Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti şi mitologia naţionalismului românesc

Dr. Dinu BalanUniversitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Opţiunile ideologice de dreapta, accentele naţionaliste şi atitudinea faţă de minorităţi – în special faţă de cea evreiască – în perioada dintre cele două războaie mondiale se cer puternic contextualizate. Ele trebuie înţelese într-un cadru marcat puternic de separarea radicală a intelectualităţii vremii în două tabere antagonice, europeniştii şi tradiţionaliştii, cu variile lor forme de manifestare1. Naţionalismul avea să fie asumat de o largă parte a opiniei publice şi a intelectualităţii interbelice româneşti. Importanţa sa avea să fie considerabilă, datorită capacităţii de liant psihologic şi cultural pe care naţionalismul o asumă, a posibilităţii de a da expresie sentimentelor mulţimii, dar şi de a se constitui într-un debuşeu confortabil şi general pentru frustrările şi neîmplinirile colective. Miturile compensatorii, generate de „lectura” naţionalistă a trecutului istoric au întârziat, de multe ori, o analiză lucidă, raţională a situaţiei reale din societatea românească. Neîndoielnic, avem în vedere pasiunile stârnite de percepţia celuilalt în imaginarul mitic. Naţionalismul dobândeşte o aură mitologică, aptă să exprime temerile şi complexele „cetăţii asediate”. Este un panaceu, întrucât permite receptarea şi valorizarea ideii naţionale din perspectiva comunităţii, a integrării de grup, a rolului său social. Această dimensiune colectivă favorizează mitizarea ideii naţionale şi obnubilează rolul unui naţionalism critic, luminat, posibil a fi asumat doar în cadru personal.

Mitul identităţii s-a construit mizând întotdeauna „pe o multiplă diferenţiere şi o multiplă apropiere”2. De folos pot fi unele sugestii oferite de istoria imaginarului3. Pe urma lui Gaston Bachelard, distingem o dualitate psihologică: a ideilor şi a imaginilor4. Raoul Girardet, într-o faimoasă carte, aplică aceste teorii în analiza mitului, aşadar a unor fenomene culturale cu influenţă enormă asupra unor comunităţi umane extrem de largi5.

Dincolo de aceste posibile trase ale unui demers ştiinţific, doar sugerate aici, precizăm clar că opţiunea noastră metodologică se înscrie în orizontul istoriei intelectuale, fără a neglija sugestiile pe care le oferă, în vederea unui demers analitic credibil, istoria ideilor politice. Nu e vorba aici de a avea în vedere mitul în sine, ci de prezenţa sa în istorie, mai precis într-un anumit moment al acesteia şi în opera unui exponent al intelectualităţii interbelice. Rezervele noastre sunt generate şi de ambiguitatea conceptului de mit, care favorizează interpretări extrem de diferite, de la aceea care privilegiază accepţia de ficţiune şi aceea de memorie colectivă6. Aşadar, accepţiunea pe care am dat-o termenului este una „soft”, servind ca pretext şi ca simplu captatio benevolentiae, dat fiind că o dimensiune mitică e inerentă oricărui demers istoric şi, în paralel, că mitologia dublează realitatea. Altfel spus, conotăm termenul mitologie cu o dominantă ideologică. Aceasta cu atât mai mult cu cât, sa spus, „miturile istorice presupun o deformare a trecutului în raport cu prezentul”7. Că o astfel de abordare nu e doar

1 Vezi Keith Hitchins, România, 1866-1947, traducere din engleză de George D. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, pp. 315-358.2 Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers, 1998, p. 33.3 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, traducere din limba franceză de Tatiana Mochi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, inclusiv Bibliografia de la pp. 217-226.4 Vezi, îndeosebi, Gaston Bachelard, La Poétique de la rêverie, Paris, Quadrige/ P.U.F., 1993; Idem, La Psychanalyse du feu, Paris, Gallimard, 1965; Idem, L'Eau et les rêves, Paris, Librairie José Corti, 1968. Cităm un fragment semnificativ pentru separarea clară a celor două planuri, cel al ideilor şi acela al reveriei: „Astfel, imagini şi concepte se formează la cei doi poli ai activităţii psihice, care sunt imaginaţia şi raţiunea. Funcţionează între ele o relaţie polară de excludere” (La Poétique de la rêverie, p. 47).5 Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, traducere de Daniel Dumitriu, prefaţă de Gabriela Adameşteanu, Iaşi, Institutul European, f.a., p. 6.6 Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura Albatros, 1983, p. 403 şi urm.7 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, traducere din franceyă de Tatiana Mochi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 189.

1

posibilă, ci şi fructuoasă, o dovedesc unele abordări ale naţionalismului românesc în relaţia sa cu mitul8.

Şocul prilejuit de Primul Război Mondial, mutaţiile survenite în diferite planuri – politic, economic, social, cultural, mental -, crizele multiple care macină această societate şi îi devorează ţesutul intim contribuie la răsturnarea vechilor valori. Intelectualii, conştiinţele vii ale timpului, se găsesc ei înşişi într-o gravă nevoie de a-şi reconstitui tabla de valori, de a-şi ajusta propriile vederi asupra societăţii, de a-şi crea un nou cadru de referinţă deontologic şi axiologic, chiar epistemic. Necesităţii de autenticitate, de sprijinire pe valori considerate sigure, neperimate, îi răspund ancorarea intelectualilor în idealurile comunitare, înrădăcinarea într-o fenomenologie a colectivităţii, valorizarea imperativelor etniei, confesiunii, culturii, sângelui. Idealurilor luminoase, umaniste, universaliste, propovăduite, cu mai multă sau mai puţină convingere şi astuţie, în trecut, li se substituie valori de sens opus. Individului şi sistemului său axiologic, sclerozei raţiunii şi „decadenţei” culturii europene le sunt preferate valorile comunităţii, vitalismul acesteia, prospeţimea şi autenticitatea a tot ceea ce se leagă de noul cadru de referinţă comunitar9.

Devine oarecum de înţeles faptul – având în vedere acest fundal atât de complex, de acaparant – că majoritatea intelectualilor români au sfârşit prin a se ralia grupărilor, mişcărilor şi partidelor extremiste10. Fireşte, în aceste circumstanţe, seriozitatea unor angajamente personale poate fi pusă sub semnul întrebării. Fără a încerca să relativizăm chestiunea responsabilităţii individuale, fără a neglija culpa în plan moral a celor care au făcut alegeri politice greşite – cel puţin din perspectivă diacronică, dacă acesta nu e un anacronism – trebuie relevat rolul mediului în care au gândit, au scris şi au acţionat aceşti intelectuali, pentru că judecăţile şi prejudecăţile lor sunt legate de o anumită direcţie a opiniei publice, de mentalul colectiv al epocii, de mişcările diferitelor grupuri din societatea românească, de aşteptările şi frustrările induse în conştiinţe de dinamica vieţii politice, de imaginarul social-politic. Opţiunea individuală, angajamentul personal se cuvin înscrise în această armătură complexă de idei, sensibilităţi, mentalităţi şi prejudecăţi din epocă. O abordare pur textuală a scrierilor politice ale lui Brătescu-Voineşti nu ar fi în măsură să ne ofere o imagine nuanţată cu privire la ideile cardinale din publicistica sa politică şi din lucrările eseistice, dar mai ales nu ar putea explica convingător „convertirea” la extrema dreaptă şi la antisemitism, produse după mijlocul anilor '30 ai veacului trecut. Iată de ce este nevoie de un anume echilibru analitic, de o evidenţiere a liniei atât de fine unde opţiunea individuală întâlneşte convingerile unei întregi generaţii. Prin urmare, trebuie să ţinem seama de rolul contextului pentru a releva propensiunile ideologice şi a explica volutele retorice ale unuia dintre protagoniştii epocii.

Antisemitismul şi antipoliticianismul lui I. Al. Brătescu-Voineşti se cuvin asociate opţiunilor ideologice şi stării de spirit din acea epocă. Traiectoria sa literară şi politică nu părea să sugereze o evoluţie care să-l conducă, finalmente, la asumarea şi propagarea unui antisemitism deşănţat. Dimpotrivă. Scriitor în a cărui operă compasiunea pentru cei umili este atât de evidentă, om dornic să-şi servească patria cu decenţă şi responsabilitate, militând în anii de după Primul Război Mondial pentru un pacifism profund şi autentic, admirat şi apreciat de critică şi de public, Brătescu-Voineşti a fost, multă vreme, exponentul unei direcţii politice umanitare şi democratice. După mijlocul deceniului al patrulea însă, discursul şi atitudinea sa se schimbă radical.

O trecere în revistă a ideilor sale din ultima parte a vieţii, urmată de scurte consideraţii hermeneutice, sunt aspecte avute în vedere de noi în paginile ce urmează. Lectura articolelor politice ale lui Brătescu-Voineşti, reluate în câteva dintre cărţile sale11, oferă suficiente argumente pentru o asemenea discuţie şi îndeamnă la reflecţie, în încercarea de a înţelege resorturile atitudinilor politice

8 Paul E. Michelson, Myth and Reality in Romanian National Development, în „International Journal of Rumanian Studies”, Vol. 5 (1987), no. 2, pp. 5-33; Alexandru Zub, History an Myth in Romanian Society in the Modern Period, în loc. cit., pp. 35-58.9 Vezi Ute Frevert, H.-G. Haupt (coord.), Omul secolului XX, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Iaşi, Editura Polirom, 2002, capitolul dedicat intelectualului. 10 Vezi Marta Petreu, Generaţia '27 între Gulag şi Holocaust, I şi II, în „Revista 22”, an XIV, nr. 676 şi 677, 18-24 februarie şi 25 februarie – 3 martie 2003.

2

regretabile ale unui scriitor atât de preţuit în epocă şi, prin intermediul său, în mod indirect, ca reflectată în caleidoscopul microistoriei, complexitatea unei epoci marcate de derapaje democratice majore, care aveau să scufunde omenirea, pentru a doua oară în mai puţin de o jumătate de veac, în tenebrele unui nou război mondial, mai crud şi – veritabil Moloh – mai devorator decât primul.

Ne vom limita, în acest cadru, la a prezenta ideile scriitorului cuprinse într-o cărticică publicată în 1942, intitulată Originea neamului românesc şi a limbii noastre12, reluând textul unei conferinţe ţinute la Ateneu. Aşa cum s-a apreciat, este o „lucrare îndrăzneaţă pentru posibilităţile sale în domeniul istoriei”13. Reprezintă opera unui amator, vădind lipsa cunoştinţelor necesare pentru abordarea unei asemenea teme dificile şi necunoaşterea principiilor elementare ale metodologiei istoriei, lacune recunoscute franc de autor14. În partea introductivă a opului său, îşi exprimă – asemenea altor interbelici15 – un anume dispreţ pentru profesionalizarea istoriei şi militează pentru curajul opţiunii nespecialistului, a diletantului. Pasiunea pentru entomologie îl conduce spre un determinism îngust: „[...] istoria, formulează el, apodictic, reprezintă ultimele pagini ale biologiei”16.

Într-un climat îmbibat de resurgenţa ideilor autohtoniste şi de poziţiile tranşant naţionaliste în plan politic, au câştigat teren tezele unor promotori ai dacismului, precum Nicolae Densuşianu şi C.I. Istrati. Stăruind asupra monumentalei sinteze a lui Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Brătescu-Voineşti, metamorfozat în istoric al originilor, aseamănă destinul şi sfârşitul autorului ei cu acelea ale lui Eminescu. Prin această analogie, se insinuează lipsa de receptivitate a unei pături intelectuale filistine faţă de ideile unor genii neînţelese şi dispreţuite. Este un procedeu de captare a publicului, utilizat în multe rânduri de scriitor. Cauzele lipsei de succes a tezelor tracomane sunt, după publicist, următoarele: preocupările politice ale elitei; modestia situaţiei sociale a lui Densuşianu; criticile istoricilor profesionişti (Andrieşescu, Pârvan); scandalul provocat de o teză care le apare celor mai mulţi ca un act de impietate; complexitatea şi erudiţia lucrării; unele deficienţe stilistice17. În realitate, Dacia preistorică, apărută postum, în 1913, prin grija lui C.I. Istrati, „denotă un ciudat amestec de examen acribic, exhaustiv şi fantezie necontrolabilă”18. Un istoric aprecia că această vastă sinteză este „expresia celei mai puternice doze de imaginar din istoriografia românească şi, în plus, o carte cu adevărat influentă [...] în manifestările ulterioare ale autohtonismului dacist”19.

În ciuda ecoului restrâns în cercul specialiştilor, ideile atât de fanteziste ale lui Densuşianu au fost receptate cu entuziasm de naţionaliştii din epoca interbelică. Ele aveau să atingă cote aberante în

11 Cele mai multe dintre articolele sale politice au fost publicate de scriitor în paginile ziarului „Universul”, de-a lungul anului 1937, respectiv în revista „Sfarmă-Piatră”, în anul următor. O serie dintre articolele din „Universul” au fost adunate, ulterior, în volumul Huliganism? (Bucureşti, Editura Ziarului „Universul”, 1938). O reeditare a acestor articole – la care se adaugă altele trei, neincluse în volumul din 1938 – a fost realizată doi ani mai târziu, într-un context politic intern şi internaţional diferit de acela al primei ediţii, sub titlul imperativ şi edificator prin el însuşi Strigăte de alarmă în chestia evreească (Bucureşti, Colecţia „Convorbiri literare”, 1940). Cinci articole din suita acelora apărute în gazeta de extremă dreapta „Sfarmă-Piatră” au fost cuprinse în volumul Germanofobie (Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 1940). 12 Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Originea neamului românesc şi a limbii noastre, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 1942.13 Ion Gavrilă, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti. Viaţa şi opera literară, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2004, p. 44.14 Ioan Al. Brătescu-Voineşti, op. cit., pp. 7, 10.15 Mircea Eliade, Către un nou diletantism, în Profetism românesc, vol. I: Itinerariu spiritual, Scrisori către un provincial, Destinul culturii româneşti, ediţie de Alexandru V. Diţă, Cuvânt înainte de Dan Zamfirescu, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1990, p. 29, apud Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 166.16 Ioan Al. Brătescu-Voineşti, op. cit., p. 9.17 Ibidem, pp. 15-18.18 Al. Zub, De la istoria critică la criticism. (Istoriografia română sub semnul modernităţii) , Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 68.19 Lucian Boia, op. cit., pp. 163-170 (p. 164, pentru aprecierile cu privire la Dacia preistorică a lui Densuşianu).

3

scrierile generalului Nicolae Portocală şi Marin Bărbulescu-Dacu20. Preluând aceste teze şi desconsiderând argumentele şi dovezile puse la dispoziţie de istoriografia domeniului, inclusiv pe acelea ale lui Pârvan21, Brătescu-Voineşti persistă într-o ridicolă şi fastidioasă atitudine autohtonistă. Încercând să explice lipsa de interes a istoricilor şi a publicului pentru fantasta lucrare a generalului Portocală, scriitorul o pune pe seama unui „plan preconceput şi diabolic de absorbire a atenţiei tuturor”, pus la cale de politicieni şi de evrei22. În continuarea soluţiilor fantasmatice ale unor autori aparţinând extremei drepte, scriitorul emite, axiomatic, curioasa teză a „protolatinităţii” românilor. Este aceasta o altă expresie a „afinităţii elective” cu legionarii, alături de antisemitism şi repulsia pentru democraţie. Redăm, in extenso, un fragment ilustrativ pentru convingerile sale: „Dacii vorbeau latineşte. Limba dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întâi limba romanilor, care era o formă literară a limbii dacilor, iar mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întâi limba iberilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici a devenit cu vremea, limba noastră românească”23.

În lipsa unor dovezi istorice, autorul utilizează o serie de argumente logice, pentru a-şi ilustra raţionamentul. O limbă vorbită de un întreg popor nu poate pieri în răstimp de un veac şi jumătate: aceasta este implicaţia logică a refuzului său de a accepta teoria romanizării dacilor. În opinia sa, aceasta a fost „sădită” în mintea românilor, a crescut şi s-a întărit ca urmare a unei îndoctrinări sistematice în favoarea ideii latinităţii, datorită unei vulgate istoriografice începute cu cronicarii24. Dincolo de argumentele aşa zicând logice, o strategie retorică utilizată este extragerea unor afirmaţii ale unor istorici (Pârvan, între ei)25 din context, pentru a le vădi nu doar lipsa de temeinicie, indubitabilă pentru el, ci şi ceea ce consideră a fi absurditatea lor, relevând, prin antiteză, validitatea aserţiunilor proprii. De asemenea, repetiţiile, funcţionând ca refrenul unui cor dintr-o tragedie antică, întrebările retorice şi digresiunile atent calculate au scopul de a persuada auditoriul şi cititorii. Fandările retorice sunt necesare pentru a nu insista asupra fondului istoric al problemei, pe care este evident că Brătescu-Voineşti nu-l stăpâneşte. Afirmă categoric că există nu doar prezumţii (logice), ci şi probe istorice pentru a dovedi temeinicia „protolatinităţii”. Acestea sunt însă inavuabile pentru istorici, preocupaţi să perpetueze falsa credinţă „că suntem urmaşii Romii şi că limba noastră se trage de la romani”. La vârsta sa, scriitorul nu se mai simte în măsură să caute aceste dovezi, însă îşi exprimă convingerea că o asemenea misiune, ce le revine tinerilor care studiază istoria, va fi încununată de succes. El invocă adevărul şi se declară gata să abjure de la concepţiile sale, dacă se va dovedi că sunt neîntemeiate. Este un simplu artificiu retoric, pentru că nu are nici cel mai mic dubiu în privinţa veridicităţii teoriilor asumate. Este netulburat în crezul său de criticile specialiştilor şi de acuza de diletantism. Asemenea invective au fost adresate atâtora care au avut o contribuţie enormă la înaintarea tuturor ştiinţelor. Invocă exemplul lui Darwin, pentru a-şi justifica amestecul într-o materie în care nu este recunoscut ca având o autoritate deontică26.

Dincolo de tezele aberante vehiculate, trebuie să se observe tonul peremptoriu. Autorul are pretenţia să fim de acord cu fabulaţiile sale, considerate adevăruri axiomatice, care nu mai au nevoie să fie demonstrate. Invocă numele lui Densuşianu, C.I. Istrati şi Portocală în sprijinul autorităţii celor afirmate. Săracă galerie, opusă pleiadei istoricilor preocupaţi de problema romanizării şi a etnogenezei româneşti! Cu aşa o glorioasă tradiţie, nimic mai firesc decât noi supoziţii fantastice. Şi cadrul în care

20 Nicolae Portocală, Din preistoria dacilor şi a vechilor civilizaţiuni, Bucureşti, 1932; Marin BărbulescuDacu, Originea daco-tracă a limbii române, Bucureşti, 1936. Pentru câteva abordări critice ale maniei dacismului, trimitem la: Zoe Petre, Le mythe de Zalmoxis, în „Analele Universităţii Bucureşti”. Seria Istorie, an XLII-XLIII, 1993-1994, pp. 23-36; Dan Dana, Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade: istorii despre un zeu al pretextului , Iaşi, Editura Polirom, 2008. 21 Vezi Ioan Al. Brătescu-Voineşti, op. cit., pp. 13-44.22 Ibidem, p. 21.23 Ibidem, p. 39 (vezi şi pp. 42-44).24 Ibidem, pp. 25, 29.25 Ibidem, p. 27.26 Ibidem, pp. 47-55.

4

are revelaţia „protolatinităţii” este emblematic pentru seriozitatea aserţiunilor sale: „[...] stând pe marginea apei la pescuit, departe de zgomotul şi de frământarea oraşului, am simţit că mi se luminează mintea”27.

Întemeiat pe asemenea convingeri, ce-l va fi determinat pe Brătescu-Voineşti să întârzie răspândirea preţioasei sale revelaţii? Pietatea faţă de eforturile înaintaşilor de a stabili „rudenia noastră cu Roma” l-a împiedicat multă vreme să aducă la cunoştinţa publicului ideea „protolatinităţii”28. Le recunoaşte acestor înaintaşi meritul avut în trezirea conştiinţei naţionale, dar are sentimentul că adevărul trebuie aşezat mai presus de orice. În cele din urmă, acest gând l-a liniştit. Câtă condescenţă în aceste fraze! Cât de orbit putea să fie, crezând că descoperise el o idee cardinală pentru geneza poporului român! Or, ne aflăm într-o ubicuitate a poncifelor, a stupidităţilor prezentate cu aerul că ni se relevă adevăruri esenţiale. Lipsă de discernământ, de spirit critic sau atitudine de frondă, tendinţa de a fi „contra”, de a brava, cum pare să creadă Dan Mănucă29? Întrebare cu final deschis, la care nu este obligatoriu să avem un răspuns. Celălalt impediment, de natură morală, a fost teama de a nu-i jigni pe „fraţii italieni”, afirmând că de pe aceste meleaguri s-a revărsat civilizaţia spre alte părţi ale lumii. Trece, în cele din urmă, peste acest scrupul şi afirmă că italienii nu trebuie să se simtă ofensaţi, de vreme ce le recunoaşte superioritatea în domeniul artelor şi influenţa avută de naţionalismul modern italian pentru trezirea sentimentului naţional românesc30.

E drept că asemenea note autohtoniste erau caracteristice orizontului intelectual al epocii. Le asuma, printre alţii, George Călinescu, vorbind despre românitate şi specific etnic. Afirmaţiile sale au fost menţinute şi în ediţia din 1982 a sintezei sale monumentale, scăpând de cenzură, poate şi pentru că rezonau cu exagerările protocronismului ceauşist. Notele tracomane sunt puternice. Ele devoalează o percepţie etnicistă asupra naţiunii. „În fond, suntem geţi”31, afirmă istoricul literar. Aserţiunea este lipsită de fundament ştiinţific, dar în consonanţă cu mistica naţionalistă promovată intens în acei ani (Istoria literaturii române de la origini până în prezent apare în 1941). Asemănător, se rostea şi Brătescu-Voineşti. Întemeiat pe ideea „protolatinităţii”, putea conchide: „[...] noi nu suntem aici de 2.000 de ani, ci din vremuri geologice”32. În altă parte, atenuând puţin din radicalitatea acestei afirmaţii, se simţea îndreptăţit să spună: „Noi suntem aici de 15.000, de 20.000 de ani. Neamul nostru, ca şi cel german, e unul din cele mai vechi neamuri din Europa. Fraţi de un neam cu noi, plecaţi spre Apus, au întemeiat civilizaţii cu care se mândreşte omenirea, noi, cei rămaşi aici, am slujit drept parapet, de care s-au lovit năvălirile tuturor barbarilor”33.

Brătescu-Voineşti fabula, în continuare, atunci când vorbea despre monoteismul dac şi despre chipul minunat în care religia strămoşilor a premers şi a anticipat creştinismul. Ei, dacii, erau „cum s-ar zice creştini înainte de Hristos. Aşa se explică – glosează scriitorul - pentru ce creştinismul nu a întâmpinat în aceste ţinuturi nici o rezistenţă şi pentru ce neamul nostru n-a produs nici martiri religioşi, nici sfinţi”34. Recunoaştem aici un clişeu vehiculat, într-o altă formă, şi în zilele noastre: românii s-au născut creştini. Abuzând de retorism, se plasează în plin derapaj epistemologic, vehiculând aceste penibile tezisme, subsumate unei vulgate etnonaţionaliste, cu pretenţii politice.

Aceste idei nu erau afirmate pentru prima dată de scriitor. Se regăsesc şi într-o serie de articole din „Universul”, în care îşi manifesta intenţia de a respinge unele teze pe care el le considera „neadevăruri”: „întâi că evreii au dat omenirii creştinismul, al doilea că ne mândrim cu creştinismul şi al treilea că ne-au dat nouă creştinismul”35. Opinează că alte popoare, înaintea evreilor, ar fi îmbrăţişat

27 Ibidem, p. 36.28 Ibidem, p. 45.29 Dan Mănucă, Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Bucureşti, Editura Minerva, 1997, pp. 49-50.30 Ioan Al. Brătescu-Voineşti, op. cit., pp. 45-46.31 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 976.32 Ioan Al. Brătescu-Voineşti, op. cit., p. 44.33 Ibidem, p. 47.34 Ibidem, p. 44.35 Idem, Huliganism? (VII), în „Universul”, nr. 184, 7 iulie 1937, p. 1.

5

credinţa într-un singur Dumnezeu. Românii – continuă Brătescu-Voineşti – nu se mândresc că sunt creştini, dar nu au nici mâinile pătate de sânge vărsat în numele creştinismului. Iar punctul asupra căruia stăruie îndeosebi publicistul este negarea unei relaţii directe între mozaism şi creştinism. „Cu mult înaintea vremii în care Moise se da de ceasul morţii pentru a scoate neamul evreesc din sălbăticie şi din ticăloşie, fiii neamului care trăia în cuprinsul României de azi practicau nu numai poruncile principale înscrise în tablele de legi ale lui Moise, dar chiar şi preceptele moralei creştine. Când, abia două mii de ani mai târziu, creştinismul a ajuns în aceste ţinuturi, propovăduitorii lui au găsit aici un neam de oameni, cari, fără a şti ce era Crucea şi cine fusese Christ, se purtau creştineşte”36. Pretenţia evreilor că ar fi dat lumii creştinismul e absurdă şi mincinoasă. Ei sunt poporul deicid şi continuă să practice o religie „plină de blesteme la adresa celei creştine”, să lupte împotriva creştinismului şi să persecute pe creştini de câte ori au ocazia (în Rusia sau Spania bunăoară)37.

Fără îndoială, intenţia implicită este de a desconsidera şi de a respinge tot ceea ce are vreo legătură cu evreii, de a recuza moştenirea iudaică a civilizaţiei europene. De altfel, crede Brătescu-Voineşti, acceptarea tezei „protolatinităţii” are consecinţe majore: „[...] prin formularea acestei credinţe revendic pentru neamul nostru un titlu de nobleţe mult mai de valoare, decât cel pe care îl revendica până acum”38. Această repliere are însă consecinţe profunde în plan etic; ea implică „mari şi grave îndatoriri” şi „impune să aducem o radicală modificare în tabla noastră [i]erarhică de valori de până acum”39. În vederea realizării acestor imperative morale, României îi revine obligaţia de a fi alături de puterile Axei. Această datorie e sporită de semnificaţia momentului, a efortului conjugat, prin care „suntem pe cale de a pune capăt şi ameninţărei din afară şi cumplitei primejdiei (sic!) ce ne ameninţa din năuntrul graniţelor ţărei noastre”40. Dacă primejdia externă, venită dinspre Est, persistă încă, cea internă, generată de „parazitismul” evreu este pe cale de a fi eradicată. Stă mărturie folosirea imperfectului din fraza citată, ca şi inducţia generată de utilizarea sintagmei „pe cale să”, care indică împlinirea obiectivului într-un viitor apropiat. În orice caz, implicaţia logică a acestei formulări este aceea că românii se află „pe drumul cel bun”.

Este necesar să fie continuat acest efort pentru îndepărtarea „paraziţilor”, care „ne ameninţau cu o grozăvie mai mare decât aceea a ciuntirii teritoriului ţărei, anume aceea a ticăloşirei noastre sufleteşti”41. Este invocat spectrul dezastrului. În conivenţă cu politicienii corupţi, evreii contribuiseră la o asemenea degradare a spaţiului public, încât ţara se afla pe marginea prăpastiei. Antipoliticianismul său este un ingredient esenţial, însă antisemitismul reprezintă chintesenţa acestei percepţii asupra dinamicii vieţii politice. Lamentaţiile scriitorului, uneori paroxistice, sunt generate de sentimentul acut al pericolului evreiesc. Această acuitate exacerbată, aproape senzorială, îl conduce la denaturări grosolane şi la prezentarea diferitelor situaţii într-o cheie parodică, ca atunci când supralicitează influenţa acelor „ovreiaşi cu 3 – 4 clase gimnaziale, pripăşiţi de ieri, de alaltă[i]eri şi ajunşi dispensatori de merit şi de capacitate şi fabricanţi de opinie publică ai României-Mari”42. Cu atât mai mare este satisfacţia pentru politica antievreiască a lui Antonescu, omagiat ca un dar al Providenţei şi ca un conducător „care reprezintă parcă fructul înflorirei instinctului de conservare al neamului nostru”43.Înrădăcinaţi în pământul acesta, conştienţi de vitalitatea şi vechimea geologică a neamului, eliberaţi de primejdia evreiască, românii sunt datori să-şi aducă „de aci încolo contribuţia [...] directă şi pozitivă la

36 Ibidem, pp. 1,2.37 Ibidem. Articolul a fost inclus în vol. Huliganism, pp. 145-153, respectiv Strigăte de alarmă în chestia evreească, pp. 77-83. Formulări identice există şi în alte articole. Vezi, de pildă, Răspuns, în „Universul”, nr. 113, 24 aprilie 1937, p. 2, reluat în vol. Huliganism, p. 38, respectiv Strigăte de alarmă în chestia evreească, p. 22. 38 Idem, Originea neamului românesc şi a limbii noastre, pp. 46-47, 55.39 Ibidem, pp. 56-57.40 Ibidem, p. 58.41 Ibidem, pp. 58-59. Vezi şi Idem, Apărarea sufletului, în „Sfarmă-Piatră”, an IV, nr. 137, 16 octombrie 1938, p. 2.42 Ibidem, pp. 59-60. Vezi şi Idem, Huliganism, pp. 182-183 şi passim.43 Idem, Originea neamului românesc şi a limbii noastre, p. 60.

6

progresul general al omenirei”44. Opul se încheie într-o notă apologetică, conferind spuselor şi ideilor redate valenţe înalt morale. Un vibrant mesianism răzbate din aceste rânduri şi el constituie mesajul esenţial pe care scriitorul vrea să-l transmită ascultătorilor şi cititorilor săi: acela al unei misiuni de realizat, în sesizarea şi punerea în valoare a însuşirilor creatoare româneşti.

Câteva precizări se impun în acest punct. Trebuie ţinut cont de faptul că aceste texte sunt adresate publicului, sunt menite să convingă. Ele pot să nu reflecte întru totul opiniile intime ale autorului. Acesta se va fi lăsat prins în mreaja rolului pe care îl juca: acela de apărător al unor teze, al unor idei. Volutele retorice, efectele stilistice pot să se explice în acest fel. Ele se explică şi în contextul în care au fost realizate. Mediul publicisticii acelor ani tindea să acapareze, putea limita eventualele scrupule morale, putea determina anumite imitaţii, o contagiune nu doar a ideilor, ci şi de ton. Apoi, în ciuda modului în care încearcă el însuşi să se prezinte şi în care îl prezintă admiratorii săi, Brătescu-Voineşti vădeşte o certă dualitate a personalităţii sale. Să mai adăugăm şi faptul că scriitorul se suprapune prea adesea peste omul Brătescu-Voineşti, că îi determină luările de poziţie în spaţiul public, că îi inhibă sentimentele. De aici, rezidă o discontinuitate flagrantă între pacifismul şi umanismul din prima parte a vieţii şi activităţii sale şi naţionalismul obtuz şi antisemitismul virulent din ultima parte a vieţii. Rezultă însă şi o lipsă de coerenţă a textului chiar şi în cazul articolelor sale din această ultimă etapă. Incapacitatea de a asuma până la ultimele consecinţe tezele sale extremiste, ca şi nevoia de a le armoniza, într-o anumită măsură, cu unele dintre ideile sale anterioare, pulverizează textul, îl lipsesc de o structură internă armonioasă. În ciuda valenţelor stilistice, semantica textului are de suferit. Fragmentele sunt pur şi simplu juxtapuse; ideile nu sunt mereu coordonate logic, nu derivă unele din altele, ceea ce derutează, adesea, cititorul. Aceste carenţe scot şi mai clar în relief sofismele şi tezele aberante pe care le vehiculează. Fireşte, în epocă, ele puteau să nu pară la fel de vexatoare cum ne apar nouă astăzi. În fond, la sfârşitul anilor '30 şi la începutul anilor '40 ai secolului al XX-lea, acesta era vocabularul şi acelea erau imaginile propagate insistent în întreaga presă de extremă dreapta.

Dacă titlul acestei comunicări e, oarecum, improvizat, dorind să servească ca mise en scène pentru prezentarea acestui material, nu înseamnă că este şi lipsit de acoperire. Dimpotrivă. Lectura articolelor politice ale lui Brătescu-Voineşti şi – ceea ce ne interesează aici – a broşurii sale din 1942, avute de noi în vedere în această comunicare, devoalează prezenţa unor teme majore ale mitologiei politice de oricând şi de oriunde, care sunt tot atâtea constante ale imaginarului social-politic interbelic. Pentru că Brătescu-Voineşti simte suflarea rece a pericolelor peste tot şi vede conspiratori oriunde, în interiorul ca şi în exteriorul ţării. Evrei, francmasoni, comunişti ţes cabale peste cabale. Pericolul vine din Răsărit, de la „ţarul roşu”, dar şi din decadentul şi nepăsătorul Occident. Excepţiile sunt, fireşte, Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini. Or, ameninţarea cere un răspuns, iar patria are nevoie de un salvator. Acesta era, la acel moment, generalul Ion Antonescu, adică – în viziunea scriitorului - omul ordinii şi al disciplinei, dar şi al luptei împotriva „pericolului roşu”. Era, aşadar, o ipostaziere a unei alte teme a imaginarului politic: salvatorul. Dictatorul român reprezintă, pentru Brătescu-Voineşti, o încarnare glorioasă a unei soteriologii mitice. Era menit să îndepărteze pericolul, să salveze ţara aflată pe marginea prăpastiei, să trezească conştiinţele adormite şi să mobilizeze energiile latente sau – mai rău – greşit direcţionate. Iar textul comunicării mele stăruie asupra unei alte teme mitice utilizate de bătrânul scriitor, „vârsta de aur”, adică acea epocă paradisiacă când nu existau nici evrei, nici francmasoni, nici comunişti, nici iudeo-creştini ori metisajul etnic de mai târziu. E o regresiune în trecut până în vremea tracilor, asociată unei nostalgii a originilor, atunci când totul era pur, adevărat, autentic.

Este drept că această evadare în trecut nu era inocentă sau singulară. În epocă exista, mai ales la adepţii extremei drepte româneşti, o tracomanie formidabilă, netulburată de progresele ştiinţei istorice şi altoită pe trunchiul dezbaterilor din interbelic dintre autohtonişti şi europenişti.

O asemenea tendinţă ucronică este însă de pus în relaţie şi cu o altă temă majoră a imaginarului politic interbelic autohton şi, totodată, a mitologiei politice de oriunde: unitatea. Ameninţarea – reală, potenţială, probabilă, posibilă ori pur şi simplu imaginată – este, în opinia

44 Ibidem.

7

publicistului, rezultatul lipsei de unitate, a destrămării ţesutului naţional din cauza unor elemente perturbatoare. Evreul este considerat ca reprezentând un pericol major pentru unitatea românească, este ipostaziat ca străinul prin excelenţă, ca element sardonic, pentru că este insidios şi greu de înlăturat. Eliminarea acestuia – sau „deparazitarea”, pentru a relua termenul cu teribile sugestii kafkiene, utilizat de scriitor – e antidotul pergect la această degradare a corpului naţiunii, e garanţia unităţii.

Se poate broda mult, desigur, în jurul acestor teme şi a reflexiilor lor în broşura lui Brătescu-Voineşti din 1942, Originea neamului românesc şi a limbii noastre. Pentru a nu plictisi auditoriul, ne oprim însă aici, nu înainte de a atrage atenţia asupra a două aspecte, de natură metodologică, gnoselogică şi epitemologică totodată. În primul rând, este, credem, evident faptul că o mai bună cunoaştere a imaginarului social-politic individual sau colectiv contribuie la o mai deplină înţelegere a istoriei perioadei şi oferă o cheie de lectură indispensabilă a modernităţii noastre.

În al doilea rând, aş atrage atenţia, în aceste cuvinte de final, asupra unor aspecte ţinând de logica textului publicistic. Fiind scriitor, proza lui Brătescu-Voineşti, chiar şi aceea publicistică – sau mai ales aceasta – este încărcată de afectivitate şi suferă inevitabilele transformări dictate de prelucrarea ideilor în retortele cerute de canoanele stilistice ale genului sau pe acelea dictate de îngroşările retorice, de schematizările şi exagerările considerate utile pentru a persuada cititorul. Altfel spus, ideile suferă influenţa majoră a stilului. Textul captează şi metabolizează elemente mitice, utopice şi istorice, produsul finit fiind greu de cuprins într-o serie şi exprimându-l în primul rând pe scriitor. Acest bemol nu reprezintă o încercare de disculpare a protagonistului, ci se doreşte a fi, pur şi simplu, o simplă consideraţie metodologică, utilă în decriptarea textului cu multiple valenţe politice, morale şi polemice a lui Brătescu-Voineşti.

8