1. Limbajul jurnalistic este descris, în prezent, din perspectiva mai multor direcţii de

cercetare şi a unor modele epistemice diferite: în paradigma comunicaţională,

pragmatică, semiotică, textual-discursivă, sociolingvistică, a stilisticii funcţionale etc.

Diferenţe destul de mari se pot constata între abordările de tip lingvistic, pentru care

textul jurnalistic este plasat într-o tipologie discursivă mai largă, şi cele dezvoltate din

interiorul profesiei, preponderent aplicative, utilizând masiv analiza de conţinut,

descriind practicile discursive şi genurile textuale specifice. Între aceste abordări

metodologice şi rezultatele lor nu se stabilesc totdeauna puncte de contact, atât

diferenţele cât şi asemănările rămânând implicite. Un dialog interdisciplinar ar fi însă

extrem de profitabil; el ar putea fi provocat de contribuţiile din ultimii ani ale

profesorului Stelian Dumistrăcel, care vizează trăsături esenţiale şi asociate ale

limbajului jurnalistic: dominanta fatică şi manifestarea ei prin utilizarea clişeelor.

2. Aplicând modelele structuraliste ale vremii, stilistica funcţională românească din anii

1960-1970 urmărea să obţină o descriere precisă şi exhaustivă a varietăţilor diastratice

şi diafazice ale limbii, bazată pe opoziţii simple, trăsături distinctive etc. Dincolo de

caracterul utopic şi reducţionist al unui asemenea proiect în domeniul unei realităţi

sociolingvistice esenţialmente complexe şi mişcătoare, sistematizarea avea meritul de

a oferi un cadru util de orientare. Încercarea de a stabili un inventar de stiluri

funcţionale bine delimitate, clar definite, prin trăsături comunicative esenţiale, a

condus, printre altele, la dezbateri asupra existenţei sau non-existenţei unui limbaj

publicistic sau jurnalistic (puncte de vedere rezumate în Gheţie, 1982: 157-163,

Bogdan-Dascălu, 2006: 18-28). Limbajul folosit în presă era văzut de unii cercetători

(Coteanu, 1960, 1961, Maneca, 1966, 1973) mai ales ca un ansamblu hibrid, insuficient

fixat, neunitar, imposibil de caracterizat prin câteva trăsături generale, depinzând doar

de reunirea într-un context dat a unor texte foarte diferite. Publicistica era

interpretată ca structural hibridă, rezultând în primul rând dintr-un amestec de stil

literar şi limbaj ştiinţific. Exclus din inventarul canonic de stiluri funcţionale (Coteanu,

1973), limbajul jurnalistic a avut totuşi şi apărători (Bolocan, 1961) şi a beneficiat de o

abordare istorică (Andriescu, 1979).

Faţă de situaţia actuală – în care studiile despre limbajul publicistic s-au multiplicat şi

existenţa acestuia nu mai este pusă la îndoială –, cea de acum câteva decenii nu

reflecta doar o diferenţă metodologică, ci şi o relaţie cu o altă realitate discursivă.

Realitatea descrisă de studiile teoretice ale vremii era una atipică pentru jurnalism:

supuse cenzurii, vehicule ale propagandei, publicaţiile periodice (ca şi mijloacele

audiovizuale) conţineau în cea mai mare măsură limbaj politic şi administrativ, în

varianta rigidă, clişeizată pe care astăzi o desemnăm curent prin sintagma limba de

lemn. Formula „reportajului literar”, liric şi ficţional, precum şi preferinţa ideologică

pentru articole de popularizare ştiinţifică nu făceau decât să îndepărteze discursul

publicistic de specificul său, de evoluţia sa contemporană în direcţia autonomizării

funcţiilor şi a limbajului1.

Într-un moment ulterior principalelor dezbateri privitoare la inventarul de stiluri

(Irimia, 1986) a publicat sinteza sa asupra varietăţilor stilistice ale românei, în care

limbajul jurnalistic ocupa un loc bine definit; faptul că era descris ca limbaj al ideologiei

şi al propagandei corespundea perfect statutului său instituţional la momentul dat.

După 1989, realitatea sociolingvistică şi culturală românească s-a schimbat foarte mult:

presa s-a dezvoltat vertiginos, iar limbajul ei s-a modificat, în primul rând printr-o

apropiere de registrul colocvial. Învăţământul jurnalistic şi cercetarea de specialitate s-

au dezvoltat în mod la fel de rapid, bibliografia domeniului îmbogăţindu-se prin

traduceri masive şi mai ales prin manuale şi studii despre jurnalism în genere şi despre

caracteristicile sale lingvistico-textuale în particular. Astăzi, analizele specifice se pot

dispensa de a mai justifica existenţa limbajului jurnalistic, considerată un dat

incontestabil (Cvasnîi Cătănescu, 2006).

3. În paradigma structuralistă,unul dintre sistemele simple şi eficiente de distingere a

principalelor varietăţi socioculturale ale limbii consta în stabilirea preferinţei fiecărui

stil pentru o anume funcţie din modelul lui Roman Jakobson. Sistemul de

corespondenţe dintre o dominantă funcţională şi un stil, propus de Diaconescu, 1974,

a fost criticat de Gheţie, 1982: 156-7. Irimia, 1986, l-a aplicat însă consecvent, stabilind

pentru fiecare stil o ierarhie specifică de funcţii, o asociere anume de dominante.

Avantajul – şi profunda actualitate – a acestui model funcţional provine din faptul că

atrage atenţia asupra caracteristicilor pragmatice şi sociolingvistice de utilizare a unui

anume limbaj; nu la nivel lexical sau sintactic se plasează principala diferenţă dintre

limbajele ştiinţifice şi cel juridic, ci în planul funcţionării: prin orientarea către referent

în primul caz şi către destinatar în cel de-al doilea, prin opoziţia între referenţial

(descrierea realităţii) şi conativ (ordinul, recomandarea, fixarea unui anume

comportament).

În două volume publicate recent (2006a, 2006b), Stelian Dumistrăcel afirmă

predominanţa faticului în funcţionarea limbajului publicistic: „cercetarea noastră

argumentează faptul că specificul limbajului publicistic, printre alte limbaje şi stiluri

funcţionale, este dat de modalitatea în care se manifestă «funcţia fatică»” (2006b: 12).

Ideea esenţialităţii funcţiei fatice (lansată de Diaconescu, 1974) este susţinută de autor

cu argumente solide; se contracarează astfel opinia, destul de răspândită, conform

căreia reprezentativă pentru discursul presei ar fi funcţia conativă. Preferinţa pentru

conativitate era justificată la Irimia 1986, care descria presa de propagandă a unui

regim totalitar; nu se mai potriveşte însă (aşa cum o prezintă de exemplu Bogdan-

Dascălu, 20062) situaţiei actuale şi în genere celei dintr-o societate (post)modernă.

Stelian Dumistrăcel corectează interpretările reducţioniste ale funcţiei fatice, care a

fost uneori înţeleasă ca o simplă operaţie de menţinere şi verificare, prin formule

ritualizate, a canalului fizic; „trebuie să recuperăm esenţialul (...): manifestarea pe plan

social a interacţiunii lingvistice, ceea ce presupune, în fond, ideea de a menţine

sentimentul comunităţii, al solidarităţii” (2006a: 19). Acoperirea mai largă a

conceptului este clarificată printr-o revenire la surse – la antropolingvistica lui

Malinowski – şi prin raportare la „funcţia de apel” din modelul lui K. Bühler, care

acoperă deopotrivă faticul şi conativul (Dumistrăcel, 2006a: 49).

A vorbi despre dominanta referenţială, conativă sau faticăa limbajului publicistic

înseamnă a transpune în termeni comunicaţionali o dispută despre natura

jurnalismului contemporan. Jurnalismul îşi stabileşte ca ideal, pur teoretic, modelul

presei de informaţie – orientarea către referenţial –, respingând comentariul, în care

se asociază funcţia expresivă şi cea conativă: exprimarea opiniilor locutorului şi

încercarea de a le modifica pe cele ale interlocutorului. În practică totuşi, comentariul

este adesea foarte puternic; s-a afirmat în repetate rânduri (exagerându-se) că în presa

românească ar fi chiar mai răspândit decât prezentarea pură şi obiectivă a informaţiei.

În măsura în care jurnaliştii se consideră „formatori de opinie”, în măsura în care

discursul publicistic are o miză persuasivă (general educativă sau chiar de propagandă

în favoarea unei ideologii), funcţia conativă este într-adevăr importantă. Totuşi, cu

excepţia presei de partid (prea puţin semnificativă), sau a jurnalismului educativ,

fenomen istoric în mare măsură abandonat, persuasiunea nu mai e un scop asumat de

jurnalismul contemporan şi prezenţa sa în texte rămâne accidentală şi inconsecventă.

Adevărata concurenţă pentru informaţie nu vine atât din direcţia conativului, cât din

cea a faticului: presa contemporană nu caută atât convingerea, cât menţinerea

interesului, captarea atenţiei, controlul canalului. Ceea ce în lucrările profesionale este

denumit jurnalism de entertainment, de tip tabloid, presă de scandal etc.

subordonează informarea şi persuadarea unui scop mult mai modest şi mai practic:

menţinerea contactului, a audienţei, cumpărarea ziarului în continuare, deschiderea

televizorului pe acelaşi canal. Comunicarea jurnalist – cititor urmează într-adevăr

modelul conversaţiei fatice (ilustrând „tendinţa limbajului publicistic de a se identifica

cu discursul comunicării private”, Dumistrăcel, 2006a: 51). Mai mult decât să

sporească universul de cunoaştere al interlocutorilor, comunicarea îşi propune să

întărească relaţia cu aceştia (Dumistrăcel, 2006a: 34-35).

Jurnaliştii afirmă de obicei că esenţa jurnalismului e informaţia, deci referenţialitatea,

în vreme ce unii dintre analiştii fenomenului avertizează împotriva manipulării şi a

persuasiunii. E cu atât mai necesară o descriere a discursului publicistic actual, real, cu

excesul său de subiectivitate şi de senzaţionalism.

4. Clişeele – reproduse ca atare, parafrazate sau recombinate – sunt o caracteristică a

limbajului publicistic, în care reprezintă o manifestare tipică a funcţiei fatice. Stelian

Dumistrăcel se referă la acest fenomen cu o formulă coşeriană – „discursul repetat” –

şi îi consacră o mare parte din cercetările sale din ultimii ani – 2006a, 2006 b (în

continuarea firească a interesului său mai vechi pentru expresii şi locuţiuni).

Comunicarea faticăse întemeiază pe clişee, pentru că acestea menţin cel mai bine

legătura dintre interlocutori, conferă stabilitate şi siguranţă, permit înţelegerea rapidă.

Există totuşi o ambivalenţă a clişeului: avantajele accesibilităţii şi ale complicităţii sunt

contrabalansate de riscurile monotoniei, care poate conduce la pierderea contactului.

De aceea faticul se realizează prin două mijloace complementare, aparent opuse: pe

de o parte, prin clişeu, care consolidează baza comună a înţelegerii, pe de alta, prin

inovaţie, surpriză, creativitate, folosite pentru a capta atenţia. Creativitatea se obţine

însă, adesea, tocmai din recombinarea clişeelor. Cele două tendinţe se întrepătrund

permanent: discursul repetat produce inovaţie, iar inventivitatea activează

stereotipiile fundamentale.

5. Contribuţiile lui Stelian Dumistrăcel fixează astfel ceea ce este cu adevărat esenţial,

cel puţin pentru jurnalismul din epoca actuală3.

Sunt şi două aspecte teoretice mai generale pe care le putem reţine din acest tip de

abordare. Ambele ilustrează orientări dintre cele mai productive astăzi, tocmai pentru

că schimbă în bună măsură o paradigmă care a dominat multă vreme în studiul

limbajului. Nu numai discursul jurnalistic este caracterizat de interesul pentru

menţinerea contactului şi de mecanismele imitaţiei. În cercetarea limbii în genere

constatăm o utilă deplasare de la atitudinea raţionalistă a deceniilor trecute, potrivit

căreia comunicarea era înţeleasă mai ales ca transmitere de informaţii (iar prototipul

discursului era cel strict denotativ), către o înţelegere mai largă a fenomenului, către o

deplasare de la conţinuturi spre relaţia interumană. În acelaşi timp, dincolo de

asocierea dintre inventarul lexical deschis şi tiparele sintactice stabile ale competenţei

gramaticale, este tot mai vizibilă o altă zonă a limbajului: cea a combinaţiilor semi-

clişeizate, a frazeologismelor, a structurilor produse prin imitaţie, contaminare,

destructurare. Deschiderea către aceste zone ale limbajului e profund stimulativă

pentru cercetarea lingvistică.

 

Bibliografie

1. Andriescu, Alexandru, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Iaşi, Junimea,

1979.

2. Bagnall, Nicholas, Newspaper Language, Oxford, Focal Press, 1993.

3. Bogdan Dascălu, Doina, Limbajul publicistic actual, Timişoara, Augusta-Artpress,

2006.

4. Bolocan, Gheorghe, Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române

literare, în Studii şi cercetări lingvistice, XII, nr. 1, 1961, p. 35-71.

5. Carter, Ronald, Walter Nash, Seeing through language. A guide to styles of English

writing, London, Blackwell, 1990.

6. Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare,

Iaşi, Polirom, 1997.

7. Coteanu, Ion, Stilurile moderne ale limbii române literare, în Limba Română, IX, nr.

2, 1960, p. 58-70.

8. Coteanu, Ion, Româna literară şi problemele ei principale, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1961.

9. Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, Bucureşti,

Editura Academiei, 1973.

10. Cvasnîi Cătănescu, Maria, Retorică publicistică. De la paratext la text, Bucureşti,

Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.

11. Dardano, Maurizio, Il linguaggio dei giornali italiani. Roma - Bari, Laterza (ed. I:

1973), 1986.

12. Diaconescu, Paula, Structura stilistică a limbii. Stilurile funcţionale ale limbii române

literare moderne, în Studii şi cercetări lingvistice, XXV, nr. 3, 1974, p. 229-242.

13. Dumistrăcel, Stelian, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor

funcţionale, Iaşi, Institutul European, 2006a.

14. Dumistrăcel, Stelian, Discursul repetat în textul jurnalistic. Tentaţia instituirii

comuniunii fatice prin mass-media, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,

2006b.

15. Gheţie, Ion, Introducere în studiul limbii române literare, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

16. Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

17. Maneca, Constant, Consideraţii asupra stilurilor limbii române literare în lumina

frecvenţei cuvintelor, în Limba română, XV, nr. 4, 1966, p. 529-544.

18. Maneca, Constant, Statistica lexicală şi stilurile limbii, în Limba română, XXII, nr. 6,

1973, p. 529-544.

19. Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism. I. Redactarea textului jurnalistic.

Genurile redacţionale, Bucureşti, Tritonic, 2003.

20. Rad, Ilie (coord.), Stil şi limbaj în mass-media din România, Iaşi, Polirom, 2007.

21. Schippel, Larisa, Texte şi contexte. Aspecte comunicative şi culturale ale presei

actuale din România, în Limbă şi literatură, XLII, nr. 1, 1997, p. 52-58.

22. Sfîrlea, Lidia, Contribuţii la delimitarea stilurilor literare româneşti, în Ion Gheţie et

al. (coord.), Studii de limbă literară şi filologie, II, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p.

145-206.

23. Szabo, Lucian Vasile, Libertate şi comunicare în lumea presei, Timişoara, Amarcord,

1999.

24. Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura

Universităţii din Bucureşti, 2001.

Note1 Nu întâmplător, abordările lingvistice ale limbajului jurnalistic au fost – în alte culturi

– mult mai dispuse să-i acorde acestuia autonomie (Dardano, 1973, Bagnall, 1993 etc.).2 „Se poate afirma că principalele funcţii ale domeniului în discuţie sunt informarea şi

persuadarea (...). Necesitatea de a-l informa pe cititor sau pe ascultător, cât mai rapid

şi mai corect, este dublată de nevoia de a-l influenţa într-atât, încât să-şi modifice

opiniile, ideile şi comportamentul, în conformitate cu intenţiile, dorinţele şi interesele

grupului al cărui purtător de opinie este ziaristul” (Bogdan-Dascălu, 2006: 33). Această

descriere ni se pare a fi parţială şi contestabilă.3 E cert că în presa secolelor trecute se acorda o mai mare importanţă informaţiei,

funcţiei referenţiale. Privilegierea spectacolului (inclusiv a celui lingvistic) constituie o

trăsătură recunoscută a societăţii postmoderne.