Capitolul I

Masurile educative

Aspecte introductive

“Nullum crimen sine lege, nullum judicium sine lege, nulla poena sine lege

praevia”.

Combaterea infracţionalităţii în rândul minorilor a constituit dintodeauna o

problemă specială în cadrul dreptului penal. Principalii factori care deosebesc

răspunderea penală a minorului de cea a majorului sunt: receptivitatea deosebită,

experienţa de viaţa redusă, dar în acelaşi timp faptul că minorii pot fi mult mai uşor

reeducaţi şi redaţi societăţii.

 Sistemul  de sancţionare prevăzut de Codul penal român este un sistem mixt,

adică cuprinde atât măsuri educative cât şi pedepse. Luarea unei măsuri educative ori

aplicarea unei pedepse fata de un minor pentru infracţiunea săvârşită era lăsată la

aprecierea instanţei de judecată. În lege s-a prevăzut, de principiu, ca "pedeapsa se

aplica numai dacă se apreciază ca luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru

îndreptarea minorului" 1

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori, care

sunt menite să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruirea şcolară şi

profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile

sociale2

Scopul masurilor educative este de a educa şi reeduca minorul care a săvârşit o

infracţiune, de a asigura o schimbare în conştiinţa acestuia pentru respectarea valorilor

sociale, prin dobândirea unei pregătiri şcolare şi profesionale care să-i permită o deplină

integrare în viaţa socială.

1 Codul Penal Român, Art. 100 alin. 2 2  Vintila Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p.411

1

Săvârşirea infracţiunii şi stabilirea răspunderii penale a infractorului au drept

consecinţă inevitabilă aplicarea sancţiunilor de drept penal3 prevăzute de lege.

Pronunţarea şi executarea pedepselor penale are ca scop apărarea împotriva

infracţiunilor, a valorilor esenţiale ale societăţii, aşa cum se arata ele în art. 1 din Codul

penal roman.4

În concepţia actualului cod penal, pedepsele joacă deopotrivă rol aflictiv şi

educativ. Aplicarea unei pedepse nu trebuie să însemne extragerea infractorului din

societate şi izolarea sa în mediul penitenciar perpetuu, ci executarea pedepsei trebuie să

conducă la însuşirea de către condamnat a valori socieale promovate de stat, reeducarea

şi redarea acestuia ca membru util societăţii.

Infactorul minor, datorită personalităţii sale încă în curs de dezvoltare, necesită o

atenţie aparte.

Minorul este persoana fizică ce nu a împlinit vârsta de 18 ani. Dobândirea

capacităţii anticipate, în conformitate cu dispozitile codului civil, nu conferă din punct

de vedere penal alt statut persoanei sub această vârstă, deşi potrivit legii civile el are

capacitate deplină de exerciţiu.5

Pintre condiţiile răspunderii penale se afla vinovăţia, element care nu poate

exista în lipsa discernământului. Relativ la această problemă, menţionez că persoana

care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate răspunde penal. Persoana cu vârsta între 14

şi 16 ani răspunde penal doar dacă se face dovada discernământului sau la momentul

săvârşirii faptei, prezumţie relative de lipsă a discernamatului, persoană între 16 şi 18

ani este prezumata a avea discernământ, dar regimul sancţionator pentru acest tip de

infractori, minori, are o serie de particularităţi.3 Constantin Mitrache si Cristian Mitrache, Drept penal român – Parte generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.413: “Sancțiunile de drept penal ce pot fi aplicate în cazul săvârșirii de infracțiuni sunt pedepsele (amenda penală, închisoarea pe timp marginit si detențiunea) și masurile educative.4Codul penal român, în vigoare din 1 ianuarie 1969, art.1 “Legea penală apară, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertațile acesteia, proprietatea, precum si întreaga ordine de drept”.5Cod civil roman, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr.409 din 10 iunie 2011, in vigoare din 1 octombrie 2011, art. 40.

2

Măsurile educative aplicate minorilor vin să răspundă unor necesităţi de ordin

social, pe cât posibil judecătorul este ţinut a le aplica în dauna unei pedepse penale

privative de libertate. Datorită vârstei fragede şi a faptului că sub toate aspectele

personalitatea minorului este încă în curs de dezvoltare, o pedeapsă privative de

libertate aplicată minorului, plasarea sa în mediu penitenciar alături de infractori înrăiţi

poate conduce iremediabil la eşecul dezvoltări sale ca viitor individ util societăţii.

Ca o concluzie a celor expuse mai sus, măsurile educative aplicare minorilor vin

să ofere o paletă mai largă de opţiuni judecătorului chemat pentru a atenţiona minorul

asupra faptei sale penale şi consecinţelor inerente, posibilitatea magistratului de a

aprecia în concreto modul prin care un infractor minor să fie reeducat fiind una din

principalele preocupări în materie penală a legiuitorului.

Capitolul II

Evoluția regimului sancționator aplicabil minorilor

3

2.1Sistemul sancționator în epoca medievală și modernă

Din cele mai vechi timpuri, legiuitorii au fost preocupați de reglementarea unui

regim sancționator diferit pentru infactorii minori. În spațiul românesc primele legiuri

care fac referire la regimul aplicabil minorilor infractori au fost „Cartea românească de

înățătură” a lui Vasile Lupu (1646), și „Îndreptarea legii” a lui Matei Basarab (1652).

Mai tărziu „Codul Caragea” vine cu reglmentări ce privesc vărsta la care raspunde

minorul, precum și simtemul sancționator diferanțiat de cel al majorilor.

În primul cod penal adoptat în spațiul danibiano – pontic sub domnia lui Al. Ioan

Cuza, intrat in vigoare la 1 mai 1865, era regmentat tartamentul penal al minorilor intr-

un titlu distinct: „Despre cauzele care apara de pedeapsă sau micșorează pedeapsa”

Sistemul sancționator al minorilor infractori a aurmat in dreptul nostru penal de

până în august 1944, aceeași evoluție pe care au cunoscut-o sistemele de drept

occidentale. Codul penal de la 1864 nu prevedea un sistem de sancțiuni special pentru

minori, pedepsele ce li se aplicau erau însă mult mai ușoare. Codul penal de la 1936,

însă, prevedea deja un regim sancționator , compus din pedepse si măsuri de siguranță

prevăzute în același capitol. Ca măsuri de siguranță educative, legea prevedea libertatea

supravegheată și internarea intr-un institut de reeducare morală, iar ca pedepse prevedea

mustrarea și închisoarea corecțională, specie de pedeapsă privativă de libertate care se

aplica minorilor în condiții mai ușoare și cu limite mai reduse decât pedepsele pentru

infractorii majori. De asemenea infractorul minor care împlinise 15 ani în momentul

săvârșirii faptei și avea avere proprie ori o rpofesie, I se putea aplica și pedeapsa

amenzii.6

Este de remarcat că legea prevedea regula că pedepsele puteau fi aplicate

minorilor numai atunci când instanța își făcea convingerea că aplicarea măsurilor de

siguranță cu caracter educativ ar fi nesatisfăcătoare.7

6 Pașca V. Drept penal parte generală, vol II, Ed. Universul Juridic 2011 București, pag 1037 Pașca V. Drept penal parte generală, vol II, Ed. Universul Juridic 2011 București, pag 104

4

Codul penal din 1936 reflecta situația și cirmustanțele istorice la momentul

respectiv și avea să fie o sursă de inspirație pentru legiuitorul Codului de la 1969 și a

actualului Cod penal, pentru ca anume în acea perioada au apărut instituțiile masurilor

educative care se regasesc și în regimul sancționator de astăzi.

2.2. Sistemul sancționator în epoca contemporană

Regimul sancționator al minorilor în Codul Penal de la 1968 și caracterizarea

acestuia. Codul penal de la 1968 a consacrat minorității întreg Titlul V al părții generale

intitulat „Minoritatea”, cuprinzând articolele 99-100.

Prevăzând răspunderea penală a minorilor care au împlinit vârsta de 14 ani și au

acționat cu discernământ, legiuitorul român de la 1968 a instituit un sistem de sancțiuni

special pentru infractori minori, paralel cu sistemul sancționator comun. Acest sistem era

alcătuit, ca și în Codul Penal de la 1936 din pedepse și măsuri educative, dar acestea din

urmă au fost prevăzute ca sancțiuni penale distincte, iar nu ca măsuri de siguranță.8

Legiuitorul de la 1968 a prevăzut regula că față de minorul care răspunde penal se

poate aplica a măsură educativă sau o pedeapsă. Instanța de judecată era autoritatea

însărcinată cu alegerea dintre cele două măsuri penale, tinând seama de gradul de pericol

social, de persoana infractorului precum și de circumstanțele infracțiunii, instanța aplica în

principiu o măsură educativă, recurgerea la sancțiunia mult mai drastică a pedepsei

făcânduse numai daca prima nu era suficientă pentru reeducarea delicventului minor.

Este de remarcat faptul că atunci ca și astăzi, minorii ce aveau vârsta sub 14 ani nu

răspundeau penal, fiind prezumați absolut a nu avea discernământ. (Art 99 al (1) C. Pen.

1968). Pentru aceștia exista instituția ocrotirii penale, care se putea aplica in vederea

readucerii lor pe fagașul cel bun.

Evoluția sistemului sancționator pentru minori înainte de 1989. Regimul sancționator

pentru minori, prevăzut în codul penal de la 1968 a fost considerat ulterior ca

8 Idem

5

necorespunzător, fiind înlocuit prin decretul nr. 218 din 17 iulie 1977, cu un regim

sancționator alcătuit exclusiv din măsuri educative. S-a motivat introducerea acestui nou

sistem sancționator cu argumentul ca pentru combaterea criminalității minorilor nu este

necesară aplicarea de pedepse față de aceștia, avănd în vedere consecințele nefaste pe care

pedeapsa închisorii și contactul cu infractorii înrăiți le-ar putea avea asupra evoluției

personalității lor. În consecință, s-a considerat ca față de infractorii minori, nu trebuie

aplicate alte sancțiuni decât măsurile educative prevăzute de actul normativ menționat și

anume, fie încredințarea minorului colectivului muncitoresc, fie trimiterea lui intr-o școală

specială de muncă și reeducare atunci când a săvârșit o infracțiune deosebit de gravă.9

Evoluția sistemului sancționator pentru minori după 1989. După revoluția din

decembri 1989, s-a pus în discuție necesitatea modificării din nou a sistemului sancționator

pentru minori. Această modificarea s-a făcut mai întâi prin Legea 104/1992, prin care s-a

abrogat Decretul nr. 218/ 1977, alcătuit numai din masări educative, astfel că au reintrat în

vigoare dispozițiile din Titlul V al Codului Penal. Totodata au fost și modificate limitele

pedepselor aplicabile infractorilor minori, prevăzându-se că acestea se reduc la jumătate, în

loc de o treime, cum se prevedea inițial. De asemenea, regimul sancționator pentru minori a

fost modificat si copletat prin Legea 140/1996. Au fost modificate și completate dispozițiile

art. 103 privitoare la libertatea supravegheată, au fost abrogate unele dispoziții din art. 110

privitoare la suspendarea executării pedepsei pentru minori și au fost introduse dispoziții

noi privind suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere sau sub control.10

Capitolul III

Masuri educative neprivative de libertate

9 Pașca V. Drept penal parte generală, vol II, Ed. Universul Juridic 2011 București, pag 10410 Idem

6

§1 Mustrarea

3.1.1.Natura.Continut.Caracteristici

Mustrarea se situează pe prima treaptă în scara măsurilor educative. Este cea mai

uşoară dintre ele şi se ia faţă de minorul a cărui îndreptare se apreciază că este posibilă, fără

intervenţia unei măsuri educative mai severe.11

Spre deosebire de Codul penal anterior, care includea mustrarea în rândul

pedepselor, Codul Penal actual returnează mustrării caracterul ei conform, considerând-o o

măsură educativă aptă de a realiza redresarea infractorului minor12

Ea se definește, în primul rând prin esența ei ca fiind o măsură cu caracter moral, o

măsură care se adresează capacității minorului de înțelegere și percepere a existenței. În al

doilea rând, prin conţinutul ei potrivit dispoziţiilor articolului 102 Cod Penal astfel: ”

Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al

faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de

îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune se va lua

faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă”.

În același timp, Codul Penal actual acordă acestei măsuri un cuprins mai întins,

menționând că mustrarea rezidă nu numai în dojenirea minorului, dar şi în arătarea

pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului de a avea în viitor o bună

comportare şi în atragerea atenţiei că săvârşirea unei noi infracţiuni va impune luarea unei

măsuri educative mai severe sau chiar aplicarea unei pedepse. În acest fel se relevă

minorului, cu mai multă claritate, răul produs prin fapta comisă şi urmările ce va fi obligat

să le suporte, dacă va stărui pe calea infracţiunii.13

Practica a demonstrat că o mustrare potrivită personalităţii minorului şi executată în

aşa manieră încât minorul să simtă nu numai dojana, ci şi îndemnarea pentru o comportare

11V. Rămureanu, Măsurile educative ale mustrării şi libertăţii supravegheate, în Revista de Drept Penal, nr. 2/1971, p.2712O. Pop, Aplicarea şi executarea măsurii educative a internării minorului într-un centru de reeducare, Ed. Mirton, Timișoara, 2003, p.1713V. Rămureanu, op.cit., p.28

7

pozitivă prin încrederea ce i s-ar insufla că el se poate îndrepta, poat avea rezultate valabile

şi de lungă durată.

Această măsură se ia în general în cazul faptelor mai uşoare sau chiar pentru fapte

care, deşi nu pot fi socotite uşoare, însă făptuitorul este un minor care se află încă sub

influenţa unor apucături învăţate în faza copilăriei pe care abia a depăşit-o. Aşa cum s-a

menţionat deja, este o măsură care se adresează conştiinţei minorului. Pe lângă elementul

de mustrare propriu-zis, mai cuprinde elementul de avertizare cu privire la conduita în

viitor. Pentru minorii la care săvârşirea infracţiunii a fost mai mult un accident, mustrarea

este binevenită şi eficace, mai ales în cazul minorilor care în mediul familial găsesc un

sprijin moral.14

De asemenea, mustrarea se caracterizează prin aceea că se execută imediat, prin

admonestarea minorului de către instanţa de judecată; ea nu implică, ca celelalte măsuri

educative, acţiuni de durată, în decursul căreia minorul să fie supus unei supravegheri

deosebite ( ca în cazul libertăţii supravegheate) sau internării ( ca în cazul internării într-un

centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ).15

Legea nu limitează sfera infracţiunilor pentru care se poate lua măsura mustrării,

nici prin indicarea unui maxim special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea

săvârşită, nici prin nominalizarea unor infracţiuni pentru care s-ar putea lua ori nu s-ar

putea lua această măsură educativă. Judecătorilor li s-a lăsat cea mai deplină libertate de

alegere în luarea măsurilor educative, criteriul de bază fiind, în afară de persoana

infractorului, pericolul social concret al infracţiunii, nu cel abstract. Este însă de la sine

înţeles că măsura educativă a mustrării va fi eficientă mai ales în cazul unor infracţiuni

uşoare şi al unor infractori primari, care au săvârşit fapta în mod ocazional, nefiind

pervertiţi din punct de vedere moral. Instanţa supremă a apreciat că mustrarea este prea

uşoară şi inaptă a-şi realiza finalitatea când, deşi datele anchetei sociale nu sunt

14 M.S. Godea, Minoritatea în dreptul penal român, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, p.9415Idem, p.95

8

defavorabile, minorul a participat la săvârşirea unei infracţiuni de o gravitate deosebită iar

contribuţia sa concretă la săvârşirea acesteia a fost importantă.16

În ceea ce privește măsura educativă a mustrării se pune întrebarea dacă aceasta se

poate exercita faţă de un minor împotriva căruia a mai fost luată.

În doctrină s-a expus părerea că măsura educativă a mustrării nu trebuie, de regulă,

să fie luată de mai multe ori, la prima faptă comisă de minor; totuşi, când o faptă săvârşită

după o mustrare anterioară nu indică o staruință pe calea negativă, ci o simplă culpă ușoară,

instanţa poate aprecia că se impune reînnoirea măsurii educative a mustrării. La fel, unele

instanță au hotărât că, dacă această măsură a fost luată faţă de un minor infractor şi acesta a

săvârșit din nou o infracţiune, se va putea lua, în ipoteza că ultima infracţiune nu este

periculoasă, măsura educativă a mustrării.17

Plenul Tribunalului Suprem a primit aceste decizii cu unele rezerve, calificând

această soluţie ca nelegală, indicându-se în același timp că articolul 102 Cod Penal prevede

că, dacă minorul va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă

sau i se va aplica o pedeapsă, ceea dictează instanţei necesitatea altei soluții.. Prin urmare,

în puterea legii se decide că „ măsura educativă a mustrării nu se poate lua în ipoteza în

care minorul a mai fost sancţionat în acest fel, chiar dacă infracţiunea săvârşită din nou

prezintă un pericol social redus”.18

O proximă problemă care se ridică legat de măsura mustrării este aceea, dacă se

permite a se lua faţă de făptuitorul minor, care în momentul sentinței a ajuns major.

După o primă opinie19, această măsură nu poate fi luată faţă de infractorul minor

care la data pronunţării sentinței a ajuns major, in puterea argumentului că articolul 102

Cod Penal prevede mustrarea ca constând în dojenirea minorului, în sfătuirea minorului,

prin urmare măsura nu poate fi luată decât faţă de faptuitorul care are calitatea de major la

data pronunţării măsurii sau calitatea de infractor în timpul executării ei.

16C. Turianu, Răspunderea juridică pentru faptele comise de minori. Ed. Universul, Bucureşti, pp.103-10417M.S. Godea, op.cit., pp.96-9718Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr.1/1971, în CD 1971, p. 2919M.S. Godea, op.cit., pp. 97-98

9

Raportat la categoria de infractori în discuţie se promovează soluţia administrării

unei pedepse (în limitele prevăzute pentru minori) preferabil cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei.

După o a doua opinie20, măsura educativă a mustrării poate fi luată şi faţă de

infractorul minor ajuns la majorat la data pronunţării hotărârii. Aceast punct de vedere își

are fundamentarea argumentativa şi în faptul că executarea măsurii educative a mustrării se

face nemijlocit de instanţă, în același timp cu pronunţarea ei şi că ea nu necesită, ca restul

măsurilor educative, o acţiune de durată.21

Această măsură a mustrării se poate lua faţă de faptuitorul minor care a ajuns major

în momentul judecării cauzei, pentru că fapta s-a comis în timpul minorităţii şi este necesar

să se ia în considerare gravitatea acestei fapte, gravitate ce nu se poate schimba din cauza

faptului că pe parcursul derulării procesului, faptuitorul a devenit major. Utilizarea acestei

măsuri educative este posibilă şi datorită manierei ei de executare de îndată, după

pronunţarea hotărârii de condamnare, prin cearta, dojenirea făcută de către instanţă. În

cazul adoptării unei atitudini potrivnice ar însemna să i se administreze infractorului minor,

pentru o faptă ce poate fi confirmată cu mustrarea, o pedeapsă, deoarece o altă măsură

educativă nu i se poate aplica, fiind major.22

Acest mod de abordare a problematicii ar duce la mari nedreptăți. Spre exemplu,

doi minori comit fiecare câte o infracţiune ce se incadrează în limitele aceluiași grad de

pericol legal şi concret, însă infracţiunea săvârșită de unul dintre ei este descoperită de

organele judiciare numai după ce faptuitorul a împlinit vârsta de 18 ani, iar pentru celălalt

minor hotărârea de condamnare definitivă se pronunţă înainte de împlinirea vârstei de 18

ani și se alege de către instanță aplicarea masurii mustrării. În acest caz final, cel de al

doilea minor ar fi facilitat prin aplicarea unei masuri educative, iar pentru primul nu s-ar

20 M.S. Godea, op.cit., pp. 9821În acest sens s-a pronunțat și secția penală a Tribunalului Suprem prin decizia nr.3510/1972, în care, printre altele, se arată că „ se poate lua față de acest făptuitor, în principiu, și măsura educativă a mustrării, conform articolului 101 Cod Penal, singura măsură de acest fel aplicabilă indiferent de vârsta pe care o are infractorul minor la data pronunțării hotărârii”.22M.S. Godea, op.cit., pp 98

10

putea lua nici un fel de măsură educativă, nici chiar cea mai drastică, ci urmează să i se

aplice o pedeapsă.23

În asemenea circumstanță ar însemna ca infracţiunile care prezintă acelaşi pericol

social să fie sancţionate diferit, iar pedeapsa nu ar mai oglindi gradul de pericol social

concret pe care îl reprezintă infracţiunea şi infractorul. Mai mult decât atât, la

individualizarea pedepselor s-ar ţine seama şi de alte criterii precum simpla trecere a

timpului de la comiterea infracţiunii şi până la soluţionarea ei, de care, de cele mai multe

ori, minorul nu are nicio vină.24

Contestatarii măsurii educative a mustrării au adus în discuţie absența unor

deosebiri pregnante între aceasta şi sancţiunea cu caracter administrativ, prevăzută de

articolul 91 alineat 1, Cod Penal. Cu toate acestea, însă cele două instituţii prezintă, pe

lângă asemănări, şi deosebiri nuanțate.25

Astfel, mustrarea, ca sancţiune cu caracter administrativ, se administrează ori de

câte ori sunt incidente prevederile articolului 181 Cod Penal, deci când fapta săvârşită, prin

atingerea minimă adusă uneia din valorile protegiuite de lege şi prin conţinutul ei concret,

fiind lipsită în mod evident de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni. Deci, în acest caz, lipsa vadită de importanță a pericolului social al infracțiunii

reprezinta criteriul principal de delimitare. În cazul mustrării, fapta este infracţiune şi, în

situaţia comiterii ei de către un major, ar fi atras aplicarea unei pedepse, însă, dat fiind

faptul ca avem un fatuitor minor și la mijloc este prezenta o cauză care înlătură caracterul

penal al faptei, în rpincipiu, adică minoritatea cu toate consecinţele sale, inclusiv exigența

ca educativul să predomine asuprea punitivului, se va alege mustrarea. În consecință, în

ultimul caz, este luată ca punct de delimitare, în special, persoana făptuitorului. O altă

deosebire majoră este aceea că sancţiunea cu caracter administrativ se poate aplica și de

către procuror la sfărșitul fazei de urmărire penală asa cum Codul de procedura penală

prevede la art 249 indice 1 al. (1): „în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire

23 M. Basarab, Tratat de drept penal.Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 16824Ibidem25 M.C. Cozma, C.M. Crăciunescu, L.M. Lefterache, Justiţia pentru minori, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 108

11

penală în temeiul art. 10 lit. b indice 1, executarea mustrării sau mustrării cu avertisment,

prevăzute în art. 91 Cod Penal, aplicate de procuror, se va face potrivit art. 487, care se

aplică în mod corespunzător.” O astfel de împrejurare apropie şi mai mult momentul

comiterii faptelor de cel al aratarii consecintelor acestora faptuitorului. Ca urmare, se evită

implicarea acestuia în faza de judecată a procesului penal, evitându-se şi aglomerarea

rolului instanţei cu fapte lipsite de gravitate.26 În schimb, măsura educativă a mustrării se ia

de către judecător, ceea ce prevede parcurgerea intregii faze a judecații de catre inculpatul

minor. O ultimă deosebire constă în faptul notarii măsurii educative a mustrării în cazierul

judiciar, spre deosebire de sancţiunea prevăzută de articolul 90 alineat 1, Cod Penal.27

3.1.2.Procedura executarii măsurii mustrării. Elemente de drept procesual

Din redactarea alineatului 102 Cod Penal nu rezultă condiţii impuse pentru aplicarea

acestei măsuri educative, cum ar fi maximul special al pedepsei sau un anumit fel de

infracţiune, judecătorul, în funcţie de gradul de pericol social concret, urmând să aprecieze

dacă această măsură este cea eficientă.28

În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării – se prevede în

articolul 487, alineat 1 Cod Procedură Penală – aceasta se execută de îndată, în şedinţa în

care s-a pronunţat hotărârea. Cu alte cuvinte, măsura educativă a mustrării se pune în

executare şi se execută – în prezenţa minorului, care trebuie să asculte dojana şi celelalte

recomandări şi sfaturi ale instanţei – în chiar şedinţa în care a avut loc pronunţarea.29

Când, datorită unor împrejurări justificative nu se poate pune în executare masura

educativă a mustrării odată cu pronunțarea hotărârii, aceasta se va putea executa la un alt

termen de judecata, după cum va decide instanța, important fiin să se citeze parinții,

tutorele și serviciul de probațiune împreuna cu minorul.

26Idem , pp.108-10927Ibidem28 A. Crişu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.15329C. Turianu, op.cit., pp. 105-106

12

Mustrarea, prin natura şi conţinutul ei, presupune cu necesitate un contact direct

între instanţa de judecată şi minor.30

Textul de lege precizează in concreto, distincția dintre cele două momente

procedurale si anume pronuntarea și executarea. Cu toate ca acestea au loc în principiu la o

distanta de timp infima, ar trebui sa facem deosebirea dintre ele, pentru ca până la urma

fiecare iși are importanța și scopul sau.

Datorită faptului ca textul de lege cuprinde aceste două momente în același enunț,

au apărut discuții in literatura de specialitate cu privire la natura lor.

Astfel, s-a apreciat că mustrarea, rezidând în dojenirea prevăzuta de litera legii,

reprezintă atât sancţiunea dispusă de instanţă, cât şi executarea ei şi în consecință, actul în

care semnalează privitor la dojenirea minorului ar avea un caracter mixt, de judecată şi de

executare.

Considerând că executarea efectivă a mustrării formează cu hotărârea prin care s-a

pronunţat o unitate juridică, hotărârea respectivă va putea fi atacată numai după epuizarea

celei de-a doua faze, întrucât numai în acel moment instanţa a încheiat procesul ce ţine de

ea. Deci, termenul de exercitare a căii de atac ar curge de la executarea mustrării, chiar

dacă ea a avut loc la o dată ulterioară pronunţării.31

Într-o diferită opinie32, se apreciază că cele două momente sunt activităţi deosebite și

aparțin unor faze distincte ale procesului penal, respectiv faza de judecată şi faza de punere

în executare a hotărârii judecătoreşti. Printre motivările acestui punct de vedere arătăm în

primul rând că aceste momente au o desfășurare consecutivă, mai întâi intervenind

pronunţarea şi după aceea executarea, ipostază în care este greu să credem că ele ar

constitui un tot unitar, o unitate juridică. Din redactarea articolului 487 Cod Procedură

Penală reiese că aceeaşi instanţă care pronunţă hotărârea, o şi execută, aspect deloc

neglijabil.

30A. Crișu, op.cit., p. 15331Idem, p. 15432A. Crișu, op.cit., p. 154

13

Menirea acestei reglementari este o mai bună eficiență a masurii educative.

Argumentul ca judecatorul cunoaste mult mai bine personalitatea minorului, odată ce a

instrumentat cazul și cu această ocazie poate corect sa muleze pedeapsa pe individualitatea

faptuitrului, mi se pare plauzibil pentru adoptarea unui asemenea punct de vedere din partea

legiuitorului. Executarea sancţiunii de către altcineva ar reduce mult din efectul măsurii

educative.

De asemenea, menționarea făcută la articolul 487, alineat 2 Cod Procedură Penală,

şi anume dacă mustrarea nu poate fi executată după pronunţare, se va fixa un termen pentru

care se dispune aducerea minorului, nu trebuie să ne ducă la concluzia că acest termen ar fi

un termen de judecată asemănător cu cel conferit de instanţă pe perioada cercetării

judecătoreşti. Termenul respectiv este fixat numai în vederea executării mustrării. Faza de

judecată este deja consumata.33

3.1.3.Extrase de practica judiciara penala

1. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 a fost trimis în

judecată inculpatul P.G. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de articolul 208, alin.1,

raportat la 209 alin.1 lit. e, g, i şi articolul 192 alin. 2, cu aplicarea articolului 75 lit. c şi 33

lit. a Cod Penal şi inculpatul minor T.T.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de

articolul 208 alin. 1, raportat la 209 alin. 1 lit. e, g, i şi articolul 192 alin. 2, cu aplicarea

articolului 99 şi următoarele şi articolului 33 lit. a, Cod Penal.

Din probele administrate în faza de urmărire penală s-a reţinut că cei doi inculpaţi

au pătruns, fără drept, în curtea părţii vătămate A.M., pe timpul nopţii, şi au demontat şi

sustras cele 4 roţi ale autoturismului său Dacia 1310, creând un prejudiciu de 3 milioane

lei. O parte din bunurile sustrase, respectiv 2 roţi, au fost vândute unui cumpărător de bună

credinţă, cu suma de 75 000 lei, iar celelalte 2 roţi au fost ascunse şi recuperate ulterior, cu

ajutorul organelor de poliţie. Partea vătămată nu s-a mai constituit parte civilă în proces.

33Ibidem

14

În faza de urmărire penală ambii inculpaţi au recunoscut faptele comise iar la

audierea în faţa instanţei, inculpatul major a revenit asupra declaraţiilor date şi nu a mai

recunoscut săvârşirea faptelor. De asemenea, s-a reţinut că inculpatul P.G. era cunoscut cu

antecedente penale, fiind condamnat prin sentinţe definitive pentru infracţiunile de tâlhărie

şi abandon de familie iar la data săvârşirii faptei nu era încadrat în muncă. Pe parcursul

soluţionării cauzei acest inculpat s-a aflat în stare de arest preventiv.

În ceea ce priveşte pe inculpatul minor s-a reţinut că nu este cunoscut cu

antecedente penale, a avut o atitudine sinceră recunoscând şi regretând faptele comise, iar

pe parcursul soluţionării procesului a acceptat să urmeze un program de reintegrare socială

dezvoltat de o Fundaţie.

În cadrul acestui program a reluat cursurile şcolare şi s-a implicat activ la toate

activităţile desfăşurate, iar în perioada vacanţei lucra ca vânzător la un magazin de piese

auto, fapte ce au fost dovedite cu actele depuse la dosar de asistentul social din cadrul

Fundaţiei, care avea atribuţii de supraveghere a acestuia. Asistentul social a fost audiat şi în

instanţă, în calitate de martor.

Faţă de circumstanţele personale ale inculpatului minor instanţa a apreciat că nu este

necesară aplicarea unei pedepse, fiind suficientă luarea unei măsuri educative pentru

îndreptarea acestuia. Astfel, a luat măsura educativă a mustrării faţă de minor, sancţiune ce

i-a fost aplicată chiar la data judecăţii, în sala de şedinţă. I s-a pus în vedere minorului să

dea dovezi temeinice de îndreptare şi i s-a atras atenţia că în cazul săvârşirii unei noi

infracţiuni se va lua împotriva lui o măsură educativă mai severă sau i se va aplica o

pedeapsă.

Sentinţa a rămas definitivă pentru inculpatul minor, prin neapelare.34

2. Prin Rechizitoriul din data de 20.09.2012 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria M. din dosar nr. 933/P/2012, înregistrat pe rolul Judecătoriei Moineşti la

data de 28.09.2012 sup.nr. 4537/260/2012, a fost trimis în judecată, în stare de libertate,

34 Judecătoria Sectorului 6, București, sentința penală nr.1341 din 23 octombrie 2000, preluată de M.C.Cozma, C.M.Crăciunescu, L.V. Lefterache, op.cit., p.109

15

inculpatul minor B. B. A., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă

continuată, prevăzută şi sancţionată de art. 208 alin. 1-209 alin 1 lit g Codul penal, cu

aplicarea art. 41 alin 2 C.pen şi cu aplicarea art. 99 şi urm.C.pen

In actul de sesizare al instanţei se reţine următoarea situaţie de fapt:

în seara zilei de 6.04.2012, în jurul orelor 23,50, profitând de neatenţia părţii vătămate

A. A. G., cu care învinuitul se afla la o petrecere împreună cu mai multe persoane,

organizată la domiciliul numitului A. A., a sustras părţii vătămate telefonul mobil marca

Samsung Galaxy S Plus, cauzându-i acesteia un prejudiciu în valoare de 1457,04 lei,

acoperit integral de către învinuit.

Urmărirea penală faţă de învinuitul B. B. A. a fost începută prin Rezoluţia din data de

17.05.2012 sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat prev. şi sancţionată de art.

208 alin 1-209 alin 1 lit.g C.pen. cu cu aplicarea art. 99 şi urm. C.pen.

Pe parcursul urmăririi penale s-au administrat următoarele probe:declaraţii parte

vătămată, f. 4-5, proces verbal de constatare, f. 9, listingul convorbirilor telefonice

purtate în perioada 6.04.2012-10.04.2012 de la tenninalul IMEI a postului telefonic

aparţinând părţii vătămate, f. 10-15, declaraţii martori L. V. şi P. C. I., f. 17-19,

declaraţii învinuit f. 6-7

În conformitate cu dispoziţiile art. 482 alin2 C.pr.pen, în cauză, din dispoziţia instanţei

a fost efectuat referatul de evaluare a inculpatului minor, de către Serviciul de

Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău.

Inculpatul s-a prezentat în instanţă înainte de începerea cercetării judecătoreşti şi a

solicitat instanţei să admită cererea sa privind judecarea cauzei pe baza probelor

administrate în cursul cercetării penale, arătând că recunoaşte săvârşirea faptei pentru

care a fost trimis în judecată şi îşi însuşeşte dovezile administrate în cursul urmăririi

penale, declaraţia acestuia fiind consemnată la dosarul cauzei.

Constatând ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 320 C.pr.pen, instanţa a

admis cererea inculpatului de judecare a cauzei pe baza dovezilor administrate în

dosarul de urmărire penală nr. 933/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria M.

Analizând probele administrate în cauză, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

16

La data de 7.04.2012, partea vătămată A. A. G. la formulat plângere penală solicitând

efectuarea de cercetări faţă de inculpatul B. B.A. sub aspectul săvârşrii infracţiunii de

furt constând în aceea că în noaptea de 6/7.04.2012, acesta i-a sustras din poşetă

telefonul mobil marca Samsung Galaxy S Plus.

Din declaraţiile părţii vătămate a rezultat că, aflându-se la o petrecere la care participa

şi inculpatul, a vorbit la telefon, în jurul orei 23,50, de faţă cu inculpatul, după care a

pus telefonul în poşetă şi a plecat. La scurt timp, dorind din nou să telefoneze pe

cineva,a constatat că telefonul îi lipsea din poşetă şi de asemenea că inculpatul plecase

de la petrecere fără să anunţe pe nimeni.

Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa

instanţei, motivând fapta prin aceea că se afla în stare de ebrietate iar a doua zi cînd a

realizat ce a făcut i-a fost ruşine să recunoască.

Declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului se coroborează cu celelalte probe

administrate în cauză, astfel: organele de cercetare penală au solicitat Unităţii

Teritoriale de Analiză a Informaţiilor din cadrul IPJ B., anterior intrării în vigoare a

Legii 82/2012, informaţii privind numărul sim a cartelor utilizate de pe tenninalul mobil

aparţinând părţii vătămate şi numerele de telefon apelate. Urmare a prelucrării acestor

date, s-a constatat că în perioada 6.04.2012-10.04.2012, de pe terminalul mobil

aparţinând părţii vătămate au fost utilizate 2 cartele prepaid, una aparţinând părţii

vătămate şi cealaltă, cu nr. 0742843741, autorului faptei. Acesta a fost depistat prin

exploatarea listingului convorbirilor telefonice purtate de la cartela de telefon

menţionată, martorii L. V. şi P. C. fiind două din persoanele apelate de la acest număr

de telefon şi care au indicat că acesta aparţine inculpatului.

Instanţa constată astfel că din coroborarea tututor probelor administrate în cauză se

poate concluziona fără dubiu că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul

există, fiind săvârşită cu vinovăţie.

In drept,

Fapta inculpatului minor B. B. A. care, în seara zilei de 6.04.2012, în jurul orelor 23,50,

profitând de neatenţia părţii vătămate A.A. G., a sustras acesteia telefonul mobil marca

Samsung Galaxy S Plus întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt

17

calificat prevăzută şi sancţionată de art. 108 alin 1-209 alin 1 lit. g C.pen, cu ap1icarea

art. 99 şi urm. C.pen.

Instanţa reţine că la săvârşirea faptei, inculpatul a acţionat cu forma de vinovăţie a

intenţiei directe, prevăzută de art. 19 al.l lit.a C.pen. Astfel, acesta a prevăzut că prin

acţiunea sa se produce o pagubă în patrimoniului părţii vătămate şi a urmărit producerea

acestui rezultat. Săvârşirea faptei cu intenţie directă rezultă în cauză şi din existenţa şi

realizarea scopului special constând în însuşirea bunului pe nedrept.

Reţinând că fapta există şi a fost săvârşită de către inculpat cu forma de vinovăţie

prevăzută de lege, instanţa va dispune condamnarea acestuia

Instanţa va avea în vedere atât criteriile generale de individualizare a pedepsei,

prevăzute de art. 72 C.pen cât şi dispoziţiile art. 100 alin. 1 Cp care prevăd că la

alegerea sancţiunii se ţine seama ca gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea

fizica si de dezvoltarea intelectuala si morala a minorului, de comportarea lui de natura

sa caracterizeze persoana minorului (de exemplu vârsta concreta la data săvârşirii

faptei, antecedente antisociale inainte sau după împlinirea vârstei răspunderii penale).

Instanţa are în vedere că regimul de sancţionare a minorului conform Codului penal un

regim mixt, incluzând măsuri educative, enumerate la art. 100 Cod penal şi pedepse

însă prioritate în aplicare au măsurile educative, pedepsele aplicându-se doar în situaţia

în care judecătorul ar aprecia că o măsură educativă este insuficientă pentru îndreptarea

minorului.

Astfel, din fişa de cazier judiciar a inculpatului rezultă că acesta nu a mai fost

condamnat penal.

Din referatul de evaluare întocmit de Serviciu de probaţiune de pe lângă Tribunalul B.

rezultă că inculpatul minor B. B.A. nu are un comportament infracţional structurat,

săvârşirea acestei fapte datorându-se cel mai probabil lipsei de supraveghere a

părinţilor, ambii fiind plecaţi la muncă departe de domiciliu. Mai rezultă de asemenea

că inculpatul este elev în clasa a XI -a la Liceul Spiru Haret din M., fiind descris de

cadrele didactice ca fiind un băiat deştept, sufletist, generos, un copil bun cum rar mai

găseşti.

18

Instanţa reţine astfel că minorul nu are un comportament infracţional structurat, a avut o

atitudine sinceră în faţa organelor de cercetare penală şi a instanţei de judecată,

regretând fapta comisă, nu a mai fost condamnat penal, astfel încât apreciază că

inculpatului îi poate fi aplicată măsura educativă a mustrării, această măsură având rolul

de a-i atrage atenţia asupra consecinţelor faptelor sale şi de a-1 responsabiliza pe viitor.

In concluzie, în baza art.101 lit.a Cod penal, instanţa va aplica inculpatului minor B. B.

A. măsura educativă „mustrarea".35

§2 Libertatea supravegheata

3.2.1.Natura.Continut.Caracteristici

Pe scara gravităţii măsurilor educative, libertatea supravegheată reprezintă cea de-a

doua măsură care poate fi aplicată minorului infractor.

Reglementată de prevederile articolului 103 Cod Penal, „măsura educativă a

libertăţii supravegheate constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub

supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului,

35 Sentința penală NR.552 Din 10.12.2013a judecătoriei Moienești, jud. Bacău. Publicata pe siteul

www.jurisprudenta.com

19

celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii

satisfăcătoare, instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi

interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la

cererea acesteia, ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Instanţa pune în vedere celui căruia i s-a încredinţat supravegherea, obligația de a

veghea îndeaproape asupra minorului în scopul ameliorării comportamentului său. La fel,

se înștiințează, persoana desemnată, că are obligaţia să comunice instanţei, de îndată, dacă

minorul se sustrage de la supravegherea ce se execută asupra lui, sau dacă da dovadă de un

comportament negativ, ori a comis din nou o faptă prevăzută de legea penală.

Instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau a mai multora dintre

următoarele obligaţii:

1. să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

2. să nu intre în legătură cu anumite persoane;

3. să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de

instanţă, cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maxim 3 ore pe zi, după

programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.

Instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale.

După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţa încunoştinţează şcoala unde

minorul învaţă sau unitatea la care este angajat şi, după caz, instituţia la care prestează

activitatea stabilită de instanţă.

Dacă înăuntrul termenului prevăzut în alineatul 1 minorul se sustrage de la

supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori săvârşeşte o faptă prevăzută

de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi ia faţă de minor măsura

internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie

infracţiune, instanţa ia măsura internării sau aplică o pedeapsă. Termenul de 1 an prevăzut

în aln. (1) curge de la data punerii în executare a libertăţii supravegheate.”

20

Diferit de mustrare, a cărei executare nu presupune o acţiune de durată şi este

irevocabilă, libertatea supravegheată se individualizează printr-o acţiune-de supraveghere -

prelungită în timp şi poate fi revocată în anumite cazuri prevăzute de lege.

Spre deosebire de internarea într-un centru de reeducare, care de asemenea are o durată şi

este revocabilă, în cadrul libertăţii supravegheate minorul îşi păstrează neatinsă libertatea

fizică, fiind doar supus, înăuntrul unei perioade determinate, unei supravegheri deosebite.36

Libertatea supravegheată se distinge şi de liberarea condiţionată - care se aseamănă

numai prin denumire – atât prin momentul în care se dispune (libertatea supravegheată în

momentul soluţionării fondului, libertatea condiţionată în cursul executării unei pedepse

privative de libertate), cât şi prin durata termenului de încercare (fix în cazul libertăţii

supravegheate şi variabil, în raport cu durata pedepsei aplicate – în cazul liberării

condiţionate).

În doctrină s-a declarat că între libertatea supravegheată şi suspendarea condiţionată

a executării pedepsei există apreciabile asemănări care ar contura o natură comună. Este

incontestabil că între cele doua instituţii, mai ales dacă suspendarea executării are loc sub

supraveghere, există asemănări – ambele implică lăsarea în libertate a infractorului,

eventual sub supraveghere, ambele admit potențialitatea revocării, urmată de executarea

efectivă a unei pedepse privative de libertate în viitor – , dar şi deosebirile sunt

evocatoare : în cazul libertăţii supravegheate pedeapsa se pronunţă numai după ce minorul

a avut, în continuare, o conduită defectuoasă caracterizată în săvârşirea unei noi infracţiuni,

în timp ce în cazul suspendării condiţionate pedeapsa se pronunţă imediat şi numai

executarea ei este subordonată unei condiţii; apoi şi durata termenului de încercare precum

şi obligaţiile impuse infractorului înăuntrul acestui termen sunt diferite. Însă, independent

de aceste asemănări şi deosebiri, este greu de admis ca o măsură educativă şi o pedeapsă –

chiar în condiţiile suspendării executării ei – ar putea avea o esenţă comună, atâta vreme cât

natura lor juridică este cu totul alta.37

36 C. Turianu, op.cit., p.10737Ibidem, p. 108

21

Ca şi în cazul mustrării, legea nu arată niciun criteriu de folosire a măsurii, căci

diversitatea situaţiilor concrete inlătură eventualitatea identificării unor criterii de

aplicabilitate comună. Ceea ce se poate spune este doar că, alegând această măsură

educativă, instanţa trebuie să aibă suficiente elemente de apreciere care să-i formeze

convingerea că minorul – lăsat în stare de libertate – va putea fi reeducat prin simpla sa

supunere la o disciplină riguros controlată în cursul unei perioade legal determinate. În

orice caz, dată fiind poziţia sa intermediară pe scara măsurilor educative, se poate afirma că

măsura libertăţii supravegheate este indicată - dacă se face abstracţie de persoana

minorului – în cazul săvârşirii unor infracţiuni de o gravitate medie, faţă de care mustrarea

apare insuficientă, iar internarea într-un centru de reeducare excesivă.38

Aplicarea acestei măsuri nu trebuie făcută dacă minorul a depăşit vârsta de 17 ani,

deoarece executarea acesteia trebuie să ia sfârşit în timpul minorităţii. Alineatul 1 din

articolul 103 Cod Penal prevede termenul de 1 an, iar dacă minorul se extrage de la

executare, potrivit articolului 103, alineatul 6, faţă de minor se dispune măsura internării

într-un centru de reeducare, care potrivit articolului 104, alineat 1 se ia în scopul reeducării

minorului.39

În recurgerea la luarea masurii educative a libertații supravegheate intervine o

problemă serioasă în cazul în care faptuitorul are peste 17 ani la momentul stabilirii

pedepsei. A lua aceasta masură educativă fată de un minor care va deveni major în decursul

a mai putin de un an de la data începerii executarii înseamnă a lipsi de eficiența masura

respectivă. Argumentele care vin în sprijinul afirmației de mai sus se evidențiază în

momentul în care corelăm scopul si conținutul acestei masuri. Astfel, putem lesne observa

ca odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, individul dobândeste capacitate deplină de

exercițiu, or libertatea supravegheata nu este stabilita tocmai pentru ca minorul are

capacitate de exercițiu restrânsă si drepturile sale sunt exercitate cu asistenta unui major

care implicit îsi indeplinește obligațiile ce ii revin in cadrul acestei masuri. Un exemplu

elocvent care ne lamureste asupra situației este simplul fapt ca minorul își are dominciliul

38Ibidem, p. 10939O. Pop, Răspunderea penală pentru faptele săvârşite de minori, Ed. Mirton, Timișoara, 2003, pp.49-50

22

la părinții sai pe perioada minorității si aceștea sunt obligați să vegheze la buna educare si

creștere, situație imposibilă din punct de vedere strict juridic dupa ce acesta împlinește 18

ani.

Minorului între 17 şi 18 ani la data soluţionării cauzei, faţă de care nu se poate lua

măsura libertăţii supravegheate, urmează să i se aplice măsura internării într-un centru de

reeducare sau o pedeapsă – în limitele reduse pentru minori -, eventual cu suspendarea

condiţionată a executării, în condiţiile articolului 110, alineat 2 Cod Penal( cu regimul

supravegherii în cursul termenului de încercare).40

Supravegherea minorului, cât şi termenul de un an stabilește însăşi executarea

măsurii educative, făptuitorul trebuind să-şi mențină calitatea de minor până la sfârșitul

acestui termen. De altfel, dispoziţiile privind libertatea supravegheată se referă în mod

expres la minori, ceea ce implică existenţa acestei calităţi pe întreg parcursul termenului de

un an.41

Magistrala distincție a măsurii libertăţii supravegheate şi principala garanţie a

reeducării o formează riguroasa şi neîntrerupta supraveghere a minorului, cu această ocazie

codul penal acordând atenție sporită precizării persoanelor şi instituţiilor care să

îndeplinească acest angajament. Astfel, în articolul 103 , în primul alineat se prevede că

supravegherea poate fi încredinţată după caz, părinţilor minorului, celui care l-a înfiat sau

tutorelui, iar dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, minorul

poate fi încredinţat unei persoane de încredere ori unei instituţii legal însărcinate cu

supravegherea minorului.42

Textul de mai sus prevede în mod limitat şi într-o ordine de preferinţă persoanele şi

instituţiile în supravegherea cărora poate fi încredinţat minorul, tocmai datorită importanţei

deosebite a sarcinii de supraveghere, precizând calitatea pe care trebuie să o deţină aceştia,

adică părinţi, înfietor, tutore, persoană de încredere sau instituţie legal însărcinată cu

supravegherea minorilor. Prin persoane de încredere vom înţelege acelea care au o

40C. Turianu, op.cit., pp. 109-11041O. Pop, op. cit., p. 5142C-tin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Parte generală, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p.356

23

comportare exemplară şi o moralitate de necontestat, au aptitudinile necesare şi manifestă

interes pentru redresarea minorului infractor şi faţă de care minorul are stimă şi afecţiune.

În ce priveşte instituţiile legal însărcinate cu supravegherea minorilor, ele sunt prevăzute în

legea specială privitoare la minori.43

Legea aranjează persoanele cărora le poate fi incredințata supravegherea în două grupe.

Prima este compusă din parinții minorului, înfietorul și tutorele, deci cei care exercită în

mod normal drepturile părintești. În cazul respectiv ei vor continua exercitarea acestora,

însă vor fi obligați să acorde o sporită atenție supravegherii minorului, cu alte cuvinte

un plus de rigurozitate si perseverență.

Proxima categorie cuprinde persoanele de încredere( de preferinţă rude mai

apropiate) şi instituţiile legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Instanța va apela

la această ultimă categorie, doar în cazul în care cei desemnați mai sus nu pot sa își

îndeplinească obligațiile împuse de lege în legătura cu masura libertății suoravegheate.

Deci, legea stabileşte o ordine a preferinţei, firească am spune, în condiţiile în care este

de preferat ca, atâta timp cât este posibil, minorul să îşi continue viaţa în mediul său

obişnuit, pentru a nu se adăuga la dificultăţile inerente reeducării şi aceea a acomodării

cu o nouă formă de autoritate.44

Trebuie ocolită, însă, soluţia, ce din păcate este frecventă in actuala practică

judiciară, ca minorul să fie încredinţat unei persoane, fizice ori juridice, din cea de-a doua

categorie, numai în situaţia în care a fost abandonat de părinţi, ori aceştia sunt despărţiţi în

fapt sau divorţaţi. În realitate, sunt conjuncturi în care, datorită tensiunilor existente într-o

familie, chiar formal constituită, părinţii neglijează minorul ori și-au pierdut autoritatea faţă

de acesta. În acest caz considerăm ca recomandabilă încredinţarea supravegherii unei alte

persoane sau instituţii.45

43 M.S. Godea, op.cit. , pp.102-10344M.C.Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, Justiția pentru minori, Ed. Universul Juridic 2003, București p.11145Idem

24

Privind modul de indicare a persoanelor şi instituţiilor din cadrul fiecărei categorii

în parte, pe lângă faptul că există o ordine de preferinţă, este necesară existența anumitor

condiţii de fapt sau de drept. Astfel, în cadrul primei categorii, numirea uneia sau alteia

dintre persoanele arătate în text depinde de circumstanțle în care se îndeplinește ocrotirea

juridică a minorului. Spre pildă, deşi ambii părinţi sunt în viaţă, supravegherea va fi

încredinţată înfietorului, dacă minorul a fost înfiat, sau tutorelui – dacă ambii părinţi sunt

decăzuţi din drepturile părinteşti ori puşi sub interdicţie. Asemeni, în cazul celui de-al

doilea grup, desemnarea unei persoane „de încredere” sau a unei „instituţii legal însărcinate

cu supravegherea minorului” se face în raport de toate componentele ce-i caracterizează

profilul său moral şi intelectual, de capacitățile perceptibile ale persoanelor de încredere

sau instituţiilor. Preferabil este ca încredinţarea minorului să se facă unei singure persoane

sau instituţii, pentru ca acţiunea de supraveghere şi răspunderea ei trebuie să fie un tot

indivizibil, fiind de neconceput divizarea lor între două sau mai multe persoane. În mod cu

totul excepţional, încredinţarea minorului spre supraveghere se poate face ambilor părinţi,

deoarece, conform legii și principiilor dreptului civil ei îşi exercită în egală măsură

drepturile părinteşti asupra minorului şi numai când unul dintre ei este decăzut din puterea

părintească, pus sub interdicţie sau este absent, încredinţarea se face numai celuilalt

părinte.46

Supravegherea deosebită sau cu alte cuvinte grija aparte nu presupune numai

legătura zi de zi, materială a părinţilor cu minorii. O dificultate aparte este constituită de

anumitele situații ce se întălnesc în practica judiciara zi de zi și mai mult, sunt observabile

chiar și necunoscătorilor. Acestea sunt diferitele dificultați materiale, neîntelegerile între

parinți chiar nedesparțiți în fapt sau în drept, lipsa legaturilor consolidante intre copii si

paronții lor. Există situaţii conflictuale care au drept urmare destrămarea unității familiale.

Aceste fapte provoacă lipsa de atenţie pentru educarea şi cultivarea copiilor, precum şi

întipărirea în găndoire lor a unor modele negative de comportament, oferite de părinţi. La

fel, se poate întâmpla ca părinţii să nu prezinte un suficientă capacitate educativă sau

pedagogică indispensabilă marcării acțiunii de cultivare a minorului. In acest temei,

46M.S. Godea, op. cit., pp.103-104

25

supravegherea va fi încredinţată părinţilor numai dacă ei constituie împreună cu minorul o

familie întărită şi prezintă garanţia că minorul infractor poate fi îndreptat.

O controversă este regasită în literatura de specialitate în legătură cu capacitatea

persoanei căreia i s-a încredinţat supravegherea de a renunța la această sarcină, pentru că:

a. în ceea ce-i priveşte pe titularii drepturilor părinteşti aceştia nu pot refuza

încredinţarea supravegherii, dat fiind faptul că obligaţiile sunt corelative acestor drepturi. În

acelașii timp, în situaţia în care apreciază că nu sunt în măsură să exercite această

supraveghere, vor pune în vedere instanţei această configurație, judecătorul urmând să

dispună, ţinând seama şi de concluziile anchetei sociale;

b. persoanele de încredere la care face referire articolul 103, alineat 1, Cod Penal

vor primi sarcina supravegherii doar în cazul în care vor face o cerere în acest sens, astfel

încât nu se pune problema refuzului;

c. instituţiile legal însărcinate cu supravegherea minorului au, ca rezultat al

obiectului lor de activitate, obligaţia de a accepta. Însă, în cazul în care, în baza unei

evaluări anterioare, specialiştii din cadrul instituţiei ar constata că o astfel de supraveghere

nu va fi eficientă, vor putea face cunoscut instanţei acest aspect.47

Legea nu oferă soluţii atunci când intervine imposibilitatea exercitării supravegherii

de către persoana desemnată prin hotărâre(boală gravă, deces, deplasare de lungă durată în

străinătate). De asemenea, nu sunt reglementate nici măsurile ce se pot lua în cazul în care

persoana nu îşi îndeplineşte sarcinile de supraveghere.

În practica judiciară s-a procedat pentru astfel de situaţii la înlocuirea persoanei de

către instanţa de executare. Soluţia este oportună, orice altă rezolvare fiind contrară

intereselor minorului, însă apreciem că ar trebui consacrată expres, normele de procedură

fiind de strictă interpretare.48

47M.C. Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op.cit., pp.112-11348Idem

26

Legea penală nu cuprinde nici o dispoziţie expresă cu privire la mediul în care

urmează să trăiască minorul în cursul termenului de încercare. Cerinţa găsirii unui mediu

prielnic este însă implicit cuprinsă în dispoziţiile privitoare la alegerea persoanei căreia îi

va fi încredinţată supravegherea minorului.

Luând măsura educativă a libertăţii supravegheate, instanţa poate şi trebuie să

administreze probele necesare din care să rezulte – în linii generale – caracteristicile

mediului în care se va desfăşura viaţa minorului în perioada supravegherii. Vor fi luate

astfel în considerare: raporturile de afecţiune dintre minor şi persoana chemată să-l

supravegheze, anturajul minorului(prieteni apropiaţi, moralitatea şi concepţiile persoanelor

cu care acesta va veni mai frecvent în contact etc.), condiţiile materiale şi spirituale ce-i vor

putea fi asigurate pe perioada termenului de încercare etc. Minorul, incomparabil mai mult

decât majorul, este supus influenţelor mediului în care trăieşte şi de aceea instanţa de

judecată nu poate abdica de la îndatorirea de a-i asigura mediul optim de reeducare şi

dezvoltare.49

În articolul 103 , alineat 2 Cod Penal se prevede că persoanei sau instituţiei căreia i

s-a încredinţat minorul îi revin două îndatoriri principale:

1. de a veghea îndeaproape asupra minorului;

2. de a înştiinţa instanţa, de îndată, în cazul unei comportări necorespunzătoare din

partea minorului.

Cu privire la prima îndatorire, supravegherea deosebită a minorului, în cadrul

măsurii educative a libertăţii supravegheate nu trebuie confundată cu supravegherea

obişnuită exercitată de părinţi, de adoptator sau tutore în virtutea calităţii pe care o deţin.

Aceasta, datorită faptului că măsura libertăţii supravegheate nu se ia faţă de un minor

oarecare, ci faţă de un minor infractor, care a săvârşit o faptă care prezintă pericolul social

al unei infracţiuni. În conţinutul acestei supravegheri intră obligaţia de a folosi în raport cu

caracteristicile personale ale minorului, cele mai adecvate mijloace in vederea redresării lui

morale şi îndepărtării lui de pe calea infracţiunii.50

49C. Turianu, op.cit., p.116

27

Supravegherea specială este limitată în timp. Termenul de un an este fix şi nu poate

fi micşorat sau limitat de instanţa de judecată. S-a considerat că în condiţiile unei stricte

supravegheri a minorului, termenul de un an este necesar şi suficient pentru îndreptarea

minorului. Acest termen curge potrivit articolului 103, alineat 5 Cod Penal de la data

punerii în executare a libertăţii supravegheate. Punerea în executare constă în punerea în

vedere, celui căruia i s-a încredinţat supravegherea, a celor două îndatoriri ce-i incubă în

noua sa calitate, precum şi atragerea atenţiei minorului asupra consecinţelor comportării

sale viitoare. Dacă până la sfârşitul anului supravegherea a dat rezultate bune, executarea

acestei măsuri este considerată stinsă, măsura libertăţii supravegheate epuizându-şi toate

efectele.

Cu privire la a doua îndatorire – înştiinţarea instanţei despre comportarea

necorespunzătoare a minorului – aceasta trebuie îndeplinită „de îndată”, adică imediat ce

persoana sau instituţia căreia i s-a încredinţat minorul a luat cunoştinţă despre comportarea

necorespunzătoare a acestuia.

Instanţa căreia trebuie să i se facă înştiinţarea despre comportarea

necorespunzătoare a minorului este instanţa care a pronunţat măsura libertăţii

supravegheate şi care, după caz, poate fi prima instanţă de judecată, instanţa de apel sau cea

de recurs; această instanţă trebuie înştiinţată chiar dacă, din diferite motive, persoana sau

instituţie însărcinată cu supravegherea minorului a aflat despre manifestările antisociale ale

acestuia după împlinirea termenului de încercare.

Cerinţa informării „de îndată” a instanţei este absolut firească, deoarece nu se poate

tolera ca minorul să sfideze în continuare normele unei comportări corecte şi să se întârzie

luarea măsurilor necesare pentru a-l aduce pe calea cea bună.51

Este de menţionat că informarea instanţei despre comportarea necorespunzătoare nu

se poate reduce la câteva generalităţi nesemnificative şi neconcludente; ea trebuie să

reprezinte o oglindă fidelă a comportării – pretins necorespunzătoare – a acestuia, din care

50O. Pop, Aplicarea şi executarea măsurii educative a internării minorului infractor într-un centru de reeducare, Ed. Mirton, Timișoara, 2003, pp. 19-2051C. Turianu, op. cit., p. 118

28

instanţa să poată trage concluzii utile pentru hotărârea ce urmează să se pronunţe. Deşi

această înştiinţare este o sursă directă şi cel mai adesea edificatoare asupra comportării

minorului, instanţa nu se poate mărgini la sesizarea primită şi nu îşi poate însuşi în mod

mecanic informaţiile şi caracterizările negative ale persoanei căreia i s-a încredinţat

supravegherea minorului, ci trebuie să le supună unei verificări şi aprecieri proprii pentru a

se convinge de veridicitatea şi pertinenţa lor. Instanţa trebuie să se convingă ea însăşi că

situaţia prezentată de cel care exercită supravegherea este exactă, căci, în raport cu situaţia

reală, măsura educativă a libertăţii supravegheate urmează a fi menţinută sau înlocuită cu

una mai severă. În asemenea situaţie, instanţa are datoria să-şi exercite rolul activ,

solicitând autorităţii tutelare, autorităţii şcolare sau conducerii locului de muncă al

minorului date concrete şi verificabile, de natură să confirme sau nu imputările sau

acuzaţiile aduse minorului. Dacă se afirmă că minorul a comis o faptă prevăzută de legea

penală, instanţa este obligată să ceară serviciului de evidenţă operativă de pe lângă organul

de poliţie competent relaţii în legătură cu săvârşirea acelei fapte.52

Nimic nu împiedică ca, în cursul termenului de încercare, persoana sau instanţa

căreia i s-a încredinţat supravegherea să înştiinţeze de mai multe ori instanţa de judecată

despre comportarea necorespunzătoare a minorului în cazul în care aceasta a menţinut

măsura luată, considerând că prima înştiinţare şi, eventual, cele următoare nu au fost

conforme cu realitatea, în sensul că faptele relatate nu s-au confirmat ori nu prezintă

caracterul sau gravitatea care li s-a atribuit.

În ce priveşte obiectul înştiinţării, acesta constă în anumite fapte, prevăzute în mod

expres şi limitativ de articolul 103 al Codului Penal:

1. sustragerea de la supraveghere

2. purtări rele

3. săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală53

52Idem53O. Pop, Aplicarea şi executarea măsurii educative a internării minorului infractor într-un centru de reeducare, Ed. Mirton, Timișoara, 2003, p. 20

29

Sustragerea minorului de la supravegherea ce ii este impusă constă în atitudinea lui

ostilă faţă de măsura luată, atitudine caracterizată în fapte de natură a împiedica activitatea

de supraveghere a persoanei sau a instituţiei căreia i s-a încredinţat reeducarea minorului.

Sustragerea constă în activităţi destinate, în concepţia minorului, să zădărnicească

supravegherea pe care persoana sau instituţia desemnată de instanţă este chemată să o

exercite asupra comportării sale. Se poate realiza prin dispariţia de la domiciliu sau

vagabondaj, prin refuz de a se supune sfaturilor primite şi lipseşte măsura educativă de

însuşi conţinutul său.

Purtările rele sunt faptele antisociale de natură a leza valori materiale sau morale,

colective sau individuale, dar care nu sunt prevăzute de legea penală. Ele constau în

manifestări repetate, uneori contrare principiilor morale şi adesea vătămătoare pentru

ordinea socială şi interesele altor persoane.54

Înştiinţată despre comportarea necorespunzătoare a minorului, instanţa, ca organ de

înfăptuire a justiţiei, are obligaţia de a da o apreciere proprie comportării minorului,

considerată necorespunzătoare de către persoana însărcinată cu supravegherea acestuia. În

ipoteza în care măsura libertăţii supravegheate nu s-a dovedit aptă de a realiza îndreptarea

minorului, s-a prevăzut înlăturarea acestei măsuri şi luarea alteia mai aspre sau chiar

aplicarea unei pedepse. Revocarea acestei măsuri atrage:

a. luarea măsurii internării într-un centru de reeducare;

b. aplicarea în mod alternativ a celei de mai sus sau a unei pedepse.55

Deosebirea de tratament dintre cele două ipoteze a fost determinată de faptul că, în

ipoteza a doua, săvârşirea din nou a unei infracţiuni – deci existenţa discernământului şi la

comiterea ultimei fapte prevăzute de legea penală – denotă din partea minorului un grad

mai accentuat de pervertire morală, care, în unele cazuri extreme, ar putea forma

convingerea că măsurile educative nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului, fiind

necesară aplicarea unei pedepse.56

54M.S. Godea, op.cit., p. 10855O. Pop, Aplicarea şi executarea măsurii educative a internării minorului infractor într-un centru de reeducare, Ed. Mirton, Timișoara, 2003, p.2156V. Rămureanu, op.cit., p. 36

30

În cazul când comportarea necorespunzătoare a minorului constă în sustragerea ce

se exercită asupra lui sau în purtări rele ori în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală, potrivit articolului 489 Cod Procedură Penală, revocarea şi luarea măsurii internării

într-un centru de reeducare va fi dispusă de instanţa care a pronunţat măsura libertăţii

supravegheate.

În cazul când comportarea necorespunzătoare a minorului constă în săvârşirea unei

infracţiuni, revocarea libertăţii supravegheate şi luarea măsurii educative a internării într-un

centru de reeducare sau aplicarea unei pedepse va fi dispusă potrivit articolului 492 Cod

Procedură Penală de instanţa competentă să judece a doua infracţiune săvârşită de minor.57

Dacă instanţa optează pentru internarea într-un centru de reeducare, minorul va

executa numai această din urmă măsură educativă, care reprezintă tratamentul penal pentru

întreaga sa activitate infracţională. Soluţia este impusă de logica elementară: dacă pentru

prima infracţiune, consecutiv revocării liberării condiţionate, se va lua în mod obligatoriu

măsura internării într-un centru de reeducare, nu ar fi normal ca pentru infracţiunea

ulterioară să se ia din nou aceeaşi măsură, dar nici o altă măsură educativă, adică mustrarea

sau libertatea supravegheată.58

Dacă instanţa optează pentru aplicarea unei pedepse, regulile de la concursul de

infracţiuni nu au incidenţă, deoarece, atâta vreme cât hotărârea prin care s-a luat măsura

libertăţii supravegheate a rămas definitivă anterior săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, nu

există concurs de infracţiuni. Regulile referitoare la recidivă, de asemenea, nu sunt

aplicabile, deoarece, pe de o parte, lipseşte primul termen al recidivei – o condamnare de

cel puţin şase luni închisoare – şi pe de altă parte, potrivit articolului 38 Cod Penal,

condamnările privind infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii nu atrag starea de recidivă.

În raport cu aceste constatări, este cazul unei pluralităţi infracţionale sui generis, pentru

care Codul Penal a stabilit un sistem propriu de sancţionare, constând în aplicarea pentru

ambele infracţiuni a unei singure pedepse, stabilită între limitele speciale ale pedepsei

prevăzute de lege pentru ultima infracţiune săvârşită.

57 M.S. Godea, op.cit., p.10958M.C. Kmen, R. Rață, op.cit., p.64

31

Textul articolului 103, alineat 6, teza a doua, a determinat, în practică, adoptarea de

soluţii diferite. Unele instanţe au revocat măsura libertăţii supravegheate, au aplicat o

pedeapsă pentru infracţiunea care a determinat aplicarea acestei măsuri , au aplicat o

pedeapsă pentru noua infracţiune săvârşită şi apoi au procedat la contopirea celor două

pedepse. Alte instanţe, după revocarea libertăţii supravegheate, au aplicat o singură

pedeapsă pentru ambele infracţiuni, dar au menţinut încadrarea juridică a acestora. Alte

instanţe au aplicat o singură pedeapsă pentru noua infracţiune săvârşită, în limitele

prevăzute de lege pentru aceasta, această pedeapsă fiind considerată ca fiind sancţiunea

cuvenită minorului pentru întreaga sa activitate infracţională, respectiv pentru ambele

infracţiuni săvârşite de minor. Această din urmă soluţie este împărtăşită şi de literatura

juridică şi a fost adoptată în practica judiciară majoritară.59

O problemă se pune în situaţia în care minora este căsătorită, dacă i se va putea

aplica această măsură educativă a libertăţii supravegheate, avându-se în vedere că ea a ieşit

de sub puterea părintească prin căsătorie. De vreme ce nu poate fi încredinţată părinţilor, ea

nu va putea fi încredinţată spre supraveghere unei rude apropiate şi nici soţului, deoarece ea

este considerată, în raport cu dispoziţiile din Codul Familiei ca fiind majoră. Concluzia care

se impune este aceea că va putea fi încredinţată supravegherea numai unei instituţii legal

însărcinate cu supravegherea minorilor.60

O altă problemă care se pune este aceea a situaţiei revocării măsurii libertăţii

supravegheate şi înlocuirii ei cu internarea într-un centru de reeducare, de vreme ce minorul

a devenit între timp major. Dacă măsura a fost luată când era minor, ea poate fi prelungită

peste majorat până la cel mult doi ani ( articolul 106, alineat 2, Cod Penal) şi ca atare se

poate lua, din moment ce fapta s-a comis când era minor şi înlocuirea are loc pentru o faptă

comisă la această vârstă. În această situaţie, care este timpul cât va fi internat minorul în

centrul de reeducare? Neexistând nici o dispoziţie legală privitoare la o asemenea situaţie şi

nici vreun caz în practică, se impune ca instanţa să recurgă totdeauna la aplicarea pedepsei,

nedispunând niciodată internarea într-un centru de reeducare. În ipoteza în care se revocă

59Ibidem, pp. 64-6560M. Basarab, Ocrotirea minorilor prin legislaţia penală din România, Fiat Justiția, Revistă semestrială de studii juridice, nr.1/1997, p. 92

32

libertatea supravegheată conform articolului 103 alineat 6 Cod Penal, pentru că se comite o

faptă prevăzută de legea penală, se impune stabilirea acestor fapte, deoarece în cazurile de

la articolele 44-51 Cod Penal, faptele nu constituie infracţiuni şi nu atrag consecinţe

juridice, în afară, eventual, de măsuri de siguranţă.61

Pentru cazurile de la articolele 44-51 Cod Penal, revocarea nu poate avea loc, pentru

că ar însemna ca minorul să fie sancţionat pentru o faptă prevăzută de legea penală, dar

care nu atrage niciodată vreo sancţiune, doar pentru că aceasta a fost comisă în intervalul

termenului de un an. Aceasta ar duce la concluzia că suntem în situaţia unei excepţii de la

regula că faptele comise în asemenea împrejurări nu sunt sancţionate, pentru că lipseşte

vinovăţia. S-ar aplica deci, o sancţiune penală, internarea într-un centru de reeducare,

contrar dispoziţiilor legale, în care se prevede că măsura se aplică minorilor care răspund

penal. Astfel, minorul care ar comite fapte în legitimă apărare ar fi sancţionat, iar un major

care ar comite o asemenea faptă şi în aceleaşi condiţii, în timpul suspendării condiţionate a

executării pedepsei sau când o execută la locul de muncă sau chiar la locul de deţinere, să

nu fie sancţionat, deşi legiuitorul a creat un sistem sancţionator mai puţin sever pentru

minori decât pentru majori.62

Legea prevede că instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai

multora dintre următoarele obligaţii:

a. să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

b. să nu intre în legătură cu anumite persoane;

c. să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de

instanţă, cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după

programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.

Măsurile prevăzute de articolul 103 Cod Penal, fac obiectul unei aplicări facultative

a instanţei(„instanţa poate să impună”), putând dispune una sau cel mult două obligaţii şi

nu a tuturor. Primele două obligaţii au caracterul unor măsuri de siguranţă, legea urmărind

61M.S. Godea, op.cit., p.11062Idem

33

prevenirea săvârşirii de către minori a altor infracţiuni. Aceste obligaţii se iau, potrivit

alineatului 1, pe termen de un an de zile. 63

A treia obligaţie proprie libertăţii supravegheate urmăreşte un dublu-scop:

deprinderea minorului cu o anumită activitate productivă,social-utilă, şi totodată, având în

vedere că munca este gratuită şi în acelaşi timp, efectuată în timpul liber, va avea un

puternic efect preventiv, ţinând seama că în acest timp colegii, prietenii, fraţii şi surorile se

vor destinde( distra, fac sport, excursii, vor frecventa spectacole, vor citi altceva decât cele

necesare pregătirii profesionale) îl va face să se abţină de la comiterea altor infracţiuni.64

Durata şi programul acestei obligaţii trebuie stabilite foarte exact prin hotărârea

instanţei, în funcţie de orarul şcolar, timpul necesar pregătirii temelor, programul de lucru

şi posibilităţile concrete ale instituţiilor publice.65

Tot în privinţa acestei obligaţii, în literatura de specialitate s-au adus o serie de

obiecţii. În primul rând, legea nu face nici o distincţie în raport cu vârsta minorului obligat

de a presta o muncă neremunerată într-o instituţie de interes public, acesta putând fi chiar şi

un minor care are vârsta între 14 şi 15 ani, cu toate că potrivit articolului 49, alineat 4 din

Constituţia revizuită, „minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi”. Prin

urmare, un minor în vârstă de 14-15 ani nu poate presta o muncă salariată în baza unui

contract de muncă, dar poate fi obligat, la prestarea unei munci neremunerate atunci când s-

a luat măsura libertăţii supravegheate.66

În al doilea rând, obligaţia este impusă împotriva voinţei minorului, ceea ce vine în

contradicţie cu dispoziţia articolului 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

referitoare la interzicerea muncii forţate.67

În al treilea rând, unele deficienţe apar şi în modul de reglementare a executării

muncii de interes general. În această situaţie se ridică şi problema modului în care se va

63O. Pop, Răspunderea penală pentru faptele săvârşite de minori, Ed. Mirton, Timișoara, 2002, p. 5464M.S. Godea, op.cit., p. 11165M.C. Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op.cit., pp. 113-11466F. Streteanu, Modificări ale tratamentului sancţionator al minorilor, în Revista de Drept Penal, nr.2/1997, pp. 82-8667I. Pascu, Drept penal parte generala, Ed. Fundației ”Andrei Șaguna” Constanta, 2002 p. 484

34

executa această muncă, dacă avem în vedere că minorii care sunt salariaţi au la dispoziţie

concediul de odihnă, pe când minorii supuşi acestei măsuri educative sunt lipsiţi de aceste

posibilităţi.68

Aducerea la îndeplinire a acestor obligaţii este verificată de serviciile de probaţiune

prin consilierii de probaţiune numiţi pentru fiecare minor.

Nici această măsură de politică penală nu s-a dovedit deosebit de eficientă, fiind

destul de puţin uzitată în practica instanţelor. Termenul fix de un an, care nu permite o

individualizare a sancţiunii, făcând ca pericolul social generic să coincidă cu pericolul

social concret al infracţiunii, faptul că ea nu mai poate fi aplicată minorilor care au împlinit

17 ani sunt doar unele din cauzele care restrâng aplicarea unei măsuri de politică penală

foarte generoasă prin conţinutul ei şi adecvată reeducării minorilor. Lăsarea termenului de

supraveghere la aprecierea instanţei şi posibilitatea ca acest termen să se prelungească şi

după împlinirea vârstei de 18 ani ar fi o şansă pentru a revigora această sancţiune.69

Faţă de durata fixă a termenului de libertate supravegheată, precum şi faţă de

împrejurarea că libertatea supravegheată nu mai poate fi prelungită atunci când minorul

devine major, rezultă că aplicarea acestei măsuri educative nu mai poate fi dispusă dacă la

data soluţionării cauzei în primă instanţă minorul împlinise vârsta de 17 ani.70

3.2.2. Procedura executarii masurii libertatii supravegheate. Elemente

de drept procesual penal

Punerea în executare se realizează chiar în şedinţa în care s-a pronunţat luarea acestei

măsuri, dacă minorul şi persoana sau reprezentantul unităţii speciale căreia i s-a încredinţat

supravegherea sunt de faţă. Aşa cum se precizează în articolul 488, alineat 2, Cod

68Idem69M. Basarab, V.Pașca, Gh. Mateuț, C-tin. Butiuc, op.cit.p. 52370 C.S.J., s.pen., dec.nr.81 din 20 ianuarie 1994, în Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală 1990-2000, p. 131

35

Procedură Penală, dacă această condiţie nu este îndeplinită, se fixează un termen, cu

îndeplinirea condiţiilor prevăzute de text, pentru punerea în executare.71

Punerea în executare implică din partea instanţei îndeplinirea câtorva obligaţii. În

primul rând, instanţa trebuie să explice persoanei sau reprezentantului instituţiei căreia i s-a

încredinţat supravegherea, în ce constă aceasta, care este scopul ei şi cum urmează a fi

exercitată pentru a fi eficientă; de asemenea, trebuie să-i atragă atenţia asupra obligaţiei ce-i

incumbă, de a o înştiinţa de îndată în cazul în care minorul se sustrage de la supraveghere

ori are purtări rele sau a încălcat din nou legea penală. În al doilea rând, instanţa trebuie să

atragă atenţia şi minorului asupra modului cum urmează să se comporte în cursul

termenului de încercare, sfătuindu-l să dea urmare poveţelor şi îndrumărilor persoanei sub a

cărei supraveghere este pus; totodată, va explica minorului care vor fi consecinţele pe care

le va avea comportarea sa – bună sau rea – din perioada de probă.72

În cazul în care, din orice motive, punerea în executare a hotărârii nu a putut avea

loc în aceeaşi şedinţă, îndeplinirea acestei operaţii se amână la o dată ulterioară, pentru

când se va dispune aducerea minorului şi chemarea persoanei sau a reprezentantului

instituţiei care urmează a supraveghea comportarea acestuia.73

După punerea în executare, care reprezintă, aşa cum este reglementat, un moment

distinct, urmează executarea propriu-zisă, care începe după punerea în executare şi durează

pe toată perioada unui an, când se exercită supravegherea deosebită a minorului.

Deci punerea în executare şi executarea sunt două momente distincte, care se succed

în timp, primul fiind realizat de instanţă, iar cel de-al doilea, de persoanele sau

reprezentantul unităţii indicate de text: punerea în executare constă în prezentarea

obligaţiilor prevăzute de lege, iar executarea, în supravegherea efectivă exercitată asupra

minorului.74

71A. Crișu,Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat,Ed. C.H.Beck, București, 2006, p. 15872C. Turianu, op.cit., p. 12073Idem74A. Crișu,Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat,Ed. C.H.Beck, București, 2006 ., p. 159

36

În cazul în care minorul în privinţa căruia s-a luat măsura libertăţii supravegheate

este elev sau încadrat în muncă, instanţa de judecată este obligată – potrivit articolului 103,

alineat 3 Cod Penal – ca, după luarea măsurii, să înştiinţeze şcoala unde el învaţă sau

unitatea la care este angajat, „pentru ca acestea să colaboreze la reeducarea minorului,

împreună cu persoana căreia acesta i-a fost încredinţat”. La baza acestei prevederi se află o

realitate de necontestat: aceea că pentru reeducarea morală a minorului este esenţial ca

toate persoanele care se îngrijesc în mod direct şi permanent de instrucţia şcolară şi de

pregătirea profesională a minorului să colaboreze cu persoana căreia i s-a încredinţat

supravegherea acestuia, să se afle în permanent contact şi să se informeze reciproc.75

3.2.3.Extrase de practica judiciara penala

1. O primă speţă are în vedere nelegalitatea luării măsurii educative a libertăţii

supravegheate faţă de un minor care la data pronunţării hotărârii depăşise vârsta de 17 ani.

Prin sentinţa penală nr.753 din 7 decembrie 1994, Judecătoria Sectorului 2,

Bucureşti, a aplicat inculpaţilor minori G.F şi M.F. măsura educativă a libertăţii

supravegheate pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208-209 lit.a), e) şi g) Cod

Penal.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în seara zilei de 9 august 1993,

inculpaţii au pătruns, prin forţarea grilajului de la uşa de acces, în interiorul unei societăţi

comerciale, de unde au sustras zece navete cu sticle goale de Coca-Cola. Parchetul a criticat

hotărârea ca fiind nelegală, sub aspectul aplicării măsurii educative prevăzute de articolul

103 Cod Penal, inculpaţilor care, la data pronunţării, depăşiseră vârsta de 17 ani.

Critica este întemeiată. Deşi legea nu prevede în mod expres ce vârstă trebuie să

aibă inculpatul minor pentru a i se putea aplica măsura educativă a libertăţii supravegheate,

din ansamblul dispoziţiilor articolului 103 Cod Penal rezultă, în mod explicit, că aplicarea

75C. Turianu, op.cit., p. 121

37

acestei măsuri este subordonată condiţiei ca făptuitorul să nu fi depăşit vârsta de 17 ani, la

data pronunţării.

Cum, în speţă, inculpaţii împliniseră vârsta de 17 ani anterior datei pronunţării

hotărârii, instanţa nu mai putea aplica acestora măsura educativă a libertăţii supravegheate.

Prin urmare, a fost admis apelul parchetului, a fost desfiinţată în parte sentinţa atacată şi, în

fond, s-a înlăturat aplicarea articolului 103 Cod Penal, pentru ambii inculpaţi, cărora li se

va aplica măsura educativă a mustrării, prevăzută de articolul 102 Cod Penal.76

2. O altă speţă- prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4,

Bucureşti a fost trimis în judecată inculpatul minor W.M., împreună cu alţi 3 inculpaţi

pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208, alin.1 raportat la art. 209, alin. 1, lit.a,

g, i, Cod Penal, cu aplicarea art. 99 şi următoarele Cod Penal.

În fapt, s-a reţinut că, inculpatul, împreună cu un prieten al său, avea cunoştinţă de

existenţa a trei biciclete depozitate la subsolul unui bloc. Discutând acest lucru cu alţi doi

prieteni, unul dintre aceştia din urmă le-a propus celorlalţi sustragerea bicicletelor în

vederea vânzării lor. După lăsarea întunericului, inculpaţii s-au întâlnit în faţa blocului la

subsolul căruia erau depozitate bicicletele. Coinculpatul M.I. a venit cu o rangă din fier cu

ajutorul căreia a spart lacătul de la uşa de acces în subsolul blocului. Unul dintre inculpaţi a

rămas să asigure paza locului, iar ceilalţi au intrat într-o boxă unde au găsit o bicicletă

„ Mountain Bike” aparţinând părţii vătămate S.C. Bunul a fost ascuns într-o grădină de

lângă bloc, după care inculpaţii au forţat intrarea şi în alte două boxe, căutând alte biciclete

pe care nu le-au găsit. A doua zi, inculpatul minor împreună cu un alt inculpat au vândut

bicicleta furată unui cumpărător de bună credinţă, împărţind suma de bani obţinută

împreună cu ceilalţi coinculpaţi. Bicicleta a fost recuperată de către organele de poliţie şi

restituită părţii vătămate.

În cauză a fost întocmit un referat de evaluare de către Serviciul de Reintegrare

Socială şi Supraveghere de pe lângă Tribunalul Bucureşti iar, la audierea în faţa instanţei,

minorul şi-a recunoscut fapta aşa cum a fost reţinută în rechizitoriu.76 Tribunalul Bucureşti, Secţia penală, decizia nr.207 din 1 martie 1995, Programul legislativ Legis, secţiunea practică judiciară

38

Inculpatul în vârstă de 16 ani a fost judecat în stare de libertate.

Conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, s-a reţinut că inculpatul

prezintă tulburări de conduită de tip socializat reactive la mediu. Din referatul de evaluare

s-a reţinut că inculpatul a urmat 7 clase, după care a abandonat şcoala, în momentul

judecăţii fiind înscris la cursurile unei şcoli fără frecvenţă. S-a constatat de către consilierul

de reintegrare socială şi supraveghere, o atitudine confuză a inculpatului faţă de faptă, un

caracter refractar al acestuia la controlul din parte părinţilor şi lipsa rezistenţei în faţa

tentaţiilor.

S-a apreciat totodată că, deoarece inculpatul se află la prima faptă, există o

preocupare a mamei în ceea ce priveşte situaţia lui. Având în vedere şi vârsta inculpatului,

prejudiciul relativ mic produs, Judecătoria Sectorului 4, Bucureşti a concluzionat că există

premisele unei reintegrări în societate a minorului şi i-a aplicat acestuia măsura educativă a

libertăţii supravegheate pe timp de un an, sub supravegherea părinţilor. Le-a pus în vedere

acestora că au îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului în scopul îndreptării

lui şi că au obligaţia să înştiinţeze, de îndată, instanţa, în cazul în care minorul se sustrage

de la supraveghere, are purtări rele sau a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

Au fost obligaţi fiecare dintre inculpaţi la plate unei sume de 1.000.000 lei, reprezentând

cheltuieli judiciare către stat. Sentinţa a rămas definitivă prin neapelare.77

3. Prin sentinţa penală nr. 601 din 3 septembrie 1996 a Judecătoriei Roman, s-a

dispus aplicarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare a inculpatului

B.C.I, născut la data de 18 decembrie 1979, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare

corporală gravă prevăzută de articolul 182, alineat 1, Cod Penal. Împotriva acestei sentinţe,

inculpatul a declarat apel, care a fost respins ca nefundat. În termen legal, împotriva acestei

decizii a declarat recurs, solicitând aplicarea măsurii educative a libertăţii supravegheate.

Recursul declarat este nefondat şi urmează a fi respins ca atare, deoarece, între

altele, inculpatului i s-a mai aplicat măsura educativă a libertăţii supravegheate pentru

infracţiunea de furt calificat, fiind încredinţat părinţilor. Deşi inculpatul cunoştea 77Judecătoria Sectorului 4, București, sentința nr.2203 din 23 septembrie 2003, Programul legislativ Legis, secțiunea practică judiciară

39

consecinţele comiterii unei noi infracţiuni înăuntrul termenului de un an, cât durează

libertatea supravegheată, la doar câteva săptămâni de la rămânerea definitivă a hotărârii

respective a comis noua infracţiune, astfel că, singura măsură educativă care mai poate fi

aplicată este cea a internării într-un centru de reeducare, mai ales în condiţiile în care

părinţii inculpatului au dovedit că nu pot asigura o supraveghere corespunzătoare

minorului.78

Capitolul IV

Masuri educative privative de libertate

Pe lângă măsurile educative nerestrictive de libertate, codul penal mai prevede şi

două măsuri restrictive de libertate: internarea într-un centru de reeducare şi internarea

într-un institut medical-educativ. Masuri ce sunt mai apropiate ca mod de aplicare de

pedepse, dar care urmaresc si o alta finalitate inafara de cea de reeducare si anume

incercarea de a nu periclita dezvoltarea personalitatii minorului.In continuare vom

urmari cum a reusit legiutorul sa imbine armonios lipsirea de libertate si pastrarea in

acelasi timp a limitelor morale in dificila misiune de formare a unui viitor individ cu

capacitate juridical deplina.

78O. Pop, Răspunderea penală pentru faptele săvârşite de minori, Ed. Mirton, Timișoara, 2002, pag 132

40

§1 Internarea intru-un centru de reeeducare

4.1.1.Natura.Continut.Caracteristici

Intrenarea într-un centru de reeducare este o măsură educativă privativă de libertate,

care constă în plasarea obligatorie aminorilor care au comis infracțiuni și care nu pot fi

lăsați în libertate supravegheată, într-un centru de specializat, sub pază, pentru a putea

continua procesul educativ sau a dobândi o calificare profesională.79

Masura educativa a internarii într-un centru de reeducare este prevazuta în art.104

C. pen., este o masura privativa de libertate care se aseamana cu sanctiunile privative de

libertate aplicabile minorilor si se aplica minorilor care au savârsit fapte cu grad de pericol

social ridicat si fata de care celelalte masuri educative - mustrarea si libertatea

supravegheata - nu ar putea duce la îndreptarea minorului.

Internarea într-un centru de reeducare este măsura educativă care „se ia în scopul

reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătură necesară şi

o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.”80 „Măsura se ia faţă de minorul în

privinţa căruia celelalte măsuri sunt neîndestulătoare”.81

Această măsură constă în trimiterea minorului într-o instituţie de reeducare pentru

o anumită perioadă cu două scopuri: reeducarea morală şi posibilitatea de a primi

învăţătura necesară şi pregătirea profesională.

Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se ia, în principiu, până

la majorat. În condiţiile în care minorul, în cursul unui an de la internare, da dovezi de

îndreptare, de sârguinţă la învăţătura şi de însuşirea pregătirii profesionale, poate fi

liberat înainte de a deveni major. Dovezile temeinice de îndreptare sunt cerute deoarece

ele arată că minorul îşi poate continua procesul de reeducare şi în afaracentrului, aşadar

79 V. Pașca Drept Penal Parte genarală, Ed. Worldteach, Timișoara 2006, pag 14680 Cod penal Român, Art. 10481 Idem

41

măsura educativă şi-a atins scopul. Termenul de un an este considerat a fi minim, în

sensul în care minorul nu poate fi liberat din centrul de reeducare înainte de trecerea

unui an. Durata liberării, deşi nu se specifică expres, este până la majoratul persoanei.

Măsura are drept scop reeducarea minorului, remediind pe cât posibil

deficiențele, din procesul de educare, prin completarea studiilor sau formarea

profesională a acestora în scopul asigurării unor mijloace licite de existență82

De asemenea, măsura poate fi prelungită de instanţa, după majoratul persoanei,

cu maxim 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului urmărit.

Prelungirea internării poate fi dispusă de la data ajungerii la majorat, nu de la data

pronunţării hotărârii pentru că la baza ei stă necesitatea ca minorul să-şi termine studiile

şi să obţină rezultate satisfăcătoare.

S-a pus problema dacă măsura educativă a internării într-un centru de reeducare

poate fi dispusă faţă de persoana care a săvârşit infracţiunea în timpul minorităţii dar

până la pronunţarea hotărârii a devenit majoră. S-a considerat că nu poate fi dispusă din

cauza prevederii exprese că măsura durează în principiu până la majorat.

Această măsură se ia pe perioadă nedeterminată şi aceasta datorită imposibilităţii

de a prevedea intervalul de timp necesar pregătirii şi reeducării minorului. Durata

prelungirii, în schimb, este întotdeauna determinată.

Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare nu poate fi luată dacă

minorul a trecut de vărsta de 17 ani, deoarece nu mai există suficient timp până la

majoratul persoanei pentru ca măsura educativă să-şi producă efectele83. Instanţa nu

poate conta cu anticipare pe prelungirea duratei internării, deoarece aceasta se apreciază

la majoratul minorului, în funcţie de rezultatele obţinute de minor, ori dacă el nu a

petrecut suficient timp în centrul de reeducare, rezultatele obţinute nu pot fi

satisfăcătoare. Coroborând dispoziţiile art 104 cu dispoziţiile art 106 si 107, măsura ar

trebui să fie luată pe o durată de cel puţin un an.82 V. Pașca, op. cit. pag 14783 V.Dongoroz, S. Kahane, C. Bulai, Explicaţiile teoretice ale codului penal român, Ed. Academiei Române, București 2003, pag 345

42

Într-o altă opinie84 se consideră ca internarea minorului poate fi dispusă si după

implinirea vărstei de 17 ani deoarece solutia contrară ar genera un regim defavorizant

minorilor care au împlinit vârsta de 17 ani și fața de care nu s-ar putea lua alte măsuri

educative și ar trebui în mod obligatoriu sa li se aplice pedepse.

De altfel opinia menționată mai sus este argumentată pe baza unei îndrumari85 ce

statutează că ”internarea minorului poate fi dispusă chiar dacă acesta a împlinit 17 ani

dacă din alte cauze ar rezulta că reeducarea poate fi realizată, fie chiar prin

prelungirea măsurii internării de către instanța și după împlinirea vârstei de 18 ani.”

La alegerea măsurii educative instanţa trebuie să ţină seama, pe lângă pericolul

social al faptei, şi de comportamentul minorului, de condiţiile în care a săvârşit fapta şi

de mediul din care provine. Toate acestea relevă importanţa anchetei sociale.

Această măsură poate fi luată şi împotriva unui minor care a fost anterior

condamnat la pedeapsa închisorii.

Dacă instanţa dispune executarea de îndată a măsurii, minorul va fi imediat

privat de libertate, indiferent dacă atacă hotărâre sau nu deoarece calea de atac nu este

suspensivă de executare. În situația în care instanța de apel hotărăște că față de minor ar

trebui dispusă o măsură educativă neprivativă de libertate, mustarea sau libertatea

supravegheată, acestea pot fi puse în executare chiar în ședință în care e pronunțată,

deci tot înainte de rămânerea definitivă a hotărârii. În aceste condiții, minorului îi vor fi

aplicate două sancțiuni pentru aceeași faptă.86Acest lucru poate reprezenta o încălcare

principiului constituţional a egalitaţii cetăţenilor, a prezumţiei de nevinovăţie şi a

modalităţii de restângere a unor drepturi, astfel cum reiese şi din opinia instanţei de

recurs87, sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate. “Dând posibilitatea instanţei

de a dispune punerea în executare a măsurii înainte ca hotărârea să rămână definitivă,

se încalcă, pe de o parte, principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, iar pe de altă

84 V. Pașca, op. cit. pag 14785 T. S. îndr. 9/1972 C. D. 1972, p.5586 G. Nicolae, Aspecte legate de tratamentul sanctionator al minorului, in Dreptul nr 9/1999, pag 2887 Încheiere din data de 26.08.2008, Curtea de Apel Cluj, preluata de pe www.just.ro

43

parte, prezumţia de nevinovăţie şi dispoziţiile constituţionale privind modul şi cazurile

de restrângere a unor drepturi.

Aceasta, deoarece, minorul căruia i s-a aplicat măsura educativă a internării

într-un centru de reeducare, nu beneficiază de acelaşi tratament juridic cu alţi inculpaţi

minori, cărora li s-a aplicat aceeaşi măsură educativă, dar pentru care instanţa nu

dispune executarea de îndată, aceasta făcându-se doar la rămânerea definitivă a

hotărârii. Se lasă astfel la aprecierea instanţei, ca la situaţii juridice identice să aplice

tratamente juridice diferite.

Dispoziţiile art.490 alin.1 C.pr.pen. contravin şi art.23 alin.11, respectiv art.53

alin.2 din Constituţie, privind prezumţia de nevinovăţie şi, respectiv condiţiile şi

cazurile de restrângere a unor drepturi, deoarece, inculpatul minor, obligat a executa o

măsură educativă, înainte ca hotărârea să rămână definitivă, este considerat „ab

initio” vinovat, existând posibilitatea ca, prin promovarea căilor de atac, soluţia primei

instanţe să fie modificată, iar inculpatului să i se fi restrâns nejustificat şi

discriminatoriu ( faţă de inculpaţi minori aflaţi în aceeaşi situaţie juridică) dreptul la

libertate.”

Dacă în perioada în care se afla într-un centru de reeducare ori a liberării înainte

de a deveni major, minorul sîvârşeşte din nou o infracţiune pentru care pedeapsa este

închisoarea, instanţa revocă internarea şi dispune executarea pedepsei în regim de

detenţie sau suspendă executarea acesteia. În cazul în care nu este necesară o pedeapsă,

instanţa menţine măsura internării şi revocă liberarea.

4.1.2.Procedura executarii masurii internarii intr-un centru de

reeducare. Elemente de drept procesual

Punerea în executare a măsurii internării într-un centru de reeducare se dispune de

către instanţă de judecata prin trimterea unei copii de pe hotărâre la organul de poliţie de la

locul unde se afla minorul, aşa cum prevede Art. 490 al. (1) Cod Procedura Penală. Organul

44

de poliţie va lua deja măsurile necesare pentru internarea minorului. Ordonanţa de Urgenţă

nr. 66/2006 a venit cu unele noutăţi în materie procesuală prin introducerea posibilităţii

organului de poliţie de a pătrunde în domiciliul unei persoane fizice fără învoirea acesteia

sau sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal, în vederea punerii în

executare a dispoziţiilor din hotărârea dată de instanţă. De asemenea aşa cum prevede

Codul de Procedura Penală la punerea în executare a pedepselor şi aici organul de poliţie va

putea lua măsuri pentru darea în urmărire şi dispune darea în consemn la punctele de

trecere a frontierei în cazul în care minorul faţă de care s-a luat măsura internării într-un

centru de reeducare nu este găsit.

O copie se va trmite şi centrului de reeducare abilitat să interneze minorul, care la

rândul său va comunica punerea în aplicare a măsurii educative.

Art. 490 nu prevede obligaţia judecătorului delegat de a emite un ordin prin care să

se interzică părăsirea ţării şi trimiterea unei copii la Inspectoratul General al Poliţiei de

Frontieră şi organelor abilitate să elibereze paşaportul sau alte acte cu care ar exista

posibilitatea legală de părăsirea a teritoriului ţării, aşa cum prevede Art. 420 şi Art. 421

pentru pedepse. Considerăm că de lege ferenda, legiutorul ar trebui să intervină pentru

acoperirea acestei lacune sau altfel interpretarea expresă şi strictă a legii da posibilitatea

sustragerii de la măsura internării într-un centru de reeducare.

Există posibilitatea amânării sau întreruperii executării măsurii educative,

posibilitate oferită de articolele 453-455 Cod Procedura Penală. Astfel în caz de boală

gravă ce face imposibilă executarea pedepsei, boală, obligatoriu constata printr-o expertiză

medico legală, executarea pedepsei se amână până la ameliorarea stării de sănătate astfel

încât măsură să poată fi pusă în aplicare. Al doilea caz de amânarea este prevăzut de litera

„b” al. (1) Art. 453 şi constă în existenţa unei stări de graviditate a persoanei condamnate

sau a unui copil mai mic de un an. În acest caz amânarea sau întreruperea se va acorda până

la împlinirea vârstei de un an a copilului. Precizăm că nu se poate dispune ab initio

amânarea sau întreruperea măsurii până ce copilul va împlini un an după naştere în cazul

prevăzut de teză I al alin. (1) lit.b şi anume existenţa stării de graviditate, pentru că există

45

posibilitatea naşterii unui copil decedat şi în acest caz întreruperea nu şi-ar atinge scopul

prevăzut de legiutor. Al treilea caz, prevăzut de lit. „c” al aceluiaşi aliniat, oferă

posibilitatea instanţei de a amâna sau întrerupe măsură educativa în caz de existenţa a unor

împrejurări speciale care ar putea avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau

unitatea la care lucrează. În acest caz amânarea sau întreruperea se poate acorda o singură

dată pe o perioadă de 3 luni.

4.1.3.Extrase de practica judiciara penala

Aici avem o speta in care se dispune o prelungire a masurii internarii intr-un centru

de reeducare dupa virsta de 18 ani. Prelungirea masurii este o institutie care ar trebui sa ne

intereseze din punct de vedere juridic, dat fiind faptul ca intervine momentul in care deja

unui major i se aplica o masura eucativa in vedrea atingerii finalitatii depline a masurii.

In temeiul dispozitiil art. 491 alin 1 Cod procedura penala si art 106 alin 2 Cod

penal, instanta a admis sesizarea judecatorului delegat de la Compartimentul Executari

penale din cadrul judecatoriei Iasi, formulata la cererea Centrului de Reeducate Targu Ocna

si a dispus prelungirea masurii internarii in centrul de reeducare dispuse cu privire la

minorul PA, internat in Centru de Reeducare Targu Ocna prin sentinta penala nr

83/12.01.2012 a Judecatoriei Iasi, ramasa definitiva prin nerecurare la 25.01.2012

Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut următoarele:

Prelungirea măsurii internării în centrul de reeducare peste data împlinirii vârstei de 18

ani este legată de interesul minorului, deci de desăvârşirea unor activităţi educative care

să contribuie la reeducarea sa şi la reintegrarea sa în societate – absolvirea unor cursuri

şcolare, a unor studii profesionale, însuşirea unor deprinderi în cadrul unui anumit

program. Scopul măsurii, potrivit art. 104 Cod penal, nu este pur şi simplu reeducarea

minorului, privită general ca o corijare a comportamentului său, legiuitorul fiind

interesat ca această reeducare să se realizeze prin dobândirea unei învăţături şi a unei

46

pregătiri profesionale. În caz contrar, ar trebui admis că, asemenea pedepsei închisorii,

internarea într-un centru de reeducare ar avea o funcţie predominant punitivă.

Analizând procesul-verbal al consiliului profesoral, din 17.09.2012 şi caracterizarea

care îl însoţeşte, instanţa a reţinut că la internare minorul absolvise 5 clase, în anul 2011

– 2012 fiind înscris ca asistent în clasa a şasea. La orele de curs a manifestat un interes

oscilant, deşi are o bună capacitate intelectuală. A participat în cursul internării la

numeroase programe şi activităţi educaţionale şi sociale, obţinând calificative bune şi

foarte bune. A avut un comportament oscilant, intrând în conflict cu alţi minori din

centru, a fost recompensat de două ori cu evidenţiere şi o dată cu participarea la o

tabără, nu a dat dovezi temeinice de îndreptare şi nu a finalizat nici un an şcolar în

centru.

Instanţa a apreciat că, faţă de nivelul educaţiei şcolare a minorului P.A., având în vedere

natura şi gravitatea faptei pentru care a fost internat – tâlhărie şi furt calificat,

prelungirea internării peste vârsta de 18 ani, deşi ar fi, în realitate, resimţită de minor ca

o sancţiune, ar creşte şansele de reeducare a acestuia şi i-ar permite să finalizeze clasa a

şasea, în acelaşi timp asigurând bazele unei autodisciplinări care să îi permită să îşi

schimbe stilul de viaţă la lăsarea în libertate şi să urmeze, benevol, măcar cursurile

gimnaziale. Modul favorabil în care se pare că a răspuns la programele şi activităţile

educaţionale din centrul de reeducare lasă să se contureze posibilitatea ca P.A. să treacă

printr-un proces veritabil de schimbare a modului în care se raportează la regulile

impuse şi la modul în care îşi concepe viitorul. În acest context, având în vedere, pe

lângă celelalte argumente, şi comportarea sa oscilantă, cu recompense, dar şi cu

anumite derapaje în cursul internării, instanţa a considerat că prelungirea faţă de acesta

a măsurii internării până la finalizarea anului şcolar 2012 – 2013 ar fi benefică pentru

reeducarea şi reintegrarea socială a minorului.88

88 Judecatoria Iasi. Sentinta penala nr. 2934 din 16.10.2012, preluata de pe www.jurisprudenta.com

47

§2 Internarea într-un institut medical educativ

4.2.1.Natura. Continut. Caracteristici

Internarea într-un institut medical-educativ este o măsura privativă de libertate,

cu caracter medical și educativ care constă în internarea obligatorie a condamnatului

minor, care datorită unui handicap de natura fizică sau psihică necesită un tratament

medical adecvat ce nu poate fi efectuat intr-un centru de reeducare89

Aceasta masura are un caracter mixt, atât medical cât si educativ și se ia față de

minorul care, din cauza stării sale fizice și psihice are nevoie atât de tratament medical

cât si de un regim special de educație

În linii mari, măsură educativă a internării într-un centru de reeducare şi măsură

internării intru-un institut medical educativ sunt asemanatoare, elementul distinctiv în

aplicarea ultimei este boala de care sufura infractorul minor. Înainte de alte precizări,

aş dori să atrag atenţia asupra faptului că această măsură educativa nu poate fi aplicată

89 V. Pașca, op. cit. pag 151

48

în concret de instanţele romane, întrucât singurul institut medical-educativ existent în

România la acesta ora, se afla la Zam, judeţul Hunedoara, fiind nefuncţionabilă.90

Pentru luarea acestei măsuri educative este necesară efectuarea unei expertize

medicale care să confirme necesitatea supunerii minorului atât unui tratament medical cât

şi unui regim special de educaţie. Instanța determina starea psiho-fizica anormala a

minorului ce necesită internarea într-un institut medical-educativ din ancheta sociala si

din celelalte acte ale cauzei precum si din expertiza medico-legala de specialitate.

Această măsură poate fi luată numai dacă se consideră că măsurile mai uşoare nu vor

avea efect asupra minorului. Aşadar, faţă de un minor ce prezintă deficienţe fzice sau

psihice nu se ia automat măsura internării într-un centru medical educativ ci, dacă se

apreciază că reeducarea poate avea loc, minorul poate fi lăsat în libertate şi obligat la

tratament medical sau la internare medicală, aceste măsuri de siguranţa putând fi luate

faţă de minorul căruia nu i s-a aplicat o pedeapsă.

Starea deficitară a minorului trebuie să existe la momentul luării măsurii, indiferent

dacă a existat sau nu la momentul comiterii faptei, deoarece faţă de acest moment se

apreciază dacă minorul are nevoie de regimul de educaţie şi tratamentul presupuse de

această măsură.91

Măsura educativă durează, în principiu până la majorat, dar instanţa poate prelungi

durata internării, cu cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru atingerea scopului

măsurii. Măsura internării într-un institu medical educativ trebuie să fie ridicată imediat

ce a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Prin revocarea măsurii instanţa poate

să dispună fie lăsare minorului în libertate, dacă vindecare acestuia coincide cu

redresarea sa morală fie internarea acestuia într-un centru de reeducare.

De îndată ce instanţa constată că a dispărut starea fizică sau psihică, dar minorul nu

a dat dovezi de îndreptare, înlocuieşte măsura internării într-un institut medical educativ

cu cea a internării într-un centru de reeducare.

90 Mihail Udroiu, Drept de procedură penala ed. C.H. Beck, București 2013, pag 2169182T Dascăl, Minoritatea în dreptul penal român, Bucureşti, ed C.H. Beck, 2011, pag 109

49

Dacă pe perioada internării într-un institut medical educativ minorul săvârşeşte din

nou o infracţiune pentru care sancţiunea este închisoarea, instanţa revocă internarea şi

dispune executarea sancţiunii. Dacă nu este necesară o pedeapsă, se menţine măsura

internării. Totodată instanţa poate dispune măsura de siguranţa a obligării la tratament

medical sau internarea medicală, tratamentul medical efectuându-sa în regim de detenţie.

Un aspect care merită o atenţie deosebită este cel referitor la revocarea internării

într-un institute medical educativ. Astfel Codul penal prevede la art. 108 “ Dacă în

perioada internării într-un centru de reeducare (sau institut medical educativ) minorul

săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care este cazul să se aplice a pedeapsa, instant

revoca internarea şi aplică pedeapsa”

Cu alte cuvinte deşi se considera că datorită unei cazuze medicale minorul trebuie

să execute măsura educativa într-un mediu care să îi asigure asistenta medicală şi

pregătire şcolară şi profesională specială, în momentul în care comite o nouă infracţiune

el poate totuşi suporta condiţiile de detenţie pe care le presupune pedeapsa închisorii.

Este o reglementare pe care prof. Medeanu o considera nepotrivită cu scopul

urmărit prin internarea minorului într-un institute medical educative şi care poate face

obiectul unei propuneri de lege ferenda.92

Nu am decât să achiesez la propunerea domnului profesor şi să bifez încă o

inadverdenta a codului penal actual. Totodată consider ca legea ar trebui să fie

interpretată în spiritul ei şi cei care împart justiţia ar trebui să dea dovadă de bună

înţelegere a obiectivului final propus de legiutor prin instituirea instituţiei masurilor

educative şi să evite aplicarea respectivei prevederi a Codului penal.

4.2.2.Procedura executarii masurii internarii intr-un institut medical

educativ. Elemente de drept procesual

92Tiberiu Medeanu, Ion Pitulescu Drept penal Partea Genarala. Ed. Lumina Lex. Bucuresti 2006, pag 134

50

În cazul în care s-a luat fata de minor măsură educativa a internării într-un institut

medical educativ, instanţă poate dispune, prin aceiaşi hotărâre, punerea în executare de

inadata a amasurii luate. În vederea punerii în executare a respectivei măsuri se comnica

direcţiei sanitare din judeţul pe teritotiul căruia locuieşte persoană faţă de care s-a luat

măsură o copie de pe dispozitivul hotărârii precum şi a raportului de pe expertiză medico –

legală.93

În alte cuvinte procedura de punere în executare a măsurii internării într-un centru

medical educativ este aceiaşi ca şi cea a punerii în executare a măsurii internării într-un

centru de reeducare, cu unică deosebire că copia de hotărâre se trimite şi direcţiei sanitare

pentru o mai bună supraveghere a minoruli

Competenţa de revocare sau înlocuire a măsurii îi revine judecătoriei sau

tribunalului care a dispus măsură internării în prima instanţă.

În privinţa problematicii ridicate de amânarea sau întreruperea măsurii educative a

internării într-un institut medical – educativ, cred că doar cauzele privitoare la existenţa

unui copil mai mic de un an şi cea legată de starea excepţională a unui mebru de familie ar

putea fi aplicate. În privinţa bolii grave, aceasta ar putea fi tratată în institutul medical

educativ în care v-a fi internat minorul, că doar acesta este unul dintre scopurile activităţii

instituţiei medicale.

93 Mihail Udroiu, op. cit. pag 216

51

Capitolul V

Măsuri educative în Noul Cod Penal

În materie de măsuri educative Noul Cod penal audce o serie de modificări

importante si fundamentale, modificări intervenite în virtutea evoluției societății românești

și încercarea legiuitorului de a apropia sistemul de drept național de sistemele de drept din

țările mebre a Uniunii Europene.

O radicală modificare în legatură cu sistemul sancționator aplicat minorului în

NCP o constituie posibilitatea aplicării minorului doar a unei măsuri educative, legea

neprevăzând pentru acesta sacțiunea pedepsei. Astfel art. 115 aln 1 NCP prevede: „Faţă

de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani

se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. ”

Aliniatul 2 al aceluiași articol prevede: „Faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se

poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

52

a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a

fost executată înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat;

b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este

închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.„

In consecință putem lesne observa imposibilitatea instanței de a aplica o

pedeapsă pentru infractorul minor, legea admițând doar aplicarea unei masuri educative

privative sau neprivative de libertate pentru făptuitorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18

ani.

Măsurile educative ce pot fi luate față de infractorul minor sunt enumerate

exhaustiv în articolul 116, excluzând posibilitatea aplicării altor sancțiuni prin analogie.

Astfel avem două categorii de masuri educative:

1. Măsurile educative neprivative de libertate:

a) stagiul de formare civică;

b) supravegherea;

c) consemnarea la sfârşit de săptămână;

d) asistarea zilnică;

2. Măsurile educative privative de libertate sunt:

a) internarea într-un centru educativ;

b) internarea într-un centru de detenţie.

În continuare voi expune modul de aplicare și limitele fiecărei măsuri educative.

Astfel stagiu de formare civică constă în obligaţia minorului de a participa la un

program cu o durată de cel mult două luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele

legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l

53

responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Organizarea, asigurarea

participării şi supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub

coordonarea serviciului de probaţiune, fără a afecta programul şcolar sau profesional al

minorului.94

Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea minorului

în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi patru luni, sub

coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare

sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în

legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.95

Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia

minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă

între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a

participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă.

Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligaţia minorului de a respecta

un program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de

desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului. Măsura educativă a

asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar supravegherea se face sub

coordonarea serviciului de probaţiune.

Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanţa poate

impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;

b) să frecventeze un program de consiliere sau alte programe de reintegrare socială

organizate sau coordonate de serviciul de probaţiune;

94 Codul Penal al Romaniei, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 510 din 24/07/2009, care va intra în vigoare la data de 1 februarie 2014 art 118

95 Idem, art 119

54

c) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită

de instanţă;

d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la

alte adunări publice, stabilite de instanţă;

e) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia,

cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;

f) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;

g) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea

minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un

program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum

şi programe de reintegrare socială. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între

unu şi 3 ani. Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este

judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine

măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi

maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de

detenţie. Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii

asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi

dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru

educativ. În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni

de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus

înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa

revine asupra înlocuirii și dispune: executarea restului rămas din durata măsurii

internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut

de lege sau internarea într-un centru de detenţie, asa cum prevede articolul 125 al

NCP.96

96 Ibidem, art. 215

55

Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie constă în internarea

minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi

supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi

programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani

sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între

5 şi 15 ani. Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este

judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura

internării fără a depăşi maximul de 20 ani, determinat în raport cu pedeapsa cea mai

grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata măsurii

educative se scade perioada executată până la data hotărârii. În cazul în care pe durata

internării minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi

profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea

a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune: înlocuirea internării cu

măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate

dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani sau

liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.

Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării

zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune

executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de

detenţie. Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana

internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influenţează

negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane

internate, instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un

penitenciar.97

97 Ibidem, art. 216

56

Capitolul VI

Aspecte de drept comparat privind măsurile educative

În vederea formării unei viziuni cât mai cuprinzătoare asupra problematicii investigate, voi

face o paralelă a sistemului sancționator al minorilor din România cu siteme ale altor țări.

6.1 Legislația Federației Ruse98

Codul Penal al Federaţiei Ruse a fost adoptat de Duma de Stat la 24.05.1996, cu

modificările şi completările din 15.01.2002. Conform secţiunii a V-a a CP,

“Răspunderea penală a minorilor”, capitolul XIV vizează particularităţile răspunderii

penale şi ale pedepselor aplicate minorilor.

Art. 87 “Răspunderea penală a minorilor”:

98 Codul penal al Federației Ruse, tradus în lucrarea ”Delicvența juvenilă: Probleme actuale și cai de soluționare” Ed. ULIM, Chisinău 2010, Oxana Rotoari, pag 56-57

57

Alin. 1. Minor este considerată persoana care la momentul săvârşirii infracţiunii a

împlinit 14 ani, dar nu a împlinit 18 ani;

Alin. 2. Minorilor ce au săvârşit infracţiunea le poate fi aplicată pedeap-sa penală

sau măsuri cu caracter educativ.

Art. 88 “Tipurile pedepselor aplicate minorilor”:

Alin . 1. Faţă de minori pot fi aplicate următoarele pedepse:

a)amendă;

b) interdicţia de a practica o anumită activitate;

c)lucrări obligatorii;

d)arestul;

e)privarea de libertate pe o anumită perioadă.

Art. 89 “Stabilirea pedepsei minorului”:

Alin. 1. În vederea stabilirii pedepsei minorului urmează a fi luate în calcul

condiţiile de viaţă şi de educare a acestuia, nivelul dezvoltării inte- lectuale, alte

trăsături ale personalităţii, precum şi influenţa asupra sa a celor vârstnici.

Alin. 2. Vârsta minimă ca circumstanţă atenuantă este luată în cumul cu alte

circumstanţe agravante şi atenuante.

Art. 90 “Aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ”:

Alin. 1. Minorul care pentru prima dată a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai

puţin gravă poate fi eliberat de răspundere penală dacă se constată că este posibilă

corijarea lui datorită aplicării măsurilor obligatorii cu caracter educativ.

Alin. 2. Minorului îi pot fi aplicate următoarele măsuri obligatorii cu caracter

educativ:

a) preîntâmpinarea;

b) transmiterea sub supravegherea părinţilor, a persoanelor ce îi în-locuiesc sau

a unui organ de stat specializat;

c) obligarea acestuia de a înlătura dauna pricinuită;

58

d) limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe speciale referitor la

comportamentul minorului.

Alin. 3. Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri cu carac-ter

educativ, a căror durată este stabilită de organele ce le numesc.

Alin. 4. În caz de neexecutare sistematică de către minor a măsurilor cu caracter

educativ, acestea urmează a fi anulate, iar materialele urmează a fi transmise pentru

atragerea minorului la răspundere penală.

Art. 91 “Conţinutul măsurilor obligatorii cu caracter educativ”:

Alin. 1. Preîntâmpinarea constă în explicarţia dată minorului privind paguba adusă

prin acţiunile sale şi consecinţele săvârşirii repetate prevăzute de actualul cod.

Alin. 2. Transmiterea minorului sub supravegherea părinţilor sau a per-soanelor ce

îi înlocuiesc constă în obligativitatea acestora de a ţine sub control comportamentul

minorilor.

Alin. 3. Obligareaea minorului de a înlătura dauna pricinuită este apli-cată având

în vedere proprietatea acestuia şi capacitatea de a lucra.

Alin. 4. Limitarea timpului liber a minorului vizează interdicţia de a vizita

anumite localuri, posibilitatea de a merge în alte localităţi fără permisi-unea organului

de stat specializat.

Art. 92 “Liberarea de răspundere a minorului”:

Alin. 1. Minorul condamnat pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin gra-ve poate fi

liberat de răspundere penală cu aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ,

prevăzute în art. 90.

Alin. 2. Minorul condamnat pentru infracţiuni mai puţin grave poate fi liberat de

pedeapsă, dacă se va constata că scopul pedepsei poate fi atins prin internarea acestuia

într-o instituţie educativ-curativă pentru minori. Totodată, perioada internării într-o

asemenea instituţie nu poate depăşi termenul pedep-sei stabilit pentru infracţiunea

săvârşită.

Alin. 3. Aflarea în instituţia respectivă poate fi încetată până la expirarea

59

termenului prevăzut de alin. 2 al articolului respectiv, dacă va exista hotărârea organului

de stat specializat, conform căreia minorul, pentru a se corija, nu mai are nevoie de o

asemenea măsură. Prelungirea termenului de aflare într-o astfel de instituţie după

expirarea termenului stabilit este posibilă doar în cazul în care se cere finalizarea

studiilor.

Art. 93 “Liberarea condiţionată înainte de termen”:

Liberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor ce au

săvârşit infracţiuni la vârsta minoră şi au fost condamnate la pedeapsa privativă sau la

lucrări corecţionale după ispăşirea:

- a cel puţin 1/3 din pedeapsa stabiltă de instanţă pentru o infracţine uşoară sau

mai puţin gravă;

- a cel puţin ½ din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune gravă;

- a cel puţin 2/3 din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune deosebit de

gravă.

Art. 94 “Termenul de prescripţie”:

Termenul de prescripţie în cazul liberării minorilor de pedeapsă penală este

micşorat în jumătate.

Art . 95 “Stingerea antecedentelor”:

Pentru persoanele care au săvârşit infracţiunea până la atingerea vârstei de 18 ani

stingerea antecedentelor are loc astfel:

- un an după ispăşirea privaţiunii de libertate pentru infracţiuni uşoare sau mai

puţin grave;

- trei ani pentru infracţiuni grave şi excepţional de grave.

Art. 96 “Aplicarea prevederilor actualului capitol faţă de persoanele cu vârsta

cuprinsă între 18 şi 20 de ani”:

În cazuri excepţionale, având în vedere caracterul acţiunii săvârşite, precum şi

60

personalitatea infractorului, instanţa poate să aplice prevederile capitolului respectiv

faţă de persoanele cu vârsta de 18-20 de ani, cu excepţia internării acestora în instituţii

cu caracter educativ sau curativ-educativ, precum şi în coloniile de educare a minorului.

6.2 Legislația Republicii Moldova

Conform alin.1, art. 21 CP al RM, “sunt pasibile de răspundere penală persoanele

fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16

ani”.

Calitatea de subiect al infracţiunii implică predispoziția biopsihică a persoanei de

a percepe şi de a-şi asuma obligaţiile prevăzute de normele dreptului penal, precum şi

capacitatea de a-şi controla şi a conduce într-o modalitate conştientă, actele de

comportament în relație cu cele existente.

Reieşind din însușirile evoluării biopsihice a persoanei, în teoria dreptului penal s-

a impus nevoia de a fixa o limită de vârstă sub care răspunderea penală a minorului să

fie exclusă.

Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, în

momentul săvârşirii infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită

vârstă, şi nu de la naştere, omul câstigă capacităţile psihice care-i oferă facultatea de a

conştientiza acţiunile sale şi de a şi le putea conduce.

Din alin.1, art. 21 CP al Republicii Moldova reiese că minorul care nu a împlinit

vârsta de 14 ani nu poate răspunde penal. Această înseamnă că, până la atingerea vârstei

de 14 ani, din punct de vedere penal, inexistenţa responsabilităţii persoanei fizice este

prezumată absolut şi în niciun caz nu se va putea demonstra existența ei.

Vârsta generală pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice este de 16

ani. Minorii între vârsta de 14 şi 16 ani poartă răspundere penală numai săvârşirea

infracţiunilor indicate expres în alin. 2, art.21.99

Prin urmare, legea penală prevede două limite de vârstă la care persoana poate fi

trasă la răspunde penală: 14 şi 16 ani.

În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei este necesar să se demonstreze vârsta

99 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu,Chişinău, 2003, pag. 73-75

61

precisă a minorului (ziua, luna, anul naşterii). Astfel, conform Hotărârii Plenului CSI cu

privire la practica judiciară, în cauzele penale privind minorii se apreciază că persoana a

atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci începând cu ziua următoare a acesteia. La

constatarea vârstei de către expertiza medico-legală ziua naşterii inculpatului urmează a

fi considerată ultima zi a acelui an, care este stabilită de experţi, iar în cazul constatării

vârstei printr-un număr minimal şi un număr maximal de ani, instanţa de judecată

urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de expertiză.

Esența răspunderii penale este unică şi se administrează în egală măsură faţă de

orice persoană care a împlinit vârsta cerută de lege (art. 5 şi art. 51 CP al RM). Însă

vârsta minorului este avută în vedere la particularizarea răspunderii penale şi a

pedepsei penale.

Astfel, persoana în vârstă de până la 18 ani poate fi liberată de răspundere penală

în temeiul prevederilor art. 54 CP al RM: ”persoana în vârstă de până la 18 ani care a

săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de

răspundere penală dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă

răspunderii penale100

Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în cazul

respectării următoarelor condiţii cumulative:

1. Infracţiunea este necesar să fie săvârşită pentru prima oară;

2. Infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;

3. Instanţa de judecată trebuie să aprecieze că procesul de corecție a individului

este fezabil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.

Infracţiunea se apreciază a fi fiind comisă pentru prima oară, atunci când persoana

care nu a împlinit 18 ani a comis într-adevăr pentru prima dată o infracţiune sau în cazul

în care această infracţiune este comisă a doua oară, dar cu condiţia că pentru

infracţiunea anterior săvârşită să fi trecut termenele de prescripţie pentru tragerea la

răspundere penală sau să fi intervenit reabilitarea

Se consideră uşoară sau mai puţin gravă infracţiunea pentru care legea penală

prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani sau până la 5

100 Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 74

62

ani inclusiv (art.16 CP al RM).

Drept condiţie care ar putea servi ca fundament de constatare că persoana poate fi

corectată fără a fi supusă răspunderii penale amintim diverse circumstanţe atenuante ce

se referă atât la personalitatea infractorului, cât şi la fapta săvârşită, cum ar fi: căinţa

sinceră, autodenunţarea, contribuţia activă la descoperirea infracţiunii, repararea

benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate şi alte împrejurări.101

În corespundere cu prevederile alin. 2 al prezentului articol, în cazul în care sunt

întrunite condiţiile indicate anterior, faţă de minori pot fi aplicate o serie de măsuri de

constrângere cu caracter educativ, prevăzute în partea generală (cap. X) şi specificate ca

măsuri de siguranţă în art. 98, şi anume:

a) Măsuri de constrângere cu caracter medical;

b) Măsuri de constrângere cu caracter educativ;

c) Expulzarea;

d) Confiscarea specială.

Art. 93 din Codul Penal prevede exonerarea de pedeapsă a minorilor. Dacă la

momentul pronunţării sentinţei se constată că scopul pedepsei poate fi atins fără

aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor poate fi liberat de pedeapsa respectivă şi

internat într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie

curativă şi de reeducare, precum şi prin apli-carea altor măsuri de constrângere cu

caracter educativ prevăzute de art. 104 Cod Penal.102

Conform art.311, alin. 1 Cod de Executare al RM hotărârea instanţei de judecată

adoptată în temeiul art.54 şi 104 din CP, se expediază oficiului de executare în a cărui

rază teritorială se află domiciliul minorului.

101 Idem, pag 150102 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale privid minorii din 22.11.2004., preluată din lucrarea ”Delicvența juvenilă: Probleme actuale și cai de soluționare” Ed. ULIM, Chisinău 2010, Oxana Rotoari, pag 36

63

Capitolul VII

Concluzii

Pentru ca o pedeapsă să-şi atingă efectul dorit, ea trebuie

să depăşească avantajul rezultat din delict.

(C.Beccaria)

Sunt responsabil pentru ceea ce fac. Dacă e rău, sunt blamat, reprimat și,

câteodată, pedepsit. Dacă e bine, sunt lăudat, onorat, și câteodată, premiat103 Autorul

citatului de mai sus reușește într-o manieră foarte simplistă şi profundă să redea o

imagine complexă asupra răspunderii sociale, răspundere ce oglindește instituţia

fundamentală din dreptul penal.O distinsă profesoară, însă remarca în reflecţiile

dumneai următoarele ”De la răspunderea socială – pe care îndrăznim să o

103J.R. Lucas, Responsibility, Oxford University Press, Oxford, 1993.

64

definim ca o consecinţă a acţiunilor unmane în societate în funcţie de efectul pe care

aceste conduite îl produc asupra relaţiilor sociale – la răspunderea penală tranziţia

este , deşi simplă în teorie, extrem de complexă în mecanismele şi procedurile pe care

le antrenează”104

Am ţinut să disting legătura dintre răspunderea socială şi răspunderea penală

pentru o mai bună comprehensiune a instituţie dreptului penal, înţelegere ce îmi va ajuta

să tranzitez spre cea mai dureroasă şi complicată parte a minunatei materii de drept penal

şi anume răspunderea minorului. Din punctul meu de vedere, cei mai abili jurişti sunt cei

ce găsesc calea de reeducare a unui minor, pentru că nimic nu este mai instabil, mai fragil

şi în acelaşi timp mai puternic decât caracterul unui copil. Acest fraged mebru al

societăţii este cel mai greu de stăpânit şi îndrumat din simplul motiv ca omul este prin

însăşi natura să avid de independenţă şi suveranitate, iar caracterul minorului este ghidat

de instinctele cele mai pure.

O încercare grea a fost cea din faţa oamenilor care au pus bazele instituţiei

răspunderii penale a minorului în România şi nu numai. Aprofundând subiectul în timpul

studiului asupra temei respective, am realizat că totuşi s-a ajuns la un rezultat, dacă nu

frumos, cel puţin echitabil pentru toţi. Instituţia măsurilor educative este o reflectare

pozitivă a ceea ce au încercat creatorii Codului penal de la 1968, prin a ajunge la un

compromis între între aplicarea pedepselor şi exonerarea de la răspundere penală a celui

cu discernământul încă firav.

O problemă importantă identificată în capitolul destinat măsurilor educative

privative de libertate este cea legată de internarea într-un institut medical educativ. În

iureşul evoluției şi înaintării în contemporanietate, statul a uitat să asigure posibilitatea

aplicării măsurii internării într-un institut medical educativ, lăsând Centrul de la Zam,

Hunedoara în ruină şi în acelaşi timp excluzând de facto facultatea de aplicare a

respectivei măsuri de singuranta. Probabil chiar procesul de evoluţie a societăţii şi

inutilitatea măsurii raportat la cheltuielile necesare întreţinerii centrului au dus la acesta

situaţie, dar asta nu inseana că ar trebui lăsată o instituţie de drept penal neacoperită.104L. M. Stănilă, Răspunderea penală a persoanei fizice, București,ed. Hamangiu 2012. Pag 4

65

Este de datoria legiuitorului ca atunci când izvoarele materiale care au stat la

baza unei reglementări (condiţiile sociale, economice, culturale, percepţii ideologice

etc.) se schimbă, să modifice în sensul acestora şi conţinutul normei juridice pentru că

aceasta să corespundă cât mai bine cerinţelor sociale ale populaţiei dintr-un anumit

teritoriu într-o anumită perioadă.

În ultimul deceniu au existat câteva tentative a legiutorului de a modifica Codul

penal prin adoptarea câtorva acte normative care doar promiteau mult aşteptata

schimbare. O necesitate în acest sens persistă şi astăzi, pentru că însăşi Dreptul este un

organism care ar trebui suprapus peste nevoile societăţii prin adaptare la timp, spaţiu şi

popor. Prefer modelul conservator de abordare a evoluţiei, prin adaptarea materiei

Dreptului, nu prin transformarea ei radicală, dar astăzi s-au conturat o serie de factori

care mai devreme sau mai târziu vor duce la adoptarea unui Nou Cod Penal după

modelul Codului Civil.

Studiind cel mai recent proiect a Codului penal, am observat o serie de schimbări

fundamentale în instituţia măsurilor educative: apar unele noi, unele vechi dispar, dar

sunt şi unele care suferă adaptări. Astfel vom avea dintre cele neprivative de libertate în

ordinea crescătoare gravitaţii lor: stagiu de formare civică, supravegherea, consemnarea

la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică şi din cele privative de libertate: iternarea într-

un centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie105

Apreciez ca fiind binevenită aceasta nou formula pentru reeducarea minorului în

dreptul penal românesc. Prin instituirea măsurilor vor fi rezolvate o serie de probleme şi

deasemenea acoperite neajunsurile actualei reglementări. Spectrul larg de măsuri

coroborat cu posibilitatea materială a aplicării lor, va duce la o mai calitativa aplicare a

legii şi va da posibilitate la atingerea scopului ei într-un mod mai eficient.

Raportat la părerea mea personală, vizavi de modificările promise de legiuitor,

consider că ar trebui păstrată şi măsura educativa a mustrării. O consider una eficeinta

şi simplu de pus în aplicare pentru o serie de infracţiuni uşoare. Faptul că caracterul 105 Din Expunerea de motive pentru proiectul de lege a Noului Cod Penal, Legea nr. 286/2009 (M. Of. Nr. 510 din 24 iulie 2009)

66

minorul este uşor de modelat şi în consecinţă facil de reeducat nu îndreptățește

aplicarea unor măsuri prea aspre, atâta timp cât codul penal incriminează şi o serie de

infracţiuni fără un grad prea mare de pericol social, grad care îşi mai diminuiaza din

importanţă atunci când este raportat la persoana unui minor.

În încheiere, concluzionez că apariţia unui nou Cod penal apt să răspundă

cerinţelor societăţii actuale era mai mult decât evidentă, iar prin gruparea pe cât posibil

laolaltă a normelor dedicate fiecărei instituţii în parte şi prin cuprinsul atât cantitativ cât

şi calitativ vădit îmbunătăţit comparativ cu vechea reglementare, noul cod penal va

constitui un instrument util în mâna practicianului dreptului spre finalitatea mai bunei

înfăptuiri a actului de justiţie.

67