IONLIVIU REBREANU

roman interbelic roman realist roman obiectiv roman social roman rural

CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un roman studiat, aparţinând lui L. Rebreanu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. - prezentarea a patru elemente ale textului narativ semnificative pentru realizarea personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );

2. - prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales, prin raportare la conflictul / conflictele textului narativ studiat;

3.- relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade / secvenţe narative / situaţii semnificative sau prin citate comentate;

4. - exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema textului narativ în construcţia personajului pentru care ai optat.

În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la roman. Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui. G. Călinescu se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării şi sincronizării romanului românesc. De asemenea, el combate şi teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul autenticităţii şi influenţele proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui Balzac: „Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.

În cadrul evoluţiei romanului românesc, se poate vorbi de „momentul Rebreanu". Apariţia lui în literatură îl situează între tradiţie şi inovaţie, Liviu Rebreanu fiind unul dintre promotorii romanului realist-obiectiv.

Publicat în 1920, romanul „Ion” înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă, motiv pentru care, în „Istoria literaturii române contemporane”, Eugen Lovinescu aprecia opera ca fiind „cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”.

1. Viziunea despre lume în romanul „Ion” stă sub semnul concepţiei despre literatură a lui Liviu Rebreanu. Acesta mărturiseşte că literatura înseamnă pentru el „…creaţie de viaţă şi de oameni […] Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii.” Opera se înscrie astfel în realism, propunându-şi să redea realitatea într-un mod veridic şi critic.

Acţiunea, construită din mai multe fire narative, se desfăşoară într-un spaţiu real, determinat geografic, zona Năsăudului, în satul Pripas (modelul real fiind Prislopul), dar deschizându-se spre zone învecinate sau mai îndepărtate, precum Armadia, Jidoviţa, Sibiu. Timpul este destul de vag conturat, dar indică plasarea acţiunii la începutul secolului al XX-lea.

Titlul operei este semnificativ, „Ion” fiind un nume generic, reprezentativ pentru ţăranul român. Personajul este un exponent al categoriei din care face parte, prin felul în care îşi trăieşte drama şi, mai ales, prin trăsătura sa dominantă, iubirea pentru pământ. El uneşte genericul cu individualul: pe mai multe dominante psihologice, personajul rămâne exponenţial, deci încadrabil într-o tipologie, şi individual, depăşindu-şi tipologia prin faptul că setea lui de pământ intră în conflict cu iubirea pentru Florica.

În structura romanului se disting două părţi, „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, sugerând conflictul interior al lui Ion, care este sfâşiat între cele două „glasuri”: dorinţa uriaşă de a avea pământ şi iubirea pentru fata frumoasă, dar săracă, Florica. Opera este alcătuită din 13 capitole cu titluri simbolice: „Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”, „Ruşinea”, „Nunta”, „Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”, „Ştreangul”, „Blestemul”, „George”, „Sfârşitul”.

Structura romanului este simetrică şi circulară: titlurile primului şi ultimului capitol dau impresia de operă încheiată, sferică. De altfel, Rebreanu a numit această construcţie „corp sferoid”.

Există o simetrie a incipitului cu finalul, prin imaginea drumului care intră şi apoi iese din satul Pripas. Drumul apare astfel ca o cale de intrare şi apoi de ieşire nu doar din sat, ci şi din roman, din lumea ficţiunii. Nicolae Manolescu afirma că drumul "face legătura între lumea reală şi lumea ficţiunii: urmându-l intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă, din roman”. Între cele două mişcări (intrarea în sat - ieşirea din sat) se adună substanţa epică a operei al cărei protagonist este Ion al Glanetaşului.

În romanul „Ion”, Rebreanu dezvoltă o temă socială tradiţională, viaţa satului, dar imprimă operei o altă viziune, realistă, asupra acestuia, oferind o frescă a societăţii transilvănene de la începutul secolului al XX-lea.

Tema centrală a operei este prezentarea problematicii pământului. Mesajul romanului are o încărcătură etică, ideea fiind că dorinţa de a avea pământ cu orice preţ duce la dezintegrarea morală a individului. Un alt plan narativ, cel al vieţii intelectualilor satului, tratează problematica naţională, prezentând persecuţia românilor ardeleni de către autorităţile maghiare. O temă secundară a romanului

este tema iubirii. Setea de pământ şi iubirea sunt regăsite în cele două părţi ale romanului, evidenţiind dilema din sufletul eroului.

2. Principalul demers epic îl are în centru pe Ion Pop al Glanetaşului, personaj eponim, exponenţial şi complex. Construit după metoda tipizării, Ion înfăţişează întreaga categorie a ţăranilor săraci, care, lipsiţi de avere, trăiesc în umilinţă, fiind dispreţuiţi de cei bogaţi. Lumea în care trăieşte Ion e aspră, iar el apare ca un individ în luptă cu lumea şi cu sine. Sărăcia şi orgoliul îl fac să devină o victimă a patimii pentru pământ.

Conflictul principal al romanului înfăţişează lupta pentru pământ, în satul tradiţional, unde proprietatea asupra pământului dă dreptul omului de a fi respectat. Există un principal conflict exterior, între Ion şi Vasile Baciu, şi unul interior, al protagonistului, între "glasul pământului" si „glasul iubirii”. O reţea complexă de conflicte secundare completează tabloul complicatelor relaţii umane: Herdelea – preotul Belciug, Ion – George, Ion – Simion Lungu

În roman există secvenţe semnificative pentru destinul lui Ion, evidenţiind tema operei şi viziunea despre lume a autorului.

O scenă-cheie , care subliniază relaţia personajului cu mediul în care trăieşte, este cea a horei din bătătura văduvei lui Maxim Oprea, marcând expoziţiunea romanului. În viziunea lui Liviu Rebreanu, hora este scena pe care se etalează realităţile sociale ale colectivităţii rurale. La horă participă tot satul, atât ţăranii, cât şi grupul intelectualilor. Aşezarea lor reflectă stratificarea socială, ierarhia satului. Atitudinea lui Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, stând „pe lături, ca un câine la uşa bucătăriei”, „dornic să se amestece în vorbă”, dar „sfiindu-se să se vâre între bogătaşi” este semnificativă pentru ideea că, în satul tradiţional, lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnităţii umane. Scena horei evidenţiază o primă opţiune a eroului: ezitând între Florica şi Ana, Ion o va chema la joc pe cea din urmă. Din confruntarea dramatică între cele două „glasuri” lăuntrice, pe care nu le poate urma decât succesiv, Ion va ieşi înfrânt, fiindcă setea de a stăpâni pământurile lui Vasile Baciu, declanşată cu forţa instinctelor obscure, atavice, anulează omenia din sufletul său. Hotărârea lui Ion de a dansa cu Ana cea bogată, deşi o plăcea pe Florica, confruntarea cu Vasile Baciu şi apoi cu George Bulbuc conturează liniile conflictului viitor.

3. Printr-o prezentare obiectivă, cu „lumini şi umbre”, autorul îl construieşte pe Ion ca personaj modern, căruia i se motivează acţiunile. Alături de tehnica basoreliefului şi a contrapunctului apar procedee moderne, cum ar fi relativizarea perspectivelor asupra personajului.

Astfel, caracterizarea directă, realizată de către narator („Era iute şi harnic ca mă-sa”) este completată de aprecieri ale personajelor. De pildă, Maria Herdelea spune despre el: „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e săritor, e harnic, e isteţ.”, dar, mai târziu, când familia ei va avea necazuri din cauza lui, îl consideră un „becisnic”, „fără păreche în blăstămăţii”. Pentru Vasile Baciu, Ion este „hoţul”, „sărăntocul” şi „tâlharul”, în timp ce pentru Ana este „Ionică, norocul meu”.

Pe parcursul naraţiunii se evidenţiază principala sa trăsătură: iubirea pentru pământ, dublată de o voinţă ce se transformă în obsesie de a avea „pământ mult, cât mai mult”. Naratorul subliniază încă de la început această patimă: „…iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă [...]. De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă.”

Relaţia protagonistului cu pământul este pusă în evidenţă de două scene simbolice şi cu semnificaţii contrare în operă. Cea dintâi apare în capitolul „Zvârcolirea” şi îl prezintă pe Ion contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei. Pământul apare ca un „uriaş”, ca o divinitate: „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”, iar Ion, în ipostaza fiinţei umile, „se simţea mic şi slab, ca un vierme pe care-l calci în picioare”. A doua scenă apare în capitolul „Sărutarea”. Ion este acum un om bogat, stăpân peste pământurile lui Vasile Baciu:

„Se vedea acum mare şi puternic ca un uriaş…”. Este momentul în care Ion sărută pământul, transformându-l într-un obiect de adoraţie profundă şi nelimitată. Iubirea pentru pământ a eroului este aproape patologică. Îl iubeşte ca pe o mamă, ca pe o ibovnică, îl sărută. Pentru Ion, pământul este o „fiinţă” de care are nevoie pentru a se împlini, atât sufleteşte, cât şi social.

În privinţa identităţii şi tipologiei eroului, în critica românească se identifică două tendinţe analitice ferme. Pe de o parte, G. Călinescu vedea în Ion „bruta”, „fiinţa redusă”, care acţionează din inerţie şi instinct: „Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală caracteristică oricărei fiinţe reduse”. Pentru E. Lovinescu, Ion este „expresia violentă a unei energii” şi „expresia instinctului de stăpânire a pământului”. Referitor însă la aceste opinii, N. Manolescu, în „Arca lui Noe”, afirmă: „A vedea în Ion viclenia ambiţioasă (…) sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greşit, căci implică un criteriu moral. Ion trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând, bruta ingenuă”.

4. În opinia mea, tema romanului, viaţa satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, are, prin destinul lui Ion al Glanetaşului, o ilustrare concretă şi semnificativă. Drama ţăranului sărac în lupta lui pentru pământ individualizează, într-un anumit fel, viaţa satului tradiţional. Povestea lui Ion concretizează tema pământului din care decurge drama existenţială a ţăranului. Mărturisirea lui Rebreanu devine astfel semnificativă: „Problema pământului mi-a apărut atunci ca însăşi problema vieţii româneşti. Romanul «Ion» va trebui să simbolizeze dorinţa organică a ţăranului roman pentru pământul pe care s-a născut”.

Respectându-şi concepţia despre literatură, Liviu Rebreanu a creat, prin romanul „Ion” o operă durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de personajele concepute. El este considerat a fi „ctitorul” romanului românesc modern, într-o perioadă când literatura română îşi îmbogăţeşte universul tematic şi îşi diversifică formulele literare.