UNIVERSITATEA ,,AL.I CUZA’’,IASIFACULTATEA DE TEOLOGIE

SECŢIA TEOLOGIE PASTORALA

Întuneric şi lumină în Sfânta

Scriptură

Prof. îndrumător: Stundent:

Iaşi2010

Aspecte introductive

Majoritatea Sfinţilor Părinţi, pe lângă aspectul soteriologic al cuvintelor Sfintei

Scripturi, evidenţiază şi importanţa gnoseologică pe care acestea o manifestă în virtutea

cunoaşterii Adevărului(In. 14,6) , cuprins şi mărturisit de ele(In.5,39).

Origen, în tratatul său Despre începuturi, redă în mod magistral calitatea cuvintelor

Scripturii, descoperite pe temeiul credinţei şi transpuse în viaţa Bisericii sub formă

doctrinară:,, În regulă credinţei, aflăm lumina ascunsă a dogmelor, cuprinsă în cuvintele

Scripturii.’’1

Această lumină devine fondul transformării duhovniceşti a omului, care odată ce

intră în contact cu strălucirea izvorâtă din cuvintele Sfintei Scripturi, îşi îndreaptă viaţa

după prescripţiile acesteia, dorind ca prin cunoaştere să ajungă la,, viaţa veşnică’’(În

17,3)

Sfântul Ioan Damaschin conchide învăţăturile Părinţilor anteriori prin îndemnul de

a cercetat Scripturile, fapt ce ,,este un lucru foarte bun şi foarte folositor sufletului.

Întocmai ca un copac sădit la izvoarele apelor, tot astfel şi sufletul udat cu

dumnezeiasca Scriptură se îngraşă şi dă rod copt, credinţa ortodoxă, şi se împodobeşte

cu frunze totdeauna verzi, adică cu fapte bine plăcute lui Dumnezeu.’’2 Astfel, dreapta

credinţă se întemeiază pe cercetarea Sfintei Scripturi.

Exegetica, ca ştiinţă de interpretare a Sfintei Scripturi, a urmărit, pe lângă analiza

generală a unor evenimente sau învăţături scripturistice, şi o subliniere a aspectelor

spirituale pe care le îmbracă anumiţi termeni utilizaţi în textul scripturistic. Acest lucru

se întâmplă şi cu termenii întuneric şi lumină.

Tematica luminii şi a întunericului prezentă în paginile Sfintei Scripturi, a oferit

exegezei patristice perspective importante de analiză şi de revelare a profunzimilor

spirituale cuprinse de aceasta.

Astfel, pornind de la cartea Facerii şi până la scrierea Apocalipsei, întâlnim

numeroase pasaje care prezintă o diversitate de sensuri a termenilor ,,lumină’’

şi ,,întuneric’’.

Scopul lucrării de faţă este de a evidenţia atât aspectele terminologice ale termenilor

amintiţi, precum şi perspectiva exegetică pe care le-o conferă tradiţia patristică, ambele

analize fiind întemeiate şi oglindite în lumina Sfintei Scripturi.

1 Origen, Scrieri alese, în colecţia ,,P.S.B’’, vol. 8, cap. IV,EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 2652 Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.218

I. Semnificaţia întunericului şi luminii în Vechiul Testament.

Lumea şi lumina vin la existenţa deodată, întrucât universul apare şi se organizează

în lumină. Structurile lumii, la chemarea lui Dumnezeu, îşi iau rând pe rând locul în

univers, conform planului creaţiei, expus în cartea Facerii. Lumina iniţială, după

concepţia creştină, este un reflex al energiilor divine necreate, un semn al prezenţei şi al

plinătăţii harului divin creator. "Diferenţa între lumina primei zile şi cea a zilei a IV-a,

zice Sfântul Vasile cel Mare, este aceasta : prima era esenţa însăşi a luminii, a doua era

purtată de corpurile astrale. Dar altceva este lumina şi altceva luminatorii; pe aceştia

Creatorul îi umple de lumină şi-i suspendă în vecinătatea lumii"3. Ca element

primordial în creaţie, lumina este cea dintâi care s-a învrednicit de lauda Creatorului

Însuşi, după cum se spune în Sfânta Scriptură: "Şi a văzut Dumnezeu că lumina este

bună’’(Fac.1,4)

Întotdeauna s-a vorbit despre lumină cu o deosebită frumuseţe şi mai toate

popoarele au zeificat-o. Cultul zeilor-soare este esenţial în viaţa popoarelor antice

orientale şi mai cu seamă în religiile de mistere. Zeul egiptean Ra, semiticul Bel,

iranianul Ahura-Mazda , olimpianul Zeus, zeiţa Isis, Cibele şi zeul Mithra sau dacicul

Zamolxe - sunt doar zeităţile principale din panteonul bogat al cultului solar antic.

Platon socoteşte binele suprem a fi lumină iar în textele gnostice ea simbolizează

sferele cosmice superioare, unde trebuie să ajungă sufletul purificat şi iniţiat. Lumina

este cea mai subtilă dintre substanţe şi se uneşte atât de intim cu celelalte elemente ale

lumii încât prezenţa ei este evidentă pretutindeni. Mireasma plăcută a florilor şi

coloritul lor nesfârşit, aroma fructelor şi dulceaţa lor sunt rezultate ale întâlnirii dintre

lumină şi celelalte elemente terestre. Pentru lumea fizică, lumina este condiţia vieţii, aşa

cum mărturiseşte firea înconjurătoare; în literatura religioasă, simbolismul luminii

formează unul din capitolele mari şi tratat în inegalabila frumuseţe.

În opoziţie cu această percepţie a luminii în rândul oamenilor, întunericul capată

valenţe negative şi este identificat nu numai cu o lipsă a luminii, ci mai ales cu o

adâncire în profunzimea necunoscutului sau a decadenţei morale.

În Vechiul Testament chiar dacă nu găsim formulări directe ale lui Dumnezeu ca

lumină - şi aceasta din teamă de a nu cădea în idolatria religiilor astrale învecinate -

totuşi poporul evreu îşi reprezenta destul de clar şi felurit conceptul despre lumină, atât

în lege cât şi în cult. Psalmul 103 ne prezintă o imagine expresivă a lui Dumnezeu, care

este înconjurat de lumină ca de o mantie : "întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai

îmbrăcat, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină" (Ps. 103, 2).,, Aceasta este

3 Sf.Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în col. PSB,vol. 17, trad. Pr.D.Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 135

asemenea cu cea zisă de Pavel: Cel ce locuieşte în lumina cea neapropiată (I Co. 5,16).

Însă cu aceste cuvinte şi David şi Pavel învaţă cum că Dumnezeu este după fire nevăzut

şi nepriceput, care însuşiri nu sunt potrivinice cu zicerea: Pus-a întuneric ascunderea

Sa (Ps. 17, 11), deoarece lumina care este neapropiată şi nevăzută, săvârşeşte aceeaşi

lucrare pe care o săvârşeşte întunericul cel nevăzut, pentru că şi una, şi alta opresc

ochiul de a vedea printr-însele: că lumina cea neapropiată opreşte ochiul din pricina

covârşirii strălucirii, iar întunericul îl opreşte din pricina lipsei luminii.’’.4

Înveşmântat în lumină şi slavă se va arăta Dumnezeu în toate teofaniile descrise în

Vechiul Testament (Ieşire 19, 8 ; Ezechil 1, 27 ; Avacum 3, 4). Două mari teofanii au

ca notă distinctivă lumina orbitoare, ce însoţea prezenţa şi cuvântul lui Dumnezeu şi la

care omul nu putea privi. Este vorba de arătarea Domnului în rug, pe Muntele Horeb

(Ieşire 3, 4) şi în lumina apofatică a norului de pe Sinai, la primirea Legii (Ieşire 19, 4).

La ieşirea din norul întâlnirii cu Dumnezeu, Moise purta pe faţa lui lumina feţei

Domnului pentru că în cugetul lui stăruiau încă razele cuvântului divin, înscris adânc în

inimă de unde iradia şi inspira teamă dar şi încredere poporului.

Strălucirea feţei lui Moise era aşa de puternică, încât îşi acoperea faţa cu un voal,

atunci când înceta să mai vorbească poporului cuvântul transmis de Dumnezeu (Ieşire

34, 33). Rătăcirea prin pustiu a fost o perioadă îndelungată de evenimente grele dar şi

un timp important în care poporul ales a fost iniţiat în legea şi tainele divine de către

Dumnezeu, Care-i conducea nemijlocit prin prezenţa Sa luminoasă, concretizată în

coloana de foc sau prin acelaşi nor strălucitor de pe Sinai. Este cea mai lungă teofanie

din istoria sfântă, în timpul căreia, poporul ales s-a bucurat de prezenţa luminii divine

prin care se manifesta Dumnezeu. Alte imagini ale cărţilor poetice din Vechiul

Testament ne înfăţişează lumina lui Dumnezeu ca pe izvorul vieţii : "Că la Tine este

izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină" (Ps. 35, 9) ; Sufletul omului este o

lumină de la Domnul, care cercetează toate cămările trupului" (Prov. 20, 27).

Lumina dumnezeiască se află cuprinsă şi în Lege, care este un îndreptar al sufletelor

celor drepţi : "Că povaţa este un sfeşnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile care dau

învăţătura sunt calea vieţii" (Prov. 4, 23). Cel care umblă după Legea şi voia Domnului

urmează calea cea bună şi va fi condus către bucuria unei zile fericite; în această cale

"Legea este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele" (Ps. 118, 105).

4 Sf.Efitimie Zigabenul, Sf.Nicodim Aghioritul,Psaltirea în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, vol.II, Ed.Egumeniţa, Galaţi, p.367. Alţi Sfinţi, care au grăit prin experierea acestei lumini, au zis că întunericul- ca ascundere a lui Dumnezeu- e simţit astfel ca întuneric nu pentru că Dumnezeu ar fi înconjurat de, sau ar iradia întuneric, ci din pricina covârşitoarei iradieri a luminii care îl orbeşte atât de mult pe cel ce a fost învrednicit a o vedea, încât acesta o experiază oarecum ca întuneric.

Dacă lumina în Vechiul Testament era semnul distinctiv al celor înţelepţi sau drepţi,

întunericul devine marcă a celor ce fac fapte rele şi se manifestă într-o decadenţă morală

totală, amplificată şi de greutatea incertitudinii şi a confuziei spirituale.

Astfel, cei care nu fac fapte bune, cei care umblă împotriva Legii lui Dumnezeu sunt

într-o grea confuzie şi ignoranţă, după cum ne încredinţează profetul Isaia : "Vai de cei ce

zic răului bine şi binelui rău, care numesc întunericul lumină şi lumina întuneric ; care

socotesc amarul dulce şi dulcele amar ! Vai de cei ce sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi

după gândurile lor!" (Isaia 5, 20).

Profetul Isaia prezintă un aspect important legat de precepţia umană referitoare atât la

lumină cât şi la întuneric. Omul percepe lumina ca şi adevărată numai în perspectiva unei

manifestări întru dreptate, prin lucrarea binelui. Iar această lumină devine caracteristică

omului ca şi lumină a înţelepciunii, concretizată în discernământul numit de părinţii

egipteni ’’virtutea virtuţilor.’’ În sens invers, întunericul este văzut, la rândul său, lumină

de cei ce săvârşesc răul şi primesc drept bune doar manifestările întunercului moral şi

spiritual. Aceştia din urmă reprezintă categoria de oameni care se conduc după propria

voie şi poartă pecetea întunecată a mândriei.

Totodată, timpurile mesianice vor fi o revărsare cerească de pace, bucurie şi lumină

căci Mesia va fi întemeietorul unei împăraţii a păcii şi luminii. De aceea profeţii, când

priveau peste veacuri la timpul mesianic, vedeau această zi a slavei iar profeţia lor era un

imn al bucuriei şi luminii, fericind pe cei care se vor învrednici de acele timpuri pe care ei

le vedeau de departe (Evrei 11, 10). Iată câteva din profeţiile Vechiului Testament despre

lumina timpurilor mesianice şi despre Mesia. "Căci nu va mai fi întuneric pentru ţara care

era în strâmtorare; în vremurile de demult el a supus pământul Zabulonului şi ţinutul

Neftalim ; în vremurile din urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt ţărm al

Iordanului, Galileea neamurilor".

Relaţia antagonică dintre lumină şi întuneric are aici valenţă mesianică şi constă în

eliberarea de sub jugul întunericului manifestat prin strâmtorarea pricinuită de păcat şi

ridicarea la slava izvorâtă din lumină, de care întreg pământul va fi cuprins.

"Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiţi în

latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi" (Isaia 8, 23; 9, 1). Imnul Ierusalimului

celui nou, al aceluiaşi profet Isaia, este o laudă a luminii lui Hristos pe care creştinii o

cântă la Sfânta Înviere, într-o negrăită revărsare de bucurie şi strălucire spirituală:

"Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta şi slava Domnului peste tine a

răsărit" (Isaia 60, 1, 3). Toate acestea se vor plini în persoana Celui care a fost "plinirea

vremurilor", a proorociilor, chipul slavei lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

II. Învăţătura despre lumină şi întuneric in teologia ioaneică

1.Termenii φώς şi σκότος în Noul Testament

Venirea lui Iisus Hristos pe pământ, ca plinire a proorociilor, este identificată, în

special în evanghelia a IV-a, prin venirea luminii celei adevărate. De aceea, în Noul

Testament, însăşi înţelesul acestei lumini se leagă de Persoana divino-umană a lui

Hristos. Iar pentru acest fapt am putea numi Noul Testament ca fiind revelaţia lui

Dumnezeu-Lumină.

De multe ori, referindu-se la lumina dumnezeiască, limbajul neo-testamentar,

foloseşte numeroase simboluri pentru a evidenţia sensurile profunde ale acestei lumini.

Omul are nevoie de exemple pe măsura capacităţii sale de înţelegere. Cele suprafireşti

ori sunt numite prin comparaţie (catafatic), ori prin negaţie (apofatic) sau prin

experienţa cea mai presus de cuvânt (mistică).

Unul dintre aceste simboluri folosite este soarele. Lumina arătării lui Dumnezeu în

scrierile Noului Testament este una solară, al carei chip îl poartă soarele, cea mai

puternică sursă de lumină pentru oameni: "Si S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a

stralucit faţa Lui ca soarele" (Matei 17, 2); "Atunci cei drepti vor străluci ca soarele în

imparaţia Tatălui lor" (Matei 13, 43); "Am văzut, o, rege, la amiază, în calea mea, o

lumină din cer mai puternică decât strplucirea soarelui" (Fapte 26, 13)16. Alte

simboluri luate pentru a exprima lumina dumnezeiască sunt: fulgerul (Fapte 9, 3; 22, 6),

zăpada (Marcu 9, 3), norul luminos (Matei 17, 5), focul (limbi de foc - Fapte 2, 3; făclii

- Apoc. 4, 5).

Evanghelistul Matei , folosind cuvintele profetului Isaia, exprimă starea provocată

de venirea Mântuitorului pe pământ ca fiind una cuprinsă în lumină, în opoziţie cu

starea anterioară venirii Acestuia, în care poporul era cuprins de întuneric:,,Poporul

care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra

morţii lumină le-a răsărit’’(Mt. 4, 16)΄΄ο λαός ο καθήμενος εν σκότει είδε φώς μέγα,

καί τοίς καθημένοις εν χώρα καί σκιά θανάτου φώς ανέτειλεν αυτοίς΄΄.Sfântul Ioan

Gură de Aur, tâlcuind acest verset, spune:,,Întuneric(το σκότος) aici nu înseamnă

întunericul acesta material, ci înşelăciunea credinţei. De aceea profetul a şi adăugat

Celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit’’. A adăugat aceste

cuvinte ca să ştii că nu este ceva material nici întunericul nici lumina. Vorbind de

lumină, n-a spus numai lumină, ci lumină mare ( φώς μέγα), numită în altă parte lumina

cea adevărată (In 1,9); tălmăcind întunericul, profetul îl numeşte umbra morţii. Apoi

arătând că n-au găsit lumina, căutând-o ei înşişi, ci că Dumnezeu de sus li s-a arătat,

profetul spune lumină le-a răsărit, cu alte cuvinte Însăşi lumina li s-a arătat şi a

strălucit; n-au alergat ei mai întăi la lumină; că omenirea, înainte de venirea lui Hristos,

era cu totul decăzută; nu mergea în întuneric, ci zăcea în întuneric.’’5

Dreptul Simeon, în imnul adresat lui Dumnezeu la primirea pruncului Iisus în

templu, foloseşte cuvântul lumină:,,Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă

poporului tău Israil’’(Lc 2, 32)’’ φώς είς αποκάλυψιν εθνών καί δόξαν λαού σου’

Ισραήλ’’. Referitor la această lumină, Eftimie Zigabenul, tîlcuieşte:,,lumină, ca

neamurile cele orbite cu rătăcirea să vadă iarăşi, că descoperire numeşte recăpătarea

vederii, spre slava şi faima norodului Israiltenesc. Că slava lor este a odrasli Tu dintr-

înşii după omenintate. Şi, cu adevărat, înomenirea Lui cea de mântuire a luminat

neamurile cu luminarea cunoştinţei de Dumnezeu şi a faptei bune.’’6

Schimbarea la faţă a Mântuitorului ne oferă o perspectivă desăvâşită a luminii

alăturate slavei dumnezeieşti:,, şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa

Lui, ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.’’(Mt. 17,2). Slava

dumnezeiască ce se arată la acest moment are rolul de a-i încuraja pe Apostolii prezenţi

în vederea celor ce vor urma să se întâmple, adică Patimile, Crucea şi Învierea lui

Hristos. Este interesant faptul că lumina în acest caz este caracterizată ca fiind albă

(λευκά ώς τo φώς). Calitatea luminii de a fi în acest fel se întemeiază pe strălucirea

slavei venită de pe faţa Mântuitorului. De altfel, chiar lumina însăşi în strălucirea ei

orbitoare îşi pierde calităţile cromatice. Observăm că , deşi Apostolii au zărit lumina de

pe veşmintele Mântuitorului ca fiind albă, au căzut cu faţa la pământ la arătarea norului

luminos din care s-a auzit glasul Tatălui (v. 5-6). Acest fapt s-a întâmplat pentru că ei

nu erau încă obişnuiţi cu o vedere supra-sensibilă, pe ei luminându-i slava oarecum din

exterior, căci Duhul Sfant nu cuprinsese încă deplin inimile lor, cum se va întampla la

Cincizecime. In acest sens, spune Sfântul Grigorie Palama: "La Schimbarea la faţă,

Hristos nefiind încă amestecat cu trupurile noastre, trupul Lui care are în sine izvorul

luminii harului, lumina din afară pe cei vrednici dintre cei ce se apropiau şi lumina

pătrundea prin ochii sensibili la suflet; acum însă, fiind amestecat cu noi şi petrecând

întru noi, luminează sufletul de dinlauntru".7

Pe lângă versetele amintite mai sus, cuprinse în anumite cărţi ale Noului testament,

în special în Evanghelii, relaţia dintre lumină şi întuneric, precum şi aspectele

caracteristice amândurora, sunt subliniate cu precizie teologică în scrierile Sfântului

Evanghelist Ioan. Acesta oferă luminii, în special, o dimensiune atât teologică, cât şi

eshatologică. Scrierile sale îL prezintă pe Hristos ca fiind ,,lumina cea adevărată’’.

5 Sf.Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în col. PSB, vol. 23., trad. Pr.D.Fecioru, EIBMBOR,Bucureşti, 1994, pp 165-1666 Eftimie Zigabenul, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Sofia, Bucureşti, 2006, p. 437 Sf.Grigorie Palama, Omilii, vol.3, trad. Parascheva Grigoriu, Anastasia, Bucureşti, 2007, p. 203

2. Lumina şi întunericul în teologia Sfântului Evanghelist Ioan

Pornind încă din prologul Evangheliei a IV-a, Sfântul Evanghelist Ioan, precizează

caracteristica principală a Logosului:,, Cuvântul era Lumina cea adevărată care

luminează pe tot omul ,care vine în lume’’(In 1,9)’’Ην τό φώς το αληθινόν, ο φοτίζει

πάντα άνθρωπον, ερχόμενον είς τόν κοσμον’’.

Sfântul Chiril al Alexandriei, arătând că Fiul, Logosul, este Lumina cea adevărată,

evidenţiază faptul că această lumină este fiinţială Lui, şi nu este rodul unui accident

exterior:,, Cuvântul lui Dumnezeu este în mod fiinţial Lumină, nefiind aceasta prin

împărtăşirea după har, nici având în Sine însuşirea aceasta ca accident, sau ca har

adăugat, ci ca pe un rod neschimbat al firii neschimbate şi ca pe un bun inalterabil,

trecând din Tatăl la Moştenitorul fiinţei Lui.’’8 Totodată, ,, Lumina adevărată Care

luminează este cea care nu e luminată de altul, iar aceasta este Unul-Născut, înţeles în

fiinţa Lui simplă şi necompusă. Căci Dumnezeirea este străină de orice compoziţie.’’9

Notificând faptul că Iisus Hristos este adevărata lumină şi că intrând în lume,

aceasta nu-L recunoaşte, ci îL respinge (cf. In 1,9-11), evanghelistul Ioan reaminteşte

tuturor oamenilor că numai acceptând pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi se pot mântui.

Venind în chip uman, omul îl refuză pe Dumnezeu şi nu ştie cum să-şi ascundă faptele

rele. Dar pentru cei care-l primesc şi-l acceptă, le dă o demnitate nemaiauzită până

atunci: îi face fiii adoptivi ai lui Dumnezeu (cf. In 1,12-13). Această generare

supranaturală oferă un nou orizont omului aflat în întuneric şi în umbra morţii: să

locuiască împreună cu Dumnezeu în împărăţia Sa şi să se bucure de protecţia şi

prezenţa lui Dumnezeu10.

Raportul dintre lumină şi întuneric, în perspectiva ioaneică, se întemeiază pe

libertatea umană. Deşi prezenţa luminii în lume prin Hristos îi poate aduce la înviere,

trecând prin aceasta de judecată, oamenii au iubit mai mult întunericul, izvorât din

faptele lor cele rele:,, Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au

iubit întunericul mai mult decât lumina. Căci faptele lor erau rele.’’( In. 3, 19). Astfel,

omul va fi judecat după raportul în care a conclucrat cu lumina-Hristos şi s-a depărtat

de calea fărădelegii şi a păcatului. ,, Căci lucrătorul celor rele ocoleşte şi refuză să se

mişte în lumina dumnezeiască, şi aceasta, nu ascunzându-se din ruşine pentru rău (căci

dacă ar avea-o, s-ar mântui), ci plăcându-i să rămână în neştiinţa a ceea ce se cuvine, ca

să nu fie certat pentru că păcătuieşte şi supus unor mustrări amare ale conştiinţei şi,

8 Sf.Chiril al Alexandriei,Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în col. PSB, vol. 41, trad. Pr.Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p.569 Ibidem, p.6410 Pr. Prof. Dr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 129

pentru cunoaşterea binelui, să fie supus de Cel ce-l judecă unei pedepse mai grele dacă

nu voieşte să împlinească ceea ce-I place lui Dumnezeu.11

În această cuvântare despre conlucrarea cu lumina (In 3, 19-20), se găseşte ,, o

mare profunzime spirituală şi ea poate fi aplicată: în ea se află secretul dăruirii de sine,

după modelul lui Iisus. A săvârşi adevărul înseamnă aţi săvârşi faptele în Dumnezeu,

adică lucrând cu Dumnezeu, în împărtăşire cu Dumnezeu , în darul lui Dumnezeu.’’12

Universalitatea mântuirii în Hristos este redată magistral de cuvintele

Mântuitorului:,, Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în

întuneric, ci va avea lumina vieţii’’(In 8,12). Lumina ca si cunoştinţă oferă viaţa cea

adevărată, recunoscută prin urmarea lui Hristos. Aici Hristos extinde universalitatea

luminii la tot neamul omenesc, după cum mărturisise şi evanghelistul în prologul

evangheliei sale:,,luminează pe tot omul ce vine în lume.’’(In. 1,9) Afirmând că El este

Lumina lumii, Hristos arată calitatea sa fiinţială de lumină adevărată, care biruie

întunericul necunoştinţei şi al rătăcirii. De aceea, voind ca tot omul să se mântuiască şi

la cunoştinţa adevărului să vină, adică de la întunericul necunoştinţei să treacă la

lumina înţelegerii în cunoştinţă, ,, îi îndeamnă iarăşi în tot felul să caute ceea ce le este

de folos şi să voiască să fie îndrumaţi prin poruncile Lui, în loc să urmeze nepriceperii

lor şi să se lipsească de însăşi viaţa veşnică. Le arată că cei ce devin mai ascultători faţă

de El îşi însuşesc mai mult folos, fiindcă El este bun.’’13

Totodată, Mântuitorul,, spunând despre Sine că este lumina lumii şi lumina vieţii,

arată lumina şi ca semn al timpurilor de pe urmă, potrivit cântării din Scriptură: Ridică-

te,l uminează-te, căci lumina ta s-a ivit şi slava Domnului a răsărit peste tine(Is 60, 1);

lumina e simbolul mântuirii depline, prefigurate la ieşirea poporului ales din Egipt,

când lumina lui Iahve strălucea şi îi călăuzea pe evrei din stâlpul de foc. Aici, Iisus

vesteşte că El este lumina cea adevărată, înfăţişată simbolic în Scriptură.’’14

În concordanţă biblică se găseşte şi versetul 46, al capitolului 12 din aceeaşi

evanghelie. Mântuitorul repetă ideea prin care El se numeşte lumină a lumii care,

fundamentată în libertatea umană ce se manifestă prin credinţă faţă de El, alungă

întunericul neştiinţei spirituale şi al păcatului:,,Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel

ce crede în Mine să nu rămână în întuneric.’’

,,Este evident că Domnul face, cumva, un ultim efort, o ultimă încercare, smerită şi

foarte emoţionantă totodată, pentru ca iudeii să-l cunoască la acel nivel înalt la care se

situează prologul. În această ultimă pericopă, Ioan ne arată, pe de-o parte, consecinţele

veşnice ce decurg din conflictul dintre lumină şi întuneric şi ne pune în faţă, pe de-altă

11 Sf.Chiril al Alexandrie, op.cit., p 12712 André Scrima, Comentariu integral la evanghelia după Ioan, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 4913 Sf.Chiril al Alexandriei, op.cit., p. 382.14 André Scrima, op.cit, p.111

parte, relaţia unică existentă între Domnul Iisus şi Tatăl Său. Este ca o sclipire rapidă,

ca o străfulgerare de la Domnul, dezvăluindu-ne de pe acum misterul unităţii lui Iisus

cu Tatăl şi faptul că a-L renega pe Iisus înseamnă a-L renega pe Tatăl.’’ 15De aceea

contrastul vizibil dintre lumină şi întuneric poartă o perspectivă soteriologică în vederea

unităţii omului cu Dumnezeu, prin Fiul cu Tatăl, în Duhul Sfânt. Numai recunoscând pe

Hristos ca fiind lumina cea adevărată, puterile spirituale ale omului, răvăşite de

torentul păcatului, pot fi unificate, prin dragoste, şi direcţionate în lucrarea binelui.

Tema luminii invadează prima parte a evangheliei după Ioan şi, după cum am putut

observa, se dovedeşte semnificativă în demonstrarea funcţiei învăţătoreşti (revelatoare)

a Cuvântului întrupat.

Evident în acest sens este şi pasajul de la Ioan 12,35-36:,,Umblaţi cât aveţi Lumina

ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât

aveţi Lumină, credeţi în Lumină ca sa fiţi fii ai Luminii.’’În acest dialog al lui Iisus cu

mulţimile, ,, lumina se extinde de la Persoana Învăţătorului spre cei care –L urmează.

Participarea lor existenţială la viaţă în lumină este culmea pe care o atinge tema luminii

în evanghelia lui Ioan.’’16

Scrierile ioaneice prezintă un adevărat conflict între cele două lumi reprezentate de

lumină, respectiv întuneric.

Tradiţia creştină a fost cea care a îmbogăţit şi a definitivat aceast conflict, oferindu-i

o dimensiune hristologică şi eshatologică, dimensiune ce devine caracteristică. Prin

venirea lui Hristos în lume, se declanşează şi în acelaşi timp se desfiinţează acest

conflict de factură dramatică existent între cele două forţe antagonice, îmbrăcând forma

unui veritabil proces între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între cunoştinţă şi

neştiinţă. Desigur, în această antagonie, Lumina rămâne victorioasă prin jertfa lui

Hristos. De altfel, pornind de la acest aspect, Evanghelistul Ioan nu ezită să specifice

calitatea victorioasă a Luminii, care ,,lumineaza în intuneric şi întunericul nu a cuprins-

o" (Ioan 1, 5).

Concluzii

Tema luminii şi a întunericului întâlnită în paginile Sfintei Scripturi, prezină o

profunzime aparte, care în viziunea patristică devine cognoscibilă şi pentru noi, trăitorii

veacului XXI.

15 Ibidem, p. 16116 Nicolae Antistescu, Să umblăm cât avem lumina ca să fim fii ai luminii, în Teologie şi viaţă, anul XIX, Nr. 9-12, Septembrie-Decembrie, Doxologia, Iaşi, pp. 21-22

’’Fiul tunetului’’, prin teologia scrierilor sale, ne oferă o perspectivă adaptată

capacităţii noastre de înţelegere pentru a observa calitatea Luminii celei adevărate, în

faţa întunericului acestei lumi.

Libertatea omului în faţa alegerii urmării luminii sau întunericului, are rolul cel mai

important. Iar în acest sens ne sunt ajutătoare cuvintele Mântuitorului care ne

îndeamnă:,,credeţi în Lumină ca să fiţi fii ai luminii’’(In 12, 36). Necesitatea acestei

credinţe se întemeiază pe o perspectivă eshatologică a umanului. Numai prin credinţa în

lumină putem să evităm atât întunericul acestei lumi manifestat prin indiferenţă şi

confuzie, cât şi ,,întunericul cel mai dinafară’’(Mt 8,12)

Iar prin urmarea luminii, şi omul se face lumină, însă nu o lumină fiinţială,

ci o lumină participativă, izvorâtă din Lumina-Hristos. Pentru Noul Testament nu

numai Dumnezeu este  Lumină, ci şi fiecare om care se angajează în lupta credinţei,

care trece prin iluminarea Botezului, este numit ca fiind lumină, însă nu o lumină

autonomă, care-şi trage sursa de lumină din el însuşi, ci ‚’’lumina Domnului’’ iluminat

de slava inefabilă a Celui care, singur, este ,,Lumina adevărata".

BIBLIOGRAFIE

A. Izvoare ale textului biblic.

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. Sfântului Sinod, Societatea Biblică

Interconfesională, 1992

2. Η καινή Διαθήκη, Βιβλική Εταιρία, Αθήνα, 1967

Β. Studii

1. Antistescu Nicolae, Să umblăm cât avem lumina ca să fim fii ai luminii, în

Teologie şi viaţă, anul XIX, Nr. 9-12, Septembrie-Decembrie, Doxologia,

Iaşi

2. Chiril al Alexandriei,Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în col. PSB,

vol. 41, trad. Pr.Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000

3. Efitimie Zigabenul, Sf.Nicodim Aghioritul,Psaltirea în tâlcuirea Sfinţilor

Părinţi, vol.II, Ed.Egumeniţa, Galaţi

4. Grigorie Palama, Omilii, vol.3, trad. Parascheva Grigoriu, Anastasia,

Bucureşti, 2007

5. Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2005

6. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în col. PSB, vol. 23., trad. Pr.D.Fecioru,

EIBMBOR,Bucureşti, 1994

7. Mircea Pr. Prof. Dr. I, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR,

Bucureşti, 1995

8. Origen, Scrieri alese, în colecţia ,,P.S.B’’, vol. 8, cap. IV,EIBMBOR,

Bucureşti, 1982

9. Scrima André, Comentariu integral la evanghelia după Ioan, Humanitas,

Bucureşti, 2003

10. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în col. PSB,vol. 17, trad.

Pr.D.Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986