Saul din Tars

Născut în splendidul oraş al Tarsului, în Cilicia, Saul ne este descoperit în Faptele Apostolilor şi în cele 14 Epistole ale sale ca un copil evreu, cetăţean roman, frumos la înfăţişare şi viguros, învăţând arta ţesutului în atelierul tatălui său; dotat cu o inteligenţă vie, vorbeşte, pe lângă aramaică, latină şi greacă şi devine, la Ierusalim, sub călăuzirea lui Gamaliel, un învăţător de seamă al Legii mozaice. Devine apoi, un îndârjit prigonitor al adepţilor Nazarineanului, dar, o dată ,,cucerit de Hristos,, pe drumul Damascului, devine un apostol neobosit al Lui.

Întreprinde călătorii pe uscat şi pe mare, periculoase şi extenunate, suferă din cauza ostilităţilor compatrioţilor şi a falşilor fraţi, a flagelărilor, lapidărilor, încarcerărilor şi proceselor. Deşi este slăbit de posturi şi privegheri frecvente, amărât din cauza neînţelegerilor, continuă să-L vestească pe Cel Înviat în toate ţinuturile Imperiului roman, întâlnind oameni de toate neamurile, îndemnându-i pe toţi să aibă o dragoste neprefăcută, o iubire frăţească reciprocă, să fie răbdători în încercări, perseverenţi în credinţă, smeriţi; într-un cuvânt, nu numai să primească în minte, ci să întrupeze în viaţa lor trăirea în Hristos şi cu Hristos.

Asemenea lui sunt şi preoţii, călugării şi călugăriţele din cadrul Asociaţiei Saul din Tars din România, neosteniţi în vestirea Adevărului şi Luminii lui Hristos printre oamenii de rând, intelectuali şi tagma preoţească.

&&&&

,,Este trezirea, este inima trezirii, aşteptata trezire din România!,,Av. Dr. Teolog Daniel Gabriel Cuculea – Reforma sufletului românesc, vol. I, Buc., 2000, pag.

186

ÎNTUNERIC SAU LUMINĂAnul I nr. 2

Revista Asociaţiei Preoţilor ,,Saul din Tars”

ÎNTUNERICSAU

LUMINĂ

Anul I nr.2

Editura AncaPrintBuzău 2010

Redactor Şef: Pr. Mihai StanciuEditor: Emil SimionescuCorectori: Ionel Turturică şi Florica Duran StanciuGrafica şi layout: Emil SimionescuConcepţie coperta: Pr. Mihai Stanciu

Comenzi si relaţii la tel: 0786 159 724; 0743 840 531E-mail: sauldintars@yahoo.com, intunericsaulumina@yahoo.com

Tiparul executat de S.C. ANCAPRINT S.R.L. BuzăuTelefon/fax: + 4 0238 722 697E-mail. emisim@ymail.com

CUPRINS

Cuprins 5

Lumina sufletului curat 6

Lupta cu diavolii 11

Lucrarea diavolului 25

Întunericul şi Lumina în Vechiul Testament 40

Taina Botezului 45

La Botezul Domnului 63

Cum să postim? 64

Ziua de odihnă în Vechiul Testament 68

Zodiac si horoscop 75

Sfârşitul lumii şi mişcările oculte 81

Bătrâneţe..., haine grele 91

O, om 94

Lumina sufletului curat

Daniel Ciubotea

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

,,Zis-a Domnul pilda aceasta: asemănatu-s-a împărăţia cerurilor unui împărat care a făcut nuntă fiului său şi a trimis pe slujitorii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei nu au vrut să vină. Iarăşi a mai trimis alţi slujitori zicând: spuneţi celor poftiţi că iată am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate ale mele s-au jertfit şi toate sunt gata; veniţi la nuntă. Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus, unul la ţarina sa, altul la neguţătoria sa, iar ceilalţi, punând mâna pe slujitorii lui, i-au batjocorit şi i-au omorât. Auzind de acestea, împăratul s-a mâniat şi, trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi oraşului lor i-au dat foc. Apoi a zis slujitorilor săi: iată nunta este gata, dar cei poftiţi nu au fost vrednici. Deci mergeţi la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi chemaţi-i la nuntă. Atunci slujitorii au ieşit la răspântiile drumurilor şi i-au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi buni şi răi; şi s-a umplut casa nunţii de oaspeţi. Iar împăratul, intrând să vadă pe oaspeţi, a văzut acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haine de nuntă şi i-a zis: prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis către slujitori: legaţi-l de mâini şi de picioare, luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” ( Mt. 22,1-14).

Evanghelia aceasta conţine mai multe învăţături referitoare la taina mântuirii lumii în Domnul Iisus Hristos, la taina Bisericii şi a vieţii creştine. Împăratul care face nuntă pentru fiul său este Însuşi Dumnezeu Tatăl. Fiul de împărat este Iisus Hristos Domnul. Nunta este Împărăţia lui Dumnezeu. Mireasa este Biserica, adică mulţimea oamenilor chemaţi la mântuire, care răspund prompt chemării şi se îmbracă în haina de nuntă a credinţei şi a vieţii creştine.

Mai întâi însă, Evanghelia ne prezintă chemarea evreilor la mântuire către care Dumnezeu a trimis pe slujitorii Săi, prooroci şi binevestitori ai venirii lui Hristos (Mesia) în lume. Mulţi din cei chemaţi nu au răspuns chemării. Unii au motivat că nu pot veni pentru că erau ocupaţi cu ţarina, alţii cu negustoria. Erau, deci, prea legaţi de câştigul celor trecătoare şi nu mai găseau timp pentru câştigarea celor netrecătoare şi veşnice.

Iar alţii au răspuns chiar cu ostilitate, batjocorind şi omorând pe slujitorii Împăratului. Aceşti slujitori sunt proorocii care au fost martirizaţi, ucişi cu pietre, tăiaţi cu fierăstrăul, alungaţi în locuri pustii, departe de lume.

Auzind toate acestea, Împăratul s-a mâniat şi a trimis oştile sale şi a nimicit pe ucigaşi, iar oraşului lor i-a dat foc. Acestea s-au împlinit prin invaziile popoarelor străine, când Ierusalimul şi templul din el au fost incendiate. Şi pentru că nunta era pregătită, Împăratul a trimis din nou slujitorii zicând: ,,Mergeţi la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi chemaţi-i la nuntă. Şi astfel s-a umplut casa nunţii de oaspeţi ”.

Această a doua chemare este chemarea neamurilor la mântuire, buni şi răi, oameni de la răspântii de drumuri, care nu au avut niciodată pretenţia că sunt popor ales, oameni către care Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos s-a îndreptat pe când erau păgâni, politeişti, rătăcind la răspântii de istorie fără lumina Revelaţiei Creatorului cerului şi pământului, în ,,întuneric şi în umbra morţii”, după cum ne spune Evanghelia despre Galileea neamurilor (cf. Mt. 4,15). Aceştia au fost chemaţi la mântuire pentru că iubirea Împăratului Ceresc este una personală dar şi universală, pentru fiecare om şi pentru întreaga umanitate; chiar dacă preferă pe unii, nu exclude pe ceilalţi oameni. Iar pe când era casa plină de invitaţi, a venit împăratul şi a văzut că unul dintre ei nu avea haină de nuntă. Acestuia i-a zis: ,,Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Mat. 22,12). Faptul că l-a numit prieten înseamnă că era un cunoscut, era prieten al casei, dar nu s-a pregătit potrivit

prieteniei şi invitaţiei de onoare ce i s-a făcut. Când l-a întrebat Împăratul: ,,Cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”, el a tăcut. Tăcerea aceasta înseamnă lipsa oricărei scuze posibile, tăcerea unui om vinovat pentru că nu s-a pregătit. Atunci Împăratul a poruncit ca cel fără haină de nuntă să fie legat de mâini şi de picioare şi să fie aruncat în întunericul cel mai din afară, adică lipsit de libertatea şi de lumina comuniunii omului cu Dumnezeu. Probabil prietenul fără haină de nuntă prezent la Cina Împăratului preînchipuia pe Iuda Iscarioteanul, care L-a trădat pe Iisus în timpul nopţii, dar şi pe toţi cei ce au devenit creştini, iar apoi s-au lepădat de Hristos.

Evanghelia se încheie cu această expresie devenită celebră: ,,Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.“

Depinde de libertatea noastră de a fi aleşi sau nu

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mai ales sfântul Grigorie de Nyssa, trăitor în secolul al IV-lea, a interpretat această expresie: ,,Mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi” astfel: Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire, dar sunt aleşi cei care răspund chemării, cei care se pregătesc să împlinească voia lui Dumnezeu Care-i cheamă la viaţa veşnică. Toţi oamenii sunt chemaţi în Iisus Hristos la nunta Sa din ceruri, la mântuire, adică la fericirea comuniunii de iubire veşnică, dar devin aleşi numai cei care au răspuns chemării Lui. Toţi sunt chemaţi, dar devin aleşi cei care răspund chemării lui Dumnezeu prin credinţă, post, rugăciune şi fapte bune. Aceştia citesc şi ascultă Sfânta Evanghelie, vin la Biserică, sunt arvuna nunţii fiului de Împărat, şi ajută pe cei în nevoi. Aleşi devin cei care prin nevoinţe multe, prin lacrimi de pocăinţă îşi curăţă haina de la Botez pătată de păcate şi se luminează prin ascultarea de El. Evanghelia ne arată că fiecare om este chemat de Dumnezeu la viaţa veşnică, dar depinde de libertatea noastră de a fi ales sau nu, de a fi pregătit sau nepregătit pentru comuniunea cu Dumnezeu. Evanghelia chemării la mântuire pe care Dumnezeu ne-o adresează pentru nunta vieţii veşnice se leagă deci de taina libertăţii noastre: răspundem chemării sau o refuzăm? Ne îmbrăcăm sufletul

nostru în haina nouă a harului sau purtăm haina învechită de păcate?

Haina de nuntă este veşmântul credinţei şi al faptelor bune

Când în Evanghelie se vorbeşte despre haina de nuntă, aceasta nu se referă la hainele exterioare care acoperă trupul nostru trecător, ci se referă la haina sufletului nostru, care se prezintă în faţa Dreptului Judecător înveşmântat în lumină sau în întuneric, în lumina credinţei şi a faptelor bune, sau în întunericul necredinţei şi al păcatelor.

Sfinţii Părinţi ne spun că haina aceasta este harul lui Hristos primit la Botez, după cum ne spune mai întâi Sfântul Apostol Pavel zicând: ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Gal. 3,27). Ne-am îmbrăcat în Hristos în sensul că prin Botez ne îmbrăcăm cu haina harului Său, a prezenţei Sale luminoase şi sfinţitoare, în noi şi în jurul nostru. Haina luminoasă este harul iubirii lui Hristos, Care Se bucură de cel ce devine creştin şi Îi poartă numele. Haina luminoasă este ,,harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (cf. 2 Cor. 13,13). Când cerem şi primim harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, sufletul nostru este îmbrăcat cu haină de nuntă. Când însă uităm de Preasfânta Treime, când nu ne mai rugăm, când nu mai ascultăm cuvântul Evangheliei lui Hristos, când păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta, atunci haina luminoasă primită la Botez se întunecă şi se urâţeşte. Ca să redobândim această haină luminoasă de nuntă dăruită nouă la Botez, pentru a participa la ospăţul euharistic, trebuie să ne pocăim de păcate şi să alungăm întunericul din gândurile noastre, din cuvintele noastre şi din faptele noastre, înlocuindu-le cu gânduri bune, cuvinte şi fapte ale credinţei pline de harul Mântuitorului Iisus Hristos, de dragostea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, de lumina Duhului Sfânt. Iar toate acestea se

realizează mai ales prin rugăciune şi spovedanie, considerată a fi un Botez al lacrimilor. De aceea, feţele oamenilor care se roagă mult se luminează, iar unii dintre marii rugători s-au învrednicit încă din lumea aceasta să vadă sau chiar să fie văzuţi îmbrăcaţi în lumina necreată a harului, în slava care s-a arătat pe muntele Tabor când Hristos Domnul S-a schimbat la Faţă ,,arătând ucenicilor slava Sa pe cât li se putea“.

Încă din lumea aceasta mulţi oameni au primit haina luminii neînserate, neapuse, pe care o dăruieşte Duhul Sfânt sufletelor care se unesc cu Dumnezeu prin rugăciune, prin pocăinţă şi prin fapte bune primind harul luminos al Preasfintei Treimi. Deci, haina luminoasă a sufletului credincios şi curat este însăşi prezenţa harică a lui Dumnezeu în oameni. De aceea, sfântul Apostol Pavel spune că în timp ce omul din afară trece (îmbătrâneşte), omul cel dinăuntru se înnoieşte (cf. 2 Cor. 4,16). De asemenea, sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: ,,Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare” (Col. 3,12). Acestea sunt roade ale lucrării Sfântului Duh în om (cf. Gal. 5,22-23).

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne pregătim haina noastră de nuntă cerească, să o curăţim de răutatea păcatelor prin pocăinţă, prin credinţă, să o luminăm prin rugăciune, prin participare la Biserică, prin bunătatea milosteniei, a ajutorării săracilor, bolnavilor, orfanilor, bătrânilor, a tuturor celor pe care Dumnezeu îi cheamă la mântuire, chiar dacă ei nu se consideră niciodată vrednici de o cinste atât de mare. O mulţime de oameni simpli se mântuiesc mai ales prin smerenie, considerându-se nevrednici de a fi lăudaţi sau aleşi de Dumnezeu. Şi totuşi, pentru că au îmbrăcat sufletul lor cu haina luminoasă a credinţei, a smereniei, a răbdării, a bunătăţii sufletului, Dumnezeu Preamilostivul îi cheamă la nunta cerească a Fiului Său spre slava iubirii Preasfintei Treimi şi spre bucuria Sfinţilor. Amin!

Lupta cu diavolii

Arhiepiscopul Hrisostom de Etna

Părinţii răsăriteni prezintă viaţa spirituală şi, desigur, evoluţia istoriei creştine ca pe o luptă continuă între forţele răului, reprezentate de Satana şi de cohortele sale de demoni, şi bunătatea lui Dumnezeu şi a celor însufleţiţi de puterea Sa vie: martiri, sfinţi şi îngeri. Dacă am întreba un om de ştiinţă ce este mai bine: să transformi energia sau să o distrugi, sau de ce oamenii de ştiinţă, chiar dacă aparţin unei ştiinţe lipsite de importanţă, caută să construiască şi nu să distrugă, răspunsul ar fi - în cel mai bun caz - ambiguu. Poate că ar apela la vreo idee despre calitatea vieţii sau la omul în căutarea creativităţii, dar răspunsul va fi cu siguranţă unul echivoc.

Nu aşa stau lucrurile cu Sfinţii Părinţi. Dacă vom căuta în scrierile lor explicaţia binelui care sălăşluieşte în lucrurile creative, puse în armonie cu puterea lui Dumnezeu, vom afla că acest adevăr este intuitiv cunoscut de sufletul omului, izvorând din revelaţia dumnezeiască, la fel cum este şi dovada forţelor opuse ale universului fizic, empiric - adevărată şi demonstrabilă. Astfel, cosmologia Sfinţilor Părinţi răsăriteni nu numai că reflectă o anumită realitate a lumii empirice, dar include în realitatea cosmologică şi noţiunea teocentrică a binelui constructiv. Dumnezeu şi ,,prietenii săi”, aşa cum au fost numite entităţile spirituale pozitive, precum şi martirii şi sfinţii, sunt de preferat Satanei şi demonilor săi distructivi. Această dorinţă stă la baza vieţii spirituale, adică a luptei spirituale.

Patristica răsăriteană accentuează această luptă dintre forţele binelui şi ale răului din Univers, motiv pentru care a fost în mod greşit acuzată de dualism, inexact identificată cu anumite concepţii neoplatonice şi chiar în mod stupid asociată cu gnosticismul primitiv. Se poate spune că această înţelegere greşită a problemei rezultă în special dintr-o cunoaştere superficială a Sfinţilor Părinţi şi chiar a Filosofiei. Deşi, aşa cum am mai spus, Biserica răsăriteană îşi întemeiază cosmologia pe lupta dintre bine şi rău, scopul evidenţierii acestei lupte spirituale nu este, cu siguranţă, unul platonic sau gnostic. Şi nici pentru a susţine prăpastia de netrecut dintre bine şi rău, aşa cum apare ea în modelele dualiste. Dimpotrivă, Sfinţii Părinţi zugrăvesc o interacţiune cât se poate de organică şi de naturală între aceste forţe. Şi într-adevăr, antropologia Sfinţilor Părinţi alătură fiinţei umane elemente ale binelui şi ale răului care interacţionează şi se întrepătrund pe parcursul dezvoltării fireşti a comportamentului uman. Din acest motiv, şi nu din altul, în introducere nu m-am referit la interacţiunea dintre forţele constructive şi cele distructive. Aşa cum realitatea fizică, deşi marcată de interacţiunea dintre forţe de tip pozitiv şi negativ, nu ni se prezintă ca un model dualist de conflicte, la fel şi Sfinţii Părinţi vorbesc, la modul general, despre contraste, luptă şi conflict.

Nu trebuie să uităm că aceasta cosmologie creştină, în viziunea Sfinţilor Părinţi răsăriteni, se bazează nu numai pe concepţia revelaţiei bunătăţii lui Dumnezeu şi pe forţele constructive legate de Acesta, dar şi pe ideea că binele - ,,lumina”, ca să folosim o metaforă a lui Ioan - a triumfat, ontologic vorbind, asupra răului. Lupta spirituală pentru unirea cu Dumnezeu, pentru mântuire şi transformarea fiinţei umane prin participarea sa la dumnezeiesc, pentru theosis sau îndumnezeire - cum numeşte Biserica răsăriteană aceasta restaurare a sufletului omului - toate acestea depind de potenţialul izbăvirii umane, atins prin biruinţa lui Hristos asupra morţii, prin Jertfă şi Înviere. Deşi în istorie şi în existenţa umană lupta noastră pentru eliberarea de rău este reală şi esenţială, Jertfa şi evenimentul Învierii sunt cele care fac posibilă victoria, asigurându-ne că forţele răului vor păli în faţa binelui pentru cel care doreşte să trăiască în Dumnezeu şi bunătatea Sa. Să ne întoarcem un moment la

un pasaj relevant care aparţine Părinţilor pustiei, acei asceţi ai pustiei egiptene care, în primele secole ale erei creştine, au dus un mod de viaţă aparte - pe care încearcă să îl exprime teologia patristică răsăriteană:

,,Odată, avva Dorotei din Tebaida (sec. al IV-lea) şi-a trimis ucenicul să aducă apă de la puţ. Când ucenicul s-a aplecat să scoată apă, a văzut în puţ un şarpe veninos uriaş. Speriat, a scăpat vadra din mână şi a fugit la bătrânul său.

- Părinte, suntem distruşi. Apa este otrăvită. Am găsit o viperă în fântână!

- Şi dacă Diavolul hotărăşte să arunce vipere în toate fântânile, o să mori atunci de sete? l-a întrebat bătrânul, dând din cap când a văzut slăbiciunea ucenicului.

După aceea, bătrânul s-a dus la puţ şi a scos el însuşi vadra afară. A binecuvântat apa şi a băut el primul, apoi a dat şi ucenicului său să bea.

- Acolo unde este binecuvântarea lui Dumnezeu, a spus el, răutatea duşmanului nu poate sălăşlui”.

Lupta cosmologică dintre bine şi rău se exprimă, aşa cum se poate vedea, în viaţa creştină individuală, atunci când ea atinge acel potenţial şi putere a îndumnezeirii pe care o conferă omului Jertfa şi Învierea. Scriind despre ecleziologia Sfântului Ignatie din Antiohia, eminentul teolog grec Ioan Romanides a semnalat faptul că mântuirea individuală, care este complet hristocentrică şi care se naşte din Hristos cel înviat, se sprijină parţial pe ,,puterea pe care ne-o dăruieşte Hristos pentru a învinge diavolul”. Părintele Ioan, pornind de la cele spuse de Sfântul Ignatie, pe care îl consideră o expresie perfectă a patristicii răsăritene, porneşte de la această noţiune pentru a vorbi despre mărturia Bisericii:

,,Participarea la dragostea lui Dumnezeu, în unirea unul cu altul (adică în cadrul Bisericii), care reprezintă într-adevăr împărtăşirea vieţii dumnezeieşti, poate fi slăbită şi distrusă dacă omul nu ia aminte la uneltirile Satanei. (...) Biserica are două aspecte: unul pozitiv, adică dragostea, unitatea şi împărtăşirea nemuririi unul cu altul şi cu sfinţii întru Hristos, şi unul negativ, adică lupta contra Satanei şi a puterilor sale, deja învinse în trupul

lui Hristos, de cei care trăiesc întru Hristos, dincolo de moarte... Hristologia reprezintă aspectul pozitiv al Bisericii, dar este condiţionată de demonologia biblică, care este factorul-cheie negativ ce determină atât hristologia, cât şi ecleziologia, ambele fiind de nepătruns fără o înţelegere corespunzătoare a lucrării şi metodelor Satanei”.

Cosmologia Părinţilor răsăriteni este adânc înrădăcinată în mărturia biblică. De exemplu, Sfântul Pavel (f. aprox. 67) vorbeşte despre întreaga experienţă creştină ca o luptă, nu cu trupul, nu cu lumea întreagă, ci una care se dă între forţele creştine şi forţele răului: ,,încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui; îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri” (Efes. 6,11-12).

Ba mai mult, Satana şi trimişii săi, demonii, au jucat un rol covârşitor în slujirea lui Hristos însuşi. Postind timp de patruzeci de zile în pustie, Hristos S-a confruntat cu Necuratul care îşi revendică dreptul de a conduce lumea: ,,Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului. Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împăraţii, căci mi-a fost dată mie şi o dau cui voiesc” (Matei 4,8).

Plasând pe adevăratul stăpânitor al tuturor lucrurilor înaintea Diavolului, Hristos spune: ,,înapoia mea, Satano: căci scris este: Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti” (Matei 4,10). Faptul că Hristos i-a recunoscut, le-a vorbit şi le-a poruncit slujitorilor Satanei în timpul misiunii Sale pe pământ este un fapt de netăgăduit. Dintre numeroasele pasaje ce pot fi citate în acest sens să ne oprim la unele mai semnificative. În Evanghelia după Matei, Hristos alunga demonul dintr-un mut, spre marea uimire a mulţimii prezente. În Evanghelia după Marcu, Iisus se confruntă cu o serie de demoni: ,,Iar El (Iisus) l-a întrebat: Care îţi este numele? Iar el a răspuns spunând - Legiune este numele meu, căci suntem mulţi” (Marcu 5,9). Altădată, demonul strigă la Hristos prin gura unui om posedat de diavol: ,,Ce ai cu noi, Iisuse din Nazaret?

Ai venit să ne pierzi?” Hristos le-a răspuns: ,,Taci şi ieşi afară din omul acesta”. Imediat demonii au ieşit din omul posedat, supunându-se poruncii lui Hristos. În Evanghelie se află şi dovezile deosebirii dintre felurile demonilor, aşa după cum se poate citi în Evanghelia după Matei. Ucenicii lui Hristos, nereuşind să scoată demonul dintr-un copil lunatic, l-au întrebat pe Hristos, care reuşise să facă ceea ce ei nu au putut: ,,De ce noi n-am putut să-l scoatem?” Iisus, certându-i pentru necredinţa lor, a răspuns că acest neam de demoni ,,nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Despre aceasta vom vorbi mai târziu.

Din moment ce scrierile Părinţilor răsăriteni sunt ancorate în mărturia biblică a unei cosmologii care îl plasează pe Dumnezeu şi lucrarea Sa de mântuire, pe Hristos, pe Biserica Sa şi pe om, împotriva puterii Satanei şi a forţelor sale, documentele patristice referitoare la această cosmologie sunt voluminoase. Ar fi deci imposibil, chiar inutil, să ilustrăm aici unanimitatea poziţiei Părinţilor cu privire la această cosmologie. Totuşi, ar fi interesant să extragem câteva referinţe din Filocalie, această remarcabilă culegere de texte privind viaţa duhovnicească şi calea spre unirea cu Dumnezeu, adunate în secolul al XVIII-lea de sfântul Macarie al Corintului (1805) şi sfântul Nicodim Aghioritul (1809). Exprimând unitatea experienţei duhovniceşti a Răsăritului creştin din cele mai îndepărtate timpuri, aceste texte oferă numeroase exemple ale luptei cu demonii care pot fi întâlniţi pe drumul spre desăvârşirea creştină şi creşterea duhovnicească. Vom cita câteva exemple.

În prima sută de capete ale sfântului Maxim Mărturisitorul (f. aprox. 662) aflăm care este scopul omului în viaţă: ,,Dumnezeu ne-a făcut pentru a deveni părtaşi dumnezeieştii firi” (2 Petru 1,4) şi a ne împărtăşi din veşnicia Sa, pentru a putea astfel deveni asemenea Lui (1 Ioan 2,2), prin îndumnezeirea harică. Prin această îndumnezeire, toate lucrurile sunt reconfigurate, dobândind stabilitate. Pentru a obţine aceasta, tot ceea ce nu există este adus la fiinţă şi i se dă viaţă”.

Apoi, vom citi despre atingerea acestui scop:,,...Nu putem să ne împăcăm cu Dumnezeu până ce nu vom fi

început lupta împotriva diavolului cu toate puterile noastre. Căci,

deşi ne luăm numele de creştini adevăraţi, până când nu ne vom declara duşmanii diavolului şi nu vom începe lupta contra sa, vom continua să slujim în mod voit patimilor ruşinoase”.

Sfântul Teognost (sec. al III-lea) a prezentat destul de concis învăţăturile patristice privind acest subiect în două fragmente scurte din eseul său intitulat Despre practicarea virtuţilor, contemplaţie şi preoţie: ,,Vegheaţi totdeauna, pentru că demonii care ne înconjoară de pretutindeni urzesc să ne acopere de ocară, aşteptând să ne înţepe călcâiul (Facerea 3,15). (...) Vrăjmaşul ne atacă prin ispite groaznice când vede că sufletul nostru năzuieşte la culmile înalte ale virtuţii. (...) Acest potrivnic, cu ura sa împotriva omenirii, ne va pune la încercare cu atâta răutate încât ne vom pierde nădejdea în viaţa noastră”.

Datele oficiale, ca să spunem aşa, se află în faţa noastră. Fără discuţie, Biserica, Patristica şi autoritatea biblică a Sfintei Scripturi atestă existenţă reală a demonilor în viaţă duhovnicească şi a luptei dintre slujitorii lui Dumnezeu şi uneltirile diavolului. Fie că este vorba de consideraţii abstracte privind cosmologia, fie despre fapte palpabile ale luptei duhovniceşti duse de sfinţi, nu se poate să nu se ţină cont de confirmarea, de către Biserică, a existenţei demonilor şi a luptei acestora împotriva năzuitorilor creştini. Mă văd obligat să adaug acestor date propria-mi experienţă.

A respinge ceea ce este empiric, spiritual şi poate chiar ,,mistic” este foarte uşor. Pe de o parte, experienţele paranormale se află, prin natura lor, în afară procedeelor noastre ,,normale” de investigaţie, fie şi numai pentru că aceste procedee sunt croite pe baza experienţelor pe care le evaluează aceste procedee, adică cele normale. Pe de altă parte, falsul şi impostura abundă acolo unde metodele normale de verificare şi examinare dau greş. Pentru un observator superficial este astfel foarte uşor să respingă toate experienţele paranormale ca fiind false. Ceea ce, în cazul subiectelor legate de demoni, este deosebit de tentant, atunci când ne dăm seama că în jurul noţiunii de rău s-a dezvoltat o întreagă "teologie" hidoasă, dacă îmi este permis să folosesc acest termen. Acesta este denumită sindromul ,,dracul m-a pus să fac asta”, în care comportamentele greşite, dacă nu chiar infracţiunile morale, sunt

atribuite nu lipsei de caracter, ci unei entităţi nefaste care a subjugat voinţa omului.

Desigur, învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii răsăritene plasează asupra individului întreaga responsabilitate pentru acţiunile sale şi, cu siguranţă, nu văd puterile diavoleşti cu ochii avizi de senzaţional ai scenariştilor de la Hollywood care zugrăvesc portrete ale unor indivizi inocenţi, victime ale unor forţe nefaste ce pun stăpânire pe sufletul şi mintea lor. Cu toate acestea, există tentaţia de a eluda acest subiect pe motiv că este o cale rapidă prin care o fire uşuratică se eliberează de responsabilitatea rătăcirilor sale.

În Grecia, acolo unde valorile religioase ortodoxe şi sociale tradiţionale se lovesc frontal cu ideologiile moderne, noţiunea de demoni este primită cu dispreţ de toţi, cu excepţia cercurilor celor mai religioase. Demonologia reprezintă trecutul şi tot ceea ce este retrograd şi reacţionar. De exemplu, acum câţiva ani, o revistă grecească semipornografică, cu orientare de stânga, a atacat Sfânta Mănăstire a sfinţilor Ciprian şi Justina, ca fiind un centru de şarlatani religioşi care împing Biserica greacă înapoi, în Evul Mediu. Slujbele tradiţionale de exorcizare, obişnuite în Biserica Ortodoxă, au fost catalogate drept artefacte primitive, rezultate ale încercărilor nereuşite ale unor Părinţi neinspiraţi de a se ocupa de afecţiunile mentale, slujbe care, astăzi, conform punctului de vedere al revistei, pot fi descrise doar ca o exploatare făţişă a celor bolnavi mental. Un psihiatru căruia autorul articolului i-a luat un interviu a fost de acord în totalitate cu acest punct de vedere. Această rezistenţă faţă de evaluarea unor vechi fenomene care sfidează presupoziţiile noastre moderne despre comportamentul uman şi despre lume este tipică pentru o societate nesigură şi o ştiinţă ezitantă. Aşa se face că mulţi dintre sociologi şi, în special, psihologi şi psihiatri au respins în repetate rânduri ideea de demoni şi de forţe spirituale rele, considerându-le simple superstiţii. Aceasta are o logică dacă ne gândim că la începutul acestui secol s-a dezvoltat o psihologie fără Dumnezeu, care exila adesea forţele spirituale pozitive în acelaşi colţ întunecat al superstiţiilor şi ignoranţei umane.

În unele cercuri teologice, punctul de vedere predominant asupra referirilor la demoni din Noul Testament şi din scrierile

patristice este că aceasta a intrat în creştinism din iudaism, maniheism şi din vechiul gnosticism. Desigur, puţine sunt cazurile, cu excepţia studiilor patristice, în care vom găsi subiectul demonologiei tratat ca un element integral şi coerent al cosmologiei. În perioada Iluminismului şi a încrederii acestuia în atotputernicia raţiunii umane de a descoperi adevărul profund, susţinută de dezvol-tarea empirismului în aproape toate domeniile, teologii şi-au îndreptat atenţia, pentru prima oară, asupra acestui punct de vedere modern privind demonologia, respingând demonii ca pe o curiozitate istorică şi negând orice afirmare a existenţei forţelor spirituale demonice reale.

Raţionalismul secolului al XIX-lea, care, în mod indiscutabila contribuit la elaborarea teoriilor privind comportamentul uman care au dus la constituirea psihologiei moderne, a plasat teologii în aceeaşi tabără cu susţinătorii unei noi discipline a psihologiei, şi anume demonologia.

Demonologia aparţine domeniului psihopatologiei - viziunea demonilor este înşelătoare - iar modelele cosmologice, care au făcut cunoscută o luptă ontologică dintre bine şi rău şi care pot atinge şi afecta comportamentul uman, se află aproape de paranoia. Dacă un individ relatează experienţe cu entităţi demonice sau confirmă activitatea forţelor demonice în viaţa sa de zi cu zi, este diagnosticat ca schizofrenic şi foarte probabil spitalizat. Până nu demult însă, aşa cum vom vedea, nu numai psihologii sau psihiatrii aprobau aceasta, ci şi teologii.

Abordarea euristică a demonologiei, aşa cum am numit-o eu, a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimele decenii datorită cercetărilor psihologice care au început să se elibereze de empirismul naiv. Un număr de psihologi şi de psihiatri (Carl R. Rogers, Abraham Maslow, Viktor E. Frankl) au sugerat faptul că nevoile psihologice abstracte, cum ar fi nevoia de dragoste sau nevoia de a fi înţeles, joacă un rol important în psihicul uman.Ei au sugerat că aceste noţiuni abstracte pozitive se caracterizează prin forţă şi impact proprii şi că ele pot, într-adevăr, interacţiona cu individul-pacient sau terapeut pentru a influenţa modificările de comportament.

De fapt, ele preiau manifestările personale. Din acest punct nu mai trebuie să facem decât un pas pentru a susţine existenţa fiinţelor spirituale pozitive, îngerii în lexiconul creştin clasic, care pot interacţiona cu fiinţele umane la nivel parapsihologic sau suprapsihologic. Şi dacă se pot face astfel de speculaţii despre forţele spirituale pozitive, rezultă că la fel de uşor se pot face şi despre cele negative.

Dincolo de aceste graniţe conceptuale care s-au deschis în unele cercuri contemporane de psihologie, s-au înregistrat şi progrese concrete care ne oferă o mai bună cunoaştere a demonologiei. Terapeuţii au comentat multă vreme asupra cantităţii neobişnuite de limbaj şi experienţe religioase asociate pacienţilor schizofrenici. În plus, schimbul frecvent care are loc între pacienţi şi fiinţele demonice, care îi instigă la un comportament neobişnuit, reprezintă un simptom tipic de schizofrenie.

Doi cercetători au prezentat recent rapoarte despre experienţe demonice ca şi cum acestea ar fi fost adevărate, pretinzând că diavolul poate exista sub forma unei entităţi spirituale şi susţinând că, în spatele acţiunii acestor entităţi, se afla o intenţie clară şi o logică care influenţează fiinţele umane. Descoperirile lor sunt surprinzătoare şi incitante.

Unul dintre aceşti cercetători, un psiholog clinician, a studiat cu atenţie vocile auzite de pacienţii săi, internaţi într-o instituţie de boli mentale din California de Nord. El a descoperit că mesajele transmise de acele voci pacienţilor nu reprezentau informaţii aleatorii, aşa cum ne-am aştepta în cazul unei ,,tulburări psihologice”, ci că ele erau instrucţiuni logice foarte precise, dirijate. Interesant este că aceste voci erau de tip negativ şi pozitiv, de ordin ,,inferior” sau ,,superior”, după cum le-a numit cercetătorul. De exemplu, un pacient: ,,a auzit voci de ordin inferior care îşi disputau modul în care să îl omoare. Totuşi [...] a mai existat şi o lumină ca un soare, care venea noaptea la el. El a ştiut că era de ordin diferit pentru că i-a respectat libertatea şi s-a retras atunci când i-a fost frică”.

Vocile pozitive auzite de pacienţi, deşi au o importanţă foarte mare, nu fac obiectul acestei etape de cercetare.

Vocile negative sunt descrise astfel: ,,Ele sugerează desfrânare, apoi ceartă pacientul pentru că le-a luat în considerare. Ele află punctul slab al conştiinţei şi lucrează asupra acestuia fără încetare. (...) Ele au o dorinţă stăruitoare de a distruge. (...) Ele lucrează asupra tuturor slăbiciunilor şi a credinţelor, pretind că au puteri teribile, spun minciuni, fac promisiuni, iar apoi slăbesc voinţa pacientului. (...) Unora le apar sub forma unor diavoli convenţionali, care se autonumesc demoni”.

Dacă astfel de date pun în încurcătură şi îi uimesc pe nespecialişti, ele ar trebui să provoace circumspecţie unui specialist în boli mentale. Aceste voci atacă şi slăbesc chiar elementele psihice necesare recuperării sănătăţii mentale, şi anume autocontrolul, părerea bună despre sine, consecvenţa şi hotărârea voinţei. Există un tipar al atacului distructiv, în aşa-numitele ,,voci de ordin inferior” auzite de aceşti pacienţi, care se afla într-o poziţie diametral opusă cu relatările lipsite de logică, haotice, nesănătoase, pe care le-am aştepta de la indivizi dezorientaţi. Dar şi mai important este faptul că aceste voci încearcă să dirijeze şi să controleze comportamentul individului, profitând de slăbiciunea şi de confuzia acestuia şi căutând, după cum ei înşişi au mărturisit, chiar să îi omoare pe pacienţi. Dacă aceste voci reprezintă uneori stări halucinante şi înşelătoare, trebuie să se admită că există un tipar al acestor mesaje care pare a fi independent de pacient. Am putea denumi acest element independent demon. O astfel de ipoteză conferă o semnificaţie stranie cuvintelor sfântului Petru: ,,Fiţi treji şi vegheaţi. Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită...” (1 Petru 5,8).

Dovada prezentată anterior este tulburătoare. Dar ea se bazează numai pe relatarea pacienţilor bolnavi mental. Aceasta nu este o demonstraţie a existenţei diavolului şi nici nu sugerează faptul că demonii văzuţi de pacienţii bolnavi mental au vreo legătură cu aceste fiinţe demonice menţionate în Evanghelii sau în mărturia patristică ortodoxă şi în experienţele relatate de indivizi aşa-zis stabili din punct de vedere mental. Pentru a face o paralelă între relatarea unui individ bolnav mental şi demoni, în general, este nevoie ca încă cineva, în afara pacientului, să fi fost implicat într-o

întâlnire cu demonii. Şi tocmai o astfel de dovadă ne este prezentată de un psihiatru cu studii la Harvard, domnul Scott Peck. În cartea sa de succes - People of the Lie, dr. Peck susţine că a văzut entităţile demonice care îi influenţează pe unii pacienţi, demoni ce se manifestau sub forma unor contorsionări groteşti ale trăsăturilor pacienţilor. Aceiaşi demoni fioroşi, cu înfăţişare de reptilă, descrişi de Sfinţii Părinţi, sunt prezentaţi aici, în această carte, cu aceleaşi sentimente de teamă, răceală şi groază cumplite, care însoţesc întâlnirile cu diavolii din literatura duhovnicească. Deşi credincios creştin fără o confesiune anume, dr. Peck abordează acest subiect cu o obiectivitate şi o precizie care exclud orice suspiciune privind sănătatea sa mentală sau posibilitatea contaminării isterice sau de altă natură. Nu putem decât să concluzionăm că un psihiatru inteligent, bine pregătit şi stabil din punct de vedere mental a văzut într-adevăr entităţile demonice de care pacienţii săi pretindeau că sunt asaltaţi şi tulburaţi. Acest fapt sugerează că fenomenul demonologic, relatat de Evanghelie şi de literatura ortodoxă sau de altă natură duhovnicească, nu este absurd. Spre dezamăgirea lui Bultmann!

Deci, aceste dovezi recent întâlnite în literatura de specialitate, care abordează fenomenul demonologic ca şi cum ar fi real, ne dau posibilitatea de a reconsidera paradigmele şi ipotezele noastre ştiinţifice. Mi se pare că o astfel de încercare ne-ar ajuta să reevaluăm cosmologia patristică a Bisericii Ortodoxe şi să extragem din aceasta un model psihologic care să recunoască realitatea demonilor şi influenţa forţelor demonice asupra comportamentului uman, atât asupra celui normal, cât şi a celui psihopatic.

Vom începe prin a reitera ce este omul ideal, pe care Biserica Răsăriteană îl consideră un individ restaurat. Un astfel de individ, prin interacţiunea dintre harul divin şi aspiraţia omului spre bine, prin sinergia spirituală, învinge patimile şi influenţa păcatului, devenind, chiar de pe pământ, următor al desăvârşirii lui Hristos, expus totuşi păcatului, dar având puterea de a-i rezista. Această fiinţă îndumnezeită, odată ce a trăit îndumnezeirea şi s-a unit cu Hristos, ia parte la energiile dumnezeieşti, conform făgăduinţei din Sfânta Scriptură: ,,...Acela ar putea fi părtaş firii dumnezeieşti” (2

Petru 1,4). Mintea sa îşi recapătă puritatea şi întregimea de la început, adică starea firească pentru care atâţia credincioşi ai Bisericii ortodoxe înalţă rugăminţi fierbinţi, printre cele mai caracteristice numărându-se rugăciunile de mulţumire: ,,Dă pocăinţă şi smerenie inimii mele, umilinţă gândurilor mele şi ridicare din robia cugetelor mele (...) şi ne dăruieşte nouă, Doamne, minte curată şi cuget curat (...)”.

Pentru Sfinţii Părinţi, calea spre mântuire şi luminare este, deci, prin excelenţă psihologică. Ea presupune, dincolo de orice, ca să parafrazăm Filocalia, curăţirea minţii, dobândirea minţii întru Hristos şi biruinţa asupra patimilor şi a tuturor relelor care împiedică îndumnezeirea, acea stare naturală iniţială pentru care a fost creat omul. O fiinţă umană normală, datorită raţiunii cu care este înzestrată şi a autocontrolului pe care i-l dă raţiunea, este implicată continuu într-o luptă cu natura căzută a omului. Ea tinde mai sus, către paradigma persoanei naturale, care este întruchipată de Hristos, mărturisită de Apostoli şi propovăduită de Sfinţii Părinţi, exemplificată de sfinţi şi sălăşluită în fiecare om. Pe măsură ce mintea poate cuprinde, înţelege şi luptă pentru a deveni acea persoană naturală, Harul lui Dumnezeu o întăreşte, o încurajează, o protejează şi o sfinţeşte. Pe măsură ce se îndepărtează de această viziune a persoanei, urmând ceea ce se află în discordanţă cu ea, mintea este supusă forţelor demonice ale dezintegrării şi distrugerii umane, aflate în Satana, fiind influenţată de acţiunile şi intenţiile acestor demoni. Tot ceea ce se află în concordanţă cu omul natural, aşa cum s-a arătat el în Hristos şi în mesajul creştin, duce la transformarea omului căzut care îşi recuperează judecata corectă. Tot ceea ce se află în dezacord cu o astfel de viziune duce la distrugere şi haos.

Dezmembrarea proceselor mentale, pornind de la o viziune clară şi sănătoasă a stării naturale a omului - fie din cauza unor credinţe religioase deformate de capitularea completă în faţa patimilor şi a laturii inferioare a naturii umane, fie din cauza unor tulburări biochimice sau organice - duce, după învăţătura Părinţilor Bisericii de Răsărit, la ceea ce numim astăzi ,,boală mentală”. Satana şi puterile demonice au o influenţă covârşitoare asupra unor astfel de

indivizi, iar viziunile lor psihopatologice despre demoni sunt în mare parte o consecinţă a neputinţei de a raţiona şi a gândi în sinergie cu Harul lui Dumnezeu. Afecţiunile mentale, dacă nu au origine spirituală, se manifestă ca dimensiune spirituală. Este deci de mirare că pacienţii cu afecţiuni mentale, chiar şi cei fără credinţă religioasă sau care nu provin din familii credincioase, vorbesc adesea folosind imagini religioase şi văd, simt influenţa demonilor?

Demonii se manifestă şi îşi arată puterile şi în condiţiile controlate ale vieţii monahale, şi chiar şi în cele ale mirenilor mai duhovniceşti a căror viaţa religioasă are o încărcătură spirituală aparte. Puterea lor nu are efectul de distrugere şi de dezintegrare a psihicului ca în cazurile psihopatologice, ne spun Sfinţii Părinţi, deoarece cel care trăieşte viaţa religioasă, care ia parte la viaţa tainică a Bisericii şi care are un îndrumător duhovnicesc, se află într-un contact permanent cu forţele constructive şi integratoare ale harului. În plus, viaţa spirituală intensă a creştinătăţii răsăritene a pus totdeauna accent pe două aspecte: rugăciunea şi postul.

Dacă revenim la paradigma psihologică pe care am extras-o din scrierile Părinţilor, atât învăţăturile lui Hristos cât şi explicaţiile pe care Părinţii le-au dat acelor învăţături capătă noi dimensiuni şi propun noi zone de gândire. Am putea oare să nu privim cu un alt interes răspunsul pe care Hristos l-a dat ucenicilor Săi, care se îndoiau de faptul că anumiţi demoni nu ,,ies decât prin rugăciune şi post”? Şi referinţele patristice, aşa cum ar fi exemplul de mai jos, din eseul despre cunoaştere duhovnicească al sfântului Diadoh al Foticeii († 486), capătă un alt înţeles: ,,...Atunci când, datorită prezenţei harului, Satana este alungat din mintea celui care urmează o cale spirituală, el se (poate) ascunde în trupul acestuia, exploatându-i dispoziţia sufletească, pentru ca, prin vicleniile sale, să poată înşela sufletul. În ce măsură putem deci să slăbim trupul (prin post), pentru ca mintea să nu alunece pe calea netedă a plăcerii senzuale la care este predispus trupul?”

Evaluând învăţăturile Sfintelor Scripturi şi ale Bisericii privind demonologia din perspectiva psihologică - şi încă una destul de cuprinzătoare, care să înglobeze atât aceste învăţături, cât şi observaţiile mai recente ale unor psihologi cu vederi largi - ajungem

să înţelegem nu doar că demonii există într-adevăr, ci şi că efectul lor asupra comportamentului uman, cel puţin în cazul unui psihic sănătos, poate fi controlat, supravegheat şi observat. Şi cu siguranţă că ceea ce poate fi ţinut sub control, supravegheat şi observat nu trebuie calificat ca fiind pagini de istorie şi nici nu trebuie aruncat în sertarul cu superstiţii şi primitivism. Dacă nu vom examina cu mare atenţie tensiunea metafizică dintre bine şi rău, reificată în lupta care se dă în om pentru luminare şi biruinţă asupra întunericului, s-ar putea să facem o foarte mare greşeală. Aşa cum a remarcat eminentul istoric al Bisericii Jeffrey Burton Russell, în celebrele sale studii despre istoria diavolului, cea mai mare biruinţă a Satanei asupra omenirii este faptul de a convinge lumea că, de fapt, el nu există.

Există printre noi oameni care pozează în slujitori ai lui Dumnezeu dar care în realitate sunt fii ai celui rău, ai lui Satan. Sfânta Scriptură ne oferă

un astfel de exemplu:,,După ce au străbătut toată insula până la Pafos, au întâlnit pe un

vrăjitor, prooroc mincinos, un Iudeu, cu numele Bar-Isus (fiul lui Iisus, n.n.), care era cu dregătorul Sergius Pavelus, un om înţelept. Acesta din

urmă a chemat pe Barnaba şi pe Saul şi şi-a arătat dorinţa să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Elima, vrăjitorul, - căci aşa se tâlcuieşte

numele lui - le stătea împotrivă, şi căuta să abată pe dregător de la credinţă. Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el, şi a zis: Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi

tu să strâmbi căile drepte ale Domnului”, (Fapte 13,6-10).Toţi aceia care propovăduiesc datini, tradiţii, obiceiuri, superstiţii,

misticism, obscurantism numite de sfântul Apostol Pavel ,,învăţăturile dracilor” (1 Tim. 4,1), care se împotrivesc propovăduirii Adevărului şi

stau în calea celor care doresc să vestească Evanghelia curată, sunt conduşi de stăpânul lor Satana.

Observaţii pe aceştia în jurul dumneavoastră!

Lucrarea diavolului(continuare din nr.1)

Pr. Mihai Stanciu

După cum am arătat în primul număr al revistei noastre, demonii şi-au dezlănţuit toată mânia asupra omului, care este chipul lui Dumnezeu. Toate eforturile lor sunt îndreptate spre a duce la pierzare cât mai multe suflete omeneşti. Lucru pentru care îşi folosesc toate posibilităţile şi forţele.

„Diavolul te încearcă de peste tot – spune Grigorie Teologul, te pândeşte unde să-ţi facă vreo pacoste, unde să-ţi găsească partea slabă, neapărată şi expusă pentru lovitură; cu cât e mai mare neprihănirea pe care o vede, cu atât mai mult caută s-o pângărească. Duhul necurat se poate înfăţişa sub chip prefăcut, întinzând ba o cursă, ba alta; el reprezintă fie adâncul întunericului (răul evident), fie că se transformă într-un înger luminos (se maschează sub chipul binelui şi cucereşte minţile zâmbind prefăcut), din care pricină trebuie să fim deosebit de atenţi, pentru ca în loc de lumină să nu ne întâlnim cu moartea”.

Sfântul apostol Pavel ne previne, de asemenea, că este nevoie de o mare atenţie şi vigilenţă: „…nu este de mirare , căci chiar satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor” (2 Cor. 11,14-15).

În lupta cu omul, duhurile necurate încearcă să influenţeze corpul, sau sfera imaginară, senzitivă şi volitivă. Acest fapt este arătat în relatarea ispitirii lui Iisus, în pilda neghinei (Mat. 13,24-30) şi în relatarea păcătuirii lui Iuda (Luc. 22,3).

Demonii, în calitate de supuşi ai lui satan, împlinesc lucrarea lui în lume. Ei pot intra înăuntru corpului omenesc cu toată esenţa lor volatilă, aşa cum ar intra aerul.

Demonul, intrând în om, nu se amestecă cu sufletul, ci trăieşte în trup, posedându-i în chip forţat sufletul şi trupul. Datorită însuşirilor şi esenţei lor ei pot încăpea în număr mare într-un om (Luc. 8,30). Intrând în om, „dracii întunecă rău simţurile raţionale ale sufletului; asta se întâmplă asemenea simptomelor pe care omul le suferă din pricina vinului, a febrei sau a unui frig peste măsură de mare”. Demonul însă nu-şi poate face adăpost în sufletul nostru. „Duhurile necurate nu pătrund în sufletele celor posedaţi de ele altfel decât punând mai întâi stăpânire pe mintea şi gândurile lor. Despuindu-le mintea de veşmântul temerii de Dumnezeu, aducerii aminte de Dumnezeu, duhurile necurate se năpustesc asupra oamenilor ca asupra unora lipsiţi de apărare şi de ajutorul lui Dumnezeu şi de aceea uşor de cucerit, şi, în cele din urmă, se încuibează în ei, ca şi cum aceştia li s-ar da în posesie”. Despre aceleaşi lucruri vorbeşte şi Grigorie Teologul: „Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime prin nici un fel de mijloace; dacă stăpâneşte puternic pe unii, este pentru că aceştia s-au lăsat stăpâniţi de bună voie, fără să se împotrivească”. (Iac. 4,7). În felul acesta se poate trage concluzia că instalarea directă a duhului necurat în om se produce numai cu voia specială de la Dumnezeu, constituind adesea o urmare a vieţii desfrânate şi uşuratice a celui păcătos.

De remarcat însă că mai des se întâlneşte nu instalarea diavolului în om, nu îndrăcirea, ci posedarea omului prin subordonarea sufletului său voinţei demonice. Ca exemplu în acest sens îl putem avea pe Iuda. Cuvintele din Sfânta Evanghelie „a intrat satana în Iuda” nu vor fi înţelese că Iuda s-ar fi îndrăcit în sensul deplin al acestui cuvânt. Sfântul apostol Ioan spune că Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului datorită lăcomiei de bani a acestuia (Ioan 12,6), după aceea a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,20) şi, în cele din urmă, a intrat cu desăvârşire în el (Ioan 13,27). Acesta este un exemplu concludent de posedare treptată de către demon a sufletului celui păcătos datorită pasiunii mereu crescânde pentru căpătuială a acestuia din urmă.

Una din principalele modalităţi de influenţă a duhurilor necurate asupra oamenilor este înrâurirea minţii lor prin sugerarea diferitelor gânduri păcătoase. Fiind inaccesibili pentru simţurile

fizice ale omului, demonii, acţionând asupra minţii lui, îi insuflă diferite idei proprii. Şi dacă le primeşte, le acceptă, devine astfel un promotor al relei-voinţe străine, care încetul cu încetul îl domină în întregime.

Expresia „ne vine în minte”, ne spune cât se poate de clar că gândurile care „ne vin în minte” vin din afara fiinţei noastre. De cele mai multe ori, mai ales în prima fază a lucrării demonice, aceste gânduri par neutre, nevinovate, sau chiar de natură bună (falsă evlavie, falsă smerenie, caritatea interesată, etc.,). Dacă nu percepem înşelăciunea la timp şi nu respingem imediat gândurile sugerate de diavol1, acestea vor pătrunde în suflet cu voia noastră sau datorită neglijenţei noastre. Odată pătrunse în suflet, gândurile, ideile sau închipuirile inspirate de satana vor sta un timp într-o inactivitate absolută. Această inactivitate constituie de fapt perioada de incubaţie a răului în suflet. Este sămânţa răului (Mat. 13,25-26) pe care diavolul, profitând de ignoranţa şi de neglijenţa noastră, ne-o plantează în suflet. Ea se hrăneşte, în această perioadă de incubaţie, cu substanţele nutritive spirituale ale sufletului (din energia spirituală a sufletului) precum şi cu emanaţiile duhului rău pe care diavolul ni le strecoară în suflet. Procesul este mult asemănător cu cel al seminţei care pusă în pământ nu poate încolţi decât dacă are apă şi căldură. Imediat ce sunt îndeplinite condiţiile optime de umezeală şi căldură, sămânţa va încolţi iar, în funcţie de felul seminţei, din ea va ieşi un fir de iarbă, un spic de grâu, un stejar etc., dar şi o buruiană nefolositoare sau o ciupercă otrăvitoare.

Demonii, trăind în cele rele, se „specializează” alegând răul care să le ofere cea mai mare satisfacţie. Iar acest rău sau patimă, în care-şi duc existenţa, caută să-l inoculeze în sufletul şi în trupul omului, iar odată cu patima să-şi facă şi el intrarea în fiinţa omului. În felul acesta demonii îşi pot spori satisfacţia patimii lor pe seama energiei spirituale negative a omului, energie care ia naştere în procesul trăirii sale pătimaşe.

1 C. Fred Dickason, Demon Possesion and the Christian: A New Perspective (Chicago: Moody Press, 1987), 37-38. Vedeţi şi, Merrill F. Unger, What Demons Can Do To Saints (Chicago: Moody Press, 1977), 86.

Dacă potrivit lui Ioan Damaschinul, „îngerii se hrănesc din contemplarea lui Dumnezeu”, demonii, pentru care contemplarea este imposibilă, îşi pot căpăta energia de care au nevoie pe cale indirectă, prin intermediul omului. Pentru aceasta ei trebuie să-l aducă pe om cât mai aproape de starea lor, pe de o parte pentru a avea acces la sufletul lui, iar pe de altă parte pentru ca energia spirituală emanată de sufletul omului să fie compatibilă cu fiinţa lor. În acest sens un om pătimaş şi desfrânat reprezintă cea mai potrivită sursă nutritivă pentru duhurile necurate.2

Aşa se explică şi nervozitatea multor oameni atunci când nu-şi satisfac pe deplin plăcerea de a mânca (şi nu necesitatea de a mânca). De asemenea acelaşi lucru se poate spune şi despre nervozitatea fumătorilor care au rămas fără ţigări (cineva mi-a povestit o dată că se trezea noaptea şi ieşea pe străzile satului să caute resturi de ţigări cu care să-şi potolească pofta şi mânia provocate de lipsa tutunului), a alcoolicilor atunci când le lipseşte băutura, pornirile violente ale narcomanilor când nu-şi pot procura la timp drogul de care depind, nervozitatea celor cărora li se întrerupe plăcerea de a dormi, etc.. Este, de fapt, revolta diavolului, atunci când victima nu-i alimentează plăcerile sale perverse.

„Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru…” (Ioan 8,44).

Cel mai potrivit exemplu în acest sens îl constituie intensificare stării de irascibilitate atunci când postim, stare care ne cauzează destule supărări şi neajunsuri. Este reacţia demonilor furioşi că nu-şi primesc hrana la timp.

Astfel, noi oamenii alimentăm, cu energia spirituală a sufletelor noastre, puterea diavolilor de a face rău. De aceea, atunci când, într-o comunitate omenească (fie familie, fie un sat sau un oraş, fie un popor sau întreaga comunitate) patimile şi răutăţile oamenilor se înmulţesc, atunci se înmulţesc şi necazurile şi 2 Louw and Nida, Greek-English Lexicon of the NT Based on Semantic Domains (New York: United Bible Society, n.d.), 1:147; Bauer, Ardnt, Gingrich, Danker, A Greek-English Lexicon of the New Testament (Chicago: University of Chicago Press, 1979), 169; Gerhard Kittel, ed., Theological Dictionary of New Testament (Grands Rapids: Eerdmans, 1964), 2:19; Colin Brown, ed., New Internaţional Dictionary of New Testament Theology (Grand Rapids: Zondervan, 1986), 1:453.

nenorocirile (calamităţi naturale, tulburări sociale, sărăcie, boli, delicvenţă, violenţă, războaie, etc..) care se abat asupra acelei comunităţi. Iar, precum bine ştim, răul nu vine niciodată singur. De pildă, războaiele sunt însoţite întotdeauna de secetă, foamete, epidemii, sărăcie şi tot felul de dezastre naturale. Pentru că patimile şi răutăţile oamenilor întăresc puterea diavolului de a face rău şi, ceea ce este încă şi mai grav, oamenii care aleg să trăiască în patimi şi răutăţi se lipsesc, tocmai în momentul în care au cea mai mare nevoie, de ajutorul şi protecţia divină pe care le resping prin comportamentul lor. Diavolul cunoaşte bine acest lucru şi îl exploatează cu multă dibăcie şi viclenie. Aşa cum am spus, strategia diavolului este, întotdeauna, aceeaşi.

Una şi aceeaşi ispită, mai bine zis, otravă, ne este oferită în mii şi mii de variante ce diferă între ele doar prin ambalajul cât mai strălucitor şi mai atrăgător pentru a ne stârni poftă. Diavolul ne îndeamnă la păcat (el nu ne poate obliga) pe care ni-l prezintă în cele mai frumoase culori. Noi, ca nişte peşti lacomi şi neştiutori ne repezim şi înghiţim momeala. Ne luptăm din răsputeri, călcăm unii pe alţii să avem şi noi parte de plăcerile pe care ni le flutură prin faţa ochilor. Chiar această simplă goană după plăceri, dar mai cu seamă plăcerea ca atare, atrage păcatul; păcatul îl aduce pe diavol, iar diavolul aduce cu el necazuri, durere, nenorociri şi moarte. Iar atunci când toate acestea vin asupra noastră ne căim şi, datorită aceleiaşi înşelăciuni diavoleşti, obişnuim să spunem că „ne-a pedepsit Dumnezeu”.

Nici atunci când suntem la ananghie, orgoliul şi vanitatea nu ne lasă să înţelegem că suntem singurii vinovaţi (mai vinovaţi chiar decât diavolul care doar ne sugerează păcatul), pentru toate necazurile şi nenorocirile ce se abat asupra noastră. În schimb ne convine foarte mult să gândim şi să spunem, fie referindu-ne la noi, fie atunci când îi judecăm pe alţii, că la mijloc este „pedeapsa lui Dumnezeu”.

„Lăcustele, secetea, războaiele, bolile sunt un bici. Nu Dumnezeu orânduieşte şi porunceşte să vină nenorocirile asupra omului. Toate acestea se întâmplă pentru că omul se leapădă de

Dumnezeu şi astfel, lipsit de protecţie şi de ajutor, cade în capcanele pe care i le pregăteşte diavolul .…

Atunci când evreii se îndepărtau de Dumnezeu, diavolul câştiga drept asupra lor şi îi punea pe „verii” lor, pe filistieni, să se năpustească asupra lor. Luau copii evreilor şi îi loveau de piatră ca să-i omoare. În schimb atunci când vrăjmaşii au năvălit fără ca israeliţii să fie vinovaţi, Dumnezeu i-a apărat. A plouat grindină ca pietrele asupra năvălitorilor (Ios.10,11) şi i-a nimicit că atunci israeliţii erau vrednici de ajutorul dumnezeiesc.

Când evreii s-au depărtat de Dumnezeu în timpul regelui Zedechia, vine Nabucodonosor şi pune foc Templului lui Solomon, dărâmă zidurile, iar pe evrei îi leagă şi-i duce robi în Babilon (2 Împ. 25),,3.

Aprinzând în om energia patimilor, care îi devorează forţele vitale, demonul se alimentează şi se fortifică. În afară de aceasta, stăpânind pe un om păcătos, duhul necurat îi foloseşte trupul ca pe un instrument pentru a-şi spori şi mai mult propria lui trăire păcătoasă şi pătimaşă. Iată, deci, încă un motiv pentru care demonii se lipesc de omul lasciv şi desfrânat, literalmente din toate părţile, savurând cu mai multă voluptate patima pe care omul o trăieşte cu ajutorul trupului şi a sufletului4.

În aceste condiţii nu-i de mirare că demonii îşi folosesc din plin întreaga putere şi pricepere – de care nu duc lipsă – pentru a întreţine şi aprinde şi mai mult patimile, şi pentru a înmulţi şi întări păcatele oamenilor de care se ocupă, pentru ca astfel, prin intermediul lor ,să obţină, pe de o parte, mai multă energie şi putere pentru a-şi face lucrarea, iar, pe de altă parte, pentru a avea şi ei, care-s lipsiţi de trupuri fizice, acces la plăcerile trupeşti ale oamenilor.

***

3 W. E. Vine, An Expository Dictionary of the New Testament Words (Old Tappan, NJ: Fleming H. Revell Company, 1966), 1:291.4 Thomas Ice şi Robert Dean, Jr., Overrun by Demons: The Church’s New Preoccupation with the Demonic (fostă, A Holy Rebellion: Strategy for Spiritual Warfare) (Eugene, OR: Harvest House Publishers, 1990), 125

Am spus de cele mai multe ori în bisericile în care am slujit şi predicat, că, dacă oamenii şi-ar redobândi acuitatea normală, ar avea posibilitatea de a „vedea”, în planul spiritual nevăzut al lumii în care totuşi trăim diferite scene în care un suflet de om cu chipul întunecat de suferinţă, firav, uscat şi fără vlagă – care şi-a consumat întreaga energie spirituală în tot felul de vicii (băutură, desfrâu, lăcomie, ură, zbucium necontenit pentru dobândire de averi prin orice mijloace, etc.,) – însoţit de unul sau mai mulţi demoni respingători, dar deosebit de voinici şi plini de satisfacţie, care trăiesc pe seama acelui om nenorocit, al cărui suflet abia de se mai ţine „pe picioare”. Tot cu ochii sufletului, am putea vedea şi câte un om având sufletul plin de putere, cu chipul luminat, radiind de bucurie, iar în urma lui, abia târându-se o umbră de demon, lipsit în mod evident de elementele vitale esenţiale existenţei lui. Aceasta, pentru că viaţa curată pe care o duce acel om nu-i acordă demonului nici o şansă să prospere pe seama sufletului său. Pentru a nu fi înţeles greşit, trebuie să amintesc că ceea ce am văzut cu ochii sufletului sunt imaginile reale ale celor doi oameni aşa cum arată ei în plan spiritual. În plan fizic, cei doi oameni pot arăta cu totul diferit. De exemplu, văzut cu ochii noştri trupeşti, omul cel păcătos ne poate apărea sănătos, plin de sine, prosper, iar după standardele morale ale lumii acesteia, un om vrednic de cinste şi de respect. La rândul său, omul cel cu trăire curată, având o înfăţişare modestă, poate inspira indiferenţă sau chiar dispreţ din partea semenilor care se apleacă în faţa cu totul altor „valori” la modă în lumea de azi.

Am scris cele de mai sus cu intenţia netăinuită de a vă adresa invitaţia să încercaţi să priviţi oamenii din jur şi cu alţi ochi decât cei ai trupului, care datorită sensibilităţii lor foarte reduse, ne dau, de cele mai multe ori, o imagine falsă, mult sau total diferită de realitatea existentă în plan spiritual, în ceea ce priveşte adevărata fiinţă a omului pe care îl privim. Ochii fizici sunt astfel construiţi încât să ne ofere o imagine corectă, cât mai aproape de realitatea aparentă a lucrurilor şi obiectelor neînsufleţite. În schimb, ei nu ne sunt de nici un folos în a vedea adevărata esenţă a fiinţei umane, sufletul său cel viu.

În ceea ce priveşte relaţiile reale existente între oameni şi demoni „se cuvine de remarcat că duhurile necurate pot înzestra pe oamenii care le slujesc lor cu un fel de energie demonică negativă deosebită, care îi face să trudească necontenit în făptuirea răului, să persevereze şi să se afunde tot mai mult în lucrarea lor păcătoasă în folosul lui satana. Dar, datorită esenţei lor distructive, demonii, lipsiţi de capacitatea de a crea, îşi nimicesc în cele din urmă proprii slujitori”5 .

În felul acesta omul are de luptat cu duşmanul său de moarte până în ultima clipă a vieţii sale. Mai ales în ultima clipă a vieţii, atacurile demonice sunt de o violenţă şi de o putere extremă, diavolii încercând cu disperare să nu piardă sufletul ce-i gata să le scape. De aceea omul trebuie să fie în permanenţă conştient de faptul că asupra lui acţionează, fără încetare şi în cele mai diverse moduri, forţe nevăzute care caută să-l distrugă. Mai trebuie să ştim, de asemenea, că puterile noastre sunt mult prea slabe pentru a ne putea împotrivi acestor forţe. De aceea avem nevoie de protecţie. Iar singurul care ne poate oferi această protecţie este Cel care are putere asupra a tot ceea ce există. Numai El ne poate da puterea şi ajutorul de care avem nevoie pentru a respinge atacurile tot mai dure pe care diavolul le dezlănţuie împotriva noastră prin demonii săi. Numai Dumnezeu ne poate apăra de necontenita şi violenta agresiune demonică îndreptată asupra fiinţei noastre. Iar ajutorul şi puterea de care avem nevoie în tot timpul vieţii noastre le putem primi prin rugăciunile pe care noi putem şi trebuie să le adresăm Domnului. Şi, pentru că din cauza păcatelor şi necurăţiei vieţii noastre, puterile noastre spirituale sunt prea slabe pentru a reuşi să înalţe rugăciunea până la Dumnezeu, pentru a ne face auziţi, trebuie să apelăm la Domnul nostru Iisus Hristos ,,singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, care S-a dat pe Sine, ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2,5-6).

Deoarece trăim într-o vreme când activitatea demonilor în lumea noastră este mai intensă decât oricând, atenţia şi vigilenţa noastră trebuie să fie maxime. Marea bătălie care are loc în lumea spiritelor fără nici o clipă de răgaz şi cu o intensitate din ce în ce mai

5 Dickason, 124-125.

mare, ne implică direct, fie că vrem, fie că nu vrem, în această teribilă încleştare. Fiecare om reprezintă o ţintă spre care sunt îndreptate necontenit atacurile dure ale demonilor. Nimeni nu se poate sustrage de la participarea activă la acest război nevăzut care are drept miză viaţa veşnică a omului.

Această situaţie ne obligă la acţiune, la un efort total. Prin plasarea noastră în centrul acestui război nevăzut, Dumnezeu ne cheamă, mai insistent decât oricând, să luptăm şi să ne rugăm cu toată puterea sufletului. Sfânta Scriptură, atrăgându-ne atenţia asupra gravităţii situaţiei ne îndeamnă stăruitor: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri. De aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efes.6,11-13).

Iar armele pe care Dumnezeu ni le pune la dispoziţie sunt adevărul şi neprihănirea ( = dreptatea, Sfânta Evanghelie, credinţa, ajutorul Sfântului Duh, Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, privegherea - cf. Efes. 6,14-18).

Astăzi, mai mult ca oricând, aceasta este o datorie de mare răspundere a tuturor celor care Îi aparţin Domnului nostru Iisus Hristos.

Noi intrăm în această bătălie, conştienţi de imensa putere şi influenţă a lui Satana, care nu precupeţeşte nici un efort pentru a ne face nefericiţi în această viaţă, iar după terminarea acestei vieţi, să ne târască ca pe o pradă a sa în lumea lui întunecată. Dar noi mai cunoaştem că puterea lui Satana este limitată şi că acţiunile sale sunt îngrădite de către Dumnezeu, pentru că El este Domnul şi Stăpânul Cel Atotputernic.

Ce victorie măreaţă! Acolo, pe Calvar, a fost judecat Satana şi demonii lui: „Acum are loc judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12,31). Primul act al judecăţii a fost împlinit; Satana a fost deposedat de privilegiile sale autoasumate. Totuşi, el nu a fost încă aruncat în iezerul de foc şi

de pucioasă (Apoc. 10,2-10). El mai este încă stăpânitorul acestei lumi. El ne asaltează în continuare, ademenindu-ne cu ispite de tot felul şi amăgindu-ne cu cele mai viclene înşelăciuni dacă nu stăm în permanenţă treji şi dacă nu ne împotrivim din toate puterile uneltirilor şi atacurilor lui, chemând în ajutor pe Mântuitorul nostru.

Noi trebuie să fim în permanenţă conştienţi de faptul că avem un duşman de temut. Un ucigaş care ne urmăreşte cu o ură fără margini şi care trimite asupra noastră, a fiecărui om, un demon sau chiar mai mulţi care să ne atace. Nici un om nu scapă atenţiei diavolului. În postura sa de distrugător, el încearcă să spulbere orice perspectivă de bucurie autentică. El se străduieşte să ne distrugă sufletul şi trupul dacă noi îi permitem accesul liber spre fiinţa noastră. Acest lucru se întâmplă atunci când noi ne abandonăm păcatului, lucru atât de frecvent în ziua de astăzi, când legile lui Dumnezeu sunt nesocotite cu cea mai mare uşurinţă. Iar Satana, care lucrează necontenit la pierzarea noastră şi a întregii lumi, îşi adaptează în permanenţă tactica pentru a contracara orice încercare a omului de a evada din sfera lui de influenţă şi de a se apropia de Dumnezeu. Împreună cu demonii săi Satana complotează fără odihnă împotriva oamenilor. Diavolul se foloseşte cu deosebită dibăcie de cea mai mică fisură apărută în sufletul omului: mândrie, aroganţă, ataşament faţă de bunurile materiale şi de plăcerile păcătoase ale acestei lumi, iubirea de bani şi de avere, dorinţa bolnăvicioasă de câştig necinstit, invidia, cruzimea, lipsa de milă şi de omenie faţă de semeni, etc..6 .

De toate aceste păcate sau doar înclinaţii spre păcat, se foloseşte satana pentru a le transforma în tot atâtea căi de acces prin care să pătrundă în sufletul omului. Apoi, diavolul şi demonii lui îşi fac în sufletul omului cel mai sigur ascunziş. Şi, de acolo, chiar din interiorul fiinţei noastre, demonii îşi lansează atacurile lor ucigătoare.

Sunt demoni specializaţi strict, pe domenii foarte înguste, cum ar fi: demonul sau dracul îmbuibării, dracul beţiei, dracul grăirii în deşert (al vorbirii fără rost), dracul zgârceniei, dracul risipei, dracul iubirii de petreceri, dracul desfrâului, dracul nerăbdării,

6 Dickason, 127.

dracul neascultării, dracul îngâmfării, dracul tristeţei, dracul mâniei, etc..7.

În spatele fiecărei ispite se află un personaj foarte real, un demon, care-şi foloseşte toată energia şi toată priceperea pentru a cauza căderea noastră. Noi avem tendinţa de a privi lucrurile superficial, fără a reuşi să înţelegem că duşmanul nostru stă ascuns în permanenţă în preajma noastră şi lucrează fără întrerupere, cu multă pricepere şi fără urmă de milă, pentru a ne ruina şi a ne distruge fiinţa. Iar lucrarea lui ascunsă, plină de viclenie şi de înşelăciune urmăreşte invariabil acelaşi scop: să-l atragă pe om, prin tot felul de artificii şi diversiuni, să aleagă răul, să-l determine să făptuiască păcatul8.

Din aceste motive se presupune că ei practică toate formele de ispitire şi înşelătorie folosite de stăpânul lor, Satana. Ei aduc boli: muţenie (Marc. 9,17), surzenie şi muţenie (Marc. 9,25), orbire şi surzenie (Mat. 12,22), convulsii (Marc.1,26; 9,20; Luc. 9,39), paralizie (Fapte 8,7). Şi ceea ce este mai important, ei se opun creşterii spirituale a oamenilor lui Dumnezeu (Efes. 6,12).

Posedarea demonică

Exemplelor de posedare demonică li se dă o atenţie deosebită în relatările biblice. Expresia tehnică este „a avea un demon” sau „a fi demonizat”. Uneori găsim expresii ca „duhuri necurate” (Fapte 8,7) sau „duhuri rele” (Fapte 19.12).

Manifestările posedării demonice sunt diverse. Am semnalat deja câteva probleme fizice pe care le cauzează demonii. Persoana posedată poate capăta o putere neobişnuită (Marc. 5,2-4), să acţioneze într-un mod bizar, cum ar fi umblarea în pielea goală şi locuitul printre morminte9 (Luc. 8,27), sau poate avea un

7 Gordon R. Lewis observă că, ,,în biserica primară (cea din cartea Faptelor cât şi după aceea) se ţineau slujbe de izbăvire alături de convertirea şi botezul păgânilor, dar nu constituiau practici continue printre membrii bisericii”. (,,Demons and Christians”, articol nepublicat, 11).8 Thomas Ice, ,,Demon Possesion and the New Clinical Deliverance”, Biblical Perspectives, Mai-Iunie 1992, 4.9 Ice şi Dean, 123.

comportament distructiv faţă de sine (Mat. 17,15; Marc. 5,5). Evident că există diverse grade de posedare, de vreme ce Iisus a vorbit despre duhul rău care „se duce şi ia cu el şapte duhuri mai rele decât el”10 (Mat. 12,45). Elementul comun tuturor acestor cazuri este că persoana implicată este distrusă fie din punct de vedere fizic, fie emoţional sau spiritual. Se pare că demonii erau în stare să vorbească, folosindu-se probabil de vocea persoanei posedate (Mat. 8,29,31; Marc. 1,24,26,34; 5,7,9,10; Luc. 4,41; 8,28,30). Se pare că demonii pot locui şi în animale (în porci: Mat. 8).

Demn de remarcat este faptul că scriitorii biblici nu au pus toate bolile pe seama posedării demonice. Sfântul evanghelist Luca relatează că Iisus a făcut deosebire între două tipuri de vindecare: ,,iată că scot dracii şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine” (Luc. 13,32). O distincţie similară se face în Matei 10,8; Marcu 1,34; 6,13; Luca 4,40-41; 9,1. Nici epilepsia nu era luată drept posedare demonică. Citim în Matei 17,15-18 că Iisus a scos un demon dintr-un epileptic, dar în Matei 4,24 se face deosebire între epileptici (precum şi paralitici) şi demonizaţi. În cazul multor vindecări nu se menţionează demonii. În Matei (8,5-13), de exemplu, nu se menţionează scoaterea vreunui demon la vindecarea robului sutaşului11, a femeii cu hemoragia care ţinea de doisprezece ani (9,19-20), a celor doi orbi (9,27-30), a omului cu mâna uscată (12,9-14) şi a celor care au atins poala hainei lui Iisus (14,35-36). În particular, lepra se pare că nu a fost niciodată pusă pe seama demonilor.

Iisus a scos demonii fără a pronunţa o formulă complicată. El le-a poruncit pur şi simplu să iasă afară (Marc. 1,25;9,25). El a atribuit scoaterea demonilor Duhului lui Dumnezeu (Mat. 12,28) sau degetului lui Dumnezeu (Luc. 11,20). Iisus i-a investit pe ucenicii Săi cu autoritatea de a scoate demoni (Mat. 10,1). Dar ucenicii aveau nevoie de credinţă ca să reuşească să scoată demonii (Mat. 17,19-

10 Dickason, 157.11 Jack Deere, Healing ’92 Conference: An Advanced Course în Healing with John Wimber, Conference Handbook and Workshop Notes (Anaheim: Anaheim Vineyard, 1991), 3.

20). Rugăciunea este menţionată de asemenea ca o cerinţă (Marc. 9,29). Uneori era nevoie de credinţa unei a treia persoane (Marc. 9,23-24; cf. Marc. 6,5-6), sau a mai multe (Marc. 2,3-5). Alteori demonii erau scoşi dintr-o persoană care nu-şi exprimase dorinţa de a fi vindecată.

Nu există nici un motiv să se creadă că posedarea demonică este ceva de domeniul trecutului. În culturile mai puţin dezvoltate mai ales, dar nu numai, există cazuri care par a fi explicate doar pe această bază. Creştinul ar trebui să vie vigilent în ceea ce priveşte posibilitatea apariţiei posedării demonice în zilele noastre. În acelaşi timp însă, nu trebuie ca fenomenele fizice şi psihice aberante să fie puse prea repede pe seama posedării demonice. Asemenea lui Iisus şi a scriitorilor biblici care au făcut deosebire între cazurile de posedare şi alte afecţiuni, şi noi trebuie să testăm duhurile.

În ultimii ani a existat o înnoire a interesului faţă de posesiunea demonică. Ca o consecinţă, unii creştini ar putea să ajungă să o considere manifestarea primordială a forţelor răului. În realitate, Satan, marele înşelător, ar putea să încurajeze interesul faţă de posesiunea demonică în speranţa că creştinii vor deveni mai neatenţi faţă de formele mai subtile de manifestare a puterii răului12.

Răspândirea tot mai accentuată a fenomenului posedării demonice din ultima vreme este strâns legată de răspândirea tot mai largă în societatea modernă a credinţelor păgâne şi a practicilor oculte. Pătrunderea spirituală a demonilor în corpul omului se aseamănă oarecum cu pătrunderea fizică a aerului, prin respiraţie, în plămâni, iar de acolo, prin intermediul globulelor roşii din sânge, ajunge în toate celulele organismului. Pătrunzând în om, demonul nu se poate amesteca spiritual cu sufletul omului datorită totalei incompatibilităţi între natura spirituală a sufletului omului şi cea a fiinţei demonului. În schimb diavolul se poate instala în trupul omului, posibilitate pe care o foloseşte la maximum pentru a trăi cu o voluptate devoratoare toate senzaţiile şi plăcerile ce pot fi obţinute doar prin intermediul trupului fizic de care diavolul este lipsit. După ce a intrat în trup, folosindu-se de puterea de care dispune, diavolul pune stăpânire totală pe trupul victimei, încât nu aceasta ci diavolul

12 Mark Bubeck, The Adversary (Chicago: Moody Press, 1975), 88-89.

trăieşte în trupul ei. Deoarece omul este o fiinţă unitară în care legătura dintre trup şi suflet este practic indestructibilă, stăpânind trupul omului diavolul îşi poate exercita cu mai multă putere şi influenţă presiunea asupra sufletului celui posedat. Astfel, deşi demonul sau demonii pătrunşi în corpul fizic nu au acces la sufletul omului, ei pot produce în schimb o deteriorare extremă a capacităţii raţionale a sufletului şi o pervertire a simţurilor sale spirituale.

În lupta lor împotriva fiinţei omului, duhurile necurate încearcă să influenţeze trupul sau sfera imaginară, senzitivă şi volitivă a omului. Demonii pot pătrunde în trupul omului, datorită esenţei imateriale a fiinţei lor, într-un mod oarecum asemănător cu cel al substanţelor gazoase, când, ca urmare a compresibilităţii lor, aceeaşi cantitate de gaz poate ocupa un volum mai mare sau mai mic. Demonii pot intra şi ei într-un număr neînchipuit de mare într-un singur om aşa cum putem citi de exemplu în Evanghelia după Luca, capitolul 8: ,,Au venit cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în dreptul Galileii. Când a ajuns Iisus la ţărm, L-a întâmpinat un om din cetate, stăpânit de mai mulţi draci. De multă vreme nu se îmbrăca în haină, şi nu-şi avea locuinţa într-o casă, ci în morminte. Când a văzut pe Iisus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt? Te rog nu mă chinui”. Căci Iisus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea lanţurile, şi era gonit de dracul prin pustii. Iisus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc. Acolo pe munte, era o turmă mare de porci, care păşteau. Şi dracii au rugat pe Iisus să le dea voie să intre în ei. El le-a dat voie. Dracii au ieşit din omul acela, au intrat în porci şi turma s-a repezit de pe râpă în lac şi s-a înecat. Porcarii, când au văzut ce se întâmplase, au fugit şi au dat de veste în cetate şi prin sate. Oamenii au ieşit să vadă cele întâmplate. Au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră dracii, şezând la picioarele lui Iisus, îmbrăcat şi în toate minţile; i-a apucat frica. Cei ce văzuseră cele petrecute, le-au

povestit cum fusese vindecat cel stăpânit de draci. Tot norodul din ţinutul Gherghesenilor a rugat pe Iisus să plece de la ei, pentru că îi apucase o mare frică. Iisus S-a suit într-o corabie şi S-a întors. Omul din care ieşiseră dracii, Îl ruga să-i dea voie să rămână cu El. Dar Iisus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ce ţi-a făcut Dumnezeu”. El a plecat şi a vestit prin toată cetatea tot ce-i făcuse Iisus” (v. 26-39).

În cele mai multe cazuri de posedare, cel posedat este prezentat, de rudele apropiate, de prieteni sau de cunoscuţi celor care au putere asupra demonilor. Fie este sfătuit să meargă înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele, fie este trimis sau adus înaintea preoţilor sau păstorilor de suflete care au această putere asupra demonilor.

(va urma)

,,Păcatul devenit patimă ne duce fără voie. Nebunia, ultimul grad al păcatului, al alterării firii, nu mai lasă nici o urmă de iniţiativă

voluntară în om, ci omul e într-o completă pasivitate. De aceea în iad omul nu mai poate face nimic pentru mântuirea sa. Omul în

această stare nu se mai poate nici pocăi”.(Pr.Prof.Univ.Dr. Dumitru Stăniloae - ,,Filocalia III”, nota 106, p. 475)

Întunericul şi Lumina în Vechiul Testament

Pr. Prof. Dr. Viorel SavaFacultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi

Lumea şi lumina vin la existenţa deodată, întrucât universul apare şi se organizează în lumină. Structurile lumii, la chemarea lui Dumnezeu, îşi iau rând pe rând locul în univers, conform planului creaţiei, expus în cartea Facerii. Lumina iniţială, după concepţia creştină, este un reflex al energiilor divine necreate, un semn al prezenţei şi al plinătăţii harului divin creator. ,,Diferenţa între lumina primei zile şi cea a zilei a IV-a, zice sfântul Vasile cel Mare, este aceasta : prima era esenţa însăşi a luminii, a doua era purtată de corpurile astrale. Dar altceva este lumina şi altceva luminătorii; pe aceştia Creatorul îi umple de lumină şi-i suspendă în vecinătatea lumii”13. Ca element primordial în creaţie, lumina este cea dintâi care s-a învrednicit de lauda Creatorului Însuşi, după cum se spune în Sfânta Scriptură: ,,Şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună” (Fac.1,4)

Întotdeauna s-a vorbit despre lumină cu o deosebită frumuseţe şi mai toate popoarele au zeificat-o. Cultul zeilor-soare era esenţial în viaţa popoarelor antice orientale şi mai cu seamă în religiile de mistere. Zeul egiptean Ra, semiticul Baal, iranianul Ahura-Mazda , olimpianul Zeus, zeiţa Isis, Cibele şi zeul Mithra sau dacicul Zalmoxe - sunt doar zeităţile principale din panteonul bogat al cultului solar antic. Platon socoteşte binele suprem a fi lumină iar în textele gnostice ea simbolizează sferele cosmice superioare, unde trebuie să ajungă sufletul purificat şi iniţiat. Lumina este cea mai subtilă dintre substanţe şi se uneşte atât de intim cu celelalte elemente ale lumii încât prezenţa ei este evidentă pretutindeni. Mireasma plăcută a florilor şi coloritul lor nesfârşit, aroma fructelor şi dulceaţa lor sunt rezultate ale întâlnirii dintre lumină şi celelalte elemente terestre. Pentru lumea fizică, lumina este condiţia vieţii, aşa cum mărturiseşte firea înconjurătoare; în literatura religioasă,

13 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în col. PSB, vol. 17, trad. Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p.135

simbolismul luminii formează unul din capitolele mari şi tratat cu inegalabilă frumuseţe.

În opoziţie cu această percepţie a luminii în rândul oamenilor, întunericul capată valenţe negative şi este identificat nu numai cu o lipsă a luminii, ci mai ales cu o adâncire în profunzimea necunoscutului sau a decadenţei morale.

În Vechiul Testament chiar dacă nu găsim formulări directe ale lui Dumnezeu ca lumină - şi aceasta din teama de a nu cădea în idolatria religiilor astrale învecinate - totuşi poporul evreu îşi reprezenta destul de clar şi felurit conceptul despre lumină, atât în lege cât şi în cult. Psalmul 103 ne prezintă o imagine expresivă a lui Dumnezeu, care este înconjurat de lumină ca de o mantie : ,,întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” (Ps. 103, 2).

Aceasta este asemenea cu cea zisă de Pavel: ,,Cel ce locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Cor. 5,16). Însă cu aceste cuvinte şi David şi Pavel învaţă cum că Dumnezeu este după fire nevăzut şi neînţeles, care însuşiri nu sunt potrivinice cu zicerea: Pus-a întuneric ascunderea Sa (Ps.17,11), deoarece lumina care este neapropiată şi nevăzută, săvârşeşte aceeaşi lucrare pe care o săvârşeşte întunericul cel nevăzut, pentru că şi una, şi alta opresc ochiul de a vedea printr-însele: că lumina cea neapropiată opreşte ochiul din pricina covârşirii strălucirii, iar întunericul îl opreşte din pricina lipsei luminii.’’14.

Înveşmântat în lumină şi slavă se va arăta Dumnezeu în toate teofaniile descrise în Vechiul Testament (Ieşire 19,8 ; Ezechiel 1,27; Avac. 3,4). Două mari teofanii au ca notă distinctivă lumina orbitoare, ce însoţea prezenţa şi cuvântul lui Dumnezeu şi la care omul nu putea privi. Este vorba de arătarea Domnului în rug, pe

14 Sf. Efitimie Zigabenul, Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, vol. II, Ed. Egumeniţa, Galaţi, p.367. Alţi sfinţi, care au grăit prin experierea acestei lumini, au zis că întunericul - ca ascundere a lui Dumnezeu - e simţit astfel ca întuneric nu pentru că Dumnezeu ar fi înconjurat de, sau ar iradia, întuneric, ci din pricina covârşitoarei iradieri a luminii care îl orbeşte atât de mult pe cel ce a fost învrednicit a o vedea, încât acesta o experiază oarecum ca întuneric.

Muntele Horeb (Ieşire 3,4) şi în lumina apofatică a norului de pe Sinai, la primirea Legii (Ieşire 19,4). La ieşirea din norul întâlnirii cu Dumnezeu, Moise purta pe faţa lui lumina feţei Domnului pentru că în cugetul lui stăruiau încă razele cuvântului divin, înscris adânc în inimă de unde iradia şi inspira teamă dar şi încredere poporului.

Strălucirea feţei lui Moise era aşa de puternică, încât îşi acoperea faţa cu un voal, atunci când înceta să mai vorbească poporului cuvântul transmis de Dumnezeu (Ieşire 34,33). Rătăcirea prin pustiu a fost o perioadă îndelungată de evenimente grele dar şi un timp important în care poporul ales a fost iniţiat în legea şi tainele divine de către Dumnezeu, Care-i conducea nemijlocit prin prezenţa Sa luminoasă, concretizată în coloana de foc sau prin acelaşi nor strălucitor de pe Sinai. Este cea mai lungă teofanie din istoria sfântă, în timpul căreia poporul ales s-a bucurat de prezenţa luminii divine prin care se manifesta Dumnezeu. Alte imagini ale cărţilor poetice din Vechiul Testament ne înfăţişează lumina lui Dumnezeu ca pe izvorul vieţii : ,,Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35,9) ; ,,Sufletul omului este o lumină de la Domnul, care cercetează toate cămările trupului” (Prov. 20,27).

Lumina dumnezeiască se află cuprinsă şi în Lege, care este un îndreptar al sufletelor celor drepţi : ,,Că povaţa este un sfeşnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile care dau învăţătura sunt calea vieţii” (Prov. 4,23). Cel care umblă după Legea şi voia Domnului urmează calea cea bună şi va fi condus către bucuria unei zile fericite; în această cale ,,Legea este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele” (Ps. 118,105).

Dacă lumina în Vechiul Testament era semnul distinctiv al celor înţelepţi sau drepţi, întunericul devine marcă a celor ce fac fapte rele şi se manifestă într-o decadenţă morală totală, amplificată şi de greutatea incertitudinii şi a confuziei spirituale.

Astfel, cei care nu fac fapte bune, cei care umblă împotriva Legii lui Dumnezeu sunt într-o grea confuzie şi ignoranţă, după cum ne încredinţează profetul Isaia : ,,Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău, care numesc întunericul lumină şi lumina întuneric; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar! Vai de cei ce sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor!” (Isaia 5,20).

Profetul Isaia prezintă un aspect important legat de precepţia umană referitoare atât la lumină cât şi la întuneric. Omul percepe lumina ca şi adevărată numai în perspectiva unei manifestări întru dreptate, prin lucrarea binelui. Iar această lumină devine caracteristică omului ca şi lumină a înţelepciunii, concretizată în discernământul numit de părinţii egipteni ,,virtutea virtuţilor’’. În sens invers, întunericul este văzut, la rândul său, lumină de cei ce săvârşesc răul şi primesc drept bune doar manifestările întunericului moral şi spiritual. Aceştia din urmă reprezintă categoria de oameni care se conduc după propria voie şi poartă pecetea întunecată a mândriei.

Totodată, timpurile mesianice vor fi o revărsare cerească de pace, bucurie şi lumină căci Mesia va fi întemeietorul unei împăraţii a păcii şi luminii. De aceea profeţii, când priveau peste veacuri la timpul mesianic, vedeau această zi a slavei iar profeţia lor era un imn al bucuriei şi luminii, fericind pe cei care se vor învrednici de acele timpuri pe care ei le vedeau de departe (Evrei 11,10).

Iată câteva din profeţiile Vechiului Testament despre lumina timpurilor mesianice şi despre Mesia. ,,Căci nu va mai fi întuneric pentru ţara care era în strâmtorare; în vremurile de demult el a supus pământul Zabulonului şi ţinutul Neftalim ; în vremurile din urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt ţărm al Iordanului, Galileea neamurilor”.

Relaţia antagonică dintre lumină şi întuneric are aici valenţă mesianică şi constă în eliberarea de sub jugul întunericului manifestat prin strâmtorarea pricinuită de păcat şi ridicarea la slava izvorâtă din lumină, de care întreg pământul va fi cuprins. ,,Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiţi în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi” (Isaia 8, 23;9,1).

Imnul Ierusalimului celui nou, al aceluiaşi profet Isaia, este o laudă a luminii lui Hristos pe care creştinii o cântă la Sfânta Înviere, într-o negrăită revărsare de bucurie şi strălucire spirituală: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit” (Isaia 60, 1,3). Toate acestea se vor

plini în persoana Celui care a fost „plinirea vremurilor”, a proorociilor, chipul slavei lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

Taina Botezului

Pr. Dr. Petru Blaj

„Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" (Isaia 9, 1). Care este lumina cea mare? Desigur nu este vorba de o simplă lumină fizică produsă de soare, ci, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, aceasta este o lumină spirituală, duhovnicească. Mai precis, lumina cea mare este plinătatea revelaţiei sau descoperirii lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Toată descoperirea lucrării lui Dumnezeu prin prooroci este o lumină treptată, etapizată, crescândă, dar lumina mare sau deplină este Însuşi Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. Lumina aceasta mare, adică plenară sau totală, este Dumnezeu-Cuvântul, Care a făcut lumina creată, ca simbol al luminii dumnezeieşti necreate, pentru că El a zis la facerea lumii: "Să fie lumină. Şi a fost lumină" (Facere 1, 3). Când a creat lumea, Dumnezeu-Tatăl a vorbit şi lucrat prin Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul. Deci, Dumnezeu-Cuvântul Cel veşnic al Tatălui este Lumina sau Viaţa necreată şi veşnică, sensul prim şi ultim al întregii existenţe create şi, mai ales, sensul sau lumina vieţii oamenilor, după cum ne spune şi sfântul evanghelist Ioan, zicând: "Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor (…) Cuvântul era Lumina Care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 4 şi 9).

(Patriarhul Daniel Ciubotea – Iisus Hristos – Lumina Vieţii veşnice, în Rev. ,,Agora Creştină”, 7 ian. 2011).

Taină (misterion) care însemnează tot ce descoperă omului pe Dumnezeu, sau ceea ce înalţă pe om la Dumnezeu şi la lumea spirituală şi care-i aduce binecuvântare cerească (sau prin profanare blestem).15

„Botezul nu-i o lucrare magică sau un automat care să ne asigure împărăţia cerurilor, cum emit aparatele din anumite localuri ciocolată printr-o simplă apăsare a unui buton. Ci... trebuie să fie o permanentă şi responsabilă angajare a noastră, personală.” (nu a naşilor cum s-a inventat mai târziu).16

„Omul e o fiinţă înţelegătoare. El trebuie să ştie cu cine se împărtăşeşte ca să ştie ce obţine prin sfânta împărtăşanie. Euharistia nu lucrează magic asupra lui, ca un obiect cu forţă atractivă asupra unui alt obiect. Hristos care se dă spre împărtăşire e un Hristos care S-a explicitat în cuvinte ce trebuie cunoscute şi primite cu credinţă de cei ce vor să se împărtăşească de El.”17

Sf. Ioan Hrisostom zice despre botez şi euharistie că: ,,din amândouă a fost constituită Biserica” (Omilia 84 la Ioan) (cei doi stâlpi ai bisericii: unul la intrare şi unul în interior), iar sf.Augustin le numeşte ,,genuina” şi sf. Ioan Damaschin le aminteşte tot numai pe acestea două. (Expunerea credinţei ortodoxe 4,13) (vezi şi

15 „Simbolica” de Hristu Andruţos, trad. de Iustin Moisescu, profesor universitar. Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pag. 250.16 „Din tezaurul ortodoxiei” de Preot Dr. Ştefan Slevoacă, tipărită cu binecuvântarea şi sub îndrumarea P.S. Epifanie Norocel, Episcopul Eparhiei Buzăului, Ed. Episcopiei Buzăului, 1990, pag. 201.1617 „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Nestor, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei; autor: Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae; Ed. Mitropoliei Oltenia, Craiova, 1986, pag. 399.17

18 „Simbolica” de Hristu Andruţos, traducere din greacă de Iustin Moisescu, prof. universitar, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pag. 251.

sf.Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale şi sf.Ambrozie în ,,Cele şapte cărţi despre taine”).18

„Spre exemplu, nu avem nici o mărturie scripturistică ori o hotărâre oficială a Bisericii că tainele sunt şapte.”19

BOTEZUL - Legământul credinţei

Definiţie

„BOTEZUL a fost practicat de Ioan Botezătorul şi apoi adoptat de Biserica creştină ca sfântă taină (sacramentum = jurământ de credinţă) însemnând pocăirea de păcate şi intrarea într-o nouă viaţă de sfinţenie. Cuvântul înseamnă cufundare sau scufundare, acesta fiind felul originar de botez."20

Iisus – iniţiatorul botezului creştin

„Botezul lui Ioan astfel era numai un simplu simbol al curăţirii, de care avea nevoie inima şi în urmă el trebuia să-şi găsească completarea în botezul de la Duhul Sfânt"21

„Mergând, învăţaţi toate neamurile botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19). Acestea le-a grăit Iisus după Învierea Sa din morţi.22

„Dacă, cum dovedesc unii rabini, exista şi mai înainte obiceiul de a boteza pe prozeliţi, care părăsind păgânismul lor, se sileau să capete accesul în comunitatea israelită, apoi ritualul introdus de Ioan ca aplicat de dânsul însuşi poporului iudeu, cuprindea în sine ceva neobişnuit...În cazul acesta, raportul său cu poporul israelit avea acel înţeles, ca şi cum însuşi acest popor a

1819 Ibidem, pag. 98.1920 „Flori alese din grădina Sfintelor Scripturi” de Valerian Zaharia, Episcopul ortodox al Oradei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1955, pag. 13. 2021 „Istoria biblică. Noul Testament” de Prof. A.P.Lopuhin, traducere de patriarhul Nicodim, vol.V, Bucureşti, 1946, pag. 194.2122 „Carte de învăţătură creştină ortodoxă”, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Iustin, patriarhul B.O.R., Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1978, pag. 43.22

devenit păgân şi avea nevoie de aceea, ca pe el iară din nou, ca pe nişte păgâni, să-i introducă în moştenirea lui Iehova” (dovedind prin aceasta necesitatea unui legământ al adultului cu Dumnezeu în locul circumciziei).23

„Ioan era un om bun care îndemna pe iudei să săvârşească între ei numai fapte virtuoase, iar faţă de Dumnezeu să fie cu credinţă (legământ al credinţei) şi să vină cu toţii la botez, zice el, căci numai atunci e plăcut botezul înaintea Domnului, dacă te cureţi nu atât ca să ţi se ierte anumite greşeli, cât mai ales să te purifici sufleteşte printr-o viaţă mai sfântă (ceea ce un sugar nu realizează)”. (Eusebiu din Cezareea)24

Situaţii excepţionale

,,Afară de botezul prin apă, mai este şi botezul sângelui şi botezul dorinţei. Cel dintâi (botezul sângelui) este însuşi martirismul pentru numele lui Hristos care ţine loc de botez valid, chiar dacă martirul nu a fost botezat, dar a încetat din viaţă în munci. Cel de al doilea (botezul dorinţei) este dorinţa fierbinte a cuiva de a se mântui (situaţia tâlharului de pe cruce) deşi nu a fost botezat.”25

Sf.Ambrozie în ,,Cuvântări funebre asupra împăratului Valentinian II” nr. 53, ce a murit catehumen (înscris la lecţiile de botez) zice: ,,martirii se spală prin sângele lor; acesta (Valentinian) prin dorinţa lui” (de fapt şi unii şi alţii prin credinţa fierbinte în Iisus Hristos).26

Botezul - legământul credinţei

23 „Istoria biblică. Noul Testament” de Prof. A.P. Lopuhin, traducere de Patriarhul Nicodim, vol.V, Bucureşti, 1946, pag. 194.24 „Eusebiu de Cezareea”, scrieri, partea întâia, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Teoctist, Patriarhul B.O.R., traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1987, pag. 57.25 „Tezaurul liturgic” de Prof. Dr. Badea Cireşeanu, cu aprobarea Sf. Sinod. vol.II, Bucureşti, 1912, pag. 310-311.26 Ibidem, pag. 311.

„Iată, creştini suntem cu toţi şi purtăm botezul. Cel ce a crezut şi s-a botezat, mântui-se-va” (nu cel ce a fost botezat fără voia lui).27

,,Deci naşterea din nou înseamnă a avea botezul din apă şi din Duhul Sfânt, pe care l-au primit şi îl dau apostolii Domnului, cărora le-a zis Domnul după învierea Sa: ,,Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,15-16).”28

„Deci botezul a devenit expresia votului moral, prin dorinţa de a arăta prin viaţa sa cea mai bună, că în adevăr s-a produs o schimbare şi în însăşi dispoziţia inimii.” 29

„În Vechiul Testament, Dumnezeu a ales un popor unit trupeşte (de aceea tăierea împrejur ca legământ se făcea la naştere), în Noul Testament un popor unit sufleteşte prin credinţă ” (deci botezul marchează credinţa celui ce a hotărât să încheie legământul). (Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae)30

„Pentru că nici Botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu sileşte voia omului.” (sf. Marcu Ascetul)31

Credinţa adevărată face valabil botezul

„Sinodul II ecumenic (canonul 8) şi sinodul de la Laodiceea (canonul 7) statornicesc că: dogma, adică învăţătura despre Hristos este criteriul validităţii (valabilităţii) botezului” (de aceea există şi 27 „Filocalia” sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, vol.V, traducere de Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1976, pag. 37.28 „Despre credinţa ortodoxă” de Arhimandrit Cleopa Ilie, Ed. I.B.M. al B.O.R, Bucureşti, 1981, pag. 118.29 „Istoria biblică. Noul Testament” de prof. A. P. Lopuhin, traducere de Patriarhul Nicodim, vol.V, Bucureşti, 1946, pag. 194.30 „Sfântul Chiril al Alexandriei” - scrieri, partea întâia: ,,Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr” - traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, cu binecuvântarea P.F.Patriarh Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, pag. 373.

31 „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, traducere de Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediţia a II-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992,vol.I, pag. 321.

botez fals întemeiat pe o învăţătură falsă sau lipsa unei învăţături ca în cazul copiilor).32

Semnificaţia botezului

Verbul grecesc ,,baptisma” are acelaşi înţeles ca şi verbul ebraic ,,tabal” adică ,,a afunda”.33

Această formă a botezului (prin scufundare) în primul rând este în acord cu însemnătatea cuvântului baptisma-afundare. 34

Sfânta noastră biserică face botezul prin afundare, nu prin turnare sau prin stropire pentru că chiar cuvântul botez are însemnătatea de ,,a afunda”, ,,a cufunda “.35

Afundarea închipuieşte moartea şi îngroparea Mântuitorului şi moartea omului celui vechi al păcatului, iar ridicarea din apă închipuieşte învierea de a treia zi a Domnului şi naşterea omului celui nou, curat şi drept în Hristos.36

„Toţi cei ce trec prin apa botezului trebuie să omoare toată tabăra răutăţii în apă şi anume: lăcomia, pofta desfrânată, cugetul răpitor, patima înfumurării şi mândriei, pornirea mânioasă, furia, pizma, bârfirea, toate acestea şi cele asemenea. Deoarece aceste patimi obişnuiesc să urmeze firii noastre, trebuie să le omorâm în apă.” (Grigorie de Nyssa)37

Omul născându-se astfel duhovniceşte, se face mădular al trupului tainic al lui Hristos, adică se face membru al bisericii cum zice sf. Apostol Pavel: ,,împreună cu El (cu Hristos) ne-am îngropat

32 „Simbolica” de Hristu Andruţos, traducere de Iustin Moisescu, profesor universitar, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pag. 267.33 „Tezaurul liturgic” de Prof. Dr. Badea Cireşeanu, vol.II, cu aprobarea Sf. Sinod, Bucureşti, 1912, pag. 308.34 „Simbolica” de Hristu Andruţos, 1955, pag. 265.35 „Carte de învăţătură creştină ortodoxă”, Bucureşti, 1987, pag. 44.36 „Catehismul creştinului drept credincios”, tipărit cu binecuvântarea I.P.S. Mitropolit Iustin al Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1957, pag. 42.37 „Sfântul Grigorie de Nyssa” - scrieri, partea întâia, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Iustin, Patriarhul B.O.R., traducere de D. Stăniloae şi Ioan Buga, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1982. pag. 62.

prin botez întru moarte, pentru ca după cum Hristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui, aşa şi noi să avem o viaţă nouă”. 38

Iisus a răspuns: ,,Adevărat, adevărat zic ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5) - (aceasta este regula dar, cu tâlharul de pe cruce Iisus ne-a arătat că Dumnezeu poate admite şi excepţii ca situaţii deosebite).39

Apa îndeplineşte icoana morţii iar Duhul dă arvuna vieţii (Ioan Damaschin).40

„Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin Învierea lui Iisus Hristos” (1 Petru 3,21).41

Denumirile date tainei Sfântului Botez ne dezvăluie semnificaţia sa: ,,baie”, ,,izvor sfânt”, ,,iluminare”, ,,renaştere”, ,,naştere din nou”, ,,sfinţire”, ,,pecetea lui Hristos”, ,,baia vieţii”, ,,baia renaşterii”, ,,baia pocăinţei” (observaţi legătura cu pocăinţa - n.n.).42

„Botezul era numit baie sau spălare = loytron, lavracum, renaştere = paliggenesia = regeneratio, baia renaşterii = lavracum = regenerations, luminare = fotismos = illuminatio, pecetea credinţei = sfraghis tes pisteos ş.a.” (observaţi legătura botezului cu credinţa - n.n.).43

Sfântul apostol Pavel îl numeşte ,,înnoire a vieţii” (Rom. 6,3-5), făcută prin lucrarea Sfântului Duh (Tit 3,5).44

38 „Catehismul creştinului drept credincios”, Iaşi, 1957. pag. 42.39 „Despre credinţa ortodoxă” de Arhim. Cleopa Ilie, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981, pag. 118.40 „Omiletica” de Pr. Nicolae Petrescu, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Iustin, Patriarhul B.O.R., Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1977, pag. 274.41 „Biblia sau Sfânta Scriptură” cu aprobarea Sf. Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, pag. 1380.42 „Carte de învăţătură creştină ortodoxă”, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1978, pag. 44.43 „Istoria bisericească universală”, manual pentru Seminariile teologice, de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, pag.90.44 „Despre credinţa ortodoxă” de Arhim. Cleopa Ilie, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981, pag. 119.

„Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor”. (Simbolul credinţei, art. 10)45

Hristos şi consecinţele păcatului lui Adam

„Primii noştri părinţi supuşi la cercare şi la înrâurirea lui Satana, căzură în rău. Mai multe din privilegiile naturei lor primare dispărură cu nevinovăţia în care fuseseră creaţi, şi nu mai rămaseră decât cu o natură degenerată. Neavând copii decât în urma căderii, ei nu putură să le transmită decât acea natură degenerată şi viţiată. Şi acest viţiu natural (concupiscenţia - n.n.) al omenirii se numeşte păcat originar (deci moştenim înclinare spre păcat, fire pământească, nu păcat sau vinovăţie - n.n.)”.46

„... la cap. VII din Epistola către Romani... apostolul nu descrie starea omului renăscut (prin convertire - n.n.), ci pe a celui natural (moştenit - n.n.).”47

„Păcatul strămoşesc ca necurăţie ereditară şi întinare a sufletului nu se impută, iar omul nu este răspunzător de aceasta (omul e răspunzător nu pentru înclinaţia spre păcat, ci pentru păcatele făptuite de el însuşi pentru care va plăti cu moartea a doua -n.n.)” (Damalas - teolog grec). (deci noul născut nu are nici o vină pentru care să trebuiască botezat -n.n.)48

„Dumnezeu a voit să reformeze, în ordinea spirituală, omenirea căzută. Pentru aceasta, în persoana Fiului sau Cuvântului Său, El împărtăşi omenirii:

1) adevărul;2) graţia (harul) sau un ajutor supranatural pentru a face

binele;

45 „Carte de rugăciuni”, tipărită cu binecuvântarea P.S.A. Dr. Antim Nica, Ed. Arhiepiscopiei Galaţi, 1981, pag. 21.46 „Expunerea Doctrinei Bisericii Creştine Ortodoxe” de W. Guette, ediţia a II-a, cu voia şi binecuv. Sf. Sinod. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1901, pag. 26-27.47 „Simbolica” de Hr. Andruţos, traducere de Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pag. 155.48 Ibidem, pag. 166.

3) un principiu de înviere şi de nemurire pentru corpul supus morţii. Pentru a opera această regeneraţiune a omenirii, Dumnezeu se făcu om în persoana Fiului. “49

„Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa, şi prin îndreptarea adusă de Unul, a venit pentru toţi oamenii îndreptarea care dă viaţă” (dreptul de a candida la viaţa veşnică pierdută prin Adam l-am recăpătat prin moartea lui Iisus Hristos; deci vina păcatului strămoşesc a fost ştearsă la cruce).50

Dogma vinovăţiei copilului prin păcatul strămoşesce absurdă chiar şi pentru cei ce au inventat-o

„Dificultatea principală (recunosc ei -n.n.) pentru care dogma (vinovăţiei prin păcat strămoşesc - n.n.) devine de neînţeles pentru noi (ortodocşii greci - n.n.) este elementul liberei voinţe (posibilitatea de a alege - n.n.) care lipseşte în chip limpede (la nou născut -n.n.) din păcatul moştenit. Dacă se dovedeşte în realitate că: unde este păcat şi vină acolo este şi liberă voinţă (pe care copilul sugar nu o are - n.n.) cum ne arată raţiunea, este evident că ne găsim în acest fel în faţa unei probleme foarte dificile şi insolubile” (Hristu Andruţos - teolog ortodox grec).51

Copiii morţi nebotezaţi nu vor fi osândiţi

„În Biserica Greacă... Economos a scris în Catehismul său pe baza unor expresiuni ale Părinţilor bisericeşti că nu vor fi osândiţi copiii care mor nebotezaţi”.52

49 „Expunerea Doctrinei Bisericii Creştine Ortodoxe” de W. Guette, ediţia a II-a cu aprobarea Sf. Sinod, Bucureşti, 1901, pag. 27.50 „Biblia sau Sfânta Scriptură”, cu aprobarea Sf. Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, pag. 1280 (Rom. 5,18).51 „Simbolica” de Hristu Andruţos, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei 1955, pag. 168.52 Ibidem, pag. 262.

„Căci Dumnezeu ştie de mai înainte pe cei care vor urma să se mântuiască prin pocăinţă şi pe cei ce nu vor face aceasta, chiar dacă aceştia din urmă încă nu s-au născut” (Iustin Martirul).53

Nici acei dintre ei ce nu vor învia nu vor fi osândiţi

„Teodoret, Atanasie cel Mare şi Sfântul Grigorie socotesc că aceştia nu vor fi osândiţi, dar nici nu vor fi slăviţi. (Pentru că dacă ar fi trăit n-ar fi ales pe Dumnezeu - şi El ştie aceasta în preştiinţa Sa, ei nu vor fi mântuiţi, nici condamnaţi, ei neînviind vor fi ca şi cum n-au existat niciodată -n.n.). Cu aceasta sunt de acord şi teologii scolastici”.54

Chiar nebotezaţi copiii credincioşilor sunt sfinţi

„În căsătoriile mixte dintre un soţ creştin şi altul necredincios, Apostolul Neamurilor spune că copiii sunt sfinţi, fiindcă se sfinţeşte necredinciosul prin soţia creştină “(I Cor.7,14).55

„Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi”.56

„Domnul a spus: ,,Să nu-i opriţi de la Mine” (înseamnă că ei doresc, înţeleg, deci să nu fie opriţi - n.n.) să vină dar la Domnul când se fac mari (şi ei pot dori aceasta), să vină când deja pot învăţa,

53 „Apologeţi de limbă greacă”, traducere de T. Bodogae, Olimp Căciulă, D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1980, pag. 43.

54 „Simbolica” de Hristu Andruţos, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu, profesor universitar, Craiova, 1955, pag. 262.55 „Dicţionar al Noului Testament” de Preot Dr. Ioan Mircea, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1984, pag. 439-440.

56 „Biblia sau Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea P.F.P. Iustinian, Patriarhul B.O.R. cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1968, pag. 1284 (I Cor. 7,14).

când vor înţelege la cine trebuie să meargă; atunci să devină creştini, când Îl pot cunoaşte pe Hristos. Această vârstă inocentă de ce s-ar grăbi pentru iertarea păcatelor? (de vreme ce Dumnezeu îi consideră sfinţi - n.n.). Oare legea civilă să fie mai prudentă faţă de prunci, că nu le dă în sarcină administrarea de bunuri pământeşti, iar noi să le punem în seamă cele dumnezeieşti? (este omul mai bun decât Dumnezeu?) Cel puţin să ajungă acolo să poată fi capabili să ceară mântuirea şi să apară că i se dă aceasta unui solicitant” (ca botezul să nu fie o constrângere a voinţei - n.n.) (Tertulian).57

„La rabini s-a păstrat tradiţia, că Moise a părăsit casa tatălui său când era de doisprezece ani... Din această cauză în timpul lui Hristos ei considerau această vârstă ca încheiere a copilăriei şi sosirea majoratului” (după majorat tânărul va hotărî singur să candideze la mântuire sau nu, libertatea de conştiinţă fiind un drept divin - n.n.).58

„Până la treisprezece ani îndatoririle lui religioase (ale copilului - n.n.) trebuie să fie săvârşite pentru dânsul de tatăl lui, dar, din ziua împlinirii a treisprezece ani, tatăl mai mult nu mai răspunde de păcatele fiului său. Astfel, dumnezeiescul tânăr Iisus, care în acest timp împlinise doisprezece ani, se considera după lege aproape om independent şi capabil să dispună de timpul Său după chibzuinţa Sa (în ceea ce priveşte lucrurile spirituale - n.n.)”.59

Creştinii primelor secole nu şi-au botezat copiii(exemple stau sfinţii părinţi ai bisericii din sec. IV)

Grigore Teologul s-a născut la anul 329 după Hristos... Tatăl său numit tot Grigorie era episcop la Nazianz. Dacă sfîntul Grigorie a avut viaţa cea mai fără prihană şi cea mai sfântă... aceasta se datoreşte mamei sale Nona, care avu grijă să-l crească în sfintele precepte ale religiunii creştine.

57 „De baptismo” de Tertulian; cap. XVII, 5.58 „Istoria biblică. Noul Testament” de Prof. A. P. Lopuhin, traducere de Patriarhul Nicodim, vol.V, Bucureşti, 1946, pag. 7659 Ibidem, pag. 76-77.

Primele învăţături le căpătă Grigorie în casa părintească. Fu apoi trimis la Cezareea din Capadocia ca să-şi completeze studiile. După terminarea studiilor (deci când ajunsese matur - n.n.) se întoarse în sânul familiei, unde se boteză şi ajută pe bătrânul său tată în conducerea episcopiei de Nazian.60

Sf. Vasile s-a născut în anul 330 după Hristos la Cezareea Capadociei dintr-o familie nobilă, bogată şi foarte pioasă (cu strămoşi martiri). Începutul instrucţiunii şi educaţiei sale religioase şi 1-a făcut în casa părintească (unde nimănui nu i-a trecut prin gând să-1 boteze copil, căci ar fi fost contrar Sfintei Scripturi - n.n.). Se botează la vârsta de 28 de ani şi imediat fu numit ceteţ.61

Ambrozie, episcopul Mediolanului s-a născut din părinţi creştini între anii 335-340 la Trier în Galia unde tatăl său era prefect... Murind episcopul Mediolanului şi făcându-se alegerea unui alt episcop se născu o mare neînţelegere... Ambrozie auzind de aceasta fu nevoit să intervie ca împăciuitor... deodată când toată lumea asculta în tăcere cuvântarea împăciuitoare a lui Ambrozie se aude strigătul unui copil din adunare zicând: ,,Ambrozie episcop!” Auzindu-se acest strigăt... cu toţii au strigat: ,,Ambrozie să fie episcop! ’’ În zadar se luptă Ambrozie ca să nu fie ales episcop, puindu-le înainte (explicându-le) că el nu e creştin, ci e numai catehumen (care se pregăteşte pentru botez) şi că el n-a învăţat decât dreptul. Poporul însă entuziasmat strigă... ,,baia botezului va şterge totul ’’. Astfel Ambrozie fu ales episcop şi el a trebuit să primească, iar împăratul confirmă alegerea. După ce se boteză fu hirotonisit (deşi creştini, părinţii lui nu-1 botezaseră sugar - n.n.).62

În Răsărit precum şi în Apus era răspândit în tot sec. al 4-lea (ca de altfel şi în primele 3 secole) şi chiar în sec. al 5-lea uzul (apostolic, biblic - n.n.)... că copiii din părinţi creştini (I Cor. 7,14 - n.n.) primeau botezul tocmai la vârsta matură... (abia în anul 418 în 60 „Manual de Istoria Bisericii Creştine” de Preotul Iconom C. Ionescu, licenţiat în teologie. Carte aprobată de Sf. Sinod, ediţia a II-a, Bucureşti, 1913, pag. 42 (vezi şi Istoria Bisericească Universală de Ioan Rămureanu, pag. 176-186).61 „Manual de Istoria Bisericii Creştine” de Preotul Iconom C. Ionescu, licenţiat în Teologie. Carte aprobată de Sf. Sinod, ediţia a II-a, Bucureşti, 1913, pag. 47-48.62 Ibidem, pag. 42.

sinodul din Cartagina pe baza părerilor personale ale unor părinţi bisericeşti - Origene ce considera naşterea întinare trupească, Ieronim ce considera că la 3 ani copiii pot fi botezaţi, Ciprian ce susţinea că în a 2-a sau a 3-a zi de la naştere -, a fost introdus botezul infantil, botezul constrângerii - n.n.).63

Actul botezului

a) Pregătirea pentru botez:

De prin veacul II (în sec. I majoritatea celor ce se botezau erau prozeliţi iudei cărora le lipsea doar credinţa în Hristos - n.n.) cei care doreau să se boteze (venind direct din păgânism -n.n.) erau supuşi unei pregătiri mai îndelungate, care consta din învăţarea adevărurilor fundamentale ale credinţei creştine. Cei care se pregăteau astfel se numeau catehumeni.64

Catehumeni, adică: oameni care învaţă.65

Catehumenul, cel ce vine să se boteze trebuie să cunoască învăţăturile fundamentale ale Bisericii.66

După practica primară creştină şi chiar cea de astăzi, Decalogul se învaţă cu Simbolul Credinţei de către catehumeni. Iar fericitul Augustin spune că aşa de plăcut era Decalogul creştinilor primari încât şi săracii îl învăţau pe dinafară şi-1 rosteau la uşile bisericilor când cereau milostenie (oare din ce carte sfântă rostesc cei care cer milostenie astăzi? - n.n.).67

63 „Istoria Bisericească Universală” de Euseviu Popovici, profesor la Facultatea Teologică din Cernăuţi. Cartea întâia, vol.II, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, filiala din Mănăstirea Cernica, 1926, pag. 219.64 „Istoria Bisericească Universală - până la 1054” de I. Mihălcescu, profesor la Facultatea de Teologie, Bucureşti, 1911, pag. 135.65 „Sfânta Liturghie - lămurită pe înţelesul tuturor” - Pr. C. Vuiescu în colaborare cu Pr. C. Dron, cu aprobarea şi binecuv. I.P.S. Irineu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei. Ed. Ziarului Universul, 1942, pag. 40.66 „Tezaurul liturgic” de Prof. Dr. Badea Cireşeanu, vol.II, cu aprobarea Sf. Sinod, Bucureşti, 1912, pag. 309.67 „Elemente de morală creştină” de Moise N. Pacu, carte reaprobată de Ministerul Instrucţiunii la 27 Aprilie 1921, ediţia a VII-a, Bucureşti, pag. 14.

Clovis, un rege al Francilor, în urma predicii unui misionar, se hotărăşte să se încreştineze. Întrebând regele pe duhovnicul său (cel care predicase) ce are de făcut pentru a fi admis la sfântul botez, acela i-a răspuns: ,,Să arzi ceea ce ai adorat până acum şi să adori ceea ce (până acum) ai ars”. Adică să distrugi idolii de care ţi-ai ţinut inima legată până astăzi şi apoi să slujeşti lui Hristos, pe care l-ai dispreţuit.68

Înainte de botez să postească cel ce botează şi cel botezat şi alţi câţiva, dacă pot. 69

b) Rolul slujbaşilor bisericii

Puterea (dreptul) de a împărtăşi botezul o are presbiterul cel mai înalt care este episcopul; după aceea o au presbiterii şi diaconii, dar nu fără îngăduirea episcopului. (Tertulian)70

Dacă vreun episcop sau prezbiter nu ar boteza după porunca Domnului... să se afurisească (adică să fie destituit din funcţia de slujbaş al comunităţii - n.n.).71

Dar în cazuri extraordinare Biserica îngăduie... chiar laicilor (membrilor comunităţii fără funcţii administrative să boteze pe cei ce sunt bolnavi greu (avându-se în vedere preoţia generală a tuturor credincioşilor în care sunt cuprinşi atât conducătorii cât şi cei conduşi - n.n.).72

Epifanie al Salaminei zice că ,,este de luat în seamă că tagma diaconeselor este de mare trebuinţă în ordinea bisericească”.73

Apoi erau servicii care nu puteau fi îndeplinite decât de femei.74

68 „Făclii pentru dreapta credinţă’’ - de Pr. Dr. Ştefan Slevoacă, Ed. Episcopiei Buzăului, 1985, pag. 219.69 „Scrierile Părinţilor Apostolici’’ de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979, pag. 28 (Didahia VII, 4).70 „Tezaurul liturgic” de Badea Cireşeanu, vol. II, Bucureşti, 1911, pag. 317.71 „Pidalion cu orânduire nouă şi tâlcuiri” de Zosima Târâlă şi Haralambie Popescu, Bucureşti, 1933, pag. 131.72 „Tezaurul liturgic” de Badea Cireşeanu, vol. II, Bucureşti, 1911, pag. 333.73 Ibidem, pag. 339.74 „Pidalion” de Zosima Târâlă şi Haralambie Popescu, Bucureşti, 1933, pag. 17.

Datoriile diaconeselor erau: - asistau la botezul femeilor- instruiau femeile care se pregăteau pentru botez- vizitau femeile bolnave şi purtau grijă de ele.75

În biserica creştină botezul... la caz de nevoie poate fi săvârşit şi de un mirean (membru fără slujbe în comunitate) şi chiar de o femeie.76

c) Momentul scufundării în apă:

Taina (sacramentul - jurământ de credinţă) botezului se săvârşea prin cufundarea în apă (per imersionem) a catehumenilor...77

Gulielm Caveus întemeiat pe documente vechi susţine cu tot dreptul, că baptisteriile erau mari, spaţioase şi cu apă din destul.78

Fântâna (bazinul) cu apă din fiecare baptisteriu, trebuincioasă pentru a se afunda în ea cei ce se luminau, se chema de Chiril al Ierusalimului colimvitră - adică cisternă ori lac de înotat; iar Optatus din Mileve o numea piscină.79

Tot acolo - în Baptisteriu - zice Tertulian, fiind apă pentru cei chemaţi mai'nainte mărturisim îndestul credinţa sub mâna presbiterului (căci pe temeiul mărturisirii credinţei sale, catehumenul va fi botezat - n.n.).80

Cu privire la botez, aşa să botezaţi: după ce ai spus mai înainte toate cele de mai sus (sub mâna prezbiterului - n.n.) ,,botezaţi în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh ’’ în apă proaspătă.

75 „Tezaurul liturgic” de Badea Cireşeanu, cu aprobarea Sf. Sinod, vol. II, Bucureşti, 1911, pag. 341-342.76 „Istoria biblică. Vechiul Testament” de Prof. A. P. Lopuhin, traducere de Patriarhul Nicodim, Bucureşti, 1944, vol. I, pag. 330.77 „Tezaurul liturgic” de Badea Cireşeanu, vol. II, Bucureşti, 1911, pag. 152, cu aprobarea Sf.Sinod.

78 Ibidem, pg. 18978

79 Ibidem, pag. 153.80 Ibidem, pag. 96.

Iar dacă nu ai apă proaspătă, botează în altă apă; iar dacă nu poţi în apă rece, în apă caldă. 81

Din istorie se ştie că în Spania se săvârşea botezul printr-o singură afundare în secolul al VI-lea, pentru a se indica unitatea de fiinţă a persoanelor Sfintei Treimi (însuşi Hristos a murit o singură dată şi cu El suntem îngropaţi şi noi).82

Este îndeobşte cunoscut că şi în primele veacuri ale creştinătăţii Taina Botezului era săvârşită, de cele mai adeseori prin cufundarea în apă naturală. Prin aceasta ea era alcătuită din două mişcări: întâi afundarea care simboliza moartea spirituală a omului vechi, a păcătosului şi apoi ieşirea din apă, care închipuia învierea morală a credinciosului la o viaţă nouă şi renăscută.83

Locul botezului este Biserica..., dar se pot boteza catehumenii şi în afară de Biserică spre exemplu în râuri, lacuri curate, şi în orice apă limpede, curgătoare, proaspătă, vie, căci şi Mântuitorul în undele Iordanului s-a botezat, iar diaconul Filip în apa din apropiere a botezat pe eunuc. Se poate face botezul în paraclise, ori în casele particulare, la întâmplări grele.84

Botezul se săvârşea de obicei în grup, ceea ce îl făcea mai solemn şi mai important. La primirea Botezului candidaţii erau îmbrăcaţi în haine albe ca semn al curăţirii lor sufleteşti.85

d) După botez:

81 „Scrierile Părinţilor Apostolici”, traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, tipărită cu binecuvântarea P.S.P. Iustin, Patriarhul B.O.R., Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979, pag. 28.

82 „Simbolica” de Hristu Andruţos, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu, prof. universitar. Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, pag. 267.83 „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură” de Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Ed. Arhiepiscopiei, Cluj-Napoca, 1987, pag. 158.84 „Tezaurul liturgic” de Prof. Dr. Badea Cireşeanu, vol. II, cu aprobarea Sf. Sinod, Bucureşti, 1912, pag. 312.85 „Istoria Bisericească Universală”, Manual pentru Seminariile teologice, de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, pag. 91.

Iar noi după ce l-am botezat pe cel ce s-a întipărit în adevăr - zice apologetul Iustin - îl aducem în locul unde se găsesc adunaţi cei pe care noi îi numim fraţi, făcând rugăciuni comune pentru noi înşine şi pentru cel luminat, ca şi pentru toţi ceilalţi de pretutindeni, cu multă stăruinţă, ca să ne învrednicim ca, aflând adevărul să ne găsim şi prin fapte a fi nişte buni trăitori şi păzitori ai celor ce ne sunt poruncite... încetând rugăciunile noi ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutarea păcii.86

Cel ce a crezut şi s-a botezat e dator să păzească toate poruncile lui Hristos, şi când le va împlini pe toate să zică: ”slugă nevrednică sunt” (nu mi-am făcut decât datoria).87

Concluzie

“Împăcarea cu Dumnezeu şi revenirea la dragostea Lui s-a împlinit (au devenit posibile) prin moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului a venit harul (pentru toţi oamenii: Tit 2,11), iertarea şi îndreptarea pentru toţi cei ce cred (cei ce au acceptat harul).

În chip văzut, taina prin care intrăm iarăşi în părtăşia iubirii dumnezeieşti (şi care este deschiderea cugetului bun către Dumnezeu: 1 Petru 3,21) este sfântul botez”.88

Fericitul Augustin, într-o scrisoare a sa, spune că Dumnezeu ne-a creat fără noi, dar nu ne poate mântui fără voia noastră (Luca 9,23.24). Adică, la fiecare chemare de sus pentru mântuire, se cere

86 „Tezaurul liturgic” de Badea Cireşeanu, tom. II. Bucureşti, 1912, pag. 66. „Apologeţi de limbă greacă", trad. T. Bodogae, O. Căciulă şi D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1980, pag. 70.87 „Filocalia” sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. V, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1976, pag. 37.88 „Făclii pentru dreapta credinţă” de Preot Dr. Ştefan Slevoacă, Ed. Episcopiei Buzăului, 1985, pag. 57.

colaborarea omului (legământul botezului e legământ al conştiinţei care alege). 89

Căutaţi să plăceţi Celui în a Cărui oaste sunteţi, de la Care şi plata o primiţi. Să nu fie găsit careva dezertor. Botezul vostru să vă rămână armă, credinţa coif, dragostea suliţă, iar răbdarea armură. (Ignatie Teoforul)90

Un cuvânt al Sf. Vasile cel Mare:

„Nu te târgui cu harul! Să nu spui: Bună este legea, dar mai plăcut păcatul!

Fă ce a făcut eunucul! Eunucul a găsit pe catehet şi n-a dispreţuit învăţătura (Fapte 8,27-39) ; bogatul a poftit pe sărac să urce în căruţă, cel falnic şi mândru, pe omul simplu şi nebăgat în seamă; a fost învăţat Evanghelia Împărăţiei, a primit în inimă credinţa, dar n-a amânat pecetea Duhului (botezul); iar când a întâlnit apă a zis: ,,Iată apă!’’ - cuvânt izvorât din o mare bucurie sufletească. Iată ce căutăm! Ce mă împiedică să mă botez? Unde voinţa este gata, nu este nici o piedică. Dumnezeu, Cel ce ne cheamă, este iubitor de oameni, slujitorul lui la îndemână, iar harul din belşug.

Mută-te cu totul la Domnul! Dă-ţi numele tău! Înscrie-te în Cartea Vieţii. Învaţă şi învaţă-te vieţuirea evanghelică... Fii mort pentru păcat; răstigneşte-te împreună cu Hristos; mută-ţi toată dragostea spre Domnul.’’ 91

89 Ibidem. pag. 35.90 „Scrierile Părinţilor Apostolici”, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Iustin, Patriarhul B.O.R., traducere de D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979, pag. 189.91 „Sfântul Vasile cel Mare - Scrieri, partea întâi”, traducere de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1986, pag. 494-496.

,,Dacă legile civile trebuie să fie păzite de toţi, cu atât mai vârtos trebuie să păzim Sfintele porunci şi legile Divine, care sunt puse

pentru mântuirea sufletelor noastre”

(Nov. Împ. Iustinian, 137)

(Citiţi în numărul viitor : Pr. Mihai Stanciu Taina Botezului – pas cu pas, pe înţelesul tuturor)

La Botezul Domnului

Miron Abrudan

Aminteşte-ţi creştine, crezul În gândul cel mai sfânt şi mai pios,Că astăzi s-a făcut BotezulDivin, al Domnului Iisus Hristos!... Veniţi, acum, creştini la sfântă

adunare, Să vă spălaţi cu-al Domnului Cuvânt, Şi sufletele voastre să se- adape Din revărsarea Duhului Prea-Sfânt!...

Din înălţimi S-a coborât StăpânulLa apa râului, curat, Iordan,Spălânduşi în neprihănire, sânul, Prin mâinile Proorocului Ioan.... Luaţi, acum, Lumină din Lumină Şi Duh de pace, răcorit alean, Că azi din slavă, Pronia Divină, În mistic chip, botează-Se-n Iordan!...

Cum să postim ?

Pr. Dr. Petre Tirbuţ

,,Şi când postiţi să nu fiţi ca făţarnicii, plini de întristare, care îşi zmolesc feţele lor, ca să arateoamenilor că postesc. Ci tu când posteşti ungeţi

capul tău şi faţa ta o spal”, .(Matei 6,16-17)

Toate cuvintele, gândurile şi faptele noastre să le facem spre slava lui Dumnezeu, pentru Hristos. A lucra pentru Dumnezeu, a trăi pentru El, nu este lucru uşor. Lui Dumnezeu se slujeşte în tăcere, în

taina din toată inima. Când facem ceva pentru Dumnezeu trebuie să ştie doar El, căci Lui Dumnezeu se lucrează fără mărturii ,,să nu ştie stânga ce face dreapta”. Orice trâmbiţare, orice semn dinafară, orice arătare strică numai.

,,Şi când postiţi nu fiţi ca făţarnicii plini de întristare care îşi zmolesc feţele lor ca să arate oamenilor că postesc. Ci tu când posteşti unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6,16-17).

Postul însemnează o slujire desăvârşită lui Dumnezeu. Cel ce posteşte îşi va aduce aminte de aceasta şi când posteşte se va întreba: Slujesc eu cu adevărat pe Dumnezeu cu postul meu? De aici va putea înţelege fiecare că postul nu stă numai în bucate.

În Mărturisirea Creştină stă scris: ,,Postul privit ca virtute creştină este înfrânarea de toate mâncărurile sau la caz de boală numai de unele, de asemenea şi de beuturi şi de toate lucrurile lumeşti şi de toate dorinţele cele rele, pentru ca creştinul să poată face rugăciunea lui mai cu uşurinţă şi să împace pe Dumnezeu, încă şi pentru ca să omoare poftele trupeşti şi să câştige harul lui Dumnezeu”.

Deci iată că şi Biserica ne învaţă şi ne arată lămurit că, pe lângă înfrânarea de bucate, postul este cu deosebire o înfrânare a tuturor poftelor care ne îndepărtează de Dumnezeu şi harul Său. Postul nostru trebuie să fie duhovnicesc, adică în postire să fim următori ai Mântuitorului, a cărui viaţă nu a fost decât o înfrânare continuă, iar noi dorim să-I slujim Lui prin postul nostru duhovnicesc, conlucrând cu Iisus în mod tainic la mântuirea sufletelor noastre. Prin înfrânare, post şi rugăciune facem voia lui Dumnezeu, precum şi Mântuitorul a lucrat mereu voia Tatălui Său prin postul cel mai minunat al Jertfei de pe crucea Golgotei.

Postul însemnează Jertfă. Postul este lepădarea de sine. Postul este iubirea cea mai desăvârşită a aproapelui. Postul însemnează cinstirea de Dumnezeu. Postul ne face mai buni, mai blânzi, mai milostivi. Postul ne apropie de Mântuitorul. Postul este puterea crucii şi urmarea lui Hristos. Acestea sunt virtuţile pe care postul cel adevărat trebuie să le lucreze în noi, pe când postul care se mărgineşte numai la bucate însemnează numai o tristeţe făţarnică, o zmolire a feţelor menită să trâmbiţeze înaintea oamenilor postire.

Spusele mele sunt întărite de cuvintele proorocilor şi ale sfinţilor părinţi:

Isaia, în cap. 58, zice: ,,Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale. În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu. Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire. Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată”.

În Pastorul lui Herma citim: ,,Domnul nu voieşte înfrânare nefolositoare care nu sfinţeşte pe cei ce o fac. Trăieşte în nevinovăţie, păzeşte-ţi inima curată, ţine toate poruncile lui Dumnezeu, crede tare că ferindu-te de orişice gând rău, de orice faptă rea, vieţuieşti după legea lui Hristos. Iată postul cel adevărat, iată postul plăcut lui Dumnezeu”,.

Sf. Ioan Gură de Aur zice: ,,Vrednicia postului nu stă în oprire de la bucate. Cel ce mărgineşte postul numai la aceasta mai mult îl necinsteşte. Posteşti? întreabă sfântul, arată-mi faptele! Cu ce fapte grăieşti? Vezi un sărac, fie-ţi milă de el. Vezi un vrăjmaş, împacă-te cu el! Vezi un prieten în cinste? Nu-l pizmui! Vezi o femeie cu bun chip, caută-ţi de drum! Să nu postească numai gura ci şi ochii şi urechile şi picioarele şi toate părţile trupului tău”.

Sfântul Efrem Sirul spune: ,,Iubeşte sărăcia lui Hristos ca să te îmbogăţeşti acolo cu dumnezeirea Lui. Iubeşte postul cel prea bun: fugi de desfătare şi de beţia cea de râs pricinuitoare şi maica desfrânării. Postul este pacea caselor. Postul nu iubeşte lumea, nici cele din lume. Postul pomenire de rău nu primeşte, iar cei ce nu se feresc de păcat şi pomenire de rău fac, deci se roagă şi postesc, sunt asemenea celor ce scot apă şi o toarnă în vas găurit. Postul este căruţa către cer şi bun povăţuitor al sufletului”.

Cunoscând aceste învăţături, fiecare creştin înţelept va înţelege cum va trebui să postească. Numai lucrând aşa lucrăm pentru Dumnezeu, numai postind astfel ne facem următori ai Mântuitorului. Numai postul cel adevărat spus de Dumnezeu şi sfinţii Săi, şi nu cel de biserica tradiţională, este în stare să ne înalţe la Hristos, comoara noastră; iată acolo să ne avem inima.

,,Mulţi oameni, când vine vremea ca să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare şi cu băutură. Aceiaşi oameni când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame şi de închisoare grozavă de la care abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese şi mâncare, par că vor să piardă, din mâncarea fără saţ, tot ce au câştigat prin post’’ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

„Omule, vrei să trăieşti mult, posteşte mult!. Postul este maica sănătăţii şi lungimea vieţii” (Sf. Vasile cel Mare).

„Dacă nu ţi-ai schimbat viaţa, ce-ţi foloseşte să posteşti? Schimbarea bucatelor nu ajută la nimic” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

„Păzeşte-te de a restrânge postul doar la ferirea de carne. Adevăratul post stă în a te îndepărta de păcate.” (Sfântul Vasile cel Mare).

,,Postul adevărat este abţinerea de la orice lucru rău’’(Sfântul Teodor Studitul).

Ziua de odihnă în Vechiul Testament

Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu

Zidit după chipul şi în vederea asemănării cu Dumnezeu, omul urmează Creatorului său. Prin întreaga sa activitate şi viaţă, el are de înfăptuit nesfârşita sa asemănare cu Ziditorul. Făpturile vin la existenţă progresiv, în ritm cu ,,zilele” creaţiei, iar în final apare omul ca o cunună a lor; ca un sens, o împlinire şi o conştiinţă a lor. ,,L-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale” zice Psalmistul (Ps. 8,6). Omul ni se descoperă astfel ca şi chip al lui Dumnezeu şi conştiinţă a creaţiei. Aşa după cum creaţia reprezintă o desfăşurare grandioasă de la un ,,început” la o finalitate a ei - prin facerea omului, după

care ,,Dumnezeu s-a odihnit”, şi omul va urma acelaşi ritm de viaţă între începutul lucrului său şi sfârşit, împlinirea lui, care-i aduce bucurie, odihnă. Această lege de existenţă îi ordonează, în unitate de nedesfăcut, lucrul şi timpul său. Prin aceasta omul credincios urmează lui Dumnezeu: prin lucrul său el este în duhul activităţii lui Dumnezeu-Creatorul; prin odihna sa este în duhul ,,odihnei sfinte” a lui Dumnezeu. Prin amândouă, lucru sau odihnă, timpul lui este sfinţit. ,,Le-am dat şi zilele Mele de odihnă, zice Domnul, ca să fie semn între Mine şi ei, ca să cunoască ei că Eu sunt Domnul, Sfinţitorul lor” (Iezechiel 20,12).

Împărţirea timpului legată de numărul şapte, ca: durata săptămânii, iar apoi la evrei, Sărbătoarea Paştilor, a Azimelor şi a Corturilor, care durează o săptămână (Lev. 20,8,34; Deut. 16, 4, 13), anul al şaptelea (Deut. 15), anul jubileu (Lev. 25), se înrădăcinează, cum s-a observat deja, pentru conştiinţa credinciosului, în numărul şapte al ,,zilelor” creaţiei. Astfel, semnificaţia sacră a numărului şapte este veche, este premozaică, e înainte de darea Legii pe Sinai. Este şi atestată ca atare, în Sfânta Scriptură. După încetarea potopului Noe trimite porumbelul să vadă dacă s-a scurs apa. Revenind în corabie, ,,pentru că încă era apă pe faţa pământului” (Facere 8, 9), referatul biblic consemnează că după ,,alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie” care s-a întors acum cu o ,,ramură verde de măslin”. Şi, ,,mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors” (Facere 8, 10-12). Astfel, consacrarea numărului şapte ţine de străvechea Tradiţie sacră.

Trebuie observat însă că, etimologic, cuvântul Sabat se poate identifica cu numărul şapte. ,,Sabat” provine de la verbul ,,a se odihni”, iar numărul şapte semnifica nu numai ziua de încheiere a săptămânii, ci şi sărbătorile care urmează, conform unui ciclu de şapte zile, şapte ani, etc. Identificarea între Sabat şi ziua a şaptea s-a produs prin revelaţia sacră a săptămânii în Vechiul Testament, cu zilele creaţiei, care determină ritmul muncii şi al odihnei credinciosului.

În Vechiul Aşezământ, ca sărbătoare consacrată, Sabatul se impune odată cu revelaţia de la Horeb-Sinai, odată cu încheierea

Legământului. Însă de la Horeb (alt nume pentru muntele Sinai), Dumnezeu i se descoperă lui Moise, ca ,,Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob”, ca existenţa absolută: ,,Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3,14); deci ca Persoană şi Fiinţă, Creator şi Proniator a toate. Atunci profetul primeşte mesajul divin: ,,Am văzut necazul poporului Meu în Egipt şi strigarea lui de sub apăsători şi durerea lui o ştiu. M-am pogorât dar să-l izbăvesc” (Ieşire 3,7-8). Încredinţat şi întemeiat pe această descoperire, în numele, în puterea şi sfinţenia lui Dumnezeu, Moise înfăptuieşte opera de izbăvire din robie a poporului ales, instituind în legătură cu eliberarea din robie, prin poruncă dumnezeiască, sărbătoarea Paştilor Vechiului Testament. Evidenţiem sărbătoarea Paştilor pentru că, dependent de aceasta, este consacrat clar mai întâi numărul şapte şi apoi însăşi ziua de odihnă. Până la eliberarea lui Israel din robie, nu se aminteşte nicăieri, în Vechiul Testament de ţinerea Sabatului.

Instituind sărbătoarea Paştilor, Moise spune: ,,Ziua aceea să fie spre pomenire şi să prăznuiţi într-însa ziua Domnului din neam în neam. În ziua întâia să aveţi adunare sfântă, în ziua a şaptea iar adunare sfântă, şi în acele zile să nu faceţi nici un fel de lucru, decât numai cele ce trebuie fiecăruia de mâncat. Păziţi sărbătoarea Azimilor că în ziua aceea am scos taberele voastre din pământul Egiptului” (Ieşire 12,16-17). ,,Şapte zile să mănânci azime, iar în ziua a şaptea este sărbătoarea Domnului” (Ieşire 13,6). Încă şi mai precis vorbeşte Moise despre ziua a şaptea ca zi de odihnă după trecerea prin Marea Roşie şi hrănirea poporului cu mană în pustie. În legătură cu acest fapt, Moise le porunceşte să adune fiecare mană numai pentru câte o zi. În ziua a şasea însă trebuiau să adune de două ori mai mult - ,,câte două omere mai mult de fiecare”. Şi Moise le arătă: ,,Iată ce a zis Domnul: mâine e zi de odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului: ce trebuie copt, coaceţi; ce trebuie fiert, fierbeţi astăzi, şi ce va rămâne păstraţi pentru a doua zi. Şase zile să adunaţi, iar ziua a şaptea este zi de odihnă şi nu veţi afla din ea în această zi. Şi s-a odihnit poporul în ziua a şaptea” (Ieşire 16,23,26,30).

Păzită din acest moment, ziua de odihnă va fi înscrisă ca a patra poruncă din Decalog: ,,Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o

sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar în ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Ieşire 20,11). În acest text este evidenţiată una din semnificaţiile fundamentale a zilei a şaptea ca zi de odihnă. Sărbătoarea evoca înainte de toate, cum s-a mai arătat, activitatea creatoare a lui Dumnezeu în cele ,,şase zile”, precum şi ,,odihna” Sa în ziua a şaptea. Această zi este binecuvântată de Dumnezeu şi sfinţită ca încununare a creaţiei. Credinciosul era chemat deci să prăznuiască prin ea lucrarea divină creatoare; altfel spus, întreaga săptămână are o oglindire a acesteia: a lucrării, mai întâi, şi a încununării ei, apoi, prin odihnă. Credinciosul trăia, oglindea astfel în propria lui viaţă, viaţa dumnezeiască. Păzirea Sabatului era un ,,semn” care unea pe ,,Dumnezeu cu fiii lui Israel” (Ieşire 21,17).

Nu trebuie omisă însă nici următoarea observaţie: S-a pus un accent deosebit pe Sabat ca ,,odihnă” a lui Dumnezeu, la încheierea ,,zilelor” creaţiei. Dar, ,,odihna” lui Dumnezeu, iar în legătură cu aceasta şi odihna de Sabat a credinciosului Vechiului Testament, se cuvine să o înţelegem atât ,,după literă”, cât şi ,,după duh”. Şi, Dumnezeu fiind Duh, nu poate obosi. Odihna lui Dumnezeu a celei de ,,a şaptea zi” nu este încetare, ci împlinire a activităţii Sale şi bucurie a creaţiei Sale. Dumnezeu nu încetează activitatea Sa. ,,Dumnezeu nu oboseşte şi nu îşi sleieşte puterea. Că înţelepciunea Lui este ,,nemărginit de adâncă” zice Proorocul (Isaia 40,28). Iar înţeleptul biblic va spune că nici pentru omul căutător de adevăr nu este odihnă, ,,nici zi nici noapte” (Eccl. 8,16). Şi iarăşi: ,,Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cânt. Cânt. 5,2). Cu atât mai mult Dumnezeu nu poate fi inactiv. Ziua Sa de odihnă, ziua a şaptea, care potrivit Sfintei Scripturi nu a mai cunoscut ,,seară şi dimineaţă”, este zi a Proniei Sale. Este perioadă a purtării Sale de grijă, a conducerii creaţiei prin ,,toiagul dreptăţii... toiagul puterii Sale” (Ps. 44,8; 109,2). Este lucrare a Proniei prin călăuzirea poporului Legământului prin Patriarhi şi Profeţi; prin trimiterea în cele din urmă a însuşi Fiului Său pentru mântuirea lumii. Dumnezeu

este mereu prezent şi activ în creaţie. De aceea Mântuitorul spune iudeilor: ,,Părintele Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5,17).

Dar atunci şi pentru credinciosul Vechiului Testament odihna de Sabat semnifica nu inactivitate, ci lucrare spirituală pentru înţelegerea şi preamărirea operei lui Dumnezeu ziditoare şi proniatoare. Însemna ,,consacrarea forţelor sale pentru a celebra în bucurie pe Creator”. Ziua de Sabat era o zi de rugăciune, de rostire şi aducere aminte a Legii şi de jertfă. Pentru aceea deosebit de semnificative sunt următoarele observaţii ale lui Moise, privind atât ziua a şaptea, cât şi celelalte sărbători: ,,Şase zile, spune el, să mănânci pâine nedospită iar în ziua a şaptea este încheierea sărbătorii Domnului Dumnezeului tău; să nu lucrezi în acele zile nimic, fără numai ce e pentru suflet” (Deut. 16,8). Şi, de asemenea privind cele trei mari sărbători - a ,,azimelor”, a ,,săptămânilor” şi a ,,corturilor”, Profetul atrage atenţia: ,,Dar nimeni să nu se înfăţişeze înaintea feţii Domnului cu mâinile goale. Ci fiecare să vină cu dar în mâna sa, după cum l-a binecuvântat Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 16,16-17), să vină deci cu ,,jertfa” sa.

Cu alte cuvinte, sărbătoarea, odihna, însemna o zi ,,pentru suflet”, o zi de conştiinţă; o zi de petrecere spirituală cu Dumnezeu, în care credinciosul prăznuia opera lui Dumnezeu, pătrundea în ,,misterul” Său creator şi proniator, adâncea semnificaţia adevărată a existenţei şi a vieţii în Dumnezeu. Timp de şase zile trebuia să lucreze, să se îndrepte spre lucrul său, pe care îl săvârşea tot după chipul Creatorului său. ,,Să faci acestea toate după modelul ce ţi s-a arătat în munte” (Ieşire 25,40), îi spune lui Moise, iar în a şaptea zi sta în faţa lui Dumnezeu; îşi ,,afla desfătarea sa în Domnul” (Isaia 58,14). Şi aducându-şi acum jertfa sa, căci ,,nu trebuia să vină cu mâinile goale”, credinciosul aducea rodul uceniciei sale. Se manifestă prin aceasta, în ziua odihnei, cu adevărat, ca ,,chip al lui Dumnezeu”, al Creatorului său.

Zilele săptămânii se concentrau în ziua de Sabat, aşa cum se concentrează munca în rod. Iar Sabatul era, în înţelesul spiritual, o adevărată zi de re-creaţie. Precum odinioară ,,Domnul căutase spre Abel şi spre darurile lui” (Facere 4,4) şi acum, darurile, jertfa, rodul

muncii ziditoare erau aduse în faţa Domnului şi dădeau semnificaţie Sabatului. Întâlnirea cu Dumnezeu în ziua odihnei nu era şi nu este timpul sau locul pasivităţii, inerţiei, imobilităţii. Dumnezeu este infinitatea puterii creatoare şi a-L întâlni reprezintă momentul unei regenerări şi zămisliri ziditoare. Aceasta voia să spună porunca lui Moise: că, în zi de sărbătoare, credincioşii Vechiului Legământ să facă ,,cele pentru suflet” şi să aducă ,,darurile lor”.

De aceea, în Vechiul Testament ziua de odihnă pe lângă sărbătoarea încheierii creaţiei, dobândeşte şi o nouă semnificaţie, care cu timpul devine motivul ei principal. S-a subliniat că porunca ţinerii Sabatului a fost dată Evreilor după instituirea Paştilor şi în legătură cu aceasta. Paştile israelit semnifica ,,trecerea” proniatoare a Domnului ,,peste pământul Egiptului” (Ieşire 11,4;12,12), şi trecerea poporului lui Israel din robie la libertate. Paştile se identifica deci cu eliberarea din robie şi devenea sărbătoarea centrală anuală a lui Israel. Însă această semnificaţie pascală va trece în chip firesc şi asupra Sabatului, asupra zilei de sărbătoare săptămânală.

Când Moise, înainte de săvârşirea sa din viaţă, rosteşte din nou Legea, în auzul întregului Israel, îi dă acum Sabatului semnificaţia pascală a eliberării din robie: ,,Să păzeşti ziua odihnei, zice Profetul, ca să o ţii cu sfinţenie. Şase zile lucrează şi îţi fă toate treburile tale; ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău. Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ înalt şi de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie” (Deut. 5,14-15). Pentru a întări aceasta semnificaţie a eliberării providenţiale, Profetul preciza: ,,Să nu faci în ziua aceeea nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici asinul tău, sau alt dobitoc al tău, nici străinul tău care se află la tine, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta cum te odihneşti tu” (Deut. 5,14). Sabatul devenea astfel sărbătoare a eliberării întregii făpturi.

De aceea se punea accentul, în prăznuirea zilei de odihnă, pe odihna tuturor, din orice stare: liber sau sclav, bărbat sau femeie, băştinaş sau străin; odihnă chiar a vieţuitoarelor, în al şaptelea an şi mai ales, în cel al cincizecilea, anul jubileu, se odihnea şi pământul

(Lev. 25,3-6). Sabatul era acum sărbătoarea unei providenţiale izbăviri; a ieşirii din ,,casa robiei” (Deut. 5,6), şi a mergerii spre ,,pământul făgăduinţei”, al libertăţii, al odihnei. Iar ajunşi aici, după multe încercări, rătăciri şi căderi, Solomon va invoca la sfinţirea Templului: ,,Binecuvântat fie Domnul Dumnezeu care a dat odihnă poporului Său Israel. Nu a rămas neîmplinit nici un cuvânt din toate cuvintele Lui, care le-a grăit prin robul Său Moise” (3 Regi 8,5). Desigur, odihna din ,,pământul făgăduinţei” era condiţionată de fidelitatea faţă de Legământ, fidelitate cum ştim, neîmplinită. Pentru care Ieremia va profeţi în timpul exilului o nouă odihnă: ,,în vremea aceea Eu voi fi Dumnezeul tuturor seminţiilor lui Israel, iar ele vor fi poporul Meu”, zice Domnul. ,,Abia atunci Israel a ajuns la locul său de odihnă” (Ieremia 31,1-2).

Astfel prăznuirea zilei a şaptea ca zi a creaţiei mai întâi, apoi a eliberării proniatoare din robie, ca şi din exil, cunoştea deja o schimbare, o mutaţie în conştiinţa religioasă a lui Israel. Devenea acum o sărbătoare cu caracter universal. Dealtfel, numărul şapte însuşi era un ,,simbol al lumii”, al lumii vechi şi în atâtea stări, ipostaze ale ei: al lumii zidite de Dumnezeu în cele ,,şapte zile”; al lumii în căderea ei, în păcatul care aduce suferinţă şi moarte; pentru care Domnul avea să rostească o judecată ca aceasta: ,,Nu vor intra întru odihna Mea” (Evrei 4,5); dar şi al lumii ca istorie a mântuirii, ca scenă şi obiect al lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu.

(va urma)

Stiaţi că...?!

,,Noroc,, = drac, în lb. aramaicăSalutul românilor: - ,,Hai noroc,, = înseamnă ,,,hai la dracu”?!Sâmbăta a fost instituită zi de odihnă de către Împăratul şi

Făcătorul Lumii – Dumnezeu?Duminica, ziua închinată soarelui, a fost instituită prin decret

imperial ca zi de odihnă de către împăratul Constantin cel Mare?,,Acum, judecaţi voi...De cine vreţi să ascultaţi: de Dumnezeu sau de om?

Vă reamintesc porunca : ,,Căci îţi poruncesc azi să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, să

umbli pe căile Lui, şi să păzeşti poruncile Lui, legile Lui şi rânduielile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti, şi ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze. Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti...,,(Deut. 30, 15-20).

Sfântul apostol Pavel întreabă: ,,Caut eu oare să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Dacă aş mai căuta să capăt bunăvoinţa oamenilor, n-aş mai fi robul lui Hristos,, (Gal. 1, 10).,,Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 29).

,,Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este adevărul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfinţii Apostoli până în zilele noastre, şi de azi înainte până la sfârşitul acestei lumi pământeşti. Privitor la această rânduială, la această cale, la acest adevăr, nu sunt cu putinţă nici concesiile, nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un Sinod Ecumenic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc”.

(Din Apoftegmele lui Nicolae al Ohridei despre Europa şi rudele acesteia).

Z odiac şi Horoscop* - două capcane ale iadului -

Motto: ,,Iar voi să nu ascultaţi pe ghicitorii voştri, pe visătorii voştri, pe vrăjitorii voştri

şi pe ai voştri ghicitorii de stele că aceştia vă prezic”

(Ieremia 27:9-10).

Zodiacul în diferite forme, raporate la perioade (anuală, lunară, decadală) sau la diferite influenţe regionale cuprinde acele generalităţi despre zodii sau semne astrologice anuale(cele chinezeşti), lunare(cele europene), sau decadale(cele druide-arborii). Am trecut în revistă pe cele mai uzuale dar mai sunt şi altele. Fiecare zodie este bazată pe anumite cicluri şi pe o serie de simboluri universale: elemente(foc, apă, aer, pământ, lemn), calitaţile

(cardinal, fix, mutabil) şi polarităţile (masculin-feminin sau yin-yang), rezultând diferite combinaţii cu caracteristici individualizate. După învăţătura lui Nicodim Aghioritul, vrăjitoria se împarte în mai multe părţi şi anume:

VRĂJITORIA PROPRIU-ZISĂ - prin care se înţelege chemarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute şi altele de acest fel;

GHICIREA- al doilea fel de vrăjitorie, prin care unii oameni spun cele viitoare tâlcuind semnele din palmă, numită chiromanţie şi prin alte obiecte (bobi, cărţi de joc, cafea etc.);

DESCÂNTAREA, SPIRITISMUL - adică chemarea ajutorului diavolilor în camere obscure sau la morminte pentru a pedepsi pe cei ce sunt în viaţă;

FERMECĂTORIA - adică vrăjirea unor tineri spre a se căsători unii cu alţii sau a se despărţi, prin invocarea ajutorului diavolesc, numit popular “ursită”;

GHICIREA CU MĂRUNTAIELE ANIMALELOR - numită iconoscopie. În acest fel de vrăjitorie intră şi zodiile, ceasurile bune şi rele;

GHICIREA PRIN MEMBRELE TRUPULUI, numită şi prevestire (ţiuitul urechilor, zbaterea ochiului, mâncărimea palmelor);

ASTROLOGIA (astrologos – cuvântul astrelor) este o vrăjitorie practicată din cele mai vechi timpuri până astăzi. Prin astrologie se înţelege ghicirea celor viitoare prin mişcarea stelelor, planetelor, vânturilor, norilor şi celelalte fenomene ale universului. Astrologii pretind că fiecare om are o stea proprie. Acestea sunt doar câteva dintre cele mai obişnuite feluri de vrăjitorii, unele aproape uitate, altele practicate şi în zilele noastre, pe care trebuie să le combatem şi de care trebuie să fugim, fiind iscodiri diavoleşti care amăgesc şi înşală pe mulţi creştini spre a lor pierzare. Este o mare incompatibilitate între Biblie şi zodiac, între şansa mântuirii oricărui om şi ,,predestinaţia ireversibilă” în care ,,norocul haotic” hotărât de astrele lipsite de viaţă i-ar împărţi pe oameni în fericiţi şi nefericiţi, fără vre-un aport al lor, şi mai ales al lui Dumnezeu. Aşa cum în stânga şi în dreapta crucii lui Iisus s-au aflat , în ceasul răstignirii ,

doi tâlhari tot aşa şi astăzi putem spune, fără să greşim că şi creştinii de astăzi se împart în două: creştini adevăraţi şi falşi creştini (adică creştinii doar cu numele).

Pe iubitorii de adevăr care din diverse motive acceptă informaţia zodiacului, îi sfătuim să reflecteze adânc asupra câtorva aspecte:

1. Zodiacul are la bază concepţia păgână a predestinaţiei, deci este anticreştin.

2. Multitudinea de zodiace şi de versiuni este o clară dovadă a falsului.

3. Fiecare dintre noi ne ştim ziua de naştere şi citind zodia respectivă suntem tentaţi să credem că ni se potriveşte într-o mare măsură şi astfel întărindu-se credinţa în existenţa predestinaţiei; însă, atenţie!, dacă am parcurge toate zodiile, fără a şti titlul fiecăreia, în mod sigur nu ne-am putea opri cu certitudine la una, fiind ferm convinşi că aceea este zodia noastră.

4. Tocmai pentru ca descrierea acţiunilor prevestite să se nimerească la un grup cât mai mare de oameni, zodiacul zilnic prevede evenimente cu consecinţe universal valabile.

5. Căsătoriile ce s-au făcut după indicaţiile zodiacului s-au dovedit a fi un eşec total, fiind urmate la scurt timp de divorţuri. Aceia care şi-au căutat fiinţa iubită într-o zodie potrivită au rămas în ,,zodiacul fecioarei”(adică necăsătoriţi).

6. Este absurd să gândeşti că tuturor oamenilor, din toate generaţiile, născuţi în aceeaşi zi, li s-au întâmplat exact aceleaşi lucruri (după cum spune zodia). Acest lucru nu se verifică nici în cazul a doi gemeni născuţi la un interval foarte scurt unul de altul, în acelaşi loc de pe suprafaţa pământului.

7. Nu data naşterii sau a conceperii contează pe tot parcursul vieţii sau în viaţa cealaltă, ci educaţia primită de la părinţi şi mai ales cea religioasă, în similitudine cu poruncile Mântuitorului Iisus Hristos şi în duhul Bisericii.

8. Creştinul are ca ,,dreptar de viaţă” Sfânta Evanghelie, iar păgânul are ca ,,dreptar al zilei” - zodiacul. Între ele diferenţa este ca între Rai şi Iad.

9. În Sfânta Evanghelie este precizat de mai multe ori că judecata oamenilor se face după credinţa şi faptele lor. Şi atunci, dacă în momentul naşterii ni s-ar da prin intermediul ,,ursitorilor” ca unui robot ,,cartela” cu programul vieţii ca fiind nu încercări , ci eşecuri, realizări şi păcate dinainte stabilite, nu ar mai avea sens să fim judecaţi din moment ce nu ne-am adus în niciun fel contribuţia. Deci nu există destin, nu există predestinare, există doar preştiinţa lui Dumnezeu care ştie mai dinainte de veacuri toate dar care nu se amestecă în libertatea noastră.

10. Zodiacul cel mai cunoscut este cel prelucrat după constelaţiile care se pot observa cu ochiul liber. Pentru cel care priveşte cerul înstelat şi nu a fost instruit să ducă liniile imaginare între diferite stele, obţinând astfel forme oarecum asemănătoare cu câte ceva cunoscut (Carul Mare, Carul Mic, Cloşca cu pui etc.), rămâne doar la contemplarea în ansamblu a măreţiei Creatorului şi a creaţiei Sale.

11. Este o mare deosebire între astronomie - ştiinţa ce descoperă legile pe care Dumnezeu le-a dat spre existenţă unei părţi a creaţiei Sale, adică macrocosmosului, şi astrologie - “ştiinţa” ocultă, plină de imaginaţie, bazată pe concepţia păgână a predestinaţiei, care caută să se adapteze la cerinţele de plăceri sau teamă învăluite în mister. Această categorie de oameni se depărtează în acest fel de Dumnezeu, nu-şi mai cunosc rostul vieţii lor pământeşti, şi fug după ,,alţi dumnezei”, mai convenabili pentru nevoile lor imediate, cântându-i ,,în lună şi în stele”. Din păcate, întâlnim multe amuzamente păcătoase, păgânisme, adevărate capcane ale iadului: horoscop, ghicit în cafea, în cărţi de tarot, darea în bobi… şi majoritatea se dezvinovăţesc urgent: ,,Ce, doar nu fac nimic rău!”.

Omul este într-adevăr o fiinţă curioasă. Dacă nu ar fi fost aşa, desigur că nu ar fi rodit talentul de descoperitor al tainelor lumii în mijlocul căreia trăieşte . Dar el nu s-a limitat doar a-l cunoaşte pe Dumnezeu după lucrările Sale. Ignorând barierele cunoaşterii, cu riscul de a-L supăra pe Dumnezeu, a vrut mai mult, chiar şi ceea ce îi era interzis, chiar şi ceea ce îi era dăunător.

Una dintre formele prin care astrologia se manifestă este horoscopul. Credinţa în horoscop susţine că fiecare zi a săptămânii se află sub dominaţia unei planete, care influenţează într-un anume fel viaţa celor născuţi în ziua respectivă. Astrologii consideră că zodia (constelaţia) în timpul căreia s-a născut cineva determină caracteristici ale personalităţii acestuia. Prin combinaţia influenţei constelaţiei şi a planetei sub care se cunoaşte un om, se constituie horoscopul, considerat de astrologi a fi sursa cunoaşterii trecutului şi a viitorului acelei persoane. Astfel, se dă omului falsa impresie că poate deţine controlul deplin asupra propriei vieţi şi că îşi poate cunoaşte destinul.

Dacă Dumnezeu ar fi considerat că îi este de folos omului să-şi cunoască viitorul, l-ar fi dotat încă de la creaţie cu un simţ aparte pentru aceasta; cât despre viitor ne spune Mântuitorul Hristos: ,,nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care le-a pus Tatăl în stăpânirea Sa” (Fapte 1,7). Deci, dacă Dumnezeu nu vrea ca omul să-şi cunoască viitorul, orice iscodire a acestuia (a viitorului) se face în mod mincinos numai cu puterea şi pe placul diavolului, care ne poate duce la pierderea mântuirii. Pentru că aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: ,,Să nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri (cei care compun zodiacele) care sunt în mijlocul vostru şi să nu ascultaţi de visurile voastre pe care le veţi visa, căci vă proorocesc minciuni” (Ieremia 29,8).

În continuare vă vom prezenta câteva învăţături ale sfinţilor Părinţi pentru a scoate în evidenţă deşertăciunea acestor credinţe superstiţioase care domină lumea contemporană.

,,Cunoaşte că sufletul tău este liber. Are putere să facă ce voieşte. În adevăr, nu păcătuieşti zodiei în care te-ai născut, nici nu faci desfrânare potrivit sorţii şi nici nu te silesc conjuncţiile stelelor să te dedai la destrăbălări. Pentru ce eviţi să-ţi mărturiseşti păcatele tale şi dai vina pe stele nevionovate? Căci păcătuim prin voia noastră liberă”(Sfântul Chiril al Ierusalimului - Cateheze).

,,Mai sunt şi astăzi oameni care dau vina pe lună şi pe zodii. Ei zic: eu n-aş fi aşa de rău dacă aş fi fost născut într-o zodie bună. Sau: e zodia mea, m-am născut în zodia Racului, trebuie să merg înapoi ca racul. Iar altul: m-am născut în zodia Taurului şi trebuie

să fiu bătăuş. Sau altul: M-am născut în zodia Scorpiei şi trebuie să fiu viclean ca ea şi să înţep pe alţii cu cuvântul. În sfârşit alţii: eu m-am născut în martie, sau zodia Peştelui, sau a Vărsătorului, a Cumpenei şi de aceea sunt nehotărât. Ce nebunie!”(Părintele Cleopa Ilie).

În Biblie acceptarea concepţiilor conform cărora viaţa lumii şi a omului sunt dependente de conjunctura în care se află corpurile cereşti la un moment dat este considerată IDOLATRIE:

,,Deşerţi sunt din fire toţi oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu şi care n-au ştiut, plecând de la bunătăţile văzute, să vadă pe Cel care este, nici din cercetarea lucrărilor Sale să înţeleagă pe Meşter; ci au socotit că sunt dumnezei cârmuitori ai lumii: sau focul, sau vântul sau arcul cel iute, sau mersul stelelor, sau apa năvalnică sau luminătorii cerului” (Înţ. lui Sirah 13:1,2).Numai atunci când a fost necesar pentru mântuirea lumii, Dumnezeu a făcut cunoscută voia Sa şi a descoperit oamenilor anume aleşi de El evenimentele care urmau să se întâmple în viitor. Proorocii falşi s-au rupt de Dumnezeu şi de Biserică, neavând un scop religios, ci urmărind câştigul bănesc prin înşelarea celor creduli (prin articole de presă, reviste, emisiuni la televizor şi radio etc.).

Cei care devin victime ale superstiţiei cad sub puterea diavolului, acesta câştigându-le încrederea îi face dependenţi de el prin diferite mijloace. Acceptarea superstiţiilor arată neîncrederea creştinului în puterea şi ajutorul pe care Dumnezeu îl dă naturii Sale create, omul căutând în acestea o alternativă la credinţa autentică în Dumnezeu. Există oameni care cinstesc atât de mult zodiile încât poartă semne zodiacale la gât pentru a avea ,,noroc”. Astăzi păcatul se numeşte modă. Ei nu ştiu că nu există noroc. Este păcat să spunem: ,,Am avut noroc!”. Corect este să spunem: Mi-a ajutat Dumnezeu!

Dumnezeu ne-a ştiut dorinţele noastre, ni le-a îndeplinit şi atunci din tot sufletul să spunem ca şi sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Amin.

* Sursa: http://ascorbrasov.ro/arhiva/108-zodiac-i-horoscop-dou-capcane-ale-iadului

----------------------------------------------------------------------------------

,,Să nu alergaţi la cei ce cheamă morţii, pe la vrăjitori, să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi la ei. Eu voi întoarce faţa Mea împotriva sufletului aceluia şi-l voi pierde din poporul lui” (Levitic 19-31,20-6).

,,Când vei intra tu în pământul ce ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu te deprinzi a face urâciunile pe care le fac popoarele acestea. Să nu se găsească la tine nici prezicător sau ghicitor, vrăjitor sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici din cei ce grăiesc cu morţii. Căci urăciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urăciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa Sa. Iar tu fii fără prihană înaintea Domnului Dumnezeului tău. Căci popoarele acestea, pe care le izgoneşti tu, ascultă de ghicitori şi de povestitori, iar ţie nu-ţi îngăduie aceasta Domnul Dumnezeu tău” (Deuteronom 18,9-14).

Sfârşitul lumii şi mişcările oculte

Pr. Prof. Dr. Mihai Valica

Introducere

Tema legată de sfârşitul lumii în anul 2012 este o temă actuală, care tulbură minţile şi inimile celor mai puţin pregătiţi sau puţin mai naivi dintre credincioşi. Este o temă lansată de unele cercuri oculte din România şi din străinătate, foarte mediatizată, prin care, plecându-se de la anumite profeţii mayaşe şi de la unele pretenţii ştiinţifice, se ,,profeţeşte” întâlnirea umanităţii cu aşa-numita celulă fotonică, ce va avea un impact devastator, cu tot felul de consecinţe foarte greu de suportat de către om, iar doar cei care au capacităţi paranormale şi vor fi una cu „conştiinţa unităţii”, vor

supravieţui. Pentru a atinge acest scop, oculta mondială întreprinde următoarele acţiuni la nivel global: Distrug orice suport duhovnicesc, moral, naţional, social,

religios al omului, prin pluralismul dogmatic, adică prin relativizarea absolutului şi absolutizarea relativului. De pildă: „Trebuie să acceptăm orice punct de vedere ca fiind la fel de valabil, de vreme ce nu există un singur adevăr, ci fiecare dintre noi este purtătorul propriului său adevăr”92. • Sterilizează inofensiv orice împotrivire rezonabilă, prezentând Creştinismul drept o cedare fără condiţii faţă de orice revendicare, provocare sau atac, punând înainte o concepţie despre dragoste pseudo-creştină, şantajistă, de tipul: „Hristos este dragoste, aşadar, cel care se împotriveşte prefacerilor sociale, economice, naţionale, morale, politice, religioase etc., iar cel care se opune, nu este creştin”. Sau: „Hristos nu are nevoie de apărători, prin urmare, acceptaţi „civilizat” orice profanare a Lui”93. Se propovăduieşte instaurarea unei „Noi Ere” în întreaga planetă, a cărei „guvernare ezoterică” şi-o va asuma – nevăzut – „Ierarhia Ocultă”. Cu ajutorul „dascălilor”, „funcţionarilor intermediari ai lumii” şi a „cugetătorilor lumii” ierarhia îşi va asuma conducerea adepţilor ei la ascultare oarbă şi pe fiecare om – prin „ştergerea sau scoaterea sinelui personal” – la „starea nemanifestată a ,,Unuia”, la „odihnă”, adică, la „inexistenţă”94. Pun în aplicaţie teoria responsabilităţii colective, care se identifică cu dispariţia conştiinţei personale promovată de Teosofie şi cu „gruparea” tuturor conştiinţelor individuale într-o singură conştiinţă colectivă: „Omul intră în conştiinţa Unităţii, a Unuia”, „…Personalitatea se stinge şi înşelarea se sfârşeşte. Aceasta este încununarea Marelui Proiect…”95.

92 Pr. Antonie Alevizopulos, Νeosatanism. Reviziuire şi înfruntare ortodoxă. Editura Dialogos, Αtena 1996, pp. 49, 63.93 Ibidem.94 Pr. Antonie Alevizopoulos, Ocultism, Guruism, „Noua Eră”, ediţia Sf.Mitropolii a Nikopolei, Preveza 1990, p. 98.95 Pr. Antonie Alevizopoulos, Ocultism, Guruism, „Noua Eră”, ediţia Sf.Mitropolii a Nikopolei, Preveza 1990, p. 102.

Soluţia pentru ca impactul cu celula fotonică să nu ne pună în pericol existenţa, ar fi – potrivit acestei concepţii – ca toţi să devenim oculţi şi paranormali. Este o întreagă provocare, iar expunerea argumentelor lor este una absolut schizofrenică, întrucât se pun pe acelaşi plan Vedele tibetane şi alte aberaţii sincretiste cu Biblia96.

Transformarea omului religios în om teosofic şi ocult

Prin ,,profeţiile” alarmante şi tendenţioase se urmăreşte o proliferare a preocupărilor oculte mondialiste şi transformarea omului religios creştin în om antroposofic şi teosofic97, adică în om ocult, în locul omului hristic.

Se foloseşte coroborarea forţată a unor elemente prezentate ca fiind ştiinţifice, dar ele fiind de fapt scientiste. Argumentaţiei scientiste despre sfârşitul lumii i se dă o valoare ştiinţifică, dar în fond este vorba de o ideologie oculto-scientologică, care nu are legătură cu ştiinţa sau cu cercetarea şi absolut nimic cu revelaţia divină creştină.

Scientismul este o ideologie care se foloseşte de datele ştiinţifice pentru slujirea unui scop ideologic; este ideologia care parazitează cercetarea ştiinţifică şi se foloseşte de datele ei pentru a acredita o anumită temă de interes pseudoreligios, cum ar fi sfârşitul lumii în 2012. În această concepţie avem elemente venite din monism, din panteism, din scientism – o îmbinare de elemente care nu pot coexista. Sunt doar nişte elemente disparate, puse într-un sincretism, care nu fac altceva decât să incite sau să tulbure, şi să transmită panică şi teamă nejustificată98.

Care ar fi răspunsul Bisericii lui Hristos?

96 Vezi pe larg Gheorghe-Cristian Popa, Părerea Bisericii despre sfârşitul lumii, în ziarul Lumina, 13 Noiembrie 2010. 97 Vezi pe larg Pr. Dan Bădulescu Împărăţia răului: New Age, Ed. Christiana, Bucureşti, 2001.98 Ibidem.

,,Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”99, ne încredinţează însuşi Iisus Hristos. Revelaţia divină ne transmite, că noi ca şi creştini trebuie să devenim „lumină a lumii” 100 prin lumina lui Hristos101 şi nicidecum să ne luminăm cu celula fotonică a ocultiştilor.

Scriptura vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca naţiune, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” ce l-am pus ca umanitatea să meargă spre Cer.

Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”102, care include Naţiunile, dar nu se indentifică cu ele, ci cu Împărăţia lui Dumnezeu, ,,căci nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare”103.

Nu este întâmplător faptul că ne naştem într-o anumită familie, că aparţinem unui anumit neam. Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne-a hotărât o evoluţie în istorie şi un rost în contextul general al voii Lui (Fapte 17, 26-27). Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi prin lumina lui Hristos, care luminează tuturor.

Scopul Bisericii este de a transforma Naţiunile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze propovăduind Evanghelia104.

99 Matei 24, 36.100 Matei 5, 14.101 Ioan 8, 12: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.102 Vezi I Corinteni 12, 12-14.103 Evrei 13, 14.104 Vezi pe larg pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-166.

Dileme recente şi delimitări eclesiale faţă de politică şi masonerie

În ultima vreme sunt multe asemănări între politică şi masonerie sau alte organizaţii oculte, încât există dilema dacă politica a devenit masonică, deci nedemocrată sau masoneria s-a politizat excesiv?

Biserica nu trebuie să susţină un anume sistem politic sau ideologic, ci trebuie privită ca mijloc de tămăduire şi reper moral în societate.

Biserica nu condamnă politica în sine sau asocierea oamenilor în diferite organizaţii sau cluburi, ci numai poli-ticianismul, demagogia, secretomania, hoţia şi minciuna. Politica şi societatea ocultă devin nocive când luptă împotriva lui Dumnezeu şi a omului sau acaparează bunuri materiale în folosul grupării respective. Devalidarea economică şi sărăcirea României recente sunt urmările duplicitare şi coabitarea trădătoare şi nefericită a politicului cu organizaţiile ocultei mondiale în ultimii 20 de ani, în numele democraţiei. Cu alte cuvinte, ceea ce se decide în secret la lojă sau club, se oficializează „democratic“ la partide sau în parlamente…!

Omului hristic între comuniunea Bisericii şi social

Creştinismul ca doctrină şi sistem „de viaţă din belşug”105

este net superior oricărei doctrine politice, masonice sau sociale. Biserica poate fi privită în acest sens ca o alternativă concretă şi sigură pentru bunăstarea pământească, stabilitate economică şi mântuirea lumii şi îndumnezeirea omului prin Iisus Hristos.

Biserica respectă autonomia legitimă a ordinii democratice şi nu-şi atribuie calitatea de a impune o soluţie instituţională sau constituţională, ci are chemarea de a-şi exercita funcţia

105 Ioan 10,10.

profetică şi moralizatoare, atunci când se petrec derapaje politice, ideologice sau economice.

Biserica nu este un partid religios, cu care se poate cădea la învoială în schimbul unor promisiuni materiale. Biserica este a lui Iisus Hristos, Trupul tainic, viu şi activ în lume şi în istorie. De aceea trebuie să fie metapolitică, profetică şi filantropică şi să vegheze la spiritualizarea actului politic, administrativ, economic şi social şi nu să le gireze sau să se dilueze în acestea. Creştinismul nu se epuizează în politică, nici într-un proiect al organizării societăţii umane106.

Nimănui nu-i este îngăduit să fericească pe alţii cu de-a sila, în numele unor principii religioase, programe sociale, politice sau secrete.

Biserica trebuie să ia atitudine împotriva individualismului modern, atomizat şi democratic, împotriva totalitarismului contemporan, autoritar şi tiranic, care substituie adevăratei comunităţi de dragoste, a Bisericii lui Hristos, chipul apocaliptic al Leviatanului107.

Rolul Bisericii nu este de a se opune politicii, ci are chemarea de a mărturisi revelaţia divină şi de a sancţiona moral abaterile unei politici abuzive, „spiritualizând” astfel politica şi nu politizând Biserica. Prin „a spiritualiza politica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria morală de a arăta politicienilor, cu orice risc, care sunt exigenţele şi principiile moralei creştine necesare a fi respectate în viaţa şi activitatea politică108. Aceasta înseamnă a face politica „posibilă”, adică suportabilă109.

106 Vezi Luca 12,13-14: „Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moş-tenirea. Iar El a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor între voi?”. 107 Iov 41, 1-34.108 Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf., între altele, Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica Părintelui Stăniloae de dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Preda, Biserica în Stat. O invi-taţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999.

Biserica nu ajută numai la găsirea unor soluţii, ci face cu putinţă trăirea în chip omenesc a situaţiilor de suferinţă, în aşa fel încât în mijlocul lor omul să nu se piardă şi să nu-şi uite demnitatea şi chemarea, ba deopotrivă omul să-şi păstreze morala vieţii, dinamica vieţii, impulsul şi mişcarea concretă pentru a ieşi cu speranţă din necaz şi suferinţă, într-o deplină libertate a persoanei dar în relaţie eclesială sau comunitară. În această comuniune şi conlucrare, centrală este persoana, nu distanţa existenţială a realităţii individuale sau sociale a „celuilalt”.

Când oamenii îşi închipuie că deţin secretul unei organizări sociale perfecte, îşi închipuie că pot folosi şi orice mijloc – chiar şi violenţa şi minciuna, hoţia sau devalidarea unei naţii – pentru a o realiza. Politica sau ocultismul devin atunci o „religie lumească”, având iluzia că va construi raiul pe pă-mânt. Nici o societate politică sau secretă avându-şi propria autonomie şi propriile legi nu va putea fi confundată cu Împărăţia lui Dumnezeu110.

Rolul omului hristic

Credinciosul hristic trebuie să fie prezent în centrele unde se elaborează orientările viitorului, pentru a fi promovate cât mai urgent principiile evanghelice de adevăr, dreptate, libertate, bucurie şi pace în Duhul Sfânt, principii ce prefigurează Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ precum şi în cer111, însă trebuie să evite categoric orice colaborare cu politica sau cu organizaţiile oculte potrivnice lui

109 Vezi pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-173.

110 Vezi pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-170.111 Vezi Romani 14,17; Matei 5, 1-7,29; Matei 6,33; I Petru 3,14.

Dumnezeu112, pentru ca să poată deveni „lumina lumii şi sarea pământului”113, după chipul şi „starea bărbatului desăvârşit la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”114, adică omul hristic.

Aceste ţeluri creştine trebuie să reintre în circuitul valorilor umane ţinând cont de libertatea fiecăruia, de comunitatea de iubire şi de strădania firească a omului după fericirea terestră în comun, în drumul lui spre veşnicie.

Creştinul, pentru a evita eşecul, trădarea chipului adevărat al omului, drama pământească de a fi silit să trăiască rupt între două lumi, trebuie să se lepede de chipul modern al acestei lumi, să-L mărturisească pe Hristos şi Evanghelia Lui şi să rămână un membru activ al Bisericii115.

Lepădarea de chipul acestei lumi nu înseamnă fuga de lume, nici militantismul indivizilor în lupta contra altor indivizi, sau împotriva structurilor care menţin nedreptatea socială, ci reprezintă urmarea lui Hristos, poate înseamna o alternativă pentru cei care doresc să cunoască pe Hristos şi înseamnă că „fiii luminii sunt mai înţelepţi decât fiii acestui veac”116.

Vindecarea sau revitalizarea corpului social trebuie să se facă în Duhul şi în numele lui Hristos, adică paşnic, prin exemplul personal şi comunitar, creştinul să fie „sarea pământului” şi „lumina lumii”117, şi orice faptă bună pe care o săvârşeşte să o facă din dragoste pentru Dumnezeu şi aproapele, ţinând cont de libertatea persoanei.

112 În acest sens Sf. Sinod al BOR a condamnat plenar masoneria în 11 martie 1937. Vezi “Studiu Asupra Francmasoneriei” de Î.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae al Ardealului”, Cronica internă B.O.R., 55 (1937) nr. 3-4 Martie – Aprilie”"Istorie, Manual Pentru Cls. a-X a” ed. Corint.113 Matei 5, 13-14.114 Efeseni4, 13. Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit115 Vezi pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-176.116 Luca 16., 8.117 Matei 5, 13-16.

Este contradictoriu să vorbim de „etică socială” obiectiv aplicabilă, din moment ce evenimentul comuniunii se judecă exclusiv în cadrul libertăţii personale. Când se impun în mod convenţional sau cu forţa modele în afara persoanei, sau când dorim „să creăm de sus” o comuniune cu programe definite şi cu legi strict economice sau raţionale, cu reguli ireale de libertate şi de justiţie, sau de orice altă „valoare” obiectivă, mutilăm însăşi viaţa şi îi chinuim pe oameni118.

Concluzii

Activitatea fasonatorilor, a îndrumătorilor de gândire şi a instructorilor noii ere oculte contribuie atât la „liniştirea” şi „letargia” în care s-au afundat societăţile occidentale119, cât şi la „distrugerea creativă”, pentru impunerea Noii Ere a Vărsătorului.

Toţi cei care urmăresc „noua” eră mondialistă cu spirit analitic şi critic constată că instructorii formatori contemporani – fie „militanţi”, fie folosiţi fără să conştientizeze scopul activităţii, pun în lucrare, la toate nivelurile societăţii, mai ales următoarele maşinaţiuni:

Neutralizează omul „vechi” şi fac să dispară experienţa şi cuceririle a mii de ani, intervenind „remediuitor” în fiecare sector al vieţii lui, făcându-l astfel pe om să-şi piardă – treptat şi fără să-şi dea seama – convingerile sale, precum şi capacitatea personală de gândire, de judecată, de punere în valoare, de ierarhizare şi de hotărâre.

Distrug omul „vechi”, idealizând „noul” model, omul căzut, „fiinţa umană”, adică omul care ignoră faptul că i-a fost neutralizată voinţa, deoarece i-a fost înlocuită artificial cu

118 Vezi pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 169-174.119 Noua ordine mondială în informatică. Ură împotriva gândirii, Denis Duclos, sociolog şi director de cercetare la National Centre for Scientific Research, ziarul «Kiriakatiki Elefterotypia», (Le Monde Diplomatique), 21. 02. 1999, p. 38 ş. u. Şi: «Essai de psychologie contemporaine, Ι. Un nouvel age de la personnalite», Le Debat, Marcel Gkose, iunie 1998.

patimi „fără limite” în viaţa lui morală, sexuală, familială, culturală, religioasă etc.

Construiesc omul „nou”, „îndrumând” lumea „bună” cu „noi” tendinţe din cele descoperite „ştiinţific”, „pentru binele lui”. Îl îndrumă cum să se îmbrace, cum să se distreze, pe cine să admire, pe cine să imite, ce să cumpere, ce să mănânce, ce să cânte, ce să citească, ce să creadă şi ce să adore, cum să gândească, cum să facă gimnastică, cum să facă dragoste, cum să se comporte cu copiii săi, chiar şi cum să respire, cum să doarmă, cum „să-şi controleze visele”, dar şi cum să moară şi cum să dispună de corpul său.

Povăţuiesc spre fatalism (dispariţia libertăţii şi a voinţei), iniţiind lumea în ocultism (amestecând adeseori în el şi Creştinismul), în religiile orientale şi ale Noii Ere (karma, spiritism, călătorii în vieţile anterioare), în astrologie etc. Se ştie că „Dogma reîncarnării va fi unul dintre principalii factori determinanţi ai Noii Religii Mondiale.”120

Instaurează subcultura Noii Ere: Cheamă la emisiuni „serioase” persoane cu „puteri”, „terapeuţi”, „văzători”, astrologi etc., dar nu vorbesc despre furtuna generalizată a consumului de droguri, a erotismului pervers, a vrăjitoriei şi satanolatriei etc.

Legalizează, indirect, toate ereziile, sectele şi noile religii care au „profeţit” venirea unei Noi Ere, unei Lumi Noi etc., acceptând şi ei înşişi Noua Eră a Vărsătorului ca un fenomen natural ireversibil. Aşadar mişcări creştine şi necreştine, organizaţii

internaţionale, naţionale oculte, secrete sau discrete încearcă să reconstituie – fie şi numai în cadrul socialului – unitatea universului spart de iscodirea modernă şi să instituie un Arhitect-colectivitate, în locul Dumnezeului Creator, Tată şi Mântuitor, să instituie transcendenţa naturală a socialului şi a ocultismului faţă de individ în rolul transcendenţei absolute a Divinităţii; toate aceste încercări Biserica nu le poate privi decât ca pe o formă de neo-păgânism dusă

120 Texe Marrs, Book of New Age Cults and Religions, în greacă la Editura «Stereoma», Εgnatia 108, p. 243.

până la satanism. O astfel de „fericire pământească laolaltă” oferă nălucirea unei false aşteptări paradisiace, adică un „rai trist”, fără Dumnezeu121, în care adevăratul dumnezeu este Antihrist.

,,Fraţii mei, în vremurile noastre, această discuţie în contradictoriu a luat sfârşit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşătoare. Hristos Şi-a luat crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?”( Cuvânt al lui Nicolae Velimirovici (1880-1956), extras din cartea “Prin fereastra temniţei” ).

Bătrâneţe..., haine grele

Pr. Mihai Stanciu

Motto: ,,...bătrâneţea este grea, dar nu rea...”

121 Vezi pe larg pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 165-176.

Într-o zi, iubita mea soţie m-a oprit să îmi dea o idee pentru revistă, şi

anume să punem o rubrică cu imaginea alăturată. Ideea m-a dus la amintirile mele dintr-o parohie de munte şi am început să leg aceste amintiri cu gândurile şi dragostea mea pentru ei, pentru cei mai mari dintre noi, pentru cei de lângă noi, pentru bătrănii noştri atât de oropsiţi uneori, de batjocoriţi şi de uitaţi! Când am recitit articolul am băgat de seamă că în titlu este cuvântul grele şi nu rele... Atunci, mi-am amintit de cuvintele lui moş Mihai...

Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, ne spune că noi oamenii am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1,26-27); strămoşii noştrii, Adam şi Eva au fost aşezaţi de Dumnezeu în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească. Ei erau fericiţi în prezenţa lui Dumnezeu şi s-au bucurat de toate binecuvântările Lui, până în ziua în care s-au lăsat amăgiţi de şarpele cel vechi, Satana, şi au călcat porunca pe care le-a dat-o Dumnezeu, aceea de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Drept urmare au fost izgoniţi din Eden şi au atras blestemul lui Dumnezeu asupra pământului, urmând ca de acolo înainte să-şi câştige hrana cu multă trudă şi cu sudoarea feţei lor (Geneza 3,17-19).

Dumnezeu a scurtat viaţa omului, limitând-o la 70-80 de ani (Psalmul 90,10), tocmai pentru a fi scutiţi de neputinţele şi necazurile care sunt inerente acestei etape din viaţa noastră - bătrâneţea. Totuşi, pentru cei

credincioşi, promisiunea lui Dumnezeu este aceasta: „El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale, El îţi izbăveşte viaţa din groapă, El te încununează cu bunătate şi îndurare, El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul.” (Psalmul 103,1-5).

Mihai Mirică, sat Văvălugile, com. Bozioru, 77 ani.

(,,...bătrâneţea este grea, dar nu rea...” – din cuvintele lui nea Mihai)

Trăind între naştere şi moarte, în mijlocul naturii, ţăranul are o finalitate precisă în viaţă, căreia îi subordonează toate faptele sale. El prezintă mereu acţiunea ca expresie a unei concepţii despre existenţă, în locul dizertaţiilor despre aceasta din urmă. El rămâne înrudit cu ţăranul lui Creangă, cu cel al lui Slavici, cu cel a lui Rebreanu şi pe el, pe ţăranul român, pe omul de la sat fie el bătrân ori tânăr, să-l întrebăm, atâta vreme cât trăieşte după legile unei morale ancestrale, dacă vrea să dispară, ori bunăoară să se mute în muzeu. Cu siguranţă că nu va accepta niciodată aşa ceva.

Dacă Guvernul, bătându-şi joc de ei, le-a luat din pensii, să le dea Biserica ceea ce statul comunist şi dem(on)ocrat le-a luat prin fiii dracilor: Sfânta Scriptură şi nădejdea în mântuirea vieţii veşnice.

Întreabă astfel de batrâni daca ştiu ceva despre Viaţa veşnică, dacă sunt siguri de mântuirea lor şi îţi vor răspunde: ,,Dumnezeu ştie!”

Nea Mihai, în singurătatea lui ,,se culcă odată cu găinile, se scoală odată cu ele”. În mijlocul pustiei, vorbeşte cu păsările din ogradă, cu

căpriţele lui, cu câinii şi pisicile de pe lângă casă, că alţi interlocutori nu are decat arareori. Şi, pentru că ochii îi sunt slăbiţi, nu poate citi Scripturile dar nu-i lipsesc rugăciunile de seară şi de dimineaţă. Se închină în felul lui cu faţa spre Răsărit, în duh şi în adevăr, aşa cum a prins din bătrâni. Atunci când îl ajută picioarele şi când este vreme bună mai merge şi la biserica din sat să se roage pentru ai lui; că preotul navetist dă rar prin ograda sa. Vine doar în posturi şi atunci în grabă pentru a-şi vârî câţiva banuţi în buzunare. În rest, nici un cuvânt bun, nici de îmbărbătare, nici de mângâiere.

Cu toate acestea să le amintim bătrânilor noştri că nu sunt niciodată singuri – ei sunt cu Dumnezeu: „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului” ( Mat. 28,20), apoi: ,,Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare.” (Tit 2: 2)

Când bătrânii se poartă în acest fel, devin şi rămân exemple vrednice de urmat pentru cei tineri şi credinţa creştină înaintează. Ce mult avem nevoie de astfel de bătrâni, adică oameni maturi în toate privinţele! Ce mare binecuvântare ar fi pentru ţara noastră, declarată creştină, să avem astfel de politicieni...

O, om

Sf. Ioan Iacob Hozevitul

O, om! ce mari răspunderi aide tot ce faci pe lume,

de tot ce spui în scris sau grai,de pilda ce la alţii dai,

căci ea, mereu, spre iad sau raipe mulţi o să îndrume.

Ce grijă trebuie să puiîn viaţa ta toată,

căci gândul care-l scrii sau spuis-a dus…în veci nu-l mai aduni,

şi vei culege roada luiori mort , ori viu , odată.

Ai spus o vorbă, vorba ta,mergând din gură-n gură,va-nveseli sau va-ntrista,va curăţi sau va întina,

rodind sămânţa pusă-n eade dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt…cuvântul scrise-un leac sau o otravă,

tu vei muri, dar tot ce-ai scrisrămâne-n urmă drum deschisspre moarte sau spre paradis,

spre-ocară sau spre slavă.

Ai spus un cântec, versul său,rămâne după tine

îndemn spre bine sau spre rău,spre curăţie sau desfrâu,lăsând în inimi rodul său

de har sau de ruşine.

Arăţi o cale, calea taîn urma ta nu piere,

e cale bună sau e rea,va prăbuşi sau va-nălţa,vor merge suflete pe easpre cer sau spre durere.

Trăieşti o viaţă…viaţa tae una, numai una,

oricum ar fi, tu nu uitacum ţi-o trăieşti vei câştiga

ori fericire pe vecieori chin pe totdeauna.

O, om! ce mari răspunderi ai,tu vei pleca din lume,

dar ce ai spus prin scris sau graisau laşi prin pilda care-o dai

pe mulţi, spre iad sau raimereu o să-i îndrume.

Deci nu uita!.. Fi credincioscu grijă şi cu teamă

să laşi în urmă luminos,un semn, un gând, un drum frumos,

căci pentru toate neîndoios,odată vei da seamă.

Amin!

Apărută cu sprijinul necondiţionat al :

Amenajări interioare, amenajări exterioare, amenajări teritoriu - prin AGI CONSTRUCT Buzău.

Construiţi-vă casa mult visată:-prin AGI CONSTRUCT- Buzău - construcţii civile, construcţii case, vile.

Consolidări, renovări, restaurări, amenajări interioare, amenajări exterioare -

AGI CONSTRUCT Buzău.Antreprenor general, AGI CONSTRUCT este specializată pentru construcţii clădiri civile şi industriale. Lucrări de amenajari interioare şi

amenajări exterioare, construcţii lemn case de locuit şi case de vacanţă. Execuţie specializată pe

decoraţiuni interioare şi exterioare, tâmplărie aluminiu şi PVC. Consultanţă tehnică şi de finanţare,

execuţie de vile la cheie. Plata în rate. Lucrări de construcţii case de vacanţă , construcţii vile, hale

industriale,construcţii la cheie.

STR. RĂSCOALEI 1907, NR.105, BUZĂUTel. 0238/720.398, 0744.530.900,Fax 0238/720.398; 0238/717.195

E-mail: agiturturica@yahoo.com

Pr. Mihai Stanciu

• Director fondator al Programului ,,Saul din Tars”• Preşedintele Fundaţiei ,,Crucea şi Semiluna”• Vicepreşedintele SBR• Redactor şef al Revistei „Întuneric sau Lumin㔕 Profesor de Istorie şi Geografie, 1990 – 1993• Absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti,

1993• Preot în jud. Buzău şi Vrancea, 1993 - 2000• Mersin Üniversitesi Arkeoloji Bölümü, 2000• Cercetător în Istorie la S.M.R. Oradea, 2003 - 2004• Misionar în Turcia şi fondator al Bisericii Maranata din Istanbul,

2004 - 2008• Conferenţiar ecumenic în România, Europa şi Orient, 2000 -

2008• Editor „Borgi în Biserica Română”, 2009• Pasionat de Teologie, Istoria Religiilor şi Arheologie Apostolică• A publicat diferite articole religioase şi cu caracter istoric în ţară

şi în străinătate• Colaborator la mai multe reviste cu caracter ştiinţific şi de

cercetare în Arhivele Statului

,,Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-

dimineaţă.Însetat-a de Tine

sufletul meu, suspinat-a după Tine

trupul meu,În pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă. Aşa în locul cel

sfânt m-am arătat Ţie, ca să văd puterea

Ta şi slava Ta.Că mai bună este

mila Ta decât viaţa; buzele mele Te vor

lăuda,, (Psalmul 62,1-4).

Dumbrăvi şi sihăstrii au cercetat;

înşelătoare culori i-au chemat pretutindeni,

ameţitoare miresme i-au făcut să

năzuiască, dar zadarnice toate au

fost, căci aşa Lumină nu se găsea nicăiri, şi

unul câte unul s-a întors să-şi

mărturisească neputinţa:

,,Dumnezeu este Lumina!,,

Dimitrie Anghel Jertfa

Eu am văzut întunecimeÎn cer — şi surd gemea pământul.Furtuni, a ceţilor desime,Urlând, ducea cu sine vântulPăduri voinici, ca-n secerare,Şi munţi în ape au căzut...Spre cer strigat-am cu glas tare,Dar în furtuni şi tulburare,Pe Dumnezeu nu L-am văzut...Şi iată: — Văi nemărginiteŞi dealuri-nalte, depărtate,Cu stânci de munte-acoperiteŞi zori, ca-n fum înfăşurate,Deodată ochiul mi-a zărit;Şi tresărind cu frică mareSpre cer am îndreptat chemare,Dar urma sfintelor picioareEu nici aicea n-am găsit.Şi iarăşi văd minune nouă:

Roş-sângeratic cerul ardeDintr-însul ploi de fulger plouă,Ducându-se-n vârtej departe.Şi toate ard, de foc aprinse,Şi sufletu-mi înspăimântează,Dar focuri şi săgeţi nestinse,Pe Domnul nu-L înfăţoşează.Dar iată — linişte cerească;Sunt plin de sfinte presimţiri— La răsărit încep să creascăLumini de aur, străluciri.Dorinţa tainică mă faceAcolo sufletul să-mi zboare:În raze vii, strălucitoare, În sfântă linişte şi pace,Eu, împăcat, voios Îl simtPe Cel din vecinicie Sfânt.

Alexei Mateevici, Mai, 1912

Căutarea lui Dumnezeu