Sunt intervențiile asupra sindromului de burnout eficiente în ameliorarea

simptomelor declarate?

Maria Daniela Postelnicu

Burnout-ul sau epuizarea la locul de muncă este un fenomen larg discutat în psihologia

organizațională, în general, și în domeniul sănătății ocupaționale, în special. Având o

incidență de 40% în rândul angajaților din sectorul public și de 21-67% în rândul lucrătorilor

din domeniul sănătății mintale, întrebarea este: ce putem face în privința burnout-ului care

afectează din ce în ce mai mulți angajați, dar, mai ales, care sunt soluțiile cele mai eficiente?

Autorii Maricuțoiu, Sava și Butta (2016) au încercat să sintetizeze într-o meta-analiză

răspunsul la aceste întrebări.

Burnout-ul este un răspuns negativ la presiunile care ne asaltează la locul de muncă.

Termenul își are originea în munca cercetătorilor Freudenberger și Maslach, fiind

conceptualizat în trei dimensiuni, descrise ca epuizare emoţională, cinism și detașare de

procesul muncii, precum și sentimente de ineficacitate și nerealizare profesională (Maslach,

2003 apud. Maricuțoiu, Sava & Butta, 2016).

La ora actuală, există controverse cu privire la cea mai bună modalitate de a explica și

de a descrie fenomenul de burnout, diferitele tipuri de conceptualizări existente influențând

eficiența raportată a intervențiilor. În linii mari, există două tipuri de intervenții asupra

burnout-ului: 1) cele centrate pe ameliorarea capacității individului de a face față factorilor de

stres de la locul de muncă și 2) cele centrate pe schimbarea factorilor de stres din organizație.

Literatura de specialitate furnizează în prezent informații divergente cu privire la eficiența

fiecărui tip de intervenție, ceea ce i-a determinat pe autorii lucrării să formuleze o primă

întrebare: ”Sunt intervențiile asupra sindromului de burnout eficiente în ameliorarea

simptomelor declarate?”. De asemeni, mergând pe firul cercetărilor în domeniu deja efectuate,

care indică o dispariție a efectelor pozitive ale intervenției în termeni de 6 luni de la

încheierea acesteia (Awa et al., 2010; Marine et al., 2006, apud. Maricuțoiu et al., 2016),

autorii au formulat o a doua întrebare: ”Contează cât timp trece de la momentul încheierii

intervenției când evaluăm eficacitatea unei intervenții?”. Existența mai multor tipuri de

intervenții la nivel individual (bazate pe terapie cognitiv-comportamentală, pe tehnici de

meditație și relaxare, pe dezvoltarea abilităților interpersonale sau pe dezvoltarea

cunoștințelor și abilităților relaționate cu domeniul profesional), precum și rezultatele diferite

ale cercetărilor anterioare au condus la a treia și ultima întrebare a cercetării: ”Are legătură

tipul intervenției cu eficiența acesteia?”.

Pentru a găsi răspunsul la aceste întrebări, autorii au luat în calcul 47 de studii actuale,

selectate conform unor criterii riguroase de incluziune.

Rezultatele arată că:

- Intervențiile menţionate au efecte mici, dar semnificative asupra

burnout-ului conceptualizat în sens general (măsurat cu chestionare care tratează

fenomenul ca un tot, neincluzând scale pentru fiecare subdimensiune) și asupra stării

de epuizare emoţională, dar aproape nule asupra componentei de depersonalizare și a

sentimentului de nerealizare.

- În ceea ce privește persistenţa în timp a efectelor intervențiilor, s-a

constat că efectul asupra stării de epuizare emoţională rămâne semnificativ și după

pragul de 6 luni, în timp ce efectele inițiale nule asupra depersonalizării și a

sentimentului de nerealizare nu înregistrează nicio creștere în acest interval de timp.

- Dintre toate tipurile de intervenţii, impactul cel mai puternic asupra

stării de oboseală îl au intervențiile bazate pe relaxare și cele bazate pe cultivarea

cunoștințelor și a abilităților specifice. Intervențiile cognitiv-comportamentale nu au

înregistrat efecte la fel de mari.

- Intervențiile centrate pe cultivarea abilităților interpersonale asupra

stării de epuizare sunt aproape ineficace, dar reduc semnificativ sentimentul de

nerealizare personală, în timp ce restul intervențiilor asupra depersonalizării și asupra

sentimentului de nerealizare au, cu mici excepții, efecte aproape nule.

Autorii au luat în considerare o serie de alte aspecte care influențează eficiența

intervențiilor, cum ar fi:

- Durata optimă a unei intervenții este de 1-2 luni.

- Intervențiile de grup sunt mai eficace decât cele individuale, probabil

pentru că se adresează condițiilor de muncă anterioare (climatul de grup, sprijinul

social etc.).

În concluzie, majoritatea intervențiilor asupra burnout-ului se adresează

schimbării individuale, fiind eficiente, chiar și după 6 luni de la încheiere, în reducerea

oboselii cronice asociate sindromului de burnout ca dimensiune generală, și mai puțin

în ameliorarea dimensiunilor specifice. Autorii au luat, însă, în considerare

posibilitatea ca aceste rezultate să fie datorate și tipului de conceptualizare a burnout-

ului folosit în majoritatea studiilor incluse. În încheiere, autorii subliniază necesitatea

de a gândi, pe viitor, intervenții mai riguroase care să țintească clar ameliorarea tuturor

dimensiunilor specifice ale burnout-ului, și nu doar stresul, la modul general și vag.

Sursa:

Maricuțoiu, L.P., Sava, F.A. & Butta, O. (2016). The effectiveness of controlled interventions

on employees’ burnout: A meta-analysis. Journal of Occupational and Organizational

Psychology. 89, 1–27. DOI:10.1111/joop.12099