UNIVERSITATEA DE STUDII AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

Învăţământ la distanţă

Referat la disciplina:

LEGUMICULTURĂ GENERALĂ

Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole

- 2015 –

1.Irigarea culturilor legumicole

Irigarea culturilor legumicole, reprezintă principala măsură de imbunătăţire a regimului de apă din sol şi are efecte multiple şi anume: sporirea producţiei, imbunătăţeşte calitatea comercială şi precocitatea recoltei, asigură folosirea potenţialului productiv al soiurilor şi hibrizilor de plante legumicole, folosirea cu maximum de eficienţă a potenţialului de fertilitate a solului şi a ingrăşămintelor, practicarea culturilor succesive şi asociate.

După scopul urmărit şi perioada cand se execută udarea culturilor legumicole se disting:

A.Udarea de aprovizionare se aplică inainte de infiinţarea culturilor şi are drept scop completarea rezervei de apă a solului. Se folosesc norme de 800- 1200 m3/ha. Udările de aprovizionare nu se aplică pe nisipuri sau soluri cu apa freatică la suprafaţă.

B.Udarea prin scurgerea apei la suprafaţa solului prezintă două variante: udarea prin inundaţie pe brazde sau faşii şi udarea pe rigole lungi. Udarea prin inundaţie se foloseşte numai in sistem gospodăresc, in grădini pe suprafeţe mici, unde solul poate fi modelat numai in brazde şi faşii scurte (6-10 m lungime), apa inundand intreaga suprafaţă de cultură. In acest caz se reduce posibilitatea mecanizării lucrărilor de infiinţare şi intreţinere a culturilor. Udarea pe rigole lungi (100-400 m) este o metodă larg utilizată in tehnologia culturilor legumicole in camp caracterizată prin aceea că apa circulă la suprafaţa solului, pe rigole, ajungand la rădăcinile plantelor de pe straturile inălţate – prin infiltraţie, mai ales lateral şi prin capilaritate, fără a lua contact direct cu partea aeriană a plantei. Pentru aplicarea acestei metode de udare este necesar ca solul să fie modelat sub formă de straturi inălţate (pe care se infiinţează culturile) şi rigole care despart două straturi vecine, pe care circulă roţile tractorului şi este distribuită apa pentru udarea culturilor. Avantajele udării prin rigole lungi sunt următoarele:

eficienţă ridicată, deoarece aduce apa direct la rădăcina plantelor – putand fii uşor preluată de către acestea;

consumul de forţă de muncă şi carburanţi este 3-4 ori mai scăzut decat la udarea prin aspersiune; creează condiţii necesare mecanizării lucrărilor;

contribuie, prin aplicarea raţională a ingrăşămintelor, la sporirea fertilităţii solului; se poate folosi la majoritatea culturilor;

uşurează aplicarea tehnologiilor moderne de cultură a plantelor legumicole; se evită formarea crustei la suprafaţa straturilor inălţate, deoarece apa nu vine in contact

cu partea aeriană a plantelor, se evită favorizarea atacului bolilor criptogamice.

Ca dezavantaj il constituie faptul că terenul trebuie să fie amenajat printr-o nivelare de intreţinere şi să se realizeze panta care să asigure scurgerea apei, fără a produce eroziunea solului. La udarea prin rigole o importanţă deosebită trebuie să se acorde pantei terenului, care determină mărimea vitezei apei pe rigole. Viteza de circulaţie a apei nu trebuie să provoace eroziune (să nu fie prea mare), dar nici colmatarea (să nu fie prea mică). Panta optimă a terenului in lungul rigolei este de 2-3 0/00, iar lungimea rigolei trebuie să varieze intre 200 m şi 400 m.

C.Udarea prin aspersiune. In acest caz, apa pompată direct din sursă (canal deschis sau dintr-o reţea de conducte sub presiune) este pulverizată in aer cu ajutorul aspersoarelor, de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă de ploaie. Aducţiunea şi distribuirea apei se realizează prin: sisteme, aggregate şi aspersoare.

Avantajele udării prin aspersiune sunt următoarele: nu necesită nivelarea de intreţinere a solului; posibilitatea udării unor culturi amplasate pe terenuri cu permeabilitate mare, in special

nisipoase, unde irigarea pe rigole este insuficientă; posibilitatea dozării mai exacte a apei de irigaţie fapt deosebit de important in special pe

terenurile cu apa freatică la mică adancime; efectul favorabil asupra microclimatului (a temperaturii aerului in special) ceea ce pentru

unele culturi are deosebită importanţă (varză, castraveţi, etc.); influenţează favorabil procesul de nitrificare din sol care este mai activ ca la alte metode

de udare; inlătură divizarea terenului printr-o reţea deasă de canale; concomitent cu udatul se pot aplica fertilizările faziale cu ingrăşăminte minerale uşor

solubile.

Dezavantajele pe care le prezintă această metodă sunt următoarele: investiţia specifică la hectar are valori mari; la unele culturi legumicole favorizează apariţia şi dezvoltarea unor boli criptogamice; efectul defavorabil al picăturilor (in cazul aspersoarelor de presiune medie şi inaltă)

asupra plantelor, mai ales cand plantele sunt tinere şi in faza infloritului; necesită instalaţii şi agregate speciale; consum ridicat de materiale energo-intensive; consum ridicat de energie; pierderi ridicate de apă prin evaporare; dacă in timpul udărilor intensitatea vantului depăşeşte 2,5 m/s răman neudate 10-25% din

suprafeţele de cultură; spală substanţele fitosanitare de pe suprafaţa frunzelor; la unele culturi legumicole are efecte negative asupra producţiei şi calităţii acesteia.

D. Irigarea prin picurare constă in distribuirea apei la plante sub formă de picături, intr-o perioadă indelungată de timp. Această metodă de udare prezintă următoarele avantaje:

economie de apă (pană la 50%); creează condiţii favorabile de umiditate şi gaze in sol; permite administrarea ingrăşămintelor minerale uşor solubile sub formă de soluţii o dată

cu udarea culturilor; regimul de umiditate din sol poate fi uşor reglat in funcţie de cerinţele plantelor; se reduc pierderile de apă prin infiltraţie şi evaporare; asigură transportul excesului de săruri de la suprafaţa solului, sub zona stratului radicular; nu influenţează umiditatea relativă a aerului, diminuand in acest fel pericolul dezvoltării

bolilor criptogamice;

influenţează pozitiv creşterea şi dezvoltarea plantelor, obţinandu-se producţii timpurii şi totale mai mari faţă de alte metode de udare;

datorită posibilităţilor de automatizare a funcţionării instalaţiei, determină economie de forţă de muncă.

Dezavantajele pe care le prezintă această metodă de udare a culturilor legumicole limitează incă răspandirea pe scară largă in producţie. Aceste dezavantaje sunt:

investiţii mari la unitatea de suprafaţă; pericolul permanent de infundare a dozelor de picurare; consum mare de materiale energointensive pe unitatea de suprafaţă (conducte din

material plastic); posibilitatea spălării azotului in profunzime in lipsa unui control riguros.

Regimul de irigare la culturile legumicole

Regimul de irigare la culturile legumicole trebuie inţeles ca o noţiune complexă, care cuprinde o serie de elemente specifice, cum sunt: norma de udare, momentul aplicării udărilor, intervalul intre udări, schema udărilor şi norma de irigaţie. Momentul udării. Se determină urmărindu-se dinamica umidităţii solului, prin diferite procedee specifice aparatelor folosite sau prin simpla palpare a probelor de sol luate de pe profilul adancimii de udare. Acestea drept scop să indice cand umiditatea solului se apropie de plafonul minim dinainte stabilit, in funcţie de faza de vegetaţie, spre a declanşa udarea. Intervalul între udări este condiţionat de evapotranspiraţia zilnică, de precipitaţiile căzute, de adancimea de udare şi de plafonul minim admis, ultimele două elemente condiţionand mărimea normei de udare. Numărul udărilor este strans legat de lungimea perioadei de vegetaţie a plantelor cultivate şi de condiţiile naturale din zona respectivă (precipitaţii, umiditatea şi temperatura aerului, frecvenţa şi intensitatea vantului). Norma de irigare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează unei culturi pe intreaga perioadă de vegetaţie (m3/ha).

2. Îngrăşămintele folosite în legumicultură şi metodele de fertilizare la culturile legumicole

Intensivizarea legumiculturii presupune folosirea intr-un grad inalt a chimizării, in special in ceea ce priveşte utilizarea ingrăşămintelor. Aplicarea ingrăşămintelor chimice cere mai multă competenţă şi determină:

sporirea cantitativă şi calitativă a producţiei; obţinerea de producţii mai timpurii; menţinerea sau creşterea fertilităţii solului; sporirea veniturilor cultivatorilor.

Aplicarea ingrăşămintelor in doze exagerate sau nechibzuite determină o scădere a producţiei şi eficienţei economice şi poate duce la deprecieri calitative ale produselor ca şi accentuarea fenomenului de poluare a solului, apei freatice şi produselor. Folosirea raţională a ingrăşămintelor cere cunoaşterea principiilor şi legităţilor nutriţiei minerale a plantelor legumicole.

Ingrăşămintele folosite in legumicultură se pot grupa in ingrăşăminte organice şi chimice.

Îngrăşămintele organice se caracterizează prin aceea că nu poluează apa, solul şi aerul, sunt biodegradabile, au un conţinut ridicat în elemente nutritive accesibile plantelor, îmbunătăţesc structura solului, măresc capacitatea de reţinere a apei pe solurile uşoare, sunt ceva mai ieftine comparativ cu cele chimice etc.

Ca îngrăşăminte organice, se folosesc gunoiul de grajd, mraniţa, composturile, turba, gunoiul de păsări, mustul de gunoi de grajd, îngrăşămintele verzi.

Gunoiul de grajd este cel mai utilizat îngrăşământ organic pe toate tipurile de sol şi provine din aşternutul animalelor, în amestec cu urină şi materiale fecale. Se descompune lent, eliberând elementele nutritive necesare plantelor, motiv pentru care se aplică la fertilizarea de bază. Cantitatea de gunoi de grajd depinde de tipul de sol, de locul culturii (câmp, spaţii protejate), de gradul de fertilitate al solului, de specie, de producţia planificată etc. Pe măsura acumulării, gunoiul de grajd se aşează în platforme cu lăţimea de 1,5-2 m, înălţimea de 1,5-1,8 m şi lungimea variabilă, în funcţie de cantitatea de material pusă la fermentat.

Calitatea gunoiului de grajd depinde de specia de animale de la care provine. Cel mai bun gunoi este cel de păsări, care conţine 50% substanţă uscată, 0,6-3% azot, 1-1,8% fosfor, 0,8-1% potasiu şi 2,25% calciu, apoi cel de ovine, care conţine 35-40% substanţă uscată şi 0,7-1,6% azot, 0,2-0,4% fosfor, 0,7-0,9% potasiu, 0,6-1% calciu şi cel de cabaline, cu 30-35% substanţă uscată şi 0,5-0,7% azot, 0,2-0,4% fosfor, 0,5-0,7% potasiu şi 0,6-1% calciu. Gunoiul de bovine are un conţinut uşor mai scăzut în elemente nutritive decât cel de cabaline, în plus conţine magneziu 0,1-0,2%.

Mraniţa reprezintă un gunoi de grajd foarte bine descompus, fiind obţinută în 2-3 ani. Se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în elemente nutritive (0,7-2% azot, 0,3-1,2%

fosfor, 0,8-0,9% potasiu, 0,35% calciu, D). Se foloseşte în principal la pregătirea amestecurilor destinate producerii răsadurilor, cărora le imprimă capacitate de reţinere a apei şi un anumit grad de afânare şi permeabilitate. Se mai foloseşte şi la fertilizarea locală, odată cu semănatul sau plantatul, în cantităţi de circa 10-15 t/ha.

Composturile sunt materiale organice obţinute din fermentarea resturilor menajere, a resturilor vegetale, în special de la plantele bogate în elemente nutritive (leguminoase), sau substraturile epuizate din cultura ciupercilor, de tescovină, coarde de viţă de vie, de paie etc.

Turba reprezintă un material organic obţinut pe cale naturală, în urma descompunerii resturilor de vegetaţie ierboasă sau lemnoasă din zone umede. Turba are un pH cuprins între 3,8-5,0 şi un conţinut în elemente nutritive scăzut (0,8-1,3% azot, 0,06-1,15% fosfor, 0,02-0,1% potasiu). Este nelipsită la pregătirea amestecurilor de pământuri pentru producerea răsadurilor, dar se foloseşte şi ca îngrăşământ la fertilizarea de bază a culturilor legumicole şi floricole, după o perioadă de compostare.

Gunoiul de păsări este cel mai bogat în substanţe minerale, fiind folosit cu rezultate foarte bune în culturile legumicole. Se administrează la fertilizarea de bază, la plantare, în cursul perioadei de vegetaţie, uscat sau diluat cu apă. De asemenea, este un component de bază la pregătirea compostului sintetic pentru cultura ciupercilor în sistem intensiv (industrial).

Mustul de gunoi de grajd reprezintă un îngrăşământ foarte bun pentru culturile legumicole, aplicat în timpul perioadei de vegetaţie, diluat cu 2-3 părţi de apă. Se colectează în bazine special amenajate în incinta grajdurilor de animale sau de la platformele de fermentare a gunoiului. Conţine 0,2-0,4% azot, 0,03% fosfor, 0,4-0,6% potasiu. Se aplică cu maşini speciale şi pe vreme mai rece, pentru a reduce pierderile de azot.

Aplicarea unei fertilizări organice cu 50 t/ha asigură în sol 30-40 kg azot, 20-25 kg fosfor şi 70-100 kg potasiu.

Îngrăşămintele verzi se recomandă în general pe solurile uşoare, cu capacitate mică de reţinere a apei şi fertilitate scăzută. Îngrăşămintele verzi sunt culturi de plante leguminoase (lupin, măzăriche, trifoi, bob) care, la un anumit stadiu, se toacă, se lasă pe teren 3-4 săptămâni, se încorporează superficial, prin discuire la 10-12 cm.

Avantajele aplicării îngrăşămintelor verzi sunt următoarele: îmbogăţirea solului în elemente nutritive, în special în azot asimilabil, evitarea sau împiedicarea eroziunii solului, încetinirea procesului de levigare a elementelor nutritive, intensificarea activităţii microorganismelor, reducerea gradului de îmburuienare, ameliorarea unor însuşiri fizice ale solului etc. În medie, îngrăşămintele verzi conţin: 15-30% substanţă uscată, 0,5-0,6% azot, 0,1-0,2% fosfor, 0,2-0,6% potasiu, 0,4-0,6% calciu etc.

Îngrăşămintele chimice pot fi simple şi complexe. Ingrăşămintele simple conţin numai un element nutritiv, in această categorie intră ingrăşămintele azotate care conţin azotul sub formă nitrică, sub formă amoniacală sau ambele forme de azot; ingrăşăminte chimice care conţin numaifosfor sau numai potasiu, ingrăşăminte cu microelemente. Ingrăşămintele complexe după numărul de elemente nutritive pe care le conţin pot fi: binare, dacă au două elemente (N.P; N.K; P.K), ternare dacă conţin trei elemente (N.P.K) şi polinutritive (complexe) cand pe langă cele trei elemente, mai conţin şi alte elemente nutritive (macro şi microelemente).

Îngrăşăminte chimice utilizate în legumicultură

Denumirea îngrăşământului

Conţinutul în s.u.(%) Doza, kg/ha

N P2O5 K2O câmp solarii sere

Îngrăşăminte simple cu azot

Azotat de amoniu 33-35 - - 300-600 350-500 400-1000

Azotat de sodiu 16 - - 200-400 250-500 -

Sulfat de amoniu 21 - - 100-150 100-150 200-500

Uree 46,6 - - 100-150 100-150 100-200

Îngrăşăminte simple cu fosfor

Superfosfat simplu

- 16-22

- 300-500 300-500 800-1000

Superfosfat concentrat

- 38-50

- 350-500 150-175 350-450

Făina de fosforită - 20-34

- 500-750 - -

Îngrăşăminte simple cu potasiu

Clorura de potasiu - - 58-62 100-150 - -

Sare potasică - - 38-44 200-250 - -

Sulfat de potasiu - - 20-40 200-250 250-300 250-400

Îngrăşăminte complexe binare

Complex I 21 54 - 200-300 150-200 250-300

Complex II 16 48 - 350-400 200-300 300-500

Fosfat de uree 17 44 - 200-300 150-300 200-400

L-110 10 10 - 200-1600 800-1600 -

L-120 10 8,7 - 600-1200 600-1200 -

L-210 20 4,3 - 600-1000 600-1000 -

L-310 30 10 - 500-1000 500-1000 -

Îngrăşăminte complexe ternare

Complex III 13 27 13 300-500 300-500 350-500

Cristalin I 10 5 20 - - 300-400

Cristalin II 16 10 18 - - 400-450

Complex III cu KCl

9,9 28,3 27,6 100-250 150-300 200-400

Complex III 2-1-1-

20,7 11,5 12,3 150-300 250-350 250-400

Complex III 1-1-1 16,6 17 16,5 200-300 150-300 200-400

L-121 10 9 8 500-1200 500-1000 -

Metode de fertilizare

Metodele de fertilizare trebuie să ţină cont de scopul fertilizării:-de menţinere a fertilităţii;-de creştere a fertilităţii;-de imbunătăţirea condiţiilor de nutriţie din perioada de vegetaţie. Eficienţa fertilizării chimice este strans corelată cu metode de aplicare ce trebuie să ţină cont de tehnologia de cultură, cerinţele plantelor şi insuşirile solului. Cantităţile de ingrăşăminte calculate pentru culturile legumicole se administrează folosind metodele: fertilizarea de bază; fertilizarea starter (o data cu infiinţarea culturii); fertilizarea fazială. Fertilizarea de bază constă in aplicarea ingrăşămintelor şi incorporarea lor in sol inainte de infiinţarea culturii. Toamna, inainte de arătura adancă, se administrează ingrăşămintele

organice semidescompuse şi ingrăşămintele chimice greu solubile (2/3 din doza de P şi K), iar primăvara ingrăşămintele organice bine descompuse (mraniţa) şi ingrăşămintele minerale uşor solubile (jumătate din doză).

Fertilizarea starter (o dată cu infiinţarea culturii), cunoscută şi sub numele de fertilizare de pornire, are drept scop asigurarea nutriţiei plantelor in condiţii optime in primele 20-30 zile de la răsărire sau de la plantare. In cazul semănatului mecanizat se folosesc pentru fertilizare ingrăşăminte minerale, pe semănătoare fiind montat echipamentul de fertilizare. Dacă se seamănă sau se plantează manual se utilizează ingrăşăminte organice bine descompuse (mraniţa) şi ingrăşăminte chimice. Dacă această metodă se aplică local (la cuib) ingrăşămintele se amestecă bine cu pămantul pentru a nu crea concentraţii prea ridicate, care ar dăuna plantelor. Lafertilizarea locală, rezultate bune se obţine prin folosirea ingrăşămintelor granulate şi a celor lichide in concentraţii de 0,75%, cate 1 l/cuib. Avantajul acestei metode de fertilizare constă şi in aceea că se reduc cantităţile de ingrăşăminte folosite.

Fertilizarea fazială are drept scop completarea cerinţelor plantelor pentru anumite elemente nutritive, pe faze de vegetaţie. Ingrăşămintele pot fi aplicate radicular sau extraradicular (foliar). Această fertilizare nu suplineşte ci completează fertilizarea de bază şi cea starter. Fertilizarea fazială radiculară se poate face cu ingrăşăminte organice sau minerale sub formă de soluţii sau cu ingrăşăminte chimice granulate. Soluţiile de ingrăşăminte organice (urina sau mustul de gunoi) sau minerale se administrează o dată cu apa de irigat (pe rigole sau prin aspersiune) şi poartă de numirea de fertilizare hidrolizantă. Ingrăşămintele minerale solide se aplică o dată cu prăşitul, pe cultivator fiind montat echipamentul de fertilizare, sau, pe suprafeţe mici acestea se distribuie printre randurile de plante, la o anumită distanţă de acestea in raport cu dezvoltarea şi dispunerea rădăcinilor. In acest caz administrarea se face după o udare urmată de o praşilă prin care se incorporează ingrăşămintele in sol. Fertilizarea fazială foliară se bazează pe faptul că frunzele plantelor legumicole, precum şi alte organe, sunt capabile să aducă in circuitul intern orice element solubil cu care vin in contact, determinand creşterea randamentului fotosintetic şi energetic al plantelor. In funcţie de produsul folosit şi faza de vegetaţie, pentru fertilizarea extraradiculară (foliară), care se aplică in special culturilor legumicole din sere şi solarii, se folosesc soluţii de ingrăşăminte in concentraţii reduse, de la 0,1% pană la 1,0-1,5%. Acestea se administrează de 2-4 ori in timpul perioadei de vegetaţie, la intervale de 10-15 zile, in perioada de consum maxim a plantelor, folosindu-se 600-800 litri soluţie/ha. Efectul fertilizărilor foliare este mai ridicat dacă se execută dimineaţa pe timp răcoros sau spre seară, după ora 16, putandu-se aplica o dată cu tratamentele fitosanitare. Fertilizarea extraradiculară (foliară) prezintă avantajul că, atunci cand nutriţia minerală a plantelor este insuficientă sau perturbată, acest mod de fertilizare poate constitui o măsură capabilă de a suplimenta nutriţia plantelor şi de a spori rezistenţa la boli şi dăunători, de a corecta carenţele de nutritive apărute in cursul perioadei de vegetaţie. Această metodă de fertilizare prezintă şi alte avantaje şi anume:

se folosesc cantităţi reduse de ingrăşăminte; elementele nutritive se absorb imediat; nu răman reziduuri, stimuland plantele pentru un consum suplimentar de nutrienţi din sol.

Fertilizările faziale se fac cand plantele sunt in plină creştere şi ţinanduse seama de dezvoltarea şi necesităţile acestora pentru hrană. Legat de aceste necesităţi care sunt diferite in timpul vegetaţiei plantelor, distingem:-perioade critice, cand lipsa unui element poate avea influenţă dăunătoare asupra producţiei;-perioade de consum maxim, cand plantele iau din sol cea mai mare cantitate de săruri minerale;-perioade de eficienţă maximă, cand aportul unui element este cel mai mare.

Perioadele critice se manifestă in special la inceputul vegetaţiei (cand aplicarea locală a ingrăşămintelor are importanţă deosebită), iar cele ale consumului maxim mai tarziu, in timpul vegetaţiei (perioadă in care necesităţile de hrană ale plantelor sunt foarte bine şi complet asigurate prin fertilizări faziale).

Particularităţile fertilizării culturilor legumicole în sere şi solarii

Fertilizarea raţională a culturilor din sere şi solarii presupune şi cunoştinţe de corelare a datelor de analiză chimică a solului şi plantei cu ritmul de absorbţie a elementelor nutritive şi factorii temperatură şi lumină. Trebuie avut in vedere că in spaţii acoperite nu este posibil să obţinem recolte ridicate numai prin ingrăşarea de bază, fertilizarea suplimentară constituind o verigă obligatorie pentru realizarea producţiei. Dozele de ingrăşăminte care se aplică in sere şi solarii sunt mult mai ridicate decat la culturile din camp, pentru unele elemente crescand de 5-10 ori, schimbandu-se in acest caz şi raportul N:P:K. Datorită cantităţilor mari de ingrăşăminte şi solubilităţii acestora pentru a nu provoca fenomenul de toxicitate, fertilizarea se face prin administrarea fracţionată a ingrăşămintelor şi anume:

ingrăşămintele fosfatice se aplică 75-100% la fertilizarea de bază; cele cu potasiu se administrează le fertilizarea de bază in proporţie de 20-40%; ingrăşămintele cu azot se folosesc mai rar la fertilizarea de bază (0-20%), cea mai mare

parte se aplică in timpul vegetaţiei. Ţinand seama că in seră şi solarii, conţinutul optim de materie organică este de 6-8% pe solurile lutoase şi luto-argiloase şi de 4-5% pe solurile nisipoase şi nisipo-lutoase, cantitatea totală de gunoi de grajd ce se recomandă a fi administrată anual nu trebuie să depăşească 60-100 t/ha.

3.Erbicidarea culturilor legumicole

Dacă in general, combaterea buruienilor, concurente rapacee pentru hrană, apă, lumină şi spaţiu ale elementelor de cultură constituie o preocupare deosebit de importanţă in scopul obţinerii unor producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ, aceasta are o semnificaţie deosebită in cazul culturilor legumicole. Combaterea chimică a buruienilor reprezintă o mare complexitate, datorită:

numărului mare de specii legumicole existente in cultură, dintre care unele (ceapă, legume pentru rădăcini tuberizate, legume cucurbitaceae, legumele pentru frunze, etc.) sunt deosebit de sensibile la concurenţa buruienilor in perioada răsăririi (care uneori durează 10-20 zile) şi imediat dup aceasta, impunand in lupta cu buruienile măsuri speciale;

diversităţii sistemelor de cultură practicate (culturi succesive, culturi asociate, culturi forţate şi protejate cu mase plastice) care contribuie la folosirea intensivă a terenului, ceea ce impune utilizarea anuală a unor mari cantităţi de gunoi de grajd, una din principalele surse de imburuienare determină de asemenea, deosebiri esenţiale in combaterea buruienilor in comparaţie cu alte culturi;

condiţiilor favorabile, create pentru plantele de cultură, in unele cazuri in condiţii dirijate (sere), de care beneficiază şi buruienile inregistrand un ritm de creştere deosebit de rapid.

Reiese clar de ce, printre măsurile de luptă (preventive şi curative) impotriva buruienilor in legumicultură, utilizarea erbicidelor reprezintă o verigă tehnologică absolut necesară. In acest scop se utilizează un număr mare de erbicide, sub diferite forme, dintre care o parte sunt eficiente pentru un număr restrans de buruieni, in special anuale şi cu o mare selectivitate pentru plantele legumicole. Erbicidele cu acţiune sistemică germinală sau de absorbţie prin coleoptil sau hipocotil se aplică fie la pregătirea patului germinativ (ppi) dacă sunt volatile, fiind necesară incorporarea lor in sol (Treflan, Balan, Ro Neet), fie la semănat sau după semănat (pre), pentru a surprinde buruienile in curs de germinare (Dual – 500, Ramrod şi Dymid). Erbicidele de contact neselective se aplică cu 1-2 zile inainte se răsărirea plantelor de cultură (pre) dar după ce buruienile au răsărit (Gramoxone), iar cele selective cu absorbţie foliară se aplică postemergent (Basagran, Semeron, etc.). La aplicarea erbicidelor in culturile legumicole se va ţine cont de următoarele aspecte principale:-alegerea celui mai eficient erbicid;-stabilirea celei mai eficiente doze de aplicare;-stabilirea momentului şi tehnicii de aplicare;-factorii care influenţează aplicarea, etc. Doza aplicată este specifică fiecărui produs şi depinde de:

conţinutul preparatului in s.a.; natura acestuia; forma de prezentare (lichidă, pudră muiabilă, granule); tehnica de aplicare; condiţiile de sol şi meteorologice; conţinutul in humus al solului;

cantitatea de ingrăşăminte organice aplicate; compoziţia floristică a buruienilor; modul de aplicare (in benzi sau pe toată suprafaţa) şi numărul de reprize in care se aplică

erbicidul; costul unităţii de produs.

Dozele de erbicide se exprimă in kg pentru erbicidele granulate sau sub formă de pudră muiabilă şi in litri pentru cele lichide. Momentul erbicidării se stabileşte in funcţie de: natura erbicidului folosit (volatil sau nevolatil); specia cultivată şi sistemul de cultură practicat; compoziţia floristică a buruienilor de pe suprafaţa de teren pe care se erbicidează. Epoca (momentul) de aplicare a erbicidelor poate fi:

inainte de infiinţarea culturilor, cu incorporare in sol pentru cele mai multe dintre erbicide (ppi), dacă sunt volatile;

in timpul semănatului, o dată cu introducerea seminţelor in sol; in perioada de la semănat la răsărirea plantelor de cultură şi a buruienilor (preemergent); după ce plantele de cultură au răsărit şi au un stadiu de creştere mai avansat decat

buruienile care nu au depăşit faza de rozetă cu 2- 3 frunze la buruienile dicotiledonate sau 5-6 cm in inălţime la buruienile monocotiledonate (postemergent);

după ce răsadurile s-au prins şi au inceput să crească (postplantare); in timpul perioadei de vegetaţie, cand este nevoie.

Factorii externi care influenţează efectul şi eficacitatea erbicidelor sunt: proprietăţile fizice şi chimice ale solului (structura, textura, umiditatea, fertilitatea, pH-ul, temperatura) şi condiţiile meteorologice (temperatura, umiditatea, precipitaţiile, vanturile). Proprietăţile solului pot suferii modificări sub influenţa lucrărilor solului, ingrăşămintelor şi irigaţiilor. Tipul şi compoziţia solului prezintă mare importanţă pentru eficienţa erbicidelor, deoarece eficacitatea lor scade proporţional cu cantitatea de humus din sol şi cu structura sa, care, cu cat este mai fină, reclamă doze mărite de erbicide. Umiditatea solului la nivel optim (peste 65%) măreşte eficacitatea erbicidelor insă excesul acesteia micşorează foarte mult acţiunea lor. La temperatura in sol de + 20C pană la + 30C, scade rezistenţa plantelor de cultură la acţiunea erbicidelor. Temperatura aerului cea mai favorabilă pentru aplicarea erbicidelor este de 16-200C. La temperaturi scăzute acţiunea erbicidelor este intarziată. Temperaturile ridicate au efect nefavorabil, deoarece determină o pierdere rapidă a substanţelor ce se volatilizează uşor. Umiditatea relativa aerului influenţează pozitiv eficacitatea erbicidelor de contact, aplicate postemergent, deoarece reduce procesul de volatilizare şi favorizează absorbţia substanţelor active ale erbicidelor de către organelle vegetative ale buruienilor. La o umiditate relativă scăzută (sub 65%), eficienţa erbicidelor scade mult datorită pierderilor mari de substanţă prin volatilizare. Vanturile influenţează erbicidarea printr-o distribuţie neuniformă a soluţiilor la suprafaţa solului sau a plantelor de buruieni. Depunerea erbicidelor pe plantele din cultura respectivă sau din culturile invecinate poate provoca pagube insemnate in cazul cand culturile sunt sensibile la erbicidul folosit. De aceea, nu se recomandă aplicarea erbicidelor atunci cand viteza vantului depăşeşte 15- 20 km/h.

Regimul de precipitaţii poate mări sau micşora eficacitatea tratamentelor. Eficienţa erbicidelor de contact aplicate postemergent se reduce considerabil, dacă după tratament survin precipitaţii abundente. Dacă insă la 4- 5 ore după erbicidare survine o ploaie moderată de 10-12 mm, eficacitatea lor poate să sporească. Lipsa precipitaţiilor timp de 10-12 zile după erbicidare cu erbicide sistemice reduce mult efectul. In acest caz, la 5-6 zile după erbicidare, trebuie să se aplice o udare prin aspersiune cu 150-200 m3 apă/ha.

BIBLIOGRAFIE:

1. Vlad Ionescu-Siseşti - 1982 - Irigarea culturilor. Editura Ceres, Bucureşti.2. Popescu V. - 2003 - Legumicultură, vol. 1. Ed. Ansid, Tg. Mureş3. Berar V, 2006 – Legumicultură, Ed. Mirton, Timişoara;