Introducere

Cele mai vechi date scrise referitoare la folosirea plantelor medicinale

datează de circa 7000 de ani şi aparţin popoarelor din Egiptul antic şi China

antică; acestea reprezintă experienţa acestor popoare în utilizarea plantelor

pentru tratarea diferitelor boli umane şi ale animalelor.

Fitoterapia, aromoterapia şi terapia naturală de astăzi capătă noi valenţe faţă

de cea din trecut. În plus, metodele, sistemele terapeutice şi medicamentele de azi

se adresează din ce în ce mai mult bolnavului şi nu bolilor; încep să fie

reactualizate vechile concepţii ale unei terapii holistice care se adresează

organismului uman în ansamblul său şi nu organului afectat.

Interesul pentru organismele medicinale a crescut odată cu perfecţionarea

tehnicilor de extracţie şi prelucrare a produşilor activi şi în special al demonstrării

eficienţei lor în combaterea unor maladii umane grave.

In ultimii 20 de ani s-a constat o crestere usoara a numarului de cazuri de

pacienti cu pancreatita. Aceasta boala este afectiunea inflamatorie persistenta a

pancreasului ce se defineste prin modificarea tesutului glandular a pancreasului

si cicatrizarea (fibroza) acestuia, determinand de alterarea secretiei enzimelor

pancreatice si a hormonilor. 

Lucarea de licenta are ca tema studiul privind actiunea extractului vegetal

de hrean (Armoracia rusticana) asupra pancreasului la soarecii Wistar pe fondul

inflamatiei induse de kaolin.

Prima si a doua parte ale lucarii este dedicată studiului din literatura de

specialitate în cadrul căreia sunt prezentate, într-o formă sintetică, istoria cercetării

plantelor medicinale, utilizarea acestor in anumite afectiuni metabolice, precum

infamarea pancreasului (pancreatita).

În ultima parte a lucarii, cu mult mai consistentă, sunt prezentate metodele şi

tehnicile de investigaţie utilizate precum şi contribuţiile personale referitoare la

actiunea benefica a extractului vegetal de hrean (Armoracia rusticana) asupra

pancreasului la soarecii Wistar pe fondul inflamatiei induse de kaolin.

Capitolul I.

STUDII PRIVIND ACTIUNEA BENEFICA A UNOR EXTRACTE VEGETALE

1.1 Generalitati-extracte vegetale

Extractele vegetale sunt preparate farmaceutice fluide, moi sau uscate, obtinute

prin extractia produselor vegetale cu diferiti solventi, urmata de evaporarea partiala

sau totala a solventului si aducerea masei reziduale sau a pulberii la concentratia

sau la consistenta prevazuta.

Extractia din plante are loc prin doua mecanisme principale, vehiculul actionand

prin dizolvare si prin extractie.

Dizolvarea directa a constituentilor se produce cand lichidul de extractie vine in

contact cu celule sfaramate. Cu cat gradul de maruntire a drogului este mai mare,

cu atat actiunea de dizolvare este mai intensa si mai extinsa la proportii mari de

material.Dizolvarea directa reprezinta o prima faza a extractiei cand se epuizeaza

acea parte a materialului format din celule rupte.

Extractia propriu-zisa este un proces mai complex, in care solventul actioneaza

asupra celulelor intacte. Peretele celulozic al celulelor, uscat este adus intr-o stare

in care poate permite trecerea solventului in interiorul celulelor prin absorbtia

moleculelor de dizolvant care produce imbibarea membranelor. Acest mecanism

este lent, duce la dizolvarea selectiva a constituentilor din produsul supus extractiei

si este aplicat in masura mai mare cu apa sau amestecuri hidroalcoolice.

În funcţie de consistenţă se pot obţine:

-extracte fluide;

-extracte moi care conţin cel mult 20% materii volatile;

- extracte uscate – care conţin cel mult 5% materii volatile.

Prepararea extractelor vegetale

Pentru obţinerea extractelor vegetale, F.R. X prevede următoarele: produsul

vegetal adus la gradul de mărunţire prevăzut în monografia respectivă este supus,

dacă este cazul, unei prealabile degresări.

Solvenţii utilizaţi pentru extracţie sunt:

- apă acidulată;

- apă alcalinizată;

- alcool diluat (uneori alcool acidulat);

- eter etc.

Prepararea extractelor fluide

Extractele fluide se obţin prin macerare, macerare repetată şi percolare conform

regulilor prevăzute la monografia „Tincturae” cu următoarele precizări: La

prepararea extractelor fluide prin percolare se folosesc 100g produs vegetal din

care se obţine separat o primă fracţiune de 80g lichid extractiv. Se continuă

percolarea până la epuizarea produsului vegetal.

Percolatele rezultate se concentrează sub presiune redusă la o temperatură care să

nu depăşească 80°C până la îndepărtarea solventului de extracţie. Reziduul se

dizolvă în prima fracţiune şi se completează cu acelaş solvent la 100g sau la

concentraţia în principii active prevăzută. Extractele obţinute se lasă la temperatura

de 5-10°C timp de 6 zile şi se filtrează evitând pierderile prin evaporare.

Prepararea extractelor moi şi uscate

Prepararea acestor tipuri de extracte se efectuează prin supunerea soluţiilor

extractive (obţinute prin cele trei metode oficinale în F.R. X monografia

„Tincturae”), la diferite tratamente pentru îndepărtarea substanţelor balast şi

concentrarea prin distilarea sub presiune scăzută la temperaturi de cel mult 50°C.

În cazul extractelor moi soluţiile extractive se concentrează până la obţinerea unei

mase vâscoase cu un conţinut de cel mult 20% materii volatile.

În cazul extractelor uscate, după îndepărtarea solventului de extracţie prin distilare,

rezidul se usucă la vid la o temperatură care să nu depăşească 50°C iar extractul

uscat să conţină cel mult 5% materii volatile. Extractele moi şi uscate care conţin

principii puternic active şi toxice se dozează şi se aduc prin diluare cu pulberi

inerte, solubile şi nehigroscopice la concentraţia, în principii active, prevăzută.

Pentru concentrarea soluţiilor extractive se pot utiliza diferite aparate.

Un astfel de aparat se compune din:

- recipient de evaporare prevăzut cu o manta de încălzire reglabilă;

- refrigerent;

- sursă de vid;

- manometru;

- spărgător de spumă;

- recipient de colectare.

În industrie se utilizează instalaţii de capacitate mare (aproximativ 100 litri)

fabricate din oţel inox sau sticlă termorezistentă la care evaporatorul este rotativ

Recipientul rotativ funcţionează sub presiune redusă, are aceleaşi componente

prezentate anterior dar în plus este necesar un sistem de reglare a vitezei de rotaţie

a recipientului evaporator. Sistemul de încălzire este de obicei electric. Pentru

concentrarea soluţiilor extractive se poate aplica, congelarea urmată de evapoarea

în vid la temperatura de sub 30°C. În acest mod se evită degradarea substanţele

termolabile. Se pot pierde însă până la 10% din principiile active care rămân în

gheaţă. Evaporarea soluţiilor extractive se face până la o anumită concentraţie,

cazul extractelor moi (cel mult 20% material volatil) iar pentru extractele uscate

până la cel mult 5% material volatil.

Uscarea poate fi realizată şi în:

- etuva cu vid;

- uscător cu valţuri care sunt formate din 2 cilindri metalici încălziţi în interior cu

vapori de apă sau electric, iar extractul prelucrat trebuie să prezinte o minimă

fluiditate încât să formeze pe suprafaţa de contact cu valţurile un strat subţire.

Cilindrii se rotesc lent (7-8 turaţii/min) iar uscarea durează în medie 8 secunde

astfel încât sunt protejate substanţele termolabile.

Controlul extractelor

Caracterele organoleptice reprezinta indici pretiosi in recunoasterea extractelor.

Extractele fluide se prezinta ca lichide limpezi, colorate cu gustul si mirosul

specific produsului vegetal din care au fost obtinute. Sunt miscibile cu dizolvantul

folosit la preparare dar la diluare cu apa se tulbura. Au densitatea cuprinsa intre

1-1,01-1,25.

Extractele moi se prezinta ca o masa vascoasa, semisolida, colorata, omogena; la

intinderea extractului pe o placa de sticla nu trebuie sa apara particule solide.

Culoarea la aceste extracte poate fi mai putin intensa daca concentrarea s-a facut la

vid.

Extractele uscate se prezinta sub forma de pulbere sau masa spongioasa, care se

pulverizeaza usor.

Pentru stabilirea calitatii extractelor se pot executa o serie de probe privind

continutul in fier (cel mult 0,1% la extractele fluide si 0,04% la cele moi si uscate),

in metale grele (cel mult 0,01% la extractele fluide si 0,04% la cele moi si uscate)

reziduu prin evaporare, pierderea prin uscare si continutul in alcool.

Determinarile cantitative sunt mentionate in farmacopee, in special la extractele cu

principii active energice (beladona, china, cola, frangula, hidrastis, nuca vomica).

Conservarea extractelor

Extractele fluide care contin alcaloizi si glicozide sufera ca si tincturile, o serie de

descompuneri, in special, de natura hidrolitica sau oxidativa. De aceea,

farmacopeea, mentioneaza ca extractele fluide au o conservare limitata si se

recomanda verificarea continutului dupa 2 ani.

Extractele moi, fluide si uscate se pastreaza in vase cu capacitate mica, borcane de

portelan bine inchise cu dopuri de parafina, ferite de lumina si la loc racoros. Se

recomanda chiar pastrarea in flacoane.

Procesul de extractie este determinat de o serie de factori care depind de:

a) produsul vegetal;

b) de solvent;

c) de conditiile de lucru.

1.2 Exemple de extracte vegetale si efectele lor asupra diverselor afectiuni

Extractul vegetal din cafea

Cafeaua este cea mai populara bautura din lume dupa apa. Este obtinuta prin

procesarea fructelor arborelui de cafea, planta facand parte din genul Coffea,

familia Rubiaceae .

Arborele de cafea ( Fig.1) creste in mai mult de 80 de tari in regiuni tropicale si

subtropicale, in special in Africa, Asia si America Latina.

In boabele de cafea, verzi sau prajite au fost gasite un numar mare de substante si

au fost studiate timp de multi ani, cum ar fi compusii alifatici si aromatic printre

care sunt: alcooli, aldehide, acizi carboxilici si esteri, compusi heterociclici,

protein, aminoacizi si acizi nucleic, carbohidrati, lipide, ca steroli, tocaferol si

dipteri, alcaloizi precum cafeina, teobromina, teofilina, trigonelina, adenine,

guanine, hipoxantina si xantina, deasemenea nutrienti precum magneziu si potasiu.

Cu siguranta cafeina este cea mai cunoscuta ,cu toate acestea cafestolul, kahweolul

si acidul clorogenic, sunt deasemena compusi prezenti in cafea cu proprietati

antioxidante atribuite . Unii autori au raportat ca acidul clorogenic in boabele de

cafea Arabica este 5.5 la 8.0% , iar la boabele prajite este 1.2 la 2.3% ( Bolivar et.

Al. 2009).

Diabetul zaharat (DZ) este un grup de boli metabolice caracterizat prin

hiperglicemia rezultata din secretia insulinei modificate, actiunea insulinei sau

ambele (Noris et. Al. 2009). Hiperglicemia cronica a diabetului zaharat (DM/DZ)

este asociata cu daune pe termen lung, disfunctie si insuficienta de organ important

precum ochii, rinichii, nervii, inima si vasele de sange. Hiperglicemia

sustinuta/continua conduce la stres , modificare in activitatea enzimei , glicozilarea

proteinelor si mai multe schimbari structurale (Akpan et. Al 2007).

Studiile epidemiologice efectuate in ultimii ani a relevant o asociere inversa intre

consumul de cafea si prevalenta DM2 (DZ). Ele sunt deasemenea, date din studii

pe animale ce indica faptul ca, cafeina, dar cel mai mult acidul clorogenic si

derivatii au efect hipoglicemiat prin diferite mecanisme.

Legumele sunt o sursa importanta de antioxidanti; se crede ca nivelurile ridicate

ale acestor compusi in dieta ajuta la reducerea anumitor boli, chiar daca speciile

reactive de O2 sunt incluse in patogenie.

Fig.1Arborele de cafea

Extractul vegetal de aronia

Aronia melanocarpa (Fig.2) este o plantă din familia Rosaceae.

Arbust multianual cu numeroase ramuri, de la 10-15 până la 50-60 la cei vârstnici.

Frunzele sunt simple, de formă eliptică sau invers-ovalate, pețiolate cu marginea

dințată. Arbuștii sunt rezistenți la diverși factori (soluri nisipoase uscate, zone

secetoase, poluanți din sol și atmosferă, toleranță la boli și dăunători).

Sunt două tipuri de Aronia melanocarpa: unul cu fructe negre (denumit popular și

Scoruș negru) și altul cu fructe roșu-închis spre maro. Pentru producția de fructe,

tipul cel mai productiv este Aronia Nero. Arbustul are înălțime între 1,5-3 m, iar

fructele au diametrul de 10-12 mm. Durata utilă de viață a acestor arbuști este

estimată la 20 de ani.

Arbustul este nativ din estul Americii de Nord. În Europa planta a fost adusă la

sfârșitul secolului XIX de către ruși. În 1948 în URSS a fost înființată în zona

Sankt Petersburg (Leningrad) o cultură de 20.000 de arbuști. În anul 1974,

suprafața cultivată cu aronia în U.R.S.S. era de 5400 ha.

Se folosesc fructele proaspete, recoltate la maturitate. Ele se păstrează în loc rece

(nu mai mult de 5°C) și ferit de razele directe ale luminii. Termenul de păstrare

este de până la 2 luni. Se pot usca. La o temperatură de 15-20°C și umiditate 80%,

fructele se pot păstra timp de două săptamâni.

În fructele proaspete se găsesc antociani, substanțe tanante, vitaminele C, E, PP,

acizi organici, microelemente, carotenoide, zaharuri, etc. Fructele de aronia conțin

de 15 ori mai mulți antioxidanți decât afinele.

La testul ORAC (Oxygen Radical Absorbance Capacity) nivelul de antioxidanți ai

fructelor de aronia este de 16062 pentru 100g, una dintre cele mai mari valori

dintre 277 de alimente. Consumând 100 g din aceste fructe vom acoperi necesarul

de acid folic.

De aceea sunt indicate pentru femeile însărcinate. Fructele proaspete se folosesc în

profilaxia carenței in vitamina P, sunt de asemenea hipotensive și datorită

conținutului de inulină sunt indicate pentru diabetici, Cercetările realizate au arătat

efectul hipoglicemiant al acestor fructe la pacienții cu diabet de tip 2.

Din fructe se obține suc, prin metoda presării, care din punct de vedere a structurii

chimice și întrebuințării este identic fructelor proaspete.

Fig.2 Aronia melanocarpa

Extractul vegetal de galbenele

Calendula officinalis (Fig.3) este o specie de planta de cultură anuală, rar

bianuală, înaltă de 40-80 cm, bogat ramificată, pubescentă, cu miros balsamic

puternic. Gălbenelele pot fi cultivate pretutindeni în România, fără să apară

probleme de climă sau de sol.

Gălbenelele fac parte din familia compozitelor (Asteraceae).

Gălbenele se mai numesc și rujuliță, călinică, filimică, ochi galben.

Compoziție chimică: saponozide triterpenice având la bază derivați ai acidului

glucuronil oleanolic: carotinoide dintre care licopina, α și β-caroten, neolicopina A,

rubixantina, luteina, xantofila, violaxantina, flavoxantina, crizantemaxantina etc,

precum și unele poliine; flavonoizi și glicozizi flavonici: izoramnetin-3-

ramnoglicozizi, rutinozizi și derivați ai cvercetolului; ulei volatil (cea 0,02%),

substanțe amare cu structura nedefinită, gumirezine, mucilagii, esteri colesterinici

ai acizilor lauric, miristic, palmitic și margaric; vitamina C, acid malic si substanțe

proteice .

În terapii medicinale, gălbenelele se utilizează sub formă de infuzie, pentru uz

intern în primul rând - ținta fiind ulcerul și gastritele. Preparatele fitoterapeutice

din gălbenele sunt utile în tulburările de ciclu menstrual, în afecțiunile hepatice și

afecțiunile biliare.

Principiile active din gălbenele se pretează pentru tratarea locală a plăgilor de

diverse origini, a înțepăturilor de insecte, a degeraturilor și arsurilor, a infecțiilor

localizate ale pielii, a plăgilor care se vindecă greu - plăgile atone - în terapia

acneei precum și pentru ameliorarea tenurilor uscate. Extractul din gălbenele este

folosit în tratamentul pe cale naturală al giardiozei, iar după unii autori este util ca

adjuvant în tratamentul ulcerului gastric și ulcerului duodenal.

Fig.3 Calendula officinalis

Extractul vegetal de armurariu

Silybum marianum (Familia Asteraceae) (Fig.4), cunoscut si sub numele de

armurariu, este una din plantele cele mai vechi si bine documentate in ceea ce

priveste tratamentul bolilor de ficat. Armurariul isi are originile in tarile calde din

jurul Marii Mediterane si a Asiei Mici. Creste insa si la noi in spatiile scaldate in

soare si in sol bogat. Extractele de armurariu, ca planta medicinala, sunt utilizate

in general, inca din secolul IV î.Hr. raportate pntru prima dată de Theophrastus

(botanist grec din antichitate, elev al lui Aristotel, 371-286 î.Hr.). În secolul I î.H,

Pedanius Dioscorides (medic, farmacolog, botanist grec) a folosit această plantă ca

antiemetic (reduc senzaţia de vomă, răul de mare), precum si ca plantă medicinală

în general. Din secolul al XVI-lea a devenit un medicament utilizat curent in bolile

hepato-biliare si incepand cu anul 1960 a fost relansat ca medicament in Europa

Centrala. In anul 1960-1968 a fost introdusa in fitoterapia moderna ca una din cele

mai importante specii medicinal utilizate in hepatoterapie.

Planta este usor de recunoscut datorita frunzelor albicioase, prevazute cu spini.

Armurariul trebuie cultivat dupa plante care lasa terenul curat de burieni si fara

resturi vegetale. Samanta utilizata pentru infiintarea culturii trebuie sa provina din

loturi semicere cultivate in sistem ecologic , sa fie certificata, sa fie sanatoasa si sa

fie produsa in anul precedent. Datorita faptului ca in sistemul de agricultura

ecologica erbicidele sunt interzise, combaterea burienilor se va efectua doar prin

prasile, astfel ca distanta intre randuri recomandata este de 50 cm. Este o planta

care se cultiva si in sudul tarii noastre pentru industrializarea farmaceutica. Se

utilizeaza fructele (Fructus cardui marianae), dupa alta denumire stiintifica data

plantei Carduus marianus.

Substante active din armurariu

Componentele active, flavonolignanele din armurariu, constituie deja un remediu

traditional, in special in Europa Centrala, pentru tratamentul unor afectiuni heptice.

Complexul bioactiv denumit silimarina continut in armurariu, este constituit din

trei izomeri de tip lignano-flavone; substanta cu actiune majora este silibina

(aprox. 60-70%), iar celelalte doua lignano-flavone sunt silidianina (10%) si

silicristina (20%). Extractele din fructele de armurariu testate pe mai multe modele

de substante hepatotoxice au demonstrat ca substantele biologice active din aceasta

planta au o remarcabila actiune hepatoprotectoare.

Silibina a fost experimentata cu succes pe soareci ca antidote in intoxicatiile

faloidina (toxina ciupercii Amanita phalloides) numai daca se administreaza

imediat, la cel mult 20 min dupa injectarea cu faloidina a animalelor de experienta.

S-a demonstrat ca silibina este un hepatoprotector foarte bun, atat in vitro, cat si

in vivo, impiedicand intoxicatia celulei hepatice cu faloidina, actiunea sa fiind

explicate prin blocarea receptorilor la nivelul membranei celulare.

Fig.4 Silybum marianum

Extractul vegetal de musetel

Matricaria chamomilla (Familia Asteraceae)(Fig.5) este una dintre cele mai

populare plante medicinale. Este o plantã ierboasã, aromatã, rãspânditã în toate

zonele de câmpie, pe pajişti, la margine de drum, în locuri însorite sau pe terenuri

sãrate. În unele regiuni din ţarã mai este cunoscut şi sub numele de romaniţã. Se

deosebeşte de alte specii asemãnãtoare prin mirosul aromat al florilor, prin

diametrul de 0,5-0,8 cm al inflorescenţelor şi prin mijlocul curbat al florilor, de

culoareverde-gãlbui, înconjurat de petale albe. De la muşeţel se recolteazã florile,

în lunile mai şi iunie.

Florile pot fi folosite în stare proaspătă, dar compuşii activi îşi păstrează calităţile

timp de un an, dacă sunt uscate într-un loc întunecos şi uscat. Muşeţelul se

foloseşte în special la prepararea de infuzii şi extracte. Intră şi în componenţa unor

preparate precum soluţiile pentru ochi, sprayurile pentru gât, apele de gură şi

tablete.

Florile de muşeţel contin matricarina şi matricina, un mare numãr de flavonoizi,

glucozide şi, nu în ultimul rând, fitosteroli şi acizi graşi. Uleiul volatil obţinut din

florile de muşeţel are un conţinut ridicat de camazulenã şi bisabolol.

Muşeţelul  este foarte apreciat pentru o serie întreagã de proprietãţi terapeutice,

cum ar fi: acţiunea antispasticã, antiinflamatorie, carminativã, antialergicã,

epitelizantã etc. Datele experimentale aratã cã bisabololul poate inhiba dezvoltarea

ulcerului de stres, acelui provocat cu indometacin sau alcool etilic. Mai mult decât

atât, muşeţelul are o acţiune cicatrizantã. Un alt efect remarcabil este acela de

inactivare a toxinelor bacteriene, în special a stafilococilor şi streptococilor. În

sfârşit, dar nu în ultimul rând, pe lista proprietãţilor muşeţelului trebuie adãugatã şi

acţiunea imunostimulatoare.

Muşeţelul este utilizat de multă vreme pentru tratarea afecţiunilor digestive,

precum digestia leneşă, balonarea şi flatulenţa. Lactonele sesquiterpenice cu gust

amar stimulează sucurile gastrice, iar flavonoidele şi cumarinele au acţiune

antispastică şi antiinflamatorie.

Uleiul esenţial se regăseşte adesea în componenţa medicamentelor destinate tratării

iritaţiilor ochilor, inflamaţiilor gâtului, rinitelor şi sinuzitelor, precum şi în apele de

gură. Unii specialişti în medicina plantelor recomandă muşeţelul pentru

combaterea insomniei, tratarea hemoroizilor şi a problemelor menstruale, datorită

efectului său calmant.

Fig.5 Matricaria chamomilla

Capitolul II

HISTOLOGIA NORMALA A PANCREASULUI

LA SOARECI, NU LA OM

2.1 Date generale

Pancreasul (Fig.1) este un organ ce este localizat în partea stângă a cavității

abdominale (hipocondrul stâng), sub stomac, în potcoava duodenală. Este o glandă

anexă a tubului digestiv, având atât o funcție exocrină (producând sucul pancreatic,

ce participă la digestie), cât și una endocrină (secretând

doi hormoni antagoniști, insulina, care este un hormon hipoglicemiant,

și glucagonul, care este un hormon hiperglicemiant).

Localizare

Pancreasul este situat în abdomenul superior, profund, retroperitoneal, înaintea

coloanei vertebrale, înapoia stomacului, dispus transversal între splină, care

corespunde extremităţii lui stângi şi ansa duodenală care înglobează în

concavitatea sa toată extremitatea dreaptă. Corespunde de obicei primelor două

vertebre lombare.

Mijloace de fixare

Pancreasul este unul din organele cele mai fixe din cavitatea abdominală. Este

menţinut în poziţie la nivelul peretelui posterior al abdomenului prin:

- acolarea sa la peritoneul parietal posterior prin intermediul fasciei Treitz;

- conexiunile cu duodenul şi canalele excretoare;

- peritoneul pancreatic;

- vasele pancreatice.

Rădăcina mezocolonului transvers, după ce traversează orizontal faţa anterioară a

capului pancreasului, merge spre stânga în lungul marginii anterioare a corpului

pancreasului. Din această cauză organul corespunde atât regiunii supramezocolice

căt şi celei inframezocolice a cavităţii peritoneale. Foiţa superioară a rădăcinii

mezocolonului se reflectă pe faţa anterioară a părţii superioare a capului,şi faţa

anterioară a corpului pancreasului, constituind peritoneul parietal posterior al

bursei omentale. Foiţa inferioară a rădăcinii mezocolonului transvers înveleşte faţa

anterioară a părţii inferioare a capului şi faţa inferioară a corpului pancreasului şi la

nivelul marginii inferioare se continuă cu peritoneul parietal posterior al spaţiului

inframezocolic. In extremitatea stângă coada pancreasului se insinuează între cele

două foiţe peritoneale care constituie epiploonul pancreatico-splenic. Aici

mijloacele de fixare dispar, coada pancreasului devine intraperitoneală şi e mobilă.

Conformaţie exterioară

Pancreasul are o formă neregulată. I se disting patru părţi: extremitatea dreaptă -

capul, parteamijlocie - corpul şi extremitatea stângă sau coada.

Intre cap şi corp se găseşte o parte îngustată - colul sau istmul pancreatic - care nu

e înscris în Nomina anatomica.

Se pot considera pentru capul pancreasului un contur şi două feţe - una anterioară

şi alta posterioară.

Circumferinţa prezintă un şanţ determinat de duoden. Capul pancreasului prezintă

în unghiul infero-intern o prelungire în formă de cârlig numită procesul uncinat

sau, clasic, micul pancreas.

Colul, segment mai îngustat, este cuprins între două incizuri una superioară -

incizura duodenală- şi alta inferioară. Pe marginea inferioară a istmului se găseşte

incizura pancreatică ce se prelungeşte la nivelul feţei posterioare sub forma unui

şanţ determinat de artera mezenterică superioară (AMS) şi vena mezenterică

superioară (VMS) care se uneşte aici cu vena splenică pentru a forma vena portă

(VP).

Corpui pancreasului are pe o secţiune transversal formă triunghiulară cu trei feţe -

anterioară, posterioară şi inferioară - şi trei margini. Marginile se formează prin

întâlnirea feţelor şi sunt superioară, anterioară şi inferioară. Procesul uncinat este

denumit segment posterior în noua clasificare, iar pancreasul dorsal este divizat în

3 segmente: proximal, medial şi distal. Pancreasul este astfel împărţit în 4

segmente prin această clasificare, ceea ce permite o precizare mai exactă a ariilor

care urmează a fi rezecate.

Fig.1 Localizare pancreasului

2.2. Vascularizaţia pancresului

Pancreasul primeşte sânge arterial atât din ramurile trunchiului celiac - respectiv

artera hepatica comună şi artera lienală - cât şi din AMS (Fig.2) . Capul

pancreasului, duodenul şi coledocul au aceleaşi surse vasculare.

A. Artere ale capului pancreasului şi duodenului

Dispozitivul arterial al capului pancreasului e constituit din două arcade principale

ale căror origini superioare (sau drepte) provin din AGD în timp ce originile

inferioare (sau stângi) provin din AMS. AGD, după ce pleacă din artera hepatica

comună, trece posterior de Dl unde dă naştere arterei pancreatico-duodenale (APD)

superioare posterioară şi apoi, în dreptul marginii inferioare a porţiunii superioare a

duodenului dă ramurile sale terminale: artera gastro-epiploică dreaptă şi artera

pancreatico-duodenală superioară anterioară. APD superioară anterioară (artera

supraduodenală superioară) coboară pe faţa anterioară a capului pancreasului şi la

nivelul flexurii inferioare a duodenului pătrunde sub marginea inferioară a capului

pancreatic şi se anastomozează cu un ramal APD inferioare formând arcada

anterioară acapului pancreasului. Din concavitatea acestei arcadepleacă ramurile

pancreatice iar de pe convexitatea ei ramurile duodenale. APD superioară

posterioară (artera retroduodenală) merge pe faţa posterioară a capului

pancreasului având raporturi strânse cu coledocul în porţiunea sa retropancreatică.

Ea trece mai întâi anterior de coledoc apoi coboară în lungul marginii drepte

a,acestuia şi în sfârşit încrucişează din nou coledocul de data aceasta posterior.

Posterior de capul pancreasului se anastomozează cu o ramură a APD inferioară cu

care formează arcada posterioară a capului pancreasului. Din aceasta pleacă ramuri

duodenale şi ramuri pancreatice.AMS, în partea sa retropancreatică sau în dreptul

marginii inferioare a incizurii pancreatice dă naştere celor două artere pancreatico-

duodenale inferioare care au originea separată sau printr-un trunchi comun şi care

participă la formarea arcadelor anterioară şi posterioară ale capului pancreasului

B. Arterele corpului şi cozii pancreasului

Artera pancreatică dorsală ia naştere din artera lienală în apropierea originii

acesteia din trunchiul celiac şi se termină prin două ramuri drepte şi una stângă.

Ramura stângă a pancreaticei dorsale a fost omologată sub denumirea de arteră

pancreatică inferioară. Artera pancreatică inferioară se îndreaptă către marginea

inferioară a corpului pancreasului şi merge posterior în lungul acestei margini până

la coada pancreasului unde se anastomozează cu artera cozii pancreasului Artera

pancreatică mare este o ramură a arterei lienale cu originea la unirea a 2/3 drepte

cu 1/3 stângă a pancreasului şi se împarte în trei ramuri: dreaptă, mijlocie (care

continuă direcţia trunchiului de origine) şi stângă. Toate cele trei ramuri se

anastomozează cu artera pancreatică inferioară. Artera cozii pancreasului are

originea în hilul splinei, într-unui din ramurile terminale ale arterei lienale.

C. Drenajul venos

Venele pancreatico-duodenale formează la nivelul capului pancreasului două

arcade comparabile cu arcadele arteriale şi se varsă în VMS şi partea inferioară a

VP.Venele pancreatice colectează sângele venos al corpului şi cozii pancreasului şi

se varsă în VS, uneori chiar în VMI şi excepţional direct în trunchiul VP.

D. Sistemul limfatic

Nodulii limfatici pot fi întâlniţi în grosimea parenchimului pancreatic, dar obişnuit

se găsesc în vecinătatea organului în lungul marilor surse arteriale. Grupul

pancreatico-lienal, format din ganglioni dispuşi în lungul arterei splenice (AS),

reprezintă prima staţie în drenajul limfatic al unei mari părţi din corpul şi coada

pancreasului. Eferenţele lor dreneazăîn ganglionii celiaci - grupul superior al

ganglionilor preaortici - care se află în jurul trunchiului celiac.

Grupurile ganglionare pancreatico-duodenale sunt situate în interstiţiul dintre

duoden şi capul pancreasului, anterior şi posterior. Acestea pot drena limfa inferior

spre ganglionii mezenterici superiori – diviziune a ganglionilor preaortici - sau

superior spre ganglionii hepatici dispuşi în lungul arterei hepatice şi de acolo în

ganglionii celiaci. O parte a capului pancreasului poate fi drenată prin ganglionii

subpilorici şi hepatici în nodulii celiaci. Ganglionii celiaci şi mezenterici superiori

drenează prin trunchiul limfatic intestinal în cisterna chyli şi de aici prin duetul

toracic care pătrunde în torace prin hiatusul aortic, limfa se varsă în cele din urmă

în vena subclavie stângă.

2.2.1 Inervaţia

Inervaţia pancreasului se realizează de către fibre aferente şi eferente parasimpatice

şi simpatice.

Inervaţia eferentă parasimpatică este furnizată de fibrele nervilor vagi care

contribuie la formarea plexului celiac şi de aici, mergând în lungul vaselor care

irigă pancreasul, fac sinapsă cu neuroni situaţi în grosimea parenchimului. Fibrele

postganglionare scurte se distribuie acinilor glandulari şi insulelor Langerhans

având efect excitosecretor.

Inervaţia eferentă simpatică provine din nervii splanchnici ale căror fibre au

pericarionii în coarnele laterale ale măduvei, în segmentele T5-T9. Fibrele

preganglionare fac sinapsă cu neuroni situaţi în plexul celiac de unde fibrele

postganglionare ajung la nivelul pancreasului prin intermediul plexurilor

periarteriale lienal, hepatic şi mezenteric superior, asigurând mai ales inervaţia

vasomotorie.

Inervaţia aferentă pancreatică este asigurată de fibre simpatice care ajung prin

nervii splanchnici în măduva dorsală şi de fibre parasimpatice care ajung prin

nervii vagi în nucleul senzitiv dorsal al vagului

2.2.2 STRUCTURA Şl FUNCŢIILE PANCREASULUI

Pancreasul este alcătuit din două categorii de ţesut cu rol funcţional major şi

distinct, cărora li se adaugă ca elemente structurale, cu rol în constituirea şi

menţinerea aspectului macroscopic al organului,capsula periferică şi structura

conjunctiva vasculară dispusă în septuri fine.

2.3 Pancreasul exocrin

Pancreasul exocrin cu origine endodermală, are ca unităţi anatomo-funcţionale

acinii care produc secreţia pancreatică destinată digestiei intestinale

Sucul pancreatic are în compoziţia sa enzyme digestive pentru toate principiile

alimentare; el mai conţine mari cantităţi de ion bicarbonic care neutralizează

chimul acid deversat din stomac în duoden.

2.3.1 Secreţia pancreatică

Sucul pancreatic este un lichid clar, transparent, puternic alcalin (pH 7,6-8,2)

secretat zilnic la adult în cantitate medie de 1 500 ml şi conţinând 98,6% apă şi

1,5% reziduu uscat format din substanţe anorganice (cationi - Na\ K+, Ca2+ şi

anioni - HCO3, CI, SO4 etc.) şi substanţe organice

2.3.2 Secreţia hidroelectrolitică

Este produsă de celulele epiteliale ale canaliculelor şi ducturilor ce pornesc de la

acini, ionii fiind secretaţi prin mecanisme active (pompa de Na+, pompă de HCO3)

iar apa suferind transferuri pasive pe baza gradientelor osmotice create prin

transferurile ionice. Conţinutul bogat în HCO3 al sucului pancreatic (concentraţii

de 4-5 ori superioare celor din plasmă) explică tulburările echilibrului acido-bazic

instalate în condiţiile patologice caracterizate prin pierderi masive de lichid

duodenal.

2.3.3 Secreţia enzimelor digestive pancreatice

Enzimele proteolitice sunt reprezentate de endopeptidaze (tripsina, chimotripsina,

elastaza, colagenaza), exopeptidaze (carboxipeptidazele) şi nucleaze (ribonucleaze

şi dezoxiribonucleaze) care desfac legăturile interne ale nucleotidelor din

nucleoproteine eliberând oligonucleotide.Diversele enzime proteolitice pancreatice

sunt secretate sub formă inactivă şi sunt activate în lumenul intestinal.

Tripsina şi chimotripsina scindează proteinele în polipeptide de diferite

dimensiuni, dar nu eliberează aminoacizi. Carboxipeptidaza pe de altă parte

desface peptidele în aminoacizi individuali, completând digestia celei mai mari

cantităţi a proteinelor până la stadiul de aminoacizi.

Elastaza hidrolizează legăturile peptidice interne ale elastinei, iar colagenaza pe

cele ale colagenului, însă unii autori pun la îndoială existenţa unei colagenaze

adevărate în sucul pancreatic.Enzimele lipolitice se secretă sub formă active în

sucul pancreatic. Sub influenţa lipazei pancreatice cea mai mare parte a lipidelor

emulsionate de către sărurile biliare este scindată în monogliceride şi acizi graşi.

Ionii de calciu sunt de asemenea necesari pentru ca lipaza să poată acţiona în

prezenţa sărurilor biliare, ei permiţând legarea enzimei de substanţele insolubile.

Colesterolesteraza este singura enzimă care scindează esterii colesterolului având o

importanţă deosebită la om, la care colesterolul nu poate fi absorbit din intestin

decât după ce a fost eliberat prin hidroliză enzimatică din esterii săi.

Fosfolipaza A2, secretată ca proenzimă şi activate de către tripsina, clivează

legăturile acizilor graşi ale fosfolipidelor; de exemplu scindează lecitina într-un

acid gras şi lizolecitina, substanţă cu acţiune hemolitică. Activarea fosfolipazei

intrapancreatic şi generarea de lizolecitina intracanalicular deţine probabil o

importanţă deosebită în patogenia pancreatitei acute.

Enzima glicolitică unică din sucul pancreatic este amilaza, care secretată sub formă

activă hidrolizează moleculele de polizaharide (amidon, glicogen) eliberând

dizaharidele sau alţi polimeri mici de glucoza.

2.3.4 Reglarea secreţiei pancreatice

Controlul cantitativ şi calitativ al secreţiei pancreatice se realizează predominant

hormonal şi secundar nervos vegetativ.

Reglarea hormonală este efectuată de anumiţi hormoni ai sistemului endocrin difuz

(APUD) în special secretina, colecistokinina, pancreozimina (CCK-PZ), gastrina,

VIP, glucagonul, somatostatina etc.

Secretina produce o abundentă secreţie de suc pancreatic cu conţinut ridicat de

HCO3 cu importanţă fiziologică deosebită deoarece împreună cu alcalii din bilă şi

secreţiile intestinale neutralizează aciditatea chimului gastric, prevenind

coroziunea celulelor mucoasei duodenale şi creând un mediu adecvat pentru

activitatea enzimelor din intestin.

Eliberarea de CCK din duoden este blocată de atropină iar anestezierea mucoasei

duodenale previne eliberarea de secretina, CCK sau gastrina.

Gastrina eliberată în cantităţi mari în faza gastrică a digestiei produce o stimulare

enzimatică la fel de puternică ca şi CCK.

Somatostatina, care se găseşte în cantităţi mariatât în tractul digestiv şi pancreas

celular cât şi înSNC, inhibă descărcarea hormonilor care activeazăsecreţia

pancreatică.

Glucagonul descărcat sub influenţa hipoglicemiei, a secretinei şi a CCK reduce

intens volumul şi secreţia enzimatică pancreatică stimulate de CCK sau secretină.

Reglarea nervoasă se realizează atât de către parasimpatic cât şi de către simpatic,

acţionând concomitent şi corelat cu cea endocrină.

Inervaţia parasimpatică influenţează în special secreţia enzimatică şi mai puţin

secreţia de bicarbonat.

Efectele pancreato-secretoare ale stimulării vagale sunt blocate de atropină şi

hexametoniu.

Inervaţia simpatică exercită efecte variate asupra secreţiei pancreatice, pe care o

influenţează atât prin modificarea fluxului sangvin cât şi prin acţiuni directe asupra

celulelor ductale.

Secreţia pancreatică bazală este foarte redusă dovedind existenţa unui tonus vagal

şi/sau a unei secreţii hormonale bazale.

Secreţia pancreatică postprandială, controlată de mecanismele hormonale şi

vegetative menţionate anterior este sistematizată, similar celei gastrice, în faze -

cefalică, gastrică şi intestinală - a căror importanţă este încă insuficient precizată la

om. Pancreasul endocrin are drept origine cellule neuroectodermale din creasta

neurală primitivă, iar ca unitate morfofuncţională de bază insulele Langerhans.

2.4 Pancreasul endocrin

Face parte din grupul periferic al sistemului APUD (Amine Precursor Uptake and

Decarboxilation) şi este alcătuit din patru tipuri de celule diferenţiate

ultrastructural şi funcţional:

- celule a (alfa) - produc glucagon, proglucagon, glucagon-like, peptide;

- celule p (beta) - produc insulina, peptid C, proinsulină;

- celule 8 (delta) - produc somatostatină;

- celule F (sau PP) - produc polipeptidul pancreatic.

Ţesutul insulelor Langerhans, care reprezintă 2% din masa totală a pancreasului,

dispune de un flux sangvin de 5-10 ori mai amplu decât pancreasul exocrin.

2.5 Afectiuni ale pancreasului- Pancreatita

Pancreatita reprezinta inflamatia pancreasului si poate si de doua feluri: pancreatita

acuta si pancreatita cronica

Pancreatia acuta

Pancreatita acuta este o afectiune caracterizata anatomo-patologic prin inflamatii

acute necroticohemoragice si/sau edematoase ale pancreasului.

Se caracterizeaza clinic prin:

- contractura

- durere

- hiperestezie.

Pancreatitele acute sunt frecvent asociate cu litiaza biliara.

Pancreatitele acute sunt generate, mai ales, de leziunile distale ale cailor biliare.

In etiologie mai sunt incriminate:

- hiperlipemia;

- hiperparatiroidismul;

- diabetul zaharat;

- sarcina;

- medicamente ca: cortizon, izoniazida, anticoagulantele;  

- unele  infectii virotice (paratiroida urliana, hepatita epidemica);

- factorii vasculari, ereditari;

- interventii chirurgicale;

- traumatisme abdominale.

Doua sunt dereglarile principale care declanseaza pancreatita acuta:

a) extravazarea sucului pancreatic

b) activarea enzimelor (proteolitice si lipolitice) in urma agresiunii factorilor

etiologici.

Pancreatitele acute pot fi nesupurate, supurate si hemoragice.

Pancreatita nesupurata

Este forma cea mai atenuata si insuficient cunoscuta din punct de vedere anatomo-

patologic, deoarece se vindeca in general, poate aparea atat pe cale ascendenta cat

si hematogena (in cursul febrei tifoide, difterie si mai ales in cursul paratiroidei

epidemice, cand exista o explicatie prin similitudinea histologica dintre parotida si

pancreas).

Pancreatita edematoasa

Este frecventa, benigna si se remite in cateva zile.Pe langa edem, exista un exudat

inflamator, prolifereaza fibroblastii, se depune colagen in spatiile interlobulare  si

interacinoase, in interstitial apare o infiltratie limfaciera si granulocitara.

Pancreatita supurata

poate fi intalnita de asemenea in ambele modalitati patogenice. Se pot observa

abcese instalate in cursul unor septicemii si pioemii, infectiile canaliculare sunt

insa mai frecvente, deoarece prima portiune a canalului Wirsung care se deschide

in duoden, este infectata de microbii aerobi si anaerobi din intestin.

 Organul se apara contra infectiei prin scurgerea lichidului de secretie si prin

mucusul care acopera peretii canalului. Existenta unui obstacol (bride, calculi)

provoaca staza si instalarea canaliculitei.

Euteritele, gastritele, ulcerele gastrice si duodenale se insotesc adesea de

pancreatite, forma supurata are loc fie pe o glanda cu leziuni vechi care fac mai

putin  rezistent organul respectiv, sau este vorba de o exaltarea a virulentei

microbilor, mai ales prin asocierile care au loc in aceste imprejurari.

MICROSCOPIC: se constata alterari distrofice proteice, infiltrat inflamator,

necrozele pot fi focare izolate, uneori confluente, intereseaza pancreasul excesiv si

cel endocrin.

Precipitatele opace (sapunurile) apar datorita faptului ca prin lipoliza,

glicerolul este absorbit, iar acizii grasi se combina cu CA (saponificare), formand

saruri insolubile.

Peritoneul este alterat: apar si aici depuneri de sapunuri, prin supraadaugare

bacteriana se poate instala o peritonita supurata.

         Forma supra acuta este grevata de o mare mortalitate prin severitatea socului

si a toxemiei.

         Pancreatita acuta recidivanta cu crize repetate de intensitate variabila,

separate de perioade asimptomatice.

         Pancreatita postoperatorie este, de obicei, edematoasa si adesea

nediagnosticata.

2.5 FIZIOPATOLOGIE

Pancreatita acuta se manifesta prin:

-         dureri epigatrice iradiate posterior;

-         intoleranta alimentara (sindrom dispeptic);

-         pierderi digestive (sindrom dispeptic);

-         pleurezia stanga;

-         tumora palpabila supraombilical.

Mecanismul durerii este incomplet clarificat. Una din cauzele durerii aici, ar fi

obstructia ductala (dopuri, calculi, stricturi), cu ocazia meselor abundente ori a

consumului de alcool, secretia pancreatica creste masiv, dar ducturile obstruate nu

permit drenajul ei si apare durerea.

In geneza durerii ar putea intervenii, afectarea de vecinatate a peritoneului ori a

duodenului, eventual obstructia duodenului sau a coledocului prin inflamatie si

fibroza cefalica. Se sustine ca sursa durerii ar fi inflamatia perineurala sau/si

fibroza nervilor intrapancreatici. Inflamatia perineurala duce la distrugerea barierei

perinervului, permitand  influxul de mediatori inflamatori sau enzime pancreatice

active.

Uneori durerea dispare numai la pancreatectomie. In schimb, alteori durerea

dispare mai curand la distrugerea progresiva a pancreasului ("autocombustie") pe

parcursul bolii, decat la rejectia pancreatica.

MALABSORBTIA apare cand distrugerea masei exocrine a pancreasului

depaseste 90%. La aceasta etapa durerea se accentueaza sau dispare, secretia de

lipaze si proteaze scade la un prag care explica maldigestia lipidelor si proteinelor

cu creatoree, streatoree, pierdere ponderala. Deficitul de lipaze se constituie mult

mai repede decat cel de proteaze. De aceea prima care apare este maldigestia

lipidelor cu steatoree.

Manifestarile bolii:

-         durere

-         tulburari dispeptice

-         uneori icter

-         soc pancreatic

Simptomatologia pancreatitelor acute este foarte dramatica. Debutul este in plina

sanatate, cu durere epigastrica foarte violenta. Bolnavul este in stare de agitatie,

anxios, cu facies contorsionat, cu buze livide.

Durerea epigastrica este prezenta, insuportanila, aduce bolnavul la medic. Este de

mare intensitate si tenace (rebela la analigezicele uzuale), iradiaza de partea stanga:

hipocondru, baza hemitoracelui, umar. Este comparata cu un "pumnal", o

"torsiune", o "compresiune violenta", mai rar ca o arsura.

Varsaturile preceda sau survin concomitent cu durerea si pot fi alimentare, bilicase,

negricioase, hemoragice sau poracee, spoliind organismul de lichide si electroliti.

La examenul fizic, destul de sarac, se constata uneori icter.

Durerea foarte intensa la palpare, coincide cu sediul descris de bolnav. La percutie

matitatea hepatica este prezenta.

Abdomenul este balonat, mai pronuntat in etajul superior, si prezinta sau nu, o

usoara apasare musculara. La palpare se constata sensibilitatea epigastrica sau

sensibilitate in hipocrondrul stang.

Initial se instaleaza o retentie de fecale si gaze, pentru ca mai tarziu sa apara un

ileus cu peritonita.

Uneori, putem descoperii revarsat peritoneal, iar in lichidul extras, amilaza de

gaseste in concentratie crescuta.

Temperatura creste moderat (in afara starii de soc). Petele echimotice

periombilicale (semnul CULLEN), sau pe flancuri, mai ales in stanga (semnul

GREY-TURNER), sunt rar gasite si de obicei tardive, (dupa 5-7 zile).

Frecvent, in cazurile severe se instaleaza dupa debut o insuficienta circulatorie

acuta, care ulterior se transforma in soc clar exprimat prin dezechilibru electrolitic,

toxemie enzimatica si iritatie neurovegetativa.

Tulburarile metabolismului glucidic pot imbraca fie forma hiperinsulinismului

(ameteli, lipotimii, transpiratii reci, senzatii de foame), fie a hipoinsulininismului.

Simptomatologie determinata de suferinta organelor vecine, sindrom solar de

dureri permanente sau in crize, varsaturi, tendinta la sincopa, stari de colaps, icter

mecanic, staza duodenala, hipertensiune portala, simptome vasculare sau

pulmonare.

NU ESTE LUCRARE DE MEDICINA SA PREZINTI CAZURI PATOLOGICE,

SI MAI ALES NU LA OM. DE ACEEA TREBUIESC SCOASE DIN LUCRARE.

ACEST CAPITOL TREBUIE SA AIBE MULTE FOTO HISTO CU PANCREAS

LA SOARECE SI NU LA OM.

TU AI DESCRIS PANCREASUL LA OM, SI NU PE OM AI LUCRAT.

CAPITOLUL III. CERCETARI PERSONALE

3.1. Materiale si metode

Fig.1Administrarea extractului vegetal de hrean (Original)

3.1.1 Materialul biologic

Fiziologia animal presupune realizarea a numerose experiențe, fie în scopul

cercetării științifice, fie în scop didactic. În prima categorie poate folosi ca material

biologic orice specie de animal, pe cand în experiențele cu caracter didactic, în care

se urmărește demonstrarea legilor fiziologice generale, se folosesc, de regulă, doar

câteva specii, care au fost denumite generic animale de laborator.

Indiferent de scopul în care se realizează experimentul, trebuie respectate

principiile etice și anume evitatarea, pe cât posibil, a suferinței animalelor. În acest

scop animalele vor fi anesteziate ( dacă experiența este mai complexă), iar , dacă

experimentul se realizează pe organe sau fragmente de organe sau țesuturi,

animalul este omorât rapid ( de asemenea vor fi omorâte si animalele care au

suportat intervenții grele, care ar fi urmate de dureri considerabile).

În cazul experimentului nostru s-au folosit șoareci Wistar

Şobolanii Wistar sunt o tulpina de şobolani albinoşi aparţinând speciei Rattus

norvegicus, este in prezent una din speciile de şobolani cele mai populare utilizate

pentru cercetare de laborator. Acesta este caracterizat prin capul larg, urechi lungi,

şi având o lungime a cozii care este întotdeauna mai mica decât lungimea

propriului corp.

Loturi experimentale

Testarea s-a realizat pe 3 loturi experimentale, conform protocolului

Un lot martor - format din 6 șoareci.

Un lot de 6 șoareci carora li s-a injectat kaolin pentru inducerea inflamarii

organelor, urmand si administrarea prin gavaj a extractului vegetal de hrean.

Un lot de 6 soareci carora li s-a administrat extract vegetal de hrean (0,1m l+

0,1ml ser fiziologic).

3.1.2 Material nebiologic-Caolin

Caolinul (Fig.1) este o argilă (rocă) compusă în mare parte

din mineralul caolinit, caolinul având granuație fină, lipsită de oxizi de fier, de

culoare albă din care se produce porțelanul și hârtia, în farmacie fiind numit

„bolus alba” materie primă pentru pudră. Feldspatul sub acțiunea intemperiior se

transformă în caolinit și alte minerale argiloase (ce au granulația < 2 µm). Prețul

caolinului este relativ constant fiind 70 de lire sterline/tonă între anii 2003 -

2005, cosumul de caolin fiind în anul 2003 de 45 milioane de tone.

Cuvântul caolin provine din chineză fiind denumit după locul Gaoling (chin. gāo

lĭng movilă albă) care este numele unei localități din China situat în nord-

vestul provinciei Jiangxi unde s-a găsit caolin. Denumirea de caolin a fost adusă

în secolul XVIII de către doi călugări iezuiți francezi în Europa unde a înlocuit

denumirea de argilă albă sau pământ de Passau.

Există două forme de zăcăminte (depozite) de caolin:

-Caolinul primar din depozite hidrotermale reziduale, granitul și riolitul vor fi în

situ (pe loc) prin acțiunea chimică a apelor de suprafață, sau

cele subterane degradate.

-Caolinul secundar, ia naștere din caoline primare depozitate, care prin procesele

de eroziune sunt transportate cu alte roci și vor fi depuse sub formă de depozite

lenticulare. Unele caoline secundare iau naștere prin procesele hidotermale de

degradare, procesele chimice produse de apele subterane a arcozelor (un

sediment cu un procent de peste 25 % feldspat).

Zăcăminte mai impotante de caolin sunt

în Germania, Anglia, SUA, Japonia, China și India.

Rezervele estimate de caolin pe glob sunt 14,2 miliarde de tone, caolinul

exploatat în anul 2003 a fost 46,6 milioane de tone, rezerva existentă de caolin

ar ajunge pe o perioadă de 300 de ani. Țările cu producția cea mai mare de

caolin sunt Columbia, SUA, Uzbekistan GUS sau CSI și Germania din aceste

țări se exploatează o treime din cantitatea totală exploatată în anul 2003.

Caolinul este o rocă cu o granulație foarte fină, cu o plascititate redusă, dar cu

rezistență mare la temperaturi ridicate, prin ardere devine solid și foarte compact

(dens). Caolinul este folosit în primul rând la fabricarea porțelanului alb, unde se

poate aminti renumitul porțelan Meisner, alte utilizări sunt:

-În cosmetică materie primă pentru pudră

-În fabricarea faianței, gresiei de pardoseală, sau instalațiilor sanitare din camera

de baie

-Are un rol important la îmbunătățirea elasticității, la fabricarea fibrelor sintetice

de polietilen (HDPE)

-Ca pigment alb în industria vopselelor

-În industria hârtiei, cu rol de albire

-În industria anvelopelor de cauciuc

-În laboratoare ca material ce grăbește coagularea sângelui

Fig.1 Caolin

3.2. Descrierea si obtinerea extractului vegetal de hrean

Hreanul (Armoracia rusticana)-Fig.1

Hreanul este o planta ierboasa perena cultivate sau salbatica,care prezinta o

inradacinare profunda,fiind cautata si apreciata pentru organelle sale

subpamantene,al caror gust este arzator.

Cunoscut sub denumirea stiintifica de Armoracia rusticana sau de

Cochleariaarmoracia,hreanul reprezinta o specie vegetala care apartine familiei

Brasicaceae(Cruciferae).

Planta se remarca prin radacina sa relative groasa(3-6 cm in

diametru),cilindrica,vertical,carnoasa,bine afundata in sol,care masoara mai bine

de 50 cm lungime.

Frunzele bazale de hrean sunt carnoase,lungi(30-100 cm)si relative late(4-10

cm),suptiindu-se spre varf.Ele sunt intregi,crenate pe margini,cu petiolul bine

dezvoltat.Pe tulpinile puternic ramificate,inalte de 35-110 cm,se insera frunzele

alterne,scurt petiolate pana la sessile spre varf.Frunzele din etajele superioare sunt

sensibil mai mici decat cele bazale.

Florile hreanului sunt mici,albe,tetramere si cruciforme(au 4 petale in forma de

cruce),adunate in inflorescente racemoase simple.Din ele se dezvolta fructele,care

sunt niste silicule globuloase.Semintele din silicule sunt rar viabile,planta

inmultindu-se,de obicei,pe cale vegetative.

Specia infloreste abundant pe tot parcursul verii.

Desi nu se cunoaste précis locul de origine al hrenului(este foarte posibil ca aceasta

sa se afle chiar pe teritoriul Romaniei),se stie ca specia Armoracia rusticana

reprezinta o planta milenara pentru flora spontana a Romaniei.Este cunoscut faptul

ca hreanul se regasea in gastronomia si medicina dacilor sub denumirea de

usturonila,dar este putin probabil ca in acele vremuri,aceasta specie sa fi provenit

din culture.

Hreanul nu poate fi o planta de origine mediteraneana,asa cum apare mentionat in

unele locuri,cunoscandu-se faptul ca specia suporta greu un astfel de

climat,preferandu-l pe ce mai rece,cu ierni adevarate.

Hreanul apare in Romania atat ca planta spontana cat si ca specie cultivate.Ca

planta salbatica hreanul se intalneste fie ca specie spontana native,fie “scapata” din

culture(salbaticita).Hreanul necultivat este o prezenta comuna pe langa

gospodariile de la sate(pe langa garduri,in santuri,in semanaturi)si sporadica pe alte

terenuri,unde doar pe alocuri,isi face aparitia,pe soluri afanate si umede,mai ales pe

langa ape.La gust,radacina hreanului cultivat este mai dulce,deoarece in conditii

controlate planta reuseste sa sintetizeze sis a acumuleze mai multe glucide.

In cultura hreanul apare ca planta perena,mentinandu-se pe acelasi teren 3-5 ani.

Se cultiva in deosebi in scopuri condimentare.

Hreanul este putin pretentios la conditiile de mediu,rezistand bine atat la seceta cat

si la inghet,atat la lumina vat si la umbra,preferand insa,locurile fara insolatie

permanenta si cu reserve de apa in sol,unde se dezvolta luxuriant(in alte conditii

ramane relative pipernicit).

Radacinile acestei plante contin: triglicozizi sulfurati, izotiocianati (sinigrina),

enzime (mirozinaza), acizi minerali (sulfuric, clorhidric, silicic, carbonic), glucide

complexe (celuloza, amidon, insulina), monozaharide (glucoza, fructoza),

aminoacizi (aspargina, glutamine), vitamine (urme de carotenoizi si vitamina B2,

cantitati moderate de vitamina B1 si cantitati apreciabile de vitamina C-600 mg),

substante fitonice (hidroxibenzilsenevol, β-fenetilizocianatul), saruri minerale

(sodium, potasiu, calciu, magneziu, fosfor, fier).

Datorita faptului ca radacinile de hrean se pot pastra destul de mult timp,acestea au

fost folosite inca din vechime de marinara,pe post de suplimente antiscorbutice,in

lungile lor calatorii pe oceanele lumii.Pentru sezonul rece,hreanul ramane si azi un

excellent supliment de vitamina C(10 g de hrean asigura necesarul zilnic de

vitamina C).

Binecunoscutul gust arzator al hreanului, precum si substantele volatile iritante, nu

sunt prezente atata timp cat radacinile plantei sunt intact. Compusii sulfurati

volatile cu gruparea –SH (tio) si mai ales alilil senevolul, rezulta in urma reactiei

de hidrolizace se desfasoara dupa distructia mecanica a peretilor celulari. Ei se

formeaza din sinigrina sub actiunea enzimei mirozinaza (hreanul detine recordul

absolute in ceea ce priveste cantitatea de sinigrina si de mirozinaza).

In scopuri alimentare, dietetic, condimentare si legumicole, de la hrean se folosesc

radacinile si frunzele.

Radacina de hrean: aceasta rasa are un gust dulceag si foarte iute,degajand,in

acelasi timp,vapori iritanti.Pe langa proprietatile picante,hreanul stimuleaza si

usureaza digestia alimentelor la care a fost adaugat.

In scopuri medicinale,se recomanda utilizarea radacinilor acestei plante doar in

sezonul rece(toamna,iarna,primavara devreme).In traditia populara,radacinile de

hrean nu se mai utilizeaza dupa sarbatoarea Pastelui nici in scop terapeutic nici in

scop alimentar,ceea ce este justificat,caci desi se pastreaza iuteala,partile subterane

devin sarace in principia.

Cel mai simplu remediu fitoterapeutic consta in administrarea hreanului crud

ras,cate un varf de cutit 1-2 pe zi.Este bines a se folosesca cat mai proaspete,care

se vor razui doar inainte de administrare.

Se mai poate utiliza in amestec cu mierea (1 parte hrean,3 parti miere)sau aub

forma de tinctura (20 g hrean la 100 ml alcool de 60°)care se administreaza cate 30

de picaturi de trei ori pe zi(M.Alexan,O.Bujor,Fl.Craciun).

O forma apifitoterapeutica traditionala,care si-a dovedit in timp eficienta,se prepara

dintr-o lingura de hrean proaspat,ras si o lingura de miere de salcam.

Componentele se amesteca bine pana la obtinerea unei paste omogene.Preparatul

se administreaza dimineata pe stomacul gol,treptat,cate o lingurita,pana la

terminarea intrgii cantitati.Abia dupa o ora se poate manca.Cura se face o data intr-

un trimestru si dureaza 30 de zile consecutive(O.Bujor,O.Popescu).

Principiile din radacinile rase de hrean,actioneza atat asupra cailor respiratorii-prin

compusi volatili,cat si asupra organelor digestive.In doze mici nu produce decat

iritatii gastrice de foarte scurta durata,din cauza unor reactii tampon determinate de

formarea unor saruri bazice ale acidului sulfuros cu ionii de sodiu sau de potasiu.

Revulsivitatea intensa a radacinilor de hrean,cere prudenta,atat in administrarea

interna cat si in aplicatiile externe.

In salate hreanul capata,alaturi de vegetalele cu care intra in combinatie valoare

dietetica.

Cele mai importante efecte exercitate de catre hrean asupra organismului,sunt cele:

-antiscorbutice

-revulsive

-fitoncide(antibiotice)

-tonic metabolice(stimulente asupra metabolismului)

-antihipertensive(hipotensive)

-vermifuge(tenifuge)

-diuretice

-stomahice(tonifiante asupra stomacului)

-hipercorticoidice(stimulente asupra glandei corticosuprarenala).

Multumita acestor proprietati,o serie de tulburari raspund la tratamentul cu

radacinile rase de hrean.

Actiunea antibacteriana are un spectru larg,inhiband sau distrugand germenii

ca:Mycobacterium tuberculosis,Helicobacter pilori,Bacillus subtilis s.a.

Fig.1 Armoracia rusticana Descrierea obtineri extractului vegetal

Extractul vegetal de hrean s-a obtinut din 30 g de planta uscata in amestec 1 :1

etanol+apa, 100 ml fiecare la 2 ore la 80°C.

3.3 Inflamarea pancreasului

ACTIUNEA INFLAMATOARE A KAOLIN

Caolinul de concentratie 10% a fost administrat prin injectare intraperitoneala

Fig.1.

Fig 1. Administrare Caolin.(Original)

Disectia si prelevarea pancreasului

La sfarsitul experimentului pe soarecii cu organele inflamate, dupa sacrificarea

animalelor, am realizat analiza histologica a organelor de interes, de la fiecare lot

prelevand probe din pancreas, rinichi, ficat si inima (Fig2).

Pancreasul a fost excizat imediat si bine spalat in solutie rece ca gheata. Tesutul a

fost colectate si utilizat pentru experimente biochimice.

Fig.2 Prelevarea organelor de interes (original)

Tehnici de lucru

Tehnici de lucru:

Numărarea hematiilor și leucocitelor. Determinarea numărului de elemente

figurate din sânge se bazează pe numărarea direct, la microscop a celulelor dintr-un

volum cunoscut de lichid care a fost diluat în prealabil într-o proporție cunoscută.

Diluarea prealabilă este necesară în vederea evitării coagulării lui și pentru a

permite numărarea elementelor figurate, care sunt foarte multe într- un volum mic

de sânge.

Executarea frotiului de sânge. Examenul morfologic al sângelui implică

realizarea unui frotiu în doi pași, întinderea frotiului și colorarea May-Grunwald-

Giemsa.

Determinarea glicemiei s-a făcut cu ajutorul glucometrului Accu- Chec Activ.

La sfârșitul tratamentului, animalele au fost decapitate și s-au recoltat rapid

fragmente de organe, ce au fost fixate in formol pentru homeoterme.

Tehnica histologică

Preparatele microscopice au fost realizate prin tehnica histologică. Această tehnică

însumând totalitatea operațiilor necesare pentru obținerea, din fragmente de organe

sau țesuturi, a unor secțiuni fine, transparente si colorate adecvat. Studiul

preparatelor histologice permite precizarea diagnosticului și înțelegerea proceselor

reactive ale organismului și țesutului dat.

Etapele prelevării histologice:

1. Prelevarea pieselor histologice

Piesele histologice au fost prelevate după omorârea animalelor prin spinalizare

și decapitare. Operațiile legate de prelevarea pieselor histologice au fost

executatea într-un timp scurt, pentru a se evita alterarea structurilor celulare și

tisulare

Fiecarea probă prelevată a primit un număr de ordine, înscris pe o etichetă, care

va însoți pies ape tot parcursul prelucrărilor histologice.

2. Fixarea pieselor histologice

Fixarea pieselor este o operație fizico-chimică care constă în coagularea

ireversibilă a proteinelor celulare, astfel încât celulele și întregul fragment de organ

se conservă cu modificări minime față de țesutul viu. Odată fixată, piesa nu mai

suferă nici procese de autoliză și nici procese fermentaive induse din afară.

Piesa fixată va suporta, fără modificări semnificative, numeroase operații

obligatorii în tehnica histologică. Fixarea se realizează prin cufundarea și

menținerea pieselor histologice într-un lichid fixator. Pentru o fixare corectă,

volumul fixatorului trebuie să fie de 20-50 ori mai mare decât volumul pieselor

histologice.

Fixarea țesuturilor prelevate s-a făcut chimic, în formol (fixator universal) de

concentrație 5%, la temperature camerei. Fixarea durează 2-3 zile, timp în care

formolul vechi este înlocuit cu formol proaspăt, piesele pot fi conservate timp

îndelungat în formol 5%.

3. Spălarea pieselor histologice

Scopul spălării este acela de a îndepărta excesul de fixator și de a opri procesul de

fixare.

Spălarea se face, după caz, în apă de robinet sau alcool etilic 70%. Spălarea în

alcool etilic este folosită pentru piesele fixate în amestecul Bouin sau în formol 10

%.

Spălarea în alcool este necesară deoarece spălarea în apă determină umflarea

pieselor. Ea durează minim 3 ore, timp în care se fac 3 băi de alcool etilic 70%.

4. Includerea în parafină

4.1. Deshidratarea

Este o etapă obligatore prin care apa este eliminată complet din piesele

histologice cu ajutorul băilor successive de alcool etilic.

În acest caz, deshidratarea pieselor histologice s-a realizat prin băi

successive de alcool etilic în concentrații de 70, 87, 96, durata medie de

menținerea a pieselor în fiecarea baie fiind de două ore cum urmează: o baie

cu alcool etilic de 70% timp de 30 de minute, două băi cu alcool etilic de

87% timp de 30 de minute fiecare baie, o baie cu alcool etilic de 96% timp

de 30 de minute. Apoi se fac 3 băi în alcool butilic: prima baie se aruncă,

baia 2 devine baia 1, baia 3 permanent nouă, devine baia 2 – timp de 12 ore

fiecare.

Pentru a preveni evaporarea și hidratarea reactivilor, deshidratarea s-a făcut

în borcane de sticlă cu dop rodat, fiecare borcan fiind individualizat cu o

etichetă pe care s-a notat numărul de ordine dat încă din momentul prelevării

probelor, , precum și concentrația alcoolului.

De asemenea, s-a avut în vedere că volumul reactivului deshidratat să fie de

10-20 de ori mai mare decât volumul pieselor. În timpul procesului de

deshidratare , s-a evidențiat, o întărire mai mult sau mai puțin pronunțată a

pieselor, precum și o micșorare în volum cu aproximativ 5-10% din

volumul inițial.

4.2. Clarificarea sau impregnarea cu un solvent al parafinei

Clarificarea este operația prin care substanțele folosite pentru deshidratarea

pieselor sunt înlocuite cu o substanță miscibilă cu parafina.

Benzenul este cel mai indicat lichid de clarificare, pentru că nu durifică

piesele și este mai miscibil cu parafina decât toluenul sau xilenul.

În acest caz, clarificare pieselor s-a realizat printr-o baie în benzen , cu o durată de

5 minute. Clarificarea s-a făcut la temperatura laboratorului, în recipiente de sticlă,

prevăzute cu dop etanș, în care cantitatea clorificatorului a fost de aproximativ 20

de ori mai mare decât volumul pieselor. Prin îndepărtarea ultimelor urme de alcool,

piesele s-au clarificat, și au căpătat o transparență deosebită.

4.3. Parafinarea

Reprezintă pătrunderea pieselor, până în cele mai mici interstiții, cu parafină topită

și solidificare în bloc, prin răcire. Mediul de incluzie este miscibil cu lichidul de

clarificare pe care îl înlocuiește treptat și astfel pătrunde în toate celulele piesei,

precum și în spațiile intercelulare.

Parafina histologică conține: 25 grame parafină histologică cu punct de topire

42°C, 125 grame parafină cu punct de topire la 58°C, 75 grame ceară de albine.

Înainte de folosire, parafina a fost maturată, prin menținerea ei în stare lichidă în

termostat, timp de cel puțin 15 zile.

Piesele histologice clarificate au fost trecute rapis, cu ajutorul unei pense, din

ultima baie de clarificare, în prima baie de parafină.

Impregnarea pieselor histologice s-a realizat în 3 băi de parafină lichidă, încălzită

la 60°C a câte 4 ore baia.

Băile de parafină sunt reprezentate de cristalizoare sau capsule de porțelan

neacoperite, cu diametrul de minimum 4 cm, în care nivelul parafinei este de

circa 3 cm. Trecerea dintr-o baie de parafină în alta a pieselor, s-a realizat cu

ajutorul unei pense metalice, încălzită ușor pentru a evita întărirea parafinei

pe brațele pensei.

4.4. Includerea în parafină

S- a realizat prin trecerea pieselor din ultima baie de parafină intr-o formă de

incluzie lichidă, ulterior s-au așezat piesele în tipărire și s-a turnat parafina.

Piesa nu trebuie să atingă fundul vasului, de ademenea nu trebuie să existe

bule de aer în parafină, iar în cazul în care există, aceste se îndepărtează cu o

pensă înroșită în foc, cu care se atinge suprafața piesei, astfel încât bulele ies

la suprafața parafinei.

Cu ajutorul unei pense încălzite, în dreptul fiecărei piese, s-a lipit o mică

etichetă, pe care s-a notat numărul se ordine.

Formele au fost lasate să se răcească la temperatura camerei, prin răcire s-au

format blocuri ce înglobează piesele.

Parafina poate fi înlocuită cu un material sintetic numit paraplast, apare sub

formă de pastile, nu este nevoie de maturarea sa și are punc de topire similar

cu al parafinei. Folosirea acestui mediu de includere este mai avantajoasă

deoarece pătrunde mai repede în țesut, se secționează mai usor, iar

includerea în parafină durează mai puțin ( 3-4 ore).

5. Secționarea pieselor la microtomul de parafină

Microtomul este un aparat semiautomat cu ajutorul căruia piesele histologice

incluse în parafină pot fi tăiate în felii egale, între limite de 1-25µ.

În cazul acestui experiment, pentru ca piesele incluse în parafina să poată fi

secționate, s-au realizat următoarele etape:

5.1. Fasonarea blocurilor de parafină

După solidificarea completă, blocurile de parafină au fost scoase din forma

în care s-a făcut incluzia, îndepărtându-se parafina până la un strat subțire

ce acoperă fiecare piesă.

Fiecarea bloc de parafină a fost scluptat cu ajutorul unui bisturiu, dându-i-se

forma unui trunchi de piramidă.

Pentru fasonarea blocului s-au respectat următoarele reguli:

- Cel puțin două muchii ale suprafeței de tăiere să fie paralele;

- Împrejurul piesei, în zona de tăiere, stratul de parafină să nu fie mai gros

de 2mm;

- Distanța dintre partea de jos a piesei și baza blocului să fie suficient de

mare ( 5-6 mm) pentru a permite lipirea blocului de portobiect.

5.2. Lipirea blocului de portobiect

Lipirea blocului de parafină pe port obiect s-a realizat prin topirea parafinei

de la baza blocului, prin punerea sa în contact direct cu suprafața fierbinte a

portobiectului, încălzit în prealabil la flacără.

5.3. Fixarea cuțitului în microtom

Cuțitul bine ascuțit s-a fixat în microtom la un unghi potrivit pentru tăiere. În

cazul pieselor cu o consistență normală, unghiul de tăiere va fi de 13-15°.

Piesele mai dure se taie la un unghi de 17-20°.

5.4. Apropierea și orientarea piesei

După fixarea cuțitului se apropie portobiectul astfel încât între suprafața de

tăiere și cuțit să fie o distanță mai mică de 1 mm. Portobiectul se orientează

în așa fel încât cele două muchii paralele ale suprafeței de tăiere să ajungă

paralele cu baza cuțitului.

5.5 Secționarea la microtom

Discul de comandă al grosimii secțiunilor se ațează la 15-20 mm și după ce

se deblochează mecanismul de funcționare al microtomului, se începe rotirea

volanului. Cuțitul pătrunde în piesă și pe baza cuțitului apar secțiuni groase

și din ce în ce mai complete ale suprafeței blocului și ale piesei histologice.

Se secționează indicatorul care comandă grosimea secțiunilor, în acest caz 3-

4µ.

6. Întinderea, lipirea și uscarea secțiunilor pe lamă

Pentru confecționarea preparatelor histologice, secțiunile în parafină trebuie

întinse și lipite pe lame de sticlă.

Pentru etalarea și lipirea secțiunilor au fost necesare următoarele:

- Placă încălzitoare, reprezentând un aparat electric cu resort care asigură o

temperatură de 40-50°C;

- Lame de stică care în prealabil au fost degresate prin frecarea cu apă și

detergent și limpezite cu multă apă, lamele se sterg cu o carpă moale, fără

scame, și se stochează în cutii, ferite de praf;

- Ace pentru manevrarea și întinderea secțiunilor;

- Albumina Mayer, care se prepară din albușul unui ou foarte proaspăt;

albușul este tăiat cu foarfeca sau prin mojarare timp de o oră, după care

se filtrează printr-o hârtie de filtru cu pori mari și ușor umezită, direct

dintr-un cilindru gradat. Filtratul se amestecă în parți egale cu glicerină,

iar drept conservant se adaugă fie formol în proporție de 1%, fie un

cristal de timol.

Tehnica de lucru:

S-au scos cateva lame de sticlă; la un capăt al lamei s-a notat numărul

cazului la care s-a adăugat numărul de ordine al preparatului. Pe fiecare

lamă s-a întins în strat subțire o picătură de albumină Mayer.

Cu ajutorul a două ace, au fost depuse pe lama de sticlă între 1 și 2

segmente de panglică; s-a turnat cu sticla picurătoare 2-3 picături de apă

distilată, alături de panglicile cu secțiuni, iar ca rezultat imediat

panglicile încep să plutească.

Preparatul s-a așezat pe un fond negru și s-a început corectarea cu

ajutorul acelor, s cutelor de pe secțiuni, preparatul s-a așezat pe placa

încălzitoare, iar după câteva secunde parafina s-a înmuiat și secțiunile s-

au întins pe picătura de apă încălzită; cu ajutorul acelor s-a tras de

capetele panglicilor până cepanglicile au devenit drepte, după ce

preparatul s-a scurs de excesul de apă. După scurgerea apei, secțiunile au

fost grupate în zona centrală a preparatului cu ajutorul unui ac.

După scurgerea apei și aranjarea definitivă a secțiunilor, preparatele au

fost așezate oblic pe un stativ de lemn.

Stativul s-a introdus într-un termostat cu temperatura cuprinsă între 37-

45°C. Uscarea la cald durează minimum 2 ore și realizează o bună

adeziune a secțiunilor pe lama de sticlă.

7. Deparafinarea și hidratarea secțiunilor

Bateria de deparafinare-hidratare este compusă dintr-un stativ de lemn sau

sârmă, în care sunt așezate 6 pahare cilindrice cu dop rodat.

Primele 3 pahare conțin băile de benzen, pentru deparafinare; ultimele 3

pahare conțin alcool etilic, 100°, 96° și alcool –formol.

Tehnica de lucru

Se fac 3 băi succesive de benzen timp de 15 minute. După a 3-a baie se spală

lama cu alcool etilic absolut sau de 96° pentru îndepărtarea urmelor de

parafină.

Apoi se fac 2 băi de alcool absolut timp de 10 minute fiecare, 1-2 bai de

alcool etilic mai diluat ( 60°-70°).

Se trec secțiunile în apă în 2 recipiente de sticlă Laverane, apoi sub jet de

apă în fir subțire timp de 10 minute.

În benzen lamele se agită cu pensa tot timpul în pahare Borell, câte 2 spate

în spate, în triunghi. În ultima baie de benzen nu se introduc lamele câte 2.

8. Colorarea

Pentru evidențierea diferitelor modificări histologice au fost utilizate mai

multe tipuri de colorație și anume:

- Colorația cu hemalaun este o metodă de colorarea topografică, relativ

simplă.

Hemalaunul este un colorant bazic care se fixează pe structurile organice

acide din preparat. El colorează selectiv nucleul celulelor și nuanțează

citoplasmele bazofile dându-le o tentă ușor albăstruie.

Prepararea reactivilor

Soluția alcoolică de hematoxilină- se dizolvă 10 g hematoxilină în alcool

etilic absolut. Soluția se păstrează într-o stică albă cu dop rodat, pentru a se

matura la lumină;

Hemalaunul – se dizolvă 7,5g alaun de potasiu în 100 ml apă distilată, la

fierbere.

Soluția obținută se filtrează la cald , se adaugă 1,5 ml soluție alcoolică de

hematoxilină 10 % maturată; se dizolvă 0,03g iodat de potasiu în 1 ml apă

distilată.

Soluția de hemalaun astfel preparată este lăsată la lumină în balon

Erlenmayer, timp de 3 zile; se adaugă 0,5 ml acid acetic glacial.

Colorantul se păstrează în sticlă brună la temperatura camerei și se filtrează

înainte de folosire.

Soluția de eozină 1% se dizolvă se dizolvă în 1g eozină acvasolubilă în

100ml apă distilată sau de robinet;

Colorarea cu hemalaun durează 15-30 minute.

După colorare se pală foarte bine și colorantul se recuperează.

- Colorația Picro-sirius red este cea mai utilizată tehnică histochimică

pentru fibrele de colagen. Ca rezultat, fibrele de colagen se colorează în

roșu, iar nucleii în negru sau maron.

- Colorația Perls se bazează pe faptul că în mediul acid ionii ferici

reacționează cu ferocianura de potasiu formând un precipitat albastru de

ferocianură ( albastru de Prusia). Pentru a se evita obținerea unor

intensități diferite de colorare în diferite țesuturi, secțiunile au fost

colorate simultan, prin aceeași metodă.

9. Montarea preparatelor histologice

Preparatele histologice colorate și spălate au fost deshidratate timp de 5

minute în baie de alcool etilic de 96% și câte 5 minute în băile de alcool

etilic absolut.

Clarificarea se realizează prin 3 băi de xilen, fiecare baie durând 5 minute.

Imediat ce preparatul a fost scos din ultima baie de xilen, pe el s-au adăugat

1-2 picături de balsam de Canada în dreptul secțiunilor.

Peste preparat s-a așezat lamela evitându-se formarea bulelor de aer. Pentru

consolidare, lamelele au fost lăsate în repaus, la temperatura camerei.

Preparatul permanent obținut este gata de examinat la microscop.

Ca medii de montare anhidre se mai folosesc: rășina Dammar, colofoniul,

uleiul de cedru, diverse rășini sintetice, etc.

Imaginile au fost capturate cu ajutorul unui microscop Olympus conectat la

un computer instalat cu programele Pro Express 6.0 și Adobe Photoshop 6.0.

Rezultate si discutii: