost decernate la Roma însemnele consulare, este amintit şi Tettius Iulianus, ca legat al legiunii a VII-a Claudia.

În 68, în Orient este declarat împărat Vespasian, sprijinit de armata provinciilor de aici, în special de cea din Siria, comandată de Mucianus, care iniţiază tratative secrete în urma cărora legiunile moesice se declară partizane ale noului împărat. Guvernatorul provinciei, Aponius Saturninus, adept declarat al lui Vespasian, încearcă să-l înlature pe Tettius Livius, care avea rezerve faţă de noul pretendent. Tacitus relatează cum un centurion a fost trimis să-l ucidă, iar Tettius s-a ascuns în Munţii Haemus, părăsindu-şi legiunea, fapt pentru care pierde comanda la doleanţa lui Vespasian şi intră în

1

Istoria veche a României II – seminar 3 – Armata în Dacia Romană. Unităţi militare: legiuni, trupe auxiliare

dizgraţia primilor Flavii. Mai târziu, Domiţian, ţinând cont de experienţa sa în conflictele cu dacii, îl va numi comandantul trupelor romane în cea de-a doua campanie împotrva lui Decebal. Succesorul lui Tettius Iulianus la comanda legiunii a fost D. Plotius Griphus, înscris în ordinul senatorilor in 69 p. Chr. de către Vespasian pentru activitatea militară deosebită. Legiunile unite din Moesia şi din Pannonia – VII Claudia, VIII Augusta, III Gallica, XIII Gemina, VII Galbiana – vor începe marşul asupra Italiei ca partizane ale lui Vespasian. În oct 69, VII Claudia participă la asediul Cremonei, comandată de tribunul Vipstanus Messala.

Absenţa legiunilor moesiene din provincie a oferit ocazia dacilor să dea un nou atac şi să se pregătească să ocupe castrele, dar intervenţia salvatoare a legiunii a VI-a Ferrata (pornită din Siria spre Italia) a împiedicat acest lucru. După încheierea războaielor civile în anul 70, legiunea a VII-a Claudia p.f. se reîntoarce la castrul de la Viminacium; a VIII-a Augusta este transferată în Germania, iar a III-a Gallica în Siria; în Moesia, se întoarce a V-a Macedonica (la Oescus) şi este adusă de pe Rin a V-a Alaudae şi I Italica (la Novae). Aducerea noilor legiuni arată de fapt pericolul reprezentat de dacii nord-dunăreni, sarmaţii roxolani şi iazygi; ca urmare, provinciile dunărene sunt întărite cu noi legiuni (scade importanţa limesului renan) şi sunt ridicate fortificaţii pe malul drept al fluviului. În vremea lui Vespasian are loc prima recrutare a unei auxilii din rândul populaţiei băştinaşe de dardan, Ala Vespasiana Dardanorum. Sudul Moesiei, lipsit fiind de trupe romane, este colonizat de Vespasian (Colonia Flavia Scupi) cu veteranii legiunilor a VII-a Claudia p.f., a V-a Macedonica, prin deductio. În ultimii ani de domnie a lui Vespasian, este atestat epigrafic un tribunus militum al legiunii, C. Manlius Felix. În 86 p.Chr. are loc împărţirea administrativă a provinciei Moesia, cu Moesia Superior în vest, având în componenţa sa cele două legiuni: a VII-a Claudia la Vimminacium şi a V-a Alaudae. În 86, Moesia este reorganizată administrativ în Moesia Superior (partea de vest) şi Moesia Inferior (partea estică), ambele provincii cu rang consular.

În iarna 85/86 are loc o mare incursiune dacică la sud de Dunăre, când este ucis însuşi guvernatorul provinciei, C. Oppius Sabinus; principala cale de pătrundere a dacilor a fost prin culoarul Timiş-Cerna, prin faţa Diernei, punct strategic ce le-a permis dacilor să ajungă adânc în interiorul provinciei, pe văile afluenţilor Dunării, ceea ce presupune atacarea şi eventual cucerirea unor castre de pe limes. Atacul dacic neaşteptat l-a determinat pe Domiţian să intre în luptă cu o armată pusă sub comanda generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului. După ce dacii au fost alungaţi din Moesia în 87, armata romană a trecut Dunărea pe un pod de corăbii legate între ele, probabil pe lângă sau la est de Oescus (castru sediu al legiunii a V-a Macedonica). În urma acestui conflict, Cornelius Fuscus este ucis, castrul jefuit, însemnele legiunii a V-a Alaudae au fost luate de daci, ca şi un număr ridicat de prizonieri. Domiţian îşi fixează sediul la Naissus, de unde plănuieşte o a doua campanie militară împotriva dacilor.

O dată cu reorganizarea administrativă, are loc şi o nouă organizare militară a Moesiilor; primul legatus Aug. Pro praetore al Moesiei Superior a fost L. Funisulanus Vettonianus; în noua provincie este adusă legiunea a III-a Flavia felix din Dalmaţia, care participă la a doua campanie împotriva dacilor, reluată în 88 p.Chr. de către Tettius Iulianus şi desfăşurată după cum urmează: soldaţii imperiali trec Dunărea pe un pod de vase, probabil prin faţa Banatului; ciocnirea dintre cele două armate areloc la Tapae, unde dacii sunt învinşi şi obligaţi să ceară pace; în 89, se încheie trtatul de pace prin care Decebal devine rege-clientelar al Romei, cu o serie de obligaţii. Tratatul se încheie grabnic sub presiunea mişcărilor marcomanilor, quazilor şi iazygilor, Domiţian focusându-şi atenţia asupra noului front creat. Pe de altă parte, Cassius Dio relatează că Decebal a acceptat încheierea păcii, strâmtorat fiind probabil de unele mişcări separatise din interiorul statului dac sau de dificultăţi militare întâlnite în lupta de la Tapae; arpopierea armatei romane de capitala statului dac trebuie să fi grăbit şi ea încheierea păcii.

În ambele războaie, participare legiunii a VII-a Claudia este certă şi atestată de inscripţii (inscripţia funerară a lui Ti. Claudius Maximus, dona militaria primită de la Domiţian ca urmare a maritelor dobândite în război).

În războiul cu suebii şi sarmaţii, Domiţian va utiliza un număr mare de trupe (legiuni şi auxilii) din Moesia Superior şi Pannonia; în organizarea ulterioară a provinciei, în timpul lui Domiţian şi al lui Traian, au loc mari schimbări privind numărul de trupe aflate în teritoriu; luptele cu marcomanii, quazii şi iazygii s-au prelungit până în 93 , împăratul rămânând în provinciile periclitate până în 92; toate acestea au avut ca rezultat prezenţa unui număr mare de trupe auxiliare pe linia Dunării între Singidunum şi Ratiaria, fapt ce dovedeşte în mod clar intenţiile Imperiului (nu numai de intimidare a regelui Decebal, dar şi de pregătiri intense pentru un război decisiv). Întărirea limesului dunărean din faţa Daciei se realizează prin ridicarea unor fortificaţii, turnuri de pază, în regiunea dintre fluviu şi munte; prin amplasarea castrelor în aşa fel încât să fie posibilă o cât mai bună observare a malului stâng; prin întărirea acelor puncte unde traversarea era facilitată de îngutimea fluviului pe timp de iarnă.

Pregătirile pentru un război decisiv cu dacii sut intensificate de urcarea pe tron a lui Traian (guvernatorul Germaniei Superior): în octombrie 97 p.Chr. este proclamat Caesar, iar la 25 ianuarie 98, devine împărat. În 98, traian face o vizită limesului dunărean, prelungită până în iarna 98/99, având ca urmare iniţierea unor lucrări de anvergură la fortificaţiile din faţa viitoarei provincii Dacia, efectuate de către armata Moesiei (refacerea sau construirea unui nou drum în stânca de pe malul drept al fluviului, ocazie cu care se ridică o inscripţie în cinstea împăratului şi se incizează în stânca muntelui o invocaţie către Hercule ca protector al lucrărilor de către cele două legiuni moesice: a VII-a Claudia p.f. şi a IIII-a Flavia felix).

2

Istoria veche a României II – seminar 3 – Armata în Dacia Romană. Unităţi militare: legiuni, trupe auxiliare

Pe teritoriul Moesiei Superior a avut loc o mare concentrare de legiuni şi trupe auxiliare; Traian şi-a stabilit cartierul general al Viminacium (diploma din anul 100 menţionează în provincie 23 de trupe auxiliare – alae et cohortes).

În 101 trupele romane trec Dunărea pe două poduri de vase ridicate la Lederata şi Dierna, pătrunzând în Banat pe două căi, ciocnirea dintre cele două armate având loc (pentru a doua oară) la Tapae, de unde Traian îşi continuă drumul spre Sarmizegetusa. În acelaşi timp, trupe dacice aliate cu sarmaţii roxolani şi cu alte neamuri, atacă Dobrogea, venind din Moldova, pătrunzând mult în Moesia Inferior. Prima campanie din 101 se încheie cu menţinerea trupelor romane pe poziţiile avansate cucerite, conflictele militare reluându-se în 102, în vecinătatea cetăţilor din Munţii Orăştiei, unde se pare că cetatea de la Costeşti a fost cucerită. Decebal va cere pacea, care printre alte clauze, stipulează şi ocupaţia militară romană pe o mare parte din teritoriul Daciei libere (Banatul, SV şi poate şi S Olteniei).

Legiunea a IIII-a Flavia felix rămâne la nord de Dunăre, ajutată probabil de o serie de trupe auxiliare, având sediul iniţial pe locul viitoarei Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Între cele două războaie dacice (102-105) pe teritoriul Banatului sunt atestate arheologic patru mari castre de pământ: Schela Cladovei (aproape de Drobeta), Zăvoi, Berzobis şi Tibiscum.

La Drobeta un număr mare de ştampile fac dovada participării unor trupe la construcţia podului (legiunile I Italica, a IIII-a Flavia felix, a VII-a Claudia p.f., cohortele I Cretum, a II-a Hispanorum, a III-a Brittonum). Organizarea teritoriului nord-dunărean s-ar fi făcut în cadrul unei singure provincii, fără a purta încă numele de Dacia, şi care se afla sub comanda unui legatus vir consularis, carear fi fost acel Longinus, generalul roman atras de Decebal într-o cursă în timpul celui de-al doilea război. Alături de cele două legiuni ( a IIII-a Flavia felix şi XIII-a Gemina), în teritoriul ocupat ar mai fi staţionat şi 13 auxilii. Longinus era deci de rang consular. Intenţiile lui Traian de a permanentiza hegemonul roman nord danubian sunt dovedite de scenele de pe Columnă care atestă ocuparea unei părţi a Banatului, ţinut bogat în minereuri, şi construirea de drumuri şi castre. Dorinţa de a avea o cale de comunicaţie rapidă, permanentă, lesnicioasă între Imperiu şi teritoriul nord-dunărean este dovedită de construirea podului de la Drobeta-Pontes. Toate acestă măsuri arată că cucerirea Daciei liber a fost hotărâtă încă din 102 p.Chr.

Legiunea a VII-a Claudia p.f. a participat în primul război dacic cub comanda lui L. Minicius Natalis, după care se reîntoarce la castrul de la Vimincium. Participarea în cel de-al doilea război este certă şi demonstrată de inscirpţiile care prezintă cariera a doi centuriones ce au primit dona militaria cu ocazia războaielor daco-romane pe când îşi efectuau serviciul în legiunea a VII-a Claudia p.f.: L. Aconius Statura şi L. Aemilius Paternus.

După formarea provinciei Dacia, limesul dunărean îşi pierde importanţa şi este părăsit, cea mai mare parte a auxiliilor Moesiei Superior fiind transferate în provincia nou formată sau în Pannonia Inferior. În Moesia Superior rămâne doar legiunea a VII-a Claudia p.f. în castrul de la Viminacium, vexilaţii ale ei fiind stabilite şi la Singidunum, unde apar ştampile ale legiunii de tipul LEG VII C.P.F. Din veteranii legiunii, Traian înfiinţează prin deductio, Colonia Ulpia Ratiaria. Legiunea a contribuit activ la ridicarea Coloniei după cum arată inscripţiile şi ştampilele desoperite la Ratiaria. Veteranii din cealaltă legiune moesică, a IIII-a Flavia felix, care acum are sediul pe teritoriul Daciei, vor forma Colonia Oescus din Moesia Inferior şi Colonia Dacica în Dacia. De asemenea, legiunea va participa şi la ridicarea primelor edificii ale capitalei Daciei romane.

În provincia Galatia, la Ancyra, se afla în 113/114, sediul cartierului general al lui Traian, care obţine succese in Armenia şi Mesopotamia, dar au loc mişcări de nemulţumire şi mai ales răscoale ale iudeilor; în 116, tribunul legiunii a VII-a claudia, C. Valerius Rufus, este trimis cu o vexilaţie pentru a înăbuşi răscoala iuedeilor din Cypru. Trimiterea legiunii în Orient însemna lăsarea Moesiei Superior fără nicio legiune, motiv pentru care a IIII-a Flavia felix trece în 113/114 la sud de Dunăre, în castrul de la Singidunum. Astfel, Dacia devenea o provincie de rang pretorian, având în armata sa doar legiunea a XIII-a Gemina.

La începutul domniei lui Hadrian, trupele moesiene s-au întors în Moesia Superior în toamna anului 117, datorită izbucnirii unui conflict cu sarmaţii roxolani şi iazygi, care au atacat Dacia şi Pannonia Inferior. În iarna 117/118, ajunge Hadrian în Moesia, hotărând demontarea părţii superioare a podului de la Drobeta, din cauza distrugerilor provocate de atacurile sarmaţilor şi posibilitatea ca aceştia să patrundă la sud de Dunăre. Se pare chiar că ar fi fost tentat să părăsească provincia. Părăseşte totuşi Muntenia şi sudul Moldovei în urma reorganizării administrative şi militare a Daciei şi iniţiază măsuri de pacificare cu sarmaţii, încheind pacea cu roxolanii din estul Daciei, iar în vest, uneşte Pannonia Inferior şi Dacia sub comanda lui Q. Marcius Turbo, învestit cu titlul de praefectus Aegypti, pentru a coordona toate forţele militare împotriva sarmaţilor iazygi de la vest de Tisa.

3