La inceput, dreptul avea un statut statutar in dacia. Romanii categoriseau doar oamenii liberi ca personae, sclavii fiind lucruri sub aspect juridic. Romanii imparteau oamenii liberi in cetateni, latini, si peregrini. Cetatenii romani considerati superiori se pbucurau de pletitudinea drepturilor civile si politice. Fiecare cetatean se bucura de un comoplex de 5 drepturi: (ius comercitum) dreptul de a incheia acte juridice valabile potrivit dreptului p[rivat roman, (ius conubium) desemna dreptul de a incheia o casdatorie valabila potrivit dreptului privat roman, ( ius sufragium) , (ius conurum) dreptul cetateanului de a fi ales intr o magistratura superioara, (ius militiaeum) desemna dreptul cetateanului de a face parte din legiunile romane. Latinii aveau drepturi mai restranse. Erau considerati rude de sange cu romanii dar latini din dacia faceau parte dintr o specie a latinilor si anume categoria latinilor fictivi, care nu erau rude de sange cu romanii dar care erau asimilati latinilor, iar acesti latini fictive se bucurau doar de ius comercitum. A treia categorie, peregrinii, nu erau nici catateni nici latini. Peregrinii se imparteau in 2 categorii: peregrinii obisnuiti si cei dediticii. Din categoria celor obisnuiti faceau parte toti dacii liberi iar ei aveau dreptul de a folosi in raporturile dintre ei cutuma locala, dar cu conditia de a nu contraveni principilor generale ale dreptului roman iar in raporturile cu cetatenii ei utilizau dreptul gintilor (un drept creat de romani speciali pentru relatia dintre cetateni si peregrini – puteau veni la roma oricand in calitate de oaspeti sau client si in anumite conditii puteau dobandi cetatenia romana; unele texte zic ca unii peregrine se bucurau chiar si de ius conurum). De cealalta parte se numarau deticii care erau putin peste sclavi. Aici erau bagati de romani doar cei care se opuneau cu armele, cei ce indrazneau sa se apere in fata penetrarii romane, precum locuitorii din sarmisegetuza. Astfel romanii le distrugeau cetatile, neavand cetati nu aveau nici drept propriu si nu aveau acces nici la dreptul gintilor. Mai mult, ei nu puteau merge niciodata la roma si niic macar in apropierea eisi nu puteau devein niciodata cetatenii romei. La un moment dat, in 212 imparatul Caracalia, fiul lui septimius, pe numele lui adevcarat marcus aurelius severus antomnus Caracalla a dat un edict, numit constitution antonimia prin care a acordat cetatenia romanilor aproape tuturor locuitoriilor liberi ai imperiului. Acest edict avea 2 aspecte: nu se acorda cetatenia romana pentru peregrinii detictici si nici latinilor iunianini (sclavi dezrobiti fara forme solemne - pe timpul vietii aveau dreptul de a dispune de patrimoniu dar dupa moarte bunurile lor reveneau fostilor stapani, nu mostenitilor). Aceasta constitutie nu a fost nici pe de parte un reflex al generozitatii romane. Statul roman nu mai functiona cum trebuie si au cautat sa impoziteze mai multa lume, oferind unui numar mai mare de oameni cetatenia pentru a atrage mai multe fonduri din taxe funciare, astfel edictul a omogenizat situatia. De aceea spunem ca daca la origine dreptul civil in dacia era accesibil numai cetatenilor romani, dupa scurt timp, se paote constata ca si cei din dacia dobandesc acces la dreptul roman incheind acte juridice potrivit dreptului civil roman. Existau 2 forme de proprietate in dacia: dreptul de proprietate quintara si proprietatea provincial. Primul apartinea exclusive cetatenilor romani si avea ca obiect doar acele pamanturi care erau investite cu ius italicum iar dreptul de proprietate provincial apartinea tuturor cetatenilor in afara de cei ce exercitau celelatl drept. Toate faceau parte din proprietatea statului roman, fiind ca atare inalienabila si insesizabila, deci nu putea fi instrainata si nici urmarita de creditori,. Totusi in fapt aceste pamanturi se aflau in stapanirea provincialilor iar jurisconsultii romani au incercat sa incadreze aceasta stapanire intr-una din institutiile juridice cunoscute, considerand unii ca ar fi vorba despre o posesie. Le puteau vinde in timpul vietii, greva cu servituti, si le puteau lasa mostenire dupa moarte. Pe scurt, puteau face acte din categoria actelor de dispozitie pe care doar un proprietar le poate face,, ceea ce inseamna ca acesti provinciali exercitau un adevarat drept real si din aceasta cauza spunem ca aceasta froma de proprietate

reprezenta o fateta a unei institutii pe care o putem denumi proprietate divizata in sensul ca asupra acestor pamanturi in realitate se exercitau 2 proprietati: o proprietate superioara apartinand statului romei o forma ce se putea incadra in dreptul public roman, si o proprietate subordonata care apartinea provincialilor si care reprezenta dreptul de proprietate efectiv, acesti proprietary recunoscand dreptul de proprietate al imparatului prin plata anuala a unei sume de bani. Aceasta forma de proprietate prefigureaza proprietatea care urmeaza sa se ocnfigureze in feudalismul de mai tarziu, unde si aclo intalnim o proprietate divizata: pe de o parte exista proprietatea domnului in calitate de domn si care avea ca obiect intregul teritoriu al tarii care retinae de dreptul publicsi pe de alta parte exista proprietate apartinand domnului in calitate de boier, celorlalti boieri, clericilor si taranilor liberi proprietari de pamant. Astfel romanii au recunoscut provincialilor o actiune in rem speciala care era construita pe mecanismul de functionare al actiunii in revendicare. De asemenea, provincialilor se mai bucurau si prescription longio temporis adica prescriptia active indelungata. Aceasta era o aplicatie a uzucapiunii romane ( uzucapiunea reprezenta un mod de dobandire al proprietatii prin indelungata folosinta a unui lucru si se constituia intr-o sanctiune la adresa proprietarului nedirigent, care isi lasa lucrul in parasire); existau unele diferente fata de dreptul roman pentru ca la romani uzucapiunea era de un an sau doi ani duopa cum bunul era mobil sau imobil. Cel care utiliza terenul avea doar dreptul de a respinge cu success actiunea in revendicare intentata de proprietar. Totusi trebuiau sa ofere o situatie de care se bucura fiecare proprietar = dobandeai o imunitate la actiunea in revendicare a titularului anterior a acelui drept. Dobandind acea imunitate erai in fapt noul proprietar.

TRIPTICELE DIN TRANSIlvANIA Dupa ce erau inscrise, tablitele erau legate cu un snur de matase petrecut iar pe snur erau aplicate 7 sigili . primele 2 tablite erau legate si intre ele fiind accesibile vederii publice doar textul scris pe paginile 3 si 4. Sub aspectul continutul, aceste triptice cuprind acte juridice care au fost redactate intre 131 si 167 e.n. corespunzand asadar perioadei in care romanii au purtat razboi cu macromanii. Pornind de la aceasta constatare, germanul teodor Mommsen a emis ipoteza ca in anul 167 locuitorii din abulus maior s-au refugiat cu totii in ascunzand totusi tablitele dupa care nu s au mai intors si tablitele au ramas acolo. Alti autori considera ca e improbabil ca toti locuitorii sa nu se mai fi intors. Mai probabil este ipoteza in care cel care a scos tablitele era chiar persoana care indeplinea atributii notariale in comunitate sic a aceasta persoana nu s-a mai intors sic a nici nu a apucat sa divulge locul in care a ascuns actele. Lucrearea sa a fost corpus inscriptiorum latinarum => analiza lor releva originalitatea dreptului roman aplicat in dacia., mai précis in transilvania, menirea lui e cea de delimitare de canoanele dreptului privator, aspect care i-a determinat pe unii cercetatori mai dogmatici sa afirme ca aceste act ear fi fost defapt nule. Aceasta afirmatie e gresita pentru ca validitatea acestora se apreciaza de dreptul aplicabil la acea epoca si nu fata de dreptul roman in forma lui pura, clasica. Asadar aceste acte juridice trebuie considerate valabile in raport cu dreptul daco roman care era in plina configurare la acea epoca fiind reflexul al sintezei petrecute pe plan juridic ca effect al sintezei petrecute la nivel etnic intre daci si romani. Aceste tablite cupriond 4 contracte de vanzare cumparare, 3 contracte de locatiune de servicii (munca), 2 contracte de imprumut, un process verbal privind desfiintarea unui colegiu funerar, o lista de cheltuieli pentru organizarea unui banchet, un contract de asociere, un contract de deposit si un inscris prin care o persoana isi asuma obligatia de a achita o datorie. Romanii considerau femeile ca fiind inferioar si apreciau ca ele nu ar avea discernamant, neavand capacitate de exercitiu. Au atitudinea de a devein subiect de drept si obligatii dar neavand discermanat, nu au

reprezentarea urmarilor faptelor lor. De aceea femeile, la romani, se aflau fie sub puterea lui pater families (sot), fie a tatalui, fie sub tutela unei rude civile. Toate actele nesabuite pe care le savarseau femeile asupra bunurilor sotului se rasfrangeau asupra mostenitiroor, avand consecinte asupra mostenitorilor. Se obsrva ca inscrisul care consemneaza operatiunea juridical a defunctului este intocmit ARD PROBATIONEM in scopul unei probe in eventualitatea unui litigiu, si nu este redactat AD VALIDITATEM pentru a devein valabil si doar pentru a consemna o operatiune juridical ce a fost incheiata probabil potrivit cutumei locale. (deposit = contractual real prin care o persoana numita deponent transmite unei alte personae numite depozitar un bun, o obligatia de a pastra si de a restitui oricand deponentul la prima cerere a acestuia) .alte deosebiri se pot constata si in cazul contractului de munca. In primul rand, potrivit dreptului roman, in cadrul acestor contracte riscurile erau in sarcina lucratorului, a muncitorului. Exista si o conventie prin care lucratorul care lucre intr-o mica masura, fiind de acrod sa nu fie platit pe perioada in care mina ar fi fost inundata. Riscul in contractual de munca se inversare si el avea drept asupra patronului pentru ca atlfel nu ar fi avut sens. Cele mai importante raman contractile de vanzare cumparare. Fiind gasite 3 contracte de vanzare cumparare si un contract ce priveste vanzarea unei parti dintr-o casa. Astfel, in dreptul roman. Obligatiile erau de a pastra lucruri, obligatia de a preda lucriuri, obligatia de garantie pentru evictiune. Se observa ca se mentioneaza ca vanzarea se realizeaza prin vanzarea a doua acte juridice distincte, si prin mancipatiune, si prin contractual consensual de vanzare. In dreptul roman vanarea sa reazliat prin 3 forme:” mancipatiune, dubla stipulatiune sau contractual consensual care erau toate modalitati alternative si nu cumulative de reazliare a operatiunilor. Pe de alta parte, asocierea intre mancipatiune care era un act de drept civil si contractual consensual care era un act de drept al citilor, provoaca nedumerire iar mancipatiunea nu sunt intrunite conditiile pe care romanii le prevedeau pentru ca o mancipatiune sa fie valabila. Mancipatiunea presupunea mai multe conditii: partile sa fie cetateni romani, bunul sa fie vandut unui roman, sa existe 5 mari concepte apoi sa existe un cantaragiu si o balanta de arama cu care se cumpara.