UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU FACULTATEA DE DREPT „Simion Bărnuţiu”

MASTERAT – ,,Investigarea criminalistică în procesul penal’’

ANUL I

DISCIPLINA PROCEDURI PENALE COMPARATE

Instituţia arestării preventive în România şi în Republica Moldova

Titular de disciplinăConf. univ. dr. ION POIANĂ

StudentIOAN MOŢOIU

1

Cuprins

CUPRINS...........................................................................................................................2

CAPITOLUL I

1.1 Introducere.....................................................................................................................3

1.2 Luarea masurilor preventive..........................................................................................4

CAPITOLUL II

Arestarea Preventivă conform Codului Român de Procedură Penală...............................11

CAPITOLUL III

Arestarea Preventivă conform Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova.......16

Bibliografie......................................................................................................................27

2

Capitolul I

1.1 Introducere

Statului român, printre dimensiunile definitorii se înscrie şi atributul acestuia de a

fi un „stat de drept”1, atribut ce are semnificaţia subordonării statului faţă de normele

juridice. Problema care se ridică este dacă şi în ce măsură, subordonarea statului faţă de

drept afectează libertatea umană, pentru că puterea statală şi libertatea par imposibil de

conciliat în măsura în care nimeni nu poate fi liber şi constrâns în acelaşi timp.

Constrângerea instituţionalizată este nu numai o dimensiune exclusivă a puterii

publice dar este şi dimensiunea ei esenţială. Desigur, ca metodă de conducere a puterii de

stat, are prioritate convingerea, constrângerea având un rol subsidiar, dar ea este

omniprezentă. Orice societate organizată statal dispune de o forţă coercitivă, variind doar

formele de realizare a constrângerii, intensitatea acesteia, precum şi raporturile dintre

constrângere şi convingere.

Limitarea libertăţii individului nu trebuie să ducă la suprimarea acesteia2, după

cum, controlul formelor şi intensităţii constrângerii nu trebuie să facă loc voluntarismului.

Pentru a se evita exacerbarea unuia sau altuia dintre termenii acestei relaţii intervine

dreptul, reglând relaţiile sociale astfel încât echilibrul libertate - constrângere să fie

asigurat. În felul acesta drepturile şi libertăţile umane îşi realizează valenţele într-un

cadru bine determinat, ce fundamentează ordinea de drept. Încălcarea unei asemenea

ordini de către individ determină aplicarea sancţiunii prevăzute de lege, intervenţie ce nu

poate avea loc decât prin desfăşurarea unor activităţi de către organele anume

împuternicite în acest scop.

1 I. Deleanu, „Drept constituţional şi instituţii juridice”, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992, pag. 35 şi următoarele2 I. Istrate, „Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale”, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1984, pag. 11.

3

În sfera încălcării regulilor de conduită stabilite prin lege, un loc aparte îl ocupă

infracţiunea, ca cea mai gravă faptă antisocială care atrage după sine aplicarea legii

penale şi a sancţiunilor specifice dreptului penal. Săvârşirea unei infracţiuni generează un

raport juridic concret de drept penal în temeiul căruia statul are dreptul de a aplica

infractorului sancţiunile penale. În legătură cu aplicarea acestor sancţiuni se impun unele

lămuriri, chiar când este descoperită şi pusă prin probe în sarcina unui făptuitor,

infracţiunea nu atrage aplicare automată a pedepsei. Pentru a se ajunge la sancţionarea

infractorului este nevoie de intervenţia justiţiei penale, adică la condamnare infractorului

de către instanţa competentă pe baza unei judecăţi. În doctrina juridică se atrage atenţia

că reacţia societăţii faţa de infracţiune nu este instinctivă, arbitrară şi oarbă; ea este

totdeauna chibzuită şi reglementată, având un caracter esenţialmente judiciar3. A

soluţiona o cauză penală înseamnă a efectua o activitate de justiţie şi în măsura în care

aceasta se face prin hotărârea instanţei de judecată suntem în prezenţa unui act

jurisdicţional; se conturează astfel raportul faţă de procesul penal între diferite subiecte

ale procesului penal care au anumite drepturi şi obligaţii4.

1. 2 Luarea măsurilor preventive

1.2.1 Condiţii în care se pot lua măsurile preventive

Având în vedere că prin măsurile preventive se aduce atingere dreptului

fundamental al inviolabilităţii persoanei5, legiuitorul a instituit garanţii procesuale

temeinice care impun respectarea strictă a dispoziţiilor legale ce permit luarea acestor

măsuri.

Aceste garanţii sunt asigurate, în primul rând de multiplele condiţii ce trebuie

îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenţie.

Alegerea măsurii de prevenţie care urmează a fi luată se face ţinându-se seama de

3 N. Volonciu, „Tratat de procedură penală”, partea generală, vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti 1996, pag. 84 Tr. Pop, „Drept procesual penal”, Partea introductivă,Tipografia naţională S.A., Cluj, 1946, pag. 175 N. Iliescu, „Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor din Codul de procedură penală”, în T.S., nr. 3, 1971, pag. 428

4

scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta,

antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Măsurile preventive pot fi luate după ce s-a dispus începerea urmăririi penale, pe

tot parcursul desfăşurării urmăririi penale şi a judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri

judecătoreşti definitive. Înseamnă că în cursul efectuării actelor premergătoare nu se

poate lua măsura de prevenţie faţă de făptuitor.

Urmărirea penală se poate desfăşura in rem şi in personam. În prima ipoteză,

învinuitul nefiind cunoscut, nu se poate pune problema luării măsurii preventive. În

momentul în care autorul faptei este descoperit, urmărirea penală se va efectua faţă de

acesta şi, prin urmare, măsurile preventive pot fi luate, dacă se impun.

Pentru luarea măsurilor de prevenţie trebuie îndeplinite cumulativ următoarele

condiţii:

- Există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită o faptă prevăzută de

legea penală.

Cât priveşte termenul de "probă", acesta este explicat prin dispoziţiile art. 63 şi 64

Cod de procedură penală. Potrivit art. 63 alin. 1 Cod de procedură penală „constituie

probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei

infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor

necesare pentru justa soluţionare a cauzei”. În art. 64 Cod de procedură penală sunt

enumerate mijloacele de probă prin care se pot constata elementele de fapt ce pot servi ca

probă : declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului; declaraţiile părţii vătămate, ale părţii

civile şi ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisurile;

înregistrările audio sau video; fotografiile; mijloacele materiale de probă; constatările

tehnico-ştiinţifice; constatările medico-legale şi expertizele.

Din dispoziţiile Codului de procedură penală rezultă că luarea unei măsuri

preventive este condiţionată de existenţa unor „probe” sau a unor „indicii temeinice”, că a

fost săvârşită o faptă pedepsită de lege cu închisoarea. Folosirea celor două noţiuni

(probe; indicii temeinice) a fost impusă de nevoia asigurării bunei desfăşurări a

procesului penal şi împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului, nu numai când

există probe neîndoielnice de vinovăţie, ci şi atunci când, în absenţa lor, "indiciile"

conduc la aceeaşi concluzie.

5

Sunt indicii, potrivit art. 163 alin 3 Cod de procedură penală, atunci când din

datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează

urmărirea penală a săvârşit fapta.

- Legea penală să prevadă pentru fapta comisă pedeapsa detenţiunii pe viaţă

sau a închisorii.

Se consideră îndeplinită această condiţie şi atunci când prevăzută alternativ

pedeapsa închisorii sau amenda, cu excepţia arestării preventive unde legea prevede în

mod expres că această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea

prevede alternativ pedeapsa amenzii. Condiţia nu se consideră îndeplinită atunci când,

după ce s-a pronunţat o condamnare la amendă, la rejudecarea cauzei după apelul sau

recursul inculpatului nu se mai poate pronunţa pedeapsa închisorii, ca urmare a

principiului neagravării situaţiei părţii în propriul său apel sau recurs6.

Un prim argument adus în acest sens vizează gradul de pericol social redus al

faptelor sancţionate numai cu amendă. În dorinţa de a lărgi garanţiile libertăţii persoanei,

legiuitorul român a înţeles să nu recurgă la asemenea măsuri decât în cazul în care gradul

de pericol al faptei justifică aplicarea unei pedepse cu închisoarea, deşi s-ar putea ca şi

într-o cauză concretă cu grad de pericol social redus, desfăşurarea procesului penal să fie

stânjenită prin activitatea infractorului; pe de altă parte, dacă s-ar admite luarea măsurilor

preventive şi în cazul faptelor sancţionate cu amendă, nu s-ar putea deduce detenţia

preventivă din pedeapsa aplicată (dispunându-se o constrângere fără a fi necesară).

- Să existe vreunul din cazurile prevăzute de art.148 (lit. a-i) Cod de procedură

penală, situaţie care este de natură să preîntâmpine săvârşirea de abuzuri cu ocazia luării

măsurii preventive, iar formularea lor clară şi precisă constituie o garanţie pentru

libertatea persoanei.

a) identitatea sau domiciliul învinuitului sau inculpatului nu pot fi stabilite din

lipsă de date necesare (art. 148 lit. a). Acest caz se aplică, de regulă, în situaţia luării

măsurii preventive a reţinerii, având în vedere imposibilitatea stabilirii în mod operativ a

unor date personale sau a domiciliului celui în cauză. Sunt avute în vedere două situaţii,

una privind imposibiliatea stabilirii identităţii şi alta referitoare la stabilirea domiciliului,

fără a se cere întrunirea lor cumulativă.

6 Art. 372, 3858 Cod de procedură penală (privind apelul şi recursul).

6

b) infracţiunea este flagrantă iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai

mare de un an (art. 148 lit. b). Acest caz presupune îndeplinirea cumulativă a două

condiţii: una referitoare la modul de constatare a infracţiunii, iar alta privind cuantumul

pedepsei prevăzute pentru fapta comisă. Infracţiunea flagrantă este prevăzută de art. 465

Cod de procedură penală: ”Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii

sau imediat după săvârşire”.

c) inculpatul a fugit sau s-a ascuns în scopul a se sustrage de la urmărire sau

de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul

judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei

(art. 148 lit. c).

d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea

adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea

mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte (art. 148 lit. d). Influenţarea

vreunuia dintre martori sau experţi se referă la situaţia în care inculpatul, prin corupere

sau constrângere, încearcă să-i determine pe aceştia să facă declaraţii mincinoase ori să

execute lucrări de specialitate care să zădărnicească aflarea adevărului.

Prin distrugerea mijloacelor materiale de probă se înţelege distrugerea obiectelor

sau lucrărilor de orice fel care poartă urme ale faptei comise sau care, prin legătura cu

fapta, cu persoanele care au săvârşit-o sau cu împrejurările în care a avut loc, pot furniza

probe necesare soluţionării cauzei penale, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori

de salvare a lor, precum şi înlăturarea măsurilor luate pentru conservarea sau salvarea

acestora7. Alterarea mijloacelor de probă priveşte falsificarea sau deteriorarea

conţinutului acestora încât să nu mai fie apte a servi la aflarea adevărului, ori în cazul

folosirii lor, să dovedească nevinovăţia persoanei care a comis o infracţiune.

e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente rezultă

necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni (art. 148 lit. e).

f) inculpatul este recidivist (art. 148 lit. f).

g) dispoziţiile art. 148 lit. g, privind existenţa circumstanţelor agravante , au fost

abrogate prin Legea nr. 281/2003.

h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa

7 V. Păvăleanu, I. Iacobuţă, M. Covalciuc, „Drept Procesual penal”, Ed. Panfilius, Iaşi, 2005, pag. 149

7

detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare

de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică( art. 148 lit. h).

i) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta( art. 148 lit. i).

1.2.2 Organele judiciare care pot lua măsuri preventive şi actele prin care pot fi

luate aceste măsuri

Luarea măsurilor preventive este subordonată anumitor limite procesuale

privitoare la începerea urmăririi penale, formularea învinuirii, faza procesuală şi organul

judiciar competent.

Atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, organele judiciare au

facultatea de a lua măsurile preventive, în raport de competenţa fiecărui organ, de

împrejurările concrete ale cauzei şi de persoana făptuitorului8.

Pentru a garanta libertatea persoanei, legislaţia noastră prevede că măsurile de

prevenţie se iau, de regulă, de către procuror sau instanţa de judecată, singura măsură pe

care o pot lua organele de cercetare penală fiind reţinerea pe cel mult 24 de ore. Măsura

arestării preventive poate fi luată, ca urmare a modificărilor constituţionale intervenite,

atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, numai de judecător.

În vederea luării măsurilor preventive, este necesar, mai întâi, ca urmărirea penală

să fie începută în cauză. Nu s-ar putea lua vreo măsură preventivă faţă de persoană

reclamată sau bănuită de comiterea vreunei infracţiuni, dacă în cauză nu s-a început

urmărirea penală. De aceea, precizarea momentului începerii urmăririi penale este

esenţială în ceea ce priveşte data la care, în cauză, se efectuează anumite acte

premergătoare, prin care se adună date necesare organului de urmărire penală, în vederea

începerii acesteia; în această perioadă nu se va putea recurge în nici un fel la restrângerea

libertăţii personale la care se referă datele. Concluzia se desprinde logic chiar din scopul

şi natura măsurilor preventive, procesul penal constituind cadrul legal în care este

posibilă o restrângere a libertăţii persoanei.

Măsurile preventive se iau, aşadar pentru prima dată în cursul urmăririi penale, 8 V. Păvăleanu, ,,Drept procesual penal. Partea generală’’, Bucureşti, 2007 pag. 339

8

dar ele pot fi luate şi în cazul reluării urmăririi penale. Aşa cum prevede art. 270 Cod de

procedură penală, urmărirea penală este reluată în caz de:

- încetare a cauzei de suspendare;

- restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau

completării urmăririi, ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal;

- redeschiderea urmăririi penale.

Din economia dispoziţiilor legale (art. 143-160) rezultă că măsurile de prevenţie

pot fi luate prin:

- ordonanţă de către organul de cercetare penală;

- ordonanţă de către procuror;

- hotărârea instanţei de judecată (sentinţă, decizie sau încheiere).

Faţă de reglementările intervenite în anul 2003, observăm că a fost înlăturată

posibilitatea procurorului de a lua o măsură de prevenţie prin rechizitoriu.

Având în vedere competenţa limitată pe care o au organele de cercetare penală cu

privire la luarea măsurilor de prevenţie, legea (art. 138) precede posibilitatea acestora de

a sesiza procurorul pentru luarea unor măsuri preventive. Astfel, când organul de

cercetare penală consideră că este cazul să se ia vreuna din măsurile preventive prevăzute

de art. 136 alin.1 lit. b-d (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara

şi arestarea preventivă), înaintează în acest sens un referat motivat procurorului.

În cazul obligării de a nu părăsi localitatea şi a obligării de a nu părăsi ţara,

procurorul este obligat să se pronunţe în 24 de ore.

Aşa cum prevede art. 350 Cod de procedură penală, instanţa de fond mai poate lua

măsura arestării preventive şi prin hotărârea prin care soluţionează fondul cauzei.

Articolul menţionat prevede prin alin 1, că „Instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa

să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării

inculpatului”. În doctrina juridică s-a pus problema dacă arestarea preventivă, care a

intervenit cu ocazia condamnării inculpatului, are caracter de pedeapsă ori de măsură

preventivă. S-a impus opinia9 că atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre judecătorească

definitivă de condamnare caracterul preventiv al măsurii se menţine.

Cât priveşte conţinutul actului prin care se ia măsura preventivă, acesta rezultă din

9 Ilie Istrate, op. cit.,pag. 37.

9

dispoziţiile art. 137 Cod de procedură penală, introdus prin Legea nr. 45 din 199310.

Astfel, indiferent de măsura preventivă luată şi indiferent de organul care ia măsura, actul

întocmit cu acest prilej trebuie să arate: fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării;

textul de lege în care aceasta se încadrează; pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea săvârşită; temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.

Alegerea măsurii ce urmează a fi luată de către organul de cercetare penală sau de

către procuror se face ţinându-se seama de „scopul acesteia, de gradul de pericol social al

infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de

care se ia măsura” (art. 136 alin. 8).

Persoanei reţinute sau arestate i se aduc, de îndată, la cunoştinţă motivele reţinerii

sau arestării. Învinuirea se aduce la cunoştinţă celui arestat, în cel mai scurt termen, în

prezenţa unui avocat (art. 1371). Aliniatul 2 al aceluiaşi articol adaugă că: atunci „când se

dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoştinţează

despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei ori o altă persoană pe

care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces

verbal”.

10 Aliniatul 2 al art. 137 a preluat conţinutul art. 136 alin. 4 care a fost abrogat prin legea 45 din 1993.

10

Capitolul II

Arestarea preventivă conform Codului Român de

Procedură Penală

Noţiune şi justificare

Arestarea preventivă este cea mai gravă11 dintre măsurile preventive prevăzute de

Codul de procedură penală, a cărei aplicare asigură normala desfăşurare a procesului

penal în vederea realizării scopului acestuia.

Ea constă în „lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu şi în

condiţiile determinate de lege, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei penale pentru a

se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori a se împiedica sustragerea învinuitului

sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”12.

Având în vedere gravitatea acestei măsuri în dreptul procesual român arestarea

preventivă este însoţită de unele garanţii. În art. 5 Cod de procedură penală se prevede

expres că: „În tot cuprinsul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o

persoană nu poate fi reţinută sau arestată şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de

restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”. Aceste dispoziţii

reflectă, de altfel, principiul constituţional potrivit căruia „Libertatea individuală şi

siguranţa persoanei sunt inviolabile”13, arestarea putându-se face numai în temeiul unui

mandat emis de magistrat pe o durată de cel mult 30 de zile.

În cazurile anume prevăzute de lege14 măsura arestării preventive se justifică prin

aceea că facilitează atingerea scopului procesului penal şi implicit înfăptuirea justiţiei

penale. Necesitatea procesului penal pot impune ca, după epuizarea celor 24 de ore

afectate reţinerii sau când are loc încălcarea obligaţiei de a nu părăsi localitatea,

11 N. Volonciu, op. cit. pag. 413. 12 V. Păvăleanu, în colab., 2007, op. cit., pag. 354.13 Prin aceste reglementări s-a realizat alinierea reglementărilor, din acest domeniu, la prevederile înscrise în unele documente internaţionale consacrate drepturilor omului cum ar fi: „Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale”, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30 din 1994.14 Cesare Beccaria, „Despre infracţiune şi pedepse”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pag. 18.

11

făptuitorul să fie arestat preventiv.

Arestul preventiv este o măsură care, spre deosebire de oricare alta, trebuie în

mod necesar să preceadă cercetarea infracţiunii; dar acest caracter distinctiv nu înlătură

altul esenţial, anume că singură legea trebuie să determine cazurile în care se cuvine ca

un om să fie arestat.

Executarea măsurilor preventive privative de libertate

Reţinerea şi arestarea preventivă în cursul urmăririi penale se execută în centrele

de reţinere şi arestare preventivă, care se organizează şi funcţionează în subordinea

Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar arestarea preventivă în cursul judecăţii se

execută în secţiile speciale de arestare preventivă din penitenciare sau în centrele de

arestare preventivă de pe lângă penitenciare, care se organizează şi funcţionează în

subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Potrivit prevederilor art. 81 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 privind executarea

pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,

organizarea şi funcţionarea centrelor de reţinere şi arestare preventivă, precum şi a

centrelor de arestare preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al

ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului justiţiei. Măsurile necesare pentru

siguranţa centrelor de reţinere şi arestare preventivă, precum şi a centrelor de arestare

preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului

administraţiei şi internelor şi al ministrului justiţiei, conform art. 81 alin. (5) din acelaşi

act normativ.

Pe de altă parte, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 275/2006, organizarea şi

funcţionarea penitenciarelor se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului

justiţiei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe pagina de

Internet a Ministerului Justiţiei şi a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, iar

potrivit art. 16 alin. (2) măsurile necesare pentru siguranţa penitenciarelor se stabilesc

prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiţiei. Aceste două acte normative,

care se referă la activitatea penitenciarelor în general, nu au fost adoptate până în prezent.

Prin urmare, regulamentele prevăzute în art. 81 alin. (4) şi (5) din Legea nr.

12

275/2006, având un caracter subsidiar, nu pot fi adoptate prin ordin comun înaintea

reglementărilor cu caracter general incidente în activitatea penitenciarelor.

În prezent, activitatea centrelor de arestare preventivă din subordinea Ministerului

Administraţiei şi Internelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Ordinului M.A.I.

nr. 988/2005 pentru aprobarea regulamentului privind organizarea şi funcţionarea

locurilor de deţinere şi arest preventiv din unităţile de poliţie ale M.A.I., act normativ

care conţine numeroase dispoziţii căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte

de contradictorialitate cu reglementările de nivel superior (Legea nr. 275/2006 privind

executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului

penal, H.G. nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.

275/2006) sau de acelaşi nivel, dar cu aplicabilitate generală (Ordinul ministrului justiţiei

nr. 2714/C/2008 privind durata şi periodicitatea vizitelor, greutatea şi numărul

pachetelor, precum şi categoriile de bunuri care pot fi primite, cumpărate, păstrate şi

folosite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate).

Astfel, în timp ce art. 37 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 interzice imobilizarea cu

lanţuri a persoanelor condamnate, art. 84 din Ordinul M.A.I. nr. 988/2005 permite această

formă de imobilizare, numai dacă folosirea celorlalte mijloace din dotare s-a dovedit

ineficientă. De asemenea, cele două acte normative reglementează sancţiuni disciplinare

diferite sau de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit. Minorilor privaţi de libertate le

poate fi aplicată sancţiunea disciplinară a izolării, conform art. 74 din Ordinul M.A.I. nr.

988/2005, măsură disciplinară interzisă de art. 71 alin. (6) din Legea nr. 275/2006.

Dispoziţii contradictorii regăsim şi în ceea ce priveşte cazarea persoanelor

reţinute sau arestate. Dacă în art. 5 alin. (2) din Ordinul M.A.I. nr. 988/2005 se prevede

că pentru prevenirea producerii unor evenimente negative, în fiecare cameră sunt cazate

obligatoriu minimum două persoane, art. 224 alin. (1) din H.G. nr. 1897/2006 instituie, ca

regulă, cazarea individuală a persoanelor reţinute sau arestate. Exercitarea dreptului de a

primi bunuri este, de asemenea, reglementată diferit. Potrivit art. 43 din Ordinul M.A.I.

nr. 988/2005, persoanele private de libertate pot primi pachete cu alimente cu ocazia

vizitelor (4 vizite pe lună), în timp ce în art. 13 alin. (5) din Ordinul M.J. nr. 2714/C/2008

se prevede că pachetele se primesc cu ocazia efectuării uneia dintre vizite. Toate aceste

dispoziţii contradictorii, prezentate cu titlu de exemplu, sunt de natură să determine

13

producerea unor ilegalităţi, abuzuri şi situaţii de risc la nivelul centrelor de reţinere şi

arestare preventivă, precum şi a unor cazuri de încălcare a drepturilor persoanelor private

de libertate, fapt pentru care apreciem că se impune modificarea de urgenţă a Legii nr.

275/2006, astfel încât să se poată aproba, în timpul cel mai scurt, prin ordin al ministrului

administraţiei şi internelor, regulamentul privind organizarea şi funcţionarea centrelor

de reţinere şi arestare preventivă, respectiv regulamentul privind măsurile necesare

pentru siguranţa centrelor de reţinere şi arestare preventivă.

Centrele de arestare preventivă sunt obligate să asigure exercitarea drepturilor

prevăzute în art. 82 Codul de procedură penală.

Condiţiile de detenţie, drepturile şi obligaţiile persoanelor condamnate, muncă,

activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,

recompensare, cu excepţia permisiunii de ieşire din penitenciar, şi sancţiuni disciplinare

se aplică în mod corespunzător, în măsura în care nu contravin dispoziţiilor prevăzute în

prezentul titlu. Persoanele arestate preventiv poartă ţinută civilă. si la cererea lor, pot

presta o muncă sau pot desfăşura activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere

psihologică şi asistenţă socială, în interiorul centrelor de reţinere şi arestare preventivă

sau al centrelor de arestare preventivă, cu avizul judecătorului delegat cu executarea

pedepselor.

Administraţia centrului de reţinere şi arestare preventivă sau a centrului de

arestare preventivă completează pentru fiecare persoană reţinută sau arestată preventiv un

dosar individual. Dosarul individual al persoanei reţinute sau arestate preventiv cuprinde:

- datele şi actul de identitate ale persoanei reţinute sau arestate preventiv;

- fotografii din faţă şi din profil;

- copie după dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă,

prelungirea sau menţinerea arestării preventive;

- ordonanţa de reţinere şi mandatul de arestare preventivă;

- anul, luna, ziua şi ora la care a început executarea reţinerii sau arestării

preventive;

- cazierul judiciar;

- fişa dactiloscopică;

- documentele întocmite în urma examenelor medicale obligatorii;

14

- documentele referitoare la măsurile luate de către administraţia centrului de

reţinere şi arestare preventivă sau a centrului de arestare preventivă cu privire la

exercitarea drepturilor persoanei reţinute sau arestate preventiv;

- documentele referitoare la acordarea recompenselor, dosarul disciplinar şi

sancţiunile disciplinare aplicate în timpul executării reţinerii sau arestării preventive;

- alte documente întocmite în timpul executării reţinerii sau arestării preventive.

Persoana reţinută sau arestată preventiv şi apărătorul acesteia au acces, în prezenţa

persoanei anume desemnate de conducătorul centrului de reţinere şi arestare preventivă

sau de arestare preventivă, la dosarul individual. Instanţa de judecată şi procurorul au

acces la dosarul individual care poate fi consultat de organele abilitate potrivit legii, fără

acordul persoanei reţinute sau arestate preventiv.

. Administraţia fiecărui centru de reţinere şi arestare preventivă şi a fiecărui centru

de arestare preventivă întocmeşte următoarele registre privind persoanele reţinute sau

arestate preventiv15:

- registrul de evidenţă a primirii persoanelor reţinute sau arestate preventiv, în

care se consemnează anul, luna, ziua şi ora la care persoana reţinută sau arestată a fost

primită în centru;

- registrul de evidenţă a punerii în libertate a persoanelor reţinute sau arestate

preventiv;

- registrul de evidenţă a recompenselor;

- registrul de evidenţă a sancţiunilor disciplinare.

15 Art. 84 din legea 257/2006

15

Capitolul III

Arestarea preventivă conform Codului de Procedură Penală al

Republicii Moldova

,,Articolul 1. Arestarea preventivă este o măsură procesuală privativă de liberate

aplicată bănuitului, învinuitului în faza urmăririi penale pentru o anumită durată, sau

inculpatului în faza judecării cauzei de către judecătorul de instrucţie sau, după caz de

către instanţa de judecată în condiţiile şi ordinea prevăzute de legea procesuală penală,

dacă pentru infracţiunea săvîrşită conform legii penale, poate fi aplicată pedeapsa

închisorii.’’16

,,Articolul 25. Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru

o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în

condiţiile legii, în instanţa judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi

prelungit numai de către judecător sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile legii,

cel mult pînă la 12 luni.”17

,,Articolul 185.Arestarea preventivă

(1) Arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului

în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

(2) Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute în

art.176, precum şi dacă:

1) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul

Republicii Moldova;

2) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat;

16 Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă, nr. 1226-XIII din 27.06.97. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.69-70/579 din 23.10.1997.17 Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.

16

3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive

aplicate în privinţa sa.

(3) La soluţionarea chestiunii privind arestarea preventivă, judecătorul de

instrucţie sau instanţă de judecată este în drept să dispună arestare la domiciliu, liberare

provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune.

(4) Încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa

ierarhic superioară.

Articolul 186. Termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea lui

(1) Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul

privării persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută – de

la momentul executării hotărîrii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri preventive.

În termenul ţinerii bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul

în care persoana:

1) a fost reţinută şi arestată preventiv;

2) a fost sub arest la domiciliu;

3) s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de instrucţie sau a

instanţei, pentru expertiză în condiţii de staţionar, precum şi la tratament, în urma

aplicării în privinţa ei a măsurilor de constrîngere cu caracter medical.

(2) Ţinerea persoanei în stare de arest în faza urmăririi penale pînă la trimiterea

cauzei în judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul

cod.

(3) În cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de

gravitatea infracţiunii şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al

exercitării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării

mijloacelor de probă, durata ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza

urmăririi penale poate fi prelungită:

1) pînă la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru

care legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 15 ani închisoare;

2) pînă la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni

pentru care legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau

detenţiune pe viaţă.

17

(4) Învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită

numai pînă la 4 luni.

(5) Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile în

faza urmăririi penale şi 90 de zile în faza judecării cauzei.

(6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului,

inculpatului procurorul, nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare,

înaintează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei care judecă cauza un demers

privind prelungirea acestui termen. În cazul în care, la data adoptării sentinţei, termenul

arestului preventiv rămas este mai mic de 15 zile, instanţa de judecată este obligată, la

demersul procurorului, să se pronunţe asupra prelungirii termenului arestului preventiv

pînă la pronunţarea sentinţei.

(7) La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării

preventive, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată este în drept

să înlocuiască arestarea preventivă cu arestarea la domiciliu, liberare provizorie sub

control judiciar sau liberare provizorie, pe cauţiune.

(8) După trimiterea cauzei în instanţa de judecată, termenul judecării cauzei cu

menţinerea inculpatului în stare de arest, din ziua primirii cauzei în instanţa de judecată şi

pînă la pronunţarea sentinţei, nu poate depăşi 6 luni, dacă persoana este învinuită de

săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 15 ani

închisoare, şi 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru

care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe

viaţă.

(9) După expirarea termenelor stabilite la alin.(5) şi (8), termenul judecării cauzei

cu menţinerea inculpatului în stare de arest poate fi prelungit doar în cazuri excepţionale,

la demersul procurorului, printr-o încheiere motivată a instanţei care judecă cauza, de

fiecare dată cu 3 luni pînă la pronunţarea sentinţei.

(10) Hotărîrea instanţei de prelungire a termenului de judecare a cauzei cu

menţinerea în stare de arest a inculpatului poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic

superioară. Atacarea hotărîrii nu suspendă examinarea cauzei.

(11) Prevederile stabilite la alin.(5), (6), (8), (9) şi (10) se aplică, în mod

corespunzător, la examinarea cauzei în apel.

18

(12) Prelungirea duratei arestării preventive pînă la 6 luni se decide de către

judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza

teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a

prelungi arestarea preventivă peste termenul indicat – în baza demersului aceluiaşi

procuror, cu consimţămîntul Procurorului General sau al adjuncţilor lui.

(13) Hotărîrea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu

recurs în instanţa ierarhic superioară.”18

„În scopul asigurării aplicării corecte şi uniforme de către instanţele

judecătoreşti a normelor procesual-penale privind aplicarea măsurilor preventive sub

formă de arestare preventivă şi arestare la domiciliu, emiterea mandatului de arestare şi

prelungirea duratei ţinerii sub arest, Plenul Curţii Supreme de Justiţie, in conformitate cu

art.2 lit. e) şi art.16 lit.d) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, prin prezenta

hotărîre dă următoarele explicaţii:

1.Potrivit prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului şi art.5 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi

a libertăţilor fundamentale, libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa; cu excepţia anumitor cazuri şi în conformitate

cu procedura prevăzută de lege, iar în cazul in care procedura prevăzută de legile

naţionale contravine acestor prevederi, prioritate au reglementările cuprinse in tratatele

internaţionale la care Republica Moldova este parte.

2. În conformitate cu legea, arestarea preventivă poate fi aplicată numai în cazul

imposibilităţii aplicării unei alte măsuri preventive mai uşoare.

Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai

in cazurile săvirşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de

libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvîrşirii unei infracţiuni pentru care

legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică

dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile menţionate în alin.(1)

art.176 CPP.

18 Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, adoptat la 14.03.2003. Monitorul Oficial al Republici Moldova nr. 104-110/447 din 07.06.2003.

19

3. Examinînd demersul privind aplicarea bănuitului, învinuitului a măsurii

arestării preventive, judecătorul de instrucţie, la etapa aplicării măsurilor preventive, nu

este în drept să pună în discuţie chestiunea privind vinovăţia persoanei, căreia i se

incriminează infracţiune, însă verifică dacă există

probe suficiente şi indici temeinici ce pot confirma o presupunere rezonabilă că bănuitul,

invinuitul a comis o infracţiune.

La demersul privind alegerea ca măsura preventivă a arestării preventive şi

alternativele la aceasta conform art.307, 177 alin.(2) CPP urmează să se anexeze copiile

actelor de pornire a urmării penale şi, după caz, a ordonanţei de punere sub invinuire a

persoanei, copiile proceselor-verbale de reţinere, proceselor-verbale de audiere a

bănuitului, învinuitului, precum şi ale probelor pe dosar ce confirmă existenţa

circumstanţelor care dovedesc necesitatea alegerii în privinţa persoanei ca măsură

preventivă a arestării preventive (date despre persoana bănuitului, învinuitului, date

despre antecedentele penale, date că persoana ar putea să se ascundă de organul de

urmărire penală, precum şi despre ameninţările făcute în adresa părţilor vătămate,

martorilor ş.a). Materialele prezentate ca anexă la demers se păstrează în instanţă în

condiţii de respectare a secretului urmăririi penale.

În privinţa persoanei reţinute, bănuitului, invinuitului procurorul adresează în

instanţa de judecată demersul privind arestarea preventivă conform prevederilor art.52

alin.1 pct.16) CPP din iniţiativă proprie sau conform art.57 alin.2 pct.17) CPP, la

propunerea ofiţerului de urmărire penală. Organul de urmărire penală realizează

atribuţiile sale prevăzute de art.307 CPP numai cu acordul procurorului care conduce

urmărirea penală. În caz de urgenţă, persoana a cărei extrădare se cere poate fi arestată în

baza unui mandat de arestare pe un termen de 18 zile. Arestarea provizorie poate înceta

dacă în acest termen partea solicitantă a fost sesizată prin cererea de extrădare şi

documentele prevăzute de art.547 alin.2 CPP sau articolele 12 şi 16 ale Convenţiei

europene de extrădare (originalul sau copia autentică de pe o hotărîre de condamnare

executorie, fie de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act avînd putere egală,

eliberat în formele prescrise de legea părţii solicitante, expunere a faptelor pentru care se

cere extrădarea, declaraţie asupra dreptului aplicabil, semnalmentele persoanei reclamate,

informaţii despre identitatea şi naţionalitatea acesteia), însă în nici un caz nu va depăşi 40

20

de zile de la arestare. Totuşi punerea în libertate provizorie este posibilă oricînd, partea

solicitată putînd aplica orice măsură pe care o va aprecia necesară spre a evita fuga

persoanei reclamate.

3.1 După primirea cererii de extrădare sau a informaţiei Interpolului de arestare

provizorie, Procurorul General sau, după caz, ministrul justiţiei va lua neîntirziat măsuri

pentru arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, înaintînd o cerere în instanţă în raza

circumscripţiei căreia se află.

3.2. Despre arestarea persoanei în cazul extrădării, sau despre motivele

refuzului arestării, se va înştiinţa neintirziat partea solicitantă.

4. Conform art.185 CPP arestarea preventivă poate fi aplicată in cazurile şi în

condiţiile prevăzute în art.176, precum şi dacă:

1) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul

Republicii Moldova ;

2) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat;

3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive

aplicate în privinţa sa.

5. În conformitate cu prevederile art.176 alin.3 CPP la soluţionarea chestiunii

privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală şi

instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare:

1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei încriminate;

2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;

3) vîrsta şi starea sănătăţii lui;

4) ocupaţia lui;

5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor intreţinute ;

6) starea lui materială ;

7) prezenţa unui loc permanent de trai;

8) alte circumstanţe esenţiale.

În lipsa bănuitului (invinuitului) chestiunea despre eliberarea mandatului de

arestare, prelungirea duratei de ţinere în stare de arest sau controlul judiciar al acestora,

poate fi judecată doar în cazurile în care acesta este dat în căutare, se află în străinătate

sau se eschivează de la urmărirea penală şi de a se prezenta în instanţă. Despre toate

21

aceste imprejurări procurorul prezintă instanţei documentele corespunzătoare (ordonanţa

de anunţare în căutare, date despre lipsa acestuia în localitatea de domiciliu sau declaraţii

despre aceasta a rudelor, date privind trecerea frontierei de stat, date că persoana dată,

fiind legal citată, nu s-a prezentat ş.a.), al căror conţinut este reflectat în procesul-verbal

al şedinţei de judecată.

În cazul emiterii mandatului de arestare in lipsa bănuitului (invinuitului), termenul

indicat in mandat se socoate din momentul reţinerii, iar persoana reţinută trebuie adusă

imediat inaintea instanţei care a emis mandatul de arestare, pentru a i se da explicaţii şi a i

se anunţa motivele şi temeiurile arestării, precum şi dreptul de a contesta hotărîrea

(încheierea) în ordinea stabilită, fapt ce se indică în procesul-verbal.

6.Soluţionarea chestiunii privind aplicarea arestării preventive, emiterea

mandatului de arestare trebuie să se facă în şedinţă judiciară inchisă cu participarea

procurorului, persoanei care efectuează urmărirea penală, bănuitului (învinuitului),

reprezentantului legal, avocatului. Prezenţa procurorului, avocatului şi a bănuitului

(învinuitului) în şedinţa de judecată este obligatorie.

Bănuitul, învinuitul are dreptul de a fi asistat de un avocat (apărător). Dacă acesta,

ori rudele lui au încheiat un contract cu un avocat (apărător) ales şi dacă acesta a fost

înştiinţat legal, însă nu s-a prezentat în termenul stabilit de judecător, judecarea

demersului are loc in prezenţa unui avocat din oficiu.

Avocatul (apărătorul), care asistă o persoană reţinută, şi efectuează apărarea

referitor la obiectul judecării de către instanţă a demersului despre emiterea mandatului

de arestare, nu poate cere de la instanţa judecătorească respectarea drepturilor

caracteristice altor faze ale procedurii penale (urmărirea penală, sau judecarea cauzelor în

fond). Avocatul precum şi persoana reţinută sau arestată, conform art.66 alin.2 p.21 CPP,

în cursul procedurii de examinare de către instanţă a demersului, sînt în drept să ia

cunoştinţă de materialele prezentate pentru confirmarea arestării persoanei.

7. La începutul şedinţei de judecată preşedintele şedinţei anunţă demersul care

urmează a fi judecat, numele şi prenumele său şi ale persoanelor participante, explică

bănuitului învinuitului) drepturile lui de a da sau a nu da explicaţii, de a prezenta

materiale suplimentare referitor la emiterea mandatului, dacă dispune de ele, de a avea

22

apărător, de a ataca hotărirea de emitere a mandatului de arestare. Conform art.336 CPP

intocmirea de către grefier a procesului-verbal este obligatorie.

Dacă bănuitul, învinuitul nu posedă limba în care se desfăşoară procedura

judiciară, instanţa asigură respectarea prevederilor art.16 CPP, urmînd să-i înmîneze

acestuia actele procesuale în limba lui maternă sau în limba pe care el o cunoaşte.

În cazul in care sunt invocate incompatibilităţi ale judecătorului de instrucţie;

prevăzute de articolul 33 CPP, recuzarea sau abţinerea acestuia se soluţionează de un alt

judecător în conformitate cu art.35 CPP, însă prevederile de incompatibilitate prevăzute

la al.2 pct.5 şi la alin.3 din art.33 CPP nu se aplică judecătorului de instrucţie.

8.Conform art.176 alin.4 şi art.198 CPP, în cazul în care lipsesc temeiuri pentru

aplicarea unei măsuri preventive faţa de bănuit, învinuit, inculpat, de la el se ia obligaţia

în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei şi de a le

informa despre schimbarea domiciliului, date necesare pentru buna desfăşurare a

procedurii penale, efectuate cu participarea acestuia, cît şi aplicarea altor măsuri

preventive în cazul nerespectării obligaţiei în scris de a se prezenta.

9.În cazul tragerii la răspundere penală a persoanei în baza unui articol al legii

penale, sancţiunea căruia nu prevede închisoarea, precum şi persoanei care a comis

pentru prima dată infracţiune uşoară la virsta de 14-18 ani şi a infracţiunii mai puţin

grave la virstă de 14-16 ani, aplicarea măsurilor arestării preventive sau arestării la

domiciliu nu se admite.

În conformitate cu prevederile art.183 şi art.184 CPP transmiterea sub

supraveghere se aplică numai faţă de minori şi militari atît în faza urmăriri penale, cît şi

la judecarea cauzei. Persoanele obligate să exercite supravegherea asupra bănuitului,

învinuitului sau inculpatului minor ori militar, poartă răspunderea prevăzută de lege.

10. Organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de

reţinere a bănuitului (învinuitului) este obligat imediat, dar nu mai tîrziu de 6 ore, să

dea posibilitate acestuia să comunice despre reţinerea sa, de regulă în scris, unui membru

al familiei ori unei alte persoane numite de el, iar dacă persoana reţinută este cetăţean

străin, atunci este informată ambasada sau consulatul statului respectiv, dacă persoana

reţinută o cere. Despre reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor se înştiinţează

imediat părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai acestuia, fapt ce se consemnează în

23

procesul-verbal de reţinere. Dacă anunţul se face prin telefon, acest fapt este consemnat

în procesul-verbal.

În mod similar se procedează şi în cazul în care arestarea preventivă este aplicată

de curtea de apel la judecarea recursului, care imediat sau în decurs de 6 ore trebuie să

comunice despre aceasta unui membru al familiei persoanei arestate, iar dacă persoana

arestată este cetăţean străin, atunci, la cererea acesteia, este informată ambasada sau

consulatul ţării respective.

Amînarea inştiinţării despre reţinerea persoanei, poate avea loc numai in cazuri

excepţionale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, in scopul asigurării

secretului etapei incepătoare a urmăririi penale şi numai cu consimţămintul judecătorului

de instrucţie pe un termen care nu va depăşi 72 de ore de la reţinere. Conform

prevederilor art.173 alin.4 CPP procedura de amînare a înştiinţării despre reţinerea

persoanei nu se admite.

11. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune şi arestarea la

domiciliu sînt măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi aplicate numai faţă de

persoana în privinţa căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de bănuitul,

învinuitul, inculpatul care sînt deja arestaţi.

12. În conformitate cu art.188 CPP arestarea la domiciliu se aplică persoanelor

care sînt învinuite de comiterea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave,

precum şi la comiterea unei infracţiuni din imprudenţă. Faţă de persoanele care au depăşit

vîrsta de 60 ani, de persoanele invalide de gradul I, de femeile gravide, femeile care au la

întreţinere copii în virstă de pînă la 8 ani, arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în

cazul învinuirii de comitere a unei infracţiuni deosebit de grave.

13.Judecătorul de instrucţie, primind demersul procurorului sau al

reprezentantului organului de urmărire penală cu acordul în scris al procurorului de a

aplica arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu, fără întîrziere (în aceeaşi zi, dar nu

mai tirziu de momentul expirării termenului reţinerii) examinează acest demers în şedinţa

de judecată închisă cu participarea procurorului şi a reprezentantului organului de

urmărire penală, apărătorului şi bănuitului. Prezentînd demersul în judecată, procurorul

sau reprezentantul organului de urmărire penală asigură participarea la şedinţa de

judecată a bănuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al bănuitului.

24

În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere

motivată prin care bănuitului i se aplică arestarea preventivă ori arestarea la domiciliu sau

respinge demersul. în baza încheierii, judecătorul de instrucţie eliberează un mandat de

arestare care este înmînat reprezentantului organului de urmărire penală şi bănuitului şi

care este executată imediat. Termenul stării de arest în acest caz nu va depăşi 10 zile.

Prevederea de la alin.6 art.307 şi alin.6 art.308 CPP privind dreptul judecătorului

de instrucţie de a alege măsuri preventive mai uşoare se referă la cazurile cînd persoana

arestată preventiv ori arestată la domiciliu, precum şi cele abilitate cu un asemenea drept,

solicită înlocuirea acestor măsuri cu altele mai uşoare, inclusiv liberarea sub control

judiciar ori pe cauţiune. În cazul pronunţării hotărîrii privind liberarea provizorie a

persoanei pe cauţiune, învinuitul este ţinut sub arest pînă cînd cauţiunea stabilită nu va fi

depusă la contul de depozit al procuraturii.

14. La soluţionarea demersului privind emiterea mandatului de arestare

judecătorul de instrucţie ia cunoştinţă nu numai de toate materialele prevăzute pentru

confirmarea arestării, dar şi de actele ce confirmă identitatea bănuitului (învinuitului).

15. La judecarea demersului de aplicare a arestării preventive judecătorul este

obligat să verifice dacă există motive rezonabile de a presupune că persoana a săvîrşit o

infracţiune sau dacă există temei de a se crede că este necesar de a împiedica această

persoană să săvirşească o nouă infracţiune, ori să fugă, după săvirşirea acesteia, sau să

influenţeze negativ asupra probelor.

Bănuiala rezonabilă trebuie să fie bazată pe fapte sau informaţii, care ar

stabili o legătură obiectivă între suspect şi fapta presupusă, exprimate prin documente

sau constatări tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, alte date obiective, care ar implica în

mod direct persoana vizată în săvirşirea faptei prejudiciabile (Hotăririle CEDO în

cazurile Vurray sau Brogan împotriva Regatului Unit).

16. La emiterea mandatului de arestare preventivă se indică data şi ora de la care

se calculează durata arestului, luîndu-se în calcul reţinerea de fapt a persoanei şi

motivarea respectivă în încheierea judecăţii.

În acest caz procurorul urmează să prezinte materialele necesare pentru

soluţionarea demersului pînă la expirarea termenului de 72 de ore.

25

Dacă demersul privind aplicarea arestării preventive şi emiterea mandatului de

arestare faţă de bănuit sau învinuit este prezentat în instanţă cu încălcarea prevederilor

art. art.166 alin.4 şi 5; 307 şi 308 CPP, după expirarea a 72 ore de la momentul reţinerii

instanţa adoptă o încheiere prin care respinge demersul, iar persoana este pusă în

libertate. Prezentarea demersului în instanţă în termen se certifică prin momentul

prezentării acestuia în cancelaria instanţei sau judecătorului de instrucţie şi înregistrarea

materialului în registrul corespunzător.

17. Retragerea demersului privind aplicarea arestării preventive de către persoana

care l-a înaintat în judecată sau în instanţa de recurs se face în scris şi atrage încetarea

imediată a procedurii cu liberarea persoanei prin încheiere sau, după caz, prin decizie cu

indicarea duratei reţinerii bănuitului (învinuitului).

18. Înaintarea repetată a demersului privind arestarea preventivă a aceleiaşi persoane în

aceeaşi cauză, după respingerea demersului anterior, este posibil în cazul în care au fost

descoperite noi circumstanţe, care confirmă necesitatea aplicării faţă de persoana dată a

arestului preventiv, inclusiv în cazul în care persoana în cauză nu a respectat condiţiile

măsurii preventive aplicate anterior.”19

Arestarea preventivă este o măsură facultativă, iar în cadrul procedurii speciale de

urmărire penală a unor infracţiuni flagrante, luarea măsurii este obligatorie.

Arestarea preventivă poate fi aplicată numai în cazurile în care există

suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea

să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea

adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi

aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei. Arestarea persoanei este

legală atunci cînd este aplicată în stricta conformitate cu principiile şi normele legii de

procedură penală.

19 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 4 despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu din 28.03.2005, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova, 2005, nr. 10, pag. 7

26

Bibliografie

1) Beccaria C., „Despre infracţiune şi pedepse”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965;

2) Deleanu I., „Drept constituţional şi instituţii juridice”, Ed. Chemarea, Iaşi,

1992;

3) Iliescu N., „Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor din Codul de procedură

penală”, în T.S., nr. 3, 1971;

4) Istrate I., „Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale”, Ed. Scrisul

românesc, Craiova, 1984;

5) Păvăleanu V., I. Iacobuţă, M. Covalciuc, ,,Drept Procesual penal’’, Ed.

Panfilius, Iaşi, 2005;

6) Păvăleanu V., ,,Drept procesual penal. Partea generală’’, Bucureşti, 2007;

7) Pop Tr., „Drept procesual penal”, Partea introductivă, Tipografia naţională

S.A., Cluj, 1946;

8) Volonciu N., „Tratat de procedură penală”, partea generală, vol. I, Ed. Paideia,

Bucureşti 1996;

9) Buletinul Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova, 2005, nr. 10;

10) Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova;

11) Codul de Procedură Penală al României;

12) Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994;

13) Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.69-70/579 din 23.10.1997.

27

28